Contractul de Mandat - Licenta

CUPRINS
Cuprins......................................................................................................................................1
Consideraţii introductive...........................................................................................................3
Capitolul 1.
Consideraţii generale asupra contractului de mandat................................................................5
1.1. Noţiunea contractului de mandat....................................................................................8
1.2. Reglementarea juridică a contractului de mandat...........................................................9
1.3. Caracterele juridice ale contractului de mandat............................................................10
1.4. Delimitarea contractului de mandat de alte contracte înrudite.....................................11
Capitolul 2.
Aspecte teoretice privind condiţiile de validitate ale contractului de mandat........................13
2.1. Condiţiile de fond.........................................................................................................13
2.1.1. Capacitatea părţilor. Studiu de caz.........................................................................13
2.1.2. Consimţământul părţilor.........................................................................................16
2.1.3. Obiectul şi întinderea mandatului...........................................................................17
2.1.4. Cauza contractului de mandat................................................................................20
2.2.1. Forma contractului de mandat................................................................................21
2.2.2. Mandatul expres şi mandatul tacit..........................................................................22
2.2.3. Mandatul aparent....................................................................................................24
2.2.4. Dovada mandatului.................................................................................................25
Capitolul 3.
Efectele juridice ale contractului de mandat...........................................................................27
A. Efectele contractului de mandat între părţi ....................................................................27
3.1. Obligaţiile mandatarului...............................................................................................27
3.1.1. Îndeplinirea mandatului..........................................................................................27
3.1.2. Obligaţia de a da socoteală. Studiu de caz.............................................................30
3.1.3. Obligaţii rezultând din substituirea unei terţe persoane.........................................31
3.1.4. Pluralitatea de mandatari........................................................................................33
3.2. Obligaţiile mandantului................................................................................................33
3.2.1. Despăgubirea mandatarului....................................................................................33
3.2.2. Plata remuneraţiei...................................................................................................34
3.2.3. Solidaritatea mandanţilor........................................................................................35
3.2.4. Dreptul de retenţie al mandatarului........................................................................35
1
B. Efectele faţă de terţi........................................................................................................37
3.3. Raporturile stabilite între mandant şi terţi....................................................................37
3.4. Raporturile stabilite între mandatar şi terţi...................................................................38
Capitolul 4.
Încetarea contractului de mandat............................................................................................39
4.1. Enunţarea cauzelor de încetare.....................................................................................39
4.2. Cauze specifice de încetare a contractului de mandat..................................................40
4.2.1. Revocarea mandatului de către mandant. Studii de caz.........................................40
4.2.2. Renunţarea mandatarului la mandat.......................................................................43
4.2.3. Decesul uneia dintre părţi.......................................................................................44
4.2.4. Alte cauze de încetare a contractului de mandat....................................................45
4.3. Efectele încetării mandatului .......................................................................................46
Capitolul 5.
Mandatul fără reprezentare.....................................................................................................48
5.1. Contractul de interpunere..............................................................................................48
5.1.1. Noţiune...................................................................................................................48
5.1.2. Natura juridică a contractului de interpunere.........................................................48
5.1.3. Regim juridic..........................................................................................................49
5.1.4. Studiu de caz: Simulaţia prin interpunere de persoane şi mandatul fără
reprezentare. Diferenţe. Corelări în cazul neexecutării obligaţiei mandatarului. ............51
5.2. Contractul de consignaţie..............................................................................................57
5.2.1. Noţiune şi caractere juridice...................................................................................57
5.2.2. Condiţii de validitate ale contractului de consignaţie.............................................58
5.2.3. Efectele contractului de consignaţie.......................................................................59
5.2.4. Încetarea contractului de consignaţie.....................................................................60
5.2.5. Studiu de caz: Obligaţia consignatarului................................................................60
5.3. Contractul de comision.................................................................................................62
5.3.2. Condiţiile de validitate ale contractului de comision.............................................63
5.3.3. Efectele contractului de comision..........................................................................64
5.3.4. Încetarea contractului de comision.........................................................................65
5.4. Contractul de expediţie.................................................................................................68
5.4.2. Condiţiile de validitate ale contractului de expediţie.............................................69
5.4.3. Efectele contractului de expediţie..........................................................................69
5.4.4. Încetarea contractului de expediţie.........................................................................70
5.5. Cazuri de inaplicabilitate..............................................................................................71
2
Capitolul 6.
Aspecte teoretice şi practice privitoare la contractul de mandate în legislaţia franceză.........73
Concluzii.................................................................................................................................77
Bibliografie.............................................................................................................................79
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
Mai mult ca niciodată, astăzi, în condiţiile economiei moderne întemeiate pe schimb,

satisfacerea nevoilor tot mai mari de bunuri şi servicii ale oamenilor se realizează prin
intermediul diferitelor contracte. Această situaţie l-a determinat pe L. Josserad să remarce
încă de acum câteva decenii bune că ″ trăim tot mai mult de o manieră contractuală″ .1
Ca instituţie juridică de drept civil, contractul este acea operaţie care alături de
dreptul de proprietate domină norma dreptului civil. Contractul a fost, este şi va fi
instrumentul pe care se sprijină cele două componente ale activităţii economice: producţia şi
circulaţia de bunuri. În afară de acestea, instrumentul anunţat, este utilizat în cele mai diverse
raporturi civile, la care iau parte persoanele fizice, în calitatea pe care o pot avea de
vânzători, cumpărători, locatori, locatari, etc. Pentru că există o mare varietate de contracte,
cele mai multe având o denumire şi o reglementare specifică, printre acestea un loc şi rol
aparte îl ocupă contractul de mandat. Atât la români, cât şi în vechiul drept francez, mandatul
era în esenţa sa gratuit.
Prezenta lucrare îşi propune să abordeze problematica mandatului (privit ca

operaţiune juridică), aşa cum apare el conturat şi reglementat în legislaţia civilă. Am pornit
de la delimitarea ce trebuie făcută între contractul de mandat cu reprezentare şi alte contracte
cu care acesta prezintă unele note comune, dar şi suficiente trăsături distinctive. Investigând
literatura şi practica din acest domeniu, am putut constata un larg interes al autorilor de
specialitate, dar mai ales al practicienilor, pentru probleme juridice, unele cu grad sporit de
dificultate, pe care contractul de mandat le ridică în practică.
De aceea punctele de vedere ale autorităţilor, cât mai ales soluţiile practicii, nu sunt
întotdeauna convergente. Probleme dificile de interpretare, dar mai ales, de aplicare a
reglementărilor adecvate ridică mandatul fără reprezentare, având în vedere natura sa
1
L. Josserand, Aprecu general des tendances actuelles de la theorie des contracts, RTD civ. 1937, pag. 1;
3
juridică controversată. Contractul de mandat2 civil se apropie dar se şi deosebeşte de
mandatul comercial, şi mai ales de contractul de comision şi contractul de consignaţie.
În primele trei capitole am prezentat contractul de mandat cu reprezentare, în

capitolul patru, contractul de mandat fără reprezentare, apoi am tratat subiecte legate de
contracte speciale şi reprezentarea contactului de mandat în dreptul francez.
Iniţial am prezentat noţiuni generale asupra contractului de mandat, reglementarea

juridică actuală şi cea din noul Cod civil din legea 287/2009 care va intra în vigoare la
douăsprezece luni de la data publicării acestuia în Monitorul oficial (adică de la data de 24
iulie 2010), caracterele juridice şi consideraţii ce reuşesc să delimiteze contractul de mandat
de alte contracte juridice.
Ulterior, am expus condiţiile de validitate (atât de fond cât şi de formă), ale

contractului de mandat: condiţiile de fond, capacitatea părţilor, consimţământul acestora,
obiectul şi întinderea mandatului, cauza ce însoţeşte contractul de mandat, condiţiile de
formă şi dovada ce trebuie să le îndeplinească contractul de mandat, forma acestuia. De
asemenea, am tratat tipul mandatului – expres şi tacit – şi, nu în ultimul rând regulile
dreptului comun ce se impun pentru dovada mandatului.
Capitolul al treilea, este dedicat studierii efectelor contractului de mandat între părţi -
cu obligaţiile mandatarului, condiţiile de îndeplinire a mandatului, enumerarea obligaţiilor ce
rezultă în cazul substituirii unei terţe persoane, studierea plurităţii de mandatari - şi
obligaţiile mandatarului: despăgubirea mandatarului, plata remuneraţiei, solidaritatea
mandanţilor, dreptul de retenţie a mandatarului. De asemenea, au fost tratate şi efectele faţă
de terţi cu raporturile stabilite între mandant şi terţi şi mandant şi terţi.
În capitolul patru, sunt prezentate cauzele de încetare a contractului de mandat, au

fost enunţate cauzele în care pot duce la încetarea contractelor de mandat, cauze specifice,
am prezentat situaţiile în care pot apare revocarea mandatului de către mandant, renunţarea
mandatarului la mandat, tratarea situaţiei contractului în cazul decesului uneia dintre părţi,
precum şi efectele încetării mandatului.
În capitolul cinci am punctat particularităţile pe care le prezintă mandatul fără

reprezentare cu cele patru redări în noua lege a Codului civil, insistând asupra dificultăţilor
2
Cuvântul mandat provine din cuvintele latine manum dare (a da mâna).
4
de ordin practic ale acestora: contractul de interpunere, contractul de consignaţie, contractul
de comision şi contractul de expediţie.
Lucrarea se încheie cu concluzii legate de contractul de mandat, şi cuprinde ideile

esenţiale însoţite de argumente şi constatări.
CAPITOLUL 1.
CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA CONTRACTULUI DE MANDAT
În secolul al XVII-lea, mandatul este reglementat în legiuirile româneşti. De

exemplu, atunci când asupra mandatarului s-a produs un act de violenţă în urma căruia şi-a
pierdut bunurile care i-au fost încredinţate prin contractul de mandat, spre valorificare, nu
este răspunzător în faţa mandantului, nefiind obligat să-l despăgubească pe acesta.
Bineînţeles, el trebuie să facă proba violenţei, pentru a nu răspunde. Un alt caz care se
prezintă este cel în care mandatarul, care este mandatar în mai multe contracte de mandat, nu
poate să-l despăgubească pe cel păgubit din bunurile care i-au fost încredinţate printr-un alt
contract de mandat3. Un alt izvor în care apare menţionat contractul de mandat, este Codul
Calimach. În acest cod, mandatul este definit ca ″ tocmala prin care primeşte cineva asupră-
şi o treabă poruncită de altul, în numele aceluia spre purtare de grijă″ . Ca şi în dreptul
modern, mandatul putea fi gratuit sau cu plată, această plată fiind numită în Cod ″ răsplătire
mulţămitoare anume″ .4 Codul civil român intră în vigoare la 1 decembrie 1865. În el sunt
cuprinse principalele norme ale dreptului nostru civil. Modelul după care a fost elaborat, în
1864, este acela al Codului civil francez (Codul Napoleon), cu modificările aduse între timp
acestui cod, precum şi proiectul de cod civil italian, legea franceză asupra transcripţiei din 23
martie 1853, legea ipotecară belgiană din 10 decembrie 1851, păstrându-se şi unele dispoziţii
din vechiul drept românesc. Acest cod civil, odată intrat în vigoare, abrogă Codul Calimach
şi legiuirea Caragea, toate celelalte legi civile, ordonanţe domneşti şi instrucţiuni
3
Istoria dreptului românesc, vol. I, responsabil prof. univ. dr. docent Vladimir Hanga, secretar ştiinţific şi
coordonator tehnic dr. Liviu pag. Marcu, autori dr. Gheorghe Cronţ şi alţii, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti, 1980, pag. 571.
4
Hanga, V., Marcu, L. pag., Codul Calimach în Istoria dreptului românesc, vol. II, Bucureşti, 1984, pag. 280.
5
ministeriale. Şi în Transilvania se va aplica acest cod, începând de la 15 septembrie 1943, în
temeiul Legii nr. 389 din 22 iunie 1943.
″ Marile reforme legislative impuse de demersul obiectiv al societăţii româneşti spre

modernism s-au înfăptuit, în ceea ce priveşte instituţiile de drept civil, în cea mai mare parte,
prin punerea în aplicare a Codului civil de la 1865 ce avea la bază ideile de egalitate şi
libertate proclamate de Revoluţia franceză din 1789, păstrând din trecut numai ceea ce nu
venea în contradicţie cu acestea (de ex. art. 1912 C. civ.)″ 5. Astfel, contractele speciale care
erau reglementate erau: vânzarea, locaţiunea, societatea şi alte contracte speciale precum
mandatul, împrumutul (comodatul şi împrumutul propriu-zis), depozitul şi contractele
aleatorii.
Conform art. 942 al Codului Civil din 1865, Contractul constă în “acordul dintre
două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic”.
Definiţia este incompletă deoarece nu arată că prin contract se poate modifica un raport
juridic. Apreciem că o definiţie completă ar putea fi următoarea: contractul este actul juridic
prin care două sau mai multe persoane îşi manifestă voinţa concordantă de a crea, modifica
sau stinge un raport juridic. Există o multitudine şi o varietate de asemenea acorduri, printre
care un loc şi rol aparte îl ocupă contractul de mandat.
În ceea ce priveşte contractele comerciale, Codul comercial din 1887, faţă de cel din
1840, a reprezentat un progres6, prin reglementarea, alături de vânzare şi de report, a unor
contracte precum contul curent, mandatul comercial şi comisionul, contractul de transport
terestru, contractul de asigurare în contra daunelor şi asupra vieţii şi gajul. Mandatul
comercial este reglementat de art. 374-404. Astfel, alături de mandatul comercial general,
codul comercial tratează prepuşii şi reprezentanţii, comişii călători şi comişii pentru negoţ în
articole distincte.
În Transilvania, contractele speciale erau mult mai pe larg reglementate de Codul

comercial din 1875 decât cel din 18877. Astfel se întâmplă cu contractul de vânzare-
cumpărare, contractul de mandat comercial, contractul de transport, de asigurare, de editură
etc. care sunt reglementate destul de diferit în cele două coduri. Codul comercial din 1887 a
suferit modificări substanţiale de-a lungul anilor. Actul care modifica sau abroga unele
prevederi ale Codului comercial este menţionat la sfârşitul articolului respectiv. Codul civil
5
Vladimir Hanga, Liviu pag. Marcu, op. cit., vol. III, pag. 137.
6
7
6
român defineşte mandatul la art. 1532, astfel: ″ un contract în puterea căruia o persoană se
obligă, fără plată, de a face ceva pe seama unei alte persoane de la care a primit
însărcinarea″ . Mult timp, până în secolul al XIX-lea, mandatul rămâne un serviciu între
prieteni, în afară de contractele de comision practicate în comerţ. În acest fel l-a consacrat
Codul civil, ca un serviciu între prieteni, deoarece în perioada redactării codului civil, nu era
un contract important. Apoi a avut loc o dezvoltare a activităţilor de servicii şi deci o
"explozie" a mandatului. În acelaşi timp, şi-a schimbat natura, acoperind astăzi o mare
diversitate de activităţi în numeroase domenii, aflându-se în mâinile agenţilor profesionişti.
Dacă, în principiu, este gratuit (mandatum, nisi gratuitum, nullum est, nam originem ex
officio atque amicitia trahit), în practică este, în majoritatea timpului, remunerat. În
consecinţă, mandatul este prin natura, nu prin esenţa sa, gratuit. Astăzi, când este dat unui
mandatar profesionist, jurisprudenţa estimează că el este prezumat a fi oneros. Deşi în
principiu este un contract cu titlu gratuit, legea nu interzice ca mandatarul să fie remunerat,
dacă există stipulaţie expresă în acest sens (art. 1534 C. civ.). Dacă în latină mandatum era
″ actul prin care o persoană dădea alteia puterea de a face ceva pentru ea şi în numele ei″ 8,
termenul român a evoluat, având sensul de ″ împuternicire contractuală de a reprezenta o
persoană fizică sau juridică şi a acţiona în numele ei″ 9. Putem trage concluzia că termenul
mandat, care vine de la manum dare, şi-a păstrat sensul din dreptul antic, care pleca de la
obiceiul prin care, pentru a consfinţi fidelitatea pe care i-o promitea, mandatarul dădea mâna
cu mandantul.10
Mandatul s-a născut ca o consecinţă a dezvoltării comerţului, din necesităţile vieţii

practice. Pe la mijlocul secolului al VII-lea, la Roma, mandatul a fost sancţionat printr-o
acţiune de bună credinţă.11 Dovada acestei afirmaţii o găsim într-o dispoziţie a Legii Aquilia.
El a fost considerat ca fiind un contract de binefacere pentru că se întemeiază pe amiciţie: cel
căruia i s-a încredinţat sarcina trebuia să o îndeplinească exact ca şi cum ar fi făcut-o
mandantul. Cuvântul mandat, susceptibil de mai multe înţelesuri, în sensul dat de Codul civil
poate însemna: “împuternicire dată mandatarului de către mandant”, împrejurare în care este
sinonim cu cuvântul procură.
8
Cornu, G., Vocabulaire juridique, PUF, Editura 4, 1994.
9
***, Micul dicţionar academic, EdituraUnivers Enciclopedic, Bucureşti, 2003.
10
Baudry-Lacantinerie, G., Wahl, A., Traité théorique et pratique de droit civil, Des contrats aléatoires, Du
mandat, du cautionnement, de la transaction, Librairie de la société du recueil J.-B. Sirey et du Journal du
palais, 1907, pag. 173.
11
Tomulescu, C. St., Manual de drept privat Roman, Bucureşti 1956, cit., pag. 694-695.
7
Procura, la rândul ei, are două înţelesuri: de împuternicire (negoţium), dată
mandatarului, dar şi de act constatator al împuternicirii (instrument probaţionae). Astfel
Codul de Procedură Civilă reglementează reprezentarea părţilor în cadrul judecăţii (art. 67 şi
urm.), noţiunea de procură având atât înţelesul de împuternicire, cât şi pe cel de înscris (art.
68 Cod. Procedură Civil). Art. 1534 Codul civil prevede că, în principiu, mandatul este
gratuit. În spiritual Codului Civil, mandatul este gratuit prin natura şi nu prin esenţa sa. Spre
deosebire de mandatul civil, care este fără plată când nu s-a stipulat contrariul, mandatul
comercial este întotdeauna oneros. În acest sens, art. 374 alin.2 Codul Comercial prevede:
“mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit”.
În doctrina juridică, Contractul de mandat este examinat sub dublu aspect: mandatul
cu reprezentare şi mandatul fără reprezentare, deşi Codul civil îl reglementează numai pe cel
dintâi.
1.1. Noţiunea contractului de mandat
Potrivit reglementărilor în vigoare (art.1532 Codul civil) şi literaturii de specialitate

mandatul este acel contract, în baza căruia, o persoană, numită mandatar, se obligă (în
principiu, fără plată) să facă ceva (de regulă, să încheie acte juridice) în numele şi pe seama
altei persoane, numită mandant, care îi dă această împuternicire şi pe care o reprezintă.12
Contractul de mandat, are diverse aplicaţiuni practice, cum ar fi: cazul în care o
persoană, datorită bolii de care suferă, bătrâneţii sau pentru că se află în altă localitate, nu
poate încheia singură anumite acte juridice (spre exemplu, vânzarea unei locuinţe proprietate
personală); în situaţia în care se dă împuternicire unui profesionist (avocat)13 de a reprezenta
interesele celor de la care a primit-o, în faţa instanţei la care au fost chemate să se prezinte.
O altă aplicare a contractului de mandat o avem şi în situaţia încredinţării unei sume

de către o persoană alteia, pentru ca aceasta să-i cumpere din comerţ unele bunuri ce-i sunt
necesare. Practica judiciară oferă numeroase exemple în acest sens.
Părţile contractului de mandat sunt:
12
Deak, F., Cărpenaru, S., op.cit.; pag.137; J. Manoliu, St. Răuschi, op. cit. pag.1.
13
Avocatul care dă numai consultaţii juridice, sau care, în materie penală, acordă numai asistenţă juridică, fără
putere de reprezentare are calitatea de antreprenor, iar nu de mandatar. Vezi Francisc Deak, Drept Civil
(contracte speciale) Univ. din Bucureşti, Facultatea de Drept, 1983, pag. 187.
8
 mandantul (persoana care dă însărcinarea încheierii actelor primite de
la mandant, încheie acte juridice pe seama şi în numele acestuia).
 mandatarul (persoana care, în urma însărcinării primite actelor

juridice de la mandant, încheie acte juridice pe seama şi în numele acestuia).
În general, mandatul este rodul exclusiv al voinţelor părţilor contractante, însă

raporturile juridice de mandat pot fi generate şi de litera legii. Mandatul, în sens larg, are un
domeniu extins de acţiune: de la activităţi simple de reprezentare – de exemplu, exercitarea
votului într-un consiliu de administraţie – până la activităţi complexe – de exemplu,
administrarea unui patrimoniu.14
Contractul de mandat se poate încheia între persoane fizice, între persoane fizice şi
juridice, precum şi între persoane juridice, în acest din urmă caz doar cu respectarea
principiului specialităţii capacităţii de folosinţă.15
1.2. Reglementarea juridică a contractului de mandat
Sediul materiei se află în Codul civil, Cartea a III-a, Titlul IX ″ Despre mandat″ ,
Capitolul I ″ Despre natura mandatarului″ , art. 1532 – 1538, Capitolul II ″ Despre
îndatoririle mandatarului ″ art. 1539 – 1551, Capitolul III ″ Despre obligaţiile
mandatarului″ , art. 1546 – 1551 şi Capitolul IV ″ Despre diferitele moduri după care
mandatul încetează″ art. 1552 – 1559.
Codul civil român în vigoare, reglementează contractul de mandat în titlu IX, de la

art.1532 la art.1559. Principial, el este unilateral şi gratuit. Legea nu interzice însă ca
mandatarul să fie remunerat, dacă există stipulaţie expresă în acest sens (art. 1543 C. civ.).
Mandatul este tratat şi în Codul comercial şi în Codul de Procedură civilă. Astfel, Codul
comercial nu dă o definiţie mandatului dar îl reglementează de la art.374 la art.391; iar
Codul de procedură civilă reglementează reprezentarea părţilor în judecată în capitolul IV,
de la art. 67 la art.73, noţiunea de procură având atât înţelesul de împuternicire, cât şi pe cel
de înscris (art. 68 Cod procedură civilă). În doctrina juridică, Contractul de mandat este
14
Stănciulescu, L., Drept civil. Partea specială. Contracte şi succesiuni, ediţia a 3-a, revizuită şi actualizată,
Editura Hamangiu, 2006, pag. 182; ″ Importanţa mandatului pentru viaţa cotidiană şi, în special, cea juridică
nu mai trebuie pusă la îndoială″ ; a se vedea Toader C., Drept civil. Contracte speciale, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005, pag. 217;
15
Macovei, D., Cadariu, I., E., op.cit., pag. 227;
9
examinat sub dublu aspect: mandatul cu reprezentare şi mandatul fără reprezentare, deşi
Codul civil îl reglementează numai pe cel dintâi.
În Monitorul Oficial al României, Partea 1, Nr. 511 din 24 iulie 2009 s-a publicat
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil cu intrare în vigoare la douăsprezece luni de la data
publicării. Această lege reglementează şi contractul de mandat, subiectul acestei lucrări.
Astfel, Capitolul al IX-lea din prezenta lege este rezervat contractului de mandat şi tratează
natura şi întinderea mandatului, obligaţiile părţilor între ele şi, respectiv, faţă de terţi, precum
şi încetarea mandatului. Sunt reglementate, în mod distinct, contractele de comision,
consignaţie şi expediţie, ca variaţiuni ale mandatului. Astfel, în cadrul acestei legi, sediul
materiei din noul Cod civil se regăseşte în Capitolul IX, art. 2009 – 2071 ″ Contractul de
mandat″ , Secţiunea 1, ″ Dispoziţii comune″ , art. 2009 – 2012, Secţiunea a 2-a,
″ Mandatul cu reprezentare, Forma şi întinderea mandatului″ , art. 2013 – 2016,
″ Obligaţiile mandatarului″ , art. 2017 – 2024, ″ Obligaţiile mandantului″ , art. 2025 –
2029, ″ Încetarea Mandatului″ , art. 2030 – 2038, Secţiunea 3-a, ″ Mandatul fără
reprezentare″ , art. 2039 – 2042, ″ Contractul de comision″ , art. 2043 – 2053,
″ Contractul de consignaţie″ , art. 2054 – 2063 şi ″ Contractul de interpunere″ , art. 2064
– 2071.
1.3. Caracterele juridice ale contractului de mandat
Contractul de mandat este un contract consensual, cu titlu gratuit, unilateral şi intuitu

