Sunteți pe pagina 1din 106

INTRODUCERE

Lucrarea de faţă îşi propune să se concentreze asupra importanţei contractului de franciză


într-o reţea care leagă titularul afacerii de success de comercianţii interesaţi în dezvoltarea propriei
afaceri.În acest sens contractul de franciză reprezintă atât o metodă relativă sigură şi ieftină de a
obţine profit, cât şi instrumental cel mai agreat al globalizării, atribut al actualei societăţi de
consum.
Capitolul I prezintă noţiuni introductive privind utilitatea dar şi conţinutul unor aspecte
teororetice şi practice cu privire la evoluţiile istorice in sistemul francizei şi cadrul normativ actual
în România. Sunt creionate atent principalele trăsături şi funcţii ale tipologiei francizei,
reprezentate de tipurile de franciză în funcţie de părţile contractului şi tipuri de franciză în funcţie
de domeniul de activitate. Tot în acest capitol am prezentat noţiunile generale dreptului commercial,
rolul acestuia în definirea francizei, alături de principalele caracteristici din întreg sistemul
francizor..
Capitolul al II- lea este rezervat în întregime noţiunii de franciză, caracterelor şi condiţiilor
de validiate. În acest capitol este realizată o prezentare de ansamblu a caracterelor juridice ale
contractului de franciză, a formei contractului de franciză, obiectul acestuia obligaţiile de informare
precontractuală şi cu o importanţă majoră, drepturile de proprieate francizabile şi particularităţile
exploatărilor în acest sistem. Capitolul al III-lea,vizează reflectarea în contabilitate a proceselor
economice, tranzacţiilor şi operaţiunilor atât în contabilitatea francizatului cât şi în contabilitatea
francizatului, pe care le generează desfaşurarea unei afaceri în sistemul francizei.Ca urmare a
acestuia, Capitolul IV, relevă principalele aspecte în materie de executare a contractului de franciză,
cum sunt ,obligaţiile francizorului şi obligaţiile beneficiarului. Încetarea contractului de franciză
prezent in capitolul al V-lea, având un caratcter intuit personae, specifică modul în care francizorul
şi beneficiarul işi pot înceta existenţa.În cadrul capitolului VI, se dezbat experienţa şi dezvoltarea
sistemului de franciză în ţările Europei Centrale şi de Sud - Est, cu referire la istoricul francizei pe
teritoriu european, direcţii de dezvoltare şi menţionând despre pătrunderea francizei în România.
Capitolul al VII-lea oferă un impresionant studiu de caz despre compania McDonald’s. Cel mai
elocvent exemplu pentru observarea dezvoltării unei companii prin franciză reprezentat de această
companie, cea mai cunoscută afacere de acest tip din lume. Succesul faimoasei reţele de restaurant
fast-food are un rol esenţial în promovarea şi extinderea acestui sistem în întreaga lume.

5
În ultimul capitol, în vederea unei mai bune relaţionări ,în cadrul companiei McDonald’s,
am adus spre exemplificare o metodă de colecţionare şi păstrare a informaţiilor intr-o bază de date,
care sa releve principalele puncte de interes din interiorul acestei firme.
Concluziile pun în lumină instituţia francizei urmăreşte comercializarea produselor şi/sau
serviciilor, tehnologiilor, fundamentată pe colaborarea strânsă între entităţi economic-financiare.

6
CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Aspecte generale privind dreptul comercial

Denumirea drept comercial sugerează ideea că dreptul comercial constituie un ansamblu de


norme juridice, care reglementează comerţul. Această idee este în mare măsură corectă. Dar, pentru
a fi pe deplin înţeleasă noţiunea dreptului comercial este necesar să precizăm noţiunea de comerţ.
Noţiunea de comerţ este folosită în mai multe sensuri: etimologic, economic, economic şi
juridic. În sens etimologic,expresia de comerţ provine din cuvântul latinesc commercium, care la
rându-i reprezintă o juxtapunere a cuvintelor cum şi merx, ceea ce înseamnă „cu marfă”1. Deci,
comerţul ar consta în operaţiuni cu mărfuri.
În sens economic, comerţul este definit ca o activitate al cărei scop este schimbul şi
circulaţia mărfurilor de la producători la consumatori. Deci, comerţul ar consta în operaţiunile
cuprinse în intervalul dintre momentul producerii mărfurilor şi intrării lor în circulaţie, până în
momentul ajungerii acestora la consumatori.
În sens juridic, noţiunea de comerţ are un conţinut mai larg decât cel al noţiunii definite în
sens economic. Ea cuprinde nu numai operaţiunile de interpretare şi circulaţie a mărfurilor, pe care
le realizează negustorii, ci şi operaţiunile de producere a mărfurilor, pe care le efectuează
fabricanţii, precum şi executarea de lucrări si prestarea de servicii, pe care le realizează
antreprenorii, respectiv prestatorii de servicii sau, în general, întreprinzătorii.
Astfel, art. 7 Contract comercial atribuie calitatea de comerciant oricărei persoane fizice care
săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter profesional, indiferent de natura activităţii. Deci, are calitatea
de comerciant, atât intermediarul (angrosistul), care se ocupă de circulaţia (distribuţia) mărfurilor,
cât şi producătorul de mărfuri (fabricantul) ori executantul de lucrări (constructorul) sau prestatorul
de servicii (transportatorul).
Prin urmare, dreptul comercial are ca obiect normele juridice referitoare la faptele de comerţ
şi comercianţi.
Istoricii atestă că egiptenii, fenicienii şi grecii s-au ocupat intens cu comerţul de-a lungul
coastelor Mării Mediterane. Grecii au fost cei dintâi care au instituit anumite reguli pentru
activitatea comercianţilor.
Unele acţiuni create de pretor (action institoria) şi (action exercitoria) constituie bazele
exercitării comerţului prin reprezentanţi.

1
În limba latină, merx-cis înseamnă marfă.
7
Prăbuşirea Imperiului Roman a dus la fărâmiţarea puterii politice şi la formarea statelor-
cetaţi italiene ( Veneţia, Genova, Florenţa, Pisa, Milano etc.). În locul dreptului uniform, statele-
cetăţi adoptă reguli proprii de drept.
Comercianţii pentru a-şi apăra drepturile, se organizează în corporaţiuni (universitas) care,
cu timpul, vor dobândi autonomie administrativă, judecătorească şi chiar legislativă.
Corporaţia cuprindea pe comercianţii şi meseriaşii din aceeaşi ramură de activitate şi era
condusă de un consul, ales din rândurile lor, asistat de consilieri.
Cu timpul, normele interne emise de consuli au fost adunate în culegeri numite statute.Sunt
cunoscute statutele din Pisa(1305), Roma(1317), Verona( 1318), Bergamo(1475), Bologna(1509)
etc.
Dezvoltarea comerţului a impus înlocuirea dreptului statutar şi consuetudinar cu un drept
scris. La începuturile sale, comerţul a fost guvernat de reguli cutumiare, fie de sorginte locală
(obiceiul pamântului), fie de provenienţă străină, ca urmare a legăturilor cu negustorii de pe alte
meleaguri¹.
Primele legiuri scrise( „Pravila lui Vasile Lupu” şi „Îndreptarea legii a lui Matei Basarb”)
nu cuprindeau reguli speciale pentru comerţ. În anul 1887 a fost adoptat Codul comercial român,
care este şi astăzi în vigoare.2 La elaborarea Codului comercial român s-a folosit ca model Codul
Comercial Italian din anul 1882, care era illo tempore cea mai decentă reglementare în materie.
Întrucât desfăşoară o activitate producătoare de profit, comercianţii se află sub incidenţa
reglementărilor legale în materie fiscală. Cunoaşterea prevederilor legilor fiscale prezintă interes
pentru dreptul comercial; pe de o parte, ele oferă indicii pentru înţelegerea naturii unor activităţi şi,
implicit, pentru caracterizarea raporturilor comerciale la care dau naştere; pe de altă parte,
nerespectarea lor atrage aplicarea unor sancţiuni de drept privat.
Articolul 1 Cod comercial dispune: „În comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune se
aplică Codul civil.” Din aceste dispoziţii legale rezultă că dreptul comercial are ca izvoare formale
Codul comercial şi Codul civil.
Sub aspect formal, izvoarele dreptului comercial sunt: Constituţia României, Codul
comercial, legile comerciale speciale şi, cu caracter subsidiar Codul civil şi legile civile speciale.
Constituţia,3 ca lege fundamentală a ţării, reglementează principiile de organizare a
activităţii economice.
2
Codul comercial a fost promulgat la 10 mai 1887 şi pus în aplicare la 1 septembrie 1887( M. Of.
P. I, din 10 mai 1887). El a fost modificat de mai multe ori( 1895, 1990, 1902, 1906, 1929, 1930,
1931, 1932, 1933, 1934, 1943).
3
Constituţia României a fost adoptată de Adunarea Constituantă în 21 noiembrie 1991 (M. Of. P. I,
nr. 233/21.11.1991). Ea a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei
României nr. 429/2003 ( M. Of., P. I, nr. 758/29.10.2003), fiind republicată, cu reactualizarea
denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare ( M. Of., P. I, nr. 767/31.10.2003).
8
Codul comercial. El cuprinde norme juridice care reglementează instituţiile fundamentale
ale dreptului comercial: faptele de comerţ, comercianţii şi obligaţiile comerciale etc.
Legile comerciale speciale. Prin legi comerciale avem în vedere: legile adoptate de
Parlament( lege strictu sensu), decretele-legi, hotărârile şi ordonanţele guvernului, precum şi actele
normative emise de alte organe ale statului.
Codul civil şi legile civile speciale. Dintre legile civile speciale, care prezintă un interes
deosebit pentru materia dreptului comercial, menţionăm Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele
fizice şi persoanele juridice şi Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
Pe lângă izvoarele normative, există şi izvoare interpretative ale dreptului comercial. Rolul
acestor izvoare este de a ajuta la interpretarea voinţei manifestate în raporturile comerciale, ca în
cazul uzurilor comerciale, sau la interpretarea actelor normative comerciale, în vederea aplicării lor,
ca în cazul doctrinelor şi practicii judiciare.
Uzurile comerciale. Uzul (obiceiul sau cutuma) este o regulă de conduită născută din
practica socială, folosită vreme îndelungată şi respectată ca o normă juridică obligatorie.
Doctrina. Se adminte, în general, că doctrina nu este izvor de drept. Concluzia este
deopotrivă valabilă şi pentru dreptul comercial. Dar, doctrina dreptului comercial este un instrument
important de interpretare a legilor comerciale şi, deci, de aplicare a acestora.
Practica judiciară. În mod tradiţional, în dreptul nostru, practica judiciară nu a fost
recunoscută ca izvor de drept. Practica judiciară este „laboratorul” unde se verifică soliditatea
concepţiei şi, implicit, eficienţa legii. Semnele practicii judiciare pot să constituie un izvor de
inspiraţie pentru legiuitorul comercial.
Dezvoltarea comerţului şi industriei a determinat o extindere a sferei de aplicare a dreptului
comercial. Una dintre cele mai semnificative evoluţii, care constituie şi în prezent o tendinţă a
expansiunii dreptului comercial, este cea a întreprinderii.4
Dreptul economic este un ansamblu de reguli special, aplicabile fenomenului economic, fără
a distinge după cum statul este sau nu interesat să intervină în activitatea economică. Potrivit acestei
concepţii, dreptul economic realizează o grupare de norme în jurul dreptului comercial.

1.2. Evoluţii istorice în contractul de franciză

În încercarea de a defini franciza putem afirma că aceasta este operaţiunea care îmbracă
forma unui contract prin care o persoană numită francizor îi acordă unei alte personane, numită
beneficiar sau francizat dreptul de exploatare a unui ansamblu de drepturi de proprietate
industrială şi intelectuală, în scopul de producţie sau de comercializare a numitor tipuri de produse
4
Asupra noţiunii de întreprindere folosită în dreptul commercial, ase vedea Infra nr.60.
9
şi/sau de servicii. Nelimitându-se doar la atât putem merge pe idea că franciza poate fi văzută ca o
„reţetă” legală care permite „copierea” unei afaceri de succes.
Din punct de vedere strict juridic contractul de franciză poate fi definit ca un acord de
voinţe între francizor şi francizat, prin care titularul unei mărci sau afaceri de success pune la
dispoziţia unui comerciant marca, stilul de afaceri ori know-how-ul său, având ca scop exploatarea
cu success a acestora într-un alt teritoriu decât cel de origine, în schimbul plăţii unei redevenţe.5
Din punct de vedere al avantajelor, beneficiarul unei francize se bucură de exploatarea unei
mărci de prestigiu şi de accesul pe o piaţă concurenţială folosind tehnici de producţie,
comercializare şi marketing perfecţionate în timp.
Cel mai important avantaj pentru francizat este, insă, achiziţionarea sau utilizarea unui
produs sau serviciu deja consacrat.
Străbătând un lung drum în timp şi spaţiu , franciza se folosea încă din Evul Mediu în
înţelesul de acordare a unui privilegiu. Odată cu cristalizarea primelor relaţii bancare, navale şi
comerciale,6 conceptul de franciză în sens de ocrotire a unui privilegiu, a unei libertăţi, a apărut în
Evul Mediu european.
Deşi, la început, privilegiul acordat de lege se referea la colectarea de taxe locale,
organizarea târgurilor, producerea băuturilor alcoolice, adică la monopol într-un anumit domeniu,
termenul de franciză se regăseşte în anul 1840 cu înţelesul de concesioare a unui drept exclusiv de
vânzare a unor produse.
Tot la acea dată se cunoşte că producătorii de bere din Germania au acordat unor băcani, în
baza unui franchising – un drept exlusiv de a le vinde marfa. Ulterior, operaţiunea de franciză în
Europa dispare, fiind înlocuită cu instituţia concesiunii; însă această noţiune revine pe continentul
European, după ce, în Statele Unite ale Americii devine o afacere de success.
Dezvoltându-se şi diversificându-se pe tărâmul Statelor Unite ale Americii, americanii
denumind noua formă de distribuţie „franchising”,7 apariţia instituţiei francizei pe continentul
european a fost determinată de necesităţile de distrubuţie a superproducţiei apărută după anii ’50,
prin acoperirea unei cât mai largi pieţe fără prejudicierea calităţii ofertei comerciale.
La începutul secolului XX legislaţia anititrust americană interzicea vânzarea directă a
automobilelor de la constructori către utilizatori, aspect care a determinat formarea contractelor de
concesiune, născându-se ulterior un contract similar celui de franciză.

5
Gheorghe Piperea în «Prefaţă» - Mihaela Mocanu, „Contractul de franciză” Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2008, p. VII.
6
Ana Maria Sofronie, „Managementul francizei”, în „Adevărul Economic”, nr. 18, 7-13 mai 2003,
p.18.
7
Noţiune care pleacă de la cuvântul “franc”, de origine franceză.
10
Începutul anilor ’50 se caracterizează prin diversificarea continuă a domeniilor în care
pătrunde noul mijloc de distribuţie (franciza), acoperind piaţa americană a restaurantelor, a
închirierilor de automobile, a hotelurilor, a intermedierilor imobiliare, confecţii etc.
Însă, dezvoltarea necontrolată a acestui sistem a dus la abuzuri, fapt care determină doptarea
legii federale „Full Disclosure Act” , lege care aduce semnificative restrângeri libertăţii
furnizorului de a crea şi impune beneficiarilor contractele dorite. Prin acest act normativ se impunea
francizorului să furnizeze anumite informaţii precontractuale beneficiarului despre metodele, know-
how-ul şi experienţa sa, precum şi despre trecutul său juridic.
Anii ’80 se remarcă printr-o creştere spectaculoasă a instituţiei pe teritoriul Statelor Unite
ale Americii, în perioda 1989-1990 creşterea vânzărlor prin franciză atingând 10,8%, ceea ce
reprezintă de 5 ori mai mult decât cele 2 procente de creştere a produsului naţional american, pe
bună dreptate afirmându-se că, dacă vânzările prin franciză ar putea fi comparate cu produsul
naţional brut, sistemul american de franciză ar putea echivala cu a şaptea mare putere economică
din lume.8
Pe continentul European, deşi sunt cunoscute semne ale apariţiei instituţiei francizei încă
din anii ’30, cu precădere în Franţa, aceasta începe să se dezvolte, însă, abia dupa cel de-al Doilea
Război Mondial. Anii ’50 se caracterizează prin apariţia reţelelor Roche-Bobois, Pronuptia, Andre,
Simone Mahler culminând cu anii ’70, anul de naştere al unor reţele ca Eram, Courreges, Novotel,
Yves Rocher, Mercure şi crearea asociaţiei „Federation Francaise du Franchisage”.
Plecând de la admisibilitatea unor anumite acorduri de franciză, în raport cu tratatele
comunitare, Curtea de Justiţie a Comuntăţilor Europene, şi-a adus o contribuţie decisivă la
conturarea francizei ca instituţie juridică distinctă, enunţând principii care trebuie să guverrneze
contractele de franciză în toate ţările membre ale Uniunii Europene.
Astăzi, franciza este cel mai adaptat mijloc de investire, pentru pieţele în expasiune, având
capacitatea de a introduce tehnici, servicii şi produse noi, mobilizând, în acelaşi timp, capitalurile
locale şi răspunzând tendinţei de globalizare şi concentrare a economiei mondiale, deţinând
avantajul distribuirii riscului, fapt care duce la înlăturarea pericolului unor crize economice
generale, cu efectele devastatoare.

1.3. Cadrul normativ actual în România

8
Gheorghe Gheorghiu, Gabriel N. Turcu, “Contractul de franciză. Aspecte generale” în Revista
de drept comercial nr. 3/2000, p. 53.
11
În sistemul de drept românesc franciza a fost pentru prima dată definită legal prin art. 1 din
O. G. nr. 52/1997,9 modificată şi completată prin Legea nr. 79/1998. 10 Potrivit acestui cadru legal
„Franciza este un sistem de comercilaizare a produselor, serviciilor şi tehnologiilor, bazat pe o
colaborare strânsă şi continuă între persoanele fizice şi juridice, independente din punct de vedere
financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei altei personae, denumită
beneficiar, dreptul de a exploata o afacere, un produs sau un serviciu”.
Francizorul este un comerciant care este titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrate,
cu condiţia ca drepturile să fie exercitate pe o durată cel puţin egală cu durata contractului de
franciză, conferă dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un
serviciu şi asigură beneficiarului o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii înregistrate.
Beneficiarul este un comerciant, persoană fizică sau juridică, selecţionat de francizor, care
aderă la pricncipiul omogenităţii reţelei de franciză, aşa cum este ea definită de către francizor.
Astfel, ţinând cont de definiţie, partenerii contractului de franciză se bucură de independenţă
din toate punctele de vedere, nu doar financiar; totodată sunt omise elementele esenţiale ale
francizei şi anume: însemnele de atragere a clientele, know-how-ul şi asistenţa tehnică şi
comercială.
Legea nr. 79/1998 – pentru aprobarea şi modificarea O. G. nr. 52/1997 – modifică şi
completează definiţia francizei astfel: „franciza este un sistem de comercializare bazat pe o
colaborare continuă între personane fizice şi juridice, independente din punct de vedere financiar,
prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persone, denumită beneficiar, dreptul
de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu”.
Practic legea nu defineşte contractual de franciză, cid doar franciza ca tehnică de
comercializare. Astfel, specialiştii în domeniu au arătat că „acordurile de franciză constau, esenţial,
în licenţierea drepturilor de proprietate industrială sau intelectuală relativă la mărci, emblem sau
a know-how-ului, care pot fi combinate cu restricţii asupra livrărilor sau cumpărărilor de
produse.”

1.4. Tipologia francizelor

9
Publicată în M. Of. Nr. 224 din 30 august 1997.
10
Publicată în M. Of. Nr. 147 din 13 aprilie 1998.
12
1.4.1. Tipuri de franciză în funcţie de părţile contractului. Modalităţi de aplicare a francizei 11
Din punct de vedere al modalitaţilor de aplicare a francizei, aceasta se face în raport cu
părţile din contractual de franciză.
a) Modalitaţi de aplicare a francizei în funcţie de francizor:
 Polidistribuţia (reţelele mixte) – presupune că numeroşi francizori recurg, în
acelaşi timp, la diverse reţele de distribuţie.
Astfel, distribuţia produselor şi/sau serviciilor are loc fie prin intermediul beneficiarilor
şi/sau al distribuitorilor agreaţi ori selecţionaţi, fie, de cele mai multe ori, prin beneficiari şi/sau
sucursale proprii. Cu titlu de exemplu putem aminti lanţul hotelier francez Accor – cel mai mare din
Europa şi al patrulea mondial, cuprinde peste 2.100 de hoteluri, sub firme diferite.
 Polifranciza – presupune crearea mai multor reţele de fraciză, dominate de o
societate de holding. Un exmeplu elocvent în acest sens este lanţul hotelier „Choice”, primul
din lume, care este reprezentat în 33 de ţări, cu peste 3.000 de hoteluri, sub şapte firme
diferite.
 Franciza încrucişată – presupune un francizor ce devine beneficiarul unei alte
reţele de franciză. Franciza încrucişată ar fi completă dacă societatea „X”, beneficiar al
societaţii „Y” ar devein în acelaşi timp francizorul societaţii „Y”.
 Franciza stand ( „de corner”) - se caracterizează prin faptul c un comerciant
independent oferă, în cadrul magazinului său, posibilitatea vânzării produselor fabricate de
un producător renumit, conform prescripţiilor acestuia.
 Franciza internaţională. În această modalitate francizorul , care înfiinţează
întreprinderi în străinătate sau îşi extinde activitatea în diferite zone geografice extranee, are
la alegere una din următoarele forme:
 Franciza direct.. Presupune recrutarea de către francizor a beneficiarilor locali;
 Franciza în co-întreprindere se caracterizează prin existenţa unei societăţi mixte
( join-venture), cu un partener local în care francizorul deţine mai mult de 50% din capitalul
social.
Fiind forma recomandată a francizei internaţionale, aceasta oferă francizorului, pe de o
parte, posibilitatea de a supraveghea şi de a controla mai uşor activitatea beneficiarilor, iar pe de
altă parte, fructifică experienţa asociatului său dobândită pe piaţa locală.
 Franciza principal poate fi realizată prin recrutarea la nivel local a unui francizor
principal ( „master franchising”) ce acţionează în subfranciză.

11
Ana Maria Sofronie, op.cit. , p.20
13
a) Modalităţi de aplicare a francizei în funcţie de beneficiar se impart în:
 Multifranciza presupune posibilitatea beneficiarului de a deschide mai multe
stabilimente sub aceeaşi firmă, menţionându-se în contractual de franciză numărul maxim de
stabilimente (magazine, staţii de benzină, restaurant, hoteluri) pe care beneficiarul le poate
avea.
 Subfranciza. Prin aceasta modalitate francizorul poate acorda beneficiarului
posibilitatea de a înfiinţa propria sa reţea de franciză, derivată din reţeaua iniţială, fie o
subreţea, pentru un teritoriu bine determinat, putându-se menţiona, în contractual de franciză
o clauză de agrement a sub-beneficiarilor.
 Franciza ierarhizată. Această formă presupune că reţelele de frabciză pot avea
o structura ierarhizată; deasupra se află furnizorul, la nivelul imediat inferior, beneficiarii
regionali care, în afara răspunderii pentru propriul stabiliment, au ca sarcină recrutarea şi
asistarea beneficiarilor regionali.
 Plurifranciza.(a nu se confunda cu multifranciza) permit unui întreprinzător
francizat să deţină mai multe mărci.Acest caz este des întâlnit în moda prêt-à-porter, sau mai
bine spus in echipa casei de modă. Astfel personalul unei anumite case de modă poate fi
întâlnit pe aceeaşi poziţie sau alta intr-o altă casă de modă.

1.4.2.Tipuri de franciză în funcţie de domeniul de activitate12


Dacă până acum am discutat de tipuri de franciză în funcţie de părţile contractului, în cele ce
urmează vom prezenta tipurile de franciză în funcţie de domeniul de activitate în care se regăseşte
această formă contractual.
a) Franciza de servicii.
Este definită de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene cu ocazia afacerii
Pronuptia ca fiind aceea „în virtutea căreia francizatul oferă un serviciu sub marca francizorului şi
în conformitate cu dispoziţiile acestuia”. 13. Franciza de servicii este considerată a fi „figura-tipică” a
francizei, aici calitatea know-how-ului fiind esenţială pentru reuşita afacerii.Diferenţa faţă de
franciza industrială, dar şi faţă de franciza de distribuţie este că, în mod constant în sectorul
serviciilor, trebuie adoptată o poziţie standard de către francizaţi, ceea ce va determina o atenţie
deosebită în pregătirea acestora.14 În scopul de a împiedica dezavuarea know-how-ului, francizorul
trebuie să introducă în contract clauze pentru protejarea acestuia, precum clauza de non-concurenţă.
Ca domenii de aplicare acest tip de franciză poate fi grupat în:
12
Ana Maria Sofronie, op. cit., p. 20-21
13
Afacerea Pronuptia nr. 161/84
14
În scopul de a pregăti francizaţii cât mai complet pentru orice ipotetică situaţie, manualele
operaţionale” în cadrul francizei de servicii sunt cele mai detaliate.
14
 Servicii material cum ar fi, de exemplu, cele de imprimerie rapidă, securitate şi pază,
instalarea şi montarea mobilierului de bucătărie, spălarea autoturismelor, curăţirea de machete,
întreţinerea de ansamblu a apartamentelor, diverse reparaţii, efectuarea muncilor temporare
închirierea autoturismelor ( „Avis”, „Hertz”, „Europcar”) ;
 Servicii imateriale în această categorie putem exemplifica recrutarea forţei de muncă,
marketing telefonic, cybertrading (operaţiuni bursiere pe calculator), asistenţă pentru înfiinţarea
întreprinderilor, consultanţă în franciză, management, marketing, relaţii cu publicul, agenţii
matrimoniale „Felicitas”, „Lovely International”), plasarea produselor financiare, agenţii
imobiliare („Hestia”, „Afirmo”, „Century21” ) .
Ceea ce trebuie remarcat în cadrul acestui tip de franciză este faptul că după o perioadă de
evoluţie lentă şi instabilitate, reţelele din cadrul acestor domenii de activitate cunosc o evoluţie
rapidă. Astfel, grupul, „Choice” (S. U.A), primul lanţ hotelier pe continent şi al patrulea la nivel
mondial, cuprinde 2.100 de hoteluri sub mai multe firme ( „Novotel”, „Sofitel”, „Novotour”). De
asemenea acest lanţ hotelier este beneficiarul exclusive al francizorului „Quick” din Belgia, în ceea
ce priveşte „piaţa restauranteolor concedate” ( autostrăzi, aeroporturi, gări, parcuri de distracţii).
În ultimele decenii, industria restaurantelor se diversifică, prin crearea, după restaurantele
rapide (fast-food: „Chantegrill”, „Mister Gipsy”, „Courtpaille”) şi a restaurantelor dispuse în cadrul
marilor centre comerciale ( „boutique restaurant” - „Pierre Champion”).
Marile investiţii necesare deschiderii unui stabiliment – specific domeniului hotelier şi al
restaurantelor – a dus la apariţia unei inedite tehnici contractuale a francizei şi anume franciza
financiară.
b) Franciza industrială
A fost semnalată pentru prima dată în dreptul comunitar de către Curtea de Justiţie cu ocazia
afacerii Pronuptia, când a fost definită ca fiind acea formă de franciză prin intermediul căreia
„francizatul fabrică el insuşi, în conformitate cu indicaţii oferite de către francizor, produse pe care
le comercializează sub marca francizorului”.15
Aşadar, franciza industrială permite francizatului atât a fabrica, cât şi a comercializa produse
pe care le obţine cu sprijinul francizorului care îi comunică o serie de informaţii referitoare la
procedeele de fabricaţie, respective know-how-ului său, îi licenţiază brevetul sau marca, îi
furnizează asistenţă tehnică.
În vederea promovării „conceptului” francizabil industrial titularul are la dispoziţie mai
multe posibilităţi şi anume:
 Crearea, împreună cu un partener local a unei co-întreprinderi, aportul francizorului
reprezentând o fracţiune a capitalului social;
15
Afacerea Pronuptia nr. 161/84
15
 Colaborarea cu un beneficiar independent.
Înainte de a se lansa în afaceri, francizorul va studia în amănunt posibilităţile financiare,
competenţa tehnică şi structura capitalului beneficiarului, precum şi condiţiile specific ale pieţei
unde urmează a-şi promova produsul (conceptual) francizabil.
În ceea ce priveşte fabricarea şi vânzarea produselor, beneficiarul poate opta pentru una din
următoarele soluţii:
 De preferat ar fi ca beneficiarul să fie producătorul şi distribuitorul produselor sale, prin
reţeaua proprie de distribuţie;
 Deţinerea unui loc predominant pe piaţă în ceea ce priveşte fabricarea produselor să
ofere posibilitatea beneficiarului de a fi propriul distribuitor sau distribuţia să se realizeze în
subfranciză;
 Limitarea beneficiarului la fabricarea produselor pe care, ulterior, să le încredinţeze spre
vânzare, unei reţele de distribuţie (prin distribuitori agreaţi, concecionari, beneficiari în cadrul
reţelei de franciză).
Conceptul de franciză industrial se regăseşte în tot mai multe domenii de activitate, în ultima
vreme remarcându-se o evoluţie spectaculoasă în domeniul construcţiilor. Astfel, în materie de case
individuale, clienţilor le sunt oferite mai multe variante şi anume:
 Casa predată „la cheie”, unele societăţi oferind modele standard, altele însă iau în
considerare atât opţiunea clienţilor cât şi specificul regional.
 Casa „gata echipată” (în „semi-kit”), clientului punându-i-se la dispoziţie casa
individual, fără echipamentele aferente diferitelor instalaţii ( sanitare, de gaze natural, de încălzire,
electrice etc.), acestea urmând a fi realizate de către client cu ajutorul aşa-numitor „kit-uri”.
 Casa „fata de ambalat” ( în „kit”), clientului punându-i-se la dispoziţie elemntele semi-
fabricate ce pot fi uşor ambulate
Ca orice concept, şi franciza industrială oferă atât avantaje cât şi dezavantaje.
Avantajele pe care le obţine fiecare dintre contractanţi la încheierea unui astfel de accord
sunt evidente: francizorul va proceva în acest fel la extinderea afacerii sale, chiar într-un teritoriu
îndepărtat, fără a fi nevoie să mobilizeze sume în acest scop; francizatul, pe de altă parte, va
beneficia de un veritabil „salt tehnic”. Franciza industrial oferă oportunitatea francizorului de a-şi
valorifica „conceptual” şi de a-şi rentabiliza procedeul de fabricaţie, pe terţe pieţe, cu investiţii
reduse şi pe teritorii greu de pătruns. De asemenea, această formă, reprezentănd o remarcabilă
strategie de dezvoltare şi un puternic instrument de inovaţie, bazat pe un parteneriat cu beneficiari
locali, îi conferă francizorului un avantaj asupra potenţialilor concurenţi. Desigur că
dezavantajele vor fi direct proporţionale cu avantajele create, cel puţin pentru francizor care

16
transferă un know-how important, riscând astfel a-i fi dezvăluit secretul afacerii.Mai mult,
francizorul va avea tot interesul de a urmări că realizarea produselor de către francizat să fie
conforma standardelor impuse, pentru a nu aduce atingere reputaţiei mărcii. Drept urmare, în cazul
acestui tip de franciză, esenţială va fi transmiterea know-how-ului, respectiv protejarea acestuia.
c) Franciza de distribuţie
Acest tip de franciză, care în terminologia Regulamentului 4087/88 se referă la vânzarea
produselor, a fost definită, de asemenea, cu ocazia afacerii Pronuptia, ca fiind aceea „aceea în
virtutea căreia francizatul se limitează a vinde anumite produse într-un magazine, sub marca
francizatului”16
Fiind cea mai simplă formă de franciză, dar şi cea mai apropiată de un alt angajament
contractual, respective concesiunea comercială, franciza de distribuţie se referă la distribuţia unei
game de produse, sigle, marci, know-how, logo, etc.
Acest concept poate fi întâlnit sub două forme:
 Când francizorul este producătorul sau importatorul exclusiv al produselor
comercializate, vorbim de franciza de producţie. Cel mai cunoscut exemplu îl reprezintă
grupul francez „Rodier” specializat în domeniul textilelor (peste 400 de magazine în 20 de ţări),
având aplicaţii diverse în diverse domenii de activitate: parfumuri şi produse cosmetic ( „Y.
Rocher”, „G. Versace”), încălţăminte („Bata”, „Evian”, „Salamander”), rochii şi articole
pentru nuntă („pronuptia”);
 Când francizorul selecţionează beneficiarii, în acest caz nu mai este nici
producător, nici importator, fiind preocupat, exclusive de distribuţie fie gestionând o centrală de
aprovizionare, fie stabilind o listă a produselor de referinţă ( denumită prescurtat „mix”) ce
urmeaza a fi distribuite prin reţeaua de franciză.
În această formă a francizei de distribuţie există posibilitatea ca, uneori, francizorul sa-şi
conceapă el însuşi produsele exclusive ale reţelei de franciză, pe care le comandă, spre a fi fabricate,
unui producător, pe baza unui caiet de sarcini care să fie strict respectat.
Acest sistem funcţionează sub diverse modalităţi, cea mai simpla constând în întocmirea
unei liste a produselor de referinţă, de către francizor, care să fie procurate de către beneficiari,
direct de la producătorii nominalizaţi. O altă modalitate reprezintă crearea şi gestionarea, de către
furnizor, a unei central de aprovizionare, francizorul putând avea calitatea fie de comisionar, fie de
angrosist ( franciza de aprovizionare).
În toate cazurile, francizorul va consimţi la licenţa mărcii sale, practicând un know-how
original, urmărindu-se două aspect: selecţionarea şi vânzarea.

16
Afacerea Pronuptia nr. 161/84.
17
Acest sistem se regăseşte în domeniul lenjeriei de casă ( „Carre Blanc”), al produselor
alimentare („Promodes”, „Casino”), discurilor („Madison”, „Ariola”), florilor („Le jardin des
fleurs”), distribuţiei şi serviciilor tehnicii de informatică („Coputerland”).
d) Franciza financiară
Aşa cum am precizat încă de la începutul prezentării tipurilor de franciză în funcţie de
domeniul de activitate, domeniul hotelier presupune investiţii substanţiale, acestă stare de fapt
generând o dificultate particulară şi anume numărul redus al beneficiarilor cu posibilităţi financiare
care să acopere nevoile pentru acest tip de investiţii. Soluţia acestei dificultăţi regăsindu-se în
disocierea funcţiei de investiţii de cea a gestiunii, respectiv, de a oferi posibilitatea deţinătorilor de
capital, interesaţi de un capital substanţial al acestuia, în ceea ce priveşte gestionarea acestora.
Această tehnică contractuală poartă denumirea de franciză financiară, aparent un produs financiar ce
pune în aplicare o strategie financiară suplă.
Acest tip de franciză are două forme:
a) Proprietarul exclusiv al pereţilor şi acoperişului stabilimentului este investitorul, făra
a avea calitatea de beneficiar al reţelei de franciză. În această calitate îşi exploatează capitalul
prin intermediul unei societaţi civile mobiliare, care, la rândul ei, încheie un contract de
închiriere comercială fie cu o societate de exploatare, aparţinând unui terţ beneficiar, fie cu o
societate de gestiune a francizorului. Totodată, beneficiarul are posibilitatea de a încheia şi un
contract de leasing financiar;
b) Proprietarul stabilimentului în întregime, este investitorul, fără a-i asigura gestiunea,
încredinţată unui mandatar. Dacă manadatarul este o terţă persoană, ne aflăm în prezenţa unui
veritabil contract de franciză, De aceea, practice contractual de franciză financiară nu reprezintă
altceva decât un plasament, fiind un produs financiar.
e) Franciza de producţie
Presupune că francizorul produce el insuşi produsele distribuite prin francizaţii săi, strategia
de dezvoltare constând în consacrarea fabricării de bunuri cunoscute şi cerute pe piaţă şi distribuirea
prin francizaţii care beneficiază de calitatea şi notorietatea produselor.

CAPITOLUL II
CONTRACTUL DE FRANCIZĂ: NOŢIUNE, CARACTERE, CONDIŢII
DE VALIDITATE

2.1. Definiţia contractului de franciză

18
Neexistând o definiţie unitară, putem reţine că prin franciză se pot desemna, în general,
acele operaţiuni în care intervin mai multe întreprinderi independente din punct de vedere juridic şi
financiar, în care una transmite alteia experienţa profesională pe care a testat-o şi a perfecţionat-o
permanent, în schimbul unei remuneraţii directe sau indirecte.
Termenul de „franciză”, reprezentând încă un neologism în limba română, Dicţionarul
explicativ al limbii române17 neajungând la o formulă clară de exprimare şi definire, poate fi întâlnit
în unele dicţionare „spercializate” sub forma echivalentului englez „franchising” cu următoarea
definire: „tehnica de comercializare sau de distribuţie a produselor şi serviciilor prin care o firmă
(francizor), cedează unor persoane fizice sau juridice cesionar (francizat), dreptul sau privilegiul
să facă afaceri într-un anumit mod, pe o anumită perioadă de timp şi într-un loc determinat”. 18 sau
„o procedură comercială prin care este acordată licenţa de distribuire a unor produse (servicii) de
către o persoană (francizor, franchisor) unei alte firme (francizat) în schimbul unui commission
fixat, de regulă, în funcţie de cifra de afaceri şi cedat de firma care a primit licenţa”.19
Încercările doctrinare, jurisprudenţiale şi legislative de a define franciza au fost numeroase,
toate bazându-se pe idea că franciza este o relaţie simbiotică între francizor şi francizat,
caracterizată prin faptul că ambele părţi depend una de cealaltă, însă rămân independenţi unul faţă
de celălalt, din punct de vedere juridic.
În anul 1973, Înalta Instanţă Franceză defineşte contractual de franciză într-o hotărâre
judecătorească ca fiind acel contract prin care „ o întreprindere concesionează unor întreprinderi
independente sub firma sa Şi marca sa pentru a vinde produse sau servicii. Acest contract este
însoţit, în general, de asistenţă tehnică.” Însă, după cum se poate observa, nici această definiţie nu
are în vedere toate elementele unui contract de franciză, cum este transmiterea know-how-ului de
către francizor fracizatului, elemental esenţial al contractului de franciză.
În decizia pronunţată în litigiul Pronupţia de Paris GmbH versus Pronupţia de Paris Irmgard
Schillgalis din 28 ianuarie 1986, Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a definit detaliat franciza
ca fiind „operaţiunea prin care o întreprindere, care a intrat pe piaţă ca distribuitor şi care a
putut pune la punct un ansamblu de metode comerciale, acordă în schimbul unei remuneraţii, unor
comercianţi independenţ iposibilitatea de a se stabili pe altă piaţă utilizând marca sa şi metodele
sale comerciale care i-au adus succesul”.
În codul deotologic al Federaţiei Europene de Franchising20, franciza este definită ca fiind
un „sistem de comercializare a produselor şi/sau serviciilor şi/sau tehnologiilor, bazat pe

17
„Dicţionarul explicatv al limbii române”, Editura Universul Enciclopedic, Bucureşti, 1996
18
„Dicţionarul de relaţii economice internaţionale”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.
19
„Dicţionar eniyclopedic”, vol. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti 1996.
20
În care sunt grupate Belgia, Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, Norvegia, Suedia, Ţările de
Jos.
19
colaborarea strânsă şi continuă între întreprinderi distinct şi independente sub aspect juridic şi
financiar – francizor şi francizat”, iar contractual de franciză ca fiind acel „acord de voinţe prin
care francizorul autorizează în scris pe franciza în schimbul unei contribuţii financiare să utilizeze
firma şi/sau marca produselor sau serviciilor, know-how-ul şi alte drepturi de proprietate
intelectuală, susţinut prin aportul continuu de asistenţă comercială şi/sau tehnică în cadrul şi pe
durata contractului”.
Legiuitorul român preia aceasta definiţie în art. 1 al O. G. nr. 52/1997 privind regimul
juridic al francizei, definind aşadar contractul de franciză ca fiind: „acordul prin care o persoană,
denumită francizor, acordă unei alte personae, denumită beneficiar, dreptul de a exploata o
afacere, un produs sau serviciu”.
Reformulată prin Legea nr. 79/1998 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 52/1997
noţiunea de franciză este definită în cadrul acestui act normative ca o „colaborare continuă între
persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană
denumită francizor, acordă unei alte personae denumita beneficiar, dreptul de a exploata sau de a
dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu”.
Însă, înţelesul pe care legiuitorul român îl dă contractului de franciză omite esenţa
conceptului de franciză, şi anume faptul că obiectul contractului de franciză îl constituie
transmiterea cu titlu a folosinţei unui ansamblu coherent de drepturi de proprietate
industrială de către francizor celeilalte părţi contractante, denumită francizat.
O altă sincopă a definiţiei dată de legiuitorul român noţiunii de franciză o constituie faptul
că partenerul francizorului este denumit „beneficiar”, denumire ce nu se justifică datorită faptului că
ambele părţi urmăresc obţinerea de profituri. Conchizând, ar fi trebuit să se adopte denumirea de
francizat.
Comisia Uniunii Europene în Regulamentul nr. 4087/88 din 30 noiembrie 1998 privind
aplicarea art. 85 paragraful 3 al Tratatului de la Roma oferă una dintre cele mai cuprinzătoare
definiţii ale francizei şi a contractului de franciză. Aşadar, potrivit regulamentului, franciza este:
„un ansamblu de drepturi de proprietate industrial sau intelectuală privind mărci, desene şi modele
industriale , drepturi de autor, know-how, sau brecete de invenţii sau inovaţii destinate a fi
exploatate pentru vânzarea de produse şi prestarea de servicii de către utilizatorii finali.”
Contractul de franciză, potrivit reglementării comunitare, este acordul prin care francizorul
acordă altei personae numită francizat, în schimbul unei compensaţii financiare directe sau indirect,
dreptul de a exploata o franciză în scopul comercializării unor produse şi/sau servicii determinate.
Acordul va trebui să cuprindă cel puţin următoarele obligaţii:
 Utilizarea unei mărci comune şi o prezentareuniformă a localurilor şi/sau mijloacelor
de transport vizate în contract;
20
 Comunicarea de către francizor francizatului său a know-how-ului;
 Acordarea continuă de către francizor francizatului a unei asistenţe comerciale sau
tehnice pe durata acordului.
Jurisprudenţa a consacrat aceste trei obligaţii relevate de către Comisie ca fiind cele trei
elemente esenţiale caracteristice contractului de franciză, lipsa unui dintre ele având ca effect
calificarea acordului ca fiind o operaţiune juridică - cum ar fi o licenţă de marcă sau de distribuţie
exclusivă şi nu un contract de franciză.

2.2. Caracterele juridice ale contractului de franciză

2.1.Caracterul sinalagmatic al contractului de franciză


Definiţia contractului sinalagmatic se regăseşte în art. 943 din Codul civil român, caracterul
sinalagmatic al unui contract semnificând faptul că, între părţile contractante se creează obligaţii
reciproce, fiecare parte fiind obligată către cealaltă să dea, să facă sau să nu facă ceva, având fiecare
parte, atât calitatea de debitor, cât şi calitatea de creditor.21
Părţile contractului de franciză sunt francizorul şi francizatul, ambele părţi fiind atât titular
de drepturi c şi de obligaţii.
Francizorul este comerciantul, proprietar al unei mărci înregistrate, care utilizează personal
mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale, cercetării şi inovaţiei, asigurând prin aceasta
dezvoltarea şi viabilitatea produsului, conferind unui terţ contractat denumit francizat dreptul de a
exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu, asigurându-i, în
acelaşi timp, o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii înregistrate.
Francizatul este comerciantul persoană fizică sau juridică, selecţionat de francizor care
aderă la idea omogenităţii relaţiei de franciză, în condiţiile stabilite de francizor.
Ceea ce nu trebuie omis este faptul că un francizor poate să selecţioneze mai mulţi
francizaţi, constituind o reţea de franciză. Aceasta poate fi definită ca un ansamblu de raporturi
comerciale între francizor Şi mai mulţi beneficiari, în scopul promovării unei tehnologii, unui
produs sau serviciu, cât şi pentru devoltarea producţiei şi distribuţiei unui produs sau serviciu.
Reţeaua de franciză se caracterizează prin omogenitate, publicitate, unitate şi taxă de reţea.
O. G. nr.52/1997 precizează că franciza se bazează pe colaborarea continuă între cei doi
contractanţi.22 La rândul său, şi Codul deontologic European al francizei afirmă principiul
colaborării parţilor.23
21
Ion P. Filipescu, „Teoria generală a obligaţiilor”, Editura Actami 1998, p. 21.
22
Art. 1 lit. a) din O. G. nr.52/1997.
23
Codul deontologic European al francizei, Anexa 1, precizează că „franciza este bazată pe o
colaborare continuă şi stransă” (art.1 ), dar şi că francizatul are „obligaţia de a colabora cu loialitate
21
Obligaţia de colaborare care incumbă contractanţilor, este consacrată şi de către Principiile
de drept European ale contractelor care precizează că „fiecare contractant are obligaţia de a
colabora cu cealaltă parte astefl încât contractul sa-şi producă efectele”.24
Obligaţia de cooperare la care sunt ţinuţi contractanţii în virtutea principiului executării
contractului cu buna-credinţă25 primeşte noi valenţe în cazul contractului de franciză. Astfel, dacă,
în general, interesele contractanţilor sunt opuse şi divergente,26 iar în temeiul principiului executării
obligaţiilor cu bună-credinţă aceştia sunt datori a avea o conduit care să nu aducă prejudicii
celeilalte părţi contractante, în cazul contractului de franciză interesele francizorului şi ale
francizatului nu sunt opuse. Desigur că fiecare dintre cei doi parteneri au interese de natură
financiară şi care sunt comune, ci doar similar. Dar în contractual de franciză părţile vor avea ,
datorită naturii funcţionării reţelei care trebuie a repeat întocmai activitatea care face obiectul
francizei în scopul menţinerii „identităţii comune şi a reputaţiei reţelei”, întotdeauna şi un scop
comun.27Aceasta a fost considerat ca fiind clientele, respective crearea unei clientele, fidelizarea
acesteia, iar apoi extinderea ei. Creşterea clientele va antrena automat şi imediat creşterea profitului,
iar pe termen lung, notorietatea mărcii care, la rândul său, va antrena majorarea numărului de
clienţi, deci succesul financiar.
În temeiul acestei obligaţii de colaborare, părţile vor avea obligaţii specific, al căror debut se
situează încă din faza precontractuală când atât francizorul, cât şi francizatul sunt datori a se
informa reciproc. Beneficiarul contractului este, la rândul său, obligat „să furnizeze francizorului
orice informaţie de natură a facilita cunoaşterea şi analiza performanţelelor şi a situaţiei reale
financiare, pentru a aasigura o gestiune eficientă în legătură cu franciza.” De asemenea, francizatul
trebuie să comunice îmbunătaţirile aduse know-how-ului;este vorba despre „obligaţia impusă
beneficiarului de a comunica şi de apune la dispoziţia francizorului orice experienţă acumulată în
exploatarea francizei, iar celorlalţi beneficiari să le acorde licenţa neexclusivă pentru know-how-ul
rezultat din această experienţă” care este prevăzută atât în legislaţia română prin textul pct.39 lit. c)
al Instricţiunilor Consiliului Concurenţei din 14 aprilie 2004 privind aplicarea art. 5 din Legea
concurenţei nr. 21/1996, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul înţelegerilor verticale,
cât şi în legislaţia comunitară prin textul pct.44 lit. d) al Liniilor directoare pentru aplicarea
Regulamentului 2790/99. Francizatul mai trebuie însă să informeze şi orice atingere adusă de către
terţi drepturilor de proprietate intelectuală acordate de către francizor.

la reuşita reţelei la care a aderat” (www.eff-franchise.com).


24
Mihaela Mocanu, „Contractul de franciză”, Contractul de franciză. Definiţie. Caractere juridice,
Editura CH. Beck, p. 30.
25
A se vedea L. Pop, „Teoria generală a obligaţiior”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 62-63.
26
Idem p. 31.
27
Idem.
22
S-a afirmat în acest sens că obligaţia de a colabora la reuşita partenerului în afaceri nu
implică automat şi garanţia succesului comercial al francizatului. În realitate, în sfera obligaţiei de
colaborare nici nu intră o asemenea obligaţie, subsumată celei de colaborare, şi care este reuşita în
afaceri a francizatului. Dacă acesta va demonstra că, din cauza lipsei de interes a francizorului, a
refuzului acestuia de a-I asigura asistenţă pe durata executării contractului ori de a-I comunica
îmbunătăţirile aduse know-how-ului, a eşuat, atunci conduit contractuală a francizorului va
îndreptăţi rezilierea contractului din culpa acestuia. Însă, ceea ce se încalcă astfel este obligaţia de
colaborare la care era îndreptăţit francizatul.
Apreciem că obligaţia de colaborare este o obligaţie de rezultat, iar nu de mijloace;28 părţile
pot să se informeze reciproc, francizorul poate asihura asistenţă pe întreaga durată a contractului,
rezultatul find „livrarea” informaţiilor ori a asistenţei.
Principiul colaborării părţilor în cazul contractului de franciză, nu este doar o reflexive a
principiului mai general al executării contractului cu bună-credinţă, ori acela prevăzut de Principiile
de drept European ale contractelor. În acest sens, jurisprudenţa a considerat că faptul francizorului
de a percepe comisioane oculte constituie o încălcare a princinpiului executării contractului cu
buna-credinţă, obligaţia de colaborare loială a părţilor implicând, totodată, obligaţia francizorului de
a procura pentru francizat produsul ori serviciul căt mai rentabil.
De asemenea, contractul de franciză este un contract de colaborare între comercianţi
independenţi.
În dreptul comunitar, vechiul Regulament 4087/88 prevedea că „francizatul trebuie să indice
calitatea sa de comerciant independent(…)”.29
Regulamentul aflat actualmente în vigoare, 2790/99, nu se referă la contractual de franciză,
iar acest aspect nu este precizat nici prin intermediul Liniilor directoare
Codul deontologic European al francizei precizează că „franciza este un sistem de
comercializare(…) între comercianţii independenţi din punct de vedere juridic şi financiar” 30 , iar
francizatul este responsabil (…) de actele săvârşite în cadrul exploatârii francizei”.31
În legislaţia noastră, O. G. NR. 52/1997 prevede că „franciza este un sistem de
comercializare (…) între personae fizice sau juridice independente din punct de vedere financiar”. 32
Acelaşi act normative precizează şi că „francizorul se asigură că beneficiarul, printr-o publicitate

28
Mihaela Mocanu, „Contractul de franciză”, Contractul de franciză. Definiţie. Caractere juridice,
Editura CH. Beck, p. 33.
29
Regulamentul 4087/88, art. 4 lit. c).
30
Codul deontologic European al francizei, art. 1 (www.eff-franchise.com).
31
Codul deontologic European al francizei, Anexa 1 (www.eff-franchise.com).
32
Art. 1 lit. a) din O. G. nr. 52/1997
23
adecvată, face cunoscut că este o persoană independentă din punct de vedere financiar în raportul cu
francizorul şi cu alte persoane”.33
Legiuitorul român se referă doar la independenţa din punct de vedere financiar, iar nu la
aceea din punct de vedere juridic, cum precizează actele comunitare. Cu toate acestea, este evident
că, şi în concepţia legiuitorului roman, francizatul este un comerciant distinct, din punct de vedere
juridic de francizor. Sublinierea independenţei sub aspect financiar este însă importantă, definind
natura relaţiei existente între francizor şi francizat; s-a apreciat că această relaţie variază, în funcţie
de circumstanţe, de la una de totală dependenţă, care va conduce la calificarea contractului de
franciză ca fiind unul de muncă, la o relaţie care implică o răspundere crescută faţă de francizat.34
Francizatul va desfaşura activitatea care face obiectul francizei în nume şi pe cont propriu,
deci pe propriile sale riscuri; francizorii în intenţia de a explica avantajele viitorilor frrancizţi prin
afilierea la reţeaua de franciză, recurg inclusiv la sintagme precum „Veţi deveni propriul dvs.
patron”. Din acest punct de vedere, franciza apare ca un factor de dezvoltare a întreprinderilor
mijlocii. Indepeneţa acestuia se va desfaşura în limitele identităţii comune a reţelei de franciză, aşa
cum, de altfel, vechiul Regulament 4087/88 o prevedea expres că: „francizatul este obligat să indice
calitatea sa de comerciant independent; acesta nu trebuie să interfereze cu identitatea comună a
reţelei de franciză care rezultă, în mod particular, din utilizarea unei denumirii comune şi de
organizarea uniformă a punctelor de comercializare şi/sau a mijloacelor de transport prevăzute de
contract”.
Astfel în standardele impuse prin contractual de franciză, fiecare dintre francizaţi va fi liber
a desfaşura activitatea comercială, a-şi ţine propriile evidenţe contabile. O instanţă franceză a
apreciat că, în pofida obligaţiei francizatului de a remite regulat francizorului documentele sale
contabile, acesta îşi păstrează statutul de independenţă, fiind titularul propriei clientele ( C. A. Paris,
24 iunie 2003, D. 2003, P. 2429). Obligaţia francizatului de a da asemenea informări despre propria
activitate nu va conduce la încălcarea independeţei acestuia din simplul motiv că are obligaţia de a
ţine contabilitatea după normele comune reţelei, iar francizorul poate verifica dacă, şi în ce măsură,
francizaţii se conformează regulilor reţelei. De asemenea, în standardele impuse prin contractul de
franciză, fiecare dintre francizaţi va fi liber să ia decizii legate de gestionarea activităţii; s-a afirmat,
în acest sens, că francizorul, chiar dacă utilizează marca francizorului şi aplică normele acestuia,
exercită el insuşi activitatea comercială, asumându-şi riscurile acesteia. 35 În acest scop sunt

33
Art. 6 alin. (2), teza a 3-a O. G. nr. 52/1997.
34
Mihaela Mocanu, „Contractul de franciză”, Contractul de franciză. Definiţie. Caractere juridice,
Editura CH. Beck, Bucureşti 2008, p. 35
35
Mihaela Mocanu, „Contractul de franciză”, Contractul de franciză. Definiţie. Caractere juridice,
Editura CH. Beck, Bucureşti 2008, p. 36
24
incheiate diverse contracte, precum cel de locaţiunea a spaţiului unde se va desfaşura activitatea,
contracte de credit bancar, de asigurare.
S-a afirmat în doctrină că independeţa juridică a francizorului nu exclude o dependenţă
economică, contractul de franciză presupunând adeseori o dominaţie a francizorului asupra
francizatului care încheie cu francizorul un contract tipic de dependenţă. Deşi cei doi parteneri
încheie contractul şi se află pe poziţii de egalitate din punct de vedere juridic, aşa cum, de altfel,
legislaţia comunitară, dar şi cea română în materia francizei o prevede, există o inegalitate de putere
între francizor şi francizat care poate antrena dependenţa acestuia din urmă.
În cazul în care francizatul nu are calitatea de comerciant independent, contractul de franciză
va fi reziliat.

2.2.2. Caracterul oneros al contractului de franciză


Codul civil, în art. 945 defineşte caracterul oneros al unui contract, precizând că, este
oneros, acel contract în care fiecare parte doreşte a-şi procura un avantaj.
Un contract se consideră a avea un caracter oneros dacă scopul urmărit prin încheierea
acestuia a fost de a obţine un anumit avantaj drept echivalent al obligaţiei asumate, aşadar, fiecare
dintre părţi urmărind un anumit avantaj în schimbul obligaţiei pe care şi-o asumă.
În cazul contractului de franciză, francizorul are dreptul la o redevenţă din partea
francizatului pentru serviciile pe care acesta I le furnizează, la rândul său, acestuia (francizorului)
revenindu-I obligaţia de a pune la dispoziţia francizatului tehnologiile şi produsele care urmează a fi
supuse exploatării.