personae.
În primul rând, contractul de mandat este consensual, în sensul că la naştere prin

simplul acord de voinţă al părţilor, nefiind necesară îndeplinirea unor forme speciale. Este
suficient consimţământul părţilor. Deşi în doctrina juridică franceză, s-a considerat mandatul
ca având un caracter sinalagmatic, s-a impus punctul de vedere conform căruia mandatul este
un contract unilateral. Potrivit dreptului român în materie, dovada mandatului se face de
regulă, potrivit art. 1191 alin. (1), (2) şi (3), atât faţă de părţi, cât şi faţă de terţul contractant,
respectiv: înscris peste 250 lei, interdicţia probei cu martori, etc. Ca o excepţie de la regula
de mai sus, daca mandatul este tacit, dovada se va putea face, atât între părţi cât şi faţă de
terţi, prin orice mijloace de probă admise de lege, indiferent de valoarea actului.
10
Dacă la romani, gratuitatea este esenţa mandatului, în dreptul nostru, mandatul este
doar în principiu cu titlu gratuit. Părţile pot conveni ca mandatul să fie şi oneros. Deci
gratuitatea mandatului este numai prezumată, iar caracterul oneros al acestuia trebuie să
rezulte expres din convenţia părţilor. Astfel, art. 1534 Codul civil prevede că: “mandatul este
fără plată când nu s-a stipulat contrariul”. Dacă mandatul este cu titlu oneros, remunerarea
mandatarului se referă nu la mandatul în sine, ci reprezintă o contraprestaţie pentru serviciile
făcute de mandatar, legate de îndeplinirea mandatului respectiv.16
Contractul de mandat este un contract încheiat intuitu personae. Împuternicirea

mandatarului se bazează pe încrederea pe care o are mandantul în el. Datorită unor însuşiri
ale mandatarului, mandantul îi încredinţează acestuia încrederea unuia sau mai multor acte
juridice. Mandatarul încheie acte juridice în numele şi pe seama mandantului, fiind un
reprezentant al acestuia. Drepturile şi obligaţiile născute din actul juridic încheiat de
mandatar, sunt în baza contractului juridic încheiat de mandat ale mandatarului.
Ca o excepţie de la regula de mai sus, dacă mandatul este tacit, dovada va putea face,
atât între părţi cât şi faţă de terţi, prin orice mijloace de probă admise de lege, indiferent de
valoarea actului.
1.4. Delimitarea contractului de mandat de alte contracte înrudite
Deşi mandatul este, în principiu, un contract cu titlu gratuit, legea nu interzice ca

mandatarul să fie remunerat, dacă există altă stipulaţie expresă în acest sens. (art. 1534
Codul civil). Caracterul gratuit nefiind de esenţa, ci numai de natura contractului, putem
spune că legiuitorul prezumă numai gratuitatea mandatului. În cazul în care mandatarul este
un profesionist, prezumţia de gratuitate nu operează, cuantumul remuneraţiei urmând a fi
stabilită în lipsa de stipulaţie şi criterii legale – de către instanţă – având în vedere natura şi
volumul serviciilor prestate.
Prin faptul că mandatul poate fi cu titlu oneros, el se aseamănă cu contractul de

muncă şi contractul de antrepriză.
În următoarele rânduri voi descrie asemănările şi deosebirile dintre contractul de

mandat şi contractul de antrepriză. În această situaţie, cele două contracte se deosebesc în
16
Legea nr.287/2009, Noul Cod civil; Capitolul IX. Contractul de mandat, Noţiunea, art.2009; mandatul cu titlu
gratuit sau cu titlu oneros, art.2010
11
mod net, deoarece, pe când mandatarul este însărcinat cu încheierea de acte juridice pe
seama şi în numele mandantului, antreprenorul se obligă să execute anumite acte materiale
pentru client. Principala deosebire constă în aceea că mandatarul este însărcinat cu
îndeplinirea unor acte juridice şi este reprezentantul mandatarului, în timp ce contractul de
muncă sau de antrepriză are ca obiect acte sau fapte materiale, iar salariatul, respectiv
antreprenorul (arhitectul) nu are calitatea de reprezentant. Importanţa practică a delimitării
celor două contracte constă în aceea că doar în cazul mandatului, mandantul este ţinut de
actele pe care mandatarul le-a încheiat cu terţi, pe când, în cazul antreprizei, clientul nu
răspunde pentru actele încheiate de antreprenor cu terţii. De asemenea, răspunderea
mandatarului este supusă unor reguli diferite de cele prin care este reglementată răspunderea
antreprenorului.17
Contractul de mandat cu titlu oneros se aseamănă din acest punct de vedere şi cu

contractul de muncă. Totuşi, între cele două contracte există importante deosebiri. În contractul
de mandat, mandatarul are calitatea de reprezentant al mandantului, pe când, în cazul
contractului de muncă, salariatul nu este reprezentantul angajatorului. Angajatul nu poate fi
reprezentat, el trebuind să presteze personal munca la care s-a obligat, în vreme ce mandatarul îşi
poate substitui o persoană care să îndeplinească unele din actele juridice la care s-a obligat. De
asemenea, în timp ce mandatarul este însărcinat să încheie acte juridice, salariatul realizează în
principiu acte materiale prin punerea forţei de muncă la dispoziţia celeilalte părţi contractante.
Trebuie precizat, de asemenea că, salariatul poate primi împuternicire de reprezentare din partea
unităţii (de exemplu consilierul juridic), în care caz va avea calitatea de mandatar 18 cel puţin în
raporturile dintre el şi terţul contractant,precum şi între acesta din urmă şi mandant (unitate),
chiar dacă în raporturile dintre mandant şi mandatar, datorită raporturilor de muncă, regulile
mandatului, vor fi înlocuite parţial cu regulile aplicabile raportului de muncă (obligativitatea
acceptării şi executării mandatului, răspunderea mandatarului faţă de mandant potrivit regulilor
din dreptul muncii iar nu din dreptul civil). Tot astfel antreprenorul poate fi împuternicit să
încheie anumite acte juridice în numele clientului. De exemplu: să obţină avize sau autorizaţii
din partea organelor competente.
17
Macovei, D., Cadariu, I. E., Drept civil. Contracte, Editura Junimea, Iaşi, 2004, pag. 229;
18
Deak, Fr., Cărpenaru, S., op. cit., pag. 138, în cazul salariatului care desfăşoară o “activitate curentă de
încheiere de acte juridice pe seama comitentului (de exemplu, casierul care încasează bani pentru primărie)
existenţa împuternicirii se prezumă – cu consecinţa validităţii şi opozabilităţii actului încheiat faţă de comitent
(mandant) – dacă nu se dovedeşte că persoana care a contractat cu salariatul a cunoscut sau trebuia să cunoască
lipsa împuternicirii (revocarea mandatului, desfacerea contractului de muncă)”; în altă opinie se consideră că
împuternicirea este un act unilateral de dreptul muncii – R. Roşca în RRD nr. 8/1982, pag. 13-14.
12
Pe de altă parte, un liber profesionist care, de regulă, este un mandatar (reprezentant), nu
întotdeauna va avea calitate. De exemplu, avocatul care dă numai consultaţii juridice, sau care în
materie penală acordă asistenţă juridică, fără puteri de reprezentare, are – în raporturile civile –
calitatea de antreprenor şi nu pe aceea de mandatar.19
CAPITOLUL 2.
ASPECTE TEORETICE PRIVIND CONDIŢIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI DE MANDAT
2.1. Condiţiile de fond
Condiţiile de fond (intrinseci) privesc conţinutul contractului de mandat şi sunt

următoarele: capacitatea părţilor, consimţământul părţilor, obiectul şi întinderea mandatului,
cauza contractului de mandat, forma contractului de mandat, mandatul expres şi mandatul
tacit, mandatul aparent, dovada mandatului.
2.1.1. Capacitatea părţilor. Studiu de caz.
Mandantul trebuie să fie el însuşi capabil să încheie actul pentru care el îl

însărcinează pe mandatar. În funcţie de natura actului, ce formează obiectul mandatului, se
va aprecia capacitatea mandantului. În cazul în care mandatul este remunerat, mandantul
trebuie să aibă capacitatea de a se obliga.
În doctrina juridică nu s-a adoptat un punct de vedere unitar, în ceea ce priveşte

capacitatea mandatarului.
Într-o primă opinie, se consideră că, mandatarul trebuie să aibă capacitatea de

exerciţiu deplină, deoarece: “în actele pe care le încheie în numele mandantului trebuie să
19
Deak, Fr., Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ediţia a IV-a actualizată de Lucian Mihai, Romeo
Popescu, Editura Universul Juridic, 2006, pag 217; În materie penală, distincţia poate să nu reprezinte
importanţă (de ex., pentru aplicarea art. 254 şi 256 C. pen.). Vz. CSJ, s. pen, dec.nr.569/1990, în care avocatul
este considerat mandatar, indiferent că are puteri de reprezentare sau numai de asistare
13
exprime un consimţământ valabil20”. Mandantul, deşi încheie acte juridice pe seama şi în
numele mandantului, el devine parte contractantă în raporturile cu terţii, trebuind să aibă
astfel capacitatea necesară pentru a încheia el însuşi actele respective. Raţiunea ar consta în
faptul că: mandatarul se impune a fi o persoană capabilă şi din conţinutul art. 1552 pct. 3
Codul civil, care dispune că un mandat se stinge prin punerea sub interdicţie a mandantului.
Deci, atât timp cât un mandat se stinge în situaţia în care mandatarul este pus sub interdicţie,
e logic ca el să fie pe deplin capabil la încheierea contractului de mandat. Dacă s-ar admite
că: mandatarul să poată fi şi un incapabil, ar însemna că acesta “ar răspunde faţă de mandant
(sau terţi) numai după regulile generale relative la obligaţiile incapabililor” (în limita
îmbogăţirii art. 1098 şi art. 1164 Codul civil)21.
Chiar şi adepţii acestui punct de vedere, care au considerat că mandatarul trebuie să

aibă capacitate deplină de exerciţiu, au fost de părere că: poate fi curier al mandantului şi o
persoană lipsită de capacitate de exerciţiu pentru că: “acesta transmite doar declaraţia de
voinţă a persoanei ce l-a trimis, în care scop, el trebuie să aibă doar discernământ.22“
Într-o altă opinie se consideră că, nu are importanţă capacitatea mandatarului, el

necontractând personal, ci în numele mandantului.23
Singurul caz în care mandatarul va trebui să fie capabil este cel al executorului
testamentar: mandatarul care l-a ales nu mai există, iar moştenitorii, nu au la dispoziţie
mijlocul legal de a retrage mandatul. Art. 915 Codul civil prevede expres, în acest sens:
“Minorul nu poate fi executor testamentar, chiar cu autorizaţia tutorelui.”
Este puţin probabil ca un mandat să-şi aleagă ca mandatar un incapabil, dar trebuie
reţinut că: mandatarul nu încheie actul în numele său, ci al mandantului. În acest sens, art.
1538 Codul civil (modificat prin Decretul nr. 185 din 30.04.1949), prevedea faptul că:
minorii emancipaţi puteau fi aleşi mandatari, art. 1990 din Codul civil francez (modificat
prin Legea nr. 65 din 13.07.1965) prevede că un minor neemancipat poate fi ales mandatar,
dar mandantul nu va avea acţiune împotriva lui decât după regulile generale referitoare la
obligaţiile minorilor.
20
Deak, F., op.cit., pag. 190.
21
Deak, F., op.cit., pag. 190.
22
Zinveliu, I., Contracte Civile, instrumente de satisfacere a nevoilor cetăţenilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1978, pag. 381
23
Hamangiu, C., Rosetti Bălănescu, I., Al. Băicoianu, Tratat de Dr. Civil Român, Editura Naţională Bucureşti,
1929, pag. 1007.
14
Incapacitatea minorului nu are nici o importanţă în raporturile cu terţii, deoarece,
conform art. 952 Codul civil: “Persoanele capabile de a se obliga nu pot opune minorului şi
interzisului incapacitatea lor.” Culpa poate aparţine doar mandantului care şi-a ales ca
reprezentant un incapabil.
Argumentarea că mandatarul ar trebui să fie o persoană capabilă, nu este, în unele

opinii, convingătoare, ea rezultând, per a contrario, şi din prevederile art. 1552 pct. 3 Codul
civil. Acest punct, prevede şi posibilitatea stingerii mandatului prin punerea sub interdicţie a
mandatului sau mandatarului.
Trebuie menţionat faptul că interdicţia (instituţia juridică vizează ocrotirea persoanei

fizice, care din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale nu are discernământ) nu se confundă
cu incapacitatea.
Un alt argument îl oferă art. 71 din Cod Procedură Civilă, care, în cazul reprezentării
judiciare, prevede “Mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat, şi nici dacă acesta
a devenit incapabil. Mandatul dăinuieşte până la retragerea lui de către moştenitori sau de
către reprezentantul legal al incapabilului.”
Jurisprudenţa a decis că: acţiunea introdusă în justiţie de mandatar, nu poate fi

respinsă pentru lipsa de calitate a acestuia, rezultată din faptul că mandantul este internat
într-un spital ca debil mintal.
De exemplu, într-o speţă, reclamanta A, prin mandatarul ei B, a chemat în judecată

pe pârâtul C, cerând rezilierea contractului de închiriere şi evacuare pentru neplata chiriei.
Tribunalul Popular Iaşi, a respins acţiunea ca fiind introdusă de o persoană fără

calitate. Instanţa s-a bazat pe adresa spitalului de neuropsihiatrie în care se precizează că
reclamanta are o boală cronică ce o face să nu aibă conştiinţa faptelor sale, şi deci procura
dată, a rămas fără eficienţă prin incapacitatea mandantei, survenită anterior introducerii
acţiunii. Instanţa de recurs, reţine ca necontestat faptul că A, a dat lui B o procură în legătură
cu administrarea clădirii sale şi cu împuternicirea de a se adresa justiţiei, în caz de neplată a
chiriei de către locatar. Fiind vorba de un mandat, cauzele lui de stingere sunt determinate de
art. 1552 Codul civil, care prevede că mandatul se stinge prin interdicţia mandantului; art. 71
Cod Procedură Civilă dispune expres că mandantul nu încetează prin incapacitatea ulterioară
a celui ce l-a dat, decât dacă e retras de reprezentantul legal al incapabilului. Deoarece
mandanta nu a fost pusă sub interdicţie, înseamnă că, numai cu încălcarea dispoziţiilor art.
15
1552 Codul civil şi art. 71 Cod Procedură Civilă, prima instanţă a putut respinge acţiunea ca
fiind introdusă de o persoană fără calitate. Recursul a fost admis, sentinţa casată, cu
trimiterea pentru judecarea în fond a cauzei.
În raporturile sale cu mandantul, mandatarul este obligat faţă de mandant, ca şi cum

ar fi capabil. Dacă va fi urmărit de mandant, mandatarul va putea opune incapacitatea sa (art.
952 Codul civil). Dacă conform art. 1164 Codul civil, mandatarul va trebui să restituie ceea
ce i-a folosit. Dacă mandantul îşi alege ca mandatar un incapabil, o va face pe riscul său. În
raporturile terţilor cu mandantul, acesta va fi obligat ca şi cum mandatarul a fost capabil.
Pentru a putea fi numit mandatar minorul trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu restrânsă.
Doctrina şi jurisprudenţa veche menţionau că: “minorul trebuie să aibă o oarecare vârstă mai
mare, pentru a accepta mandatul.24”
2.1.2. Consimţământul părţilor
Mandatul fiind un contract consensual, este necesar consimţământul părţilor, care

poate fi: tacit sau expres. Este necesar ca, consimţământul să nu fie viciat. Fiind un contract
intuitu personae, eroarea asupra persoanei mandatarului va avea drept consecinţă nulitatea
mandatului.
Consimţământul (acordul părţilor), ca în cazul oricărui contract se realizează prin

două operaţii juridice distincte: ofertă şi acceptare.
Oferta provine de la mandant, ea putând fi expresă sau tacită. Acceptarea de către

mandatar, a ofertei făcută de mandant, este necesară pentru încheierea contractului de
mandat. La rândul ei, şi acceptarea poate fi expresă sau tacită (de exemplu când mandatarul
pune în executare mandatul).
Actul cu sine însuşi – Mandatarul încheie actul juridic ce formează obiectul

mandatului cu sine însuşi, nu cu un terţ, locul terţului cu care ar fi trebuit să încheie actul în
numele mandantului, luându-l chiar el însuşi.
Dubla reprezentare – Contractul este încheiat numai de mandatar, în numele şi pe

seama altor două persoane pe care le reprezintă concomitent.
24
Hamangiu, C., Georgean, N., Codul civil Adnotat, Bucureşti, 1932, Vol. 9, pag. 192.
16
Cele două forme ale “actului încheiat cu sine însuşi” au fost făcute în doctrina
juridică.25 S-a considerat că: autocontractul (denumire sub care sunt recunoscute actul cu sine
însuşi şi dubla reprezentare) ar neglija interesele mandantului sau ale mandanţilor.
Dacă aceştia n-ar fi în cunoştinţă de cauză, pericolul n-ar exista. Mandantul ar putea
cere anularea actului pentru dol prin reticenţă, în cazul în care mandantul nu ar şti că are loc
încheierea unui “act cu sine însuşi” sau dacă mandanţii nu ar cunoaşte existenţa dublei
reprezentări.26
Mai este cunoscut şi mandatul în interes comun, care se deosebeşte de dubla

reprezentare şi actul cu sine însuşi. De exemplu, un teren este coproprietatea a două
persoane, iar unul din coproprietari dă mandat celuilalt coproprietar să-i vândă partea sa,
fiind posibil ca şi coproprietarul mandatar să-şi vândă partea sa.
Actul încheiat cu terţul va fi perfect valabil, el acţionând atât ca mandatar al celuilalt

coproprietar, dar şi în nume propriu, pentru interesele sale.
Mandatul în interes comun poate apărea şi în situaţia în care mandatarul este

creditorul mandantului, el având un interes personal să vândă bunul mandatului, pentru a-şi
satisface creanţa.
2.1.3. Obiectul şi întinderea mandatului
Obiectul contractului de mandat trebuie să fie, ca la orice contract: determinabil,

posibil şi licit.
Îl pot constitui obiect al contractului de mandat numai actele juridice încheiate de

către mandatar.
Actele juridice cu caracter strict personal, nu pot face obiectul mandatului. De

exemplu, nu poate fi dat unei persoane să încheie un testament în numele altuia. La fel,
jurământul depus de martor în proces, este tot personal, art. 193 Cod Procedură Civilă,
martorul neputând depune mărturie prin mandatar. Un expert desemnat de instanţă, nu poate
da mandat unei alte persoane să efectueze expertiza.
25
Popescu, T. R., Anca, pag., Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1968, cit., pag. 76.
26
Cozma, D., Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1969, pag., 84-86.
17
Cel chemat la interogator, nu-şi poate substitui un mandatar care să răspundă
întrebărilor, în locul lui, deşi pârâtul poate fi reprezentat în timpul procesului.
În ceea ce priveşte întinderea contractului de mandat, acesta potrivit art. 1535 Codul
civil poate fi special sau general.
Mandatul este special când se dă pentru o singură operaţie juridică (procuraţio unicus
rei) sau pentru anumite operaţii determinate ale mandantului. De exemplu, este ales un
avocat pentru a apăra interesele mandantului într-un anumit proces.
În acest caz, conform art. 69 alin. 2 Cod Procedură Civilă, mandatul este special,
recunoscându-se avocatului dreptul de a face orice acte pentru păstrarea drepturilor şi
exercitare căilor de atac.
Art. 68 Cod Procedură Civilă, prevede că mandatul este dat pentru actele judecăţii,
chiar dacă nu cuprinde nici o arătare în această privinţă, el putând fi restrâns numai la
anumite acte sau pentru o anumită instanţă. Art. 69 alin. 1 Cod Procedură Civilă prevede că:
“Recunoaşterile privitoare la drepturile în judecată, renunţările, cum şi propunerile de
tranzacţie nu se pot face decât în temeiul unei procuri speciale.”
Instanţa supremă a decis că, atâta timp cât renunţarea la judecată constituie o
desistare, fiind un act de dispoziţie, se impune ca o asemenea declaraţie să fie făcută de
reclamant personal sau prin mandatar cu procură specială.
Astfel, consilierul juridic unei unităţi nu poate face o declaraţie de renunţare la

acţiune, decât în temeiul unei delegaţii speciale dată de conducerea unităţii. 27 Tot astfel
“renunţarea la drepturile deduse judecăţii se poate face numai în temeiul unei procuri
speciale, mandatul pentru reprezentare juridică dat pentru prestarea serviciului avocaţial,
neputând-o suplini.
Deci, instanţa nu poate lua act de renunţare la un capăt al acţiunii în lipsa unei atare
procuri (art.69 Cod Procedură Civilă28)”.
Art. 1535 Codul civil şi art.1536 alin. 2 Codul civil, se referă amândouă la mandatul
special, numai că înţelesurile sunt diferite. Astfel, în cazul art. 1535 Codul civil legea se
referă la mandatul special care trebuie dat pentru un anumit act sau acte determinate.
27
Tb. Supr., s.civ.dec.nr. 2030/1978 în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă pe anii 1975 – 1980,
pag.297;
28
Tb. Supr., s.civ.dec.nr. 1396/1978 în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă, pag. 297;
18
În cazul art. 1536 alin. 2 Codul civil, prin mandat special se înţelege “un mandat dat
anume pentru o afacere determinată”.29
Confuzia între cele două înţelesuri ale cuvântului “special”, folosit în cele două texte
de lege, rezultă din faptul că, în art. 1536 alin. 2 Codul civil, în loc să se menţioneze
cuvântul expres, s-a trecut cuvântul special. Uneori, părţile concep mandatul în termeni
generali, având în vedere formularea unei procuri imprecise şi un mandat general, fapt ce
obligă la interpretarea mandatului.
Conform art. 1536 alin. 1 Codul civil ,,Mandatul conceput în termeni generali
cuprinde numai actele de administraţie”. (bineînţeles şi de conservare). Pentru ceea ce
depăşeşte actele de conservare şi de administrare, va trebui un mandat special, aşa după cum
rezultă din prevederile art. 1536 alin. 2 Codul civil.
Mandatul este general, atunci când mandatarul primeşte împuternicirea de a se ocupa

de toate treburile mandantului (procuraţio omnium bonorum).
Trebuie să se facă o distincţie netă între mandatul special şi mandatul expres. Atunci
când legea cere un mandat expres, o procură generală, care să cuprindă şi actul cerut, este
suficientă.30
Mandatarul nu poate depăşi limitele mandatului său (art. 1537 Codul civil), ele
trebuind respectate, indiferent dacă mandatul este general sau special. Mandatarul va putea
face actele care sunt rezultatul necesar al mandatului. De exemplu, dacă el a fost însărcinat
să cumpere un lucru, implicit va trebui sa-l şi primească.
În cazul în care s-a dat mandat pentru încasarea unei creanţe prin ipotecă, atunci
mandatarul va putea solicita şi radierea inscripţiei ipotecare.
Cu toate că, în doctrina juridică veche, s-a susţinut că mandatul de a vinde un bun, nu
cuprinde şi obligaţia primirii preţului,31 obligaţia de a primi preţul, nu e o depăşire a limitelor
mandatului, ea ţinând de esenţa vânzării.
29
Alexandresco, D., Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, Bucureşti, 1916, vol. 9, pag.573.
30
O. Hamangiu, N. Georgean, vol. 9, op.cit., pag. 189.
31
Mitrie Alexandresco, vol. 9, op.cit., pag. 576; C. Hamangiu, N. Georgean, vol. 9, op.cit., pag. 191/
19
2.1.4. Cauza contractului de mandat
Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească două cerinţe prevăzute de art. 966
şi art. 968 Codul civil:
a) Cauza trebuie să existe şi să fie reală.
Această primă cerinţă, este prevăzută de art. 966 Codul civil în următoarea
formulare: “Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă … nu poate avea nici un efect.”
Unii autori consideră că noţiunea de cauză falsă e cuprinsă în aceea de cauză

inexistentă, fie prin faptul că: falsitatea cauzei implică absenţa acesteia sau o eroare asupra
existenţei cauzei.
Alţi autori consideră că, în caz de inexistenţă ne aflăm fie în prezenţa unei cauze
false, fie a unei erori asupra cauzei.
b) Cauza trebuie să fie licită şi conformă cu regulile de comportare socială.
Conform art. 966 Codul civil, obligaţia întemeiată pe o cauză ilicită „nu poate avea
nici un efect”.
Având în vedere dispoziţiile art.968 Codul civil, este nelicită cauza „contrarie
bunelor moravuri şi ordinii publice”.
Ilicitatea cauzei are un dublu înţeles:
în sens larg, prevăzută de art. 968 Codul civil şi se referă la încălcarea normelor
legale imperative şi regulilor de comportare socială;
în sens restrâns, se referă numai la încălcarea normelor legale imperative.
2.2.Condiţiile de formă şi dovada contractului de mandat
Condiţiile de formă (extrinseci) se referă la modul de exteriorizare, la forma care o