2.2.3. Caracterul intuitu personae al contractului


Aşa cum a fost precizat în dreptul comunitar de către Curtea de Justiţie cu ocazia afacerii
Yves rocher, francizorul este în drept să aleagă dintre candidaţii la reţea doar pe aceia care
îndeplinesc condiţiile necesare pentru a pune în practică know-how-ul.36
Codul deontologic European al francizei prevede că francizorul selecţionează şi nu acceptă
intrarea în reţea decât a acelor francizaţi care, în urma unei analize, se constată că au calităţile cerute
(pregătire, calităţi personale, capacităţi financiare) de exploatare afacerii francizate. Corelativ
acestui drept al francizatului, este prevăzută şi obligaţia francizorului de a-l informa cu loialitatea pe
francizor asupra experienţei şi pregătirii sale profesionale, dar şi a capacităţilor sale financiare.
36
Afacerea Yves Rocher (JOCE L 8/49 DIN 10 ianuarie 1987)
25
În legislaţia noastră, O. G. nr. 52/1997 prevede ca „francizorul selecţionează beneficiarul
care face dovada competenţelor solicitate, respective: capacităţi manageriale şi capacitatea
financiară pentru exploatarea afacerii”.37
S-a afirmat că în contractual de franciză, mai mult decât în cadrul altor contracte comerciale,
succesul fiecăruia dintre parteneri este parţial legat de succesul celuilalt, astfel că apare wvident ca
fiecare să-şi aleagă partenerul în funcţie de calităţile personale ale celuilalt. Astfel francizorul alege
cu atenţie francizaţii, în consoderarea capacităţilor acestora de a desfaşura activitatea care face
obiectul francizei. Interesul său nu se limitează la a încasa sunele datorate de către francizat în
temeiul contractului, interesul său este mai ales acela de „a păstra identitatea comună şi reputaţia
reţelei”. În acest sens, conform O. G. nr. 52/1997 se prevede: „contractual de franciză trebuie să
reflecte interesele membrilor reţelei de franciză, protejând drepturile de proprietate industrial sau
intelectuală ale francizorului prin menţinerea identităţii commune şi a reputaţiei reţelei de
franciză”(art. 3). „În temeiul relaţiilor contractual cu beneficiarii săi, francizorul va întemeia o reţea
de franciză, care trebuie exploatată astfel încât să permit păstrarea identităţii şi renumelui reţelei
pentru care francizorul este garant”(art.11). „Francizorul, în calitatea de iniţiator şi garant al reţelei
de franciză, trebuie să vegheze la păstrarea identităţii şi reputaţiei reţelei de franciză” [art. 15 alin.
(2)]. Numai aşa francizorul va putea creşte în permanenţă cifra sa de afaceri, iar reţeaua se va
extinde. În măsura în care unii dintre membrii reţelei nu respect standardele acesteia, va fi afectată
şi activitatea celorlalţi, clientele fiind ataşată de marca francizorului.
Similar invers, francizatul, optează pentru afilierea la una sau alta dintre reţelele de franciză
din aria de activitate care îl interesează, în considerarea reuşitei de până atunci în afaceri a reţelei,
care se traduce prin notorietatea mărcii, aria de acoperire a reţelei, calitatea know-how-ului.
Ceea ce preîntâmpină, atât francizorul, cât şi francizorul prin încheierea contractului în
considerarea persoanei partenerului contractual este riscul contractual căruia i se expun prin
încheierea acordului de franciză. Intuitu personae este mecanismul prin intermediul căruia se
prezervă scopul contractului împotriva riscurilor, nu doar din perspective efectelor sale, ci şi în
considerarea calităţilor care îl insipiră şi îi dau contractului certitudinea bunei alegeri. Riscul, care
în esenţă reprezintă o neexecutare totală ori parţială a contractului, trebuie a fi delimitat, iar astfel se
poate afirma existenţa caracterului inutuitu persoanae care ste „obiectiv”, determinat deci de
criteriul conţinutului riscului. Noţiunea de „intuitu personae obiectiv” se sprijină pe elemente
exterioare persoanei şi care au un carcater universal. Un astfel de exemplu este acest contract de
franciză, unde evaluarea candidatului la reţea se face ţinându-se cont de nevoile şi de riscurile pe
care în mod obiectiv le creează dezvoltarea şi protejarea reţelei de franciză.

37
Art. 15 alin. (1).
26
Deci, prin selecţionarea candidaţilor, francizorul urmăreşte a evita deprecierea activităţii
care face obiectul francizei, pe de-o parte, iar pe de altă parte încearcă a evita dezavuarea secretului
afacerii sale. Încrederea pe care o are în francizat, de a-i încredinţa secretele afacerii sale, în scopul
de a o reitera, dar şi încrederea în loialitatea, consecvenţa şi perseverenţa francizatului se psrijina pe
date obiective cu privire la acesta.
Francizaţii, la rândul lor, caută a a lege o reţea care să corespunda capacităţilor lor, riscul din
punctual lor de vedere fiind afilierea la o reţea inexistentă, pentru lipsa know-how-ului.
În sprijinul formării unei convingeri în cunoştinţă de cauză vin atât obligaţia francizorului de
a fi transparent în oferta sa, cât şi aceea a francizorului de a furniza informaţii corecte cu privire la
capacităţile sale. O. G. nr. 52/1997 precizează că „publicitatea pentru selecţionarea beneficiarilor
trebuie să fie lipsită de ambiguitate şi să nu conţină informaţii eronate”( art. 13). Jurisprudenţa a
mers mai departe în aprecierea caracterului intuit personae al contrctului de franciză, afirmând că
încheierea contractului de franciza s-a făcut în considerarea calităţilor administratorului persoanei
juridice care a candidat la reţeaua de franciză. Conform acestei interpretări, se poate concluziona ori
că există o confuziune între persoana juridică – francizatul – şi persoana fizică aflată la conducerea
persoanei juridice, ori că acordul de franciză se va încheia de fiecare dată în considerarea
persoanelor fizice care reprezintă şi administrează francizatul. Apare evident că prima ipoteză nu
poate fi luată în calcul, o asemenea eroare neputând fi atribuită magistraţilor care au soluţionat
astfel, iar în ceea ce priveşte cea de-a doua posibila justificare, trebuie amintit că, aşa cum
precizează şi actele normative incidente, francizorul va selecta francizaţii în considerarea
capacităţilor acestora. Dar persoana francizatului trebuie apreciată în ansamblu, chiar prin evaluarea
personalului său, dar a limita aprecierea doar în funcţie de persoanele fizice aflate la conducere, este
o eroare.
Consecinţele caracterului intuit personae al contractului de franciză sunt cele commune
tuturor contractelor încheiate în considerarea persoanei contractantului: contractual nu poate fi
cedat, contractul va înceta în situaţiile commune tuturor contractelor intuit personae( respective,
incapacitatea francizatului persoană fizică, încetarea francizatului persoană juridică).
În ceea ce priveşte persoana francizorului, caracterul intuit personae ar trebui să interzică şi
faţă de acesta cesiunea drepturilor care decurg din contract, Astfel, nici francizorul nu va putea
cesiona niciun contract de franciză fără acordul francizatultui, însă s-a afirmat că francizorul poate
să „cedeze firma”38 sa.
Jurisprundeţa a sesizat şi o exercitare abuzivă de către francizor a dreptului de a selecţiona
francizaţii în temeiul caracterului intuit personae, considerând că refuzul de către francizor de a

Mihaela Mocanu, „Contractul de franciză”, Contractul de franciză. Definiţie. Caractere juridice,


38

Editura CH. Beck, Bucureşti 2008, p. 25


27
încheia un contract de franciză cu un candidat propus de către un alt francizat constituie un astfel de
abuz, în cazul în care nici francizorul nu justifica un real interes în a refuza, ori în cazul când refuzul
creează o disproporţie evident între interesele părţilor.
Considerăm că apreciind astfel, instanţa a încălcat principiul libertaţii contractual conform
căruia francizorul este liber a încheia sau nu contracte de franciză, după cum o dictează interesul său
commercial. De asemenea, francizorul este liber a încheia contracte de franciză cu parteneri
selectaţi în conformitate cu criteriile sale. Chiar dacă, aşa cum am arătat, caracterul intuit personae
este direct legat de gestionarea riscurilor pe care le presupune încheierea unui anumit contract,
conducându-se Înspre o obiectivare a aprecierii calităţilor francizatului, francizorul rămâne pe
deplin liber a opta pentru un anumit partener contractual. Refuzul de e încheia un contract cu un
anumit pertener, chiar izvorând dintr-o apreciere subiectivă este justificabil, contractual de franciza
fiind un contract care presupune colaborarea părţilor.

2.2.4. Probleme privind caracterul comercial sau civil al contractului de franciză


Discuţia privind caracterul commercial sau civil al contractului de franciză comport o
analiza pe două nivele distinct.
Un prim nivel presupune determinarea caracterului comercial sau necomercial al produsului
sau serviciului pe care îl ofera beneficiarului către consumatori, adică obiectul „comerţului”
exercitat de beneficiar.
Comercialitatea sau necomercialitatea obiectului contractului de franciză, adica a
„conceptului francizabil” format din folosinţa însemnelor de atragere a clientele, a know-how-ului
şi asistenţa tehnică sau comercială, reprezintă al doilea nivel al discuţiei.
În marea lor majoritate activităţile desfaşurate în regim de franciza sunt comerciale, însă
există tendinţa extinderii conceptelor francizabile şi în zone necomerciale, cum este cazul
activităţilor de consultanţă, de aocatură. Metode de învăţământ sau agricultură.
Cele sus – menţionate pot conduce, însă, către rezultate greşite în aprecierea naturii
comerciale sau necomerciale a activităţii francizorului, aici intervenind al doilea nivel al discuţiei.
Astfel, indiferent dacă obiectul de activitate al beneficiarului este unul commercial sau
necomercial, obiectul contractului de franciză este unul şi acelaşi, respective exploatarea francizei.
Aşadar, întrebarea logică care se pune: este sau nu franciza un obiect commercial astfel încât actele
de exploatare ale ei să fie comerciale? Franciza are la bază un cumul de aptitudini şi cunoştinţe,
calităţi umane care sunt puse în valoare, ceea ce se exploatează fiind chiar valoarea umană.
Valoarea exploatată de francizor fiind una originală, „comerţul” de idei şi aptitudini ce
excede zonei comerciale. Astfel, francizorul fiind considerat un creator de valoare asemeni

28
profesorilor, arhitecţilor, avocaţilor, potrivit legii comerciale şi teoriei comerciale, obiectul lor de
activitate exceed zonei comerciale.
Deşi activitatea partenerilor unui contract de franciză se desfăşoara în mod organizat, ca o
întreprindere, exploatarea francizei făcându-se în mod prefesional şi continuu, noţiunea de profit se
lasă greu conturată, în lipsa unui element speculativ.
Fără îndoială că, ţinând cont de cele prezentate, se ridică o serie de întrebări, cum ar fi: care
este valoarea exactă a unei idei, dar a unei creaţii de success? Care este preţul inteligenţei? Care
sunt valorile exacte ale creaţiilor pentru ca, bazându-se pee le, să putem introduce elemental de
speculaţie în vederea determinării unui profit? Unde se opreşte valoarea de creaţie şi unde începe
profitul? Neputându-se face asemenea disocieri nu vom putea vorbi de un element speculative şi de
profit atunci când este vorba de inteligenţa umană, fiind absurd a se afirma despre un pictor că un
tablou l-a costat X lei, profitul reprezentându-l diferenţa până la preţul de vânzare. De asemenea, ar
fi aberrant a se considera ca 10% din costuri reprezintă talentul consumat. Aceste realităţi nefiind de
creaţie şi nu a valorilor speculative, pare a nu mai întâmpina nici o piedică.
Francizorul va fi considerat comerciant dacă alături de exploatarea francizei va exercita el
însuşi, în mod direct, o activitate comercială prin obiectul său, putându-se astfel susţine că există
toate argumentele pentru a ne afla în prezenţa unui act commercial conex. Însă, dacă exploatarea
francizei se grefează pe identitatea, fără nici o îndoială ne vom afla în prezenţa unui contract
commercial, dar nu a unui contract de franciză, ci a unui contract de distribuţie.
Ţinând cont de prevederile Codului commercial român, franciza nu poate fi considerată nici
de comerţ subiectiv deoarece, potrivit art. 4 C. com. Aceasta trebuie să fie civil prin natura sa.
Astfel, licenţierea oricărui drept de proprietate intelectuala este un act de natură civilă.
În cazul francizei, pentru a face din exploatarea sa o activitate comerciala, ar trebui să existe
o reglementare legală expresă prin care să se deroage de la caracterul necomercial al operaţiunii,
cum este, de exemplu, situaţia leasingului imobiliar, definit de lege ca o activitate comercială,
realizată prin societăţi comerciale.
Esenţa francizei, este clonarea unei afaceri, transferul către beneficiar fiind unul
informaţional.
Potrivit legislaţiei în vigoare (O. G. nr. 52/1997) francizorul este considerat comerciant,
legiuitorul intenţionând prin aceasta crearea unei excepţii de la regula necomercialităţii şi
introducerea francizei în zona comercială.

2.3. Forma contractului de franciză

29
Legislaţia românească în vigoare nu menţionează îndeplinirea vreunei condiţii de formă în
cazul contractului de franciză, omisiunea legiuitorului fiind desigur regretabila, aşa cum s-a
subliniat în literature de specialitate,39 deoarece complexitatea raporturilor care iau naştere ca aefect
al încheierii acestui tip de contract, impugn încheierea acestuia în forma scrisă. Dovada acestuia în
cazul neîndeplinirii formei scrise, adică lipsa înscrisului, s-ar putea face, potrivit art. 46 din Codul
commercial, prin orice mijloace de probă, deoarece contractual de franciză se încheie între
comercianţi.
Însă, dacă prin contractual de franciză se transmit şi drepturi de autor, existenţa şi conţinutul
contractultui potrivit art. 42 din Legea nr. 8/1996, nu pot fi dovedite decât prin act scris , în acest
caz cerinţa formei scrise fiind ad probationem, nu ad validatatem.

2.4. Obiectul contractului de franciză

Obiectul contractului de franciză îl constituie interesele reglementare de părţi, prin


mijlocirea actului încheiat. Încheierea contractului de franciză are ca efect transmiterea de către
francizor, cocontractantului, aunui concept original, verificarea şi de success pentru comercializarea
de produse sau servicii, ori pentru fabricarea de produse, contraprestaţia francizatului fiind, în
principal, de ordin financiar, dar nelimitându-se doar la atât.
În funcţie de natura francizei( industrial, de distribuţie, de servicii ori principal) francizorul
va trasmite cocontractanctului:
 Dreptul de exploatare şi dezvoltare a unei afaceri;
 Dreptul de a fabrica un produs sub marca sa;
 Dreptul prestării unui serviciu sub marca sa;
 Dreptul utilizării tehnologiei de care dispune.
Totodată, împreună cu aceste drepturi se transmit sau pot fi trasmise francizatului:
 Dreptul utilizării unei mărci de comerţ, de fabric sau de servicii;
 Dreptul de autiliza alte însemne folosite de francizor cum ar fi firmele (când aceasta
este posibil), denumirile de origine, indicaţiile geografice, investiţiile, desenele şi metodele,
know-how-ul (savoi-faire), adică ansamblul cunostinţelor noi, nebrevetate, aplicabile industrial,
având character secret şi alte drepturi de proprietate intelectuală.
Îndeplinirea acestor obligaţii este asigurată doar arunci când francizorul:
 Deţine şi exploatează o activitate comercială, anterior lansării reţelei de franciză;
 Este titularul dreptului de proprietate intelectuală;
A se vedea Viorel Roş, „Dreptul proprietăţii intelectuale” Editura Global Lex, Bucureşti 2001, p.
39

757.
30
 Asigură francizaţilor săi (beneficiarilor) o pregătire iniţială precum şi asistenţa
comercială şi/sau tehnică permanent pe durata menţionată în contract.40
În privinţa francizatului, pe lângă obligaţia de plată a unei taxe de intrare în reţea şi a
redevenţelor stabilite, acestuia îi revin, în funcţie de natura francizei şi următoarele obligaţii:
 Obligaţia de a exploata şi dezvolta afacerea;
 Folosirea drepturilor intelectuale transmise, conform cu natura şi clauzele
contractual;
 Păstrarea secretului know-how-ului;
 Menţinerea reputaţiei reţelei de franciză, a mărcii ori celelalte însemne ale
francizorului;
 Informarea francizorului asupra performanţelor şi situaţiei financiare.
Lipsa dispoziţiilor din legea special va determina examinarea obiectului francizei sub
aspectul condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească, conform regulilor de drept comun, 41 adică să
existe, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, să se afle în circuitul civil, să fie licit şi
moral, să constituie un fapt personal al debitorului.

2.5. Obligaţia de informare contractuală în materie de franciză

Prevăzută de Ordonanţa Guvernului nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei ca o


etapă obligatorie anterioară încheierii unui contract de franciză, informarea precontractuală
prezintă importanţă sub două aspecte.
Sub aspect comercial necesitatea realizarii informării precontractuale solicită francizorului
o analiză aprofundată a tuturor aspectelor susceptibile să influenţeze derularea relaţiei de franciză şi
în consecinţă impune o abordare complexă şi responsabilă a francizorului vis-a-vis de posibilitatea,

Art. 5 din Ordonanţă.


40

A se vedea art. 962-965 Cod civil, cu articolele corespondente din Codul civil francez în Florin
41

Ciutacu, „Codul civil adnotat” Editura Teora, Bucureşti 2000.


31
fezabilitatea si implicaţiile dezvoltării afacerii in regim de franciză, cât şi de impactul acesteia
asupra eventualilor francizaţi. Informarea precontractuală prezintă o importanţă crucială şi pentru
francizat, întrucât în baza acesteia francizatul îşi fundamentează decizia de a adera la o reţea de
franciză.
Sub aspect juridic neindeplinirea sau indeplinirea necorespunzatoare a obligaţiei de
informare precontractuală are consecinţe importante care pot include întreruperea relaţiei
contractuale sau angajarea răspunderii patrimoniale a francizorului, aşa cum vom arăta mai jos.
În măsura în care societatea dumneavoastră derulează sau intenţioneaza să se implice în
proiecte în regim de franciză, fie in calitate de francizat fie in calitate de francizor, este important să
cunoaşteţi aspectele complexe referitoare la îndeplinirea obligaţiei de informare precontractuală.

2.5.1. Persoana obligată să se informeze


Persoana obligată să realizeze informarea precontractuală este francizorul. Deşi încheierea
unui contract de franciză presupune în egală măsură şi obţinerea de către francizor a unor informaţii
despre potenţialul francizat (de exemplu referitoare la competenţele profesionale, posibilităţile
operaţionale şi situaţia financiară a francizatului), Ordonanta 52/1997 nu face referire si la o
eventuală obligaţie de informare precontractuală din partea francizatului, pornind de la ideea că
francizorul va putea obţine de la francizat informaţiile dorite date fiind raporturile de forţa dintre
aceştia, respectiv interesul francizatului de a adera la reţeaua de franciză.

2.5.2.Momentul când trebuie realizată informarea


Ordonanţa 52/1997 nu stabileşte în mod exact când trebuie îndeplinită obligaţia de
informare precontractuală, dar prevede principiile în baza cărora se poate trage o concluzie în acest
sens. Astfel, informaţiile trebuie comunicate francizatului:
 înainte de incheierea contractului de franciză;
 astfel încât francizatul să aibă timp suficient sa îşi fundamenteze „în deplină
cunoştinţa de cauză” decizia de aderare la reţeaua de franciză.
Ceea ce reprezintă „timp suficient” urmează a fi determinat de la caz la caz, ţinând seama de
gradul de complexitate al informaţiilor furnizate şi al afacerii francizate.
2.5.3. Conţinutul informării precontractuale
Ordonanţa 52/1997 enumeră într-un mod destul de ambiguu aspectele care fac obiectul
informării iniţiale, ceea ce ridică serioase probleme de definire a conţinutului obligaţiei de
informare. Considerăm totuşi că până la o clarificare pe cale legislativă (sau măcar judiciară,
practica judecătorească în România fiind deocamdată săracă în materie de franciză)

32
enumerarea prevăzută de Ordonanţa 52/1997 trebuie înţeleasă în spiritul specificului relaţiei de
franciză, după cum urmează:
 Experienţa dobândibilă şi transferabilă
În practica, acestă expresie cunoaşte interpretări diametral opuse, de la aceea conform căreia
se referă numai la tipul şi natura know-how-ului care urmează a fi transferat, până la aceea conform
căreia se referea la know-how-ul propriu zis, întrucât fără cunoaşterea acestuia francizatul nu poate
evalua posibilitatea implementării francizei. În calitate de francizat, se impune a cunoaşte cât mai
mult din conţinutul know-how-ului înca din faza precontractuală, în vreme ce în calitate de
francizor se impune a proteja secretul know-how-ului până la momentul semnării contractului de
franciză.
Considerăm că informarea iniţială trebuie să realizeze un compromis rezonabil între
interesul evaluării posibilităţii de implementare a know-how-ului de către francizat şi interesul
francizorului de a proteja know-how-ul. Cu alte cuvinte, in măsura în care în calitate de francizor
consideraţi că, dată fiind natura know-how-ului, există unele date esenţiale care trebuie să fie
cunoscute de către francizat pentru a putea lua decizia de contractare „în deplina cunoştinţă de
cauză”, se recomandă dezvăluirea acestora cu excepţia situaţiei în care se pot descrie numai
dificultăţile în implementarea respectivelor elemente de know-how fără ca prin acesta să se
diminueze capacitatea francizorului de a lua o decizie fundamentată.
În nici un caz textul Ordonanţei 52/1997 nu trebuie interpretat in sensul unei divulgări totale
a know-how-ului. În cazul in care din motivele de mai sus (sau din dorinţa de convingere privind
capacitatea francizatului de a implementa know-how-ul) se alege a divulga francizatului unele
elemente de know-how, se asigură că este vorba pe cât posibil doar de date parţiale care nu fac
posibilă implementarea fără asistenţa aceastuia, a know-how-ului în ansamblul său.
Ca viitor francizat, există dimpotrivă interesul de a se asigura că implementarea know-how-
ului nu pune probleme care nu sunt cunoscute din faza precontractuală.
 Condiţiile financiare ale contractului
Aici sunt incluse redevenţele, eventualele taxe de intrare, de exclusivitate sau de publicitate,
tarifele pentru serviciile sau bunurile pe care francizatul va fi obligat să le achiziţioneze de la
francizor. Acestă categorie de date nu este problematică, întrucât aceste aspecte sunt cunoscute de
francizor la momentul realizării informării contractuale. Chiar şi aşa, este recomandabil (în special
pentru francizat) să fie avută în vedere şi perspectiva majorării unor tarife pentru bunuri sau servicii
furnizate de francizor către francizat.
 Elementele care permit beneficiarului să facă calculul rezultatului
previzionat şi să-şi întocmească planul financiar

33
Este cea mai dificilă categorie de date deoarece departe de a fi limitativă sugerează obligaţia
francizorului de a identifica şi a aduce la cunoştintă francizatului toate elementele care pot influenţa
calculul rezultatului financiar previzionat, iar în acest context existenţa unei experienţe anterioare a
francizorului sau opinia unui consultant de specialitate sunt extrem de utile.
Astfel, in calitate de francizor va trebui să se determine si să se indice francizatului nu numai
valoarea investiţiilor în achiziţia de spaţii, personal, echipamente, software, traininguri, dar şi
eventuali factori sau condiţii de piaţă care, în funcţie de specificul afacerii francizate, în mod
rezonabil trebuie identificate şi indicate ca fiind de natura să influenţeze performanţa financiară a
francizatului.
Pe de altă parte, în calitate de francizat va trebui să se realizeze propria analiză a datelor
furnizate de francizor. Francizatu lnu are obligaţia legală să furnizeze un calcul al rezultatelor
financiare previzionate, ci doar de a pune la dispoziţie datele în funcţie de care va trebui realizat
propriul calcul42. Ca francizat este recomandabil a se asigura nu numai de acurateţea cifrelor
furnizate de francizor, dar şi de inexistenţa unor eventuali alţi factori decisivi pentru profitabilitate,
în afară de aceia deja menţionaţi de francizor. În acelaşi timp este important de ştiut că francizorul
nu are nici o obligaţie legală să garanteze obţinerea rezultatului financiar previzionat ( care se
calculează în baza datelor furnizate de francizor), ci numai să indice cât mai corect aceste date.
 Durata contractului, condiţiile reînnoirii, rezilierii, cesiuni
Această ultimă categorie de date este în strânsă legătură cu condiţiile contractului de
franciză. În momentul stabilirii acestora, în calitate de francizor va trebui să ţineţi cont atât de
dispoziţiile speciale ale Ordonanţei 52/1997, cât şi de ale altor reglemăntări în mod special de
reglementările din materia dreptului concurenţei, întrucât de cele mai multe ori contractele de
franciză cuprind clauze de concurenţă, în primul rând în scopul protejării know-how-ului.

2.6. Drepturile de proprietate intelectuală francizabile şi particularităţile exploatării


lor în acest sistem.

Dreptul proprietăţii intelectuale reprezintă totalitatea normelor juridice ce reglementează


raporturile privind protecţia creaţiei intelectuale în domeniile: industrial, stiinţific, literar şi artistic,
precum şi semnele distinctive ale activităţii comerciale.Acest drept are două trăsături distinctive:
Obligaţia legală a francizorului de a furniza şi calcule previzionate este prevăzută de Ordonanţa
42

52/1997 numai pentru cazul publicităţii francizei – a se vedea articolul 14 al Ordonanţei 52.
34
 titularul său este singurul îndreptăţit să exploateze obiectul dreptului de
proprietate intelectuală;
 titularul său beneficiază de posibilitatea de a interzice altor persoane orice
folosinţă a bunului fără încuviinţarea sa.
Privitor la drepturile de proprietate intelectuală francizabile şi particularităţile
posibilităţii lor de exploatare, în definiţiile formulate în cuprinsul O. G. nr. 52/1997 de către
legiuitorul român, pot fi deduse următoarele:
 Franncizorul este comerciantul care acordă francizatului dreptul de exploatare a
unei afaceri, a unui produs, a unei tehnologii sau serviciu;
 Francizorul este titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrate, drepturile
impunându-se a fi exercitate pe o perioadă cel puţin egală cu durata contractului de franciză;
 Obligaţia francizorului de a asigura francizatului (beneficiarului) o pregătire
iniţială pentru exploatarea mărcii înregistrate;
 Francizorul utilizează personal şi mijloace financiare pentru promovarea mărcii
sale, cercetării şi inovaţiei;
 Punerea la dispoziţia francizatului a know-how-ului care reprezintă ansamblul
formulelor, definiţiilor tehnice, documentelor, desenelor şi modelelor, reţelelor, procedeelor
şi al altor elemente analoage care servesc la fabricarea şi comercializarea unui produs;
 Dreptul transferat îl autorizează pe beneficiar (francizat) să utilizeze marca
produselor şi/sau serviciilor şi/sau tehnologiilor, know-how-ul ori o altă experienţă deosebită
de franciză, precum şi orice alte drepturi de proprietate industrial sau intelectuală, după caz,
susţinut de asistenţa comercială şi/sau tehnică francizorului.
Regulamentul Comisiei Comunităţilor Europene nr. 4078/88 formulează mult mai exact şi
concis rolul drepturilor de proprietate intelectuală şi industrial menţionându-se: „contractele de
franciză constau în licenţierea drepturilor de proprietate industrial sau intelectuală, asupra
mărcilor comerciale sau aknow-how-ului…”. Tot în cadrul deciziei sus-menţionate franciza este
însăşi definită ca reprezentând „un pachet de drepturi de proprietate intelectuală şi industrial
referitoare la mărcile comerciale, nume comerciale, însemne ale comercianţilor, modele utilitare,
desene, drepturi de autor, know-how sau brevete, pentru a fi exploatate în scopul revânzării de
bunuri şi prestări de servicii către utilizatorii finali” iar contractual de franciză este definit ca o
convenţie prin care una din părţi cedează celeilalte părţi, în schimbul unui avantaj financiar direct
sau indirect, dreptul de a exploata o franciză, adică dreptul de a exploata „un pachet de drepturi de
proprietate intelectuală şi industrială”.

35
Potrivit reglementării comunitare,43 pachetul de drepturi de proprietate intelectuală şi
industrială, destinate a fi exploatate în afaceri de franciză, sunt cele care privesc: mărcile
comerciale, numele comerciale, însemnele, desenele şi modelele industriale şi cele de utilitate,
drepturile de autor, know-how-ul şi brevetele de invenţie. Unele dintre acestea pot face singure
obiectul unor drepturi francizabile, însă, de cele mai multe ori, în contractele de franciză sunt
menţionate, ca obiect, mai multe astfel de drepturi împreună.