îmbracă contractul de mandat.
20
2.2.1. Forma contractului de mandat
Mandatul este, de regulă, un contract consensual care ia naştere prin simplu acord de
voinţă al părţilor, fără a fi supus vreunei forme speciale. În acest sens, art. 1533 Codul civil
precizează că “mandatul poate fi expres sau tacit. Mandatul expres poate fi dat în formă
scrisă sau verbală.
Ca formă, mandatul este aparent şi poate fi general sau special. Mandatul aparent
este în cazul în care nu există voinţa mandantului de a fi reprezentat sau voinţa există, dar
mandatarul şi-a depăşit limitele împuternicirii, iar terţii contractează cu credinţa că
mandatarul are puteri de reprezentare. Mandatul general este atunci când împuternicirea
mandatarului nu are limite. Mandatul este special atunci când se dă pentru o singură operaţie
juridică.
Din prevederile art. 1536 alin. 1 Codul civil rezultă că trebuie să se facă distincţie
între mandatul conceput în termeni generali şi mandatul general. Mandatul general se referă
la sfera de cuprindere a împuternicirii (mandatarul se ocupă de toate treburile mandantului).
În practică, pentru a se putea cunoaşte de către terţi limitele împuternicirii mandatului

contractul de mandat se materializează printr-un înscris numit procură sau împuternicire.
În mod frecvent se foloseşte şi denumirea de delegaţie (de exemplu, în cazul

reprezentării prin avocat sau consilier juridic).
Această denumire poate crea confuzii deoarece, noţiunea de delegaţie 32 are în dreptul
civil o altă accepţie, şi anume aceea de transmitere a obligaţiilor.
Ca negoţium, procura este un act juridic unilateral (exprimând voinţa mandantului),

iar ca instrumentum este înscrisul în care se enumeră actele juridice ce urmează a fi
îndeplinite de mandatar (procurator), în numele mandantului.
Când actul juridic la care participă mandatarul în numele mandantului, urmează să fie
încheiat în formă solemnă (de regulă autentică) atunci procura urmează să fie dată şi ea în
aceeaşi formă, deoarece mandatul formează un tot indivizibil cu actul în vederea căruia a
fost dat. De exemplu, mandatarul împuternicit să cumpere sau să schimbe un teren (art. 46;
32
Stănescu, C., Bârsan, C., Teoria generală a obligaţiilor, Editura A.L.L. Bucureşti, 1992
21
art. 51 din Legea 18/1991), trebuie să înfăţişeze o procură (sau contract de mandat), în forma
autentică.
Practica judiciară a stabilit că: deşi mandatul este un contract consensual care ia
naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor, întocmirea unui înscris este necesară pentru
ca terţii să fie în măsură să verifice puterile conferite mandatarului, precum şi limitele în care
acesta poate contracta în numele mandantului.
Când actul juridic la care participă mandatarul în numele mandantului, urmează să fie
încheiat în formă autentică, atunci şi contractul de mandat urmează să îmbrace aceeaşi
formă, întrucât mandatul formează un tot indivizibil cu actul în vederea căruia a fost dat (art.
1533; art. 1781; art. 1788 Codul civil33).
Pentru unele operaţii juridice, legea prevede necesitatea unei procuri autentice,
indiferent de forma actului juridic ce urmează să fie încheiat de mandatar în numele
mandantului. De exemplu, unităţile cu capital de stat pot face plăţi în numerar ,,numai
persoanele indicate în documente sau împuternicite de acestea pe bază de procură
autentificată, specială sau generală”, cu excepţia retribuţiilor, burselor, ajutoarelor din
fondurile de asigurări sociale, premiilor şi altor drepturi similare acestora, care pot fi plătite
membrilor din familia titularului sau altui salariat din aceeaşi unitate pe bază de
“împuternicire” (procură) sub semnătură privată, vizată de şeful ierarhic al titularului
drepturilor băneşti (art. 22 din Regulamentul operaţiilor de casă ale unităţilor, aprobat prin
Decretul nr. 209/1976).
2.2.2. Mandatul expres şi mandatul tacit
Art. 1533 prevede că: “mandatul poate fi expres sau tacit.” Existenţa mandatului tacit
rezultă din acele împrejurări de fapt, care fac neîndoielnică intenţia părţilor. Rămâne la
aprecierea judecătorului, să stabilească întinderea mandatului tacit. El va putea fi dovedit cu
orice mijloc de probă.
Jurisprudenţa a stabilit că, în situaţia în care angajarea avocatului care a introdus

recursul, s-a făcut de o rudă a părţii, faptul de a se prezenta în instanţă şi de a o asista,
urmează a se considera ca o confirmare a mandatului de reprezentare.
33
Tb. Jud. Satu Mare, Dec.civ.nr.118/1971 – RRD nr. 1/1972, pag., 152.
22
În consecinţă, dacă ar avea o îndoială din acest punct de vedere, instanţa nu poate să
respingă recursul pe baza unor simple deducţii, ci are îndatorirea de a-şi exercita rolul activ
(art. 130 alin. 2 C. Procedură Civilă) şi de a stabili adevărul prin întrebări puse părţii, dacă
avocatul a fost angajat la cererea sa. Numai în faţa unui răspuns negativ al recurentului,
instanţa poate trage concluzia că recursul a fost declarat de o persoană fără calitate, şi să
dispună respingerea lui.
Mandatul este prezumat a fi tacit în relaţiile dintre soţi (când se înstrăinează bunuri
mobile sau unul din soţi administrează singur bunurile comune), oricare din soţi fiind
considerat că are şi consimţământul celuilalt soţ. În acest sens, în doctrina juridică s-a
evidenţiat că:,,fiind vorba de un mandat, urmează să se aplice regulile din materie
mandatului de drept comun, ţinându-se cont însă de dispoziţiile derogatorii ale Codului
Familiei34“
În cazul imobilelor (terenuri şi construcţii), mandatul trebuie să fie expres.35
Prezumţia de mandat tacit nu acţionează atunci când celălalt soţ s-a opus la
îndeplinirea unui act, opunerea putând fi dedusă şi din împrejurări de fapt, care să excludă
ideea unui consimţământ prezumat din partea soţului care nu a participat la efectuarea
actului juridic.
Jurisprudenţa a stabilit că: prezenţa mandatului tacit, reglementată prin art. 35 Codul
Familiei, operează în măsura în care soţul prezumat că şi-a dat consimţământul, nu contestă
existenţa mandatului.
Inexistenţa mandatului poate fi desprinsă nu numai dintr-o opunere formală a soţului,

ci şi din împrejurările de fapt care exclud ideea unui consimţământ prezumat, din partea
soţului care nu a participat la efectuarea actului juridic.36
De asemenea, atunci când soţii sunt despărţiţi în fapt, sau relaţiile dintre ei sunt
întrerupte în oricare alt mod, existând şi un eventual proces de divorţ, mandatul tacit reciproc
nu se mai poate prezuma.37
34
Tb. Supr., s.civ., Dec.nr.611/1970 Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi
a altor instanţe judecătoreşti între anii 1969-1975, pag., 389.
35
Popescu, T. R., Dreptul Familiei, Tratat, vol. 1, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, pag. 205.
36
Tb. Supr., s.civ., Dec.nr.730/1979 – C.D. – 1979, pag. 148.
37
23
S-a considerat de către instanţele judecătoreşti că mandatul expres al celuilalt soţ este
cerut numai în cazul înstrăinării imobilelor, nu şi în ceea ce priveşte achiziţionarea de către
un soţ, în timpul căsătoriei a unui act de dispoziţie.38
Când unul din soţi încheie un antecontract de vânzare – cumpărare a unui imobil bun
comun, nu este necesar consimţământul celuilalt soţ, deoarece antecontractul nu transferă
dreptul de proprietate, fiind doar un act care are valoare de promisiune de vânzare, care dă
naştere la obligaţii personale între părţile ce l-au încheiat, drepturile celuilalt soţ în
comunitatea de bunuri nefiind lezate.
Este posibil ca un soţ să poată acorda singur un împrumut unei alte persoane, chiar
din sume de bani ce au caracter de bun comun şi tot astfel, poate să exercite singur acţiunea
în restituire a sumei împrumutate, fără a fi necesar consimţământul expres al celuilalt soţ.
Este interesantă o soluţie a instanţei supreme care a decis că: “în cazul în care
înstrăinarea se produce printr-un act care nu produce efecte imediate, ci abia la decesul
dispunătorului, cum este testamentul, nu există raţiune a se condiţiona efectuarea actului de
existenţa consimţământului soţului. Dacă s-ar cere un asemenea consimţământ, s-ar impieta
asupra voinţei testatorului ceea ce este inadmisibil, deoarece el trebuie să dispună liber de
averea sa, de la data decesului, care este şi data încetării căsătoriei şi comunităţii de bunuri.
Desigur, actul de dispoziţie va fi valabil numai în limitele drepturilor cuvenite dispunătorului
din bunurile comune.39”
Mandatul tacit nu trebuie confundat cu mandatul aparent. În cazul mandatului

aparent, terţii încheie contractul cu convingerea că mandatarul are puterea de a reprezenta. O
asemenea situaţie apare de obicei atunci când mandantul revocă mandatul, fără să
încunoştinţeze terţii despre acest fapt.
2.2.3. Mandatul aparent
38
39
Tb. Supr., s.civ., Dec.nr.1839/1978 în “ Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului
Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti între anii 1975-1980”, pag. 19.
24
În cazul mandatului aparent, terţii încheie contractul cu convingerea că mandatarul
are puterea de a reprezenta. Mandatul aparent nu se poate confunda nici ca gestiunea de
afaceri. Gerantul nu săvârşeşte decât acte materiale care nu-l angajează pe gerat, decât dacă
i-au fost utile; la mandatul aparent se săvârşesc doar acte juridice şi nu interesează utilitatea
lor.
Între mandat şi gestiunea de afaceri există unele apropieri dar şi numeroase deosebiri.
Atât în cazul mandatului cât şi a gestiunii de afaceri, efectele se răsfrâng asupra mandatului,
respectiv gerantului.
Deosebirile privesc, în primul rând, temeiul acţiunii mandatarului sau gerantului.
Mandatarul acţionează întotdeauna în baza unui mandat (împuterniciri), chiar dacă

mandatul este tacit, pe când gerantul intervine în folosul gerantului, dar fără ştirea şi
aprobarea acestuia.
Pe de altă parte, mandatul fiind un contract intuitu personae, încetează la moartea

unei părţi. Obligaţiile izvorâte din gestiunea de afaceri se transmit la moştenitori. De
asemenea mandatarul răspunde pentru prejudiciile cauzate, indiferent de forma sau gradul
vinovăţiei, pe când gerantul răspunde numai pentru dol. Actele gerantului, îl angajează pe
gerat, numai în măsura în care i-au fost utile.
În sfârşit, mandatarul poate renunţa la mandat, (fiind prin lege un contract revocabil),
art. 1552; art. 1556 Codul civil, dar gerantul nu poate renunţa la gestiunea începută (fără a
putea suporta unele consecinţe).
2.2.4. Dovada mandatului
Deoarece acceptarea mandatului poate fi dovedită prin executarea lui de către

mandatar (art. 1533 alin. 2 Codul civil), problema se pune mai ales în legătură cu oferta de
mandat şi a acceptării mandatului neexecutat.
Dacă mandatul este expres şi legea specială nu prevede altfel, dovada se face după
regulile dreptului comun, atât între părţi cât şi de către terţul care contractează cu
mandatarul;40 deoarece validitatea contractului pe care îl încheie depinde de existenţa
40
În scopul dovedirii mandatului, procura se reţine de casierul unităţii plătitoare, dacă mandatul este special.
Dacă mandatul este general, originalul procurii se restituie, reţinându-se o copie certificată de casier şi
25
mandatului, formând un tot unitar cu acesta. Deci, în cazul în care actul în vederea căruia s-a
dat mandatul expres, are o valoare mai mare de 250 lei, dovada se face prin înscris, fiind
aplicabile şi dispoziţiile privitoare la existenţa unui început de dovadă scrisă (art. 1191 alin.
2 Codul civil).
Formalitatea prevăzută de art. 1180 Codul civil privind actele sub semnătură privată
“bun şi aprobat pentru …” nu trebuie îndeplinită, deoarece mandatul nu are ca obiect o sumă
de bani sau o câtime oarecare de lucruri, ci încheierea de acte juridice.
Dacă mandatul este cu titlu oneros, fiind deci în contract sinalagmatic, regula
multiplului exemplar nu se impune în privinţa procurii care constată numai oferta de mandat.
În cazul mandatului tacit, admis de legiuitorul nostru după modelul Codului Civil
italian (atunci în vigoare) atât conferirea cât şi acceptarea acestuia poate rezulta din
împrejurări de fapt care fac neîndoielnică intenţia părţilor.
Dovada acestor fapte se poate face atât de părţi, cât şi de terţul care contractează cu
mandatarul, sau de alţi terţi – prin orice mijloc de probă admis de lege, indiferent de valoarea
actului încheiat sau care urmează a fi încheiat de mandatar.
Cerinţa dovezii scrise ar contraveni noţiunii de mandat tacit, deoarece, mandatul scris
este, prin definiţie, expres, iar conform Codului Civil, mandatul poate fi şi tacit.
Dacă încheierea contractului de mandat nu poate fi dovedită, raporturile dintre părţi

urmează a fi soluţionate potrivit regulilor gestiunii de afaceri sau îmbogăţirii fără justă
cauză.
mandatar (art. 22 din Regulamentul operaţiilor de casă ale unităţilor).
26
CAPITOLUL 3.
EFECTELE JURIDICE ALE CONTRACTULUI DE MANDAT
Prin efecte ale unui contract, se înţeleg obligaţiile pe care acesta le creează în sarcina
părţilor contractante.
Mandatul, datorită faptului că mandatarul este reprezentantul mandantului, produce

efecte atât între părţi, cât şi faţă de terţi cu care mandatarul încheie actul juridic ce formează
obiectul mandatului său.
A. Efectele contractului de mandat între părţi
3.1. Obligaţiile mandatarului
Principala obligaţie a mandatarului este de a executa mandatul. Neexecutarea sau

executarea necorespunzătoare a acestei obligaţii face ca mandatarul să fie răspunzător nu
numai de dol (intenţie), dar şi de culpă simplă. De asemenea, mandatarul trebuie să dea
mandantului socoteală despre îndeplinirea mandatului.
În noul Cod civil, obligaţiile mandatarului sunt reglementate în art. 2017 - 2024,
preluând, în mare măsură obligaţiile din vechiul Cod civil, dar cu unele îmbunătăţiri,
actualele reglementări.
3.1.1. Îndeplinirea mandatului.
Această primă obligaţie de executare a mandatului, este prevăzută de art. 1539 Cod
Civil.
27
Potrivit art. 1540 din Codul civil, răspunderea mandatarului trebuie să îndeplinească
următoarele reguli:
- mandatarul răspunde indiferent că a acţionat cu intenţie sau din culpă;
- dacă mandatarul a acţionat cu intenţie, răspunderea lui va fi angajată la fel,

indiferent că mandatul este gratuit sau oneros;
- dacă mandatarul acţionează din culpă, răspunderea lui va fi angajată cu mai multă
rigurozitate în ipoteza în care mandatul este oneros decât atunci când acesta este cu titlu
gratuit.
Prin executarea mandatului, nu se înţelege neapărat încheierea actului proiectat, cum

ar fi, de exemplu, vânzarea bunului. Dacă, cu toate diligenţele depuse, mandatarul nu a putut
încheia actul juridic în condiţiile împuternicirii primite, atunci răspunderea lui nu va fi
angajată.
Dacă mandatarul, va renunţa cu bună credinţă la efectuarea mandatului, dându-şi

seama că nu-l va putea executa, el va putea aduce acest fapt, la cunoştinţa mandantului, aşa
după cum rezultă din prevederile articolului 1556 Cod Civil.
În cazul în care a omis să-l anunţe pe mandant şi la prejudiciat, atunci el va fi

responsabil de paguba produsă.
Diligenţa cerută mandatarului, în îndeplinirea mandatului, va fi apreciat mai puţin

riguros, dacă mandatul este cu titlu gratuit, aşa că după cum rezultă din prevederile art. 1540
alin. 2 Codul civil., culpa mandatarului apreciindu-se în concret (culpa levisima concreto),
deci în funcţie de diligenţa ce o depune în propriile sale treburi (art. 1599 Codul civil). În
cazul în care mandatul este cu titlu oneros, răspunderea lui se va aprecia după tipul abstract
(culpa levis in abstracto) al omului prudent şi diligent (bonus pater familias), adică după
regula aplicabilă răspunderii contractuale.
Mandatarul este obligat să finalizeze mandatul, chiar dacă mandantul ar deceda, iar
executarea mandatului nu suportă amânare.
Obligaţia de executare a mandatului este una de a face, adică o obligaţie de mijloace,

şi nu una de rezultat.41
41
Deak, F., op.cit., pag.192.
28
Neexecutarea, sau executarea în mod necorespunzător a acestei obligaţii, face ca
mandatarul să fie răspunzător atât de dol (intenţie) cât şi de culpă simplă. Răspunderea va
opera atât în cazul neexecutării mandatului, cât şi a executării lui cu întârziere, părţile fiind
libere să convină că mandatarul nu va răspunde de prejudiciile cauzate.
De asemenea nu va putea fi înlăturat răspunderea mandatarului pentru dol şi cuplă

gravă, deoarece s-ar nesocoti astfel, principiul executării cu bună credinţă a contractului.
În executarea mandatului, mandatarului îi este interzis să depăşească limitele

acestuia.
În privinţa termenului în care trebuie executat mandatul, jurisprudenţa a stabilit, că,

în cazul în care, de exemplu “mandantul a încredinţat mandatarului o garnitură de mobilă
spre a o vinde şi a-i preda preţul încasat – fără să se fi prevăzut un termen pentru executarea
mandatului – termenul de prescripţie al acţiunii prin care mandantul solicită obligarea
mandatarului la plata sumei încasate, cu titlu de preţ, curge de la data încetării contractului
de mandat, respectiv, în speţă, de la data când mandatarul pârât a vândut garnitura de mobilă,
iar nu de la data când contractul de mandat a fost încheiat de părţi.”42
În cazul în care mandatul a fost încredinţat mai multor mandatari, art. 1543 Codul
civil prevede: “Când prin un act s-au constituit mai mulţi mandatari sau procuratori, nu
există solidaritate între dânşii, afară numai când anume s-a stipulat.” Legea prevede o
singură excepţie, şi anume aceea prevăzută de art. 918 Codul civil, care instituie solidaritatea
între executorii testamentari.
Având în vedere că mandatarul nu răspunde decât pentru faptele sale, mandatul va

trebui să urmărească pe fiecare în parte.43
Sunt unele situaţii în care solidaritatea poate exista şi între mandatari:
 părţile au convenit ca mandatarii să răspundă solidar;
 obiectul mandatului este indivizibil;
 în executarea mandatului se cauzează un prejudiciu de către toţi mandatarii