2.6.1.Mărcile individuale
Marca reprezintă acel semn susceptibil de reprezentare grafică, menit să deosebească
produsele sau serviciile unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane.Semnele
ce pot constitui mărci sunt, conform Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice,
următoarele: cuvintele, inclusiv numele de persoane, desenele, literele, cifrele, elementele
figurative, formele tridimensionale şi, în special, forma ori ambalajul produsului, combinaţiile de
culori. Astfel, mărcile constituie bunuri corporale fără de care franciza este de neconceput.
Art. 6 alin. 2 din Ordonanţa nr. 52/1997 prevede că: „marca francizorului, simbol al
identităţii şi al renumelui reţelei de franciză, constituie garanţia calităţii
produselor/serviciului/tehnologiei furnizate consumatorului. Această garanţie este asigurată prin
transmiterea şi prin controlul respectării know-how-ului, furnizarea unei game omogene de
produse şi/sau servicii şi/sau tehnologii”.
Functiile mărcii ce trebuiesc îndeplinite în acest sens sunt urmatoarele:
 funcţia de diferenţiere a produselor;
 funcţia de monopol;
 funcţia de concurenţă;
 funcţia de organizare a pieţei.
Cât priveşte înfăptuirea condiţiilor pentru protecţia juridică a mărcii, acestea sunt
împărţite în două categorii:condiţii de fond şi condiţii de formă.
 Condiţiile de fond sunt cele care privesc : disponibilitatea, distinctivitatea,
liceitatea.
 Condiţiile de formă privesc modul de folosire a marcii. 
Disponibilitatea se referă la faptul că trebuie ca marca să nu aparţină altei persoane.
Distinctivitatea unei mărci presupune ca respectivul semn să nu fie necesar, uzual sau
descriptiv. Cu alte cuvinte, marca trebuie să întrunească două calităţi: originalitate si noutate.
Liceitatea unei mărci reprezintă acea însuşire a semnului distinctiv de a nu cuprinde
indicaţii false sau înşelătoare ori de a nu fi contrar ordinii publice sau bunelor moravuri.
43
A se vedea Regulamentul nr. 4087/88 – www.eur-lex.europa.eu
36
Condiţiile de formă ale protecţiei mărcilor se referă la modul de folosire a acestora.Astfel,
folosirea mărcii se realizează prin aplicare sau ataşare, pe fiecare produs în parte, pe ambalaje, pe
imprimate sau pe documentele ce însoţesc produsele. 
Marca înregistrată constituie un drept francizabil, însa vocaţia de a fi francizabilă nu o are
decăt marca pe care titularul ei a facut-o cunoscută, prin calitatea produselor sau serviciilor oferite
şi prin publicitatea asigurată. Puterea de atragere a clientele justifică „multiplicarea” afacerii de
către francizor şi „copierea” acesteia de către francizat, în vederea succesului partenerilor.
Procedura de înregistrare a mărcii constă in parcurgerea a trei etape:
1. Depozitul naţional reglementar – în cursul acestei etape trebuie depusă o cerere
de înregistrare (formular-tip) la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (O.S.I.M.), redactată
în limba română şi având ca obiect o singură marcă. De asemenea, trebuie achitată, intr-un
interval de 3 luni, o taxă de înregistrare şi examinare a cererii.
2. Examinarea formală a cererii de înregistrare – în această etapă, cererea este
examinată de către O.S.I.M. în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor stabilite pentru
constituirea depozitului naţional reglementar. Această examinare durează o lună de la data
depunerii cererii şi orice decizie, de respingere sau de atribuire a datei depozitului, va fi
comunicată solicitantului în termen de 5 zile de la emiterea ei.
3. Examinarea de fond a cererii de înregistrare – odată constituit depozitul şi înscris
în Registrul National al Mărcilor, cererea de înregistrare este supusă examinarii în fond de
către O.S.I.M., în termen de 6 luni de la data plăţii taxei de înregistrare şi examinare a
cererii.
Această nouă examinare priveşte: calitatea solicitantului, îndeplinirea condiţiilor legale dacă
se invoca un drept de prioritate, motivele de refuz. În cazul în care cererea îndeplineşte toate
cerinţele legale, O.S.I.M. va decide înregistrarea mărcii şi înscrierea în Registrul Naţional al
Mărcilor, iar într-un interval de 2 luni de la data deciziei de înregistrare, marca va fi publicată în
Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
În cazul în care cererea nu îndeplineşte condiţiile cerute, O.S.I.M. va transmite solicitantului
un aviz de refuz provizoriu, acordându-i un termen de 3 luni pentru a-şi susţine punctul de vedere
sau să-şi retragă cererea.
Există mai multe tipuri de licenţă: de exploatare, de folosire, de reclamă. Într-o altă
clasificare, poate fi exclusivă – când licenţiatorul renunţă la posibilitatea de a mai acorda licenţe, iar
licenţiatul are un drept exclusiv de utilizare a mărcii, neexclusivă – când licenţiatorul are dreptul de
a utiliza ori transmite marca, iar licenţiatul are dreptul de a folosi semnul distinctiv în anumite
condiţii sau reciproca – atunci când părtţle din contract işi acordă reciproc dreptul de a fabrica un
produs şi fiecare parte îsi păstrează dreptul asupra mărcii sale. Licenţa mai poate fi nelimitată sau
37
limitată, în funcţie de cum titularul beneficiază de exclusivitate pe perioada existenţei contractului
ori folosinţă, deşi exclusivă, are anumite îngrădiri.
Stingerea dreptului la marcă are loc din următoarele cauze:
 renunţarea titularului mărcii;
 abandonul mărcii;
 expirarea perioadei de protecţie a mărcii;
 anularea înregistrării;
 decăderea titularului din dreptul la marcă. 
Apărarea dreptului la marcă se face pe mai multa căi: administrativă, civilă, penală.
 Mijloacele de drept administrativ sunt:
 opoziţia împotriva deciziei O.S.I.M.;
 contestaţia împotriva deciziei O.S.I.M. 
 Mijloacele de drept civil sunt:
 acţiunea în daune;
 acţiunea negatorie.
 Mijloacele de drept penal sunt:
 acţiunea în contrafacere;
 acţiunea în concurenţă neloială.

2.6.2.Indicaţiile geografice
Indicaţia geografică este denumirea ce serveşte la identificarea unui produs originar dintr-o
ţară, regiune sau localitate a unui stat, în cazurile în care o calitate, o reputaţie sau alte caracteristici
pot fi, în mod esenţial, atribuite acestei origine geografice (art. 3, lit. f din Legea nr. 84/1998 privind
mărcile şi indicaţiile geografice).
Condiţii pentru protecţia indicaţiilor geografice:
 să fie folosite numai de persoanele care produc ori comercializează produsele
pentru care indicaţiile au fost înregistrate;
 între produse şi locul lor de origine să existe o strânsă legătură;
 să fie folosite în mod tradiţional şi constant.
Modul de înregistrare a indicaţiilor geografice este asemanător celui al mărcilor. Trebuie
depusă o cerere de înregistrare la O.S.I.M., care va examina cererea în timp de 3 luni de la
depunerea cererii. Dacă toate condiţiile sunt îndeplinite, O.S.I.M. va decide înregistrarea în
Registrul Naţional al Indicaţiilor Geografice şi acordarea dreptului de utilizare asociaţiei de

38
producători, iar în termen de 2 luni de la înregistrare, va publica indicaţia geografica şi lista
persoanelor autorizate să o folosească în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
Odată înregistrată, indicaţia geografică beneficiază de protecţie pe durată nelimitată.
Solicitantul va putea utiliza indicaţia 10 ani, înregistrarea putând fi reînnoită nelimitat.
Încetarea dreptului asupra indicaţiei geografice are loc ca urmare a:
 decăderii din drepturile asupra indicaţiei;
   anulării înregistrării;
 expirării perioadei de utilizare a indicaţiei geografice.
Apărarea drepturilor asupra indicaţiei geografice se face pe calea contenciosului
administrativ. Persoanele care justifică un interes pot cere în justiţie interzicerea folosirii unei
indicaţii geografice sau imitarea ei de către o persoană autorizată.
Conform Legii nr. 84/1998, punerea în circulaţie a produselor care poartă indicaţii
geografice care indică sau sugerează că produsul în cauză este originar dintr-o regiune geografică,
alta decât locul adevarat de origine, în scopul inducerii în eroare a publicului cu privire la originea
geografică a produsului, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu inchisoare de la 3 luni la 3 ani sau
cu amendă de 15 milioane lei.
Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei poate solicita instanţei judecatoreşti competente să
dispună măsura confiscării şi, după caz, a distrugerii produselor care poartă asemenea indicaţii
geografice, precum şi a materialelor şi echipamentelor care au servit nemijlocit la comiterea
infracţiunii.
De asemenea, utilizarea unei indicaţii geografice, contrară practicilor loiale în activitatea
industrială sau comercială, în scopul de a induce în eroare consumatorii, constituie act de
concurenţă neloială şi se pedepseşte cu închisoarea de la o luna la 2 ani sau cu amenda de 15
milioane lei.
În ceea ce priveşte regimul internaţional , denumirile de origine se înregistrează la Biroul
Internaţional al Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale, iar protecţia are o durată egală cu
aceea prevazută în ţara de origine.

2.6.3.Numele comercial (firma) şi emblema


Firma sau numele comercial reprezintă un element de individualizare a comerciantului în
câmpul activităţilor comerciale.
Regimul firmelor comerciale este reglementat de Legea nr. 26/1990 care în articolul 30
prevede că firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul
39
şu sub care semnează. Termenul de „firmă” este sinonim cu termenul de „nume comercial” termen
de origine franceză ( nom comercial), acesta fiind folosit nu numai de legislaţia şi doctrina franceză,
ci şi în convenţia de la Paris din 1883 privitoare la vânzarea intenaţională de mărfuri.
Astfel, legislaţia noastră utilizează termenul de “firmă” în sinonimie cu cel de “nume
comercial”( în cazul persoanei fizice) şi cu “denumire” sau “denumire socială” în cazul societăţii
comerciale.
Există opinii potrivit cărora termenul de “nume comercial” este rezervat numai
comerciantului persoana fizică, şi termenul de “firmă” numai societăţii comerciale. Însă, marea
majoritate a doctrinarilor consider că această deosebire este inutilă punând semnul egalităţii între
cele două noţiuni.44
Nu trebuie omis faptul că termenul de “firmă” are întelesul atât de entitate comercială,
întreprindere, societate, cât şi înţelesul de support material (placă, panou etc.), pe care ste
inscripţionată firma şi dacă este cazul emblema, suport vizibil, pus la intrare în magazine,
restaurant, fabric etc.
Dreptul asupra firmei se bucură de anumite caractere juridice şi anume:
 Caracterul exclusiv al dreptului asupra numelui comercial este prevazută de art.30
alin.4 din Legea registrului comerţului şi se referă la dreptul de folosinţă exclusivă.
Astfel, articolul 38 alin. 1 din acelaşi text legal prevede că „orice firmă noua trebuie să se
deosebească de cele existente”. Totodată articolul 40 menţionează că „nici o firmă nu va putea
cuprinde o denumire întrebuinţată de comercianţi în sectorul public”, iar articolul 42 stabileşte că
„firma nu poate fi înstrăinată separate de fondul de comerţ la care este întrebuinţată”.
Aşadar caracterul exclusive nu înseamnă altceva decât că orice firmă nouă trebuie să se
deosebească în mod clar, precis, hotărât şi uşor de observat de firmele existente din aceeaşi arie
geografică (localitate, judeţ) care cu acelaşi fel de comerţ se înscriu în registrul comerţului.
Întrebuinţarea firmei cu încălcarea legii, adică uzurpare absolută sau întrebuinţare pe nedrept a
firmei altuia (uzurpare relativă) se urmăreşte la plângerea părţii vătămate sau la sesizarea Camerei
de Comerţ şi Industrie.
 Caracterul real al acestui drept este dedus din posibilitatea titularului de a exercita
atributele corespunzătoare dreptului fără intervenţia activă a altor personae care sunt datoare
numai să se abţină să stânjenească exerciţiul acestor atribute. 45 Practic, principiul realităţii
firmei înseamnă veridicitatea lucrurilor, atât cu privire la subiectul, cât şi la obiectul
întreprinderii , pentru ca publicul să nu fie Indus în eroare.
44
A se vedea I. Băcanu, “Firma şi emblema comercială” p. 88 în I. L. Georgescu, op. cit. , vol. I, p.
537.
45
A se vedea Ion Turcu, „Teoria şi practica dreptului comercial român”, vol. II, Lumina Lex,
Bucureşti, p. 18.
40
Potrivit acestui principiu, comerciantul persoana fizica trebuie să utilizeze ca firmă numele
său civil în întregime sau numele şi iniţiala prenumelui acestuia adăugând specimenul de semnătură,
certificate de şeful Oficiului Registrului Comerţului sau judecătorului delegate la Registrul
Comerţului.
 Caracterul absolut, rezultă ca efect al publicităţii pe care o creează înmatricularea în
Registrul Comerţului
Cu aceste caractere neîndoielnice: real, absolute şi exclusiv dreptul asupra numelui
comercial se înfăţişează ca un veritabil drept de proprietate şi în reglementarea dată prin Legea nr.
26/1990. În acest fel, firma idetifică comerciantul cu întreprinderea. Atunci cănd firma este însoţită
de emblemă, funcţiile lor se diferenţiază, nedevenind însă exclusive, în sensul că firma idetifică
comerciantul ca subiect de drepturi şi obligaţii, iar emblem ajută la deosebirea unei întreprinderi de
alta de acelaşi gen.
Fără îndoială că între firmă şi emblem există diferenţe, una dintre acestea constând în faptul
că firma este un element obligatoriu pentru individualizarea comerciantului, pe când emblem are
doar un character facultative. Legea menţionează faptul că emblem poate fi un semn sau o
denumire. Prin semn înţelegându-se o figură grafică, având orice obiect: un utilaj, o figură
geometric, un animal etc. , denumirea poate fi fantezistă sau un nume propriu.
Protecţia dreptului de proprietate asupra emblemei se realizează prin mijloace preventive şi
reparatorii ca şi în cazul firmei, cu unele trăsături specific. Astfel, în conformitate cu dispozitiile
Legii nr. 26/1990, înainte de a se dispune înmatricularea emblemei va fi verificată îndeplinirea
condiţiei de unicitate (de orginialitate). Această condiţie se circumscribe unei duble limitări
concentrice:
 Ea trebuie să fie îndeplinita numai în limitele aceluiaşi judeţ (emblemele înscrise în
acelaşi registru al comerţului);
 Este aplicată numai „pentru acelaşi fond de comerţ” spre deosebire de “firmă” care
trebuie să se distingă de toate celelalte firme înregistrate indifferent că ar exista acelaşi fel de
comerţ sau un alt fel de comerţ.
Individualizând comercianţii, formele şi emblemele, nu trebuie confundate cu mărcile care
identifică produsele şi serviciile acestora, chiar dacă ele îndeplinesc, într-o oarecare măsură, o
funcţie comună şi anume aceea de atragere şi menţinere a clientele. Însă, daca în cazul mărcilor
Legea 84/1998 permite trasmisiunea acestora prin contracte de cesiune şi licenţă, în cazul firmelor
(a numelor comerciale) Legea 26/1990 interzice înstrăinarea acestora separate de fondul de comerţ.
În contractual de franciză vor trebui prevăzute dispoziţii privitoare la firma şi emblem
folosită , condiţiile în care acestea vor fi utilizate de francizat şi răspunderea acestuia pentru
prejudiciile morale şi patrimoniale aduse prin utilizare necorespunzătoare a semnelor francizorului.
41
2.6.4.Desenele şi modelele industriale
Transmiterea dreptului de folosinţă a unui desen sau model industrial, în cazul francizei, are
loc, de regula, sub forma licenţei, titularul transmiţând folosinţa dreptului său exclusive de
exploatare a desenului sau modelului francizatului, licenţa stabilită fiind, de regulă, neexclusivă şi
parţială, deoarece titularul îşi menţine atât dreptul de a folosi el însuşi desenul şi modelul, cât şi
dreptul de a trasmite folosinţa acestora şi altor personae.
Asemeni mărcilor, cesiunea şi licenţa, se fac cu titlu oneros, însă nu este exclusă variant
transmiterii desenelor şi a modelelor prin contracte cu titlu gratuity ( de exemplu, cum este cazul
înfiinţării de filial precum exploatarea de francize).
În Regulamentul nr. 4087/88, Comisia Comunităţii Europene enumeră între drepturile de
proprietate industrial şi modelele de utilitate. Însă. Acestea reprezintă, asemeni investiţiei, o soluţie
tehnică, toate acestea ducând la concluzia că modelele de utilitate pot fi incluse în categoria
informaţiilor care formează conţinutul know-how-ului.

2.6.5.Brevetele de invenţii
O invenţie este considerată nouă dacă nu este cuprinsă în stadiul tehnicii. Stadiul tehnicii
este constituit din toate cunoştinţele care au devenit accesibile publicului până la data depunerii
cererii de brevet sau a priorităţii invocate şi recunoscute. Constituind unul din elementele de mare
valoare a fondului de comerţ, brevetul de invenţie este un titlu de protecţie care conferă titularului
un drept exclusiv de exploatare a obiectului invenţiei şi dreptul de a interzice terţilor (persoane
fizice şi juridice) să exploateze obiectul invenţiei.
În articolul 7 din Legea 64/1991 se menţionează: „ Un brevet poate fi acordat pentru orice
invenţie având ca obiect un produs sau un procedeu, în toate domeniile tehnologice, cu condiţia ca
aceasta să fie nouă, să implice o activitate inventivă şi să fie susceptibilă de aplicare industrială”,
ceea ce conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare, pe durara de valabilitate a acestuia.
Asemeni mărcilor şi în cazul invenţiilor titularul brevetului, identificat în persoana unui
titular de afacere francizabilă, va putea cesiona dreptul asupra brevetului sub-francizorului, filialei
ori societăţii mixte , ori va putea trasmite acestora o licenţă de exploatare, în această situaţie
francizatul dobândind doar o licenţă simplă de exploatare a invenţiei.
Obligaţia ce revine cedentului de franciză şi a dreptului asupra unei invenţii constă în
remiterea şi acordarea de garanţie în ceea ce priveşte invenţia. În cazul contractului de franciză
dobânditorului dreptului de exploata o invenţie îi revin obligaţii considerabile,el fiind dator a
exploata invenţia în condiţiile de exigenţă impuse de francizor.

42
2.6.6.Drepturile de autor
Dreptul de autor reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile
referitoare la realizarea unei opere literare, artistice sau ştiinţifice. Obiectul acestui drept e constituit
de operele literare, artistice şi ştiintifice, indiferent de valoarea, destinaţia sau forma lor de
exprimare.
Condiţii ce trebuie îndeplinite pentru ca opera să beneficieze de protecţie:
 să fie rezultatul unei activităţi creatoare a autorului;
 să îmbrace o formă concretă de exprimare;
 să fie susceptibilă de aducere la cunoştinţa a publicului.
Operele protejate în cadrul drepturilor de autor şi care interesează franciza sunt:
 programele pentru calculator, francizorul exercitând drepturi de autor asupra unor
programe realizate de unul sau mai mulţi angajaţi ai săi, în exercitarea atribuţiilor de serviciu ori
pentru programele realizate după instrucţiunile sale.46
 Operele de artă plastic şi operelor de artă aplicată destinate utilizării practice, cum este
cazul modelului mobilierului pentru unităţile reţelei de franciză;
 Operele de arhitectură, planşe, machete, lucrări grafice care formează proiectele de
arhitectură (de exemplu, proiectele pentru construcţia unităţilor francizate într-o arhitectură
uniform);
 Bazele de date, care datorită expunerii materialului constituie creaţii intelectuale;
 Emblemele şi sloganurile care îndeplinesc cerinţa originilităţii.
Pentru a putea dispune, prin contractele de franciză de drepturile de autor francizorul
trebuie:
 Să fie autorul operei francizabile, situaţie în care exercită, pe tot timpul vieţii, drepturile
morale şi patrimoniale, iar după moartea sa drepturile patrimoniale se transmit prin moştenire
succesorilor săi pe o perioadă de 70 de ani, de la acestă regulă făcând excepţie operele de artă
aplicate, pentru care durata protecţiei drepturilor patrimoniale ste de 25 de ani de la data creării
acestora şi programele pentru calculator pentru care drepturile patrimoniale se transmit prin
moştenire pe o periodă de 50 de ani;
 Să fi dobândit drepturile patrimoniale de autor prin contracte de cesiune (exclusivă,
neexclusivă, nelimitată sau limitată la anumite drepturi, pentru un anumit teritoriu şi pentru o
anumita durată), asupra operelor protejabile şi francizabile, pentru care nu are personal calitatea de
autor.

46
Viorel Roş, op., cit., p. 752-753
43
Titularul dreptului de autor (cedentul), în cazul cesiunii exclusive, nu va mai avea
posibilitatea utilizării operei în modalitaţile, pe termenul şi pe teritoriul stabilit cu cesionarul şi nici
a transmiterii dreptului respectiv unei alte persoane. În contractul de cesiune se impune menţiunea
clară a caracterului exclusiv al cesiunii. În cazul cesiunii neexclusive titularul drepturilor de autor va
putea utilize el însuşi opera, care face obiectul contractului de cesiune neexclusivă, şi, de asemenea
va putea trasmite dreptul neexclusiv şi altor persoane. În eventualitatea în care un francizor a
încheiat pentru drepturile de autor francizabile un contract de cesiune neexclusivă, el nu va avea
posibilitatea de a ceda dreptul său francizatului, decât dacă va avea consimţământul expres al
autorului cedent.47
În contractul de cesiune al drepturilor patrimoniale de autor trebuie să se menţioneze
drepturile transmise, modalitaţile de exploatare, durata şi întinderea cesiunii şi nu în ultimul
rând remuneraţia autorului. Lipsa oricăreia dintre clauzele menţionate anterior va putea permite
părţii interesate să solicite anularea contractului.
Cât priveşte cerinţa condiţiei de formă contractual de cesiune a drepturilor patrimoniale de
autor se poate dovedi numai prin forma scrisă a acestuia, excepţie de la aceasta regulă constituind-o
contractele care au ca obiect opere utilizate în presă.
Francizatul, căruia i s-a transmis de către francizor folosinta unor astfel de drepturi din
contractul de franciză prin, ca şi comerciant independent, nu va fi ţinut să răspundă alaturi de
francizor intr-o acţiune îndreptată împotriva acestuia de către autorul operei care ar invoca
încălcarea drepturilor sale sau exploatarea acestora în alte condiţii decât cele prevăzute în contractul
de cesiune, excepţie facând situaţia că francizatul şi francizorul sunt de accord. Dacă francizorul
este evins printr-o astfel de acţiune, francizatul are dreptul la despăgubiri cu condiţia ca evicţiunea
francizorului să îl păgubească.
Ţinand cont de cele menţionate contractual de franciză va trebui să cuprindă următoarele
informaţii şi clauze privind:
 Drepturile de proprietate intelectuală şi industrială de care francizorul dispune ca
drepturi francizabile, a căror folosinţă o poate transmite prin contractele de franciză.
 Titlul francizorului asupra acestor drepturi;
 Durata drepturilor patrimoniale exercitate de francizor, dată la care acesta
încetează;
 Restricţiile impuse în exploatarea drepturilor de autorul cedent francizorului, prin
contractual de cesiune;
 Modalităţile de utilizare convenite cu autorul cedent;

47
Art. 39 alin. 6 din Legea nr. 8/1996
44
 Garanţiile oferite de francizor.

2.6.7.Know-how-ul
Know-how-ul a fost definit doctrina română apariţiei O. G. nr. 52/1997 ca fiind „1.
cunoştinţe tehnice prezentând o noutate relativă şi subiectivă, nebrevetabile sau brevetabile dar
nebrevetate, referitoare la fabricarea, funcţionarea, întreţinerera ori comercializarea unor mărfuri
sau privitoare la elaborarea şi punerea În lucrare a unor tehnici ori procedee; 2. ansamblul
formulelor, definiţiilor tehnice, documentelor, desenelor şi modelelor, reţetelor tehnice, procedeelor,
experienţei de producţie şi a altor asemenea elemente ce servesc la fabricarea unui produs
determinat; 3. formulă prin care se desemnează arta de fabricaţie, subsumând ansamblul de noţiuni,
de cunoştinţe şi experienţă, de operaţii şi procedee necesare unui produs(…); 4. Cunoştinţele şi
experienţa acumulată pentru aplicarea în practică a unei anumite tehnici; 5. Expresie ce desemnează
procedeele de fabricaţie sau cunoştinţe privitoare la utilizarea şi aplicarea de tehnici indistriale(…)
se distinge prin 2 trăsături industrial: noutatea şi secretul”.48
Termenul de know-how este preluat din dreptul american, unde „know-how” reprezintă
prescurtarea locuţiunii know how to do it49şi este întrebuinţat ca atare, legiuitorul roman optând în a
nu-l traduce, cum s-a procedat, de exemplu, in limbajul juridic francez unde s-a implementat
traducerea formei abbreviate, respective aceea de savoir-faire.
Prin actele normative ulterioare, respectiv Regulamentul Consiliului Concurenţei privind
aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea concutenţei nr. 21/1996, în cazul înţelegerilor verticale şi
Regulamentul Consiliului Concurenţei privind exceptarea acordurilor de transfer de tehnologie de la
aplicarea prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996, au fost adoptate în dreptul
român definiţii ale know-how-ului care se îndepărteză de definiţia O.G. nr. 52/1997, dar care se
apropie până la identitate cu definiţiile din dreptul comunitar.
Aşadar, know-how-ul trebuie să se regăsească în totalitate consemnat până la detalii într-un
document, pe care francezii îl numesc „Biblie”, această noţiunei sugerând faptul că documentul va
trebui urmat şi respectat cu „religiozitate” la literă, pentru succesul promis de francizor francizatului
să poata deveni realitate. În general, este descries î ntr-un manual de instrucţie în mod curent
numit „Biblia franzizatului”
Toate deciziile de jurisprudenţă insistă pe caracterul evolutiv al know-how-ului care trebuie
să fie periodic reciclat. Codul Deontologic European al Francizei precizează că „francizorul
garantează francizatului că va utilize un know-how pe care il dezvoltă şi îl întreţine”.

48
Mihaela Mocanu, „Contractul de franciză”, Contractul de franciză.Conceptul de know-how,
Editura CH. Beck, Bucureşti 2008, p. 81
49
Idem.
45
În realitate , comunicarea know-how-ului către francizat trebuie sa aiba un caracter
permanent realizându-se nu numai în momentul semnării contractului, ci şi pe toata perioada
desfaşurării acestuia, contractual de franziză distingandu-se de orice simpla licenţă de know-how
unde tehnicile transmise pot fi unice.
Francizatul se angajează să nu divulge know-how-ul de i s-a comunicat, fiind chiar în
interesul membrilor reţelei ca know-how-ul transmis de francizor să rămână confidenţial.
Francizorul poate să protejeze know-how-ul stipulând în contract o clauză de non-
concurenţă sau o clauză de non-afiliere la o reţea concurentă. Aceste obligaţii pot fi active în timpul
execuţie contractului şi chiar după încetarea acestuia.
Neactualizarea know-how-ului poate avea drept consecinţă eşecul afacerii, eşecul reţelei de
franciză create, de acea cele doua părţi trebuie să aibă un interes comun în reactualizarea şi
ameliorarea know-how-ului.
Atât legislaţia cât şi doctrina românească au preluat conceptual de know-how din dorinţa de
a include în aceasta toate informaţiile comerciale care nu sunt destinate publicităţii.
O apreciere concretă know-how-ului se poate face având in vedere urmatoarele criterii:
 Conţinutul concret al informaţiilor si modul de prezentare al acestora;
 Rezultatele obţinute prin aplicarea lor în unitatea pilot a francizorului;
 Avantajele pe care punerea în aplicare a acestor informaţii le poate produce
francizatul;
 Perioada de timp necesară amortizării investiţiei făcute de francizat prin
reproducerea conceptului cumpărat de la francizor.
Unităţile pilot joacă un rol deosebit în procesul de evaluare, jurisprudenţa şi doctrina
franceză considerând că, în lipsa unor texte de lege, francizorului, i se impune aplicarea conceptului
sau original în trei unităţi pilot pe o perioadă de cel puţin doi ani de activitate. Unitaţile pilot ale
francizorului, trebuie să se afle în zone geografice diferite, o singură unitate situată în capital ( sau
chiar trei unităţi în capitala). În ceea ce priveste durata, cei doi ani de activitate sunt consideraţi a fi
un minimum necesar pentru o apreciere a conceptului, iar în ceea ce priveşte valoarea acestuia,
perioada de trei ani este considerată cea mai potrivită pentru concluzii realiste.

46
CAPITOLUL III
REFLECTAREA ÎN CONTABILITATE A OPERAŢIUNILOR
GENERATE DE SISTEMUL FRANCIZEI

3.1. Particularitaţi privind contablitatea în franciză

Operaţiunile în franciză sunt reglementate de Ordonanţa Guvernului nr. 52/1997 privind


regimul juridic al francizei, republicată, conform prevederilor Legii nr. 79/1998.