împreună;
42
Tb. Jud. Hunedoara, dec.nr.50/1986, în RRD, nr. 1/1987, pag. 60.
43
A se vedea: Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 60/1971, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a
Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976, pag. 140; C. Turianu, op. cit., pag. 218.
29
 între mandatarii comerciali.
Între mandatanţi, art. 1551 Codul civil dispune existenţa solidarităţii, indiferent de
felul acestuia: “Când mai multe persoane, pentru o afacere comună, au numit un mandatar,
fiecare din ele este răspunzătoare pentru toate efectele mandatului.” Numirea mandatarului
trebuie făcută de toţi mandanţii, prin acelaşi act, pentru a opera solidaritatea. Trebuie
menţionat că solidaritatea va opera numai în cazul mandatului convenţional.
3.1.2. Obligaţia de a da socoteală. Studiu de caz.
Mandatarul este obligat, chiar dacă ceea ce ar fi primit nu s-ar fi cuvenit

mandatantului (art. 1541 Codul civil), oricând acesta din urmă îi va cere să dea socoteală de
actele sale şi să-i remită tot ceea ce ar fi primit în puterea mandatului.
Justificarea gestiunii va fi făcută de mandatar oricând socotelile fiind datorate numai

mandatantului şi nu altei persoane.
Mandatarul răspunde în cazul în care a primit lucrul, dar a pierit din cauza sa. De
asemenea, va da socoteală de valoarea bunurilor pe care trebuie să le primească, dar a
neglijat să le ridice, precum şi de fructele percepute sau de cele pe care ar fi trebuit să le
perceapă.
În cazul în care, mandatarul foloseşte sumele încasate în numele mandantului, în

interesul lui, art. 1554 Codul civil îl obligă pe mandatar să plătească dobânzi la sumele
folosite în interesul său. Sumele nerestituite, dar neîntrebuinţate de el, poartă dobânzi numai
“din ziua când i s-au cerut acele sume”. (art. 1544 Codul civil). Dacă prin folosirea sumei de
către mandatar, s-a produs mandatantului o pagubă, atunci mandatarul va datora şi daune
interese.
Deoarece dreptul la acţiune al mandantului pentru predarea sumelor de bani sau a

altor bunuri primite de mandatar de la terţi în cursul executării mandatului, nu se poate naşte
de la data încheierii contractului de mandat, prescripţia începe să curgă, conform art. 7 alin.
1 sau 3 din Decretul 167/1958, de la data încetării contractului, fie prin executarea lui.44 (de
44
Tb., Jud. Hunedoara, dec. nr. 50/1986, în RRD nr. 1/1987 pag.60.
30
exemplu, data la care mandatarul a vândut garnitura de mobilă), fie prin alte moduri de
încetare a raporturilor dintre părţi (expirarea termenului suspensiv prevăzut în contract).
În ceea ce priveşte începerea curgerii termenului de prescripţie de la data executării

contractului, se pune problema stabilirii acestui moment, mai ales în cazul sumelor de bani
ridicate de la CEC în baza unei "clauze de împuternicire”, această clauză fiind aşa după cum
apreciază literatura de specialitate, un mandat. Deoarece problema nu poate fi soluţionată de
art. 7 din Decretul nr. 167/1958, s-a adoptat soluţia aplicării art. 8 alin. 1 din acelaşi decret,
adică calcularea prescripţiei din momentul în care mandatul a cunoscut sau trebuia să
cunoască paguba ce i-a fost pricinuită de mandatar prin ridicarea sumelor de bani şi
nerespectarea obligaţiei de a da socoteală.
Într-o speţă, de exemplu, reclamanta a încredinţat pârâtei o sumă pentru a-i cumpăra
din comerţ materiale de construcţie. Deoarece unele materiale nu se găseau în unităţile
comerciale în acea perioadă, pârâta a păstrat banii în dulapul metalic din biroul ei (în care
lucrau şi alţi funcţionari) şi de unde, după patru-cinci zile au dispărut, iar din cercetările
organelor de poliţie nu s-a putut stabili cauza dispariţiei. Pârâta a pretins că ea nu trebuie să
răspundă, deoarece nu s-a obligat să păstreze banii, nu era singura deţinătoare a cheilor
dulapului, iar faptul că cercetările poliţiei au rămas fără rezultat, nu-i este imputabil.
Apărările au fost respinse pe motivul că mandatarul răspunde şi pentru cupla comisă, în
speţă, neglijenţă în păstrarea banilor.45
3.1.3. Obligaţii rezultând din substituirea unei terţe persoane
Cu toate că, regula prevede că mandantul trebuie executat de mandatar, totuşi, părţile
pot conveni ca mandatarul să-şi substituie o altă persoană, care să îndeplinească total sau
parţial obligaţiile rezultate din mandat. Acceptul mandatului de substituire, va putea fi dat
printr-un act ulterior.
Există şi punctul de vedere căruia, dreptul de substituire nu trebuie neapărat să

rezulte numai din convenţie, putând fi luat de mandatar pe propria-i răspundere. S-a motivat
că acest drept rezultă din prevederile art. 1542 alin. 1 Codul civil, “Mandatarul este
răspunzător pentru acela pe care a substituit în gestiunea sa”.
45
Tb.Jud: Hunedoara, Dec.Civ. 157/1981, RRD nr. 11/1981, pag. 48.
31
Dacă s-a făcut substituirea mandatarul este obligat să răspundă de faptele
substitutului, dar numai în următoarele două cazuri:
 dacă a efectuat substituirea fără să fi avut acest drept. Jurisprudenţa a stabilit

că: “mandatarul trebuie să-şi îndeplinească mandatul în persoană, fără să aibă
dreptul de a-şi substitui pe altcineva în îndeplinirea mandatului primit. Dacă
totuşi îşi substituie o altă persoană, mandatarul răspunde de faptele sale
proprii.”46
 dacă a fost autorizat printr-o clauză expresă să se substituie fără arătarea

persoanei şi a trecut puterile asupra unei persoane cunoscută ca incapabilă sau
de insolvabilitate notorie.
Dacă mandatarul a fost autorizat să se substituie, fără indicarea persoanei, va putea

acorda acest drept şi substituitului, urmând a răspunde faţă de mandant şi pentru alegerea
făcută de substituit.
Este necesar ca cel care se substituie să fie: capabil, solvabil şi corect. Când părţile au
stabilit ele însele persoana ce urmează să substituie pe mandatar, acesta nu va mai răspunde
de activitatea terţului. (substitutului)
Aşa după cum rezultă din art. 1542 alin. 2 Codul civil mandantul are o acţiune
directă împotriva substitutului, care poate acţiona la rândul său împotriva mandantului pe
calea acţiunii oblice (art. 974 Codul civil) deoarece posibilitatea de a intenta o acţiune
directă nu poate fi recunoscută în lipsa unei dispoziţii exprese a legii.
În cazul în care mandatarul a fost autorizat să-şi substituie o terţă persoană, atunci,
substitutul poate acţiona împotriva mandantului, în baza raporturilor directe pe care la are cu
acesta.
Dacă persoana care urmează să substituie pe mandatar, a fost stabilită de către părţi,
atunci, acesta nu va mai răspunde pentru activitatea terţului.
Mandatarul substituit are obligaţia de a executa mandatul, nedepăşindu-i limitele. El

va trebui să dea socoteală direct mandantului sau chiar mandatarului.
Dacă mandatul a fost gratuit, iar mandatarul şi-a substituit un terţ în condiţii oneroase
atunci mandantul nu poate fi obligat a plăti cheltuielile terţei persoane.
46
Tb. Supr., s.civ., dec. nr. 60/1971 în “Repertoriu … 1969 - 1975”, pag. 140.
32
Ceea ce este esenţial, este faptul că între mandatar şi substituit există aceleaşi
raporturi ca între mandant şi mandatar.
3.1.4. Pluralitatea de mandatari
În cazul în care, printr-un singur mandat s-a dat împuternicire mai multor mandatari,
atunci între ei nu poate exista solidaritate, decât dacă aceasta s-a stipulat expres, aşa după
cum prevede art. 1542 Codul civil. Dacă însă, prejudicierea mandantului se datorează
intenţiei (dolului) mandatarilor, atunci răspunderea lor va fi delictuală, şi deci solidară (art.
1003 Codul civil).
Fiecare mandatar poate să-şi execute mandatul singur, dacă nu s-a prevăzut altfel în
contract.
3.2. Obligaţiile mandantului
Obligaţiile mandantului ce decurg din contractul de mandat sunt reglementate în

Codul civil. În acest sens, în temeiul art. 1546 alin. 1 Codul civil, mandantul este îndatorat a
îndeplini obligaţiile contractate de către mandatar în limitele puterilor date.
3.2.1. Despăgubirea mandatarului
Mandantul este obligat a restitui mandatarului toate cheltuielile (sume avansate şi alte
cheltuieli necesare şi utile), făcute cu ocazia executării mandatului aşa după cum prevede art.
1547 Codul civil.
De asemenea mandantul trebuie să restituie şi acele pierderi suferite de mandatar cu

ocazia mandatului, şi aceasta numai cu condiţia de a nu i se imputa vreo culpă (art. 1549
Codul civil). De exemplu, paguba rezultată din furtul comis în cursul unei călătorii făcută cu
33
ocazia executării mandatului, sau al accidentului întâmplat cu ocazia unor lucrări făcute
pentru mandant.47
În acelaşi mod mandantul trebuie să plătească mandatarului dobânda sumelor

anticipate socotită din ziua plăţilor probate (art. 1550).
Fundamentul acestor obligaţii îl constituie principiul echităţii. Întradevăr, pentru

mandatar ar fi nedrept să suporte cheltuieli făcute pentru promovarea intereselor
mandantului, mai ales atunci când mandatul este cu titlu gratuit.
Unii autori48 consideră că, instanţele trebuie să aibă în vedere pagubele suferite de
mandatar fără culpă din partea sa, şi care sunt în conexiune cu activităţile desfăşurate de
mandatar în executarea mandatului, nu şi alte pagube suferite fără legătură cu executarea
mandatului, cum ar fi, spre exemplu, furtul comis în cursul călătoriei. În asemenea cazuri,
mandantul va suporta, în calitatea sa de proprietar, numai paguba rezultată din furtul lucrului
încredinţat mandatarului (de exemplu, în scopul vânzării), iar nu şi alte “pierderi” (alte
lucruri furate).
Trebuie menţionat şi faptul că, în cazul în care mandatarului nu i se poate imputa

nici o culpă, atunci, în conformitate cu art. 1548 Codul civil, mandantul nu poate cere
reducerea cheltuielilor făcute cu ocazia executării mandatului, pentru motivul că ar fi
exagerat.
3.2.2. Plata remuneraţiei
Această obligaţie a mandantului, de plată a sumei stipulate în contract, are loc atunci
când mandatul este cu titlu oneros, cu toate că, operaţia în vederea căreia mandatul a fost
conferit, nu a putut fi executată (art. 1547 Codul civil). Mandantul poate fi scutit de
remunerarea mandatarului (total sau în parte) numai în caz de cuplă a mandatarului în
îndeplinirea mandatului. (art. 1548 Codul civil).
În cazul în care, executarea mandatului are loc într-un timp mai lung, atunci,
mandatarul va putea fi plătit periodic de către mandant. Nestabilitatea cuantumului
47
Alexandresco, D., op.cit.p. 433.
48
Deak, F., Contracte Civile şi Comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, pag. 149.
34
onorariului va face ca el să fie calculat după obiceiul locului, iar dacă nici în acest mod nu va
putea fi stabilit, atunci, va fi obligat să-l aprecieze.49
Cu toate că, mandatul a fost dus la îndeplinire după expirarea termenului stipulat, dar
având în vedere că mandantul se foloseşte de actul încheiat, el este obligat să plătească
remuneraţia, considerându-se că a renunţat implicit la termenul stipulat.
3.2.3. Solidaritatea mandanţilor
Această obligaţie intervine în cazul în care, mai multe persoane, au numit un

mandatar pentru o operaţie comună, solidaritatea în acest caz fiind legală (art. 1551 Codul
civil). Astfel, în temeiul acestui text, când mai multe persoane, pentru o afacere comună, au
desemnat un singur mandatar, fiecare dintre ele este răspunzătoare solidar pentru efectele
mandatului.
Evident, în cazul prevăzut de art. 1551 C.civ. ne aflăm în prezenţa unui caz de
solidaritate legală pasivă.
3.2.4. Dreptul de retenţie al mandatarului
Mandatarul poate să reţină lucrurile primite pentru mandant, până la achitarea

cheltuielilor făcute pentru îngrijirea mandantului, deoarece creanţele corelative sunt
pricinuite de acelaşi raport juridic.50
Dreptul de retenţie se poate recunoaşte şi pentru garantarea altor creanţe ale

mandatarului faţă de mandant, izvorâte din raporturile de mandat.51
Jurisprudenţa s-a exprimat constant în sensul că dreptul de retenţie52, fiind un drept

real de garanţie imperfect, cel ce deţine un lucru mobil sau imobil al altuia, pe care trebuie
să-l restituie, poate să reţină acel bun, refuzând restituirea, până când creditorul titular al
49
Safta – Romano, E., Contracte Civile, Editura Graphix, Iaşi 1993, vol.2, pag. 24.
50
Stanilevici, R., Teoria generală a Obligaţiilor, Univ. Al. I. Cuza Iaşi, 1976, pag. 324.
51
Avocatul poate reţine actele clientului până la achitarea integrală a sumelor ce i se cuvin.
52
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 528/1988, în „Revista română de drept”, nr. 2/1989; Curtea Supremă de
Justiţie, s. civ., dec. nr. 1648/1990, în „Dreptul”, nr. 78/1991, pag. 125; Trib. Municipiului Bucureşti, s. a IV-a
civilă, dec. nr. 1273/1992, în C.P.J.C. 1992, pag. 81.
35
bunului îi va plăti sumele pe care lea cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea
acelui bun.
Codul civil român nu cuprinde un principiu privind dreptul de retenţie, marcând doar
unele aplicaţii ale acestuia53, din care practica judecătorească şi doctrina au dedus existenţa,
cu aplicaţie generală, a unui principiu atunci când, evident, există un debitum cum re ictum54.
Oricum, condiţia esenţială, spre a putea fi invocat dreptul de retenţie, este aceea ca
datoria, pe care deţinătorul lucrului o pretinde de la creditorul restituirii, să se afle în
conexiune, să aibă legătură cu lucrul, să fie prilejuită de acesta, adică să fie un debitum cum
re ictum. De asemenea, pentru ca dreptul de retenţie să fie aplicabil, este necesar ca bunul
referitor la care se invocă să fie proprietatea exclusivă a celui ce este debitorul deţinătorului,
cât priveşte cheltuielile pretinse55.
53
art. 771 (în materie de raport a lucrurilor primite ca donaţie); art. 1322 şi art. 1323 (în materie de
vânzarecumpărare) ; art. 1444 (în materie de închiriere); art. 1618 şi art. 1619 (în materie de depozit); art. 1730
pct. 7 (în materie de hotelărie şi transport).
54
Dreptul de retenţie este acel drept real care conferă creditorului, în acelaşi timp debitor al obligaţiei de
restituire (predare) a bunului altuia, posibilitatea de a reţine acel bun în stăpânirea sa şi de a refuza restituirea
lui până când debitorul său, creditor al lucrului, va plăti datoria ce sa născut în sarcina lui în legătură cu lucrul
respectiv. Codul civil şi practica judiciară consacră dreptul de retenţie următoarele cazuri particulare:
coeredele, care raportează imobilul în natură, poate să reţină posesiunea acestuia până la plata efectivă a
sumelor cei sunt datorate pentru cheltuieli sau amelioraţiuni (art. 771 C.civ.); vânzătorul nu este dator să predea
lucrul dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul (art. 1322); locatarii şi arendaşii nu pot fi lipsiţi de stăpânirea
bunului, în cazul vânzării imobilului, înainte de a fi despăgubiţi de locator sau de către cumpărător (art. 1444
C.civ.); depozitarul poate reţine lucrul în depozit până la plata integrală a sumelor ce i se datorează de către
deponent (art. 1619 C.civ.); terţul dobânditor de bunăcredinţă a unui bun furat sau găsit, pe care la cumpărat la
bâlci, la târg sau la o vânzare publică sau în magazin, îl poate reţine până când proprietarul revendicant îi
plăteşte preţul cu care la cumpărat (art. 1910 C.civ.); gerantul de afaceri poate reţine bunul geratului până când
acesta îi plăteşte cheltuielile necesare şi utile făcute cu lucrul respectiv; mandatarul, care are în stăpânire lucrul
mandantului, îl poate reţine până la plata integrală a cheltuielilor făcute cu lucrul respectiv; posesorul pârât
întro acţiune de revendicare poate reţine lucrul revendicat până la deplina sa despăgubire de către proprietarul
revendicant ce a câştigat procesul; constructorul pe terenul altuia, are drept de retenţie asupra construcţiei până
când proprietarul terenului îi plăteşte integral despăgubirile ce i se cuvin (art. 494 C.civ.); dreptul de retenţie al
soţului asupra bunurilor comune partajate până când celălalt soţ, căruia acestea iau fost atribuite, plăteşte sulta
etc. Pentru recunoaşterea dreptului de retenţie trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: creanţa
retentorului să fie certă, lichidă şi exigibilă; dreptul de retenţie să fie invocat faţă de proprietarul exclusiv şi
actual al bunului respectiv; între lucru şi creanţă să existe conexiune, adică datoria să aibă legătură cu lucrul.
Legătura poate fi materială sau juridică. Lucrul trebuie să fie un bun mobil corporal sau imobil aflat în
stăpânirea retentorului. Dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect, deoarece este opozabil nu
numai debitorului, ci şi terţilor. Este un drept real imperfect, deoarece retentorul nu are recunoscut atributul de
urmărire. Dreptul de retenţie poate fi exercitat atâta timp cât retentorul se află în posesia bunului. Drept urmare,
dreptul de retenţie încetează în momentul în care retentorul este deposedat voluntar de bun.
Dacă retentorul a pierdut involuntar stăpânirea lucrului, el o poate redobândi pe calea acţiunii în revendicare, la
fel ca şi proprietarul. Dreptul de retenţie conferă retentorului numai o simplă detenţie precară, deoarece acesta
nu are posesia lucrului. Pe cale de consecinţă, retentorul nu poate invoca efectele posesiei în favoarea sa.
În schimb, poate exercita acţiunile posesorii ca orice detentor precar. Uneori dreptul de retenţie se confundă cu
excepţia de neexecutare a contractelor sinalagmatice. Cu toate acestea, între ele există o deosebire esenţială.
Astfel, dreptul de retenţie are caracter absolut, fiind opozabil tuturor, iar excepţia de neexecutare poate fi opusă
numai părţii contractante, deci are efect relativ. (În acest sens, a se vedea C. Stătescu şi C. Bârsan, Teoria
generală a obligaţiilor,..., pag. 407 şi urm.).
55
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 857/1968, în Repertoriu,..., pe anii 19691975, de I. Mihuţă şi A. Lesviodax,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, Bucureşti, pag. 195.
36
B. Efectele faţă de terţi
3.3. Raporturile stabilite între mandant şi terţi
Ca urmare a încheierii actelor de către mandatar sau de substitutul său, între mandant
şi terţi se creează raporturi juridice directe. Se poate spune că, în fapt, terţul tratează cu
mandatarul, iar în drept, contractează cu mandantul. Cu toate că este absent, fiind reprezentat
de mandatar, toate efectele legale active sau pasive ale actului încheiat se răsfrâng asupra
mandantului. El va deveni personal creditorul, respectiv debitorul terţului ori titularului
dreptului real dobândit prin actul încheiat, respectiv, patrimoniul său va suferi modificarea
rezultând din înstrăinarea ori constituirea dreptului real în favoarea terţului, ori prin
stingerea unui raport obligaţional.
Dacă poate invoca o cauză de nevalabilitate, atunci, mandantul nu va fi obligat prin

contractul încheiat de mandatar în limitele împuternicirii primite.
În cazul în care, mandatarul acţionează depăşind limitele mandatului său, atunci, art.
1546 alin. 2 Codul civil prevede că mandantul nu va fi “îndatorat pentru tot ceea ce
mandatarul ar fi făcut afară din limitele puterilor sale, afară numai când a ratificat expres sau
tacit.”
Ratificarea produce efecte între părţi (inclusiv terţul cu care a contactat mandatarul),
de la data încheierii actului, iar faţă de alţi terţi de la data ratificării. Ratificarea poate fi
făcută de mandant sau de către moştenitorii săi.
Pentru ca să producă efecte, este necesar să existe intenţie de a ratifica, aceasta

trebuind fi făcută în deplină cunoştinţă de cauză.
Va exista o ratificare tacită, în cazul în care, mandantul acceptă actele efectuate de

mandatar peste limitele mandatului, sau nu ridică nici o obiecţie atunci când află că
mandatarul a încheiat un act cu depăşirea mandatului.
În caz de conflict, va rămâne la latitudinea judecătorului să stabilească dacă a fost sau

nu o confirmare tacită.
37
Având în vedere faptul că mandantul “nu este îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul
ar fi făcut afară din limitele puterilor sale” (art. 1546 alin. 2 Codul civil), implicit, el nu
răspunde nici pentru actele sau faptele ilicite săvârşite de mandatar cu ocazia împlinirii
mandatului.56
Nu se poate aplica, în acest caz, dispoziţiile art. 1000 alin. 3. Codul civil care privesc
răspunderea comitentului pentru faptele prepusului, deoarece, între mandat şi mandatar nu
există un raport de prepuşenie.57
Instanţa supremă a stabilit că raportul de la comitent la prepus presupune o

continuitate şi o permanenţă de serviciu a prepusului pentru comitent, aceasta excluzând
raportul care derivă din contractul de mandat, când răspunderea o are numai mandatarul.
3.4. Raporturile stabilite între mandatar şi terţi
Deoarece mandatarul contractează în numele şi pe seama mandantului, nu se creează

raporturi juridice între acesta şi terţii cu care contractează, el trebuind să răspundă pentru
delictele şi cvasidelictele săvârşite în timpul executării mandatului.
Mandatarul este răspunzător faţă de terţi, în sensul că, trebuie să le garanteze

validitatea actelor.
Având în vedere că mandatarul nu a înţeles să contracareze pentru el, această

răspundere este extracontractuală.
Faţă de terţi, mandatarul va fi obligat numai în două situaţii:
a) când a contractat în numele său personal;
b) când nu a adus la cunoştinţa terţilor limitele puterilor sale, inducându-i astfel în

eroare asupra puterilor conferite de mandant.
În cazul în care terţii acceptă să contracteze cu mandatarul peste limitele mandatului,

se poate presupune că au luat asupra lor riscurile contractului încheiat în astfel de condiţii.
56
Vz. Hamangiu, C., Rosetti Bălănescu, I., Băicoianu, Al., op.cit., pag. 1012.
57
Deak, F., op. cit., pag. 151.
38
CAPITOLUL 4.
ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE MANDAT
4.1. Enunţarea cauzelor de încetare
Ca orice obligaţie civilă contractuală, obligaţiile izvorâte din contractul de mandat