47
Codul fiscal preia definirea francizei din Ordonanţa nr. 52/1998, republicată, şi precizează
că pentru folosirea sau dreptul de folosinţă a francizei trebuie achitată o sumă plătibilă în bani sau în
natură, numită redevenţă.
Reflectarea în contabilitate a proceselor economice, tranzacţiilor şi operaţiunilor pe care le
generează desfaşurarea unei afaceri în sistemul francizei se poate realize în două modalităţi
distincte:
 Fie utilizând Planul de conturi existent, cu recomandarea deschiderii de conturi
analitice pentru a putea furniza informaţii cât mai precise atât propriei entităţi, cât şi terţilor;
 Fie prin introducerea unor noi conturi în actualul Plan de conturi;
Pentru a oferi o imagine fidelă a operaţiunilor înregistrate în contabilitate, se consideră
oportună introducerea de noi conturi, însă se menţine sceptic realizarea acestui deziderat, datorită
mecanismelor legislative şi a posibilitaţii reduse de implementarea a unor astfel de iniţiative în
România. Astfel se propune spre analiză şi dezbatere o serie de conturi specifice reflectării
operaţiunilor în sistem franciză.
O afacere constituită în sistem franciză implică din partea persoanei fizice sau juridice
devenite francizat, achitarea a trei categorii principale de taxe :
1. Taxa iniţială de franciză („ franchise fee “) este o taxă de franciză sau de
intrare în sistem care permite francizatului să beneficieze de toate avantajele oferite de
francizor şi reţeaua de franciză. Taxa se achită o singură dată, la intrarea în sistemul de
franciză, şi se prezintă, de regulă, sub forma unei taxe în sumă fixă, care poate atinge o
valoare maximă de zeci sau sute de mii de dolari, euro. Această taxă reprezintă taxa de
concesionare, plătită de francizat, francizorului sau costul cumpărării unei afaceri prin
franchising.
2. Taxa de redevenţă („Royalty fee”) reprezintă taxa plătită de francizat pentru
folosirea metodei şi experienţei francizorului, un drept de autor sau o redevenţă pentru
dreptul de exploatat. Această taxă este o sumă de bani, de regulă calculată sub forma unui
procent din cifra de afaceri francizatului şi care, în general, trebuie plătită săptămânal, lunar,
trimestrial. În anumite cazuri, aceasta poate fi o sumă fixă ce trebuie plătită, chiar în cazul în
care afacerea nu aduce profit. Taxa este justificată prin oferirea catre beneficiar a dreptului
de a utilize numele francizorului şi a imaginii companiei acestuia.
Din punct de vedere contabil franchise fee şi royalty fee sunt destinate achiziţionării unor
imobilizări necorporale incluse în categoria concesiunilor, brevetelor, licenţelor, mărcilor
comerciale şi a altor drepturi şi valori similare.
3. Alte taxe asimilate francizei . Taxele care se include în această categorie
reprezintă din punct de vedere contabil o cheltuială a francizatului pentru anumite lucrări şi
48
servicii executate sau prestate de către francizor. În acest sens se include taxe de genul: taxa
de publicitate, taxa de contribuţie la activitatea de marketing, taxa de rezervare, taxa de
apartenenţă la lanţul francizei, taxa de asistenţă tehnică şi service.
În cele ce urmează se propune introducerea sau reformularea următoarelor conturi.
Contul 205 „Concesiuni, brevete, licenţe, mărci comerciale şi alte drepturi si valori
similare” ar trebui reformulate prin introducerea în denumire a conceptului de franciză, fapt ce ar
contribui la precizarea cu exactitate a francizei în categoria imobilizarilor necorporale. Contul îşi
păstrează caracteristicile şi funcţia contabilă, doar că va putea fi denumit „Concesiuni, brevete,
licenţe, franciză, mărci comerciale şi alte drepturi şi valori similare.” Prin urmare, apare necesitatea
reformulării şi a contului de reflectare a valorii amortizate din franciza dobândită, astfel încât se
poate avea contul 2805 cu denumirea „Amortizarea concesiunilor, brevetelor, licenţelor,
francizei, mărcilor comerciale şi altor drepturi şi valori”.
Pentru a evidenţia statutul de furnizor al francizorului în relaţia cu francizatul se recomandă
crearea a doua noi conturi, distinct pentru furnizarea de bunuri economice, servicii, lucrări etc. şi
pentru furnizarea drepturilor de a dobândi şi utiliza franciza. Se propune contul 4011 „Furnizori
francizori”, similar contului 401 „Furnizori”, dar utilizat doar pentru relaţia cu francizorul,
precum şi crerea contului 4041 „Furnizori de imobilizări, francizori, similar contului
404„Furnizori de imobilizări”, dar care să evidenţieze drepturile conferite de franciză,
achiziţionate de francizor.
Vânzarile pe credit comercial către francizaţi, membrii ai reţelei de franciză, ar trebui
reflectate în mod distinct în contabilitatea francizorului, care poate să comercializeze, în acelaşi
timp, produsele serviciile şi lucrările proprii şi altor categorii de potenţiali clienţi. Pentru reflectarea
relaţiei cu francizaţii, se propune crearea contului 4112 „Clienţi francizaţi”, similar contului 4111
„Clienţi”.
În anumite situaţii, francizorul poate contribui la sprijinul financiar al francizorului,
acordându-i acestuia împrumuturi pe anumite perioade de timp. Derularea unor astfel de operaţiuni
se pot realize şi în baza unor prevederi contractual. Pentru a evidenţia decontările ce pot să apară
între francizor şi francizat se propune crearea unui cont sintetic bifuncţional, similar contului 451
„Decontări în cadrul grupului”. Noul cont propus este 453 „Decontări în cadrul reţelei de
franciză”.
După cum s-a putut observa anterior, taxele plătite de către francizat francizorului se pot
împărţi în trei categorii, iar ultima reprezintă sume avansate de francizat sub forma unor cheltuieli
pentru a putea beneficia de anumite servicii sau lucrări. Datorită acestui fapt, se propune crearea
contului 6121 „Cheltuieli cu redevenţele şi alte taxe asimilate francizei”, care să funcţioneze
precum un cont obişnuit de cheltuieli. Includerea în denumirea contului şi a termenului de
49
„redevenţă” este necesară datorită legislaţiei naţionale, caree nu face distincţia între taxele ce
trebuie plătite de francizat francizorului, denumindu-le generic „redevenţe”.
Reflectarea în contabilitate a veniturilor înregistrate de către francizor sub forma taxelor
achitate de către francizaţii săi trebuie reflectate ca atare, iar pentru a oferi o imagine fidelă a
obţinerii acestor venituri, se recomandă crearea contului 7061 „Venituri din redevenţe şi alte taxe
assimilate francizei”, similar contului 706 „Venituri din redevenţe, locaţii de gestiune şi chirii.
Datorită inexactităţilor din denumirea contului 706, dar şi din aceleaşi considerente precum în cazul
contului 6121 propus anterior. Pentru a reflecta în contabilitatea francizorului veniturile obţinute din
vânzarea drepturilor de franciză se poate utiliza contul 7583 „Venituri din vânzarea activelor şi
alte operaţii de capital”, existent în actualul Plan de conturi, însă se recomandă crearea unui nou
cont similar acestuia, şi anume, contul 757 „Venituri din cedarea drepturilor de franciză”.

3.2. Contabilitatea operaţiunilor la francizat

Daca ar fi să surprindem avantajele pe care sistemul francizei le oferă partenerilor de afaceri,


se poate spune că francizatul beneficiază de următoarele avatanje:
 Păstrarea conducerii şi independenţa afacerii;
 Utilizarea şi punerea în practică a unui concept verificat şi profitabil;
 Nivelul scăzut al riscului de eşec;
 Asigurarea din partea francizorului a instruirii, asistenţei managerial şi tehnice;
 Beneficiile oferite de campanile publicitare cu impact mare şi costuri reduse,
datorită realizării sale la nivelul reţelei.
În contabilitatea francizatului principalele operaţiuni generate prin derularea unei afaceri în
sistem franciză sunt înregistrate în contabilitate, astfel:50
1. Achiziţionarea de stocuri de la francizor:
- Achiziţionarea stocurilor:
% = 401 „Furnizori“
371. „Mărfuri“ (4011 “Furnizori francizori”)
4426 „TVA deductibilă“

- Plata stocurilor achiziţionate:


401 „Furnizori“ = 5121„Conturi la bănci în lei”
(4011 “Furrnizori francizori”)

50
În paranteză sunt trecute noile conturi propuse spre a fi introduse în Planul de Conturi.
50
2. Înregistrarea în contabilitate a unui ajutor financiar:
- Înregistrarea unui ajutor financiar primit de la francizor:
(5121 „Conturi la bănci în lei“) = 462 „Creditori diverşi”
(453 „Decontări în cadrul reţelei de
franciză”)

- Restituirea ajutorului financiar primit:


462 „Creditori diverşi” = 5121 „Conturi la bănci în lei
(453 „Decontări în cadrul
reţelei de franciză”)

3. Înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor privind


achiziţionarea francizei (Franchise fee):
- Achiziţionarea francizei de către francizat:
% = 404 „Furnizori de imobilizări”
205 „Concesiuni, brevete, (4041 „Furnizori de imoblizări,
licenţe, mărci comerciale şi alte francizori)
drepturi şi valori similare”
(205 „Concesiuni, brevete,
licenţe, franciză, mărci
comerciale şi alte drepturi şi
valori similare”)
4426„TVA Deductibilă”

- Achitarea francizei către francizor:


404 „Furnizori de imobilizări” = 5121„Conturi la bănci în lei”
(4041 „Furnizori de imoblizări,

francizori)

4. Înregistrarea în contabilitatea francizatului a amortizării


francizei:
- Amortizarea francizei:
(6811 „Cheltuieli de exploatare = 2805„ Amortizarea
privind amortizarea concesiunilor, brevetelor, licenţelor,

51
imobilizărilor “) mărcilor comerciale şi alte drepturi şi
valori asimilate”
(2805„ Amortizarea concesiunilor,
brevetelor, licenţelor, francizei, şi alte
drepturi şi valori similar”)
- Scontarea din evidenţa contabilă a francizei amortizate:
2805 („Amortizarea = 205 „Concesiuni, brevete, licenţe,
concesiunilor, brevetelor, mărci comerciale şi alte drepturi şi
licenţelor, mărcilor comerciale, valori similare”
şi alte drepturi şi valori (205 „Concesiuni, brevete, licenţe,
similare”) franciză, mărci comerciale şi alte
drepturi şi valori similare”)
(2805 „ Amortizarea
concesiunilor, brevetelor,
licenţelor,francizei, şi alte
drepturi şi valori similare”)

5. Achitarea redevenţelor către francizor (Royalty fee):


- Înregistrarea redevenţelor în contabilitate:
% = 404 „Furnizori de imobilizări”
205 „Concesiuni, brevete, (4041 „Furnizori de imoblizări,
licenţe, mărci comerciale şi alte francizori)
drepturi şi valori similare”
(205 „Concesiuni, brevete,
licenţe, franciză, mărci
comerciale şi alte drepturi şi
valori similare”)
4426„TVA Deductibilă”

52
- Achitarea efectivă a redevenţelor:
404 „Furnizori de imobilizări” = 5121„Conturi la bănci în lei”
(4041 „Furnizori de imoblizări,

francizori)
6. Achitarea altor taxe către francizor:
- Înregistrarea în contabilitate a acestor taxe:
612 „Cheltuieli cu redevenţele, = 401 „Furnizori”
locaţiile de gestiune şi chiriile” (4011 „Furnizori francizori”)
(6121 „Cheltuieli cu
redevenţele şi alte taxe
asimilate francizei”)

- Achitarea taxelor
404 „Furnizori de imobilizări” = 5121„Conturi la bănci în lei”
(4041 „Furnizori de imoblizări,

francizori)

3.3. Contabilitatea operaţiunilor la francizor

Pentru a surprinde avantajele pe care sistemul francizei le oferă partenerilor de afaceri, se


poate spune că francizorul beneficiază de următoarele:
 Atragerea în sfera sa de influenţă a capitalurilor francizaţilor;
 Creşterea investiţiilor şi a profitului său;
 Pătrunderea pe noi pieţe în acelaşi timp cu posibilitatea păstrării controlului
distribuţiei
 Valorizarea mărcii;
 Păstrarea şi câştigarea clientele;

53
 Economisirea bugetelor pentru publicitate, datorită suportării parţiale a acestor
categorii de cheltuieli şi a axării sale pe nivelul local de acţiune publicitară.
În contabilitatea francizorului principalele operaţiuni generate prin derularea unei afaceri în
sistem franciză sunt înregistrate în contabilitate, astfel:

1. Vânzarea de bunuri şi servicii


- Vânzarea de bunuri şi servicii de către francizor pentru francizat:
4111 „Clienţi“ = %
(4112 „Clienţi francizaţi”) 701 „ Venituri din vânzarea produselor finite”
705 „ Venituri din studii şi cercetări”
707 „Venituri din vânzarea mărfurilor”
708 „Venituri din activitaţi diverse”
4427 „TVA Colectată”

- Încasarea valorii bunurilor şi serviciilor vândute:


5121 „Conturi la bănci în lei“ = 4111 „Clienţi”
(4112 „Clienţi francizaţi”)

2. Acordarea unui ajutor financiar


- Acordarea unui ajutor financiar francizatului:
461 „Debitori diverşi” = 5121„Conturi la bănci în lei”
(453 „Decontări în cadrul
reţelei de franciză)

- Restituirea ajutorului financiar acordat:


5121 „Conturi la bănci în lei“ = 461 „Debitori diverşi”
(453 „Decontări în cadrul reţelei de
franciză)

54
3. Înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor privind vânzarea
francizei, către un francizat (Franchise fee):
- Vânzarea francizei către francizat:
461 „Debitori diverşi” = %
(453 „Decontări în cadrul reţelei de 7583 „Venituri din vânzarea activelor”
franciză) (757„Venituri din cedarea drepturilor de
franciză”)
4427 „TVA Colectată”

- Încasarea valorii francizei:


5121 „Conturi la bănci în lei“ = 461 „Debitori diverşi”
(453 „Decontări în cadrul reţelei de
franciză)

4. În contabilitatea francizorului nu se fac înregistrări privind


amortizarea cheltuielilor cu achiziţia francizei de către francizat.
Înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor privind achitarea redevenţelor de către un
francizat(Royalty fee):
- Înregistrarea veniturilor din redevenţe:
461 „Debitori diverşi” = %
(453 „Decontări în cadrul reţelei de 7583 „Venituri din vânzarea activelor”
franciză) (757„Venituri din cedarea drepturilor de
franciză”)
4427 „TVA Colectată”

55
- Încasarea valorii redevenţei (Royalty fee):
5121 „Conturi la bănci în lei“ = 461 „Debitori diverşi”
(453 „Decontări în cadrul reţelei de
franciză)

5. Înregistrarea în contabilitate a altor taxe plătite de către


francizat:
- Facturarea taxelor ce trebuie plătite de francizat:
4111 „Clienţi“ = %
(4112 „Clienţi francizaţi”) 706 „Venituri din redevenţe, locaţii de gestiune şi
chirii”
(7061 „Venituri din redevenţe şi alte taxe
assimilate francizei”)
4427 „TVA Colectată”

- Încasarea taxelor facturate către francizor:


5121 „Conturi la bănci în lei“ = 461 „Debitori diverşi”
(453 „Decontări în cadrul reţelei de
franciză)

CAPITOLUL IV
EXECUTAREA CONTRACTULUI DE FRANCIZĂ

4.1. Aspecte generale

Principiul contractului de franciză presupune o colaborare strânsă şi continuă a părţilor,


principiu unanim subliniat şi acceptat în lileratura de specialitate.51
Potrivit legii noastre, deşi pârţile nu sunt independente din punct de vedere juridic, în ciuda
faptului că au interese commune, existând obligaţia de informare şi pregătire, precum şi un extins

51
Viorel Roş, op. cit. , p. 762.
56
drept de control, s-a preferat eliminarea ideii de colaborare strânsă, acceptată de Codul
Deontologic European.
Pe toată durata contractului obligaţia de colaborare subzistă chiar şi în lipsa unei clause
contractuale expres prevazute, această obligaţie impunându-se a fi obişnuită pentru acest fel de
contracte. Legea noastră nu face referire nici la obligaţia părţilor de „a acţiona echitabil în relaţiile
mutual”în îndeplinirea obligaţiilor, considerându-le subînţelese.
În cele ce urmează se va prezenta specificitatea obligaţiilor contractului de franciză, unele
dintre ele având un character obligatoriu, în lipsa lor, neputându-se vorbi de un contract de franciză.
Aşadar, obligaţiile esenţiale ale francizorului sunt:
 Transmiterea know-how-ului;
 Transmiterea dreptului de utilizare a semnelor distinctive;
 Asistenţa tehnică şi/sau comercială;
 Aprovizionarea;
 Exclusivitatea;
 Publicitatea.
Obligaţiile esenţiale ale francizatului sunt:
 Respectarea normelor impuse de francizor;
 Păstrarea secretului know-how-ului;
 Plata taxelor şi a obligaţiilor financiare, respective a redevenţelor;
 Aprovizionarea exclusivă;
 Non-concurenţa;
 Realizarea cifrei minime de afaceri;
 Publicitatea.

4.2. Obligaţiile francizorului

4.2.1.Transmiterea know-how-ului
Informaţiile care alcătuiesc know-how-ul trebuie să poată fi communicate, fiind distincte de
experienţa proprie, de aceea ce este intim legat de o anume persoană, ori de ceea ce se denumeşte
talent în cazul creaţiilor intelectuale ori îndemânare în cazul activităţilor de natură practică. 52
Aşadar, informaţiile trebuie să poată fi înmagazinate pe un support separat (manual, carnet de
instrucţiuni, ghid de operaţiuni, caiet ethnic etc.), pentru a fi transmise mai departe.

A se vedea Mihaela Mocanu, „Contractul de franciză”.Conceptul de know-how, Editura CH.


52

Beck, Bucureşti 2008, p. 87


57
Mai mult informaţiile trebuie să poată fi transmise cu uşurinţă, interesul francizorului fiind
acela de a extinde căt mai rapid reţeaua.
În preambulul Regualmentului 4087/88 se subliniază importanţa transmiterii know-how-
ului, aceasta reprezentând un element care permite a se distinge contarctul de franciză de alte
convenţii, cum sunt de exemplu, cele de licenţă a mărcii sau concesiunea de vânzare. Însă, această
obligaţie de a face a francizorului, adică transmiterea know-how-ului, nu prezintă o importanţă
egală în toate contractele de franciză; în situaţia în care reţeaua de franciză se întemeiază pe
notorietatea unei mărci, ori pe tehnicile de vânzare, ori pe o invenţie, cum este cazul francizelor
industriale, însuşirea know-how-ului de către beneficiar nu va reprezenta elementul esenţial al
francizei.

4.2.2.Transmiterea dreptului de utilizare a semnelor distinctive ale francizorului


Pentru atragerea cleintului, beneficiarul (francizorul) va trebui autorizat a utilize elementele
fondului de comerţ, ale francizorului cum sunt: firma, emblem sau amrca, legislaţia noastră
mergând pe idea transmiterii dreptului de folosire a mărcii înregistrate.
Dreptul de folosinţă a semnelor distinctive ale francizorului nu permite transferarea acestor
semen în fondul de comerţ al francizatului, utilizarea acestora, de către beneficiar, fiind supusă unei
duble limitări: pe de o parte ele nu vor mai putea fi folosite în alte scopuri decât strict prevăzute în
contract, iar pe de altă parte, francizatul nu poate aduce nici o modificare acestor semen. Însă,
francizorul poate aduce modificări semnelor sale distinctive, în vederea adaptării la evoluţia pieţei.53

4.2.3.Asistenţa tehnică şi/sau comercială


Remiterea know-how-ului, a tehnologiei sau a brevetelui de invenţie nu este suficientă
pentru a asigura francizatului folosinţa acestora. În această privinţă, Codul deontologic European
menţionează alături de obligaţia de transmitere a drepturilor şi pe cea de acordare a a sistenţei
tehncie şi/sau comerciale şi de pregătire care cad în sarcina francizorului. Articolul 5 din legea
noastră, stipulează că francizorul trebuie să asigure beneficiarilor săi o pregătire iniţială, precum şi
asistenţa tehnică şi/sau comercială permanent, pe toată durata contractului de franciză. Această
pregătire iniţială şi asistenţă comercială şi/sau tehnică reprezintă o formă de ajutor, pe care
francizorul trebuie să o asigure beneficiarului în vederea reuşitei afacerii.

A se vedea Antonio-Silviu Mutulescu, Roxana Paliţă, Eduard Dragomir, Georgia Ciobotea,


53

„Contractul de franciză”. Executarea contractului de franciză, Editura Nomina Lex, Bucureşti


2009, p.69 şi urm.
58
Nerespectarea acestei obligaţii poate avea ca efect prejudicierea consumatorilor. În acestă
privinţă, literatura de specialitate a ridicat o problemă răspunderii, în sensul operării unei răspunderi
solidare a francizorului şi francizatului ori, invocându-se independenţa juridică, va fi atrasă doar
răspunderea francizatului. S-a considerat că răspunsul la această problemă diferă dupa cum
francizorul şi francizatul sunt sau nu independeţi din punct de vedere juridic.54

4.2.4. Obligaţia de aprovizionare


În temeiul convenţiei, francizatul vinde produse pe care trebuie să le procure de la francizor,
acestuia din urmă revenindu-i obligaţia de a-i livra francizatului produsele care îi sunt comandate;
în această situaţie francizorul se va afla în poziţie de vânzător asumându-şi responsabilităţile care
decurg din această calitate.
Dacă francizorul este un fabricant el îşi va asuma responsabilităţile ce decurg din această
calitate, respective cele pentru fapta lucrului sau pentru obligaţiile de garanţie proprii
producătorului.
În ipoteza în care francizorul şi-a asumat obligaţia de livrare a tuturor produselor comandate
de francizat vor trebui stabilite împrejurările în care francizorul poate fi scutit de executarea acestei
obligaţii; însă, facultatea de a nu accepta anumite comenzi ale francizorului, nu va putea fi
exercitată decât în limita bunei credinţe.

4.2.5.Exclusivitatea teritorială
În cadrul contractului de franciză vor trebui menţionate clause privind exclusivitatea
teritorială în beneficial francizatului, deoarece prin folosirea unor firme, emblem, mărci, francizatul
beneficiază de o clientelă preconstituită, iar instalarea în apropiere a unui alt francizat va avea ca
effect pierderea parţială a acesteia.
Clauza exclusivităţii teritoriale sau menţinerea acesteia este condiţionată de cifra minimă de
afaceri, numărul consumatorilor şi perspective creşterii acestora. Însă, chiar şi în lipsa unei astfel de
clause, buna-credinţă interzice francizatului să acorde o altă franciză în zona ocupată de franciza
deja existent. O astfel de obligaţie poate să decurgă şi din obligaţia de colaborare loială pentru
reuşita parteneriatului.

4.2.6.Publicitatea
Desigur că, semnele distinctive au o putere mult mai mare cu cât sunt mai cunoscute, de
aceea o publicitate adecvată va avea ca effect creşterea imaginii, a renumelui semnelor distinctive

54
A se vedea Viorel Roş, „Dreptul proprietăţii intelectuale”, Editura Global Lex, Bucureşti 2001,
p.757
59
folosite şi a reţelei de franciză. Publicitatea este considerată de operatorii de afaceri în system
franciză drept „motorul francizei” menţionând că cele şase reţele de franciză cele mai perormante
astăzi în America sunt reţelele care au investit cel mai mult în publicitate, în anul 1995.55
De regulă, publicitatea, at pe plan naţional, cât şi pe plan local se realizează de către
francizor, titularul drepturilor exclusive asupra semnelor distinctive folosite în reţeaua de franciză,
însă o participare financiară a beneficiarilor nu numai că nu poate fi exlusă, ci ea este chiar
necesară. Ba mai mult, aceştia pot, ei înşişi să realizeze campanii publicitare la nivel local.

4.3. Obligaţiile beneficiarului

4.3.1.Respectarea regulilor impuse de francizor


Succesul reţelei de franciză depinde, în mod deosebit, de modul de prezentare a francizaţilor
în faţa consumatorilor. Dacă prezentarea exterioară este unofrmă, franciza va fi bine identificată, iar
semnhele distinctive îşi vor exercita din plin puterea de atragere a consumatorilor.
Pentru un astfel de success se impune ca francizorul sa-şi definească şi sa-şi stabilească
concepţia nu doar în ansamblu, ci până la cele mai mici detalii şi anume: alegerea localurilor, forma
acestora, amenajarea interioară şi exterioară, lista produselor şi serviciilor oferite, prezentarea
general mărfurilot şi ambalajelor, ţinuta vestimentară a personalului si rolul fiecăruia şi nu în
ultimul rând, modul de realizare a publicităţii. Însă, aceste obiective nu pot fi atinse decât dacă
francizorul implementează aceste reguli partenerilor săi, interzicând orice deviere care ar putea pune
în pericol uniformitatea reţelei.
Regulamentul comunitar menţionează respectarea normelor francizorului ca făcând parte
integrantă din sistemul de franciză, în aceasta privinţă beneficiarul revenindu-i obligaţia de a
asigura transparenţa organizării activităţii sale faţă de francizor supunându-se controlului acestuia.
Francizatul este definit de legea noastră ca fiind o persoană care „aderă la principiul
omogenităţii reţelei de franciză, aşa cum este ea definită de către francizori”56, instituind în mod
expres pentru această obligaţie de a acţiona în vederea „menţinerii identităţii comune şi a reputaţiei
reţelei” de franciză57

4.3.2.Păstrarea secretului know-how-ului.


În termenii vechiului Regulament comunitar 4087/88, caracterul secret semnifică faptul că
know-how-ul, „în ansamblul acestuia sau într-o anumită configuraţie sau asamblare a

55
Într-un documentar difuzat la Salonul European al francizei, ţinut în martie 1997 la Paris.
56
A se vedea art. 1 lit. c din Ordonanţă.
57
A se vedea art. 3 lit. a din Ordonanţă.
60
componentelor sale, nu este în general cunoscut sau accesibil cu uşurinţă; această noţiune nu trebuie
înţeleasă în sens restrains, în sensul că fiecare din componenetele lui să fie necunoscută sau să fie
imposibil de obţinut pe altă cale decât prin efectul raporturilor juridice stabilite între francizor şi
francizat”58.Importanţa comercială a know-how-ului este data de faptul că nu este făcut public,
legea română instituind pentru francizat obligaţia de a nu „divulga la terţe personae know-how-ul
francizat de către francizor, atât pe toată durata contractului de franciză, cât şi ulterior”. Singura
măsura pe care francizorul o poate lua pentru protejarea know-how-ului său o reprezintă clauzele
contractuale, în lipsa acestora francizatului neputându-i-se aplica nici o sancţiune59.

4.3.3.Plata taxelor şi a redevenţelor


În schimbul serviciilor şi a drepturilor de folosinţă transmise de francizor, francizatul
datorează acestuia:
 Taxa de intrare („entry free” sau „front money”). Această suma, care poate fi ceruta
de regulă la încheierea contractului sau la o dată stabilită prin contract, reprezintă remunerarea
know-how-ului şi asistenţa la demararea francizei.
 Redevenţe („royalties” sau “continuing franchisee fee”) reprezinta remunerarea
pentru formarea şi asistenţa continuă asigurată pe durata contractului şi pentru dreptul de folosire
a altor însemne distinctive ale acestuia.
Obligaţiile financiare se regăsesc în legea noastră la articolele 6 şi 7 fără însă a fi dataliate,
iar în articolul 3 este reglementată obligaţia precontractuală de informare, prin care francizorul este
obligat sa furnizeze candidatului informaţii, între altele, cu privire la „condiţiile financiare ale
contractului, respective redevenţa iniţială sau taxa de intrare în reţea, redevenţele periodice,
redevenţele din publicitate, determinarea tarifelor privind prestările de servicii şi tarifele privind
produsele, serviciile şi tehnologiile, în cadrul clauzei obligaţiilor contarctuale de cupărare”. Art. 7
alin. 3 prevede că „dreptul care se trasfera obligă beneficiarul la plata unei redevenţe şi îl
autorizeaza să utilizeze marca produselor şi/sau serviciilor şi/sau tehnologiilor, know-how-ul ori
altă experienţă deosebită de franciza, precum şi orice alte drepturi de proprietate intelectuală sau
industrial, după caz, sisţinută permanent de asistenţa comerciala şi/sau tehnică a francizorului, pe
toata durata de valabilitate a contractului de franciza”.

4.3.4.Aprovizionarea exclusivă

Art. 1. f din Regulamentul 2790/99


58

A se vedea Antonio-Silviu Mutulescu, Roxana Paliţă, Eduard Dragomir, Georgia Ciobotea,


59

„Contractul de franciză”. Executarea contractului de franciză, Editura Nomina Lex, Bucureşti


2009, p. 73 şi urm.
61
Contractul de franciză impune, de cele mai multe ori, obligaţia francizatului de a se
aproviziona exclusive de la francizor sau de la vânzători agreaţi de acesta. Legislaţia noastră nu
prevede o asemenea dispoziţie în mod expres. Regulamentul Comisiei Comunităţilor Europene
4087/88 admite însă, că unele clause de aprovizionare exclusivă pot fi impuse francizatului, doar în
măsura în care aceasta este necesară pentru apărarea drepturilor de proprietate industrial şi
intelectuala ale francizorului ori menţinerii identităţii commune sau reputaţiei reţelei de franciză.
Regulamentul enunţă aceste clause astfel:
 Beneficiarul trebuie „să vândă sau să folosească în cursul prestării serviciilor,
în exclusivitate, produsele care să satisfacă cerinţele minime de calitate prevăzute de
cedentul de franciză (francizorul)”.
 Francizatul trebuie „să vândă sau să folosească în cursul prestărilor de servicii,
bunuri care sunt fabricate numai de către cedentul de franciză (francizor) sau de către terţe
părţi agreate de către acesta, în cazul în care acest lucru este impracticabil datorită naturii
bunurilor care fac obiectul francizei, să aplice cerinţele de calitate corespunzătoare”.

4.3.5.Obligaţia de non-concurenţă
Desfacerea unor produse, mijloacele economice folosite pentru acapararea pieţei ori pentru
obţinerea unor câştiguri mult mai mari, trebuie să se desfăşoare cu respectarea uzanţelor oneste.
Concurenţa reprezintă mijlocul prin care, într-o economie de piaţă, comercianţii mediocri sunt pur şi
simplu eliminaţi,obligandu-i pe producatori sâ-şi înbunătăţească produsele şi serviciile, să vândă
mai puţin scump şi să ofere servicii mai bune. De asemene, concurenţa îi determină pe consumatori
să fie mai exigenţi, dacă doresc să-şi menţină presiunea lor asupra pieţei.60
Din punct de vedere juridic concurenţa presupune că pentru a fi efectivă, schimbările în
structura pieţei nu trebuie să cunoască piedici artificial, ca agenţii economici să fie lideri în acţiunile
şi opţiunile lor.
Faţă de terţi, cuontractul de franciză are efecte anticoncurenţiale. Sesizată cu această
problem, Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, a decis că, contractual de franciză nu este
incompatibil cu Tratatul de la Roma, prin care se interziceau practicile anticoncurenţiale 61, dar că
nici nu trebuie să conducă împărţirea pieţei între membrii reţelei de franciză.
De aceea, contractile de franciză conţin clauze de non-concurenţă, obligaţie impusă
francizatului atât în raport cu francizorul, cât şi cu ceilalţi membri ai reţelei de franciză.În

60
A se vedea Antonio-Silviu Mutulescu, Roxana Paliţă, Eduard Dragomir, Georgia Ciobotea,
„Contractul de franciză”. Executarea contractului de franciză, Editura Nomina Lex, Bucureşti
2009, p. 76.
61
A se vedea art. 85 şi urm. în „Tratatul Uniunii Europene” Editura Lucretius, Bucureşti 1999
62
raporturile de franciză, aceste clauze sunt considerate licite mai ales când ele sunt limitate in timp,
în spaţiu şi cu privire la obiect.
Însa, Regulamentul 4087/88, în art.3, precizează că beneficiarul (fracizatul), atâta timp cât
acestea (clauzele de non-concurenţă) sunt necesare apărării drepturilor de proprietate industrială
si intelectuală ale cedentului de franciză (francizor) sau menţinerii identităţii comune sau
reputaţiei reţelei de franciză,trebuie să nu se angajeze direct sau indirect, In orice afacere similar
într-o zonă în care ar face concurenţă unui membru al reţelei de franciză, inclusive cedentului de
franciză;beneficiarul poate avea această obligaţie şi dupa terminarea contractului, pentru o
perioadă rezonabilă de timp care nu va depăşi un an pentru teritoriul pe care a exploatat franciza.

4.3.6.Realizarea cifrei minime de afaceri


De regulă, francizorii impun beneficiarului realizarea unei cifre minime de afaceri, această
clauză având raţiunea asigurării unui venit minim cert, atunci când redevenţa datorată de beneficiar
se stabileşte proporţional cu cifra de afaceri. Această obligaţie poate avea valoare unei condiţii
rezolutorii sau poate permite francizatului exercitarea dreptului de reziliere anticipate a contractului.

4.3.7.Publicitatea
Pentru protejarea drepturilor de proprietate a francizorului sau pentru menţinerea identităţii
comune şi a reputaţiei reţelei de franciză, prin contractul de franciză se poate impune beneficiarului
obligaţia de a plăti francizorului o suma determinate pentru publicitate sau de a realize el însuşi
campanii de publicitate, desigur cu acordul prealabil al francizorului asupra conţinutului acesteia.
Legislaţia noastra (O.G. nr. 52/1997, republicată), în articolul 7 alin. 2 prevede că
„ francizorul se asigură ca beneficiarul (francizatul) printr-o publicitate adecvată face cunoscut că
este o persoană independent din punct de vedere financiar, în raport cu francizorul sau cu alte
persoane”, iar potrivit articolului 15 din Ordonanţa modificată „ documentele publicitare care
prezintă rezultatele financiare previzionate ale unui beneficiar vor trebui să fie obiective şi
verificabile”. După cum se poate observa legea nu limitează publicitatea exclusive la relevarea
independenţei financiare a francizatului, deoarece publicitatea pe care reţeaua de franciză o
realizează urmăreşte şi obiectivele generale şi special ale acestuia.

63
CAPITOLUL V
ÎNCETAREA FRANCIZEI

5.1. Moduri de încetare a francizei

Literatura de specialitate62 a relevant faptul că, în material contractului de franciză nu se


poate vorbi de cause special de încetare, cid oar de particularităţi ale acestora.
În legislaţia noastră nu este reglementată, în mod special, încetarea contractului de franciză,
însă O.G. nr. 52/1997 conţine unele dispoziţii care privesc încetarea contractului şi efectele încetării.

62
A se vedea Viorel Roş, op.cit, pag.770.
64
5.1.1.Încetarea existenţei uneia dintre părţi
Având un caracter intuitu personae, încetarea existenţei uneia dintre parţi are ca effect
încetarea convenţiei. Astfel, francizorul sau beneficiarul îşi pot înceta existenţa, în cazul în care sunt
persoane fizice prin deces sau incapacitatea care loveşte una din părţile contractante fără
deosebire de cauzele acesteia ( de exemplu, rezultat al unei incompatibilitaţi profesionale care
interzice părţilor exercitarea activităţilor de comerţ, rezultatul unei condamnări sau puneri sub
interdicţie).
În cazul în care co-contractanţii sunt persoane juridice cauzele care duc la încetarea
existenţei contractului sunt: expirarea duratei pentru care a fost încheiat, lichidarea
convenţionala sau judiciară şi falimentul.
După cum rezultă din dispoziţiile art. 6 din Ordonanţa nr. 52/1997, republicată, contractual
de franciză va+ trebui să cuprindă şi condiţiile în care va putea opera cesiunea drepturilor ce decurg
din contract, mai cu seamă condiţiile de desemnare a unui successor. Din acest text legal rezultă ca
în situaţia când transmiterea drepturilor şi, implicit, şi a obligaţiilor este posibilă, condiţiile
cesiunii,înspecial de desemnare a unui successor trebuie prevăzute în contract.În lipsa unei clauze
exprese, ţinând cont de caracterul intuitu personae al contractului de franciză, încetarea existenţei
uneia dintre părţi va avea ca efect încetarea convenţiei.

5.1.2.Expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul de franciză


Cum este şi normal, expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul are ca efect
încetarea acestuia, legiuitorul nostru, adoptând, în materia francizei, o soluţie discutabilă. Asfel,
potrivit articolului 5, în contractul de franciză trebuie specificată clar durata acestuia precum şi
condiţiile de modificare, prelungire şi reziliere.
Articolul 6 vine şi menţionează faptul că termenul va fi fixat încât să i se permită
beneficiarului amortizarea investiţiilor specifice francizei. Însă, tot articolul 6 prevede că francizorul
va înştiinţa pe beneficiar cu un preaviz suficient de mare asupra intenţiei de a nu reînnoi contractul
la data expirării sau de a nu semna un alt contract.

5.1.3.Anularea contractului de franciză


Contractul de franciză poate fi anulat în condiţiile dreptului comun. Însă, având în vedere
complexitatea unei astfel de convenţii, literatura de specialitate a arătat că probleme deosebite pot
apărea în ceea ce priveşte vicierea consimţământului prin eroare asupra naturii actului ce se încheie,
eroarea, viciul de consimţământ şi dolul63.
63
A se vedea Viorel Roş, op. cit. , pag.771
65
Caracterul complex al contractului precum şi problemele pe care le ridică formarea
consimţământului sunt argumentele reglementării fazei precontractuale şi a dispoziţiei articolului 13
potrivit căruia, publicitatea pentru selectionarea beneficiarilor trebuie să fie lipsită de ambiguitate şi
să nu conţină afirmaţii eronate.

5.1.4.Rezilierea
Ca în orice contract sinalagmatic, condiţia rezolutorie este subînţeleasă şi în cazul
contractului de franciză. Articolul 6 din legea noastră a prevăzut, totuşi, că în contractul de franciză
trebuie prevăzute condiţiile de reziliere şi că în „ cadrul clauzelor de reziliere se vor stabili în mod
clar circumstanţele care pot determina o reziliere fără preaviz.”
Potrivit teoriei civile rezoluţiunea şi rezilierea sunt sancţiuni care intervin in cazul
neexecutării culpabile a obligaţiilor izvorâte din contractele sinalagmatice, iar pactele comisorii de
gradul II, III, IV au menirea de a simplifica procedura desfinţării contractelor în cadrul neexecutării
culpabile a obligaţiunilor. Legea noastră nu face alceva decât să complice procedura desfinţării
contractelor de franciză, prin obligarea francizorului la notificarea beneficiarului şi acordarea unui
termen rezonabil de remediere, făcând ineficiente pactele comisorii în această materie şi
încurajându-l pe francizatul nedigilent.
Se impune a preciza că în cazul neîndeplinirii obligaţiunilor de catrefrancizor, pentru
francizat nu există obligaţia notificării şi acordării unui termrn rezonabil, o asfel de reglementare
punând părţile unui contract de franciză pe poziţii inegale, neţinând seama de faptul că rezilierea
pentru o cauză de neexecutare culpabilă se bazează pe reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor
născute din contractul sinalagmatic.

5.2. Efectele încetării francizei

Efectele desfinţării contractului de franciză care, în acelaşi timp prezintă anumite


particularităţi sunt restituirea şi reparaţia. Astfel atunci când contractul de franciză încetează,
drepturile incorporale transmise spre folosinţa francizatului vor fi restituite francizorului, francizatul
nemaiputând folosi nici marca, nici alte semne distinctive si nu va mai putea uza de know-how-ul
transmis.
Tot de la data încetării contractului îşi vor putea produce efectele clauzele de non-
concurenţă stabilite de părţi. Legea noastră limitează clauzele de non-concurenţă doar la protejarea
know-how-ului şi nu conţine un termen asemenea Regulamentului 4087/88. Însă, pentru ca aceste
clauze să poată fi validate în justiţie ele trebuie să fie limitate în timp, în obiect şi în conţinut.

66
Cazul stocurilor prezintă o importanţă specială deoarece, soluţia restituirii contra cost a
produselor aflate în stoc la încetarea contractului de catre francizor se justifică pe unitatea
economică formată de francizor şi francizat, în temeiul contractului de franciză. Soluţia nerestituirii
produselor în stoc se întemeiază pe argumente de ordin exclusiv juridic: francizatul a cumpărat,
fără condiţii, produsele rămase în stoc, pe riscul său. Recunoaşterea dreptului de a vinde produsele
rămase în stoc echivalează cu o prelungire a contractului de franciză şi poate încuraja abuzurile
francizatului, deşi, aparent, pare cea mai echitabilă.64
În faţa acestor soluţii, care nu pot da satisfacţie deplină şi nici nu sunt scutite de critici, ar fi
de preferat negocierea unei clauze privind stocurile în cazul încetării contractului.
Cât priveşte reparaţiile, atunci când încetarea contractului este urmare a conduitei culpabile
a uneia dintre părţi, pricinuindu-i celeilalte părţi prejudicii, aceasta este îndreptăţită la despăgubiri
potrivit normelor de drept comun.

CAPITOLUL VI
EXPERIENŢA ŞI DEZVOLTAREA SISTEMULUI DE FRANCIZĂ ÎN
ŢĂRILE EUROPEI CENTRALE ŞI DE SUD-EST

6.1. Istoricul francizei pe teritoriul European

Primele afaceri în sistem franciză au apărut în Europa înca din secolul al-XIX-lea, însă, o
dezvoltare a acestui sistem pe continentul european s-a realizat numai după ce în S.U.A. acesta a
devenit o afacere de succes. În 1929 a fost creată în Cehoslovacia prima franciză industrială de către

64
Viorel Roş, op. cit. , pag. 771
67
compania BATA. În aceaşi perioadă, Lânaria din Roubaix a creat o reţea de producere şi distribuire
a textilelor numită Pingouin65.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, Europa cunoaşte o dezvoltare a sistemului de
franciză pe diverse căi, în funcţie de ţară, obiceiuri, cultură şi în special de tot ce este legat de istoria
economică şi socială a comerţului, precum şi de nivelul de dezvoltare a sistemelor economice.
În cursul anului 1990, în cele 12 ţări ale Uniunii Europene 66, existau 1600 de reţele de
franciză şi 85.000 de franchisee, liderul european fiind Franţa, unde 10% din comerţul cu amănuntul
se realiza în sistem franchising. Datele publicate la Salonul European de Franchising şi Comerţ
desfaşurat la Paris în martie 1997, arătau că existau peste 3,5 mii de reţele de franchising, cu 134
mii de franchise, în care erau angajaţi cca. 1 milion de salariaţi şi se realizau peste 70 miliarde
dolari67.
În prezent se estimează că în Franţa funcţionează peste 4.5 mii de reţele de franciză,
fiecăreia revenindu-i în medie câte 37 parteneri, în care se realizează peste 150 miliarde de dolari.
Chiar şi aşa, nivelul de dezvoltare a sistemuli de franciză în Europa este mult inferior faţă de S.U.A,
unde volumul acestor afaceri a depăşit 600 miliarde dolari.
Cadrul juridic al francizei a constituit, mult timp, atât în plan mondial, cât şi în cel european,
o zonă neexploatată şi nereglementată. În prezent doar în S.U.A., România şi Republica Moldova au
fost adoptate legi speciale pentru activitatea de franchising; în alte ţări, precum Germania, Franţa,
Rusia, cadrul legal în această materie este reglementat în alte legi, cum sunt codul civil, activitatea
de antreprenoriat sau este reglementat prin acte normative adoptate de guvern sau de organizaţii
nonguvernamentale.
Sistemul de franchising, sub aspect instituţional, este reprezentat şi promovat de către
Federaţia Europeană de Franchising, înfiinţata în 1972, care are caracter internaţional non-profit 68.
Scopurile de bază ale acestei federaţii sunt:
 Influenţarea şi încurajarea dezvoltarii de franciză în Europa;
 Reprezentarea intereselor acestei industrii în instituţii internaţionale precum Comisia
Europeană, Parlamentul European etc.;

65
A se vedea Mihai Roscovan, Vasile Golocvo, Corneliu Secrieru, Alexandru Chisnencu, Valentin
Bozu, Larisa Bugaian, „Franchising: tehnică de afaceri şi oportunităţi pentru antreprenori”, p. 18
şi urm.
66
Specificăm în acest context ca, în present, Uniunea Europeană reuneşte un număr de 27 de state
member, printer care şi România, începând cu 1 ianuarie 2007.
67
A se vedea Antonio-Silviu Mutulescu, Roxana Paliţă, Eduard Dragomir, Georgia Ciobotea,
„Contractul de franciză”. Executarea contractului de franciză, Editura Nomina Lex, Bucureşti
2009, p. 85.
68
Idem.
68
 Promovarea şi reprezentarea industriei europene de franchising şi a membrilor ei pe
plan european;
 Schimbul de informaţii şi documentaţii între Asociaţiile Naţionale de Franchising din
Europa şi cele de afară.
Federaţia Europeană de Franchising este alcătuită din membrii asociaţiilor naţionale de
franchising din 17 ţări europene, acceptând totodată, în calitate de membri asociaţi şi alte organizaţii
naţionale de franchising din afara Europei. Din ţările Europei Centrale şi de Sud-Est membri ai
Federaţiei sunt Ungaria şi Slovenia.
În domeniu există o omogenizare a legislaţiei având la bază următoarele documente:
 Codul European Deontologic al Francizei adoptat în 1991 de către asociaţiile de
franchising membre ale Federaţiei Europene de Franchising;
 Regulamentul cu privire la Block Extemtion adoptat în 1991 de către Comisia
Europeană69.

6.2. Implementarea sistemului de franciză în Europa Centrală şi de Sud-Est


Liberalizarea economiilor din statele Europei Centrale şi de Sud-Est şi nevoia acestor state
de a intra într-un sistem comercial, organizat şi bazat pe imvestiţii personale, au stimulat aceste ţări
să opteze din ce înce mai mult pentru sistemul de franciză şi reţele ale afacerilor independente. La
nivelul Europei Centrale şi de Sud-Est Cehia şi Ungaria sunt lideri ai implementării acestui sistem.
Astfel, Republica Cehă numară circa 80 sisteme de franchising şi 260 parteneri aflându-se la
începutul unei dezvoltări promiţătoare a acestui domeniu de activitate, cele mai solicitante domenii
fiind sectorul alimentar şi vestimentar. Datorita profatibilitaţii substanţiale şi a recuperării rapide a
investiţiilor se preferă amplasarea francizei în zonele cu o putere economică de cumpărare relativ
mai mare a populaţiei.
Pe piaţa cehă au reuşit să pătrundă, în scurt timp, companii cu renume din cele mai
dezvoltate ţări ale lumii şi anume:
 S.U.A cu McDonald’s, Pizza Hut (domeniu alimentar ), TGI Friday’s, Future Kids
(training). Holiday Inn (hoteluri), Rentex-Herz (închirierea automobilelor);
 Germania cu OBI (agrobusiness), Family Frost (produse congelate);
 Italia cu Stefannel, Versace, Ungaro, Versus (magazine de modă);
 Franţa cu Yves Rocher (produse cosmetice), Lacoste (vestimentaţie);
 Marea Britanie cu Marks & Spencer (vestimentaţie), Next (modă de familie).

69
Idem.
69
De asemenea, au început să se dezvolte şi afacerile iniţiateătre francizori autohtoni: ETA
(aparate electrice), Boty Roman Petr (încălţăminte), Body Basics (produse cosmetice).
In Ungaria, chiar dacă acest domeniu de activitate este considerat relativ nou, există deja
circa 260 sisteme de franciză. În acest sector sunt angajaţi circa 45.000 de persoane şi se realizează
peste 2,6 miliarde euro, ceea ce constituie 5% din totalul vânzărilor cu amănuntul. Majoritatea
afacerilor sunt stabilite în sectorul fast-food, celelalte fiind în sectoarele vestimentaţie, servicii foto,
copiere, staţii PECO, servicii hoteliere, serviciile poştale, managementul imobiliar, articole de
fierărie şi menaj, aparatură, servicii de întreţinere casnică, servicii de turism, de închiriere şi
distribuţie.
Francizorii prosperi şi-au modificat strategia de abordare a pieţei ungare, utilizând
subfrancizori în cadrul sistemului de master franchising, prin care se oferă finanţare şi taxe de
franciză mai joase şi contribuie la succesul afacerii.
În Polonia sistemul de franchising continuă să rămână un domeniu relativ nou, chiar dacă
primele afaceri de acest gen au fost deschise înainte de al doilea război mondial.În prezent sunt
înregistrate peste 20 de sisteme de franchising în diverse domenii, inclusiv 6 sisteme cu francizori
locali.
Bulgaria s-a dovedit a fi o piaţă excelentă pentru francizorii americani în domeniul
alimentar şi al serviciilor. Într-un studiu efectuat de către International Executive Service Corps, o
companie finanţată de USAID, asupra pieţei bulgare de franchising se arată că acest sector este
profitabil, aceasta datorându-se preţurilor rezonabile la bunurile imobile, cotelor salariale favorabile
pentru forţa de muncă calificată şi cererii înalte pe piaţă.
În România evoluţia sistemului de franchising a înregistrat ritmuri lente de dezvoltare,
aceasta datorându-se condiţiilor relativ mai dure (capital iniţial mare) impuse potenţialilor parteneri.
În pofida acestui fapt, astfel de companii ca Pepsi Co, Coca-Cola, Pizza Hut, KFC, McDonald’s,
Shell, AGIP au reuşit să găsească parteneri români şi să-şi extindă afacerile pe piaţă românească.
În tabelul urmator este prezentat TOP-ul primelor 100 de sisteme de franciză în Europa ,
în ultima coloană fiind trecute francizele existente în România:
Unitaţi
Domeniul de
Nume Franciză Ţara Top în
activitate
Romania
McDonald’s SUA Restaurant 1 51
Agenţie
Tecnocasa Italia 2
imobiliară
Distribuţie
Fornetti Ungaria 3 550
alimentară
Burger King SUA Restaurant 4
70
Jean Luis Îngrijire
Franţa 5
David personală
Produse şi
Point S Franţa 6
servicii auto
Alte unitaţi
Foto Quelle Germania 7
de comerţ specializat
Agenţie
Remax SUA 8 21
imobiliară
Produse
Pro et Cie Franţa pentru case şi 9
grădina
Produse şi
Glassinter Spania 10
servicii auto
Alte unitaţi
Punto SMA Italia 11
alimentaţie
Magazin de
Vival (Casino) Franţa 12
proximitate
Dia
Spania Supermarket 13
(Carrefour)
Chemex Marea Servicii şi
14
International Britanie curăţenie industriala
Îmbrăcăminte
Otto Shop Germania 15
şi încălţăminte
Produse şi
Novus SUA 16
servicii auto
Pirelli RE Agenţie
Italia 17
Franchising imobiliară
Cruji Coques Spania Restaurant 18
Servicii
Sylvian SUA 19
educaţionale
Servicii
Pegastar Germania 20
educaţionale
Paellador Spania Restaurant 21
5àSec Franţa Curăţătorie 22 Ofertează
Îngrijire
Yves Rocher Franţa 23 Ofertează
personală
Patiserii şi
Kamps Germania 24
gogoşerii
Pizza Hut SUA Restaurant 25 10
Bang & Danemarca Produse 26
Olufsen pentru casă şi

71
gradină
Servicii de
Chem-Dry SUA 27 Ofertează
curătenie industrială
Îmbrăcăminte
Calzedonia Italia 28
şi încălţăminte
Kumon Inst. Servicii
Japonia 29
Of Education Co. Ltd educaţionale
Champion Franţa Supermarket 30
Agenţie
Century 21 SUA 31 1
imobiliară
Magazin de
Depaso Spania 32
proximitate
Intermaché
Franţa Supermarket 33
(Les Musquetaires)
Enel-si Italia Construcţii 34
KFC (Yum
SUA Restaurant 35 18
Restaurants)
8 a
Franţa Supermarket 36
Huit(Carrefour)
Produse şi
Mail Boxes Etc. SUA servicii pentru 37
afaceri
Cafenele şi
Subway SUA 38
gustări
Produse
Gamm Vert Franţa pentru casă şi 39
grădinărit
Servicii de
MRV Spania 40
curierat
Agenţie
ERA SUA 41
imobiliară
Damotecnica Italia Construcţii 42
Îngrijire
Alain Afflelou Franţa 43 Ofertează
personală
Agenţie
FRIMM Italia 44
imobiliară
Îngrijire
Naturhouse Spania 45
personală
Îngrijire
Ballancer Germania 46
personală
Alain Weiz Franţa Îmbrăcăminte 47

72
şi încălţăminte
GiraMondo Servicii
Italia 48
Viajes turistice
Produse şi
Elephant Bleu Franţa 49
servicii auto
Produse
Phildar Franţa pentru casă şi 50
grădină
Produse
Portas Germania pentru casă şi 51
gradină
Yamaha Music Servicii
Japonia 52
School educaţionale
Alte unitaţi
Trimage SUA 53
de comerţ specializat
Produse şi
Ad-Autodienst Germania 54
servicii auto
Produse şi
MIDAS SUA 55 Ofertează
servicii auto
Îmbrăcăminte
Intimissi Italia 56
şi încălţăminte
Shopi
Franţa Supermarket 57
(Carrefour)
Agenţie
Gabetti Italia 58
imobiliară
Alfa Agenţie
Spania 59
Inmobiliaria imobiliară
Domino’s Pizza SUA Restaurant 60
Telepizza Spania Restaurant 61
Laforet Agenţie
Franţa 62 Ofertează
Immobilier imobiliară
Servicii de
Fastway Australia 63
curierat
Servicii
Musikschule Austria 64
educaţionale
Produse şi
Gruppo Buffeti Italia servicii pentru 65
afaceri
Îngrijire
Sunpoint Germania 66
personală
Zafiro Tours Spania Servicii 67
73
turistice
Di per Di Italia Supermarket 68
Cafenele şi
House Caffe Spania 69
gustări
Holiday Land Servicii
Germania 70
(Thomas Cook) turistice
Getifix Germania Construcţii 71
Schmetterling Servicii
Germania 72
Reisen turistice
Alte unitaţi
Mister Minit Belgia 73
de comerţ specializat
Îmbrăcăminte
Stefanel Italia 74
şi încălţăminte
Agenenţie
Sestante Italia 75
imobiliară
Îmbrăcăminte
Bata Canada 76 Ofertează
şi încălţăminte
Produse şi
Datac Germania 77
sevicii pentru afaceri
Agenţie
Professionecasa Italia 78
imobiliară
Imar Vip Îngrijire
Italia 79
Clinic personală
C1000 Olanda Supermarket 80
Produse şi
Obi Germania servicii pentru 81
afaceri
Magazin de
R-Kioski Finlanda 82
proximitate
Produse şi
Tempocasa Italia servicii pentru 83
afaceri
Color Me Îngrijire
SUA 84
Beautiful personală
Pressto Spania Curăţătorie 85
Produse şi
CC Raule Germania 86
servicii auto
Servicii
Studienkreis Germania 87
educaţionale
Southern Fried Marea
Restaurant 88 1
Chicken Britanie

74
Alte unitaţi
Beep Spania 89
de comerţ specializat
Produse şi
WSI Internet Canada 90 6
servicii IT
Guy Hoquet Agenţie
Franţa 91
l’Immobilier imobiliară
Cartridge Produse si
Australia 92 1
World servicii IT
Îmbrăcăminte
Mango Spania 93
şi încălţăminte
Produse şi
Europcar Fraţa 94
servicii auto
Îmbrăcăminte
Etam Franţa 95
şi încălţăminte
Jaques Îngrijire
Franţa 96 Ofertează
Dessange personală
Snap on tools SUA Construcţii 97
Benetton Îmbrăcăminte
Italia 98 Lacoste
Group (Italia) şi încălţăminte
Magazin de
Ecomarche Franţa 99
proximitate
Lacoste Îmbrăcăminte
Franţa 100
Boutique şi încălţăminte

Sursa: www.fbb.ro
Din cele prezentate rezultă că piaţa francizei este încă limitată în ţările Europei Centrale şi
de Sud-Est, însă România a cunoscut o creştere vizibilă a numărului de francize.
Franchisingul ca o componentă esenţială a afacerilor şi pătrunderii investiţiilor străine
directe nu este încă clar perceput nici de autorităţile centrale şi locale, şi nici de antreprenoriatul
local.
Această situaţie se explică prin existenţa unor bariere de implemenatare a franchisingului şi
anume:
 Lipsa cadrului legal adecvat
Însăşi definiţia şi conceptul de franchising nu sunt complet reglementate în cadrul legal şi
normativ (cu excepţia României). De asemenea, un impediment serios, caracteristic ţărilor în
tranzaţie constituie faptul că legislaţia comercială şi fiscală sunt deseori neclare, reflectând o
anumită confunzie legală. Pe de altă parte, reglementările fiscale sunt complicate şi în modificare
permanentă.

75
 Insuficienţa capitalului autohton
Francizorii străini, destul de rar gasesc şi licenţiază parteneri locali care ar avea suficient
capital ca să plătească taxa de franciză şi să finanţeze investiţiile iniţiale şi în acelaşi timp, să aiba
competenţe manageriale şi cunoştinţe necesare pentru derularea unei asemenea afaceri. De aceea, de
exemplu, în practica de franciză poloneză royalty şi taxa de franciză sunt deseori încorporate în
preţul marfurilor vândute de către francizor.
Un asemenea tratament permite persoanelor care nu posedă capital iniţial suficient să se
alăture sistemului de franchising şi, totodată, exclude orice discuţie privind taxa franchiserilor.
 Acces limitat la credite
Sistemul bancar-creditar din ţările cu economia în tranziţie a ezitat în ceea ce priveşte
facilitarea afacerilor de franciză. În unele ţări cum ar fi România, Cehia s.a., ratele dobânzilor sunt
destul de mari – peste 15%. Totodată francizatul trebuie să garanteze împrumuturile prin bunuri
imobiliare, hârtii de valoare sau alte garanţii luate de la companii mari sau banci străine, care , la
rândul lor, privesc cu neîncredere asemenea iniţiative şi doar din când în când acceptă să-şi ofere
ajutorul.
 Riscul de ţară
Riscul de ţară este o coordonată esenţială a investitorilor străini în luarea deciziilor de a
investi într-o ţară sau alta şi vizează posibilitatea unor pierderi financiare ale investitorilor străini, ca
urmare a unor situaţii survenite în ţara primitoare de investiţie în legătură cu anumite probleme
politice şi macroeconomice (războaie, greve, etc.).