încetează prin cauzele generale de încetare a obligaţiilor care sunt cauze din dreptul comun:
executarea, imposibilitatea fortuită de executare, împlinirea termenului extinctiv ori a
condiţiei rezolutorii, rezoluţiuna juridică pentru neîndeplinirea culpabilă a obligaţiei uneia
dintre părţi, etc.
Pe lângă aceste cauze generale, art. 1552 C. civ. prevede şi cauze speciale de încetare
a contractului de mandat. Aceste cauze particulare de încetare se explică prin faptul că
mandatul se încheie intuitu personae şi are la bază încrederea reciprocă dintre părţi, iar dacă
aceste motivaţii încetează, nici contractul nu mai poate fi menţinut.58
Afară de cauzele generale de stingere a obligaţiilor contractuale, încetarea

mandatului poate avea loc şi datorită cazurilor particulare: revocarea, renunţarea
mandatarului, moartea unei părţi, precum şi altor cauze de încetare.59
Aceste cauze particulare (punerea sub interdicţie, insolvabilitatea şi falimentul

mandantului sau mandatarului) se explică prin faptul că: contractul se încheie intiu personae
şi are la bază încrederea reciprocă dintre părţi.
Alţi autori60 vorbesc despre o încetare voluntară a contractului de mandat (revocarea,

renunţarea mandatarului) şi despre o încetare involuntară a contractului (moartea,interdicţia,
falimentul, insolvabilitatea). Această clasificare mai cuprinde în categoria încetării
involuntare şi imposibilitatea executării mandatului şi îndeplinirea mandatului.
Dacă aceste motivaţii încetează, în acest caz nici contractul nu mai poate fi menţinut.
58
Deak, Fr., Tratat de drept civil. Contracte speciale, Universul Juridic, Bucureşti, 2001, pag. 331.
59
Chirică, D., Drept civil. Contracte speciale, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 267; C. Roşu, op. cit., pag. 102.
60
Popa-Nistorescu, C., Reprezentarea şi mandatul în dreptul privat, Editura All Beck, 2004, pag. 149.
39
4.2. Cauze specifice de încetare a contractului de mandat
4.2.1. Revocarea mandatului de către mandant. Studii de caz.
Printre cazurile de încetare a contractului mandat, art. 1552 pct. 1 Codul civil,
reglementează revocarea mandatarului.
Cu toate că mandatul este cu termen, mandantul îl poate revoca oricând. Totodată, el

poate să-l constrângă pe mandatar să-i restituie procura (art. 1553 Codul civil). Art. 71 Cod
Procedură Civilă menţionează faptul că mandatul poate exista până la retragerea lui de
moştenitori sau reprezentantul legal al incapabilului.
În caz de pluralitate de mandanţi, revocarea mandatului se va putea face numai prin

consimţământul tuturor.
Revocarea există, atât pentru mandatul cu titlu gratuit, cât şi pentru cel cu titlu
oneros, legea nefăcând nici o distincţie în acest sens.
În cazul mandatului cu titlu oneros, dacă revocarea este intempestivă sau abuzivă,
atunci, mandatarul va putea cere o indemnizaţie, care va fi stabilită de instanţă şi care nu este
necesar să coincidă cu remuneraţia stabilită în contract.
În cazul mandatului în interes comun, dacă mandantul nu şi-a rezervat dreptul de

revocare unilaterală, atunci, dacă nu va justifica o cauză străină exoneratoare sau culpa
mandatarului care îl determină să revoce mandatul, va fi obligat la plata de despăgubiri.
Nici un text de lege nu impune ca revocarea să fie însoţită de anumite formalităţi. Ea

poate fi expresă sau tacită.
Revocarea expresă nu este supusă vreunei forme speciale, dar manifestarea de voinţă
trebuie să fie neîndoielnică. Practica judiciară oferă numeroase exemple în acest sens.
În speţă, reclamanta A, domiciliată în Bucureşti a chemat în judecată pe fostul ei soţ,

B, cu domiciliul în aceeaşi localitate, cerând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se
dispună ieşirea din indiviziune asupra imobilului locuit de B în prezent, şi care este
coproprietatea lor.
Pârâtul a introdus cerere reconvenţională, cerând să se constate că reclamanta, prin

procură specială, l-a împuternicit să vândă cota ei parte asupra imobilului, să încaseze preţul
40
vânzării de care dispune aşa cum va crede el de cuviinţă.
Se mai cere, respingerea acţiunii reclamantei ca nefondată, pentru că, în baza

procurii, raporturile patrimoniale dintre ei, urmau să aibă loc prin vânzarea imobilului de
către el, atât în nume propriu pentru cota sa parte, cât şi în numele reclamantei, pentru partea
acesteia.
Tribunalul municipal Bucureşti, a admis cererea de ieşire din indiviziune, formulată

de reclamantă stabilind cotele de ½ pentru fiecare, respingând cererea reconvenţională, pe
motiv că mandatul a fost revocat de reclamantă prin însăşi acţiunea de ieşire din indiviziune.
S-a dispus ieşirea din indiviziune apartamentului, prin atribuirea acestuia pârâtului ce
locuieşte în el, obligându-l pe acesta la plata unei sume de bani către reclamantă pentru
egalizarea loturilor. În final, s-au compensat cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât pârâtul cât şi reclamanta.
Pârâtul a invocat două motive de recurs, susţinând că în mod greşit instanţa de fond a
hotărât ca mandatul dat de reclamantă este revocat. Mandatul fiind dat în interesul său
exclusiv, este prin excepţie revocabil. În subsidiar, în cazul în care se constată ca fondantă
acţiunea de ieşire din indiviziune, atunci, în mod nelegal a fost obligat la plata către
reclamantă a sultei de egalizare a loturilor, omiţându-se existenţa mandatului prin care
reclamanta i-a cedat preţul vânzării imobilului.
Se constată că B, procura autentică, a introdus după acea acţiune la Judecătoria sect.

6 Bucureşti prin care să se constate că e unicul proprietar al apartamentului. Acţiunea a fost
respinsă, reţinându-se că părţile au un drept de proprietate indiviză asupra apartamentului.
Soluţia a rămas definitivă, fiind stabilit cu autoritate de lucru judecat, dreptul de
coproprietate al părţilor asupra apartamentului.
Cu privire la procura autentică s-au constatat următoarele: pârâtul a cerut să se

constate că procura este irevocabilă pentru că e dată în interesul său exclusiv, cauză pentru
care mandanta nu o poate revoca.
Actul include acte juridice distincte în finalitatea lor.
Astfel, împuternicirea pârâtului de a vinde în numele reclamantei şi cota ei asupra

imobilului proprietate indiviză constituie un mandat, conform dispoziţiei art. 1532 Codul
civil, care poate fi revocat oricând prin simpla voinţă a mandantului (art. 1553 Codul civil).
41
A doua menţiune făcută de reclamantă în procura specială prin care a autorizat pe
pârât să încaseze preţul vânzării şi pentru cota ei parte şi să dispună de aceasta cum va crede
de cuviinţă, constituie o libertate.
Conforma art. 813;814 Codul civil, donaţiile se fac prin autentic, şi de asemenea,
acceptarea acestora, forma autentică a donaţiilor va fi prevăzută ca o condiţie de valabilitate
a sa.
În speţă, procura autentificată nu-şi produce efectele, deoarece nu poartă decât

semnătura reclamantei, actul nefiind semnat şi de pârât şi neexistând nici un alt act autentic,
posterior din partea acestuia, în sensul acceptării liberalităţii. Deci, liberalitatea cuprinsă în
partea a doua a stipulaţiilor din act, neîntrunind condiţiile cerute de lege, este nulă,
neproducând efecte.
Actul de libertate nu va putea produce implicit efecte nici în mod indirect, în sensul
că sulta rezultând din partajarea imobilului să profite pârâtului în contul preţului.
Astfel, în mod legal, instanţele au reţinut că procura nu-şi produce efectele.
În consecinţă, motivele de recurs fiind neîntemeiate, iar din examinarea din oficiu a
cauzei, neconstatându-se existenţa vre-unor motive de casare, hotărârea urmează a fi
menţinută.61
Părţile pot conveni, ca în caz de revocare, mandatarul să beneficieze de despăgubiri.

Mandatarul va avea dreptul la daune interese numai în cazul în care revocarea s-a datorat
abuzului manifestat în executarea mandatului.
Deci, nimic nu-l poate împiedica pe mandant să revoce oricând mandatul, dar aceasta
nu o va putea face prejudiciindu-l pe mandatar.
Revocarea nu este încă opozabilă terţilor, decât după ce a fost adusă la cunoştinţa lor.
Până la notificarea revocării, mandantul va răspunde faţă de terţii de bună-credinţă,

dar cu drept de regres contra mandatarului incorect (art. 1554 Codul civil).
Revocarea tacită poate fi dedusă din orice împrejurări care vădesc neîndoielnic
intenţia mandantului.
Aşa după cum rezultă din prevederile art. 1555 Codul civil, numirea unui nou
mandatar pentru aceeaşi operaţie juridică, echivalează cu revocarea mandatarului precedent,
61
Tb. Supr., s.civ., dec.nr. 872/1973 în CD 1973, pag. 103 - 105
42
din ziua când s-a notificat acestuia numirea noului mandatar.
Atât revocarea expresă, cât şi cea tacită, produc efecte numai pentru viitor putând fi
totală sau parţială. De exemplu, mandantul desemnează un mandatar să-i administreze toate
bunurile mobile şi imobile, apoi numeşte un alt mandatar care să-i închirieze un bun
determinat.
Într-o altă speţă,62 mandatarul vânzătorilor a încheiat un ante-contract de vânzare-

cumpărare pentru un imobil, achitându-se o parte din preţ, cu specificarea că dacă până la un
anumit termen cumpărătorul nu va plăti restul de preţ, se consideră că a renunţat la
cumpărare şi la suma plătită ca acont. Cumpărătorul nu a respectat termenul iar mandatarul a
făcut aplicarea prevederii din ante-contract, în sensul considerării renunţării la convenţie de
către cumpărător. Cumpărătorul a susţinut că mandatarul şi-a depăşit limitele mandatului,
motiv pentru care ar trebui să opereze revocarea acestuia.
Instanţa a considerat că regulile cuprinse în art. 1532 şi urm. C. civ. au fost

respectate, singurii în măsură să ceară revocarea mandatarului dacă acesta şi-a depăşit
limitele mandatului sunt mandanţii. Se consideră că63 instanţa în mod corect, a stabilit că
mandatarul a acţionat în limitele mandatului, acţionând în numele vânzătorilor care l-au
mandatat să stabilească condiţiile convenţiei, preţul, modalitatea de plată, orice alt aspect
referitor la imobil, profitabil mandanţilor. Într-adevăr cei care sunt în măsură să aprecieze
dacă mandatarul s-a încadrat în limitele împuternicirii şi să aprecieze dacă următoarele
depăşiri le acceptă sau nu prin ratificare, sunt mandanţii şi nu terţul cu care a contractat
mandatarul, deoarece mandatarul a acţionat în numele şi pe seama mandantului şi nu a
terţului.
4.2.2. Renunţarea mandatarului la mandat
62
Decizia civilă nr. 729/1999 în Buletinul jurisprudenţei Curţii de Apel Braşov, Culegere de practică judiciară,
1999, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2000, pag. 38.
63
Roşu, C., Contractele de mandat şi efectele lor în dreptul civil şi comercial, Lumina Lex, Bucureşti, 2003,
pag. 103.
43
Indiferent dacă mandatul este cu titlu oneros sau gratuit, mandatarul poate să renunţe
la mandat, dar numai dacă a notificat mandantului renunţarea sa, acesta din urmă, trebuind să
desemneze un alt mandatar.
În timp ce revocarea mandatului de către mandant poate fi expresă sau tacită,

renunţarea mandatarului poate fi expresă, fapt ce rezultă din obligaţia mandatarului de a
notifica mandantului actul său.
Acesta va răspunde, numai dacă, renunţarea poate păgubi pe mandant, afară de cazul
când se face dovada faptului că, executarea în continuare a mandatului i-ar fi cauzat lui
însuşi o pagubă însemnată (art. 1556 Codul civil).
4.2.3. Decesul uneia dintre părţi
Având în vedere caracterul intuitu personae al mandatului, art. 1552 pct. 3 Codul
civil prevede că acesta se poate stinge prin moartea mandantului sau mandatarului. În cazul
contractului de societate civilă, dizolvarea societăţii (în care echivalează cu moartea) duce la
încetarea mandatului dat de societate.
Dacă sunt mai mulţi mandanţi, atunci, moartea unuia dintre ei, are ca efect încetarea
mandatului numai pentru partea celui decedat. Aceasta numai în cazul mandatului divizibil.
În cazul mandatului indivizibil, moartea unuia dintre mandanţi, are ca efect încetarea
întregului mandat.
Mandatarul va fi obligat să termine operaţiunea dacă întârzierea ar provoca pagube

moştenitorilor mandantului (art. 1539 alin. 2 Codul civil), el trebuind să dea socoteală faţă de
moştenitorii defunctului. De exemplu, dacă în baza unei clauze de împuternicire mandatarul
a ridicat sume de bani din depunerile făcute la CEC de defunct, el va fi obligat să dea
socoteală moştenitorilor, dacă nu face dovada că a fost dublat de un defunct juridic ce
anihilează obligaţia de a da socoteală (o donaţie).
În cazul în care sunt mai mulţi mandatari, iar unul din ei moare, atunci mandatul va
supravieţui în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi mandatari. Dacă mandatul nu va mai putea fi
continuat acesta se va stinge prin moartea unui mandatar.
44
Moartea mandantului nu va fi opozabilă mandatarului şi terţilor, atât timp cât nu au
cunoscut faptul morţii. Însă, este posibil ca mandatarul şi terţii să afle de decesul
mandantului prin orice mijloc, caz în care, mandatul se consideră stins.
Dispoziţiile legale, referitoare la încetarea mandatului prin desec fiind imperative,

părţile pot stipula în contract o clauză derogatorie care să prevadă faptul că mandatul va
continua şi în cazul morţii mandantului. De exemplu, se poate conveni continuarea
mandatului post mortem mandantis.
Moştenitorii au însă dreptul de a revoca mandatul.
4.2.4. Alte cauze de încetare a contractului de mandat
Mandatul va înceta dacă mandantul sau mandatarul sunt puşi sub interdicţie. Nu se
face distincţie între interdicţia legală şi judiciară.
a) Interdicţia mandantului sau mandatarului
Conform art. 1552 pct. 3 Codul civil, punerea sub interdicţie a mandantului sau
mandatarului, are drept consecinţă stingerea mandatului. Dacă aceştia suferă de o alienaţie
sau debilitate mintală şi nu sunt puşi sub interdicţie, atunci, încetarea mandatului nu va avea
loc, iar terţii care au încheiat acte juridice cu un asemenea mandatar, nu vor putea invoca
mandantului actele pe care le-au încheiat.
În art. 71 C. proc. civ. dispune că mandatul nu încetează prin incapacitatea ulterioară

a celui ce l-a dat, decât dacă este retras de reprezentantul legal al incapabilului. ″ Ca atare,
acţiunea introdusă în justiţie de un mandatar, nu poate fi respinsă pentru lipsa de calitate a
acestuia, pentru simplul motiv că mandantul este internat într-un spital ca infirm mintal, atâta
timp cât mandantul nu a fost pus sub interdicţie şi mandatul nu a fost retras de reprezentantul
legal al incapabilului″ .64
Când interdicţia priveşte persoana mandantului, mandatul va înceta, deoarece nu mai

există capacitatea necesară dării mandatului. Dacă interdicţia priveşte pe mandatar, mandatul
încetează nu pentru că mandatarul devine incapabil, ci pentru că interdicţia, intervenind
64
Trib. Iaşi, dec. nr. 810/1959, cu Notă de V. Loghin în L. pag. nr. 6/1960, pag. 107.
45
ulterior dării mandatului, face ca mandatarul să-şi piardă o calitate esenţială la încheierea
contractului, iar acesta este intuitu personae.
b) Insolvabilitatea şi falimentul mandantului sau mandatarului
Acest al doilea caz de încetare a contractului de mandat are loc indiferent dacă
mandatul este convenţional sau legal.
Acest caz de stingere nu va avea loc atunci când mandatul a fost încheiat în interesul
mandantului sau mandatarului ori al mandantului sau al unuia din terţi. Persoana care este
falită sau insolvabilă nu poate invoca un asemenea motiv pentru care este falită sau
insolvabilă nu poate invoca un asemenea motiv pentru încetarea contractului, cererea putând
fi făcută de cealaltă parte contractantă.65 Persoana al cărei mandat încetează din cauza arătată
mai sus, nu datorează daune celeilalte părţi. În legea franceză, în cazul falimentului uneia
dintre părţi, se permite administratorului judiciar să impună continuarea unui contract în curs
de derulare, independent de caracterul său intuitu personae.66
c) Imposibilitatea executării mandatului
Un caz fortuit sau forţă majoră realizarea contractului, cum ar fi, de exemplu, cazul
în care obiectul mandatului a pierit într-o inundaţie.
4.3. Efectele încetării mandatului
În caz de încetare a mandatului din orice cauză (iar nu numai prin revocare, cum
prevede art.1553 Codul civil), mandatarul este obligat să restituie procura primită şi să-i
predea orice alte acte (hotărâri judecătoreşti, titluri de proprietate, etc.) sau bunuri primite în
cursul executării mandatului.
După încetarea mandatului, mandatarul nu mai poate acţiona în numele şi pe seama

mandantului, cu excepţia prevăzută de art.1539 alin.(2) Codul civil.
Dacă mandatarul nu a cunoscut cauza care determină încetarea mandatului (de

exemplu, moartea mandantului, numirea unui alt mandatar, etc.) actele încheiate de el sunt
valabile şi executorii în privinţa terţilor de bună-credinţă (art.1557 – 1558 Codul civil).
65
Safta-Romano, op. cit., pag. 250.
66
D. Mainguy, Contrats speciaux, 2o edition, Dalloz, Paris, 2000, pag. 370-371.
46
De altfel, contractele încheiate cu terţii de bună-credinţă sunt valabile şi opozabile
mandantului (în condiţiile mandatului aparent), chiar dacă mandatarul ar fi cunoscut cauza
de încetare a mandatului (art.1554 combinat cu art.1558 Codul civil), mandantul fiind
vinovat de încredinţarea puterii de reprezentarea unei persoane care abuzează de ea.
47
CAPITOLUL 5.
MANDATUL FĂRĂ REPREZENTARE
5.1. Contractul de interpunere
5.1.1. Noţiune
Codul civil reglementează doar mandatul cu reprezentare (art. 1532-art. 1559), dar
practica şi doctrina a trebuit să admită şi existenţa mandatului fără reprezentare.67
“Mandatul fără reprezentare” apare atunci când mandatarul încheie actul în numele
său personal, fără a-l reprezenta pe mandant deşi mandatarul lucrează în interesul acestuia.
Contractul de interpunere este un mandat simulat prin interpunere de persoane, care

se foloseşte atunci când mandantul vrea să încheie un act juridic, dar, astfel încât persoana sa
să nu fie cunoscută de terţi. În acest scop, mandantul dă unei alte persoane mandat, persoană
care contractează în nume propriu şi nu în calitate de mandatar.
5.1.2. Natura juridică a contractului de interpunere
Nu se poate afirma că în cazul convenţiei de prête-nom, cocontractantul mandatarului

ocult nu este părtaş la simulaţie niciodată. În unele cazuri, pe lână mandant şi mandatarul
ocult, mai apare, ca părtaş la simulaţie şi persoana cu care acesta din urmă contractează.
De exemplu, într-o cauză soluţionată de instanţa supremă, s-a făcut dovada că: “toate
părţile au fost în cunoştinţă de cauză, deci nu numai mandantul cumpărător şi mandatarul
67
În general codurile civile reglementează numai mantatul cu reprezentare (Franţa, Belgia, Luxemburg,
Austria, Germania, Grecia, Italia, Danemarca, Finlanda, Suedia, Olanda, Portugalia). Aşa-numita reprezentare
indirectă este cunoscută mai ales în codurile comerciale.
48
ocult, dar şi vânzătorul care, nu mai avea calitatea de terţ faţă de această convenţie secretă 68,
ci pe acea parte. În acest caz, situaţia juridică reală consacrată prin actul secret, va fi
inopozabilă (art. 1175 Codul civil) numai faţă de acele persoane interesate, care, cu bună
credinţă se bazează pe aparenţa creată prin simulaţie (şi care vor avea calitatea de terţi)”.
Cu toate că, cocontractantul mandatarului ocult nu cunoaşte faptul că persoana cu

care el contractează este un simplu mandatar, mandatul simulat prin interpunere de persoane
este o realitate care nu poate fi contestată.
În această situaţie, va avea şi el calitatea de terţ faţă de actul secret, cu toate

consecinţele care decurg din această calitate.
Se poate afirma că, convenţia de prête-nom este o simulaţie prin interpunere de

persoane, indiferent de faptul că persoana care contractează cu mandatarul ocult este sau nu
părtaşă la simulaţie.
În ambele cazuri, actul public consfinţeşte o situaţie juridică necorespunzătoare

realităţii, şi actul este simulat, supus regimului juridic prevăzut de art. 1175 Codul civil.;
,,Actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile
contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efort în
contra altor persoane”. Dacă persoana care contractează cu mandatarul ocult, este părtaş la
simulaţie, atunci, cocontractantul acestuia, va avea calitatea de parte, fiind obligat să-şi
procure un contra înscris pentru dovada simulaţiei.
În caz contrar, cocontractantul mandatarului ocult va fi un terţ, care va avea câştig de

cauză dacă îşi întemeiază pretenţiile, cu bună credinţă, pe actul aparent, încheiat cu
mandatarul ocult.
5.1.3. Regim juridic
Convenţia de interpunere nu este în esenţa ei ilicită. Dacă a fost folosită pentru

încălcarea sau eludarea unor dispoziţii legale imperative, atât convenţia dintre mandant şi
mandatarul ocult, cât şi actul încheiat de terţul cocontractant, vor fi nule, cum ar fi, de
exemplu, în cazul în care, mandantului personal, îi era interzisă încheierea actului respectiv.
68
Vz. Tb. Supr., s.civ., dec.nr.459/1977 în RRD nr.5/78, pag. 50.
49
Raporturile dintre mandant dintre mandant şi persoana interpusă sunt reglementate
conform regulilor care guvernează contractul de mandat. Persoana interpusă este obligată să
predea mandantului tot ce a primit în executarea mandatului.
Dacă mandatarul ocult recunoaşte drepturile mandantului, atunci, termenul

prescripţiei nu va începe să curgă decât atunci când, moştenitorii mandatarului vor invoca
existenţa unor drepturi personale. În cazul în care acţiunea mandantului în declararea
simulaţiei nu are drept consecinţă realizarea unui drept, ci este o acţiune în constatare, nu va
fi supusă efectelor extinctive ale prescripţiei conform principiului că aparenţa în drept poate
fi înlăturată oricând, actul juridic simulat, nefiind susceptibil de consolidare prin trecerea
timpului.69
Dacă terţul este părtaş la simulaţie, atunci, în condiţiile regulilor aplicabile

mandatului cu reprezentare, actul încheiat cu mandatarul va produce efecte şi faţă de el.
Conform art. 1175 Codul civil, în cazul în care mandatarul ocult nu-şi execută
obligaţiile, atunci, mandantul poate intenta o acţiune în declararea simulaţiei pentru a
înlătura astfel, aparenţa creată prin acutul public.
Pentru aceasta se va face dovada simulaţiei prin actul juridic secret, fiind permisă
utilizarea probei cu martori şi prezumţii, dacă a existat imposibilitatea procurării dovezii
scrise (art. 1198 Codul civil). Mandatarul va apare ca adevărat contractat, devenind personal
creditor, debitor sau titular al dreptului real, faţă de terţii de bună credinţă.
Raporturile dintre mandant şi mandatar, pe de o parte, precum şi raporturile lor cu

terţii, pe de altă parte, sunt reglementate conform regulilor de la mandatul simulat, şi în cazul
în care cu toate că nu s-a urmărit de către mandant ca persoana sa să fie ascunsă faţă de terţi,
mandatarul nu a comunicat terţilor contractanţi calitatea sa de reprezentant.
În acest caz, dacă mandatul a fost valabil încheiat, iar mandatarul refuză să-şi execute
obligaţiile faţă de mandant, atunci, acesta din urmă trebuie să intenteze o acţiune în
declararea simulaţiei.
69
Tb. Supr., s.civ., dec.nr. 3009/1974 în RRD nr. 7/1975, pag. 59.
50
5.1.4. Studiu de caz: Simulaţia prin interpunere de persoane şi mandatul fără
reprezentare. Diferenţe. Corelări în cazul neexecutării obligaţiei mandatarului. 70
Pentru a exista o simulaţie prin interpunere de persoane, contractul aparent se încheie