 Alte bariere:
 Informarea insuficientă privind posibilităţile de afaceri şi lipsa statisticilor referitoare
la franchising;
 Lipsa produselor, accesoriilor şi materialelor necesare pe piaţa locală pentru
dezvoltarea unor francize;
 Relaţiile dificile cu administraţia locală şi alte autorităţi care nu se bazează pe
înţelegerea reciprocă;
 Evoluţia lentă a nivelului de deschidere şi implemenetare a practicilor comerciale
occidentale in economiile de tranziţie;
 Bariere lingvistice.

6.3. Direcţii de dezvoltare

76
Cu toate că în majoritatea ţărilor Europei Centrale şi de Sud-Est franciza reprezintă o
industrie încă puţin valorificată, în viitor se estimează o continuă extindere a afacerilor în acest
domeniu.
Pe piaţa francizei din regiune devine tot mai dură concurenţa dintre francizorii americani şi
cei vest-europeni.
Astfel, companiile occidentale KooKai, Zimbo, Nord-West-Ring, beneficiind de avantajul
de a cunoaşte piaţa locală din zonă.Îşi măresc an de an cota de piaţă. Totodată, punctele forte ale
companiilor americane reprezintă reputaţîã bună mai ales cele cu o marcă comercială
celebră( McDonald’s, Kentucky Fried Chicken). Succesul în afaceri ale acestor companii a
contribuit la sporirea interesului în regiune faţă de acest domeniu de activitate.
Pentru investitorii străinii piaţa acesto ţãri este atractivă din cauza existenţei forţei de muncă
calificate, consturi de muncă relativ joase, cotelor salariale acceptabile, costurilor relative joase
privind publicitatea, preţuri rezonabile la bunuri immobile şi creşterea cererii de piaţă. De menţionat
că în ţările respective se înregistrează ritmuri sporite de dezvoltare în sectoarele comerţului cu
amănuntul şi în cel al serviciilor. Cererea locală pentru produsele şi servicile de înaltă calitate este
calificată ca relative joasă dar cu tendinţe spre creştere. De asemenea, se observă o anumită
receptivitate treptată a pieţei din regiune la produsele şi serviciile străine (în special, la cele
americane). Creşte, îndeosebi, interesul consumatorilor faţă de produsele şi serviciile oferite de
companiile străine cu mărci comerciale,logotipuri şi simboluri cu renume.
Cele mai dinamice şi dominante pe piaţa francizei sunt activităţile legale de comerţul cu
amănuntul şi de cel alimentar. Mai mult decât atât specialiştii estimează că există rezerve pentru
extinderea afacerilor în aceste domenii. De aceea companiile străine stabilite în aceste ţări planifică
pe viitor să deschidă noi restaurant. De exemplu În Cehia McDonald’s intenţionează să deschidă
într-un an 10 restaurante noi, Kentucky Fried Chicken – 3 restaurante, Dunkin Dots – 3 restaurante.
Asemenea acţiuni se preconizează a fi întreprinse şi în Polonia, Ungaria şi Bulgaria. Alte domenii
de dezvoltare a franchisingului sunt considerate serviciile de curăţare a hainelor, care se pot extinde
cu success în oraşele mici, precum şi extinderea servicilor imobiliare, care sunt într-o stare incipient
de dezvoltare. De asmenea există posibiltăţi de dezvoltare în domeniu produselor şi serviciilor
pentru copii prin intermediul unor agenţi de educaţie care ralizează programe de instruireşi
distracţie pentru copii.

6.4. Franciza în România

77
România secolului XXI, din punct de vedere economic-social, se difereneţiază doar pe
perioada pre-revoluţionară. Economia planificată, centralizata a fost înlocuită cu o economie liberă,
de piaţă, în care fiecare subiect economic îşi poate mări propriile interese. Libertatea economic de
după 1989 a reprezentat pentru unii o oportunitate, în timp ce alţii. În ciuda caracterului oscilant
între disponibilizări şi închideri, şi subvenţionări nerentabile, rentabilizarea economiei a început să
se manifeste la nivelul întregii societăţii. Rearanjarea relaţiilor eonomice a dus în mod direct la
rearanjarea relaţiilor sociale. Odată cu închiderea sau restructurarea multor societăţi nerentabile sute
de mii de angajaţi au fost disponibilizaţi, toate acestea dând naştere la puternice tensiuni sociale.
Restabilirea echilibrului întregii economii naţionale a reprezentat-o sporirea investiţiilor
private, investiţii ce ar fi trebuit să absoarbă vasta forţă de muncă disponibliă. În contextual unor
investiţii străine modeste şi în lipsa fondurilor agenţilor economici naţional, redresarea economic a
României s-a lăsat aşteptată, abia în anul 2000 înregistrându-se pentru prima dată creşterea
economic, un rol important în dezvoltarea unei economii rentabile jucând-l micii întreprinzătorii.
Odată cu legea societăţilor comerciale din 1990 au fost înfiinţate un număr mare de societăţi
comerciale, de personae dormice de profit. În ciuda posibilului eşec, mulţi şi-au riscat şi puţinul pe
care îl aveau pentru a pune pe roate o afacere persoanlă. Deşii unii nu au reuşit riscul a fost răsplătit
pentru cei care au ştiut unde şi cum să intre pe piaţă, formându-se astfel în România premiza
dezvoltării unei clase de mijloc sănătoase, ce ar putea sta la baza unei economii prospere.
Guvernele din ultimul deceniu, sesizând aceste oportunităţi au încercat să stimuleze micile
investiţii prin impozite preferenţiale, credite sau salarii compensatorii. Aceste măsuri, nefiind însă
incluse într-un program solid, consecvent nu au avut rezultatele scontate. Lipsa educaţiei
economice, a consultanţei de specialitate şi a transparenţei informaţiilor au reprezentat o barieră
peste care puţini şi-au asumat riscul să treacă.
La 13 ani de la înfiinţarea primelor societăţi private, economia românească începe să se
maturizeze, tot mai mulţi angajaţi căutând să devină proprii lor stăpâni, utilizând forme cât mai
modern de a-şi începe o afacere.
Din acest punct de vedere franciza poate reprezenta cea mai bună şansă pentru o economie
modernă, rentabila si competitivă, atât pentru beneficiar, căt şi pentru întreaga societate,dezvoltarea
unei afaceri în franciză conferind stabilitate, rentabilitate şi competitivitate. Beneficiind de
experienţa acumulată de companiile francizoare, întreprinzătorii pot maximize avantajele conferite
de acest sistem, dezvoltâdu-şi afacerile mai bine dcât în orice alt mod. Din punct de vedere social,
fracniza poate constitui o materializare a celor mai importante deziderante ale membrelor unei
societăţi. Relaţiile cu actualul angajat încep să se transforme în relaţii amiabile între 2 îtreprinzători,
urmărid acelaşi scop: profitul.

78
În cazul relaţiilor patron-angajat, sentimental de non-proprietate asupra afacerii duce la
dezinteres pentru mersul afacerii. Invidie sau fustrare.
Relaţia francizor- beneficiar elimină din start posibilitatea existenţei unor astfel de relaţii
negative, tocmai prin faptul că, fiind deţinatorul propriei sale afaceri, confer înreprinzătorului
sentomentul sw independenţă, libertate şi putere de care are nevoie pentru a se bucura ce adevărat
de succesele pe care le are atât el, cât şi francizorul sau alţi perteneri beneficiary.
Aflată pe calea regionalizării rapide şi a globalizării economice, România trebuie să-şi
îmbunătăţească rapid economia pentru a fi competitivă cu cea a celorlalte ţări.
Scopul ţării noastre de integrare în Uniunea Europeană şi eforturile pentru reconstrucţia
economiei de piaţă s-au concretizat şi în plan juridic, prin adoptarea unor acte normative, printre
care se numără şi reglementarea regimului juridic al francizei. Un loc deosebit, în cadrul acestor
eforturi, îl ocupă dezvoltarea sistemului de franciză, privit ca una din soluţiile de potenţare a
capitalului autohton prin investiţii inteligente di partea francizorilor străini. Acest sistem
promovează afaceri de proporţii reduse, care implică un efort financiar redus, punându-se în valoare
capitaluri de valoare redusă. Totodată are capacitatea de a ractiva forţa de muncă disponibilizată în
procesul de restructurare, poate oferi economiei produse şi servicii de calitate, contribuind astfel la
reducerea importurilor şi echilibrarea balanţei de plăţi. Datorită faptului că politica economică a
statului nu oferă micului întreprinzător autohton un sprijin real efectiv, acestuia îi rămâne decât
şansa reuşitei prin efortul său şi al celor interesaţi în a-şi valorifica experienţa, inteligenţa,
însemnele distinctive, şansă ce se poate numi o afacere în sistem de franciză.
În multe ţări franciza a fost recunoscută ca find posibilitatea de a avea success în afaceri cu
un minim de cost şi cu beneficii imense. În România acest siste, a pătruns cu repeziciune, iar cei ce
s-au orientat la timp au reuşit să-şi creeze o afacere sigură şi profitabilă. Firme cum sunt Coca-Cola,
McDonald’s, Shell, Agip, Petrom, Hilton, Marriott au reuşit să-şi dezvolte sisteme de success pe
piaţa românească. Rata de eşec al acestor firme este aproape nulă iar toţi partenerii beneficiari se
bucură de avantajele sistemului. Mici investitori, ce s-au considerat modeşti la capitolul inteligenţă
comercială au reuşit în scurt timp să-şi dezvolte afaceri profitabile prin sistemul francizei. Alţii, mi
neştiutori, deşi cu sume mai mari au suferit eşecuri costisitoare – lucru demonstrate statistic.
Dar care sunt limitele acestui sistem în România de azi? În primul rând proasta informare
şi slaba cultură economică a românilor. Foarte puţini din cei pe care i-am întrebat ce înseamnă
franciza au puut să răspundă, chiar mai puţini din aceştia ştiau despe ce e vorba cu adevărat. Alţii
cred că e vorba de contracte internaţionale complicate, licenţe costisitoare, şi investiţii
enorme.Foarte puţini ştiau că se poate deschide un restaurant McDonald’s cu 100.000 USD sau un
Agip doar având un teren situate într-o zonă bună, unde va fi construită benzinăria. Multe firme de
success caută investitori cu sume modeste pentru a începe o afacere de success, însă reticenţele
79
întreprinzătorilor români în anumite situaţii sfidează orice logică. Mulţi oameni îşi ţin banii î bancă
de teama de a nu-i pierde. Riscurile de a pierde bani prin înfiinţarea unei afaceri – cam 80% în
medie – sunt extinse la nivel psihologic şi asupra afacerilor în franciză, unde de fapt riscurile sunt
de cel mult 20% (studii internaţionale) .
Noile generaţii, ce au crescut într-un mediu economic active, mai deschise către
nenumăratele posibilităţi ce le oferă colaborările cu firme francizoare de renume, vor schimba faţa
economic a ţării. Logica economică va determina în viitor o creştere a numărului francizelor
incheiate in Romania, vor determina tot mai multi investitori sa aleaga aceasta cale.
SNP Petrom a ales calwa atragerii benzinariilor independente sub firma Petrom prin
contracte de franciza. Micii investitorii pun la dispozitie statia de benzina, iar Petrom o
modernizeaza, asigura carburanti cu discount-uri convenabile si ofera garantia caliattii si
promovarea retelei. Taxele de redeventa fiind micii 1-1.5% din veniturile nete, tot mai multi actuali
patroni, de benzinarii vor allege calea francizei pentru a-si dezvolta afacerea. Petron este
deasemenea in castig reusind o rapida raspundere teritoriala cu costuri minime reusind astfel sa
depaseasca concurenta.
Firme de constructi de mobile de produse alimentare in franciza reusesc deasemenea sa
obtina succese pe piata romaneasca. Succesul acestor firme este o dovada ca franciza este un tip de
afacere ce este extreme de viabil si in Romania.

CAPITOLUL VII
STUDIU DE CAZ. McDONALD’S – O AFACERE DE SUCCES

Cel mai elocvent exemplu pentru observarea dezvoltării unei companii prin franciză îl
reprezintă compania McDonald`s, cea mai cunoscută afacere de acest tip din lume. Succesul
faimoasei reţele de restaurant Fast-food are un rol esenţial în promovarea şi extinderea acestui
sistem în întreaga lume.
În cadrul prezentului studiu se va prezenta modul în care o companie poate să se dezvolte si
să se bucure de succes utilizând franciza Mcdonald`s. Pentru cunoaşterea modului în care un

80
restaurant care vindea hamburgeri a reuşit să devină cea mai mare reţea de acest tip din lume se
impune o scurtă retrospectivă asupra evenimentelor principale din istoria acestei firme de succes.

7.1. Începuturile si evoluţia McDonald`s

Pe scurt reţinem că afacerea a început in 1940, un restaurant deschis de fraţii Dick si Mac
McDonald în San Bernardino, California.
Introducerea „Sistemului de Servire Rapidă” în 1984 stabilea principiile restaurantelor fast
food. Corporaţia prezentă îşi datează fondarea din timpul deschiderii restaurantelor francize de către
Ray Kroc, din Des Plaines, Illinois din 15 aprilie 1955, acesta fiind al noulea restaurant McDonald`s
Kroc a cumpărat mai târziu drepturile legale ale fraţilor McDonald asupra companiei şi a condus
expansiunea sa în toată lumea.
Ray Kroc este tipul afaceristului american ce îşi urmează ţelul cu perseverenţă până îl
atinge. El nu renunţă niciodată. Până la vârsta de 50 de ani a fost pianist de bar, director muzical la
un post de radio şi reprezentant al unei companii producătoare în domeniul alimentar. Ipotecându-şi
casa şi investind toate fondurile disponibile, Kroc a devenit distribuitor exclusiv al unei firme ce
producea aparate pentru milk-shake ce preparau 5 astfel de băuturi simultan.
Aflând că un restaurant din California opera cu astfel de aparate simultan, el ajunge sa-i
cunoască pe fraţii Maurice şi Rochard McDonald`s, patronii localului. Aceştia deţineau în San
Bernadino un restaurant de tip drive-in. Principiul lor de afarceri era cât se poate de simplu: cea mai
buna calitate la cel mai mic pret. Succesul acestuia era dovedit de lungile cozi la casa
magazinului.
Rapiditatea cu care erau serviţi clienţii era impresionantă: mâncarea era oferită in 30
secunde faţa de 30 minute intr-un local normal. Kroc este uimit de eficienţa funcţionării
restaurantului şi îi întreabă pe patroni dacă aceştia nu doresc extinderea afacerii prin crearea mai
multor restaurante. Speranţa lui Kroc era de a putea vinde câte 8 dozatoare fiecărui restaurant. Fraţii
McDondald’s sunt interesaţi de această idee şi Kroc se orientează rapid şi cumpără licenţa pentru a
deschide alte asemenea restaurante în SUA.
Des Plaines este primul restaurant pe care îl deschide, astăzi aflându-se sediul central al
companiei. În prima zi înregistreaza vânzări de 366,12 USD iar şansa de a intra în cercul celor
bogaţi, ce până acum nu se arătase, apare la orizont. În mai puţin de 10 ani Kroc reuşeşte să
deschidă peste 1000 de restaurante, acest success datorându-se, în primul rând francizei.
Ray Kroc revoluţionează industria americană a restaurantelor. Impunând o disciplina
perfectă în servirea sandwich-urilor, cartofilor prăjiti şi a băuturilor, el a creat un sistem de operare
eficient pentru a asigura că produsele din toate restaurantele reţelei erau absolute identice din punct
81
de vedere al reţetei, modului de preparare şi al ingredientelor. Timpul scurt de servire asigurat a
asigurat o sporire a consumatorilor serviţi concretizată în mulţimea acestora şi creşterea profitului.
În scopul diferenţierii companiei sale de alţi competitori A&W, Dairs Quenn, Tastee-Frez,
Big-BoZ sau Burger King, Kroc creează o viziune diferită asupra acestui tip de restaurant, văzând în
beneficiarii francizei lui nu doar simpli vânzători, ci parteneri apropiaţi pe care se putea baza
oricând. De aceea, el nu vindea doar dreptul de comercializare sub, ci oferea partenerilor săi un
adevarat sistem de operare, ce se ocupa de toate cele necesare une bunei funcţionări.
În 1956, Kroc înfiinţează Franchise Realty Corporation, cumpără numeroase terenuri si le
oferă francizaţilor săi.
Până în 1960, 200 de restaurante McDondald’s erau deschide în SUA, atât datorită
redevenţelor scăzute cerute. Proprietatea imobiliară a devenit principal sursa de venit McDonald’s,
beneficiarii francizei utilizând terenul care rămânea in proprietatea companiei.
In 1961, Kroc cumpăra în totalitate afacerea McDonald’s pentru 2,7 milioane de USD,
împreună cu toate drepturile aferente. Cu această ocazie, e constată, însă, că aceştia nu incluseseră
în contract şi restaurantul administrat de aceştia în San Bernardino.
Supărat, Ray Kroc deschide un restaurant nou lângă restaurantul fraţilor McDonald’s,
reuşind sa-i scoată din afacere în scurt timp.
Compania demarează programe naţionale de promovare cu scopul de a creşte succesul
companiei şi de a putea atrage noi beneficiari.
În 1963 este lansat personajul fantastic Ronald McDonald, ce exprimă bucurie şi distracţie
pentru copii conceptul fiind promovat de toate restaurantele McDonald’s şi constituind una dintre
principalele atracţii pentru copii. Prin spectacolele oferite, personajul Ronald încearcă să creeze
copiilor o stare de bucurie, dar şi să sprijine anumite categorii defavorizate ale acestora.
O dată cu cotarea la bursă a acţiunilor McDonald’s în anul 1965 la preţul de 22,50$ începe
explozia succesului. În 15 ani valoarea acţiunilor creşte la 43,50$. În urmatorii 10 ani, deşi a fost
divizată de 5 ori, valoarea acţiunilor creşte de fiecare dată la 375$. De atunci McDonald’s este la
bursa un simbol al succesului conceptului de franciză, ocupând primul loc în domeniul reţelelor de
restaurant. La fiecare 17 ore se deschide undeva în lume un nou restaurant McDonald’s.
Proprietatea imobiliara a companiei, ce include toate locaţiile francizate, este evaluată la mai mult
de 5 miliarde USD.
În 1965 este introdus în întreaga reţea sandwichul Big Mac – creaţia lui Jim Delligatti, unul
dintre primii beneficiari ai francizei lui Ray Kroc. Reuşind să opereze peste 12 restaurante in
Pittsburgh până în acel an, Delligatti reuşeşte să impună pe piaţa faimosului sandwish, ce de-a
lungul timpului devine unul dintre principalele simboluri ale McDonald’s.

82
Prima casă Ronald McDonald este inaugurată în 1974 în Philadelphia cu participarea lui
Fred Hill, jucător la Philadelphia Eagles, aceasta fiind destinată copiilor grav bolnavi si a celor care
urmează tratamente medicale şi scopul fundaţiei este de a-i face pe copii să se bucure mai mult de
viaţă.
Meniul special Happy Meal este introdus în anul 1979 cu scopul de a atrage clienţii din
rândul copiilor. Cluburi şi fani din lumea întreagă colecţionează jucăriile din aceste meniuri,
asteptând cu nerăbdare urmatoarele apariţii în cadrul meniului.
McDonald’s a revoluţionat felul în care americanii mâncau în anii ’50 şi de atunci încoace.
Ray Kroc şi-a dat seama că lumea se schimbă şi oamenii au nevoie de servicii cât mai dinamice. El
a anticipat cu success preferinţele consumatorilor pentru o servire rapidă, calitate constantă şi
servicii ireproşabile, Indivizii dinamici din ziua de azi sunt cei pe care faimosul întreprinzător i-a
anticipat şi pentru care a dezvoltat acest sistem rapid. Odată cu extinderea McDonald’s se poate
spune că omenirea a aderat la o nouă cultură, o cultură denumită fast-food.

7.2. Specificul afacerii McDonalds’s

Există mai multe moduri prin care compania îşi extinde afacerea, prin investiţii proprii, prin
asociere sau prin acordarea de francize. În lume, peste 70% din restaurantele companiei sunt operate
de către francizori independenţi iar restul sunt deţinute de compania care o au în parteneriat.
Franciza se acordă în general întreprinzătorilor independenţi, ce doresc să deţină o afacere medie cu
60 pana la 100 de angajaţi. Aceştia trebuie să deţină cunoştinţele necesare conducerii unei afaceri
iar pentru aceasta companie derulează programe special de training. Prin faptul că beneficiarul
participă financiar la investiţie, el îşi asumă atât riscurile, dar şi profiturile cuvenite prin deciziile
prin care le iau. Astfel, corporaţia poate fi sigură că odată ales un beneficiar ce deţine calificările
necesare, el va face totul pentru ca afacerea să mearga strună.

 Localul
Construcţia restaurantului este una dintre cele mai reglementate aspect ale contractului cu
McDonald’s-ul. În ceea ce priveşte locaţia restaurantului, echipa companiei alege cea mai bună
zonă şi cel mai bun plasament. Pentru aceasta, ample studii de piaţă sunt desfăşurate ţinând cont nu
doar de succesul de moment, ci şi de posibilitatea ca restaurantul să se poată dezvolta în timp, atât
în ceea ce priveşte numărul de client cât şi potenţialul zonei respective.
Departamentul de dezvoltare din cadrul firmei este însărcinat cu alegerea locaţiilor,
elaborarea studiilor de piaţă şi a politicilor firmei pe termen lung. Pentru a deschide un restaurant nu
se porneşte de la faptul că este necesară deschiderea unei locaţii într-o anumita zonă. Mai întâi se
83
efectuează studiile detaliate la nivelul ţării respective, apoi la nivelul regiunii şi în cele din urmă se
alege orasul şi zona oraşului de unde se doreşte amplasarea noului restaurant. Doar în stadiul final
în procesul de alegere se analizează cele mai bune locaţii din perimetrul considerat, puterea
financiară a corporaţiei garantând achiziţionarea celui mai bun spaţiu disponibil.
După ce McDonald’s achiziţionează terenul sau spaţial viitorului restaurantului,
beneficiarului îi este desemnată locaţia aleasă. El trebuie să accepte locaţia oferită sau să renunţe la
încheierea contractului de franciză, deoarece compania nu negociază amplasarea restaurantului cu
beneficiarii francizei. În anumite situaţii, beneficiarului îi este desemnată o locaţie într-un alt oraş,
el trebuie să se mute acolo împreuna cu familia dacă doreşte semnarea contractului.
În ceea ce priveşte construcţia sau amenajarea locaţiei, deşi beneficiarul are un rol important
în alegerea anumitor elemente de design, echipa McDonald’s trebuie să aprobe cele mai multe astfel
de elemente. Beneficiarul alege astfel aparatura de bucătărie, corpurile de iluminat, mesele şi
scaunele, decorul şi elementele de ambianţă interioara şi exterioară. Departamentul de construcţie al
centralei din ţara respectivă colaborează cu firme locale de construcţie şi amenajări pentu elaborarea
şi materializarea proiectelor de construcţie. Pentru aceasta, compania a elaborat anumite concepte
speciale.
Restaurantele termatice sunt amenajate în urma unor proiecte realizate de echipa de
designeri ai companiei. Beneficiarul este consultat, însă elementele alese trebuie să corespundă
anumitor criterii artistice, cât şi condiţiilor de securitate, rezistenţă sau igienă cerute de companie.
De asemenea, beneficiarul trebuie să utilizeze planurile de amplasamente pentru obiectivele din
bucătărie şi din spaţiile de depozitare. Acestea sunt elaborate de către McDonald’s şi pot fi utilizate
pentru majoritatea restaurantelor. În funcţie de marimea localului, specificul produselor
comercializate şi preferinţele beneficiarului, acesta alege proiectul care consideră că se potriveşte
cel mai bine restaurantului său.
Pentru francizele din România, biroul din Viena pentru Europa Centrală şi de Est oferă
servicii de consultanţă şi suport pe toată perioada fiecarui contract de franciză. În acest fel
beneficiarul are acces la cele mai noi cunoştinţe din domeniul amenajării restaurantului.
 Personalul de deservire
Formarea personalului este un alt punct forte al sistemului de franciză. McDonald’s a
elaborat în decursul timpului un sistem de instruire şi promovare extrem de bine dezvoltat. Nici un
angajat al companiei nu poate să evite condiţiile impuse de companie. Training-ul obligatoriu face
parte din politica de personal, fiecare angajat trebuie să desfăşoare cursuri teoretice şi probe practice
înainte de a se promova sau la interval regulat de timp.
Specificul activităţii face ca numărul de clienţi să fluctueze în funcţie de orele de masă
tradiţionale. Atunci restaurantele înregistrează vârfuri de maxim ce trebuie avute în vedere când se
84
stabileşte necesaul de personal. Totodată, pentru a menţine o structură eficientă a personalului nu
trebuie utilizaţi angajaţi atunci când nu este nevoie.
McDonald’s a elaborat, de accea, un program flexibil de angajare, ce îmbină necesarul de
personal în timpul orelor de activitate cu nevoia angajaţilor de timp pentru efectuarea studiilor sau
a altor ocupaţii extraprofesionale. De aceea, compania utilizează un sistem de angajare part-time
pentru angajaţii din nivelurile inferioare, permiţându-le acestora, desfăşurarea şi finalizarea studiilor
simultan cu dezvoltarea unei experienţe profesionale de calitate.
Modul de promovare în cadrul unui restaurant se face pe baza unui program de instruire
condus de responsabilii de personal, pe baza unui sistem utilizat în toate restaurantele din lume.
Doar angajaţilor care se dovedesc foarte bine pregătiţi pentru un anumit nivel le este acordată şansa
de a promova. Pe măsura ce aceştia urcă pe scara ierarhică, responsabilităţile dar şi satisfacţiile
acestora cresc proporţional. Modul în care un angajat poate promova în cadrul unui restaurant este
prezentat în următoarea schemă: Lucrător în pregătire avansată – Lucrător- Instructor de pregătire
– Instructor – Manager de zonă – Manager asistent III – Manager asistent II- Manager asistent I –
Director de restaurant.
După promovarea pe postul de director de restaurant, angajatul are posibilitatea, după
preferinţă, să se perfecţioneze pentru una din următoarele poziţii în cadrul companiei:
 Operations Consultant;
 Training Consultant;
 Business Consultant;
 Human Resources Consultant.
Un angajat McDonald’s are două opţiuni pentru a ajunge într-o poziţie de conducere: fie ca
lucrător în cadrul restaurantului, trebuie să pormoveze până la nivelul respectiv dovedindu-şi
ambiţia şi competent, fie luând parte la programele de instruire ale companiei. Dacă acesta se
dovedeşte a avea un potenţial ridicat pentru o astfel de poziţie, in mai puţin de 9 luni candidatul
poate primi un post într-un restaurant McDonald’s.
În cadrul unui restaurant normal lucrează în mod normal până la 100 de angajaţi, aceştia
desfăşurându-şi activitatea în mai multe schimburi. Programul restaurantelor este de 18 ore, unele
funcţionând în regim non-stop, 24 din 24 ore.
Minorităţile sunt prezentate fără discriminări în cadrul angajaţilor McDonald’s. Compania
depune eforturi în direcţia promovării diversităţii antice, rasiale sau de orice altă natură. Mai mult
de 30% din anagajaţii companiei fac parte dintr-o minoritate. Pentru a stimula atragerea
personalului din aceste minorităţi,McDonald’s susţine asociaţii ale angajaţilor minorităţilor, cum
sunt Asociaţia Minoritătilor hispanice, Asociaţia Femeilor din McDonald’s, etc. Compania

85
consideră că prin atragerea minorităţilor în cadrul angajaţilor promovează sporirea diversitătii ce ar
trebui să aibă efecte pozitive asupra relaţiilor interumane din cadrul personalului. Beneficiarii
francizei trebuie astfel să promoveze diversitatea în cadrul angajaţilor, compania preferând şi
susţinând aceasta opţiune.
 Aprovizionarea
Aprovizionarea cu materii prime este reglementată prin contract şi modul în care trebuie
desfaşurată este detaliat în manualul de franciză. Francizatul beneficiază de serviciile de logistică
ale centralei locale ce se ocupă cu procurarea şi livrarea celor necesare restaurantului. Atât materiile
prime cât şi alte produse necesare: necesare, vopsele, echipamente electronice, consumabile sunt
achiziţionate prin centrul McDonald’s, acest proces având ca scop păstrarea uniformităţii în toate
locaţiile dintr-o anumită ţară sau regiune. Achizitorii urmăresc păstrarea celor mai înalte standarde,
selectând doar produsele conforme cu cerinţele calitative ale companiei.
Furnizorii sunt aleşi în funcţie de anumite criteria,cel mai important fiind însă calitatea
produselor livrate. De aceea în anumite situaţii compania prefer să importe anumite produse la
costuri mai ridicate pentru a nu risca o scădere a calităţii produselor servite. Atunci când este
posibil, compania colaborează cu furnizorii locali, cerinţele privind calitatea fiind însă aceleaşi.
Pentru a asigura o calitate constantă şi servcii prompte, compania colaborează strâns cu toţi
furnizorii. Cei trei partenei: furnizorul, compania şi restaurantul sunt permanent în contact şi
colaborează atât în ceea ce priveşte elementele de logistică, cât şi de respectare şi control al calitătii.
Astfel, toate produsele livrate restaurantelor sunt controlate constant de către pesonalul responsabil
cu asigurarea responsabilităţii. Deoarece un restaurant serveşte zilnic peste 200.000 de
client,responsabilitatea păstrării calităţii produselor este foarte mare. În cazul observării anumitor
produse ce nu corespund calitativ, întreg lotul este returnt sau aruncat. Termenele de valabilitate ale
produselor, conform standardelor firmei, sunt stabilite la valori mai mici decât cele obţinute iar
respectare acestor standarde este atent monitorizată de inspectori de calitate. Orice încalcare a
acestor standarde este aspru sancţionată, putându-se merge chiar până la rezilierea contractului în
cazul abaterii repetate.
 Marketing-ul
Politica de marketing a companiei McDonald’s este orientate in 6 aparitii pricipale:
 Oferirea unei experienţe unice fiecărui client;
 Relaţia strânsă cu aceştia pentru a afla preferinţele şi asteptările acestora;
 Implicarea în comunitate;
 Promovarea produselor şi a experienţei companiei;
 Creşterea vânzărilor şi profitabilităţii;

86
 Sporirea şi îmbunatăţirea celor 4 domenii specific QSC&V (Calitate, Servire,
Curăţenie şi Valoare).
Datorită inovaţiilor şi eficienţei sale, marketingul performant a făcut din McDonald’s liderul
mondial al restaurantelor cu servire rapidă din întreaga lume. Pentru a putea păstra aceasta poziţie,
fiecare restaurant McDonald’s este implicat în dezvoltarea şi implementarea planului anual de
marketing. Oamenii care conduc sau au în franciză restaurantele McDonald’s sunt apropiaţi de
client. În acest fel, aportul lor în dezvoltarea diferitelor campanii de marketing este foarte important.
Politicile de marketing ale companiei sunt orientate în două direcţii: promovarea generelă a
relaţiei la nivel naţional şi promovarea individuală a restaurantelor la nivel local. În cadrul
politicilor naţionale, central companiei elaborează strategiile şi metodele de aplicare ale acestora.
Prin campanii de publicitate, promoţii organizate la nivel naţional sau alte tipuri de strategii de
promovare se urmăreşte consolidarea imaginii firmei şi popularizarea produselor servite. Fondurile
de marketing la care sunt obligaţi să cotizeze toţi beneficiarii francizei sunt astfel utilizate mai
eficient decât dacă ar fi utilizate local.
Markenting-ul local se efectuează prin intermediul unui fond special creat la nivelul
restaurantului. Beneficiarul trebuie să investească cel puţin 40% din veniturile în acest fond. Sumele
ce trebuiesc investite în acţiuni de marketing la nivel local stau la dispoziţia beneficiarilor. Aceştia
trebuie să respecte anumite reguli în ceea ce priveşte imaginea corporaţională (engl. Corporate
Image), cât şi anumite standard specificate în manualul de franciză. Pentru aceasta, beneficiarul
colaborează cu agenţii locale de publicitate, promovându-şi locaţia sa. Campaniile desfăşurate
trebuie însa să se diferenţieze de cele generale pentru a evidenţia specificul locaţiei promovate.
În ceea ce priveşte studiul pieţei, McDonald’s apelează în general la proprii angajaţi.
Deoarece aceaştia intră zilnic în contact cu clienţii, angajaţii pot contribui în mod eficient la
sporirea gradului de satisfacţie. Angajaţii au libertatea de a face mici „favoruri” clienţilor pentru a
menţine un grad ridicat de satisfacţie – oferirea de zahăr sau lapte pentru cafea suplimentar,
serveţele, înlocuirea produselor cumpărate dacă acestea cad pe jos din vina clientului sau din orice
alt motiv.
Publicitatea este o parte foarte importantă a politicii de promovare. Ea înglobează
cercetarea pieţei, dezvoltarea reclamelor TV şi radio, a materialelor tipărite dar şi planificarea şi
cumpărarea spaţiilor de difuzare a sporturilor. Departamentul de Marketing orientează mesajele
publicitare în două direcţii: promovarea Brand-ului şi promovarea campaniilor. Îmbinarea celor
două politici se realizează astfel încât cele două să se completeze intr-un mix de marketing adecvat,
ce duce la obţinerea eficienţei maxime a eforturilor investite.
Promovarea Brand-ului presupune atât comunicarea personalităţii brand-ului, cât şi
realizarea unei strânse relaţii cu clientii. Prin intermediul publicităţii nu se urmăreşte în mod direct
87
sporirea popularităţii produselor, ci mai degrabă promovarea unei percepţii pozitive faţă de vizitarea
unui restaurant McDonald’s.
Promovarea companiilor are ca scop familiarizarea potenţialilor consumatori cu programele
regulate ale companiei, şi evenimentele promoţionale organizate. Publicul este informat în legătură
cu ofertele speciale curente pentru a putea beneficia de acestea, fapt ce contribuie la creşterea
vânzărilor în timpul campaniilor respective. Prin această politică, compania se asigură că reducerile
sau ofertele pe care le deruleaza beneficiaza de un grad suficient de atracţie data de public, precum
si de efectele pozitive ale acestora.

7.3. McDonald’s in România


Primul restaurant McDonald’s s-a deschis pe 16 iunie 1995 in cadrul magazinului Unirea din
Bucureşti. Succesul acestuia a fost absolut, inregistrându-se un record de vânzări pentru Europa
Centrală şi de Est – 15.302 comenzi.
În prezent, în România sunt deschise 48 de restaurant in Bucureşti şi în alte 20 de oraşe,
totalizând o investiţie de peste 62 milioane de USD.
Pentru a diversifica imaginea McDonald’s in România, compania a dezvoltat anumite
restaurante tematice. McDonald’s Rock-n-Roll – Buzesti redă atmosfera anilor ’50 prin elemente de
design şi muzica specifică. In cadrul restaurantului Morarilor, compania a dezvoltat un colţ de
internet, unde clienţii pot aceesa orice adresă de internet doresc. Acest concept s-a dovedit de succes
pe piaţa românească, iar compania a implementat posibilitatea accesului la internet în toate
restaurantele.
Pentru a-şi crea şi în România imagine de participant la viaţa socială, compania a înfiinţat o
filială a Fundaţiei de Caritate Ronald McDonald. Prin aceasta, compania a desfăşurat numeroase
proiecte de ajutoare a copiilor defavorizaţi. De asemenea, McDonald’s s-a implicat în programe de
educaţie civică în mai multe domenii, precum educaţia rutiera, sport, acţiuni de binefacere.
Din cei aproximativ 2.500 de angajaţi în restaurante, 22% lucrează cu program redus,
oferind astfel studenţilor posibilitatea unui program flexibil. McDonald’s oferă celor începători o
pregătire iniţială, iar angajaţilor care au potenţial de conducere, compania le pune la dispoziţie
programe speciale, fiind în acelaşi timp un adevărat „mentor” pentru tinerii care se angajează pentru
prima dată.
Studiile au arătat că pentru fiecare persoană pe care compania o angajează, sunt create în
mod direct alte noi locuri de muncă.În România, McDonald’s lucrează cu companii româneşti de
arhitectură, firme locale de constructii, numerosi producători locali de materiale de construcţii şi
echipamente, materiale publicitare. Uniformele personalului din restaurant sunt de asemenea în
România.
88
Furnizorii McDonald’s tradiţionali din toată lumea sau locali, din domeniul materiilor prime
alimentare, au investit în România,peste 5 milioane de USD. Se folosesc produse locale precum
laptele UHT, chiflele, salata, carnea de vită şi de pui, precum şi produse non-food. Investiţia
necesară pentru construcţia şi utilarea fabricii de carne a fost de peste 2 milioane de USD.
De asemenea, firma „Rombis”, partener exclusiv al McDonald’s, a investit peste 3,5
milioane USD în construcţia unui dintre cele mai moderne centre de distribuţie din Europa Centrală
şi de Est.
Datorită riscurilor pe care le implică implementarea unei afaceri noi într-o ţară în tranziţie,
McDonald’s a ales să înceapă dezvoltarea în ţara noastră prin investiţii proprii. Cu o singură
excepţie , un restaurant în Braşov, toate restaurantele din ţară sunt în proprietate şi sub controlul
centralei McDonald`s. Compania a instruit prin programe speciale directorii restaurantelor, pentru a
putea face faţă concurenţei extrem de puternice pe acest segment încă destul de slab dezvoltat al
consumatorilor restaurantelor fast-food.
Ca peste tot în lume, McDonald`s oferă potenţialilor parteneri români două alternative de
cumpărare a unei francize: prin cumpărarea restaurant existent sau deschiderea unui restaurant nou.
Datorită faptului că în România compania funcţionează de puţină vreme, extinderea fiind făcută în
special prin investiţii proprii, modalitatea de achiziţie a unui restaurant existent nu poate fi luată în
calcul.
Deschiderea unei locaţii noi prin franciză este condiţionată de planurile strategice elaborate
de centrul companiei. Pe masură ce piaţa României se dezvoltă, atât din punct de vedere a
potenţialului de consum, cât şi din cel al posibilitătilor de investire, celor interesaţi le poate fi
acordată o franciză McDonald`s. În funcţie de evoluţia viitoare a economiei româneşti, în cazul în
care compania consideră oportun, restaurantele existente pot fi oferite în franciză unor beneficiari ce
se dovedesc capabili să le administreze.
Cerinţele financiare ce trebuie întrunite de către un potenţial beneficiar pentru a lua o
franciză McDonald`s sunt la un nivel ridicat pentru posibilităţile unui înteprinzător român.
Posibilităţile de câştig sunt însă pe măsură. Costul unui restaurant variază în funcţie de oras,
amplasament, facilitate, mobilier, echipamente de bucătărie, sau de alte criterii obiective. În general
un restaurant McDonald`s de mărime medie poate costa între 461.000 şi 788.000 USD. Investiţia
minimă într-un restaurant trebuie să fie de cel puţin 175.000 USD, de asemenea pentru fiecare
restaurant nou trebuie plătită către companie suma de 45.000 USD ca taxă iniţială.
Costurile unei francize se ridică astfel, în general, la 175.000 USD, da în situaţii
excepţionale se poate apela la o altă metodă – BFL (Business Facilities Lease). Aceasta nu se
utilizează decât foarte rar,în situaţia în care un candidat se dovedeşte extrem de bine pregătit pentru
admisnistrarea unei francize dar nu beneficiază de fondurile necesare. Acesta trebuie să deţină totuşi
89
cel puţin de 100.000 USD pentru preluarea francizei, investiţiile în echipamente, decor şi amenajare
fiind oferite beneficiarului în sistem de leasing, acesta trebuind să suporte astfel costuri
suplimentare pentru această facilitate.
În plus, McDonald`s oferă acestuia dreptul că, în decurs de 3 ani, să poată cumpăra de la
companie echipamentele închiriate, scutind astfel costurile ocazionate de aceasta.
Cele 2 tipuri de francize utilizate de McDonald`s pe plan internaţional sunt valabile şi pentru
România. Acestea sunt prezentate mai jos:
I. Franciza convenţional directă
Candidaţii ce deţin mai mult de 300.000 USD pot fi aleşi pentru o franciză convenţional
directă. Mai jos sunt prezentate costurile ce le implică achiziţionarea unei astfel de francize:
 Costurile iniţiale de investiţii: Compania McDonald’s solicită ca un minimum de
60% din activul în discuţie să fie capital propriu care poate fi transformat în numerar.

Costurile iniţiale ale unei Francize


Convenţionale Directe
CRT COST SUMA
NECESARĂ
11. Garanţie ( depozit nepurtător de dobândă) 15.000
22. Costuri cu deschiderea restaurantului şi cele 60.000
legate de stocuri
33. Taxa iniţială de franchising (contract pe 20 ani) 45.000
44. Echipamentul restaurantului ( pachetul de 400.000
franciză) constând din echipamentul de bucătărie, mese,
scaune si decor, reclame
5. TOTAL NECESAR INVESTIŢIEI 520.000
Sursa: McDonald`s Corporation, 2003
Cheltuieli lunare legate de activitatea francizei
90
 Costurile restaurantului
McDonald’s România pune la dispoziţie spaţial în care se desfaşoară activitatea de
restaurant cu serviciu rapid şi investeşte în dezvoltarea imobiliară, în construcţia sau reamenajarea
restaurantului. Taxa lunară poate varia între 14% - 18% din vânzările brute ale restaurantului. Se
stabileşte o aşa-numită “taxă de bază” ca fiind taxa lunară minimă.
 Acordarea dreptului de folosinţa asupra mărcii
McDonald’s România percepe o taxă pe drepturile de marcă de 5% din vânzările brute
lunare pentru acordarea dreptului de folosinţă a mărcii, asigurarea permanentă de service şi
perfecţionarea sistemului de restaurante.
 Fondul pentru publicitate
McDonald’s România constituie un fond de marketing şi publicitate comun la care fiecare
restaurant contribuie lunar cu 4% din vânzările sale brute, utilizat pentru asigurarea publicităţii
întregului sistem McDonald’s din România. Modul de utilizare a acestui fond este stabilit de către
McDonald’s România şi de către comunitatea proprietarilor francizelor. Alt procent de 1% din
vânzările brute se foloseşte pentru marketing-ul local al restaurantului, fiind gestionat nemijlocit
către partenerul de afaceri.
II. Programul B.F.L. ( Business Facilities Lease) – ( Leasingul pachetului de activitate
curentă)
Acest program oferă partenerului posibilitatea de a derula afacerea pentru el şi de a constitui
astfel capitalul necesar cumpărării francizei convenţionale. Se utilizează doar în situaţii
excepţionale, atunci când se descoperă un candidat cu adevarat special, care astfel nu poate întruni
condiţiile financiare specificate.
Costurile acestui tip de franciză sunt enumerate mai jos:
 Costurile iniţiale de investiţie: (USD plătibile în moneda locală)
Costurile iniţiale ale unei BFL
(Business Facilities Lease)
CRT COST SUMA
NECESARĂ
1 Garanţie ( depozit nepurtător de dobândă) 15.000
2 Stocuri de alimente şi cel al prodeselor de ambalat 20.000
3 Costuri legate de deschiderea restaurantului 40.000
(înregistrarea companiei, instruirea personalului şi a
managerilor, reclamă,etc)
4 TOTAL NECESAR INVESTIŢIE 75.000
Sursa: McDonald`s, 2003
Costurile legate de spaţiu şi clădire

91
 Costurile legate de spaţiu şi clădire
McDonald`s România pune la dispoziţie spaţial în care se desfăşoară activitatea de
restaurant cu serviciu rapid şi investeşte în dezvoltarea imobiliară, în construcţie sau reamenajarea
restaurantului cât şi în achiziţionarea pachetului de activitate curentă a francizei (echipamentul
restaurantului, decoruri, reclame luminoase etc.).
Taxa lunară poate fi între 19%-23% din vânzările brute ale restaurantului (fără TVA). Se
stabileşte o aşa numită „ taxă de bază” ca fiind taxă lunară minimă. În acest procentaj este inclusă şi
taxa de BFL de 5 % care este solicitată pe durata contractului de franciză. Programul Business
Facilities Lease dă dreptul beneficiarului să-şi exprime dorinţa de a cumpăra afacerea oricând între
prima zi a celui de-al doilea an şi ultima zi a celui de-al treilea an.
 Acordarea dreptului de folosinţă asupra mărcii
McDonald`s România percepe o taxă de marcă de 5% din vânzarile brute lunare, fără TVA,
pentru acordarea dreptului de folosinţa a mărcii, asigurarea permanentă de service şi perfecţionarea
sistemului de restaurante.

 Fondul pentru publicitate


Mcdonald`s România constituie un fond de marketing şi publicitate comun, fiecare
restaurant contribuind lunar cu 4 % din vânzările sale brute. Fondul astfel constituit este utilizat
pentru asigurarea publicităţii intregului sistem McDonald`s din România. În modul de utilizare a
acestui fond este stabilit de către McDonald`s România şi de către comunitatea proprietarilor
francizelor. Alt procent de 1% din vânzările brute se foloseşte pentru marketing-ul local al
restaurantului, fiind gestionat de către beneficiar.
Procesul de selecţie se desfăşoara peste tot la fel. În România, conform celor formate de
conducerea McDonald`s, singura persoană care a reuşit să întrunească condiţiile companiei au fost
Adrian Danes, cel care a achiziţionat franciză restaurantului de la Braşov. Este uşor de crezut, având
în vedere ca puţini întreprinzători deţin fondurile necesare începerii unei afaceri.

92
CAPITOLUL VIII
PROGRAMAREA INFORMATICĂ ÎN CADRUL CONTRACTULUI DE
FRANCIZĂ

În vederea unei mai bune relaţionări ,în cadrul companiei McDonald’s, am adus spre
exemplificare o metodă de colecţionare şi păstrare a informaţiilor intr-o bază de date, care sa releve
principalele puncte de interes din interiorul acestei firme.
Astfel pentru crearea acestei baze de date ,cu ajutorul programului Microsoft Access am
inclus o mediu de proiectare grafică pentru crearea şi modificarea de tabele, formulare, rapoarte,
interogări cu referire la categoriile de informaţii necesare firmei.
Pentru crearea acesteia, prin plasarea cursorului către iconiţa ”New-Nou”, am deschis
fereastra ”Database-Baza de date” aşa cum figurează în imaginea de mai jos. (Fig. 1) ,denumită
„Evidenţă companie”.

93
Figura1. Crearea bazei de date
1. Crearea tabelului
Se selectează butonul Tabel, apoi butonul New. Se alege modul de afişare Design pentru a
crea o tabelă manual. Prin alegerea modului de afişare Design, se introduce numele câmpului în
prima coloană pentru fiecare câmp pe care vrem să-l introducem în tabelă. Stabilim proprietăţile
fiecărui câmp utilizând secţiunea Field Properties a ferestrei Table. Se stabileşte cheia primară (prin
efectuarea de click în caseta din stânga numelui câmpului din rândul ce conţine câmpul pe care
vrem sa-l folosim.) Se închide Database şi se salvează fişierul.

94
Figura 2. Creearea tabelului „Angajaţi”.
Astfel am obţinut tabelul “Angajaţi” cu un număr demonstrativ de 3 persoane. Acesta este
împărţit în înregistrări, ele conţinând câte o înregistrare pentru fiecare persoană sau obiect.
Informaţiile dintr-o înregistrare sunt aranjate în câmpuri. Fiecare câmp conţine un anumit gen de
informaţie despre un angajat: id_post (un identificator unic, customer ID sau order ID, ajută la
selectarea articolelor), nume, prenume, vârstă, sex, meserie (funcţie), salariu. (Figura 3.)

Figura 3. Tabel „Angajaţi”


Pentru constituirea celorlalte tabele, se urmează aceeaşi paşi: pentru tabelul „Departament”,
„Post”, respectiv „Sediu” şi câmpurile insoţite de informaţii.(Figura 4. , Figura 5. , Figura 6.)

95
Figura 4. Tabelul „Departament”.

Figura 5. Tabelul „Post”

96
Figura 5. Tabelul „Sediu”.
2. Crearea unei interogări
Se selectează butonul Query, apoi butonul New Query şi se apasă pe OK. Se poate selecta
tabela direct efectuând dublu-click pe ea.
Access afişează fereastra Select Query( Figura 6.). Se observă că în partea superioară a
acesteia Access afişează o fereastră ce conţine o listă a tuturor câmpurilor din tabelul Angajaţi. Se
efectuează click în fereastra cu lista de nume de câmpuri din partea superioară a ferestrei Select
Query. Se selectează numele câmpului şi se trage în prima celulă Field din grila QBE. Se închide
Database şi se salvează fişierul.

(Figura 6. Interogarea „Angajaţi”)

97
Pentru constituirea celorlalte Interogări (Query): „Departamente”, „Locaţii”, „Posturi
libere”, respective „Salarii” se urmează aceleaşi etape. ( Figura 7. , Figura 8. , Figura 9. , Figura 10.)
în Design View.

`
Figura 7. Interogarea „Departamente”.

Figura 8. Interogarea „Locaţii”

98
Figura 9. Interogarea „Posturi libere”

Figura 10. Interogarea „Salarii


3. Creearea formularului (Figura 11.)
Din fereastra Datasheet se selectează butonul Form. Selectăm New.
La baza cutiei de dialog, Access cere să se introducă numele tabelei sau interogării utilizate
pentru formular. Se tastează numele respectiv, sau se efectuează click pe săgeata orientată în jos
pentru a afişa o listă a tabelelor şi interogărilor disponibile şi a selecta una dintre ele.
99
Figura 11. Formularul „Angajaţi”.
Etapele sunt valabile pentru constituirea şi a celorlalte formulare ( „Departament”, „Post”,
„Sediu”). (Figura 12. , Figura 13. , Figura 14.) în Design View.

Figura 12. Formularul „Departament”

100
Figura 13. Formularul „Post”

Figura 14. Formularul „Sediu”


4. Creearea raportului
Rapoartele sunt asemanatoare interogărilor prin faptul ca ele folosesc date dintr-unul sau
mai multe tabele si afiseaza inregistrarile respective. Spre deosebire de interogari insa, rapoartele
adauga formatari output-ului incluzand fonturi, culori, background-uri si alte elemente. Rapoartele
sunt destinate tiparirii la imprimanta si nu vizualizarii lor pe ecran.
Un raport se crează cel mai uşor folosind comanda Create Report by using Wizard din
secţiunea Reports.

101
În fereastra ce se deschide – Report Wizard – se alege tabela sau interogarea asupra căreia se
face raportul şi se selectează câmpurile ce vor fi afişate în raport. Apoi se apasă butonul Next

Figura 15. Crearea unui raport


Urmatoarea pagină care apare pe ecran afişeaza posibilităţile de grupare pe nivele. Se alege
gruparea dorită şi se apasă Next.
Va apărea o noua pagină care va permite sortarea înregistrărilor după maxim patru câmpuri,
în ordine ascendentă sau descendentă.
După apăsarea butonului Next se va afişa o pagină în care se determină modul de afişare al
raportului.
Tot aici se poate seta orientarea paginii (Landscape sau Portrait). De asemenea se pot ajusta
câmpurile ca să încapă în pagină. Se va apasă butonul Next si se va deschide o pagină din care se va
alege stilul raportului: Bold, Casual, Compact, Corporate, Formal sau Soft Gray.
Etapele sunt valabile pentru constituirea şi a celorlalte rapoarte: „Angajat”, „Departament”,
„Locaţii”, „Post”, „Salarii”. (Figura 16. , Figura 17. , Figura 18. , Figura 19., Figura 20.) în Design
View.

102
Figura 16. Raportul „Angajaţi”

Figura 17. Raportul „Departament”

103
Figura 18. Raportul „Locaţii”

Figura 19. „ Raportul Post”

104
Figua 20. „Raportul „Salarii”
5. Relaţionarea. Pentru a crea o legătura unu-la-mulţi între tabele, se selectează
comanda Relationships din meniul Tools. Se selectează tabelele între care se doreşte să se realizeze
relaţia şi se apasă butonul Add. În partea de jos a ferestrei apare tipul One-To-Many (unu-la-
multi).Ceea ce trebuie să ne asigurăm, este faptul că orice schimbare dintr-o tabelă se va reflecta şi
în tabela cu care este legată. Apoi se apasă butonul Create şi in fereastra Relationship va apare
relaţia creată. Simbolul “∞” semnifică faptul că mai multe produse pot aparţine aceluiaşi tip de
produse. (Figura 21. ) în Design View.

105
Figura 21. Tipul de relaţie One-To-Many (unu-la-mulţi).

106
Concluzii
În cadrul temei de licenţă „Contractul de franciză. Studiu de caz”, modul de afişare a
diferitor tipuri de informaţii prin intermediul literaturii de specialitate,a legisaţiei şi site-urilor
informative au constituit un rol principal în a arata si demonstra unele tendinţe şi linii generale
privind tematica sistemului de franciză. Scopul propus de această lucrare a fost de a aduce la
cunostinţă avantajele instituţiei francizei care au determinat extinderea acesteia la nivel
internaţional, dobândind astfel caractere fundamentale, cu perspective esenţiale în susţinerea unei
afaceri prospere. Această lucrare analizează aspecte amanunţite în etapele de creare a unei instituţii
francizoare.
De asemenea am prezentat perspectivele generale ale acestui model de afacere precum şi în
cadrul unor zone geografice concrete, aducând ca exemplu dezvoltarea în ultimii ani pe piaţa
francizoare. Consider că prin această lucrare am reuşit să demonstrez un deosebit interes teroretic şi
practic, făcând o analiză a contractului de franciză într-o perioadă în care acesta reprezintă o
modalitate de desfăşurare a activităţii comerciale la care recurg, din ce în ce mai des, atât cei care
doresc să deschidă o afacere proprie, cât şi cei care doresc să o extindă. Numărul reţelelor de
franciză, aflat în continuă creştere în spaţiul românesc, face ca lucrarea să prezinte un interes sporit,
de înţelegere a mecanismului distribuţiei în franciză.

107
Bibliografie
I. Literatura de specialitate
1. Ana Maria Sofronie,, „Adevărul Economic”, nr. 18, 7-13 mai 2003.
2. Antonio-Silviu Mutulescu, Roxana Paliţă, Eduard Dragomir, Georgia Ciobotea, „Contractul
de franciză”, Editura Nomina Lex, Bucureşti 2009.
3. Dumitru Matiş, Răzvan Valentin Mustaţă, „Tribuna Economică”Bucureşti, 2004.
4. „Dicţionarul explicatv al limbii române”, Editura Universul Enciclopedic, Bucureşti, 1996
5. „Dicţionarul de relaţii economice internaţionale”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.
6. „Dicţionar enciclopedic”, vol. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti 1996.
7. Gheorghe Gheorghiu, Gabriel N. Turcu, „Revista de drept comercial” nr. 3/2000.
8. I. L. Georgescu, „Drept comercial român”, Editura All Beck, Bucureşti, 2002.
9. Ion P. Filipescu, „Teoria generală a obligaţiilor”, Editura Actami, 1998.
10. Ion Turcu, „Teoria şi practica dreptului comercial român”, vol. II, Lumina Lex,
11. L. Pop, „Teoria generală a obligaţiior”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994.
12. Mihai Roşcovan, Vasile Golocvo, Corneliu Secrieru, Alexandru Chisnencu, Valentin Bozu,
Larisa Bugaian, „Franchising: tehnică de afaceri şi oportunităţi pentru antreprenori”,
Proiectul Bizpro, Chişinău, 2002
13. Mocanu Mihaela, „Contractul de franciză”, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008.
14. Stanciu D. Cărpenaru, „Drept comercial român”, Editura All Beck, Bucuresti,
2004.Bucureşti, 2000.
15. Viorel Roş, „Dreptul proprietăţii intelectuale” Editura Global Lex, Bucureşti 2001.
II. Legislaţie

108
1. Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată în M. Of. nr. 147 din 13 aprilie
1998.
2.Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată în M. Of. , Partea I, nr. 33 din 29
ianuarie 1998, cu modificările şi completările ulterioare.
3.Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, publicată în M. Of. nr. 24 din 20
ianuarie 1991.
4.. Ordonanţa Guvernului nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei, publicată în M. Of.
Nr. 224/30. 08. 1997, republicată în M. Of. nr. 180/1998
5. Legea nr. 79/1998, pentru aprobarea şi modificarea O. G. nr. 52/1997, publicată în M. Of.
nr. 147 din 13 aprilie 1998.
6.Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei, publicată în M. Of. nr.279 din data de 4. Aprilie 2003.
III. Alte surse
1.www. Observatorulfrancizei.ro (Oportunităţi de franize din Franţa şi din România).
2.www. Francize.ro (Firmă de consultanţă pe problem de franciză).
3.www. Franchiseinfosite.com(Firme de francize din peste 100 de domenii şi liste de consultanţi
pe problemă de franciză din SUA)
4.www. Francize.net – Portal de informaţii privind franciza.
5.www. Franciza.ro – Site-ul Asociaţiei Române de Franciză.
6.www. Avocatnet.ro- Liderul cotidienelor juridice din România.

109
110