între anumite persoane, fiind însoţit însă de un contract secret – contraînscris – prin care se
precizează că adevăratul beneficiar al contractului este o altă persoană decât cea care apare
în contractul public.
La simulaţia prin interpunere de persoană ambele părţi din contractul aparent

urmăresc, în mod conştient, ca efectele să se producă faţă de o terţă persoană, căreia i se
asigura anonimatul tocmai prin simularea persoanei.
În cazul mandatului fără reprezentare, mandatarul lucrează pentru o altă persoană,

dar apare în contract în numele său propriu, cel care contractează necunoscând că în realitate
acest mandatar lucrează pentru altcineva.
În caz de neexecutare a obligaţiilor de către mandatarul ocult, mandantul poate

promova o acţiune în declararea simulaţiei pentru a se înlătura aparenţa creată prin actul
public, dar nereal, în condiţiile art. 1175 Cod civil, aceasta situaţie reprezentând un caz
particular de simulaţie pentru a se realiza, din punct de vedere juridic, realele raporturi
juridice care trebuiau să se nască între vânzători şi adevăratul cumpărător.
Prin acţiunea formulata la Judecătoria Craiova, reclamanta D.S. a chemat în

judecat[ pe pârâta M.G., pentru a se constata dreptul de proprietate al reclamantei asupra
apartamentului situat în Craiova, B-dul. N. Titulescu, bl.11, sc.1, ap.31, precizând temeiul
juridic ca fiind art.1175 c.civ. Pârâta a depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, ca
inadmisibilă. Prin sentinţa civila nr. 6665/12.09.2006, pronunţată de Judecătoria Craiova, a
fost admisă acţiunea precizată formulată de reclamantă, s-a constatat simulat contractul de
vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 3359/2001, de BNP Gh. Ciovica, prin interpunere de
persoane şi dreptul de proprietate al reclamantei D.S. asupra apartamentului situat în
Craiova, B-dul N. Titulescu, bl. I 1, sc. 1, ap.31, compus din 3 camere şi dependinţe, fiind
obligată pârâta la 400 RON cheltuieli de judecată.
70
Decizie, Curtea de Apel Craiova - Secţia civilă, Simulaţie , http://www.jurisprudenta.com/Curtea-de-Apel-
Craiova-Sec%C5%A3ia-civil%C4%83-Instanta-Jurisprudenta-7375.html
51
Pentru a pronunţa astfel, instanţa a reţinut, pe baza probelor administrate, că pârâta
nu şi-a îndeplinit obligaţiile faţă de reclamantă. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel
pârâta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, întrucât nu sunt întrunite condiţiile
prevăzute pentru simulaţie, iar instanţa a dovedit lipsa de rol activ.
Tribunalul Dolj, prin decizia civilă nr. 94 din 07.03.2007, a admis apelul declarat de
pârâtă, a schimbat în tot sentinţa, în sensul ca s-a respins acţiunea şi a fost obligată
reclamanta la 413 RON cheltuieli de judecată, către pârâta.
S-a reţinut că reclamanta a invocat simulaţia prin interpunere de persoane, instanţa

având obligaţia să caracterizeze astfel acţiunea, conform art. 129 Cod pr. civ. iar în speţă, nu
sunt întrunite condiţiile simulaţiei prin interpunere de persoană, având în vedere ca
vânzătorii din actul invocat, ca public, nu au fost părţi în cauză, situaţie în care
contraînscrisul invocat de reclamantă nu a fost încheiat între aceleaşi părţi din contractul
aparent.
În termen legal, s-a declarat recurs de către reclamanta D.S., considerându-se decizia
nelegală, deoarece instanţa nu a fost investită cu o simulaţie prin interpunere de persoane,
aşa cum s-a reţinut de tribunal, ci cu o acţiune care vizează mandatul fără reprezentare,
având în vedere ca terţul, respectiv vânzătorul contractant, nu a cunoscut că încheie actul cu
un mandatar şi nu cu adevăratul cumpărător. Din aceste motive, între terţi şi mandant nu se
stabilesc raporturi juridice directe, iar art. 1175 Cod civil nu cere condiţia identităţii de părţi,
el se referă doar la părţile contractante ale actului secret. Criticile formulate sunt întemeiate.
Instanţa de fond a judecat acţiunea ca o acţiune în declararea simulaţiei, întemeiată pe

mandatul fără reprezentare, iar instanţa de apel a considerat că reclamanta a investit instanţa
cu o acţiune în simulaţie prin interpunere de persoane, situaţie în care soluţiile pronunţate au
fost contradictorii, având în vedere dispoziţiile legale aplicabile fiecărui raport juridic în
parte, cu toate că ambele instanţe au făcut aplicarea dispoz. art. 1175 Cod civil.
În baza rolului activ, prev. de art. 129 Cod pr. civ., instanţa de judecată este chemată
în cadrul procesului civil să stabilească adevăratele raporturi dintre părţi, adevărul obiectiv,
având îndatorirea ca, fără a ştirbi dreptul de dispoziţie al părţilor, sa întreprindă orice demers
procesual susceptibil a duce la descoperirea adevărului.
Parte componentă a principiului rolului activ al judecătorului o constituie şi obligaţia

acestuia de a caracteriza, din punct de vedere juridic, corect obiectul cererii cu care a fost
52
investit, independent de temeiul juridic indicat greşit de parte, dar raportat la situaţia de fapt
relatată de parte în motivarea cererii şi pe baza căreia trebuie să stabilească adevăratele
raporturi juridice care s-au născut între părţi.
În speţă, reclamanta a formulat o prima acţiune în constatare, întemeiată pe dispoz.

art. 111 Cod pr. civ., solicitând să se constate dreptul de proprietate asupra apartamentului,
situat în Craiova, B-dul. N. Titulescu, cumpărat, în numele său, de sora sa, M.G., dar cu care
nu s-a încheiat un act scris de mandat, dată fiind legătura de rudenie apropiată.
Pârâta a refuzat să predea proprietatea acestui apartament reclamantei, cu toate ca

înţelegerea a fost în acest sens, preţul fiind achitat integral cu sumele trimise din străinătate
de reclamantă.
Ulterior, reclamanta, la 21.11.2005, şi-a precizat acţiunea, în sensul că a invocat

dispoz. art. 1175 Cod civil, considerând că în cauză există un act public încheiat de vânzători
şi pârâta şi un act secret încheiat între reclamantă şi pârâtă, care reprezintă voinţa reală a
părţilor, pârâta având calitatea de mandatar a reclamantei.
S-a precizat că actul secret modifică efectele actului public, deoarece adevăratul
beneficiar al contractului de vânzare - cumpărare este reclamanta, pârâta fiind împuternicită
de reclamantă pentru cumpărarea apartamentului cu sumele de bani predate de reclamantă.
Datorită încrederii avută în pârâtă, care este sora sa, convenţia dintre reclamantă şi
pârâtă s-a încheiat prin simplul acord verbal, însă pârâta a avut calitatea de mandatar,
urmând ca la venirea în ţară a reclamantei să-i predea apartamentul. S-a susţinut că a existat
un acord simulatoriu, care este realizat prin convenţia încheiată de reclamantă şi mandatar –
pârâta, act secret încheiat anterior actului public, ceea ce atrage aplicarea dispoz. art. 1175
Cod civil.
Aşa cum s-a descris mai sus în conţinutul acţiunii şi precizării la acţiune, se constată
ca reclamanta a folosit două instituţii juridice, respectiv acţiunea în declararea simulaţiei prin
interpunere de persoane şi mandatul fără reprezentare, ceea ce a dus la pronunţarea celor
două soluţii contradictorii cu toate ca ambele instanţe au făcut aplicarea art. 1175 Cod civil.
Instanţa de fond a reţinut ca adevăratele raporturi juridice ale parţilor sunt mandatul
fără reprezentare şi a reţinut simularea contractului de vânzare cumpărare prin interpunere de
persoană, fără însă a dispune introducerea în cauză a vânzătorilor, care , deşi sunt terţi faţă
de contractul de mandat, faţă de aceştia, prin constatarea simulaţiei s-au schimbat raporturile
53
juridice deoarece vânzarea produce efecte faţă de alt cumpărător decât cu cel care au
contractat.
Tribunalul a reţinut aplicarea dispoz. art. 1175 Cod civil, considerând că instanţa a
fost investită cu o acţiune în simulare prin interpunere de persoane, situaţie în care nefiind
îndeplinite condiţiile impuse de lege, a constatat acţiunea nefondată. Dar prin soluţia
adoptată, tribunalul a contravenit obiectului cererii cu care a fost investită instanţa, care în
realitate este o acţiune care vizează executarea mandatului fără reprezentare.
Este adevărat că precizarea la acţiune formulată de reclamantă face trimitere la

acţiunea în declararea simulaţiei, aminteşte de actul ocult specific acţiunii în simulaţie, dar în
realitate din conţinutul acesteia rezultă că s-a invocat ca între reclamantă şi pârâtă s-au
stabilit raporturi juridice întemeiate pe mandatul fără reprezentare, deci s-a încheiat o
convenţie de prete – nom.
Pentru a există o simulaţie prin interpunere de persoane, contractul aparent se încheie

între anumite persoane, fiind însoţit însă de un contract secret – contraînscris – prin care se
precizează că adevăratul beneficiar al contractului este o altă persoana decât cea care apare
în contractul public.
La simulaţia prin interpunere de persoană ambele parţi din contractul aparent

urmăresc, în mod conştient, ca efectele să se producă faţă de o terţă persoană, căreia i se
asigură anonimatul tocmai prin simularea persoanei.
În speţă, s-a invocat explicit mandatul fără reprezentare, deoarece reclamanta a

susţinut că a mandatat pe sora sa să cumpere un apartament cu banii pe care i-a trimis din
străinătate, iar pârâta, deşi a acţionat ca mandatară a reclamantei, a cumpărat bunul în
numele său, situaţie ce demonstrează îndeplinirea condiţiilor mandatului fără reprezentare.
De fapt, în cadrul acestui contract, mandatarul lucrează în interesul mandantului, însă

încheie actul în numele său personal, fără a-l reprezenta pe mandant. Acest mandat este
considerat un mandat simulat prin interpunere de persoane atunci când se recurge la această
formulă juridică, pentru că mandantul vrea să încheie un act juridic, dar în aşa fel încât
persoana sa să nu fie cunoscută de terţi, dar şi în ipoteza în care, deşi mandantul nu a urmărit
ca persoana sa să fie ascunsă faţă de terţi, totuşi mandatarul nu a comunicat terţilor
contractanţi calitatea sa de reprezentant.
54
În speţă, reclamanta a arătat faptul că, dată fiind depărtarea teritorială dintre cele
două părţi, nu a putut să dea un mandat în forma autentică pârâtei pentru cumpărarea
apartamentului, forma obligatorie, dat fiind faptul că implică exercitarea unui drept de
dispoziţie, ci s-a încheiat numai un acord verbal, în baza căruia pârâta era îndreptăţită să
cumpere pentru reclamantă.
Mandatul este, de regulă, un contract consensual, care ia naştere prin simplul acord
de voinţă, fără a fi supus vreunei forme speciale, ceea ce înseamnă că nu este obligatorie
forma scrisă, solemnă. Când actul juridic la care participă mandatarul în numele mandantului
urmează sa fie încheiat în forma solemnă, atunci procura trebuie să fie dată şi ea în aceeaşi
formă deoarece formează un tot indivizibil cu actul în scopul căruia a fost dat.
În speţă, era necesar acest mandat în forma autentică, care la momentul respectiv nu a
putut fi încheiat, dar între reclamantă şi pârâtă s-a încheiat un acord de voinţă care constituie
un mandat şi care a fost executat de către pârâtă, fără a comunica vânzătorilor ca ea
acţionează în numele reclamantei, situaţie ce conferă caracterizarea juridică a acestui act, de
mandat fără reprezentare, fără însă a se urmări de către mandantă dobândirea calităţii de
către pârâtă de mandatar ocult.
Raporturile dintre mandant şi mandatar, pe de o parte, şi raporturile lor cu terţii pe de

altă parte se reglementează conform regulilor de la mandat.
Pârâta mandatară nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi reveneau ca urmare a încheierii

mandatului, de predare a bunului către reclamantă, mandat care, deşi nu a fost încheiat în
forma scrisa, exista.
Data fiind legătura de rudenie dintre părţi, nu era necesară încheierea înscrisului,
aceasta constituind o imposibilitate faptică datorită încrederii existente între părţi, iar pe de
altă parte recunoaşterea acestui mandat rezultă şi din faptul ca pârâta, deşi a fost chemată la
interogatoriu, nu s-a prezentat, situaţie în care acţionează dispoz. art. 225 Cod pr. civ.,
potrivit cărora în respectiva situaţie instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire
deplină sau numai ca un început de dovada în folosul părţii potrivnice.
Din acest punct de vedere, judecătoria a soluţionat corect cauza, făcând aplicarea
dispoz. art. 225 Cod pr. civ., faţă de pârâtă.
55
În cauza, se invoca de fapt efectele contractului de mandat privitoare la obligaţia
mandatarului de a da socoteala, ceea ce înseamnă că mandatarul este dator sa dea în primire
mandantului tot ce i s-a predat în puterea mandatului – bunuri – primite de la terţi.
Aceasta obligaţie naşte dreptul la acţiune al mandantului pentru predarea bunurilor

primite de mandatar de la terţi, în cursul executării mandatului.
Atunci când mandatul fără reprezentare nu s-a încheiat cu scopul fraudei la lege, aşa
cum este în speţă, în cazul contractului de interpunere raporturile dintre mandant şi mandatar
(persoana interpusa) se reglementează potrivit regulilor de mandat. Ca şi în cazul mandatului
cu reprezentare, persoana interpusa este obligata sa predea mandantului tot ce a primit în
executarea mandatului. Între vânzători şi mandant nu se stabilesc raporturi juridice, aceştia
având calitatea de terţi de bună credinţă, daca nu au cunoscut realitatea. Mandatarul apare ca
adevăratul contractant şi devine personal creditor sau debitor ori titular al dreptului real.
Cu toate ca vânzătorii, în speţa de faţă, au calitatea de terţi faţă de contractul de

mandat fără reprezentare şi nu sunt părţi în acest act, secret pentru ei, deoarece actul public
consfinţeşte o situaţie juridică necorespunzătoare realităţii, acesta este considerat simulat şi
deci supus regimului juridic prev. de art. 1175 Cod civil.
În caz de neexecutare a obligaţiilor de către mandatarul ocult, mandantul poate

promova o acţiune în declararea simulaţiei pentru a se înlătura aparenţa creată prin actul
public, dar nereal, în condiţiile art. 1175 Cod civil, această situaţie reprezentând un caz
particular de simulaţie pentru a se realiza, din punct de vedere juridic, realele raporturi
juridice care trebuiau să se nască între vânzători şi adevăratul cumpărător.
Atât timp cât prin declararea simulaţiei se stabileşte că, în realitate cumpărătorul este
o altă persoană, urmează ca între vânzători şi această persoană să se nască raporturi juridice
specifice contractului de vânzare cumpărare, constatându-se inexistenta celorlalte raporturi
juridice stabilite faţă de mandatarul ocult, situaţie în care se impune introducerea în cauză a
vânzătorilor pentru opozabilitatea hotărârii judecătoreşti, dar şi pentru stabilirea realităţii
raporturilor juridice.
Aşa cum s-a arătat mai sus, în contractul de vânzare cumpărare a cărui simulaţie se
invocă, mandatarul apare ca fiind adevăratul contractant, situaţie în care este creditor sau
debitor, în contradictoriu cu vânzătorii, or, prin declararea simulaţiei, aceste raporturi
juridice se schimbă, în sensul ca ele se desfiinţează în ceea ce priveşte pe mandatar şi se nasc
56
în persoana mandantului, ceea ce impune ca judecata să se desăvârşească în contradictoriu cu
vânzătorii, chiar dacă aceştia au calitatea de terţi faţă de contractul de mandat.
În considerarea celor expuse, urmează ca, aplicând art. 312 alin.5 Cod pr. civ., să se
caseze ambele hotărâri judecătoreşti şi să se trimită cauza spre rejudecare Judecătoriei
Craiova, pentru ca judecata să se desăvârşească şi în contradictoriu cu vânzătorii din
contractul de vânzare cumpărare a cărui simulare s-a invocat.
5.2. Contractul de consignaţie
Contractul de consignaţie este contractul prin care una dintre părţi numită
consignatar, în schimbul unei remuneraţii, se obligă să vândă, în nume propriu dar pe seama
celeilalte părţi, numită consignant, un anumit bun mobil, pe care acesta din urmă i la predat,
în schimbul unei remuneraţii.
În noua lege a Codului civil, contractul de consignaţie este reglementat de art. 2054 -
2063.
5.2.1. Noţiune şi caractere juridice
De largă aplicare în domeniul comercial, contractul de consignaţie este reglementat

de Legea nr. 178/1934.
În art. 1 din lege, acesta este definit în felul următor: “contractul de consignaţie este
convenţia prin care una din părţi, numită consignatar, mărfuri sau obiecte spre a le vinde, pe
socoteala consignantului”.
Fiind o varietate a contractului de comision, în cadrul contractului de consignaţie,

consignantul îl împuterniceşte pe consignatar în scopul încheierii anumitor acte juridice, dar
pe seama consignantului.
Ca orice contract de comision, contractul de consignaţie are ca obiect “tratarea de

afaceri comerciale pe seama consignantului” (art. 405 Codul Comercial). Ca orice contract
de sine stătător, contractul comercial are unele trăsături particulare. Astfel, împuternicirea
57
consignantului dată consignatarului, constă în vinderea unor bunuri mobile aparţinând
consignantului, vinderea făcându-se pe un preţ anticipat stabilit de consignant.
Dacă bunul nu a putut fi vândut, consignatarul va fi obligat la restituirea bunului. În

cazul în care vânzarea a avut loc, consignatarul va fi obligat la remiterea sumei de bani
consignantului.
În consecinţă, contractul de consignaţie va putea fi definit ca fiind acel contract prin

care una dintre părţi, numită consignant, predă celeilalte părţi, numită consignatar, bunuri
mobile, în scopul vinderii în nume propriu, dar pe seama consignantului, al un anumit preţ şi
într-un anumit preţ şi într-un anumit termen, cu obligaţia consignatarului de a remite
consignantului preţul obişnuit sau de a-i restitui bunul nevândut.
Contractantul de consignaţie are următoarele caractere juridice:
 este un contract bilateral dând naştere la obligaţii în

sarcina consignantului şi a consignatarului;
 este un contract cu titlu oneros, fiecare din părţile

contractante urmărind realizarea unui folos patrimonial;
 este un contract consensual care ia naştere prin simplul

acord de voinţă al părţilor.
Remiterea către consignatar a bunurilor mobile pentru a fi vândute terţilor este un

efect al încheierii contractului şi nu o condiţie a acestuia.
Forma scrisă a contractului este cerută ca un mijloc ad probaţionem, art. 2 din Legea
178/1934 prevăzând că acesta se încheie în scris.
5.2.2. Condiţii de validitate ale contractului de consignaţie
Contractul de consignaţie, ca orice convenţie, va fi considerat încheiat dacă

îndeplineşte condiţiile următoare: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza (art. 948
Codul civil).
58
a) Consimţământul
Ca orice contract, contractantul de consignaţie se încheie prin acordul de voinţă al

părţilor contractante, care are la bază împuternicirea consignantului dată consignatarului, de
a vinde anumite bunuri ale consignantului, şi prin care se stabilesc condiţiile vânzării
bunurilor.
Consimţământul părţilor poate fi expres sau tacit. Tacit, în cazul în care rezultă din
executarea de către consignatar a însărcinării primite de la consignant.
b) Capacitatea părţilor
Având în vedere că actele juridice de vânzare sunt încheiate pe seama consignantului,

atunci acesta trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de comerţ.
Consignatarul, având în vedere că încheie actele în nume propriu, va trebui să aibă

capacitate deplină de exerciţiu.
c) Obiectul contractului
Contractul de consignaţie are ca obiect încheierea unor contracte de vânzare –

cumpărare, pentru vindere unor bunuri ale consignantului şi care se încheie de către
consignator cu terţii.
Aşa după cum rezultă din art. 405 Codul Comercial, aceste acte juridice trebuie să
constituie fapte de comerţ pentru comerciant, având ca obiect numai bunuri mobile.
Codul Comercial prevede că: actele juridice privind vânzarea – cumpărarea bunurilor
imobile sunt acte juridice civile.
5.2.3. Efectele contractului de consignaţie
Prin contractul de consignaţie, consignantul îl împuterniceşte pe consignatar în

vedere încheierii în nume propriu, dar pe seama consignantului, a anumitor acte juridice de
vânzare – cumpărare, pentru vinderea unor bunuri ale acestuia.
59
Deci, contractul de consignaţie dă naştere unor obligaţii între părţile contractante,
care sunt asemănătoare celor izvorâte din contractul de mandat privitor la raporturile dintre
mandant şi mandatar. Totodată se vor naşte şi obligaţii între consignatar şi terţi.
În ceea ce priveşte raporturile dintre părţile contractante vor putea fi invocate

dispoziţiile art. 405 alin. 2 Codul Comercial, care, cu toate că se referă la contractul de
comision, se pot aplica şi contractului de consignaţie.
5.2.4. Încetarea contractului de consignaţie
Contractul de consignaţie va înceta prin una din următoarele modalităţi: revocarea de

către consignant a împuternicirii, renunţarea la mandat şi moartea, interdicţia,
insolvabilitatea sau falimentului unei dintre părţi.
Deci, în raporturile dintre consignant şi consignatar sunt aplicabile regulile

mandatului.
5.2.5. Studiu de caz: Obligaţia consignatarului71
Reclamantul H.K. cetăţean german, a chemat în judecată pe pârâta S.C. XXX S.R.L.
Bucureşti, solicitând că, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată la plata sumei de
10.000 D.M., contravaloarea unei bărci cu motor marca Jahnson, de 55 C.P., ori echivalentul
in lei a sumei, la data plăţii.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că înainte de a pleca în Germania (la

11.08.1994), a încredinţat pârâtei, în regim de consignaţie, o barcă cu motor şi accesoriile
necesare, evaluată, de comun acord, la suma de 10.000 D.N., iar, in 1995, a aflat ca motorul
bărcii a fost distrus complet, reprezentanţii pârâtei invitându-l să-şi ridice bunul, în caz
contrar ameninţându-l că-i vor cere cheltuieli de depozitare.
Pârâta a depus cerere reconvenţională, solicitând obligarea reclamantului la plata

sumei de 5.000.000 lei, cheltuieli ocazionate de întreţinerea, depozitarea şi paza bărcii,
71
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia comercială, decizia nr.466/1999, http://spete.avocatura.com/speta.php?
pid=4509
60
susţinând că, în luna aprilie 1995, a vândut barca reclamantului S.C. YYY S.A. Galaţi, care
i-a restituit-o după două zile, ca urmare a defectării motorului; a restituit compărătoarei, la
cerere, preţul încasat şi apoi a încercat să-l contacteze pe reclamant, dar nu a reuşit, întrucât
acesta indicase o adresă eronată în contractul de consignaţie, iar când a aflat despre cele
întâmplate, reclamantul a refuzat să-şi ridice barca, şi ulterior a acţionat-o în judecată.
Prin sentinţa civilă nr.3.937/1998, Tribunalul Bucureşti secţia comercială a admis

acţiunea reclamantului şi a obligat pârâta la plata echivalentului în lei a sumei de 10.000
D.M., calculat la rata de schimb din ziua plăţii efective, precum şi la 1.910.000 lei, cheltuieli
de judecată, respingând totodată, cererea reconvenţională.
Instanţa de fond a reţinut că la data predării în consignaţie barca reclamantului valora

10.000 D.N. şi era corespunzătoare din punct de vedere calitativ, iar ulterior a fost exploatată
necorespunzător.
S-a reţinut, de asemenea, că pârâta nu a dovedit pretinsa vânzare, iar, potrivit Legii
nr.178/1934, care reglementează contractul de consignaţie, cheltuielile de conservare şi
depozitare cad în sarcina consignatorului.
Împotriva sentinţei pronunţată de Tribunalul Bucureşti a declarat apel pârâta,

criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială a respins, ca nefondat, apelul declarat de

pârâtă, obligând-o pe aceasta să plătească reclamantului suma de 5.000.000 lei, cheltuieli de
judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că, din contractul de consignaţie,
confirmat indirect de expertiza tehnică, rezultă că, la data la care reclamantul a încredinţat
barca pârâtei, în regim de consignaţie, acest bun era corespunzător din punct de vedere
calitativ şi valora 10.000 D.M., iar autorul expertizei efectuate în cauză are calitate de expert
preţuitor tehnic şi nu contabil.
De asemenea, s-a reţinut că, potrivit art. 5 din Legea nr.178/1934, consignatarul este
obligat să ia toate măsurile unui bun comerciant pentru conservarea în bună stare a bunurilor
ce i-au fost încredinţate, iar contractul de consignaţie nu conţine o clauză referitoare la plata
unei taxe de depozitare.
61
5.3. Contractul de comision
Contractul de comision poate fi definit ca: un contract prin care o parte, numită
comisionar, se obligă pe baza împuternicirii celeilalte părţi, numită comitent, să încheie
anumite acte de comerţ în nume propriu, dar pe seama comitentului, în schimbul unei
remuneraţii numită comision.
Noţiune. Deşi Codul civil nu reglementează contractul de comision, o atenţie

importantă îi acordă Codul Comercial în art. 405-412 Codul Comercial, care prevede:
“Comisionul are ca obiect tratarea de afaceri de către comisionar în socoteala comitentului”.
În noua lege a Codului civil, contractul de comision este reglementat de art. 2043 -
2053.
Contractul de comision este o varietate a contractului de mandat, fiind întâlnit cu

precădere în domeniul comercial, astfel explicându-se şi reglementarea sa detaliată în Codul
Comercial.
Totodată el poate fi întâlnit şi în sfera raporturilor civile. Mai sunt şi alte contracte
care pot avea o natură comercială dar şi civilă. De exemplu, contractele de vânzare,
transport, mandat.
Caractere juridice. Contractul de comision este un contract bilateral (sinalagmatic),

el dând naştere la obligaţii atât în sarcina comisionarului cât şi a comitentului.
Contractul de comision este un contract cu titlu oneros, ambele părţi urmărind prin
încheierea lui realizarea unui folos patrimonial.
62
Contractul de comision este totodată un contract consensual, el luând naştere prin
simplu acord de voinţă al părţilor contractante.
5.3.2. Condiţiile de validitate ale contractului de comision
Pentru a fi considerat valabil încheiat, contractul de comision trebuie să

îndeplinească condiţiile cerute de art. 948 Codul civil pentru orice convenţie:
consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza.
a) Consimţământul părţilor
Fiind un mandat fără reprezentare, contractul de comision are la bază împuternicirea

conferită de comitent comisionarului, în scopul încheierii anumitor acte juridice, cu
precizarea condiţiilor în care va acţiona comisionarul.
Ca şi în cazul contractului de mandat înscrisul de mandat constatator va purta

denumirea de mandat. Se cere să existe o manifestare expresă a voinţei comitentului referitor
la împuternicirea comisionarului de a încheia acte juridice în nume propriu dar pe seama
comitentului.
Având în vedere faptul că, contractul de comision poate fi încheiat şi prin acceptarea
tacită a comisionarului, dacă acesta nu doreşte să primească însărcinarea comitentului, el va
trebui să-l înştiinţeze pe comitent de refuzul său, să conserve bunurile primite din partea
comitentului.
b) Capacitatea părţilor
Comitentul trebuie să aibă capacitatea de a încheia el însuşi actele juridice ce vor fi

încheiate pe seama sa de comisionar, care trebuie să aibă o capacitate deplină de exerciţiu.
Aşa cum rezultă din prevederile art. 7 Codul Comercial, comisionarul va dobândi
calitatea de comerciant, în cazul în care, acţionând în nume propriu, încheie acte juridice ca o
profesiune obişnuită.
63
În calitatea sa de comerciant, comisionarul va avea pe lângă obligaţiile profesionale
ale comercianţilor (publicitatea în registrul comerţului, ţinerea registrelor comerciale şi
desfăşurarea activităţii comerciale în condiţiile concurenţei loiale) şi o serie de obligaţii
speciale.
Astfel, art. 407 Codul Comercial prevede obligaţia comisionarului de a ţine în

registru special care să cuprindă o evidenţă separată pentru fiecare comitent de la care a
primit o însărcinare şi cu care se află în raporturi de afaceri.
De asemenea, comisionarul mai este obligat să ceară de la fiecare debitor câte un

înscris pentru fiecare obligaţie, iar în caz de plată, să arate în registru ce creanţă s-a achitat.
În lipsa unei atare precizări, plata se va împărţi proporţional între toate creanţele.
c) Obiectul contractului
Aşa după cum rezultă din art. 405 Codul Comercial, contractul de comision are ca
obiect “tratarea de afaceri comerciale”, deci încheierea de acte juridice comerciale. Aceasta
este o obligaţie “de a face” şi nu ”de a da”, comisionarul fiind un prestator de servicii.
Actele juridice încheiate de către comisionar cu terţii privesc: vânzarea – cumpărarea

unor bunuri, activitatea de transport, etc..
Spre exemplu, un comerciant care produce o anumită marfă şi doreşte să o vândă pe

o altă piaţă, poate împuternici pe comisionar să caute clienţi şi să vândă marfa pe seama
comerciantului sau, dacă un comerciant are nevoie de anumite mărfuri, el poate să-i dea
împuternicire comisionarului, de a cumpăra mărfuri de la terţi.
În activitatea de transport, contractul de comision îşi găseşte aplicaţie în contractul de

expediţie în baza căruia, expediţionarul se obligă faţă de expeditor, să încheie în nume
propriu, dar pe seama acestuia din urmă, un contract de transport cu cărăuşul precum şi la
îndeplinirea unor prestaţii accesorii expedierii, în schimbul unei remuneraţii.
5.3.3. Efectele contractului de comision
În cadrul contractului de comision, comitentul îl împuterniceşte pe comisionar, de a

încheia, în nume propriu, dar pe seama comitentului, anumite acte juridice.
64
Din contractul de comision se nasc anumite obligaţii în reporturile dintre comitent şi
comisionar, raporturi ce sunt guvernate de regulile mandatului, precum şi raporturi între
comisionar şi terţi. În acest sens, art. 405 alin. 2 Codul Comercial prevede: “Între comitent şi
comisionar există aceleaşi drepturi şi obligaţiuni ca între mandant şi mandatar, cu deosebirile
stabilite prin articolele următoare”.
5.3.4. Încetarea contractului de comision
Fiind o formă a contractului de mandat, contractul de comision încetează prin

aceleaşi cazuri ca şi acesta: revocarea împuternicirii, renunţarea la împuternicirea primită,
moartea, interdicţia, insolvabilitatea, falimentul comitentului sau comisionarului (art. 1552
Codul civil).
Va trebui să se aibă în vedere caracterul oneros al contractului şi necesitatea

asigurării securităţii raporturilor comerciale.
5.3.5. Studiu de caz: Neîndeplinirea obligaţiilor contractate. Consecinţe.72
În speţa, reclamanta S.C. AAA S.A. a formulat cerere de chemare în judecată prin
care a cerut instanţei obligarea pârâtei S.C. VVV S.A. la plata preţului produselor importate
şi a dobânzilor bancare.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că, potrivit contractului de comision încheiat

cu pârâta la 2 decembrie 1991, a importat din Italia cantitatea de 23.995 hl vin la preţul de
18,75 $/hl.
Livrarea a avut loc la 27 februarie 1992 şi pentru plata preţului de 449.906 $ pârâta a
virat reclamantei suma de 121.500.000 lei în vederea schimbului bancar în valută, la 200
lei/US dolar.
La 6 martie 1992, s-a depus la Banca Comerciala "Ion Tiriac" S.A. Bucureşti dosarul
necesar realizării schimbului valutar, cuprinzând cererea angajament, cerere pentru plata la
72
Curtea supremă de justiţie. Secţia comercială, Decizie nr. 224 din 27 aprilie 1995,
http://spete.avocatura.com/speta.php?pid=4469
65
extern, dispoziţie de transfer, licenţa de import, buletinul vamal, contractul extern. Cu toate
diligentele depuse la această banca şi la Banca Naţionala a României, valuta necesară plăţilor
externe s-a obţinut numai la 22 septembrie 1992, la un curs nefavorabil fapt ce a determinat
ca suma avansată de pârâtă să fie neîndestulătoare, fiind necesară completarea ei la care se
adaugă taxa vamală, asigurare şi comision, totalizând 38.459.627 lei, suma la care a cerut
obligarea pârâtei.
Pentru interzicerea plătii reclamanta a cerut obligarea pârâtei şi la plata dobânzilor

bancare de 28%, calculate pana la 20 aprilie 1993 în suma de 5.384.400 lei, majorate ulterior
la 19.002.156 lei, ca urmare a majorării dobânzilor bancare.
Tribunalul Vrancea, prin sentinţa civilă nr. 65 din 7 aprilie 1994, a respins acţiunea,
considerând că diferenţa de curs valutar dintre momentul plăţii mărfii în lei de către pârâtă şi
momentul realizării schimbului valutar trebuie suportată de reclamantă, întrucât aceasta şi-a
asumat, prin contract, obligaţia realizării schimbului valutar, primind un comision de 0,8%,
astfel ca suporta şi riscul generat de blocajul financiar.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respins de către Curtea
de Apel Galaţi prin decizia civila nr. 27/A din 22 septembrie 1994 reţinându-se culpa
apelantei, constând in nedepunerea diligentelor necesare pentru obţinerea schimbului valutar
fără întârziere, pentru evitarea consecinţelor devalorizării monedei naţionale în raport cu
moneda din contractul extern.
În cadrul recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 din Codul de procedură
civilă, reclamanta a susţinut greşita aplicare a dispoziţiilor art. 405-412 din Codul comercial,
privind contractul comercial de comision; potrivit acestor prevederi legale, riscul
contractului, în care se cuprind şi diferenţele de curs valutar, se suportă de comitent, întrucât
comisionarul îndeplineşte mandatul primit cu numele şi pe cheltuiala acestuia.
De asemenea, a susţinut ca răspunderea sa, în cadrul contractului de comision, poate

fi angajată numai în cazul depăşirii cu rea credinţă a împuternicirii primite, ceea ce în cauză
nu s-a dovedit. Recursul este întemeiat.
În fapt, părţile în litigiu au încheiat raporturi juridice de comision, reglementate de

Codul comercial. Conform art. 405 din acest cod, comisionul are de obiect tratarea de afaceri
comerciale de către comisionar în socoteala comitentului. Între comitent şi comisionar există
aceleaşi drepturi şi obligaţii ca între mandat şi mandatar.
66
Din prevederile sus-menţionate rezultă că actele juridice încheiate de comisionar cu
terţii îşi produc efecte asupra comitentului, care suportă şi riscurile legate de executarea
contractului.
În cauza, comisionară SC AAA SA a încheiat contract extern de import de vinuri, pe

seama comitentei SC VVV SA, care avea obligaţia plaţii preţului produselor importate şi,
legat de executarea acestei obligaţii, şi-a asumat riscul influenţelor nefavorabile asupra
preţului, ca urmare a devalorizării monedei naţionale faţă de moneda din contractul extern,
în perioada de la primirea mărfii şi obţinerea valutei necesare achitării preţului.
Răspunderea comisionarului, conform art. 403 din Codul comercial poate fi angajată
numai în cazul în care aceasta, ca intermediar, nu-şi îndeplineşte întocmai împuternicirile
primite de la comitent.
În cauză nu s-a făcut dovada că prestaţia asumată de comisionar, de realizare a

operaţiunilor de schimb valutar, s-a făcut necorespunzător şi că acesta este culpabil pentru
întârzierea în obţinerea valutei necesare plătii preţului extern, astfel că soluţiile instanţelor de
fond şi de apel, în sensul angajării răspunderii acestuia, nu-şi au temei.
Examinând concluziile expertizei contabile rezultă că reclamanta comisionară a

depus, la 6 martie 1992, la Banca Comerciala "Ion Tiriac" S.A., cerere pentru schimbul
valutar cu toată documentaţia necesară, revenind în mai multe rânduri şi sesizând şi Banca
Comercială precum şi Banca Naţională a României asupra întârzierii în realizarea
schimbului valutar, astfel ca nu rezultă neîndeplinirea unor obligaţii de către comisionară.
Întârzierea schimbului valutar, determinată de lipsa surselor de valută, precum şi

influenţele nefavorabile ale devalorizării monedei naţionale faţă de cea din contractul extern,
nu sunt imputabile comisionarei, ci sunt riscuri ale activităţii comerciale şi, întrucât
contractul de import se realizează, potrivit art. 405 din Codul comercial, pe seama
comitentului, riscurile cad în seama acestuia, astfel că refuzul pentru plata integrală a
preţului din contractul extern, la cursul de la data schimbului valutar este neîntemeiat.
În consecinţă, recursul reclamantei urmează a fi admis, a se casa hotărârea atacată şi

a se admite acţiunea.
67
5.4. Contractul de expediţie
Contractul de expediţie este contractul prin care una din părţi, numită expeditor, se
obligă să încheie în nume propriu şi în contul celeilalte părţi, numită comitent, un contract de
transport şi să îndeplinească operaţiunile accesorii, în schimbul unui comision.
Trebuie făcută precizarea că, în prezent, acest contract se regăseşte în Codul

comercial, în contextul reglementărilor referitoare la contractul de transport (art. 413-441).
Art. 2.064 din noua lege a codului civil defineşte Contractul de expediţie este o
varietate a contractului de comision prin care expeditorul se obligă să încheie, în nume
propriu şi în contul comitentului, un contract de transport şi să îndeplinească operaţiunile
accesorii.
Contractului de expediţie de mărfuri este un contract bilateral, este un contract

consensual şi oneros. De asemenea, contractul de expediţie este comutativ, părţile cunoscând
încă de la început întinderea exactă a obligaţiilor73.
Contractul are caracter comercial pentru expediţionar, el îndeplinind o activitate

profesională de intermediere şi este autonom, în limitele impuse de instrucţiunile exprese
scrise date de către client; comisionarul are completă libertate în ceea ce priveşte mijloacele,
ruta şi procedura de urmat în manipularea şi transportul mărfurilor ce fac subiectul
contractului. În principiu, contractul de expediţie are un caracter intuitu personae, deoarece
expediţionarul se bucură, de regulă, de încrederea clientului său.
În noua lege a Codului civil, contractul de comision este reglementat de art. 2064 -
2071.
73
Dogaru, I., Drept civil român, Tratat, Volumul I, Ed. Europa, Craiova, 1996, p. 196.
68
5.4.2. Condiţiile de validitate ale contractului de expediţie
Încheierea contractului de expediţie. Părţile în contractul de expediţie de mărfuri

sunt comitentul şi expediţionarul. Operaţiunea de expediţie poate fi exercitată şi ca activitate
accesorie a cărăuşului, dar tendinţele actuale, în special în ţările dezvoltate este cea a
separaţiei dintre cele două activităţii: cea de transport - principală şi cea de expediţie –
accesorie celei dintâi.
Condiţiile de fond. Condiţiile de fond pentru încheierea unui contract de expediţie

sunt condiţiile generale de valabilitate ale oricărei convenţii: capacitatea de a contracta,
consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită (art. 948
Cod civil.). Dacă expediţionarul este o persoană juridică, activitatea de expediţie de mărfuri
trebuie să facă parte din obiectul de activitatea a acestuia.
Note de specificitate în ceea ce privesc condiţiile de fond nu sunt decât referitor la

consimţământ, în sensul că, de regulă, contractul de expediţie se încheie sub forma unor
contracte tipizate, ce cuprind condiţiile generale de afaceri impuse de expediţionar, deci,
avem de-a face cu un contract de adeziune, acordul de voinţă realizându-se prin simpla
acceptare a condiţiilor de către client. Comanda făcută de client este suficientă pentru
perfectarea contractului.
Condiţiile de formă. Contractul de expediţie fiind un contract consensual, forma

scrisă a contractului nu este cerută ad validitatem prin dispoziţii legale exprese. Totuşi,
normele convenţionale instituie cerinţa întocmirii unui înscris, datorită avantajelor de ordin
probator pe care, incontestabil, le are un înscris.
5.4.3. Efectele contractului de expediţie
69
Obligaţiile comitentului faţă de expediţionar. Prin încheierea contractului de
expediţie, comitentul (clientul) îşi asumă o serie de obligaţii faţă de comisionar: Obligaţia
comitentului de a-l pune pe expediţionar în posesia bunurilor ce fac subiectul contractului.
Comitentul trebuie să fie proprietar al bunurilor sau agent autorizat al proprietarului
bunurilor.
Răspunderea comitentului. În ceea ce priveşte plata comisionului, comisionarul

(expediţionarul) are un drept de retenţie şi de privilegiu asupra bunurilor. Neexecutarea
obligaţiilor, în raporturile dintre comitent şi expediţionar, atrage răspunderea corelativă în
condiţiile din dreptul comun.
Obligaţiile expediţionarului. Obligaţia cărăuşului în contractul de transport este o

obligaţie de rezultat şi anume aceea de a preda bunurile destinatarului. Similară acestei
obligaţii este şi cea a expediţionarului, care prin contractul de expediţie, îşi asumă tot o
obligaţie de rezultat, ci nu una de diligenţă: obligaţia că marfa va ajunge în condiţiile cele
mai bune la destinaţie. Deşi la prima vedere obligaţia expediţionarului pare mai mult una de
diligenţă, decât una de rezultat, raţiunea pentru care comitentul (clientul) angajează un
expediţionar este nu numai aceea de a se degreva de o serie de formalităţi, ci în special de a
avea certitudinea că încărcătura va ajunge la destinaţie în bune condiţii. Conform
contractului, expediţionarul este ţinut să valorifice contra terţilor drepturile băneşti ale
clientului de la care a primit însărcinarea. În acest sens, art. 406 Cod comercial prevede că
poate să stea în justiţie ca reclamant sau poate să cesioneze în favoarea comitentului şi la
cererea acestuia, acţiunile contra terţilor cu care a contractat.
5.4.4. Încetarea contractului de expediţie
Fiind o formă a contractului de mandat, contractul de expediţie încetează prin

aceleaşi cazuri ca şi acesta: revocarea împuternicirii, renunţarea la împuternicirea primită,
moartea, interdicţia, insolvabilitatea, falimentul comitentului sau comisionarului. Va trebui
să se aibă în vedere caracterul oneros al contractului şi necesitatea asigurării securităţii
raporturilor comerciale.
70
5.5. Cazuri de inaplicabilitate
Având în vedere mecanismul şi efectele simulaţiei, inclusiv a celei care constă prin
interpunerea de persoană, se pune problema dacă aceasta este compatibilă cu orice act juridic
şi dacă, nu cumva, datorită naturii lor juridice ori statutului lor legal, unele acte juridice nu
sunt susceptibile de simulaţie.
În doctrina română74 şi străină75 se susţine că simulaţia, implicând un acord de voinţe

pentru anihilarea, modificarea sau deplasarea efectelor actului aparent, nu este cu putinţă
decât în actele convenţionale.
În schimb, în actele unilaterale, caracterizate prin existenţa unei singure părţi, un

atare acord de voinţe nu ar putea interveni, iar simulaţia sar confunda cu rezerva mintală.
Spre exemplu, acceptarea făţişă a unei succesiuni cu intenţia ascunsă de a nu accepta acea
succesiune, reprezintă o simplă rezervă mintală, lipsită de efecte juridice. O simulaţie nu este
posibilă în acest caz pentru că, fiind vorba despre un act juridic unilateral, nesupus
comunicării, deci fără un destinatar determinat, un acord simulatoriu nu poate interveni.
Situaţia este, însă diferită în cazul actelor unilaterale supuse comunicării.
Astfel, cu toate că şi în cazul acestor acte există o singură parte, ele au un destinatar
precis, cu care autorul actului poate realiza acordul simulatoriu în scopul amăgirii terţilor.
Astfel, spre exemplu, pentru eludarea regulilor fiscale, proprietarul unui imobil se poate
înţelege cu chiriaşul său săi dea, în temeiul art. 1436 alin. 2 Codul civil76 , un concediu
numai aparent, simulat, locaţiunea rămânând mai departe în fiinţă. Întro atare situaţie,
acordul simulatoriu priveşte un act juridic unilateral supus comunicării, adică concediul.
74
Loghin, V., Neconcordanţa conştientă dintre voinţă şi declararea ei în raporturile juridice civile create prin
acte juridice, în „Legislaţia Populară”, nr. 9/1956, pag. 1034; D. Cosma, op. cit., pag. 400.
75
Martin de la Moute, J., L’ acte juridique unilateral, Paris, 1951, pag. 229-230.
76
În temeiul art. 1436 alin. 2 C.civ., dacă contractul de locaţiune a fost făcut fără termen, concediul, adică
denunţarea, trebuie să se dea de la o parte la alta, observându-se termenele defipte de obiceiul locului. Facem
precizarea că, de regulă, locaţiunea, potrivit art. 1436 alin. 1 C.civ., este pentru un timp determinat şi încetează
de la sine prin împlinirea termenului.
71
Faptul că actul juridic este unilateral nu împiedică pe autorul şi pe destinatarul lui să creeze
de comun acord o situaţie juridică aparentă, caracteristică simulaţiei, pentru a-i amăgi pe
terţi77.
În speţă, în cazul interpunerii de persoană, fiindcă convenţia de interpunere este un

act juridic convenţional, care presupune două părţi, adică mandatarul ocult şi mandantul, este
posibilă simulaţia.
În cazul contractelor ce se încheie, potrivit legii, intuitu personae, regulile care

guvernează contractul de interpunere nu sunt aplicabile.
77
Demoque, R., Traité des obligations en général, Paris, 1923, vol. 1, pag. 260; Luigi Cariota Ferrara, IL
negazio giuridico nel diricto private italiano, Napoli, fără anul editării, pag. 543.
72
CAPITOLUL 6.
ASPECTE TEORETICE ŞI PRACTICE PRIVITOARE LA CONTRACTUL DE MANDATE ÎN
LEGISLAŢIA FRANCEZĂ
În dreptul francez, reprezentarea, ca posibilitate de a angaja pe altul, a fost admisă

destul de greu. Totuşi, ea a găsit în mandat un teren destul de favorabil, în care s-a putut
dezvolta. Trei sisteme de drept au participat la evoluţie: dreptul roman, dreptul canonic şi
vechiul drept.
Dreptul roman a înregistrat mari dificultăţi în a admite reprezentarea voluntară a unei

persoane private printr-o persoană, explicaţiile fiind, pe de o parte, faptul că formalismul
juridic interzicea reprezentarea iar, pe de altă parte, că obligaţia avea în dreptul roman un
caracter personal care presupunea confruntarea directă între debitor şi creditorul său. Sub
presiunea practicii şi a comerţului, mandatul s-a dezvoltat ajungând la contractul de mandat.
Astfel, s-au folosit mai multe procedee indirecte printre care: nuntius, cel care reprezenta
fidel voinţa reprezentantului; prepusul maestrului care avea independenţă mai mare decât cea
a nuntiu-lui, dar era un alieni juris şi, nu în cele din urmă, jussum. În final, s-a ajuns la o
reprezentare imperfectă, în care mandatarul era obligat faţă de terţi, iar mandantul se angaja
faţă de mandatar.78 Roma nu a cunoscut reprezentarea perfectă, în care doar reprezentatul
este responsabil faţă de actele încheiate de reprezentant. Prin urmare, reprezentarea nu s-a
produs niciodată în Roma în plenitudinea sa.
În secolul al XII-lea, dreptul canonic dă o lovitură decisivă formalismului

contractelor, permiţând în acest fel dezvoltarea consensualismului. În aceste condiţii s-a
extins şi mecanismul mandatului. Odată cu dezvoltarea consensualismului, a dispărut şi
obstacolul pe care formalismul îl constituia pentru reprezentare. Totuşi, recunoaşterea
reprezentării voluntare s-a făcut foarte lent. Tehnica nunti-ului din vechiul drept roman s-a
reluat, fără a se face o delimitare între acesta şi mandat. La sfârşitul secolului al XVI-lea,
când consensualismul progresa, reprezentarea voluntară a fost mai clar înţeleasă; mandantul
78
Malaurie, Ph., Aynès, L., Droit civil. Contrats spéciaux, 12 e édition, 1998/1999, Édition Cujas, Paris, pag.
289.
73
putea lăsa mandatarului o putere de iniţiativă iar mandatarul nu era responsabil de acţiunile
sale, în cazul în care acţiona în limitele mandatului său.
Astfel, începând cu secolul al XVI-lea, principiul reprezentării în mandat este

câştigat. Pothier defineşte mandatul ca fiind contractul „prin care unul din contractanţi
încredinţează gestiunea uneia ori mai multor afaceri, pentru a o efectua în locul său şi pe
riscurile sale, unui alt contractant care este împuternicit în mod gratuit şi se obligă să-i dea
socoteală”.79 Pasul cel mai important a fost făcut în secolul al XVI-lea când reprezentarea a
devenit un element esenţial al mandatului. Totuşi, reprezentarea, privită ca o caracteristică
distinctivă, nu a fost adoptată imediat. Noua teorie nu a fost scutită de reproşuri, aşa încât
autorii francezi s-au divizat: unii în susţinători ai şcolii vechi bazate pe natura faptelor –
obiect al mantatului, alţii susţinători ai şcolii moderne bazate pe reprezentare.80
Mai târziu, în epoca contemporană, Codul civil francez recunoaşte, prin art. 119,
existenţa reprezentării dar numai în textele referitoare la contractul de mandat (art. 1994-
210). Codul comercial francez consacră puţine dispoziţii contractului de comision, şi anume
în art. 94-95.
Evoluţia reprezentării a cunoscut patru direcţii: primele trei se referă la relaţiile dintre
mandat şi reprezentare iar ultima are în vedere „profesionalizarea” contemporană a
contractului de mandat.81 Dacă la început au existat tentative din partea autorilor francezi de
a explica reprezentarea, astăzi, având în vedere vitalitatea acestei instituţii, ei consideră
inutilă justificarea acesteia. Începând cu secolul al XIX-lea, se disting progresiv relaţiile
dintre mandanţi, mandatari şi raporturile dintre mandatari şi terţii care nu erau parte a
contractului de mandat. Distincţia nu a mai fost făcută şi tot timpul s-a considerat că aceste
relaţii constituiau un ansamblu. La sfârşitul secolului al XIX-lea, reprezentarea se detaşează
de contractul de mandat. Astfel, se dezvoltă reprezentarea fără mandat (reprezentarea legală,
judiciară, gestiunea de afaceri şi mandatul aparent). În perioada interbelică mandatul devine
activitatea profesioniştilor, ceea ce a generat unele consecinţe: la început, se observă
dezvoltarea mandatarului salariat, apoi, în vederea asigurării stabilităţii locului de muncă, se
reglementează mijloacele de protecţie a mandatarului faţă de mandant (indemnizaţia de
79
Pothier, Traité du mandat, 1781, article préliminaore. Pothier nu a făcut distincţie între instituţia gestiunii de
afaceri şi cea a mandatului prin aceea că una este contract iar cealaltă nu.
80
Didier, Ph., De la représentation en droit privé, L.G.D.J., Paris, 2000, pag. 48-49.
81
Malaurie, Ph., Aynès, L., op. cit., pag. 289-290.
74
reziliere a contractului) şi, nu în ultimul rând, se invocă protecţia consumatorului împotriva
mandatarului (obligaţia de informare, formalismul informativ).
Plecând de la ideea că Dreptul francez constituie rădăcina dreptului român, în cea

mai mare parte, prin punerea în aplicare a Codului civil de la 1865 ce avea la bază ideile de
egalitate şi libertate proclamate de Revoluţia franceză din 1789, păstrând din trecut numai
ceea ce nu venea în contradicţie cu acestea (de ex. art. 1912 C. civ.). Astfel, contractele
speciale care erau reglementate erau: vânzarea, locaţiunea, societatea şi alte contracte
speciale precum mandatul, împrumutul (comodatul şi împrumutul propriu-zis), depozitul şi
contractele aleatorii. În ceea ce priveşte contractele comerciale, Codul comercial din 1887,
faţă de cel din 1840, a reprezentat un progres, prin reglementarea, alături de vânzare şi de
report, a unor contracte precum contul curent, mandatul comercial şi comisionul, contractul
de transport terestru, contractul de asigurare în contra daunelor şi asupra vieţii şi gajul.
Mandatul comercial este reglementat de art. 374-404. Astfel, alături de mandatul comercial
general, codul comercial tratează prepuşii şi reprezentanţii, comişii călători şi comişii pentru
negoţ în articole distincte.82
Potrivit art. 1001 din Codul civil francez, le contract est une convention par la quelle
une ou plusieurs personnes s'obligent envers une ou autres a donner, a faire, ou a ne pas
faire quelque chose. Similitudinea in Codul civil roman se regăseşte în cadrul art. 942:
contractul constă în acordul dintre două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge
între dânşii un raport juridic.
În dreptul comparat, există unele deosebiri nesemnificative în ceea ce priveşte

îndatoririle mandatarului. Exempli gratia, le evocăm pe cele ce urmează83:
- în dreptul francez, se consideră că cele mai importante îndatoriri ale mandatarului

sunt aceea de a-şi executa misiunea, care este considerată obligaţia principală, şi aceea de a
da socoteală;
- în dreptul italian, în mod tradiţional, se consideră că mandatarului îi incumbă

următoarele obligaţii: să execute mandatul, să dea socoteală, alte obligaţii de a da, a face sau
a nu face ceva. În acest sistem de drept, obligaţiile mandatarului sun grupate, sub aspect
cronologic, în două categorii distincte, adică în obligaţii specifice fazei iniţiale şi obligaţii
82
Dănişor, D., ″ Consideraţii privind contractul de mandat: accepţiuni şi evoluţii ale termenului în drept″ ,
Revista de Ştiinţe Juridice, nr.2 2006.
83
Pentru unele detalii, a se vedea: Roşu, Cl., op. cit., pag. 41-43.
75
specifice fazei în care trebuie transmise mandantului rezultatul activităţii de reprezentare. În
prima fază intră obligaţia de a îndeplini mandatul şi de a da socoteală, iar în cea de a doua
intră atribuţiile patrimoniale de tip translativ şi de prestaţii, care constau în obligaţii de a
face, de a nu face sau de a da;
- în dreptul ungar, în baza contractului de mandat, mandatarul este obligat să rezolve

sarcina încredinţată de mandant, în conformitate cu interesele şi indicaţiile acestuia din urmă.
De fapt, în cadrul acestui sistem de drept, principala funcţie a mandatului este de a da formă
juridică acţiunilor mandatarului, fiind considerat principala formă a contractului de diligenţă.
Este considerat mandat orice activitate prestată de o persoană în interesul şi pe seama unei
alte persoane, dacă acea activitate nu poate fi calificată ca fiind un alt contract. În concret,
mandatarul are următoarele obligaţii: de a executa mandatul, de al informa pe mandant de
mersul mandatului, de a păstra secretul operaţiunilor, de a da socoteală.
În concluzie, istoria ne indică faptul că există şi alte cazuri care pot fi asimilate
reprezentării, una dintre ele fiind contractul de mandat. A întemeia o teorie a contractului de
mandat pe modelul reprezentării apare ca nefondată din punct de vedere istoric. Totuşi,
rămâne de văzut dacă, în ciuda caracterului său parţial, teoria contractului de mandat pentru
reprezentare, aşa cum este ea studiată în mod obişnuit, oferă o construcţie suficientă.84
84
Didier, Ph., op. cit., pag. 50.
76
CONCLUZII
Dată fiind importanţa sa, contractul de mandat a fost şi este în atenţia specialiştilor în
domeniu. Supranumit de unii autori ″ contractul cu o mie de feţe″ ,85 mandatul a apărut nu
numai din necesitatea încheierii unor contracte între persoane care se găsesc la distanţă, dar
chiar pentru a suplini inegalitatea de inteligenţă şi aptitudini dintre oameni, căci uneori
recurgem la serviciile altuia pentru a analiza ceea ce nu putem înfăptui singuri. 86
Investigând opiniile autorilor, dar mai ales soluţiile practice, am putut înţelege trăsăturile
specifice ale acestui contract, care l-au impus ca o instituţie distinctă faţă de celelalte
contracte.
Din cercetările efectuate contractului de mandat civil, am putut contura câteva

concluzii:
 este un contract cu rădăcini adânci în istoria vieţii juridice, cunoscut încă de la

romani, fiind impus de nevoile vieţii practice, când omul era nevoit să apeleze
la serviciile semenilor;
 este prezent în viaţa juridică actuală, mai ales prin formele sale, moderne,
speciale;
 cel mai mult acest contract se apropie de contractul comercial, dar se

deosebeşte de acesta;
 de asemenea contractul de mandat nu trebuie să fie confundat cu contractul de

vânzare – cumpărare, contractul de societate civilă, contractul de muncă,
gestiune de afaceri, etc..
Contractul cu interpunere de persoane considerat ca o varietate a contractului de

mandat se prezintă sub mai multe forme: contractul de consignaţie, de comision, de
expediţie. Fiind o specie a contractului de comision, deosebirea între acesta şi contractul de
85
Dutilleul, C., Delebeque, Fr. Ph.,
86
Toader, C., op. cit., pag. 221; Roşu, C., Contractele de mandat şi efectele lor în dreptul civil şi comercial,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pag. 285.
77
consignaţie ar consta în faptul că, la contractul de consignaţie, consignatarul se limitează să
vândă anumite bunuri mobile, în nume propriu, dar în contul consignantului. În ceea ce
priveşte contractul de comision, până în decembrie 1989 s-au conturat puncte de vedere care
îl considerau distinct de contractele reglementate de Codul civil şi Codul Comercial. Alţi
autori au considerat că, contractul de comision s-ar apropia mai mult de mandat. Conform
unei opinii, contractul de comision este “un contract de prestări servicii, cu o natură juridică
proprie”.
Din punctul de vedere majoritar, contractul de comision, este o varietate a

contractului de mandat, care cu toate că este întâlnit cu precădere în mediul comercial, poate
fi întâlnit şi în sfera raporturilor civile.
De o largă aplicare practică, contractul de mandat cunoaşte o largă utilizare în dreptul

român actual, în care, trecerea de la economia planificată la economia de piaţă, a dus la
edictarea de noi contracte.
În finalul susţinerii subiectului tratat în această lucrare - contractul de mandat -

doresc să subliniez că în dreptul privat al unor state europene, de exemplu în dreptul francez,
s-a manifestat intenţia de unificare a dispoziţiilor referitoare la mandatul civil şi mandatul
comercial în cadrul codului civil. De asemenea, doresc să menţionez că în cazul dreptului
francez, dispoziţiile legale referitoare la mandatul civil se aplică şi în cazul mandatului
comercial, cu observaţia că există o reglementare specială a agenţilor comerciali, care sunt
consideraţi mandatari.
În dreptul nostru, se manifestă tendinţa de separare a instituţiilor dreptului privat şi

de creare de coduri pentru reglementarea diferitelor domenii: codul de familie, codul
comercial, codul muncii.
78
BIBLIOGRAFIE
[1] Cornu, G., Vocabulaire juridique, PUF, Editura 4, 1994,

[2] L. Josserand, Aprecu general des tendances actuelles de la theorie des
contracts, RTD civ. 1937,
[3] Alexandresco, D., Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român,
Bucureşti, 1916, vol. 9,
[4] Baudry-Lacantinerie, G., Wahl, A., Traité théorique et pratique de droit civil,
Des contrats aléatoires, Du mandat, du cautionnement, de la transaction,
Librairie de la société du recueil J.-B. Sirey et du Journal du palais, 1907,
[5] Chirică, D., Drept civil. Contracte speciale, Editura Lumina Lex, 1997,
[6] Cozma, D., Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
1969,
[7] Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, Simulaţie, Decizie,

http://www.jurisprudenta.com/Curtea-de-Apel-Craiova-Sec%C5%A3ia-civil
%C4%83-Instanta-Jurisprudenta-7375.html
[8] Curtea de Apel Bucureşti, Secţia comercială, Decizia nr.466/1999,

http://spete.avocatura.com/speta.php?pid=4509
[9] Curtea supremă de justiţie. Secţia comercială, Decizie nr. 224 din 27 aprilie
1995, http://spete.avocatura.com/speta.php?pid=4469
[10] D. Mainguy, Contrats speciaux, 2o edition, Dalloz, Paris, 2000,
[11] Dănişor, D., ″ Consideraţii privind contractul de mandat: accepţiuni şi evoluţii
ale termenului în drept″ , Revista de Ştiinţe Juridice, nr.2 2006.
[12] Deak, F., Contracte Civile şi Comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993,
[13] Deak, F., Drept Civil (contracte speciale) Univ. din Bucureşti, Facultatea de
Drept, 1983,
[14] Deak, Fr., Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ediţia a IV-a actualizată de
Lucian Mihai, Romeo Popescu, Editura Universul Juridic, 2006,
[15] Deak, Fr., Tratat de drept civil. Contracte speciale, Universul Juridic,
79
Bucureşti, 2001,
[16] Demoque, R., Traité des obligations en général, Paris, 1923, vol. 1,
[17] Didier, Ph., De la représentation en droit privé, L.G.D.J., Paris, 2000,
[18] Dogaru, I., Drept civil român, Tratat, Volumul I, Ed. Europa, Craiova, 1996,
[19] Ferrara, L. C., IL negazio giuridico nel diricto private italiano, Napoli, fără
anul editării,
[20] Hamangiu, C., Georgean, N., Codul civil Adnotat, Bucureşti, 1932, Vol. 9,
[21] Hamangiu, C., Rosetti Bălănescu, I., Al. Băicoianu, Tratat de Dr. Civil Român,
Editura Naţională Bucureşti, 1929,
[22] Hanga, V., Marcu, L. pag., Codul Calimach în Istoria dreptului românesc, vol.
II, Bucureşti, 1984,
[23] Hanga, V., Marcu, L., Cronţ, G., şi alţii, Istoria dreptului românesc, vol. I,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1980,
[24] Legea nr.287/2009, Noul Cod civil; Capitolul IX. Contractul de mandat,
[25] Loghin, V., Neconcordanţa conştientă dintre voinţă şi declararea ei în
raporturile juridice civile create prin acte juridice, în „Legislaţia Populară”,
nr. 9/1956,
[26] Macovei, D., Cadariu, I. E., Drept civil. Contracte, Editura Junimea, Iaşi, 2004,
e
[27] Malaurie, Ph., Aynès, L., Droit civil. Contrats spéciaux, 12 édition,
1998/1999, Édition Cujas, Paris,
[28] Martin de la Moute, J., L’ acte juridique unilateral, Paris, 1951,
[29] Popa-Nistorescu, C., Reprezentarea şi mandatul în dreptul privat, Editura All

Beck, 2004,
[30] Popescu, T. R., Anca, pag., Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică
Bucureşti, 1968,
[31] Popescu, T. R., Dreptul Familiei, Tratat, vol. 1, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1965,
[32] Pothier, Traité du mandat, 1781, fără anul editării,
[33] Roşu, C., Contractele de mandat şi efectele lor în dreptul civil şi comercial,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003,
[34] Roşu, C., Contractele de mandat şi efectele lor în dreptul civil şi comercial,
Lumina Lex, Bucureşti, 2003,
80
[35] Safta – Romano, E., Contracte Civile, Editura Graphix, Iaşi 1993, vol.2,
[36] Stănciulescu, L., Drept civil. Partea specială. Contracte şi succesiuni, ediţia a
3-a, revizuită şi actualizată, Editura Hamangiu, 2006,
[37] Stănescu, C., Bârsan, C., Teoria generală a obligaţiilor, Editura A.L.L.
Bucureşti, 1992
[38] Stanilevici, R., Teoria generală a Obligaţiilor, Univ. Al. I. Cuza Iaşi, 1976,
[39] Toader C., Drept civil. Contracte speciale, Editura All Beck, Bucureşti, 2005,
[40] Tomulescu, C. St., Manual de drept privat Roman, Bucureşti 1956,
[41] Zinveliu, I., Contracte Civile, instrumente de satisfacere a nevoilor cetăţenilor,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978,
[42] ***, Micul dicţionar academic, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003.
81

Contractul de Mandat - Licenta

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Contractul de Mandat - Licenta

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

Mai mult ca niciodată, astăzi, în condiţiile economiei moderne întemeiate pe schimb,

Prezenta lucrare îşi propune să abordeze problematica mandatului (privit ca

În primele trei capitole am prezentat contractul de mandat cu reprezentare, în

Iniţial am prezentat noţiuni generale asupra contractului de mandat, reglementarea

Ulterior, am expus condiţiile de validitate (atât de fond cât şi de formă), ale

În capitolul patru, sunt prezentate cauzele de încetare a contractului de mandat, au

În capitolul cinci am punctat particularităţile pe care le prezintă mandatul fără

Lucrarea se încheie cu concluzii legate de contractul de mandat, şi cuprinde ideile

În secolul al XVII-lea, mandatul este reglementat în legiuirile româneşti. De

″ Marile reforme legislative impuse de demersul obiectiv al societăţii româneşti spre

În Transilvania, contractele speciale erau mult mai pe larg reglementate de Codul

Mandatul s-a născut ca o consecinţă a dezvoltării comerţului, din necesităţile vieţii

1.1. Noţiunea contractului de mandat

Potrivit reglementărilor în vigoare (art.1532 Codul civil) şi literaturii de specialitate

O altă aplicare a contractului de mandat o avem şi în situaţia încredinţării unei sume

Părţile contractului de mandat sunt:

 mandatarul (persoana care, în urma însărcinării primite actelor

În general, mandatul este rodul exclusiv al voinţelor părţilor contractante, însă

1.2. Reglementarea juridică a contractului de mandat

Codul civil român în vigoare, reglementează contractul de mandat în titlu IX, de la

1.3. Caracterele juridice ale contractului de mandat

Contractul de mandat este un contract consensual, cu titlu gratuit, unilateral şi intuitu

În primul rând, contractul de mandat este consensual, în sensul că la naştere prin

Contractul de mandat este un contract încheiat intuitu personae. Împuternicirea

1.4. Delimitarea contractului de mandat de alte contracte înrudite

Deşi mandatul este, în principiu, un contract cu titlu gratuit, legea nu interzice ca

Prin faptul că mandatul poate fi cu titlu oneros, el se aseamănă cu contractul de

În următoarele rânduri voi descrie asemănările şi deosebirile dintre contractul de

Contractul de mandat cu titlu oneros se aseamănă din acest punct de vedere şi cu

2.1. Condiţiile de fond

Condiţiile de fond (intrinseci) privesc conţinutul contractului de mandat şi sunt

2.1.1. Capacitatea părţilor. Studiu de caz.

Mandantul trebuie să fie el însuşi capabil să încheie actul pentru care el îl

În doctrina juridică nu s-a adoptat un punct de vedere unitar, în ceea ce priveşte

Într-o primă opinie, se consideră că, mandatarul trebuie să aibă capacitatea de

Chiar şi adepţii acestui punct de vedere, care au considerat că mandatarul trebuie să

Într-o altă opinie se consideră că, nu are importanţă capacitatea mandatarului, el

Argumentarea că mandatarul ar trebui să fie o persoană capabilă, nu este, în unele

Trebuie menţionat faptul că interdicţia (instituţia juridică vizează ocrotirea persoanei

Jurisprudenţa a decis că: acţiunea introdusă în justiţie de mandatar, nu poate fi

De exemplu, într-o speţă, reclamanta A, prin mandatarul ei B, a chemat în judecată

Tribunalul Popular Iaşi, a respins acţiunea ca fiind introdusă de o persoană fără

În raporturile sale cu mandantul, mandatarul este obligat faţă de mandant, ca şi cum

2.1.2. Consimţământul părţilor

Mandatul fiind un contract consensual, este necesar consimţământul părţilor, care

Consimţământul (acordul părţilor), ca în cazul oricărui contract se realizează prin

Oferta provine de la mandant, ea putând fi expresă sau tacită. Acceptarea de către

Actul cu sine însuşi – Mandatarul încheie actul juridic ce formează obiectul

Dubla reprezentare – Contractul este încheiat numai de mandatar, în numele şi pe

Mai este cunoscut şi mandatul în interes comun, care se deosebeşte de dubla

Actul încheiat cu terţul va fi perfect valabil, el acţionând atât ca mandatar al celuilalt

Mandatul în interes comun poate apărea şi în situaţia în care mandatarul este

2.1.3. Obiectul şi întinderea mandatului

Obiectul contractului de mandat trebuie să fie, ca la orice contract: determinabil,

Îl pot constitui obiect al contractului de mandat numai actele juridice încheiate de

Actele juridice cu caracter strict personal, nu pot face obiectul mandatului. De

Astfel, consilierul juridic unei unităţi nu poate face o declaraţie de renunţare la

Mandatul este general, atunci când mandatarul primeşte împuternicirea de a se ocupa

a) Cauza trebuie să existe şi să fie reală.

Unii autori consideră că noţiunea de cauză falsă e cuprinsă în aceea de cauză

b) Cauza trebuie să fie licită şi conformă cu regulile de comportare socială.

Ilicitatea cauzei are un dublu înţeles: