Drept - Civil - Contracte - Speciale - Manual IFR

BUJOREL FLOREA
GEORGIANA SINGUREL
DREPT CIVIL
Contracte speciale
Curs în tehnologie IFR
1
 Editura Fundaţiei România de Mâine, 2014
http://www.edituraromaniademaine.ro/
Editură clasificată de Ministerul Educaţiei Naţionale prin

Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice,
categoria C (domeniile Filologie, Filosofie, Istorie şi studii culturale,
Arhitectură şi urbanism, Artele spectacolului)
Editura Fundaţiei România de Mâine este membră

a Societăţii Editorilor din România.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

FLOREA, BUJOREL
Drept civil. Contracte speciale/Curs în tehnologie IFR/ Bujorel Florea, Georgiana
Singurel, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2014
Bibliogr.
ISBN 978-973-163-677-1
I. Singurel, Georgiana
347(498)(075.8)
Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă

şi prin orice mijloace tehnice,
este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii.
Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.
Redactor: Constantin FLOREA

Tehnoredactor: Marcela OLARU
Coperta: Magdalena ILIE
Bun de tipar: 9.12.2014; Coli tipar: 11,25
Format: 19/70×100
Editura Fundaţiei România de Mâine

Str. Fabricii nr. 46G, Bucureşti, Sector 6
Tel./Fax: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro
e-mail: editurafrm@spiruharet.ro
2
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ, BUCUREŞTI
BUJOREL FLOREA
GEORGIANA SINGUREL
DREPT CIVIL
Contracte speciale
Curs în tehnologie IFR
Realizatori curs în tehnologie IFR

BUJOREL FLOREA
GEORGIANA SINGUREL
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2014
3
CUPRINS
Introducere ……………………………………………………………………………………. 9
Unitatea de învăţare 1
CONTRACTUL DE VÂNZARE
1.1. Introducere ………………………………………………………………………………... 12

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ………………………………………….. 14
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare ……………………………………………………………. 15
1.3.1. Noţiunea, regula alienabilităţii şi caracterele juridice ale contractului de vânzare … 15
1.3.1.1. Noţiunea de contract de vânzare şi regula alienabilităţii ………………….. 15
1.3.1.2. Caracterele juridice …………………..…………………..………………... 16
1.3.2. Condiţiile de validitate a contractului de vânzare …………………………………. 17
1.3.2.1. Capacitatea părţilor …………………..…………………..……………….. 17
1.3.2.2. Consimţământul părţilor ………………………………………………….. 24
1.3.3. Obiectul contractului de vânzare …………………………………………………... 25
1.3.3.1. Bunul vândut. Condiţii ……………………………………………………. 25
1.3.3.2. Preţul vânzării. Condiţii …………………………………………………... 27
1.3.3.3. Clauza de inalienabilitate …………………………………………………. 30
1.3.4. Cauza contractului de vânzare ……………………………………………………... 31
1.3.5. Forma contractului de vânzare …………………………………………………….. 32
1.3.6. Pactul de opţiune, promisiunea de vânzare şi promisiunea de cumpărare ………… 33
1.3.6.1. Pactul de opţiune ………………………………………………………….. 33
1.3.6.2. Promisiunea unilaterală de vânzare ……………………………………….. 35
1.3.6.3. Promisiunea unilaterală de cumpărare …………………………………….. 36
1.3.6.4. Promisiunea sinalagmatică de vânzare ……………………………………. 37
1.3.6.5. Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort) ………………………. 38
1.3.7. Dreptul de preempţiune ………………………………….………………………… 38
1.3.7.1. Definiţia dreptului de preempţiune ……………………………………….. 39
1.3.7.2. Caracterele juridice ……………………………………………………….. 39
1.3.7.3. Natura juridică ………………………………….…………………………. 39
1.4.7.4. Exercitarea dreptului de preempţiune …………………………………….. 40
1.3.7.5. Nulitatea şi opozabilitatea dreptului de preempţiune ……………………… 40
1.3.7.6. Pluralitatea de preemptori şi pluralitatea de bunuri ………………………. 41
1.3.7.7. Dreptul de preempţiune în legi speciale …………………………………... 41
1.3.7.8. Stingerea dreptului de preempţiune ………………………………………. 42
1.3.8. Efectele contractului de vânzare …………………………………………………… 42
1.3.8.1. Obligaţiile vânzătorului …………………………………………………… 42
1.3.8.2. Obligaţiile cumpărătorului ………………………………………………... 55
1.3.9. Varietăţi de vânzare ………………………………….…………………………….. 57
1.3.9.1. Vânzarea bunurilor de gen ………………………………………………... 58
1.3.9.2. Vânzarea în bloc …………………………………………………………... 58
1.3.9.3. Vânzarea după mostră sau model …………………………………………. 59
1.3.9.4. Vânzarea pe încercate …………………………………………………….. 59
1.3.9.5. Vânzarea pe gustate ………………………………………………………. 59
1.3.9.6. Vânzarea lucrului altuia …………………………………………………... 60
1.3.9.7. Vânzarea bunurilor imobile ………………………………………………. 60
1.3.9.8. Vânzarea terenurilor forestiere ……………………………………………. 61
1.3.9.9. Vânzarea moştenirii ………………………………………………………. 61
1.3.9.10. Vânzarea cu plata preţului în rate şi rezerva proprietăţii ………………... 62
1.3.9.11. Vânzarea cu opţiune de răscumpărare …………………………………… 63
1.3.9.12. Vânzarea cu arvună ……………………………………………………… 64
1.3.9.13. Vânzarea de drepturi litigioase …………………………………………... 65
4
1.3.9.14 Vânzarea de consumaţie ………………………………………………….. 65
1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare ………………………………………………... 66
CONTRACTUL DE DONAŢIE
2.1. Introducere ………………………………………………………………………………... 72

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare …………………………………………………………… 74
2.3.1. Noţiune ………………………………….…………………………………………. 74
2.3.2. Caractere juridice ………………………………….……………………………….. 76
2.3.3. Interpretarea şi delimitarea contractului de donaţie de alte operaţiuni juridice ……. 79
2.3.4. Condiţiile de validitate a contractului de donaţie ………………………………….. 80
2.3.4.1. Capacitatea juridică a părţilor …………………………………………….. 80
2.3.4.2. Consimţământul părţilor ………………………………………………….. 89
2.3.4.3. Obiectul contractului de donaţie ………………………………………….. 90
2.3.4.4. Cauza donaţiei ………………………………….………………………… 93
2.3.4.5. Promisiunea de donaţie …………………………………………………… 94
2.3.4.6. Încheierea contractului de donaţie între persoane prezente ………………. 95
2.3.4.7. Încheierea contractului de donaţie între persoane absente ………………... 97
2.3.4.8. Înscrisul estimativ ………………………………………………………… 99
2.3.4.9. Donaţiile exceptate de la regula formei autentice ………………………… 100
2.3.5. Principiul irevocabilităţii donaţiilor ……………………………………………….. 109
2.3.6. Efectele contractului de donaţie …………………………………………………… 113
2.3.6.1. Consideraţii generale privind efectele contractului de donaţie …………… 113
2.3.6.2. Efectele donaţiilor între părţi ……………………………………………... 114
2.3.6.3. Efectele donaţiei în ceea ce-i priveşte pe terţi ……………………………. 117
CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE
3.1. Introducere ………………………………………………………………………………... 124

3.3.1. Contractul de locaţiune. Noţiunea …………………………………………………. 125
3.3.2 Caracterele juridice ale contractului de locaţiune …………………………………. 126
3.3.3. Condiţiile de validitate a contractului de locaţiune ………………………………... 127
3.3.3.1. Consimţământul …………………………………………………………... 127
3.3.3.2. Capacitatea părţilor ……………………………………………………….. 128
3.3.3.3. Obiectul contractului ……………………………………………………… 129
3.3.3.4. Cauza ………………………………….………………………………….. 130
3.3.3.5. Forma ………………………………….…………………………………. 130
3.3.4. Efectele contractului de locaţiune …………………………………………………. 130
3.3.4.1. Obligaţiile locatorului …………………………………………………….. 130
3.3.4.2. Obligaţiile locatarului …………………………………………………….. 133
3.3.5. Sublocaţiunea şi cesiunea contractului de locaţiune ……………………………….. 136
3.3.5.1. Sublocaţiunea ……………………………………………………………... 136
3.3.5.2. Cesiunea locaţiunii ………………………………………………………... 137
3.3.6. Durata şi încetarea locaţiunii ………………………………………………………. 137
3.3.6.1. Durata locaţiunii …………………………………………………………... 137
3.3.6.2. Încetarea locaţiunii ………………………………………………………... 138
5
CONTRACTUL DE MANDAT
4.1. Introducere ………………………………………………………………………………... 145

4.3.1. Contractul de mandat – noţiune, reglementare şi clasificare ………………………. 146
4.3.2. Caractere juridice ………………………………….………………………………. 148
4.3.3. Mandatul cu reprezentare ………………………………….………………………. 148
4.3.3.1. Noţiune şi formare ………………………………………………………... 148
4.3.3.2. Delimitarea mandatului cu reprezentare de alte tipuri de contracte ……….. 149
4.3.3.3. Condiţiile de valabilitate ………………………………………………….. 150
4.3.3.4. Efectele contractului de mandat …………………………………………… 150
4.3.2.5. Durata şi încetarea mandatului cu reprezentare …………………………... 153
4.3.4. Mandatul fără reprezentare ………………………………………………………… 155
4.3.4.1. Noţiune ………………………………….…………………………………. 155
4.3.4.2. Efectele contractului de mandat fără reprezentare ………………………... 155
CONTRACTUL DE ÎNTREŢINERE
5.1. Introducere ………………………………………………………………………………... 160

5.3.1. Contractul de întreţinere …………………………………………………………… 161
5.3.1.1. Noţiune ………………………………….………………………………… 161
5.3.1.2. Caractere juridice …………………………………………………………. 161
5.3.1.3. Condiţiile de validitate ……………………………………………………. 162
5.3.1.4. Delimitarea contractului de întreţinere de alte contracte ………………….. 163
5.3.2. Efectele contractului de întreţinere ………………………………………………… 164
5.3.2.1. Obligaţiile întreţinutului (creditorului) …………………………………… 164
5.3.2.2. Obligaţiile Întreţinătorului (debitorului) …………………………………. 164
5.3.2.3. Înlocuirea întreţinerii prin rentă …………………………………………… 164
5.3.3. Încetarea contractului de întreţinere ……………………………………………….. 165
CONTRACTUL DE TRANZACŢIE
6.1. Introducere ………………………………………………………………………………... 169

6.3.1. Contractul de tranzacţie ……………………………………………………………. 170
6.3.1.1. Noţiune, caractere juridice şi condiţii de validitate ……………………….. 170
6.3.1.2. Efectele contractului de tranzacţie ………………………………………... 173
6.3.1.3. Cauze de anulare a contractului de tranzacţie …………………………….. 175
Răspunsuri la testele de evaluare/autoevaluare ……………………………………………. 179

6
INTRODUCERE
Cuprinderea în planul de învăţământ a cursului de Drept civil – Contracte speciale porneşte de

la premisa că, în exercitarea profesiilor juridice, toţi profesioniştii trebuie să cunoască principiile şi
noţiunile juridice de bază specifice dreptului civil pentru a putea rezolva în mod corect şi complet
toate speţele apărute în cursul activităţii lor profesionale.
Obiectivele cursului
Cursul de Drept civil – Contracte speciale (în tehnologie IFR) îşi propune drept obiectiv
principal punerea la dispoziţia studenţilor în drept, spre studiu şi aprofundare teoretică, a tuturor
informaţiilor necesare pentru admiterea în profesiile juridice şi pentru adaptarea la exigenţele impuse
de competiţia pe piaţa muncii.
În cursul de faţă vor fi prezentate aspecte teoretice legate de importanţa, rolul contractelor
speciale reglementate în Codul civil în activitatea curentă desfăşurată de părţile la aceste contracte,
persoane fizice şi persoane juridice.
Competenţe conferite
Prin parcurgerea prezentului curs, studentul va dobândi cunoştinţe teoretice şi practice privind
următoarele elemente:
– iniţierea, înţelegerea şi însuşirea aspectelor esenţiale ale contractelor speciale reglementate în
Codul civil;
– pregătirea viitorilor jurişti – avocaţi, judecători, procurori, consilieri juridici – prin întregirea
cunoştinţelor teoretice şi abilităţilor practice însuşite/formate în anii de studiu în cadrul celorlalte
discipline juridice;
– adaptarea conceptuală şi aplicativă a viitorilor profesionişti în drept la condiţiile
transformărilor rapide şi profunde ale peisajelor politice, economico-sociale, culturale.
Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de
material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicaţii,
software utile, necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat.
La susţinerea cursului în faţa studenţilor, sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode
interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a
noţiunilor predate.
Activităţi tutoriale se pot desfăşura după următorul plan tematic, prin dialog la distanţă, pe
Internet, dezbateri în forum, răspunsuri online la întrebările studenţilor în timpul e-consultaţiilor,
conform programului fiecărui tutore (pe grupe şi discipline):
1. Clarificări conceptuale şi etape ale previziunii (o oră);
2. Forme, instrumente, proceduri şi practici folosite în coordonarea activităţii organizaţiei (o oră);
3. Clarificări conceptuale, principii şi cerinţe ale controlului/evaluării, metode şi instrumente de
control/evaluare, organizarea şi desfăşurarea controlului/evaluării (o oră);
4. Simularea unor grupuri de lucru pentru familiarizarea studenţilor cu aplicaţiile practice,
studiile de caz, proiectele, prezentările individuale pe tematica cursurilor/seminarii (o oră).
Structura cursului în tehnologie IFR

Cursul este compus din 6 (şase) unităţi de învăţare:
7
Unitatea de învăţare 1. CONTRACTUL DE VÂNZARE (10 ore)
Unitatea de învăţare 2. CONTRACTUL DE DONAŢIE (6 ore)
Unitatea de învăţare 3. CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE (3 ore)
Unitatea de învăţare 4. CONTRACTUL DE MANDAT (4 ore)
Unitatea de învăţare 5. CONTRACTUL DE ÎNTREŢINERE (3 ore)
Unitatea de învăţare 6. CONTRACTUL DE TRANZACŢIE (2 ore)
Teme de control (TC)

Desfăşurarea seminariilor va fi structurată astfel: în prima parte a seminarului vor fi prezentări şi
dezbateri pe unitatea de învăţare programată, iar în a doua parte, aplicaţii practice, studii de caz şi
simulări de teste.
Bibliografie obligatorie
Tratate şi cursuri:
1. B. Florea, Drept Civil. Contractele speciale., Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013.
2. R. Dincă, Contractele civile speciale în noul Cod civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2013.
3. Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012.
4. F. Moţiu, Contractele speciale în Noul Cod civil, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
5. D.A Artene, M. Condoiu, S. Vasiliu, Drept civil. Contracte speciale. Curs în tehnologie IFR,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2013.
Legislaţie:
1. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.
2. Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Metoda de evaluare
Examenul final se susţine prin examen scris, sinteză, ţinându-se cont de activitatea şi evaluarea
pe parcurs şi proiectul realizat la seminar.
8
CONTRACTUL DE VÂNZARE
Cuprins
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Noţiunea, regula alienabilităţii şi caracterele juridice ale contractului de vânzare
1.3.1.1. Noţiunea de contract de vânzare şi regula alienabilităţii
1.3.1.2. Caracterele juridice
1.3.2. Condiţiile de validitate a contractului de vânzare
1.3.2.1. Capacitatea părţilor
1.3.2.2. Consimţământul părţilor
1.3.3. Obiectul contractului de vânzare
1.3.3.1. Bunul vândut. Condiţii
1.3.3.2. Preţul vânzării. Condiţii
1.3.3.3. Clauza de inalienabilitate
1.3.4. Cauza contractului de vânzare
1.3.5. Forma contractului de vânzare
1.3.6. Pactul de opţiune, promisiunea de vânzare şi promisiunea de cumpărare
1.3.6.1. Pactul de opţiune
1.3.6.2. Promisiunea unilaterală de vânzare
1.3.6.3. Promisiunea unilaterală de cumpărare
1.3.6.4. Promisiunea sinalagmatică de vânzare
1.3.6.5. Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort)
1.3.7. Dreptul de preempţiune
1.3.7.1. Definiţia dreptului de preempţiune
1.3.7.3. Natura juridică
1.4.7.4. Exercitarea dreptului de preempţiune
1.3.7.5. Nulitatea şi opozabilitatea dreptului de preempţiune
1.3.7.6. Pluralitatea de preemptori şi pluralitatea de bunuri
1.3.7.7. Dreptul de preempţiune în legi speciale
1.3.7.8. Stingerea dreptului de preempţiune
1.3.8. Efectele contractului de vânzare
1.3.8.1. Obligaţiile vânzătorului
1.3.8.2. Obligaţiile cumpărătorului
1.3.9. Varietăţi de vânzare
1.3.9.1. Vânzarea bunurilor de gen
1.3.9.2. Vânzarea în bloc
1.3.9.3. Vânzarea după mostră sau model
1.3.9.4. Vânzarea pe încercate
1.3.9.5. Vânzarea pe gustate
1.3.9.6. Vânzarea lucrului altuia
1.3.9.7. Vânzarea bunurilor imobile
1.3.9.8. Vânzarea terenurilor forestiere
1.3.9.9. Vânzarea moştenirii
1.3.9.10. Vânzarea cu plata preţului în rate şi rezerva proprietăţii
1.3.9.11. Vânzarea cu opţiune de răscumpărare
1.3.9.12. Vânzarea cu arvună
1.3.9.13. Vânzarea de drepturi litigioase
9
1.3.9.14 Vânzarea de consumaţie
1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
1.1. Introducere
Actualul Cod civil, adoptat prin Legea nr. 287/20091, completat
şi modificat prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii
nr. 287/2009 privind Codul civil2, a intrat în vigoare la data de
1 octombrie 2011. Acesta a înlocuit, în mod necesar şi util3, vechiul
Cod civil din 1865, care a marcat începutul dreptului civil modern, cu
principiile, instituţiile şi terminologia juridică adecvată în sistemul
românesc de drept.
Actualul Cod civil îmbrăţişează concepţia monistă, după
modelul Codului civil al provinciei Québec din Canada, adoptat în
anul 1991.
Întrucât la elaborarea actualului Cod civil, legiuitorul român a
avut ca punct de plecare un model care reglementa raporturile civile
la nivelul unei provincii, ce se completau, desigur, cu normele civile
adoptate la nivel federal, nu se poate spune, fără rezerve, că această
reglementare ar fi în afara observaţiilor critice. De altfel, deşi
pareparadoxal, având în vedere perioada relativ scurtă scursă de la
intrarea în vigoare a actualului Cod civil, doctrina abundă în studii şi
lucrări care semnalează unele reglementări „strâmbe” cuprinse în
acest act normativ. Până la urmă, deşi departe de a reprezenta un
lucru rău, asemenea opinii doctrinare şi jurisprudenţiale au menirea
de a corecta, în baza unor explicaţii logice, instituţiile juridice, astfel
că, totuşi, „viaţa sfârşeşte prin a triumfa”4.
Codul civil în vigoare cuprinde 7 cărţi, care acoperă un număr
total de 2.664 articole, fiecare carte fiind divizată în titluri şi capitole.
Cartea a V-a („Despre obligaţii”) înglobează în Titlul IX
(„Diferite contracte speciale”) reglementări relative la mai multe
tipuri de contracte, inclusiv la cele considerate ca fiind apanajul
exclusiv al profesioniştilor (comercianţilor). În sfera contractelor care
fac obiectul de studiu al dreptului comercial sunt reglementate
contracte, cum ar fi: contractul de societate (art. 1.881-1.954),
contractul de transport (art. 1.955-2.008), contractul de agenţie
(art. 2.072-2.095), contractul de intermediere (art. 2.096-2.102),
contractul de report (art. 1.772-1.776), contractul de cont curent
(art. 2.171-2183), contractul bancar curent şi alte contracte bancare
(art. 2.184-2.198), contractul de asigurare (art. 2.199-2.241).
Celelalte categorii de contracte, calificate ca fiind prin excelenţă
contracte speciale de natură civilă, îşi găsesc reglementarea în acelaşi
1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009.
2
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011.
3
M. Uliescu, coordonator, Cuvânt înainte, în Noul Cod civil. Comentarii, ediţia a II-a, revăzută şi
adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 9.
4
I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 74.
10
Titlu IX al Cărţii a V-a din Codul civil. Este vorba despre: contractul
de vânzare (art. 1.650-1.762), contractul de schimb (art. 1.763-1.765),
contractul de furnizare (art. 1766-1771), contractul de locaţiune (art.
1.777-1.850), contractul de antrepriză (art. 1.851-1.880), contractul de
mandat (art. 2.009-2.071), contractul de depozit (art. 2.103-2.143),
contractul de împrumut (art. 2.144-2.170), contractul de rentă viageră
(art. 2.242-2.253), contractul de întreţinere (art. 2.254-2.263), jocul şi
pariul (art. 2.264-2.266), şi tranzacţia (art. 2.267-2.278).
Aceste din urmă contracte vor face obiectul studiului prezentului
curs. Fără îndoială, între contractele speciale civile şi teoria generală a
obligaţiilor civile există o corelaţie directă. Cea mai importantă este
aceea că teoria generală a obligaţiilor reglementează regulile de
formare şi de executare a contractelor la modul general.
În atare condiţii, în lipsa unor reglementări specifice, sunt
aplicabile regulile generale din materia teoriei generale a obligaţiilor,
cum ar fi cele care privesc condiţiile de validitate a contractelor,
interpretarea clauzelor contractelor ori executarea convenţiilor5.
Prin urmare, chiar dacă normele speciale ale contractelor civile
au prioritate, potrivit principiului specialia generalibus derogant, în
cazul în care acestea lipsesc, se aplică regulile din cadrul dreptului
obligaţiilor (teoriei generale a obligaţiilor).
Totodată, regimul juridic al contractelor speciale se completează
cu norme cuprinse în legi speciale, aceste norme constituind
reglementări speciale în raport cu dreptul obligaţional reglementat de
Codul civil.
Mai adăugăm şi regula potrivit căreia dispoziţiile Codului civil
se aplică tuturor contractelor speciale încheiate după intrarea sa în
vigoare6. Contractele încheiate sub imperiul Codului civil din 1864 7,
ca, de altfel, şi cele prevăzute în alte acte normative rămân supuse
legilor sub guvernarea cărora s-au încheiat, potrivit principiului
tempus regit actum.
În sfârşit, relativ la modificările contractelor, este incidentă
regula după care acestea se fac cu respectarea condiţiilor prevăzute în
legea în vigoare la data modificărilor.
Clauzele contractuale care nu fac obiectul modificărilor sunt
supuse legii în vigoare la data încheierii contractului8.
În noua reglementare apar modificări şi clarificări importante
legate de denumire, obiect, condiţii de validitate şi efecte. Astfel,
noul Cod civil redefineşte conceptul contractului de vânzare-
cumpărare, optând pentru un titlu simplificat, respectiv, contract de
vânzare.
Contractul de vânzare este cel mai des întâlnit în practică tip de
contract, iar prin intermediul său, se realizează înstrăinarea sau
5
În acelaşi sens, a se vedea: Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I, Vânzare-
cumpărare, Schimbul, ediţia a IV-a, actualizată de L. Mihai şi R. Popescu, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2006, p. 10; F. Moţiu, Contracte speciale în Noul Cod civil, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2011, p. 17; C. Toader, Evicţiunea în contractele civile, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 1998, p. 17-155.
6
Potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind
Codul civil.
7
Vechiul Cod civil român, elaborat după modelul Codului civil francez, din 1804, numit şi Codul
Napoleon, a fost publicat la 26 noiembrie 1964 şi pus în aplicare la 1 decembrie 1865.
8
Potrivit art. 103 alin. (2) din Legea nr. 71/2011.
11
dobândirea dreptului de proprietate sau a altor drepturi asupra
bunurilor aflate în circuitul civil.
Contractul de vânzare este considerat în mod tradiţional
contractul-tip, o parte din principiile sale aplicându-se şi celorlalte
tipuri de contracte care includ în obiectul lor prestaţii reciproce.
Reglementarea contractului de vânzare constituie dreptul
comun pentru toate contractele care au ca obiect transmiterea unui
drept şi urmează a fi aplicată ori de câte ori nu există norme speciale
privind aceste contracte9.

Obiectivele unităţii de învăţare:
– definirea şi noţiunea de contract de vânzare – regula
alienabilităţii;
– prezentarea teoretică a caracterelor juridice ale contractului
de vânzare şi a efectelor contractului de vânzare;
– adoptarea unor noţiuni teoretice de drept care să le
folosească viitorilor jurişti în desfăşurarea activităţii;
– însuşirea unor cunoştinţe referitoare la rolul, locul şi
aplicarea în practică a contractului de vânzare, în relaţiile dintre
persoanele juridice şi persoanele fizice.
Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii se vor familiariza cu vocabularul juridic specific
contractului de vânzare, adecvat desfăşurării profesiilor juridice;
– dezvoltarea generală a unor abilităţi practice de a utiliza
instrumentele juridice, iar în mod specific – de a utiliza la nivel
practic conceptele teoretice privind contractul de vânzare;
– deprinderea cu profesii ce presupun un ansamblu de tehnici,
abilităţi şi un sistem de relaţii intra şi interorganizaţional;
– dezvoltarea unor abilităţi de comunicare, control şi
evaluare;
– dezvoltarea unor abilităţi de adaptare a activităţii în funcţie
de nevoile şi dorinţele clienţilor.
Timpul alocat unităţii: 10 ore
9
Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul Cod civil.
Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1735.
12
1.3.1. Noţiunea, regula alienabilităţii şi caracterele juridice
ale contractului de vânzare
1.3.1.1. Noţiunea de contract de vânzare şi regula alienabilităţii
În conformitate cu dispoziţiile art. 1.650 C. civ., „(1) Vânzarea
este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă
să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui
preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească. (2). Poate fi, de
asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de
proprietate sau orice alt drept”.
În opinia noastră, definiţia legală a vânzării poate fi completată în
sensul de a se preciza mai clar efectul principal al acestui tip de
contract, şi anume, cel translativ de drepturi. Din această perspectivă,
propunem ca vânzarea să fie definită astfel: contractul de vânzare
reprezintă convenţia prin care o parte, numită vânzător, se obligă să
transmită atributele sau o parte din atributele conferite legal unui
drept patrimonial, real sau de creanţă, ale drepturilor care aparţin
unei universalităţi juridice (moştenire) ori unei universalităţi de fapt
(un fond de comerţ) către cealaltă persoană numită cumpărător, în
schimbul unui preţ.
Regula alienabilităţii presupune că orice drept subiectiv care
este disponibil, poate fi înstrăinat de către titularul său către o altă
persoană, în schimbul unei sume de bani.
Prin urmare, această regulă este de largă aplicabilitate în materia
vânzării, cunoscut fiind faptul că acest contract a fost calificat ca
reprezentând „contractul-tip”, deoarece dispoziţiile sale se aplică, în
principiu, şi celorlalte categorii de contracte sinalagmatice cărora le
lipsesc dispoziţii speciale. De altfel, Codul civil stipulează10 că
dispoziţiile privind obligaţiile vânzătorului se aplică în mod simetric
obligaţiilor înstrăinătorului în cazul oricărui tip de contract având ca
efect transmiterea unui drept, dacă din reglementările aplicabile acelui
contract sau din cele relative la obligaţii în general nu rezultă altfel.
De la regula alienabilităţii există şi excepţii. În rândul
excepţiilor se situează:
 drepturile strâns legate de persoana titularului, cum ar fi, de
pildă, drepturile morale de autor, dreptul la nume, drepturile
personale ale soţilor, drepturile corelative obligaţiilor de familie;
 unele drepturi patrimoniale, cum ar fi dreptul la întreţinere,
dreptul la pensie, dreptul de uz şi dreptul de abitaţie11;
 universalităţile juridice caracterizate prin elemente de
natură personală, dacă legea nu prevede în sens contrar.
10
A se vedea art. 1.651 C. civ;
11
Potrivit art. 752 C. civ.: „Dreptul de uz ori de abitaţie nu poate fi cedat, iar bunul ce face obiectul
acestor drepturi nu poate fi înstrăinat sau, după caz, arendat”. Cu toate acestea, doctrina a nuanţat (a se vedea
R. Dincă, op. cit., p. 25) în sensul că în ipoteza în care dreptul de uz şi de abitaţie sunt constituite în schimbul
obligaţiei asumate de titularul acestora de a plăti nudului proprietar o sumă de bani, atunci convenţia respectivă
are natura juridică a unui contract de vânzare.
13
Contractul de vânzare prezintă următoarele caractere juridice:
a) caracter bilateral (sinalagmatic), întrucât dă naştere la
drepturi şi obligaţii reciproce şi interdependente ale părţilor. Astfel,
vânzătorul are în principal obligaţia de a transfera dreptul în scopul
de a primi preţul, iar cumpărătorul se obligă să plătească preţul
convenit, în schimbul dobândirii dreptului vândut12. Caracterul
sinalagmatic al vânzării determină aplicarea regulilor specifice
contractelor care prezintă această trăsătură, şi anume: excepţia
neexecutării contractului, rezoluţiunea pentru neexecutarea obligaţiei
de către o parte sau regulile privind riscul contractului13;
b) caracter oneros, pentru că ambele părţi urmăresc, la
încheierea contractului de vânzare, interese patrimoniale adică
dobândirea unui echivalent material în schimbul prestaţiei la care se
obligă: „Îndeplinirea obligaţiei vânzătorului este echivalentul
celeilalte obligaţii şi viceversa: do ut des”14;
c) de regulă, vânzarea este un contract comutativ, deoarece
asistenţa şi întinderea obligaţiilor reciproce sunt cunoscute de către
părţi de la momentul încheierii contractului, fără să depindă de un
eveniment viitor şi nesigur (alea). Totuşi, pe cale de excepţie,
vânzarea poate să îmbrace şi caracter aleatoriu, atunci când existenţa
şi întinderea obligaţiilor se află sub semnul incertitudinii, astfel încât
fiecare parte să aibă şanse de câştig ori riscuri de pierderi. Este cazul
vânzării de drepturi litigioase sau ipoteza când incertitudinea vizează
bunul asupra căruia poartă dreptul vândut, ori situaţia când modul de
determinare a preţului este incert;
d) caracterul translativ de drepturi implică în mod necesar
transmiterea unui drept din patrimoniul unei persoane în patrimoniul
altei persoane. Caracterul translativ de proprietate este stipulat în mod
expres în cuprinsul art. 1674 C. civ., potrivit căruia „Cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă
contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din
momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat
ori preţul nu a fost plătit încă”. Literatura de specialitate a reliefat că
principiul caracterului translativ de proprietate se aplică doar în cazul
bunurilor individual determinate”15. Transferul dreptului de la
vânzător la cumpărător la momentul încheierii contractului de
vânzare operează de drept, sub rezerva îndeplinirii următoarelor
condiţii16:
12
St.D. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V. Nemeş, Contracte civile şi comerciale, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2009, p. 6.
13
F. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., p. 16; L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 74 şi urm.
14
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român. vol. II, Editura
All Beck, Bucureşti, 2002, p. 547.
15
A se vedea D. Macovei, I.E. Cadariu, Drept civil. Contracte, Editura Junimea, Iaşi, 2004, p. 14;
D. Lupaşcu, Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 178.
16
F. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., p. 23 şi urm.; S.D. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V. Nemeş,
op. cit., p. 7-8; D.A. Artene, M. Condoiu, S. Vasiliu, op. cit., p. 16-17.
14
i) contractul de vânzare să fie valabil încheiat. Dacă, pentru
încheierea valabilă a vânzării, legea impune o anumită formă, drept
condiţie ad validitatem, atunci această formă trebuie obligatoriu
respectată, sub sancţiunea nulităţii vânzării şi, pe cale de consecinţă,
şi a nulităţii transferului dreptului;
ii) vânzătorul trebuie să aibă calitatea de titular al dreptului de
proprietate vândut;
iii) bunul care face obiectul vânzării trebuie să existe în
momentul realizării acordului de voinţă (solo consensus). În cazul în
care bunurile vândute nu există la momentul încheierii contractului,
transferul dreptului are loc în momentul executării acestora (bunurile
viitoare) sau individualizării lor (bunurile de gen)17;
iv) părţile să nu fi amânat transferul dreptului la o dată
ulterioară încheierii vânzării prin inserarea în contract a vreunei
clauze speciale în acest sens. Părţile pot să deroge de la regula
transferului proprietăţii la momentul încheierii vânzării prin afectarea
obligaţiei de transfer de un termen sau de o condiţie suspensivă;
e) caracterul instantaneu, uno ictu al vânzării decurge din
caracterul translativ al acesteia. Caracterul uno ictu al transferului
dreptului determină acelaşi caracter şi contractului de vânzare,
deoarece dreptul nu poate fi transmis succesiv. Chiar şi în cazul
vânzării cu plata preţului în rate, transferul dreptului are loc uno ictu,
la fel ca şi obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul, care îşi menţine
caracterul instantaneu, în pofida împrejurării că modalitatea de
executare a acesteia a îmbrăcat forma ratelor succesive. Momentul
transferului dreptului de proprietate în cazul vânzării interesează şi
sub aspectul suportării riscurilor pieirii lucrurilor. Potrivit art. 1.274
C. civ., dacă bunul nu a fost predat, în lipsă de stipulaţie contrară,
riscul contractului aparţine debitorului obligaţiei de predare, adică
vânzătorul, chiar dacă dreptul de proprietate a fost transmis
cumpărătorului la momentul încheierii contractului. În cazul pieirii
fortuite a locului, vânzătorului pierde dreptul la obţinerea preţului,
iar dacă l-a primit, este obligat să-l restituie18.
1.3.2. Condiţiile de validitate a contractului de vânzare

Ca orice contract, pentru a fi valabil încheiat, contractul de
vânzare trebuie să îndeplinească cerinţele generale în materie
referitoare la: capacitate, consimţământ, obiect, cauză şi formă (în
cazul contractelor solemne)19.
În cele ce succed vom trece în revistă aceste elemente, în
măsura în care prezintă aspecte specifice în zona vânzării.

Reglementarea generală a capacităţii părţilor de a încheia
contracte valabile îşi are sediul în cuprinsul dispoziţiilor art. 1.180
C. civ. Potrivit acestora, poate contracta orice persoană care nu este
declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite
contracte. Aşadar, orice persoană care are aptitudinea de a deveni
titular de drepturi şi obligaţii prin încheierea unor contracte are
capacitatea de a o contracta20.
17
D. Alexandresco, op. cit., p. 15.
18
Art. 1274 alin. (1), teza a 2-a, C. civ.
19
Art. 1.179 C. civ.
20
S.D. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V. Nemeş, op. cit., p. 9.
15
Regula capacităţii generale de a vinde şi a cumpăra este
stabilită prin art. 1.652 C. civ., care dispune: „Pot cumpăra sau vinde
toţi cei cărora nu le este interzis prin lege”.
Dacă în ceea ce priveşte capacitatea de folosinţă, pentru
încheierea vânzării, regula este capacitatea, iar incapacităţile au
caracter excepţional şi trebuie prevăzute expres de lege, fiind supuse
unor stricte interpretări21, în schimb capacitatea de exerciţiu trebuie
să fie îndeplinită de ambele părţi, deoarece vânzarea este, în
principiu, un act de dispoziţie22.
Lipsa capacităţii de exerciţiu. Nu au capacitate de exerciţiu
minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi interzisul judecătoresc.
În numele acestora, contractul de vânzare se încheie de către
reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege.
Sancţiunea nerespectării cerinţelor privind capacitatea de
exerciţiu a persoanei fizice la încheierea vânzării o reprezintă
nulitatea relativă a contractului. Anulabilitatea unei astfel de
convenţii poate fi invocată chiar de către cel lipsit de capacitate de
exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi fără dovedirea
vreunui prejudiciu23. Persoanele juridice supuse înregistrării
dobândesc capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data
înregistrării lor3 şi îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile
prin organele de administrare, de la data constituirii lor24. În cazul
persoanelor juridice, sancţionarea nerespectării cerinţelor relative la
capacitatea acestora este nulitatea absolută25.
Incapacităţi de a cumpăra:
1. Incapacitatea mandatarilor de a cumpăra bunurile pe care
au fost însărcinaţi să le vândă [art. 1.654 alin. (1)]
Raţiunea reglementării acestei interdicţii constă în faptul că
mandatarii se află într-o situaţie de conflict de interese. Aceştia sunt
puşi în faţa alegerii între interesul lor de a cumpăra cât mai ieftin, pe
de o parte, şi interesul vânzătorului pe care-l mandatează, de a vinde
la un preţ cât mai scump, pe de altă parte.
Contractele de vânzare încheiate cu nesocotirea acestei
incapacităţi sunt lovite de nulitate relativă. De la această regulă de
interdicţie legiuitorul a instituit şi o excepţie. Excepţia se referă la
posibilitatea mandatarilor de a cumpăra ei însuşi bunurile pentru care
au fost mandataţi în cazurile în care au fost împuterniciţi în mod
expres în acest sens, ori cuprinsul contractelor a fost prevăzut într-o
manieră care exclude posibilitatea unui conflict de interese26.
Nulitatea relativă poate fi invocată şi atunci când mandatarul l-a
reprezentat atât pe cumpărător, cât şi pe vânzător la încheierea
contractului de vânzare (dublă reprezentare).
21
F. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., p. 50.
22
R. Dincă, op. cit., p. 28.
23
Art. 44 C. civ.
24
Art. 209 alin. (1) C. civ.
25
26
Art. 1.340 alin. (1) C. civ.
16
2. Incapacitatea părinţilor, tutorelui, curatorului şi administra-
torului provizoriu de acumpăra bunurile persoanelor pe care le
reprezintă [art. 1.654 alin. (1) lit. b)].
Enumerarea persoanelor cărora li se aplică interdicţia are
caracter limitativ. Justificarea acestei interdicţii, sancţiunea aplicabilă
pentru nerespectarea ei şi confirmarea tacită îmbracă aceleaşi aspecte
ca şi interdicţia aplicabilă mandatarilor. Singura deosebire ar fi aceea
că termenul de prescripţie pentru acţiunea în anulare începe să curgă
de la momentul încetării calităţii de reprezentant legal27.
3. Incapacitatea funcţionarilor publici, judecătorilor sindici,

practicienilor în insolvenţă, executorilor judecătoreşti, precum şi a
altor asemenea persoane care ar putea influenţa condiţiile vânzării
făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile care le
administrează ori a căror administrare o supraveghează [art. 1.654
alin. (1), lit. c)].
Enumerarea persoanelor cărora li se aplică această interdicţie
are caracter exemplificativ, nu limitativ, ceea ce înseamnă că pot fi şi
alte persoane („alte asemenea persoane”) cărora să le fie interzis să
cumpere anumite bunuri. Condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească persoanele incapabile de a cumpăra, aflate în această
categorie, ar putea fi28:
a) să fie învestite cu o autoritate publică în exercitarea
activităţilor care se circumscriu vânzărilor respective;
b) să poată influenţa condiţiile vânzării. Aceste condiţii pot fi
formale, adică persoanele în cauză să aibă posibilitatea legală de a
influenţa condiţiile încheierii vânzării, adică să poată avea un rol în
stabilirea conţinutului contractului sau în organizarea procedurii de
încheiere a acestuia. Altfel spus, nu trebuie ca persoanele incapabile
să fi exercitat efectiv vreo influenţă asupra condiţiilor vânzării, ci
trebuie să se dovedească împrejurarea că ele se aflau pe o poziţie
preferenţială care le-ar fi conferit posibilitatea (juridică) de a exercita
asemenea influenţe;
c) vânzarea să se fi efectuat prin intermediul acestor persoane,
în calitate de reprezentanţi ai vânzătorului, fie şi numai dacă au
participat doar la negocierea contractului, nu şi la încheierea lui;
d) bunurile care fac obiectul vânzării să fie administrate sau
supravegheate de persoanele în cauză. Este cazul în care vânzarea să
nu aibă loc obligatoriu prin intermediul persoanelor incapabile, fiind
suficient ca acestea să fi administrat ori să fi supravegheat bunurile
supuse vânzării.
27
Art. 2.532, pct. 2 şi pct. 3, C. civ.: „Prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, se
suspendă;
1.....
2. Între părţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitatea de exerciţiu
restrânsă ori între curatori şi cei pe care îi reprezintă, cât timp durează ocrotirea şi socotelile nu au fost date şi
aprobate;
3. Între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act juridic,
administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat
ori socotelile nu au fost date şi aprobate;”
28
R. Dincă, op. cit., p. 46-47.
17
4. Incapacitatea de a cumpăra drepturi litigioase29 care sunt de
competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi
desfăşoară activitatea, instituită în sarcina judecătorilor, procurorilor,
grefierilor, executorilor, avocaţilor, notarilor publici, consilierilor
juridici şi practicienilor în insolvenţă [art. 1.653 alin. (1)].
Raţiunea instituirii unei astfel de interdicţii decurge din motive de
ordine publică, constând în apărarea prestigiului justiţiei30, al corpului de
profesionişti din acest domeniu. Astfel va fi înlăturată bănuiala că, dacă
ar putea dobândi bunurile litigioase, persoanele care participă la
înfăptuirea justiţiei ar avea interes să soluţioneze litigiile respective într-
un anumit mod. Sancţiunea pentru încălcarea acestei interdicţii este
nulitatea absolută. Nulitatea poate fi invocată în orice moment, de către
orice persoană interesată pe cale de acţiune sau de excepţie, chiar şi de
către părţile contractului. Efectele nulităţii se produc şi faţă de terţi,
inclusiv faţă de subdobânditorii de la cumpărător. Confirmarea nu poate
acoperi contractul lovit de nulitate absolută31.
Sfera persoanelor vizate de incapacitate are caracter limitativ32.
În pofida acestui caracter, practica judecătorească şi doctrina au
pronunţat hotărâri şi au emis opinii potrivit cărora şi altor categorii de
persoane decât cele enumerate li se poate aplica interdicţia. Astfel,
instanţa supremă 33 a statuat că sancţiunea nulităţii absolute pentru
încălcarea interdicţiei se aplică şi contractelor prin care o societate
comercială cu răspundere limitată, cu asociat unic, creată de un
incapabil a cumpărat un bun litigios.
Durata incapacităţii se întinde pe perioada exercitării efective a
activităţii de înfăptuire a actului de justiţie care determină aplicarea
incapacităţii. Prin urmare, incapacitatea nu vizează actele de vânzare
încheiate înainte de data când cumpărătorul a devenit profesionist în
înfăptuirea justiţiei34. Tot astfel, incapacitatea nu se va aplica nici
contractelor de vânzare pe care cumpărătorul le-a încheiat după ce nu a
mai avut calitatea de profesionist al activităţii de înfăptuire a justiţiei
(prin pensionare, demisie, încetarea mandatului, suspendarea din
profesie etc.)35. În ceea ce priveşte întinderea incapacităţii, s-a stabilit
că aceasta s-ar întinde cu privire la drepturi litigioase vizând atât
proprietatea mobiliară, cât şi imobiliară şi indiferent de calitatea
procesuală a vânzătorului (reclamant sau pârât). Dreptul este litigios
dacă exista pe rolul instanţelor un proces început şi nefinalizat având ca
obiect existenţa şi întinderea dreptului.
Judecătorii şi grefierii unei judecătorii şi procurorii
parchetului de pe lângă judecătoria respectivă sunt incapabili să
cumpere drepturile litigioase a căror soluţionare este de competenţa
acelei instanţe, chiar dacă această competenţă este alternativă cu a
altor instanţe ori chiar dacă cererile au fost depuse la alte instanţe.
29
Potrivit art. 1653 alin. (3) C. civ.: „Dreptul este litigios dacă există un proces început şi neterminat cu
privire la existenţa sau întinderea sa”.
30
F. Moţiu, op. cit., p. 40; R. Dincă, Incapacitatea de a cumpăra drepturi litigioase a persoanelor care
participă la înfăptuirea justiţiei, în „Revista română de drept privat”, nr. 4/2012, p. 77 şi urm.
31
Art. 1.247 alin. (4) C. civ.
32
D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I, Vânzarea şi schimbul, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, p. 123, p. 130.
33
Decizia nr. 967 din 24 februarie 2012 a Î.C.C.J., s. a II-a civ., postată pe
www.iccj.ro/cântare.php?id=67044
34
35
A se vedea, în acest sens, Decizia nr. 2648 din 24 mai 1923, în „Dreptul” nr. 36/1923, citată de
R. Dincă, Contracte civile speciale în noul Cod civil, op. cit., p. 34, nota 3.
18
Totodată, judecătorii şi grefierii unui tribunal şi procurorii
parchetului de pe lângă tribunalul respectiv sunt incapabili să
acelui tribunal, ori de competenţa oricărei judecătorii din
circumscripţia tribunalului, chiar dacă litigiul nu ajunge să fie
finalizat de aceasta din urmă instanţă.
Judecătorii şi grefierii unei curţi de apel, precum şi procurorii
parchetului de pe lângă curtea de apel respectivă sunt incapabili să
acelei curţi de apel, ori de competenţa tribunalelor sau a
judecătoriilor din circumscripţia curţii de apel, chiar dacă litigiul nu
va ajunge să fie finalizat de această din urmă instanţă. În aceeaşi linie
de gândire, judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori de
la Curtea Constituţională, precum şi procurorii de la Parchetul
General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sunt incapabili
să cumpere drepturile litigioase de competenţa oricărei instanţe din
România.
Avocaţii şi consilierii juridici nu pot cumpăra drepturi litigioase
aflate pe rolul tribunalului judeţului (Municipiului Bucureşti) în al
cărui corp profesional, respectiv colegiu, sunt membri, inclusiv
drepturi aflate pe rolul judecătoriilor incluse în circumscripţia
tribunalului respectiv.
La rândul lor, executorii judecătoreşti şi notarii publici, fiind
organizaţi în camere regionale pe lângă fiecare curte de apel şi având
competenţă teritorială la nivelul întregii circumscripţii a acestei
instanţe, sunt incapabili să cumpere drepturi litigioase de competenţa
curţii de apel respective şi a judecătoriilor şi tribunalelor aflate în
raza de competenţă a acesteia.
În sfârşit, practicienilor în insolvenţă li se aplică, de regulă,
interdicţia de a cumpăra drepturi litigioase de competenţa tribunalului
în circumscripţia căruia îşi desfăşoară activitatea şi a judecătoriilor
din raza acelui tribunal.
Legiuitorul a instituit câteva excepţii de la incapacitatea de a
cumpăra drepturi litigioase [art. 1.653 alin. (2)]. Explicarea instituirii
acestor excepţii şi exemplificarea lor au fost tratate şi preluate din
doctrină36.
Acestea sunt:
a) cumpărarea drepturilor succesorale ori a cotelor-părţi din
dreptul de proprietate de la comoştenitori sau coproprietari, după
caz. Raţiunea prevederii unei astfel de excepţii se bazează pe ideea că
interesul public al unei bune administrări a bunurilor este asigurată de
caracterul exclusiv al proprietăţii, modalităţile de tipul indiviziunii ori
coproprietăţii având caracter temporar şi excepţional;
b) cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei
creanţe care s-a născut înainte ca dreptul să fi devenit litigios.
Exemple de astfel de cazuri pot fi: adjudecarea în cadrul unei
executări silite a dreptului litigios în contul creanţei; cumpărarea
dreptului litigios la un preţ care se va scădea din creanţa preexistentă;
c) cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui
ce stăpâneşte bunul în legătură cu care există dreptul litigios.
36
R. Dincă, Contracte civile speciale în noul Cod civil, op. cit., p. 43-44.
19
Situaţii în care excepţia de faţă îşi găseşte aplicarea, pot fi:
cazul când persoana care participă la înfăptuirea justiţiei poate
cumpăra creanţa litigioasă garantată cu o ipotecă constituită de
vânzător asupra bunului pe care îl stăpâneşte, dobândit de la cel care i
l-a vândut; cumpărătorul unui bun care, odată ce a intrat în stăpânirea
bunului, cumpără şi creanţele litigioase corelative unor promisiuni de
vânzare sau preemţiuni convenţionale consimţite anterior în legătură
cu bunul, de la titularii acestora.
5. Dobândirea terenurilor în România de către cetăţenii străini,
apatrizii şi persoanele juridice străine.
Odată cu modificările şi completările aduse Constituţiei
României 1 prin Legea de revizuire a Constituţiei nr. 429/200337, a
fost reglementată posibilitatea cetăţenilor străini şi a apatrizilor de a
dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor pe calea
moştenirii legale [art. 44 alin. (2)].
Constituţia revizuită în 2003 prevede, de asemenea, că cetăţenii
străini, apatrizii şi persoanele juridice străine pot dobândi terenuri în
România şi prin acte juridice intervivos, dar numai în anumite
condiţii. Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de
proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi
apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine38,
reglementează condiţiile ce trebuie îndeplinite în materie.
Aceste condiţii sunt:
– cetăţenii străini care nu aparţin ţărilor membre ale Spaţiului
Economic European, apatrizii cu domiciliul în alte state decât cele ale
Spaţiului Economic European ori persoanele juridice organizate potrivit
legislaţiei unor state care nu sunt membre ale Spaţiului Economic
European pot dobândi terenuri în România numai în condiţiile tratatelor
internaţionale la care România este parte şi pe bază de reciprocitate;
– cetăţenii străini din ţările membre ale Spaţiului Economic
European, apatrizii cu domiciliul în alte state şi persoanele juridice
organizate potrivit legislaţiei uneia din aceste state, pot dobândi
terenuri agricole sau forestiere după trecerea a 7 ani de la aderarea
României la Uniunea Europeană, adică după data de 1 ianuarie 2014.
Pe cale de excepţie, dacă aceşti cetăţeni străini au calitatea de
fermieri independenţi şi îşi stabilesc reşedinţa în România, iar
apatrizii cu domiciliul în România pot dobândi terenuri agricole sau
forestiere şi înainte de data de 1 ianuarie 2014, cu condiţia ca
destinaţia terenurilor respective să nu fie modificată înainte de
1 ianuarie 2014;
– cetăţenii străini din ţările membre ale Spaţiului Economic
European şi apatrizii cu domiciliul în aceste state care au reşedinţa în
România, pot dobândi terenuri cu o altă destinaţie decât cea agricolă
sau forestieră, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români;
– cetăţenii străini, apatrizii din categoria anterioară care nu au
reşedinţa în România, pot dobândi terenuri cu o altă destinaţie decât
cea agricolă sau forestieră, în scopul înfiinţării unor reşedinţe sau
sedii secundare, numai după împlinirea unui termen de 5 ani de la
data aderării României la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2012).
37
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003.
38
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1008 din 14 noiembrie 2005. Legea a intrat în
vigoare la data de 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană.
20
Sancţiunea nerespectării acestor interdicţii este nulitatea
absolută a actului de dobândire.
Incapacităţi de a vinde:
a) Articolul 1.655 alin. (1) C. civ. instituie şi o incapacitate de a
vinde un bun propriu pentru persoanele incapabile de a cumpăra,
prevăzute de art. 1.654 C. civ, pe care le-am analizat în secţiunea
anterioară.
Incapacitatea de a vinde este limitată la anumite cerinţe.
Potrivit textului de lege (art. 1.655 C. civ.), persoanele incapabile să
cumpere „nu pot să vândă bunurile proprii pentru un preţ care constă
într-o sumă de bani provenită din vânzarea ori exploatarea bunului
sau patrimoniului pe care îl administrează sau a cărui administrare o
supraveghează, după caz”. După cum se poate observa, formularea pe
care a adoptat-o legiuitorul nu este suficient de clară, fiind nevoie de
efort logic pentru a fi desluşită. Interdicţia se adresează persoanelor
prevăzute la art. 1.654 C. civ. care, având calitatea de administratori
ori de supraveghetori ai bunurilor ori patrimoniului altuia, încheie un
contract de vânzare a unui bun propriu. Sumele reprezentând preţul
bunului propriu al incompatibilului trebuie să provină din vânzarea
ori exploatarea bunului sau patrimoniului persoanei pe care o
reprezintă ori administrează vânzătorul.
Aşadar, incapabilul acţionează în dublă calitate când încheie
vânzarea prohibită, pe de o parte, în calitate de reprezentant al
persoanei al cărui bun ori patrimoniu îl administrează, iar pe de altă
parte, în calitate de vânzător în nume propriu al bunului aflat în
patrimoniul său. Se naşte astfel un conflict de interese între scopul
puterii de reprezentare sau de angajare a fondurilor pe care le
administrează incapabilul, care trebuie exercitată în favoarea
celor/celui reprezentat ori al căror/ cărui patrimoniu sau bun este
reprezentat, pe de o parte, şi interesele personale ale incapabilului
care îşi înstrăinează bunul propriu, pe de altă parte.
Sancţiunea încălcării incapacităţii diferă, în raport cu calitatea
pe care o are incapabilul. Dacă incapabilul vânzător vinde bunul
propriu în calitate de mandatar sau de reprezentant legal (părinte,
tutore, curator sau administrator provizoriu), sancţiunea este nulitatea
relativă a vânzării, fiind protejat prin incapacitate interesul privat al
celui reprezentat. În schimb, dacă vânzătorul vinde în calitate de
funcţionar public, judecător sindic, practician în insolvenţă, executor,
precum şi alte asemenea persoane, sancţiunea este nulitatea absolută
a contractului, în aceste situaţii fiind protejat interesul public al
exercitării cu bună-credinţă a atribuţiilor de putere publică.
b) În cuprinsul art. 1.655 intitulat „Incapacităţi de a vinde”, la
alin. (2) se reglementează interdicţia aplicabilă tuturor persoanelor
prevăzute la art. 1.654 C. civ., de a încheia contracte în care, în
schimbul unei prestaţii promise de persoanele respective, cealaltă
parte să plătească o sumă de bani. Textul de lege evocat nu se referă
în mod explicit la vânzare, ci, mai degrabă, la orice tip de contract.
21
De asemenea, interdicţia nu specifică, nici care este natura
prestaţiilor pe care le pot promite persoanele incapabile şi care să
facă parte integrantă dintr-un contract anume, în schimbul obligaţiei
de a se plăti o sumă de bani de către cealaltă parte contractantă. Am
putea crede că ar fi vorba de comisioanele primite din partea unor
terţe persoane, în calitate de cumpărători, pentru ca vânzătorul
incapabil să faciliteze cumpărarea la un preţ avantajos. Numai că este
puţin probabil ca o asemenea clauză, cu caracter de fraudă, să fie
inclusă în conţinutul vreunui contract. Iată de ce opinăm că, de lege
ferenda, legiuitorul trebuie să revadă această interdicţie, în sensul de
a înlătura deficienţele semnalate, printr-o formulare mai clară şi
lipsită de echivoc.
În concluzie, incapacităţile de a cumpăra şi de a vinde,
reglementate de Codul civil, au fost restrânse ca număr în raport cu
vechea reglementare, fiind limitate la cazurile care justifică astfel de
măsuri, cu caracter permanent. De observat ar fi şi aspectul că
actualul Cod civil nu mai reglementează incapacitatea soţilor de a
vinde şi de a cumpăra între ei. Măsura se justifică din perspectiva
regimurilor matrimoniale pe care le pot alege viitorii soţi la
încheierea căsătoriei1, care le îngăduie, în special în regimul
separaţiei de bunuri, să încheie între ei, contracte de vânzare.

Consimţământul (cum sentire) reprezintă acordul de voinţă care
stă la baza încheierii, în mod valabil, a oricărui contract, care are ca
scop concilierea intereselor divergente ale părţilor contractante39.
Consimţământul este o condiţie de fond, esenţială de validitate
a vânzării, aceasta fiind un contract consensual. El este necesar şi
suficient pentru formarea contractului, cu excepţiile prevăzute de
lege. De pildă, exproprierea pentru cauză de utilitate publică
reprezintă, în fond, o vânzare, o vânzare forţată, independentă de
consimţământul proprietarului40. Dacă Legea specială41 nu prevede
altfel, la expropriere se aplică regulile prevăzute pentru vânzare.
Consimţământul trebuie să provină de la persoane cu
discernământ. Consimţământul reprezintă o stare de fapt (de facto),
spre deosebire de capacitatea de a încheia acte juridice, care este o
stare de drept (de jure)42.
Consimţământul trebuie să fie exprimat în cunoştinţă de cauză
şi cu intenţia de a produce efecte juridice, ceea ce înseamnă că
trebuie să fie serio, şi nu sub condiţie pur potestativă. Totodată,
această condiţie trebuie să nu fie alterată de viciu (eroare, dol,
violenţă sau leziune).
Sancţiunea pentru lipsa discernământului este nulitatea relativă
a contractului de vânzare.
39
I. Reghini, S. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Editura Sfera Juridică,
Cluj-Napoca, 2007, p. 174.
40
F. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., p. 31-32, nota 2.
41
A se vedea Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
42
F. Moţiu, op. cit., p. 37.
22
1.3.3. Obiectul contractului de vânzare
Pentru ca un contract de vânzare să fie valabil încheiat, trebuie
ca vânzătorul să intenţioneze să transmită dreptul vândut, urmat de
remiterea bunului asupra căruia poartă, iar cumpărătorul să
intenţioneze să transmită în schimb preţul bunului dobândit.
Obiectul generic în cazul acestui contract este operaţiunea
juridică de vânzare43, adică transmiterea unui drept contra unui preţ
exprimat într-o sumă de bani.
Obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează părţile,
adică prestaţiile specifice pe care şi le datorează, care trebuie să fie
determinate sau cel puţin determinabile şi licite44.
Obiectul material al obligaţiei vânzătorului este bunul vândut,
iar obiectul material al obligaţiei cumpărătorului îl reprezintă preţul.
1.3.3.1. Bunul vândut. Condiţii

Pentru a constitui obiectul material al prestaţiei vânzătorului,
bunul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să se afle în circuitul civil;
b) să existe sau să poată exista în viitor;
c) să fie determinat sau determinabil;
d) să fie posibil;
e) să aibă valoare economică;
f) să fie licit şi moral;
g) să aparţină vânzătorului.
a) Bunul să fie în circuitul civil

Potrivit art. 1.657 C. civ., „orice bun poate fi vândut în mod
liber, dacă vânzarea nu este interzisă ori limitată prin lege sau prin
convenţie ori testament”. În acelaşi mod, „Numai bunurile care sunt
în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale”
(art. 1.229, C. civ.).
Prin urmare, bunurile care sunt scoase din circuitul civil nu pot
fi vândute. Scoaterea din circuitul civil poate fi definitivă sau
temporară. Scoaterea definitivă din circuitul civil a unui bun se
dispune numai prin Constituţie sau prin lege, întrucât o astfel de
operaţiune juridică echivalează cu o veritabilă interdicţie de vânzare.
Sunt scoase definitiv din circuitul civil bunurile proprietate publică
aparţinând domeniului public al statului sau unităţilor sale
teritoriale45.
b) Bunul să existe sau să poată exista în viitor

Această condiţie presupune ca bunul vânzării să existe în
materialitatea sa la momentul încheierii contractului, în patrimoniul
vânzătorului ori în al altei persoane, ori să poată fi materializat în
viitor.
43
Potrivit art. 1.225 C. civ.
44
Potrivit art. 1.226 C. civ. Pentru detalii privind distincţia între obiectul contractului şi obiectul obligaţiei,
a se vedea V. Stoica, Reflecţii asupra obiectului contractului potrivit Codului civil, în „Revista de drept
comercial” nr. 4/2013, p. 7-12.
45
Potrivit Constituţiei României şi Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia.
23
În situaţia în care bunul individual determinat piere doar
parţial ori dacă bunurile dintr-un gen limitat au pierit în aşa măsură
încât cantitatea rămasă nu mai poate acoperi cantitatea pe care au
avut-o în intenţie părţile, atunci cumpărătorul, în raport cu
informaţiile pe care le avea cu privire la situaţia bunului, poate cere:
– anularea contractului sau reducerea proporţională a preţului
– dacă nu cunoştea pieirea parţială a bunului;
– despăgubiri – dacă vânzătorul cunoştea pieirea parţială a
bunului şi nu a comunicat-o cumpărătorului.
În ipoteza în care bunurile viitoare sunt bunuri de gen limitat,
care nu există în momentul încheierii vânzării, cumpărătorul va
deveni proprietarul lor la data individualizării lor de către vânzător.
În cazul în care bunul viitor se realizează parţial, cumpărătorul
poate să ceară, la alegere, fie desfiinţarea vânzării, fie menţinerea ei,
dar cu reducerea corespunzătoare a preţului.
În sfârşit, dacă cumpărătorul şi-a asumat riscul nerealizării
bunului sau genului limitat, el are obligaţia de a fi plătit preţul.
c) Bunul să fie determinat sau determinabil
Codul civil în vigoare nu face vorbire, la materia vânzării,
despre împrejurarea ca bunul vândut să îndeplinească această
condiţie. Cu toate acestea, cerinţa există şi ea rezultă din prevederea
generală a art. 1.179 alin. (1) C. civ., fiind reglementată pentru orice
tip de contract.
Un bun este determinat, dacă, pe baza prevederilor contractului,
poate fi identificat cu precizie, inclusiv în situaţia când are caracter de
bun viitor.
Bunul determinat poate fi: individual determinat, determinat
generic sau dintr-un gen limitat46.
Bunul individual determinat este acela care este stabilit în
individualitatea sa, astfel încât numai el să facă obiectul vânzării.
Bunul determinat generic sau bunul de gen este acela pe care
părţile îl stabilesc sub forma categoriei de bunuri din care face parte.
Bunul dintr-un gen limitat este acela care poate fi determinat
prin gen şi cantitate, genul fiind individualizat în mod finit.
Bunul este determinabil când nu poate fi stabilit la momentul
încheierii vânzării, însă prin intermediul prevederilor contractuale
poate fi identificat la data când se va executa obligaţia de transmitere
a dreptului de proprietate asupra bunului respectiv. Nerespectarea
acestei cerinţe atrage după sine sancţiunea nulităţii absolute a
contractului47.
d) Bunul să fie posibil
Cerinţa ca bunul vândut să fie posibil derivă din principiul că
nimeni nu poate fi obligat la imposibil (ad imposibilium, nullo
obligatio). Imposibilitatea îmbracă două forme: absolută şi relativă.
În acest sens sunt şi reglementările formulate în cuprinsul art. 1.227
C. civ., potrivit cărora „contractul este valabil chiar dacă, la
momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitatea de
a-şi executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede
altfel”.
46
R. Dincă, Contracte speciale în noul Cod civil, op. cit., p. 79-80.
47
Art. 1.226 alin. (2) C. civ.
24
Sancţiunea pentru nesocotirea imposibilităţii absolute este
nulitatea absolută a contractului de vânzare.
e) Bunul să aibă valoare economică, protejată prin drepturi
patrimoniale
Bunul vândut trebuie să aibă o valoare care să poată fi
evaluabilă în formă bănească, adică să aibă valoare economică,
susceptibilă de a fi apărată printr-un drept patrimonial. Dacă bunul
care face obiectul vânzării nu are valoare economică, ci valoare de
altă natură (politică, religioasă, afectivă etc.), atunci contractul este
lovit de nulitate absolută.
f) Bunul să fie licit şi moral
Lucrul vânzării trebuie să îndeplinească şi condiţia de a fi licit
şi moral48. În caz contrar, contractul de vânzare va fi nul absolut. În
acest sens s-a pronunţat şi jurisprudenţa49, care a decis că nu se poate
cere restituirea preţului plătit de către cumpărător, atâta vreme cât
acesta a cunoscut că obiectul pe care l-a cumpărat era ilicit, deoarece
provenea din contrabandă.
g) Bunul să aparţină vânzătorului
Condiţia relevă faptul că vânzătorul este şi proprietarul bunului
vândut, deoarece nimeni nu poate transfera altuia mai multe drepturi
decât are el însuşi. În situaţia în care, la data încheierii contractului,
bunul individual determinat care face obiectul vânzării se află în
proprietatea unui terţ, contractul este valabil sub condiţia ca
vânzătorul să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la
titularul său către cumpărător, aplicându-se regulile referitoare la
vânzarea bunului altuia50.
Dacă obiectul vânzării îl constituie bunuri de gen sau bunuri
viitoare, iar vânzătorul nu este proprietarul lor la momentul încheierii
contractului, acesta rămâne valabil, întrucât în aceste situaţii dreptul
de proprietate se transmite la momentul individualizării, în cazul
bunurilor de gen, şi, respectiv, la data realizării bunului, în cazul
bunurilor viitoare51.
1.3.3.2. Preţul vânzării. Condiţii

Preţul constituie obiectul obligaţiei cumpărătorului şi reprezintă
suma de bani pe care acesta o datorează vânzătorului pentru lucrul
vândut.
Preţul este esenţial pentru vânzare. Prin urmare, niciun contract
de vânzare nu se poate încheia fără să prevadă un preţ. În lipsa
acestuia negotiumul (afacerea) nu poate avea natura juridică a
vânzării, aplicându-i-se principiul că nu există nicio vânzare fără preţ.
Pentru ca vânzarea să fie validă din perspectiva preţului, acesta
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie stabilit în bani;
48
Potrivit art. 1.225 alin. (3), C. civ.: „Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine
ordinii publice ori bunelor moravuri”.
49
A se vedea Trib. Satu-Mare, dec. civ. nr. 462/1976, în „Revista română de drept” nr. 1/1975, p. 64,
apud. F. Moţiu, op. cit., p. 50.
50
Art. 1.683 C. civ.
51
În acelaşi sens, a se vedea D-tru. C. Florescu, op. cit., p. 36,
25
b) să fie determinat sau cel puţin determinabil;
c) să fie sincer;
d) să fie serios.
a) Preţul să fie stabilit în bani
Această condiţie este exprimată în mod expres în lege [art. 1.660
alin. (1) C. civ.] şi trebuie îndeplinită în mod obligatoriu. Condiţia ca
preţul să fie stabilit în bani ţine de esenţa vânzării. Dacă bunul
transmis este în schimbul unei alte prestaţii şi nu al unei sume de
bani, atunci natura juridică a contractului nu este cea a vânzării52.
În ceea ce priveşte contractul prin care, în schimbul transferului
dreptului, obligaţia asumată este de a plăti o sumă de bani, în rate
periodice, până la sfârşitul vieţii persoanei care transmite dreptul, nici
această convenţie nu poate fi calificată ca fiind numai un contract de
rentă viageră ori numai un contract de vânzare. Un astfel de contract
are, în opinia noastră, natură juridică mixtă, fiindu-i aplicabile atât
regulile vânzării, cât şi regulile rentei viagere53.
b) Preţul să fie determinat sau cel puţin determinabil
Cerinţa ca preţul să fie determinat sau determinabil este înscrisă
în mod expres în legea civilă54. Preţul determinat este acela stabilit
de părţi în mod neechivoc, la încheierea contractului, fie în sumă
totală, fie pe unitatea de măsură (în cazul bunurilor de gen).
Modalităţile convenite de plată a preţului nu au influenţă asupra
caracterului determinat al preţului, întrucât aceste modalităţi nu
afectează valabilitatea contractului. Astfel, vânzarea unui bun cu
plata în rate are loc în raport cu un preţ determinat, care însă va fi
achitat, conform înţelegerii părţilor, într-o perioadă determinată ori la
intervale de timp prestabilite. În schimb, în cazul unui contract de
rentă viageră, preţul este nedeterminat, deoarece nu se poate şti ce
perioadă de timp va trăi creditorul. În acest sens, s-a decis că este nul
contractul în care nu se prevede preţul, ci doar cuantumul acontului
achitat de cumpărător55.
Preţul determinabil este acela care va fi stabilit în viitor, dar nu
mai târziu de data expirării scadenţei obligaţiei de plată, pe baza unor
modalităţi (element) pe care părţile le-au stipulat în conţinutul
contractului. Preţul poate fi determinat şi prin raportare la un factor
de referinţă. Când acest factor nu există, a încetat a mai exista ori nu
mai este accesibil, el se înlocuieşte cu factorul de referinţă cel mai
apropiat, în absenţa unei convenţii contrare56.
52
Dacă prestaţia cumpărătorului constă în transmiterea altui bun, atunci avem de-a face cu un contract de
schimb; dacă aceasta este o sumă periodică de bani plătibilă până la moartea creditorului, atunci ne aflăm în
prezenţa contractului de rentă viageră etc. (A se vedea D.C. Florescu, op. cit., p. 39). În ipoteza în care prestaţia
celeilalte părţi este de a face, contractul este de antrepriză; dacă obligaţia asumată în schimbul transferului este
de a asigura folosinţa unui lucru, contractul este de locaţiune - a se vedea R. Dincă, Contracte civile speciale în
noul Cod civil, op. cit., p. 91.
53
În acelaşi sens, a se vedea R. Dincă, Contracte civile speciale în noul Cod civil, op. cit., p. 91.
54
Art. 1.660 alin. (2) C. civ.
55
A se vedea: Trib. Jud. Sibiu, dec. nr. 504/1992; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 86/1986 în R.I. Motica,
F. Moţiu, Contracte civile. Sinteză teoretică şi practică judiciară, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 31 şi
53-54.
56
Art. 1.234 C. civ.
26
Preţul poate fi determinat şi de către una sau mai multe
persoane desemnate potrivit acordului părţilor57. Terţul care
determină preţul este un mandatar comun al părţilor58, care nu poate
fi revocat decât prin acordul comun al acestora. Terţul este obligat să
acţioneze „în mod corect, diligent şi echidistant”59.
Legea prevede că preţul poate fi determinat şi în funcţie de
greutatea lucrului vândut, caz în care, la stabilirea cuantumului, nu se
ţine seama de greutatea ambalajului60.
Totodată, preţul poate fi determinat cu ajutorul unor
împrejurări la care părţile nu sau referit expres în conţinutul
contractului, dar care ar fi fost avute în vedere în mod implicit.
Aceste situaţii sunt:
– împrejurările care permit determinarea preţului61;
– preţul practicat în mod obişnuit, dacă vânzarea vizează bunuri
pe care vânzătorul le vinde în mod obişnuit 62;
– preţul mediu aplicat în ziua încheierii contractului pe piaţa
cea mai apropiată de locul încheierii vânzării, în lipsă de stipulaţie
contrară, şi când preţul bunurilor este stabilit pe pieţele organizate63.
c) Preţul să fie sincer
Condiţia ca preţul să fie sincer este reglementată împreună cu
cerinţa ca acesta să fie serios, cu toate că cele două condiţii sunt
distincte şi nu pot fi confundate. Cele două condiţii au fost
reglementate prin contrariul lor: preţul fictiv şi preţul derizoriu64.
În ceea ce priveşte condiţia ca preţul să fie sincer, aceasta
înseamnă că preţul trebuie să fie real, nu fictiv, ci stabilit pentru a fi
plătit în realitate.
Preţul este fictiv sau simulat când nu este stabilit cu intenţia de
a fi plătit. Încălcarea condiţiei ca preţul să fie sincer atrage după sine
sancţiunea nulităţii relative a contractului.
d) Preţul să fie serios
Preţul este serios (pretium verum) dacă intenţia părţilor este
exprimată în privinţa acestuia în conformitate cu echivalentul valoric
al lucrului cumpărat. Preţul serios implică existenţa unei proporţii
între cuantumul acestuia şi valoarea reală a bunului, dar şi o doză
rezonabilă de subiectivitate a părţilor65.
În caz de neseriozitate a preţului, contractul este lovit de
nulitate absolută, în vreme ce, în caz de vilitate a preţului, vânzarea
este valabilă.
Pentru ca preţul să fie derizoriu (ieftin), acesta trebuie să aibă
un cuantum atât de disproporţionat faţă de valoarea bunului vândut,
încât să nu poată constitui cauza obligaţiei asumate de vânzător de a
transfera lucrul vândut.
57
Art. 1.662 C. civ.
58
D. Alexandrenco, op. cit., p. 122.
59
Art. 1.232 alin. (1) C. civ.
60
Art. 1.663 C. civ.
61
Art. 1.664 alin. (1) C. civ.
62
Art. 1.664 alin. (2) C. civ.
63
Art. 1.664 alin. (3) C. civ.
64
Art. 1.665 C. civ.
65
27
1.3.3.3. Clauza de inalienabilitate
În afară de limitările legale ale dreptului de proprietate, Codul
civil reglementează posibilitatea instituirii unor limitări prin acte
juridice semnate de către proprietar, sub condiţia respectării ordinii
publice şi a bunelor moravuri.
Astfel, prin art. 627 C. civ., este reglementată în mod expres
clauza de inalienabilitate. Potrivit textului de lege evocat, prin
convenţie sau testament se poate interzice înstrăinarea unui bun.
Având în vedere că o clauză de inalienabilitate vine în contradicţie cu
principiul general al libertăţii de circulaţie a bunurilor, pentru a nu fi
lovită de nulitate absolută, această clauză trebuie să se supună unor
condiţii cumulative. Aceste condiţii erau recunoscute şi de doctrina şi
practica juridică anterioară66.
O primă condiţie este aceea de a fi justificată de un interes
serios şi legitim. Interesul are acest caracter în situaţia în care fie
pentru părţi, fie pentru terţi este în măsură de a fi privit ca o valoare
ce justifică indisponibilizarea temporară a bunului. Ne raliem tezei 67
potrivit căreia clauza de inalienabilitate trebuie considerată cu
rezerve, deoarece având în vedere că marea majoritate a contractelor
dau naştere la obligaţii care sunt corelative unor creanţe chirografare,
a institui inalienabilităţi patrimoniale pentru a asigura executarea ar
însemna să înlocuim regula libertăţii de a contracta cu excepţia
clauzei de inalienabilitate. Or, o astfel de practică ar avea darul de a
închista circuitul civil, diminuând mobilitatea şi eficienţa sa
economică. În măsura în care interesul serios şi legitim care a condus
la instituirea clauzei de inalienabilitate a dispărut, în mod
excepţional, instanţa de judecată poate interveni. Aceasta poate
pronunţa o hotărâre judecătorească prin care să autorizeze
proprietarul bunului indisponibilizat să dispună de el în mod liber,
lipsind astfel de efect clauza convenţională de inalienabilitate
devenită caducă.
Cea de-a doua condiţie este ca inalienabilitatea să aibă o durată
de cel mult 49 de ani. Condiţia temporalităţii clauzei de
inalienabilitate trebuie pusă în corelaţie cu condiţia interesului serios
şi legitim al acesteia. Drept urmare, în situaţia în care clauza a fost
prevăzută pentru o durată mai lungă decât cea previzibilă pentru
asigurarea interesului serios şi legitim care a dictat-o, atunci ea este
lovită de nulitate absolută parţială, indiferent dacă este mai mică sau
egală cu perioada de 49 de ani. Această nulitate absolută este parţială,
deoarece îşi produce efectele de la data îndeplinirii interesului serios
şi legitim, şi nu de la data instituirii clauzei.
Invaliditatea clauzei, adică nulitatea ei, atrage nulitatea
contractului în care este stipulată, în timp ce caducitatea clauzei nu
influenţează celelalte efecte ale contractului. Nulitatea clauzei de
inalienabilitate prevăzută într-un contract atrage nulitatea acestuia
sub condiţia să fi fost determinantă la încheierea contractului.
Caracterul determinant al clauzei se prezumă, până la proba
contrară, în contractele cu titlu oneros68.
66
F. Moţiu, D. Moţiu, Contracte civile speciale. Prezent şi viitor, Editura Mirton, Timişoara, 2009, p. 47;
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 400/1978, C.D., 1978, p. 22.
67
R. Dincă, Contracte civile speciale în noul Cod civil, op. cit., p. 86.
68
28
Clauza de inalienabilitate se subînţelege în contractele de
vânzare în care vânzătorul îşi asumă obligaţia de a transmite în viitor
proprietatea către o persoană determinată sau determinabilă69.
Clauza de inalienabilitate nu are puterea de a opri transmiterea
bunului pe cale de succesiune70.
Clauza de inalienabilitate nu impune numai o limită a dreptului
real, ci dă naştere şi la un drept de creanţă, având ca subiecte
creditorul, desemnat de persoana care a impus inalienabilitatea
bunului, şi debitorul, reprezentat de persoana care şi-a asumat clauza
stipulată în contract.
În ceea ce priveşte opozabilitatea clauzei de inalienabilitate71,
Codul civil prevede că această clauză poate fi invocată doar dacă este
valabilă şi îndeplineşte condiţiile de opozabilitate.
În caz de nerespectare a clauzei de inalienabilitate, se pot aplica
următoarele sancţiuni72:
– rezoluţiunea contractului, cerută de înstrăinătorul bunului
afectat de clauză, în cazul încălcării clauzei de către dobânditor;
– anularea actului de înstrăinare subsecvent – încheiat cu
nerespectarea clauzei, cerută atât de înstrăinătorul bunului aflat sub clau-
ză, cât şi de către terţul în favoarea căruia s-a stipulat inalienabilitatea.
1.3.4. Cauza contractului de vânzare

Cauza este definită de lege ca fiind „motivul care determină
fiecare parte să încheie contractul”73. În acelaşi timp, legea74 prevede
că o condiţie de validitate a contractului este cauza licită şi morală.
Aşadar, în concepţia Codului civil, cauza este o condiţie de fond care
reprezintă motivul de a contracta.
Cauza are caracter complex, fiind bazată pe interesele părţilor
contractante, care pot fi raţiuni apropiate (cauza proxima) ori raţiuni
îndepărtate (cauza remontae)75. De altfel, în proiectele europene ale
contractelor76, noţiunea de „cauză” a fost eliminată şi înlocuită cu
termenul de „interes”, mult mai potrivit pentru construcţia juridică a
contractului.
Cauza vânzării, pentru a fi valabilă, trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) să existe;
b) să fie licită;
c) să fie morală.
a) Cauza trebuie să existe, tocmai pentru ca vânzarea să fie
valabil încheiată. Inexistenţa cauzei atrage după sine nulitatea
relativă a contractului de vânzare, cu excepţia cazului în care
contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice77.
69
70
Art. 627 alin. (5) C. civ
71
În cele ce urmează, problemele referitoare la clauza de inalienabilitate sunt preluate, în cea mai mare
parte, dintr-o lucrare anterioară: B. Florea, Drept civil. Drepturile reale principale, op. cit., p. 62.
72
Art. 629 C. civ.
73
Art. 1.235 C. civ.
74
Art. 1.179 alin. (4), pct.4, C. civ.
75
G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 363.
76
A se vedea Principiile dreptului european al contractelor (P.E.C.L.), Proiectul Gandolfi, Principiile
Unidroit, Anteproiectul Catala, Cadru comun de referinţă (CFR – Bar).
77
Art. 1.238 alin. (1) C. civ.
29
b) A doua condiţie pentru validitatea cauzei este ca aceasta să
fie licită, adică să nu fie contrară legii şi ordinii publice. Dacă părţile
încheie un act fictiv cu scopul de a micşora patrimoniul debitorului
prin lipsirea acestuia de un bun urmăribil prin dreptul de gaj general
al creditorului, actul încheiat reprezintă fraudă la lege. Sancţiunea
pentru nerespectarea condiţiei privind caracterul licit al cauzei este
nulitatea absolută a contractului.
c) Cauza contractului de vânzare trebuie să fie morală. Cauza
este morală dacă nu încalcă bunele moravuri. Jurisprudenţa78 a statuat
că vânzarea între concubini este lovită de nulitate absolută, dacă s-a
încheiat contractul la presiunea pârâtei pentru menţinerea relaţiei de
concubinaj. Sancţiunea pentru cauza imorală este nulitatea absolută a
contractului de vânzare, aplicabilă în aceleaşi condiţii ca şi la cauza
ilicită.
1.3.5. Forma contractului de vânzare

În principiu, contractul de vânzare se încheie în mod valabil
dacă părţile şi-au exprimat acordul de voinţă (solo consensum), fără a
fi nevoie ca acest acord să îmbrace o formă anume.
Aşadar, vânzarea este consensuală chiar dacă îndeplinirea
obligaţiei (de „a da”, de remitere a lucrului vândut ori de achitare a
preţului), este ulterioară momentului încheierii convenţiei79. Pe cale de
excepţie, de la regula potrivit căreia vânzarea este consensuală, există
şi situaţii când aceasta are caracter solemn. Este vorba de vânzarea
unor drepturi reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară80, a
căror înscriere în cartea funciară se efectuează în baza înscrisului
autentic notarial81. Deci, contractul de vânzare având ca obiect imobile
înscrise în cartea funciară trebuie să îmbrace forma autentică.
Nerespectarea acestei forme atrage după sine nulitatea absolută
a contractului82. Chiar dacă părţile au convenit ca vânzarea să se
încheie într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, dar apoi forma
respectivă nu este respectată, contractul va fi considerat ca fiind
valabil încheiat83.
Forma scrisă a contractului de vânzare este importantă, uneori,
sub aspectul probării existenţei actului. Când, pentru dovedirea unui
act, legea cere forma scrisă, proba cu martori este inadmisibilă84.
Dacă valoarea obiectului actului juridic este mai mare de 250 de lei,
acesta nu poate fi dovedit cu martori. Pe cale de excepţie, dacă legea
specială nu cere proba scrisă, dovada cu martori se poate face contra
unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui,
dacă a fost făcut de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale85.
78
Trib. Jud. Hunedoara, dec. nr. 193/1988, în „Revista română de drept” nr. 10/1998, p. 68, apud
79
L. Stănciulescu, op. cit., p. 140; G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 114.
80
Art. 885 C. civ.
81
Art. 888 C. civ.
82
Art. 1.242 alin. (1) C. civ.
83
Art. 1.242 alin. (2) C. civ.
84
Art. 309 alin. (3) noul C. pr. civ.
85
Art. 309 alin. (2) noul C. pr. civ.
30
De reţinut că proba cu martori nu se admite niciodată
împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici despre ceea ce
s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui,
chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic
respectiv, cu excepţia cazului când părţile convin, chiar şi tacit, să
folosească proba cu martori, în condiţiile legii.
În sfârşit, contractele de vânzare pot să îmbrace şi forma
electronică, cu respectarea condiţiilor cuprinse în legile speciale.
Există situaţii când validitatea vânzării este condiţionată de
obţinerea unor aprobări ori, după caz, a unor autorizaţii prealabile,
emise de anumite categorii de persoane ori autorităţi publice, sau a
unor avize.
1.3.6. Pactul de opţiune, promisiunea de vânzare şi promisiunea

de cumpărare
Părţile pot să încheie o convenţie în temeiul căreia să-şi asume
numai obligaţia de a încheia în viitor un contract de vânzare, fără ca
prin acea convenţie să se transfere dreptul de proprietate86. Această
convenţie poate să îmbrace forma pactului de opţiune, a promisiunii de
vânzare, a promisiunii de cumpărare sau a dreptului de preemţiune.
1.3.6.1. Pactul de opţiune

Codul civil în vigoare reglementează pactul de opţiune,
instituţie nouă, distinctă de promisiunea unilaterală de vânzare.
Pactul de opţiune este definit87 ca fiind înţelegerea părţilor prin
care una dintre ele să rămână legată de propria declaraţie de voinţă,
iar cealaltă să o poată accepta sau refuza, iar acea declaraţie se
consideră o ofertă irevocabilă şi produce efectele prevăzute de lege88.
Pactul de opţiune privind un contract de vânzare asupra unui
bun individual determinat este reglementat şi în materia referitoare la
contractul de vânzare89.
Definiţia pactului de opţiune de vânzare. Pactul de opţiune de
vânzare este un contract prin care o persoană, numită promitent, se
obligă să vândă (sau să cumpere) un bun individual determinat sau
determinabil pentru un preţ anume, unei alte persoane, numită
beneficiar, dacă aceasta va decide să cumpere (sau să vândă) într-un
anumit termen.
Natura juridică a pactului de opţiune. Pactul de opţiune poate fi
un contract unilateral sau un contract sinalagmatic. Pactul de opţiune
este un contract unilateral în situaţia în care beneficiarul nu îşi asumă
nicio obligaţie patrimonială faţă de promitent.
86
Pentru detalii privind acordurile preparatorii, a se vedea M.-L. Belu Magdo, Contractele anticipative
vânzării-cumpărării, în „Revista de drept comercial” nr. 3/2013, p. 7-28.
87
A se vedea art. 1.278 C. civ., text cuprins în materia izvoarelor obligaţiilor şi nu la dispoziţiile
consacrate contractului de vânzare.
88
Efectele ofertei irevocabile sunt stipulate în cuprinsul art. 1.191 C. civ.
89
Art. 1.668 C. civ.
31
Pe de altă parte, dacă beneficiarul se obligă să efectueze o
contraprestaţie în schimbul dreptului de opţiune, atunci pactul de
opţiune este un contract sinalagmatic. Pentru încheierea contractului
de vânzare la care s-a obligat promitentul prin pactul de opţiune,
trebuie ca beneficiarul să-şi exercite dreptul de opţiune în sensul de a
accepta contractul de vânzare promis90. Altfel spus, acceptarea
opţiunii promisă de promitent înseamnă încheierea contractului de
vânzare. Dreptul de opţiune poate să aparţină fie beneficiarului
cumpărător, fie beneficiarului vânzător, în funcţie de persoana care
şi-a asumat calitatea de promitent.
Dreptul de opţiune poate fi instituit şi în favoarea viitorului
vânzător şi în beneficiul viitorului cumpărător. Aşadar, calitatea de
beneficiar al pactului de opţiune o pot avea atât viitorul vânzător, cât
şi posibilul comparator.
În opinia noastră, „ridicarea opţiunii” nu înseamnă obligatoriu
acceptarea acesteia, ci poate să reprezinte şi refuzul ei. Prin definiţie,
dreptul de opţiune presupune ca titularul său, adică beneficiarul, să
opteze ori pentru acceptarea încheierii vânzării propusă de promitent,
ori pentru refuzul acesteia.
Pentru a contura cu mai multă claritate identitatea pactului de
opţiune, relevăm şi alte trăsături ale acestuia, şi anume:
– beneficiarul pactului de opţiune dobândeşte un drept
potestativ, ceea ce înseamnă că are posibilitatea unilaterală de a
accepta sau nu opţiunea promitentului, astfel că va putea determina
încheierea sau nu a contractului de vânzare91;
– pentru a fi valabil încheiat, contractul reprezentat de pactul de
opţiune trebuie să respecte aceleaşi condiţii de formă ca şi contractul
de vânzare pe care-l prefigurează. Când contractul de vânzare
preconizat urmează să strămute drepturi reale ce se vor înscrie în
cartea funciară, pactele de opţiune trebuie încheiate în formă
autentică92. Per a contrario, pactul de opţiune va fi nul;
– tot astfel, declaraţia de acceptare a pactului de opţiune făcută
de beneficiar trebuie să îmbrace aceeaşi formă prevăzută de lege
pentru contractul de vânzare urmărit de părţi;
– consimţământul exprimat de promitent la momentul încheierii
pactului de opţiune rămâne valabil şi pentru încheierea contractului
de vânzare conturat de contractul care conţine pactul de opţiune;
– consimţământul beneficiarului, necesar pentru valabilitatea
contractului de vânzare preconizat, se exprimă odată cu acceptarea de
către acesta a propunerii promitentului;
– obligaţiile asumate de părţi în pactul de opţiune privind un
contract de vânzare sunt: obligaţia promitentului că va vinde sau că
va cumpăra un bun la un anumit preţ, acordând beneficiarului un
termen pentru a opta în legătură cu promisiunea ce i se adresează;
– declaraţia de promisiune privind vânzarea ori cumpărarea
unui bun făcută de promitent se consideră o ofertă irevocabilă93, prin
acordul părţilor;
90
S. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Editura Universul Juridic, 2012, p. 456.
91
D. Chirică, Contracte speciale civile şi comerciale, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p. 157.
92
A se vedea, în acelaşi sens, L. Stănciulescu, op. cit., p. 106.
93
Art. 1.278 alin. (3) şi alin. (4) C. civ.; D.A. Artene, M. Condoiu, S. Vasiliu, op. cit., p. 24.
32
– dacă părţile nu au convenit un termen pentru acceptarea ofertei
promitentului, acesta poate fi stabilit, prin ordonanţă preşedinţială, de
către instanţa de judecată competentă, cu citarea părţilor94.
– prin pactul de opţiune se instituie o inalienabilitate
convenţională a bunului ce va face obiectul contractului de vânzare
schiţat în cuprinsul pactului. Sancţiunea pentru încălcarea
inalienabilităţii convenţionale de către promitent este fie obligarea
acestuia la plata de daune-interese către beneficiar, fie rezoluţiunea
pactului de opţiune cu daune interese;
– în situaţia în care obiectul pactului de opţiune privind
contractul de vânzare este reprezentat de drepturi tabulare, dreptul de
opţiune se notează în cartea funciară95.
1.3.6.2. Promisiunea unilaterală de vânzare

Promisiunea unilaterală de vânzare reprezintă contractul prin
care o parte, numită promitent, se obligă faţă de altă parte, numită
beneficiar, să îi vândă un bun la un anumit preţ dacă acesta din urmă
va voi să-l cumpere.
Trăsăturile caracteristice ale promisiunii unilaterale de
vânzare sunt:
– este un contract, ceea ce înseamnă că se încheie în mod
valabil prin acordul de voinţă al părţilor96. Fiind un contract,
promisiunea unilaterală de vânzare se deosebeşte de:
• oferta de a contracta – care este un act juridic unilateral, adică
o manifestare unilaterală de voinţă, supusă comunicării, şi care
devine contract când se intersectează cu acceptarea;
• promisiunea unilaterală (simplă) – care este un act unilateral prin
care autorul îşi exprimă voinţa de a se obliga independent de acceptare.
Acordul de voinţă stabilit între promitentul şi beneficiarul prin
care aceştia încheie o promisiune unilaterală de vânzare constă în
asumarea de către promitent a obligaţiei de a-i vinde un bun
beneficiarului la un anumit preţ, dacă beneficiarul va voi să-l
cumpere. Acordul nu vizează încheierea vânzării, ci doar promisiunea
că se va încheia un astfel de contract;
– forma contractului de promisiune unilaterală de vânzare nu
trebuie să fie aceeaşi ca forma specifică pentru contractul de vânzare,
dacă legea prevede o astfel de formă;
– în cadrul promisiunii unilaterale de vânzare, se obligă numai
promitentul vânzător, iar beneficiarul nu îşi asumă obligaţia de a
cumpăra;
– promisiunea unilaterală de vânzare trebuie să prevadă atât
bunul, cât şi preţul promis. În lipsa acestora, promisiunea ar fi lovită
de nulitate absolută97;
– obiectul obligaţiei promitentului este de a încheia un contract
de vânzare, dacă beneficiarul va voi să cumpere bunul. Această
obligaţie, de a încheia actul juridic, este obligaţie de a face şi nu de a
da. Obligaţia de a da, adică de a transmite un drept, se va naşte odată
cu încheierea contractului de vânzare propriu-zis;
94
Art. 1.278 alin. (2) C. civ.
95
Cererea de notare în cartea funciară poate fi formulată oricând pe durata termenului de opţiune.
96
Art. 1.178 C. civ.
97
Art. 1.279 alin. (1) C. civ.
33
– obligaţia promitentului de a vinde dacă beneficiarul va voi să
cumpere este o obligaţie afectată de o condiţie suspensivă pur
potestativă din partea beneficiarului;
– condiţia suspensivă pur potestativă (dacă va voi să cumpere)
trebuie să fie îndeplinită în interiorul unui termen convenit de părţi.
Dacă părţile nu s-au înţeles cu privire la termen, acesta va fi fixat, la
cererea oricăreia dintre părţi, de către instanţa de judecată98;
– consimţământul pe care îl dă beneficiarul, în interiorul
termenului fixat, că voieşte să cumpere reprezintă şi consimţământul
său pentru încheierea contractului de vânzare;
– consimţământul promitentului pentru încheierea contractului
de vânzare trebuie exprimat prin încheierea contractului de vânzare
promis, întrucât această obligaţie de a încheia contractul a devenit
scadentă ca urmare a îndeplinirii condiţiei ca beneficiarul să voiască
să cumpere;
– dacă promitentul refuză să încheie contractul de vânzare, deşi
beneficiarul şi-a exprimat consimţământul în acest sens, atunci
instanţa, la cererea beneficiarului, poate pronunţa o hotărâre care să
ţină loc de contract99. De asemenea, beneficiarul poate cere
rezoluţiunea promisiunii unilaterale de vânzare cu daune interese 100.
1.3.6.3. Promisiunea unilaterală de cumpărare

Promisiunea unilaterală de cumpărare reprezintă contractul prin
care o parte, numită promitent, se obligă faţă de cealaltă parte, numită
beneficiar, să cumpere un bun al cărui titular este acesta din urmă, la
un anumit preţ, dacă beneficiarul va dori să îl vândă.
Condiţiile de validitate, efectele acestei convenţii şi sancţiunile
aplicabile pentru neexecutarea obligaţiei asumate prin promisiunea
unilaterală de cumpărare sunt identice cu cele de la promisiunea
unilaterală de vânzare.
În cadrul promisiunii unilaterale de cumpărare se obligă numai
promitentul, şi anume, să încheie un contract prin care să cumpere un
anumit bun, dacă beneficiarul va voi să îl vândă.
Beneficiarul unei astfel de convenţii nu are nicio obligaţie în
legătură cu bunul său, putând să-l înstrăineze sau nu, iar dacă îl
înstrăinează poate să o facă în favoarea oricărei persoane şi la ce preţ
consideră necesar. Dacă însă beneficiarul îşi exprimă intenţia de a
vinde bunul promitentului la preţul stabilit în promisiunea unilaterală
de cumpărare, atunci condiţia suspensivă pur potestativă din partea
beneficiarului se împlineşte şi promitentul trebuie să-şi îndeplinească
obligaţia de a face, şi anume aceea de a încheia contractul de vânzare
în calitate de cumpărător. În schimb, dacă beneficiarul înstrăinează
bunul unui terţ ori constituie un drept real asupra bunului respectiv,
obligaţia promitentului se stinge, cu excepţia situaţiei când bunul face
parte din categoria bunurilor de gen.
98
Art. 1.182 alin. (3) C. civ. şi art. 1.415 alin. (2) C. civ.
99
Art. 1.279 alin .(3) C. civ.
100
Art. 1.549 C. civ.
34
1.3.6.4. Promisiunea sinalagmatică de vânzare
Promisiunea sinalagmatică de vânzare este convenţia prin care
ambele părţi se obligă să încheie, în viitor, un contract de vânzare
privind un anumit bun, la un preţ determinat sau determinabil.
Fiecare parte are, în acelaşi timp, atât calitatea de promitent, cât şi pe
cea de beneficiar101. Această convenţie a fost numită şi antecontract
de vânzare sau contract provizoriu de vânzare102. Alţi autori103 au
argumentat teza contrară, potrivit căreia promisiunea sinalagmatică
de vânzare şi antecontractul sunt două instituţii diferite, autonome.
Apariţia promisiunii sinalagmatice de vânzare a fost
determinată de nevoia părţilor de a consfinţi voinţa lor juridică
privind încheierea vânzării într-un act juridic valabil. În doctrină s-a
arătat că „dacă vânzarea-cumpărarea imobilelor fără respectarea
condiţiilor cerute de lege (autorizaţie administrativă prealabilă şi
încheierea contractului în formă autentică) este lovită de nulitate, în
schimb este valabilă promisiunea sinalagmatică de a încheia un
contract în viitor, când se vor putea respecta întocmai toate cerinţele
legii”104.
Promisiunea sinalagmatică de vânzare se impune, aşadar, când
există situaţii practice în care, cu toate că părţile doresc vânzarea,
sunt împiedicate să încheie, în mod valabil, contractul care să ateste
transferul dreptului de la o persoană la alta (exemple: lipsa lucrărilor
de cadastru care împiedică încheierea în mod valabil a contractului de
vânzare; cumpărătorul nu deţine sumele de bani necesare pentru
autentificarea contractului; incapacitatea cumpărătorului de a
cumpăra întrucât nu s-a finalizat procedura de dobândire a cetăţeniei
române).
Promisiunea sinalagmatică de vânzare nu trebuie să respecte
condiţiile de formă prevăzute pentru vânzare.
Promisiunea sinalagmatică de vânzare dă naştere la un drept
creanţă sinalagmatic. Creanţa este afectată de un termen suspensiv în
beneficiul ambelor părţi, ceea ce înseamnă că niciuna dintre ele nu
poate fi obligată la încheierea obligaţiei de a face a celeilalte părţi, şi
anume de a încheia contractul de vânzare înainte de împlinirea
termenului, cu excepţia cazului când părţile, de comun acord, renunţă
la beneficiul termenului.
În situaţia în care, la împlinirea termenului, una dintre părţi
refuză încheierea contractului promis, cealaltă parte poate cere, fie
rezoluţiunea promisiunii cu dauneinterese, fie executarea silită a
obligaţiei prin echivalent, fie pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti
care să substituie consimţământul promitentului aflat în culpă105.
Dacă promitentul-vânzător nu şi-a respectat obligaţia asumată
în promisiunea sinalagmatică de vânzare şi a încheiat un contract de
vânzare cu o altă persoană decât promitentul-cumpărător, contractul
de vânzare este valabil, dar promitentul-vânzător poate fi obligat la
plata către promitentul-cumpărător a unor daune-interese compensatorii.
101
102
T. Prescure, op. cit., p. 29.
103
I. Popa, Contractul de vânzare-cumpărare, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 167-172.
104
M. Mureşanu, Contracte civile, Vol. I, Contractul de vânzare-cumpărare, Editura Cordial Lex,
Cluj-Napoca, 1996, p. 134.
105
A se vedea art. 1.669 C. civ.
35
1.3.6.5. Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort)
Promisiunea faptei altuia este contractul prin care o persoană,
numită promitent, se obligă faţă de o altă persoană, numită beneficiar,
să determine pe un terţ să încheie un act juridic promis sau să ratifice
actul încheiat în contul lui de către promitent fără împuternicirea sa
prealabilă106. În Codul civil, promisiunea faptei altuia este
reglementată107 numai ca excepţie aparentă de la principiul efectului
neretroactiv al contractelor.
Obligaţia pe care şi-o asumă promitentul este obligaţie de
rezultat. Dacă angajamentul promitentului este ca terţul să încheie
sau să ratifice un contract de vânzare, atunci actul încheiat poate fi
denumit promisiunea încheierii vânzării de către un terţ108.
În cazul în care terţul refuză să ratifice actul sau dacă ratificarea
devine imposibilă din motive obiective (deces, incapacitate etc.),
promisiunea încheierii vânzării de către terţ nu va mai produce niciun
efect.
Dacă terţul refuză să îndeplinească obligaţia stipulată în
convenţia de porte-fort, promitentul şi beneficiarul acesteia trebuie
să-şi restituie ceea ce au executat în baza convenţiei. De asemenea,
promitentul va răspunde cu daune-interese pentru neîndeplinirea
obligaţiei asumate. Ratificarea contractului de vânzare de către terţ
înseamnă îndeplinirea promisiunii de către promitent. Contractul de
vânzare ratificat echivalează cu valabilitatea sa în mod retroactiv
(ab initio), adică din momentul iniţial al încheierii sale.
1.3.7. Dreptul de preempţiune

Codul civil în vigoare reglementează dreptul de preempţiune în
art. 1.730-1.740, precum şi în art. 1.746 şi art. 1.849. Articolele
1.730-1.740 constituie dreptul comun în materia dreptului de
preempţiune şi, pe cale de consecinţă, se aplică tuturor drepturilor de
preempţiune instituite prin lege ori pe cale convenţională.
Celelalte texte de lege evocate reglementează două drepturi de
preempţiune speciale, şi anume:
– dreptul de preempţiune privind terenurile forestiere al
coproprietarilor şi vecinilor proprietari de terenuri forestiere
(art. 1.746 C. civ.); şi
– dreptul de preempţiune al arendaşilor cu privire la bunurile
arendate (art. 1.849 C. civ.).
Fiind o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului
şi de la caracterul disponibil al oricărui drept subiectiv, dreptul de
preempţiune este de strictă interpretare şi aplicare109.
106
Pentru detalii în materia promisiunii faptei altuia, a se vedea L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile.
Vol. II., Contractul, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 596 şi urm.
107
Art. 1.283 C. civ.
108
De exemplu, două persoane se află în litigiu într-un proces având ca obiect partajul unui imobil. Una
dintre aceste persoane decedează, iar un moştenitor al lui de cuius se înţelege cu persoana din litigiu rămasă în
viaţă să-i vândă acesteia partea autorului său asupra imobilului în litigiu şi se obligă porte-fort să îi determine şi
pe ceilalţi moştenitori să consimtă la tranzacţie.
109
F. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., p. 41.
36
1.3.7.1. Definiţia dreptului de preempţiune
Dreptul de preempţiune este dreptul subiectiv civil ce conferă
titularului său, numit preemptor, atributul de a avea întâietate la
cumpărarea unui bun la preţ egal, în raport cu terţe persoane. Cu titlu
de exemplu, are drept de preempţiune chiriaşul care doreşte să
cumpere apartamentul pe care l-a închiriat, dacă proprietarul îl vinde.
Potrivit art. 1.730 alin. (1) C. civ., „titularul dreptului de
preempţiune, numit preemptor, poate să cumpere cu prioritate un
bun”.
Cu toate că libertatea contractuală este afectată de existenţa
dreptului de preempţiune, vânzarea nu devine forţată, întrucât voinţa
titularului dreptului de a înstrăina nu este substituită. Se îngrădeşte
doar libertatea vânzătorului de a alege persoana cumpărătorului110.

Dreptul de preempţiune este indivizibil, în sensul că
preemptorul îl exercită în mod unitar, „fără posibilitatea de a-l
fracţiona”111.
Indivizibilitatea dreptului de preempţiune se manifestă între
creditori şi între debitori şi/sau între moştenitorii lor.
Dreptul de preempţiune are caracter incesibil, ceea ce înseamnă
că nu poate fi transmis decât împreună cu calitatea preemptorului.
În sfârşit, preempţiunea convenţională are caracter temporar.
Părţile pot să prevadă un termen de maximum 5 ani, în interiorul
căruia se poate exercita dreptul de preempţiune. Dacă ele prevăd un
termen mai mare de 5 ani, atunci clauza este lovită de nulitate
absolută şi termenul se reduce de drept la limita de 5 ani. În situaţia
în care părţile nu au prevăzut niciun termen, se consideră că
preempţiunea s-a constituit pe durata vieţii preemptorului.
1.3.7.3. Natura juridică

Considerăm că dreptul de preempţiune are natura juridică a
unui drept de creanţă corelativ obligaţiei de a nu face în sarcina
proprietarului bunului supus preempţiunii. Obligaţia proprietarului
bunului în cazul existenţei preempţiunii este de a nu încheia un
contract de vânzare care să nu includă condiţia suspensivă ca
preemptorul să nu cumpere bunul, în aceleaşi condiţii şi la acelaşi
preţ.
Preempţiunea, ca drept de creanţă corelativ unei obligaţii
negative, dă naştere la două drepturi accesorii. Primul este dreptul
preemptorului de a fi notificat cu privire la încheierea de către
proprietar a unui contract de vânzare privind bunul supus
preempţiunii. Acest drept este unul corelativ obligaţiei proprietarului
de a notifica preemptorul (obligaţia de a face). Cel de-al doilea este
dreptul preemptorului de a accepta contractul notificat, prin achitarea
preţului. Natura acestui drept este cea a unui drept potestativ.
110
111
Ghe. Gheorghiu, op. cit., p. 1794.
37
1.3.7.4. Exercitarea dreptului de preempţiune
Codul civil a reglementat exercitarea dreptului de prempţiune
atât în cazul în care acesta a fost constituit prin lege, cât şi în situaţia
în care originea sa este de natură convenţională. Părţile pot deroga de
la normele stabilite în Codul civil în materie numai dacă este vorba
de o preempţiune convenţională112.
Prin urmare, dreptul de preempţiune legală nu se poate exercita
potrivit normelor stabilite de către părţi, ci numai în limita
prevederilor legale, care au caracter imperativ, de ordine publică.
În schimb, exercitarea dreptului de preempţiune convenţională
se poate stabili de către părţi şi prin derogare de la dispoziţiile
Codului civil, care constituie, în acest caz, norme supletive.
Contractul se notifică preemptorului de către vânzător ori de
către terţul cu care s-a încheiat. Notificarea trebuie să se refere la
numele şi prenumele vânzătorului, descrierea bunului, normele care îl
guvernează, termenii şi condiţiile vânzării, precum şi locul unde se
află bunul. Dacă vreuna dintre aceste informaţii nu se regăseşte în
cuprinsul notificării, atunci aceasta este ineficace şi termenul legal de
exercitare a preempţiuni va începe să curgă de la data la care s-au
completat informaţiile ce lipseau. Exercitarea dreptului de
preempţiune de către preemptor se face în termen de cel mult 10 zile
pentru bunurile mobile şi în termen de cel mult 30 de zile pentru
bunurile imobile, termene care încep să curgă de la primirea
notificării113.
Acordul preemptorului de a încheia contractul prevăzut în
notificare se comunică vânzătorului, însoţit de consemnarea preţului
la dispoziţia acestuia.
Neexercitarea în termen a preempţiunii atrage decăderea din
drept prin expirarea termenului, iar condiţia suspensivă din contractul
de vânzare se îndeplineşte şi contractul cu terţul se consolidează
retroactiv, de la data la care a fost încheiat. Dimpotrivă, în ipoteza în
care preemptorul îşi exercită dreptul de preempţiune în termen,
contractul dintre vânzător şi terţ se desfiinţează retroactiv prin
neîndeplinirea condiţiei suspensive. Sunt lipsite de efecte faţă de
preemptor eventualele clauze cuprinse în contractul încheiat cu terţul
care au drept scop împiedicarea exercitării dreptului de preempţiune.
1.3.7.5. Nulitatea şi opozabilitatea dreptului de preempţiune

Contractul de vânzare afectat de o preempţiune se poate încheia
în mod valabil cu un terţ numai sub condiţia suspensivă a
neexercitării dreptului de preempţiune de către titularul său.
Când dreptul de preempţiune este legal, sancţiunea nerespec-
tării condiţiei suspensive este nulitatea absolută a contractului, fiind
vorba de un interes public. Dimpotrivă, când dreptul de preempţiune
este convenţional, sancţiunea nerespectării condiţiei suspensive este
nulitatea relativă a contractului.
112
Art. 1.730 alin. (2) C. civ.
113
Art. 1.732 alin. (4) C. civ.
38
În materia imobilelor, pentru a fi opozabil faţă de terţi, dreptul
de preempţiune convenţional trebuie notat în cartea funciară 114.
Aşadar, drepturile de preempţiune legale sunt opozabile terţilor prin
caracterul lor, fără să fie notate în cartea funciară.
Notarea dreptului de preempţiune în cartea funciară se face sub
condiţia suspensivă ca preemptorul să nu notifice biroului de carte
funciară dovada comunicării preţului la dispoziţia vânzătorului.
Notificarea trebuie efectuată în termen de 30 de zile de la data când
preemptorul a primit încheierea biroului de carte funciară prin care
s-a dispus înscrierea. Dacă bunul care face obiectul contractului este
supus executării silite ori este scos la vânzare silită cu autorizarea
judecătorului sindic, dreptul de preempţiune se exercită în condiţiile
prevăzute de Codul de procedură civilă115.
1.3.7.6. Pluralitatea de preemptori şi pluralitatea de bunuri

Legea116 stabileşte ordinea de preferinţă a exercitării dreptului
de preempţiune când mai mulţi titulari ai acestui drept vin în concurs.
Astfel, în concursul dintre un preemptor legal şi un preemptor
convenţional are prioritate primul.
Dacă sunt mai mulţi preemptori legali care şi-au exercitat
dreptul de preempţiune, este dreptul vânzătorului să opteze pentru
unul dintre aceştia. Soluţia pe care o oferă legiuitorul în acest caz
poate fi îmbunătăţită117.
În concursul dintre mai mulţi preemptori convenţionali şi când
bunul este imobil, are prioritate cel care şi-a înscris primul dreptul de
preempţiune în cartea funciară. Dacă bunul este mobil şi se află în
concurs mai mulţi preemptori convenţionali, are prioritate titularul
dreptului de preempţiune convenţional care are data certă cea mai
veche. Această ordine de preferinţă este imperativă şi orice clauză
contractuală contrară se consideră nescrisă 118.
1.3.7.7. Dreptul de preempţiune în legi speciale

Dreptul de preempţiune al cumpărătorului prevăzut în legile
speciale îmbracă unele particularităţi. Astfel, potrivit art. 17 alin. (1)
din Legea nr. 10/2001119, locatarii imobilelor restituite persoanelor
îndreptăţite, având, printre altele, destinaţia de unităţi şi instituţii de
învăţământ de stat, unităţi sanitare şi de asistenţă medico-socială din
sistemul public, imobile ocupate de administraţiile financiare,
trezorerii etc., instituţii culturale, precum şi cele ocupate de sediile
partidelor politice, „au drept de preempţiune la cumpărarea acestora”.
114
Art. 1.737 alin. (1) C. civ.
115
Art. 1.738 C. civ.
116
Art. 1.734 C. civ.
117
În acelaşi sens, a se vedea Ghe. Gheorghiu, op. cit., p. 1.790.
118
Art. 1.734 alin. (2) C. civ.
119
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005.
39
De asemenea, în conformitate cu art. 37 din Legea nr. 33/1994
privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică120, în situaţia
când un imobil expropriat este scos la vânzare de către expropriatorul
ce nu a realizat lucrarea de utilitate publică pentru care imobilul a fost
expropriat, fostul proprietar (expropriatul) are un drept de prioritate
la cumpărare. Cumpărarea imobilului expropriat de către expropriat
are loc la un preţ ce nu poate fi mai mare decât despăgubirea primită,
la expropriere, actualizată.
Dreptul de prioritate la redobândirea imobilului se exercită
printr-o procedură mult mai simplificată decât procedura de
exercitare a dreptului de preempţiune121.
În sfârşit, potrivit art. 1.746 C. civ., terenurile din fondul
forestier aflate în proprietate privată se pot vinde respectând dreptul
de preempţiune al titularilor. Titularii dreptului de preempţiune în
acest caz sunt vecinii proprietari de fonduri forestiere, chiar şi statul,
dacă are calitatea de proprietar al terenurilor învecinate.
1.3.7.8. Stingerea dreptului de preempţiune

Dreptul de preempţiune se stinge prin exercitarea dreptului
accesoriu, de natură potestativă de către preemptor, şi anume dreptul
de a accepta contractul notificat.
Dacă acceptarea contractului are loc în termen, prin plata
preţului către vânzător, dreptul de preempţiune se stinge prin
acceptare.
În cazul în care acceptarea nu are loc în termen, preempţiunea
se stinge prin decădere, la împlinirea termenului.
Dreptul de preempţiune se stinge în parte în situaţia în care
preemptorul nu acceptă contractul de vânzare oferit, iar refuzul este
exprimat în termen. În această ipoteză, dreptul de preempţiune se
stinge doar în legătură cu contractul de vânzare respectiv, dar
subzistă în ceea ce priveşte alte vânzări ulterioare ale bunului supus
preempţiunii.
Dreptul convenţional de preempţiune se poate stinge şi înainte
de împlinirea termenului, în cazul decesului preemptorului sau la
încetarea existenţei persoanei juridice.
Dreptul legal de preempţiune nu se stinge prin decesul
preemptorului, deoarece acesta se constituie pentru motive de ordine
publică ori în considerarea calităţii unei persoane 122.
1.3.8. Efectele contractului de vânzare

1.3.8.1. Obligaţiile vânzătorului
Obligaţiile vânzătorului sunt reglementate prin art. 1.671-1.718
C. civil. Acestea sunt:
– obligaţia de transmitere a dreptului vândut;
– obligaţia de predare a bunului;
– obligaţia de garanţie contra evicţiunii;
– obligaţia de garanţie contra viciilor bunului vândut;
120
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 2 iunie 1994 şi republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011.
121
Fr. Deak, op. cit., p. 37-38; G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 346.
122
Ghe. Gheorghiu, op. cit., p. 1794.
40
– obligaţia de garanţie pentru buna funcţionare a lucrului
vândut.
1.3.8.1.1. Interpretarea clauzelor vânzării

În domeniul contractului de vânzare, interpretarea clauzelor
îndoielnice se face în defavoarea vânzătorului, pornindu-se de la
faptul că acesta este, de regulă, cel care redactează contractul şi, deci,
lui îi sunt imputabile eventualele aspecte neclare din cuprinsul
convenţiei. Totuşi, în situaţia contractelor de adeziune şi a celor
încheiate cu consumatorii, redactate de vânzător, interpretarea se
efectuează în favoarea acestuia123.
1.3.8.1.2. Obligaţia de transmitere a dreptului vândut

Potrivit art. 1.674 C. civ., proprietatea se strămută de drept
cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă
bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost încă plătit, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege.
Rezultă din textul de lege evocat că transmiterea dreptului de
proprietate nu ar fi o obligaţie a vânzătorului, indiferent de momentul
în care are loc, la data încheierii contractului de vânzare, sau ulterior,
deoarece proprietatea se transferă din patrimonial vânzătorului în cel
al cumpărătorului fără intervenţia părţilor, ci „automat şi ex lege”124.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că transmiterea proprietăţii
ori a altui drept prin vânzare este principala obligaţie a vânzătorului,
care ţine de esenţa contractului de vânzare. Această obligaţie se
îndeplineşte fie la momentul acordului de voinţă al părţilor, fie
ulterior acestui moment. Regula este aceea că obligaţia de transfer a
proprietăţii are loc la momentul în care părţile se pun de acord cu
privire la existenţa obligaţiei de transfer, iar excepţia este conturată
de diferite evenimente subsecvente acordului părţilor.
Revenind la excepţiile de la regula după care transferul
dreptului vândut are loc în momentul stabilirii acordului de voinţă,
vom examina unele dintre aceste cazuri, când, aşa cum am precizat,
dreptul vândut se transferă ulterior125.
a) Termenul fixat de părţi prin care acestea convin ca obligaţia
de a transfera proprietatea să fie îndeplinită ulterior acordului de
voinţă privind naşterea obligaţiei de transfer. Termenul trebuie să
afecteze obligaţia de transfer, şi nu obligaţia de predare a lucrului
vândut. Obligaţia de a transfera dreptul se va socoti îndeplinită la data
împlinirii termenului.
b) Condiţia suspensivă stabilită de parte poate afecta obligaţia
de a transfera proprietatea, obligaţie care se naşte retroactiv, de la
data acordului de voinţă privind vânzarea, doar dacă se îndeplineşte
condiţia. Avem de-a face, în acest caz, cu proprietatea rezolubilă,
modalitate a dreptului de proprietate în care, pendinte conditione,
dreptul vândut aparţine vânzătorului, sub condiţie rezolutorie şi
cumpărătorului, sub condiţie suspensivă.
123
Art. 1. 269 alin. (2) C. civ.
124
A se vedea: L. Pop, Discuţii în legătură cu unele clarificări ale obligaţiilor după obiectul lor, în
„Dreptul” nr. 8/2005, p. 56-57; St.D. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V. Nemeş, op. cit., p. 39.
125
R. Dincă, Contractele civile speciale în noul Cod civil, op. cit., p. 99-108.
41
c) Vânzarea alternativă afectează momentul transmiterii
dreptului vândut în sensul că acesta va fi data când are loc opţiunea.
De regulă, opţiunea privind bunul ce urmează a fi vândut aparţine
vânzătorului, dacă părţile nu au prevăzut altfel.
d) Vânzarea drepturilor tabulare126 este garantată de
prevederea că transferul acestor drepturi din patrimoniul vânzătorului
în patrimoniul cumpărătorului are loc la data înscrierii lor în cartea
funciară pe numele cumpărătorului. Atunci când vânzarea se încheie
pentru un preţ stabilit pe unitatea de măsură şi vizează o suprafaţă
anume dintr-un teren mai mare, dar nedelimitată, momentul
transmiterii proprietăţii este acela al individualizării suprafeţei
vândute prin măsurare şi delimitare.
e) Vânzarea bunurilor de gen, inclusiv a bunurilor dintr-un gen
limitat, determină ca obligaţia de transmitere a dreptului de proprietate
să fie îndeplinită la momentul individualizării prin cântărire, măsurare,
numărare sau predare127. Dacă însă avem de-a face cu o vânzare în
bloc128, cu toate că bunurile sunt de gen prin natura lor, ele sunt
determinate individual prin convenţia de vânzare, moment când se şi
transmite proprietatea asupra lor. Operaţiunile de măsurare, cântărire
sau numărare ulterioare încheierii contractului nu mai echivalează cu
stabilirea datei transferului dreptului vândut, ci îndeplinesc funcţii de
stabilire a cuantumului total al preţului, dacă acesta a fost convenit,
iniţial, pe unitatea de măsură.
f) Vânzarea după mostră sau model129 implică strămutarea
proprietăţii la momentul predării bunului şi nicidecum la momentul
studierii de către cumpărător a bunului mostră sau model din genul
care face obiectul vânzării.
g) Vânzarea bunului altuia este situaţia când proprietatea se
transferă la cumpărător din momentul dobândirii de către vânzător a
bunului sau al notificării vânzării de către terţul proprietar. De
asemenea, obligaţia vânzătorului bunului altuia se consideră ca fiind
executată prin orice mijloc, direct sau indirect, care procură
cumpărătorului proprietatea asupra bunului 130. O variantă a vânzării
bunului altuia este reprezentată de vânzarea de către un coproprietar
a bunului proprietate comună, fără să fie transmisă proprietatea
întregului bun către cumpărător. Proprietatea asupra cotei părţi din
dreptul de proprietate care aparţinea coproprietarului vânzător se
transferă în patrimoniul cumpărătorului la momentul acordului de
voinţă stabilit între vânzător şi cumpărător.
h) Rezerva proprietăţii în cazul vânzării conduce la
transmiterea dreptului de proprietate la data când are loc plata
integrală a preţului, chiar dacă bunul a fost predat131. Stipulaţia din
contract privind rezervarea proprietăţii nu este opozabilă terţilor decât
după îndeplinirea formalităţilor legale de publicitate132.
126
Art. 1.675 C. civ.
127
Art. 1.678 C. civ.
128
Art. 1.679 C. civ.
129
Art. 1.680 C. civ.
130
Art. 1.683 alin. (2) şi (3) C. civ.
131
Art. 1.684 C. civ.
132
Dacă bunul vândut sub rezerva proprietăţii este un imobil înscris în cartea funciară, dreptul
cumpărătorului de a i se transmite proprietatea se notează în aceasta [art. 902 alin. (2), pct. 9, C. civ.]. Dacă
bunul este mobil, dreptul vânzătorului se înscrie în Arhiva Electronică de Garanţii Mobiliare [art. 2.347 alin. (2),
C. civ.].
42
i) Vânzarea în regim de autoservire derogă de la regula potrivit
căreia momentul transferului dreptului de proprietate este acela al
intersectării ofertei de vânzare (expunerea lucrului în raft însoţit de
preţ şi alte informaţii necesare) cu acceptarea ei (ridicarea lucrului
din raft de către cumpărător). În acest caz, momentul transmiterii
proprietăţii este, de regulă, acela când se achită preţul la casă.
j) Vânzarea unui bun viitor individual determinat implică
transmiterea dreptului de proprietate şi alte drepturi asupra bunului la
momentul realizării lui. Realizarea bunului este reprezentată de
situaţia când bunul este gata de a fi folosit conform destinaţiei pentru
care s-a încheiat vânzarea.
Transmiterea dreptului vândut, indiferent de momentul când are
loc, dă naştere la o serie de efecte juridice accesorii, cum ar fi:
– la data transmiterii dreptului vândut se transferă şi drepturile
accesorii acestuia (de exemplu dreptul de servitute)133;
– la data transmiterii dreptului vândut se transferă şi acţiunile
întemeiate pentru acest drept134;
– la data transmiterii dreptului vândut se transferă şi dreptul de
a culege fructele bunului135.
Momentul transmiterii dreptului vândut prezintă o importanţă
deosebită în ceea ce priveşte suportarea riscurilor.
În această materie funcţionează următoarele reguli, în lipsă de
convenţie contrară:
– proprietarul suportă riscul pieirii fortuite a bunului;
– riscul contractului sinalagmatic este suportat de către
debitorul obligaţiei imposibil de executat.
Prin derogare de la aceste reguli, în contractele translative de
proprietate, legea136 a instituit unele soluţii, aplicabile în absenţa unor
stipulaţii contrare, cum ar fi:
– chiar dacă proprietatea a fost transferată, atâta vreme cât
bunul nu a fost predat, riscul contractului rămâne în sarcina
debitorului;
– în cazul pieirii fortuite a bunului, dreptul la contraprestaţie
este pierdut de către debitorul obligaţiei de predare, iar dacă a primit
contraprestaţia, este obligat să o restituie;
– dacă debitorul obligaţiei de predare a bunului a pus în
întârziere pe creditorul acestei obligaţii, acesta din urmă va suporta
riscul pieirii fortuite a bunului, chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi
pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp.
1.3.8.1.3. Obligaţia de a preda lucrul vândut

În conformitate cu art. 1.685 C. civ., predarea este „punerea
bunului vândut la dispoziţia cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce
este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă şi neîngrădită
a posesiei”.
133
Art. 1.673 alin. (2) C. civ.
134
Ibidem
135
Art. 1.692 C. civ.
136
Art. 1.274 C. civ.
43
Potrivit art. 916 alin. (1) C. civ., posesia reprezintă exercitarea
în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de
către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar.
Alineatul următor al textului citat menţionează că posesia se poate
aplica oricărui alt drept real principal. Pe baza acestor texte definim
predarea ca fiind punerea la dispoziţia cumpărătorului, de către
vânzător ,a tot ceea ce este necesar pentru exercitarea în fapt, liberă şi
neîngrădită, a prerogativelor dreptului vândut.
Pentru a se putea exercita în fapt dreptul dobândit prin
cumpărare, cumpărătorului trebuie să i se pună la dispoziţie bunul
vândut asupra căruia poartă dreptul. În noţiunea de bun vândut sunt
incluse atât lucrul asupra căruia poartă dreptul vândut, cât şi lucrurile
care fac obiectul drepturilor accesorii dreptului vândut, şi chiar
titlurile şi documentele privitoare la proprietatea sau folosinţa
bunului137.
Obligaţia de predare se referă şi la fructele bunului vândut, care
i se cuvin cumpărătorului dacă nu s-a convenit altfel, din ziua
dobândirii proprietăţii138.
Moduri de executare a obligaţiei de predare. Predarea bunului
imobil diferă de cea a predării bunului mobil în ceea ce priveşte
modalitatea de executare a obligaţiei. Astfel, predarea bunului imobil
se face prin punerea acestuia la dispoziţia cumpărătorului, liber de
orice sarcini139. În cazul bunurilor mobile, predarea se face fie prin
remiterea materială (tradiţiune), fie prin remiterea titlului
reprezentativ ori a altui document care permite cumpărătorului luarea
în posesie a bunului vândut, fie prin remiterea unui lucru care
permite exercitarea prerogativelor dreptului vândut (de exemplu,
remiterea cheilor unui imobil ori ale unui autoturism).
Locul predării. În cazul bunurilor individual determinate sau de
gen limitat prin localizare, dacă din cuprinsul contractului nu rezultă
altfel, ori în lipsa unei astfel de stipulaţii, dacă uzanţele nu diferă,
atunci predarea trebuie să fie îndeplinită la locul unde se află bunul în
momentul încheierii contractului140, predarea fiind portabilă141. Între
absenţi, locul încheierii contractului, determinat potrivit teoriei
recepţiunii142, este acela în care acceptarea policitaţiunii143 ajunge
efectiv la cunoştinţa solicitantului (ofertantului), chiar dacă acesta nu
ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile”144.
137
Art. 1.686 alin. (2) C. civ.
138
Art. 1.692 C. civ.
139
Art. 1.687 C. civ.
140
Art. 1.689 C. civ.
141
142
A se vedea: St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a VII-a revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 412; N. Cherea, Obligaţiile comerciale. Studii de doctrină şi
jurisprudenţă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 51.
143
Policitaţiunea sau oferta de a contracta este un act juridic unilateral. Acceptarea ei de către destinatar
conduce spre încheierea contractului de vânzare, părţile fiind ad idem.
144
Art. 1.186 alin. (1) C. civ.
44
În schimb, în privinţa contractelor încheiate prin mijloace de
comunicare instantanee (telefon), regula evocată nu-şi mai găseşte
aplicarea, contractul încheindu-se la momentul în care se pronunţă
acceptarea şi la locul unde se află solicitantul. Practic, astfel de
contracte sunt încheiate inter praesentes, iar obligaţia de predare
trebuie executată la locul în care se află solicitantul în momentul când
a luat la cunoştinţă de acceptarea ofertei.
În situaţia bunurilor de gen obişnuite, obligaţia de predare se
execută la domiciliul ori la sediul debitorului de la momentul
încheierii contractului, în acest caz predarea fiind cherabilă145.
Momentul predării146. Obligaţia de predare se execută la
momentul stabilit de părţi în conţinutul contractului de vânzare. În
lipsa termenului, cumpărătorul poate cere predarea bunului „de îndată
ce a plătit preţul”.
Starea bunului vândut. Bunul individual determinat trebuie să
fie predat în starea în care se afla în momentul încheierii
contractului147. Prin urmare, vânzătorul trebuie să conserve bunul
pentru ca la predare să aibă aceleaşi calităţi pe care le avea la
momentul încheierii vânzării. În intervalul de timp de la încheierea
contractului şi până la predarea bunului vândut, vânzătorul nu mai are
dreptul să-l folosească. În caz contrar, cumpărătorul poate să ceară
despăgubiri. Despăgubirile pentru folosinţa lucrului după data
scadenţei privind predarea sunt de natura daunelor-moratorii.
Despăgubirile pentru folosinţa lucrului, până la data scadentă a
obligaţiei de predare, au natura juridică a daunelor compensatorii
pentru executarea necorespunzătoare a obligaţiei de conservare.
Indiferent de natura despăgubirilor, pentru a fi acordate, trebuie
dovedit un prejudiciu cert cauzat cumpărătorului prin folosinţa
bunului vândut. Dacă în urma verificării constată că bunul este
afectat de viciu aparent148, cumpărătorul are obligaţia să-l informeze
pe vânzător, fără întârziere, în legătură cu viciile respective.
Viciile ascunse149 determină angajarea răspunderii contractuale
a vânzătorului chiar dacă ele nu au fost comunicate acestuia.
Dezacordul asupra calităţii bunului. În situaţia în care
cumpărătorul contestă calitatea sau starea lucrului pus la dispoziţie, el
se poate adresa judecătoriei de la locul prevăzut pentru executarea
obligaţiei de predare. Sesizarea instanţei se poate face şi de către
instanţa ce pronunţă o hotărâre prin care constată starea lucrului
vândut şi prin care poate dispune sechestrarea sau depozitarea
bunului către vânzător. Preşedintele judecătoriei va desemna de
îndată un expert care va arăta starea lucrului vândut.
145
146
Art. 1.693 C. civ.
147
Art. 1.690 alin. (1) C. civ.
148
Viciile aparente sunt acelea care pot fi constatate cu ocazia verificării stării bunului.
149
Viciile ascunse sunt acelea care nu pot fi constatate de către cumpărător cu ocazia verificării stării
bunului după predare, fără asistenţă de specialitate.
45
Refuzul de a preda bunul150. În cazul în care, după încheierea
vânzării, dacă obligaţia de plată a preţului este afectată de un termen,
cumpărătorul devine insolvabil, ori, chiar dacă nu devine insolvabil,
garanţiile acordate vânzătorului s-au diminuat, vânzătorul este în
drept să suspende îndeplinirea obligaţiei de predare. Suspendarea
poate fi menţinută pe toată durata intervalului de timp în care
cumpărătorul nu acordă garanţii suficiente că va plăti preţul integral,
la termenul stabilit.
Cheltuielile de predare. Cheltuielile de predare a bunului sunt
în sarcina vânzătorului151. Dacă bunul trebuie transportat dintr-un loc
în altul, în lipsa uzanţelor sau a unei stipulaţii contrare, vânzătorul
trebuie să se ocupe de expediere, pe cheltuiala cumpărătorului 152.
Vânzătorul este eliberat când predă bunul transportatorului sau
expeditorului.
Sancţiunea neîndeplinirii obligaţiei de predare. Neîndeplinirea
obligaţiei de predare a bunului poate îmbrăca trei forme: executarea
obligaţiei de predare, executarea ei cu întârziere sau executarea
necorespunzătoare a predării.
În situaţia neexecutării obligaţiei de predare, cumpărătorul
poate invoca excepţia de neexecutare a contractului (excepţio non
adimpleti contractus), în sensul că poate să refuze plata preţului 153
sau poate cere, la alegere, executarea silită, în natură sau prin
echivalent, a obligaţiei154 sau rezoluţiunea contractului cu daune-
interese155, când vânzătorul nu poate justifica neexecutarea.
În cazul executării cu întârziere a obligaţiei de predare,
cumpărătorul poate cere daune interese moratorii156 pentru repararea
prejudiciului cauzat prin întârzierea executării, sau rezoluţiunea
contractului cu daune interese, dacă dovedeşte că, din cauza
întârzierii executării obligaţiei de predare, scopul pentru care a
încheiat vânzarea nu mai poate fi atins. În ipoteza în care executarea
obligaţiei de predare este necorespunzătoare, vânzătorul poate
solicita fie remedierea viciilor, fie înlocuirea bunului cu un altul,
neviciat, în cazul bunurilor de gen. La alegere, cumpărătorul poate
cere daune compensatorii pentru prejudiciul produs de viciile
constatate sau rezoluţiunea contractului, cu restituirea preţului şi
daune interese, dacă viciile sunt atât de grave încât bunul nu mai
poate fi folosit potrivit destinaţiei avute în vedere la încheierea
contractului ori poate fi folosit într-o asemenea măsură încât nu
justifică preţul plătit.
1.3.8.1.4. Obligaţia de garanţie contra evicţiunii

Vânzătorul are, alături de celelalte obligaţii izvorâte din
contractul de vânzare, şi obligaţia de a garanta cumpărătorului
exercitarea deplină a dreptului dobândit prin vânzare.
150
Art. 1.694 C. civ.
151
Art. 1.666 alin. (2) C. civ.
152
Art. 1.667 C. civ.
153
Art. 1.556 C. civ.
154
Art. 1.527 C. civ.
155
Art. 1.549 C. civ.
156
Art. 1.530 C. civ.
46
Obligaţia de garanţie a vânzătorului se aplică oricărui tip de
vânzare, inclusiv vânzării prin licitaţie publică157. Obligaţia de
garanţie a vânzătorului se prezintă sub două aspecte: pe de o parte,
garanţia contra evicţiunii, adică acea garanţie ce incumbă
vânzătorului privind asigurarea folosirii liniştite a lucrului de către
cumpărător, iar pe de altă parte, garanţia contra viciilor, prin care
vânzătorul asigură utila folosinţă a lucrului vândut.
Noţiunea de evicţiune. Prin evicţiune se înţelege, în sens larg, o
cauză de tulburare a liniştitei posesiuni a lucrului vândut, care
conduce la pierderea de către cumpărător a posesiunii sau a dreptului
de proprietate asupra lucrului, în tot sau în parte, prin împiedicarea
exercitării atributelor acestui drept, ca urmare a valorificării de către
terţ a unui drept, care exclude, total sau parţial dreptul
cumpărătorului158. În sens restrâns, prin evicţiune se înţelege situaţia
juridică în care cumpărătorul pierde, total sau parţial, bunul vândut,
ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti prin care i se recunoaşte unui
terţ un drept de proprietate sau un alt drept real asupra lucrului
vândut, în temeiul unui titlu anterior.
Potrivit art. 1.695 alin. (1) C. civ.: „Vânzătorul este de drept
obligat să îl garanteze pe cumpărător împotriva evicţiunii care l-ar
împiedica total sau parţial în stăpânire netulburată a bunului vândut”.
Garanţia contra evicţiunii se aplică în următoarele condiţii:
– pretenţiile terţului să fie întemeiate pe un drept născut anterior
încheierii vânzării şi care nu a fost adus la cunoştinţa cumpărătorului;
– evicţiunea să provină dintr-o faptă imputabilă vânzătorului,
chiar dacă aceasta s-a ivit ulterior încheierii vânzării.
Obligaţia de a garanta contra evicţiunii vizează evicţiunea
provenită din fapta proprie a vânzătorului şi evicţiunea provenită din
partea terţilor.
Evicţiunea provenită de la vânzător. Această obligaţie este de
esenţa oricărui transfer de drept, faptul personal al vânzătorului care
tulbură pe cumpărător fiind anterior sau ulterior vânzării159, dar
tăinuit de către vânzător ori de către succesorii săi universali sau cu
titlu universal, de aşa natură încât l-a tulburat pe cumpărător în
liniştita folosinţă a lucrului, indiferent dacă tulburarea este de fapt sau
de drept.
Cu privire la tulburările de fapt, vânzătorul nu trebuie să facă
nimic de natură să tulbure exercitarea de către cumpărător a dreptului
vândut. Această obligaţie negative generală aparţine oricărei alte
persoane căreia dreptul transmis cumpărătorului îi este opozabil.
Cu privire la tulburările de drept, acestea ar putea fi produse de
actele juridice sau de acţiunile formulate de vânzător, de natură să-l
tulbure pe cumpărător în ceea ce priveşte exercitarea dreptului
dobândit. Tulburările de drept au în vedere atât acte anterioare, cât şi
ulterioare momentului încheierii contractului de vânzare.
157
A se vedea, pentru amănunte: C. Toader, Evicţiunea în contractele civile şi comerciale, Editura All
Beck, Bucureşti, 1998, p. 7; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, Editura All Beck, Bucureşti,
2004, p. 390.
158
159
47
Excepţia de garanţie160. Vânzătorul obligat să garanteze contra
evicţiunii nu poate să evingă161, adică nu poate să introducă nici
acţiuni care să tindă la împiedicarea ori la limitarea dreptului vândut.
Dacă se întâmplă astfel, cumpărătorul poate invoca o excepţie de
garanţie, apărare specifică al cărei efect este respingerea acţiunii
vânzătorului ca inadmisibilă, fără a se mai cerceta fondul cauzei.
A doua excepţie de la excepţie este reprezentată de ipoteza
acţiunilor întemeiate pe contractul de vânzare însuşi sau a celor care
au ca obiect desfiinţarea totală sau parţială a acestei convenţii (prin
nulitate, rezoluţiune, declararea simulaţiei etc.), când excepţia de
garanţie, de asemenea nu poate fi opusă vânzătorului.
Indivizibilitatea obligaţiei de garanţie se aplică în cazul
pluralităţii de debitori, adică de către vânzători. Regula indivizibilităţii
se aplică „indiferent de natura juridică şi modalitatea în care se
concretizează obligaţia de răspundere pentru evicţiune, la momente
diferite, respectiv obligaţia de a da, de a face sau de a nu face”162.
Evicţiunea provenită de la un terţ. În cazul în care tulburarea
cumpărătorului provine de la fapta unui terţ, vânzătorul are obligaţia
de a garanta contra evicţiunii provenind din fapta acelui terţ.
Obligaţia de garanţie contra evicţiunii există în această situaţie dacă
sunt îndeplinite, în mod cumulativ, curmătoarele trei condiţii163:
– să fie vorba despre o tulburare de drept, iar nu de fapt164.
Dacă tulburarea terţului este de fapt, vânzătorul nu răspunde,
deoarece nu are temei juridic. Dreptul invocat de către terţul
evingător poate fi un drept real imobiliar sau un drept de creanţă
asupra unui imobil;
– cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării165. Faptul sau actul
juridic generator al dreptului pe care-l invocă terţul trebuie să fie
anterior încheierii contractului de vânzare. Nu este nevoie ca dreptul
să se fi aflat în patrimoniul terţului la data vânzării. Condiţia este
îndeplinită şi dacă la data vânzării dreptul se află în patrimoniul altei
persoane care l-a transmis ulterior terţei persoane;
– cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător la data
încheierii vânzării. Dacă la data încheierii contractului, cumpărătorul
a cunoscut cauza evicţiunii, înseamnă că a acceptat riscul acesteia şi
nu se mai pune problema răspunderii vânzătorului. Numai că acesta,
vânzătorul, în atare situaţie, trebuie să probeze împrejurarea potrivit
căreia cauza evicţiunii era cunoscută de către cumpărător166.
Mijloacele juridice de apărare a cumpărătorului contra
evicţiunii provenite din fapta unui terţ. Distingem câteva situaţii în
această privinţă. Mai întâi, atunci când terţul a promovat o acţiune în
justiţie, vânzătorul poate fi chemat în garanţie de către cumpărător.
În al doilea rând, vânzătorul poate interveni în proces din iniţiativa
sa, pe calea unei intervenţii accesorii, în interesul cumpărătorului.
160
Art. 1. 696 C. civ.
161
Quem de evictione tenet actio, eundem agentem repellit exceptio (Cel pe care îl constrânge acţiunea de
evicţiune, pe acelaşi om, dacă acţionează, îl respinge excepţia).
162
A se vedea D. Dumitru, în lucrarea colectivă Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 629.
163
164
Art. 1. 695 alin. (2) C. civ.
165
Art. 1. 695 alin. (2) C. civ.
166
A se vedea A. Benabent, Droit civil. Les contrats speciaux, Montchrestien, Paris, 1995, p. 144-145.
48
Dacă hotărârea pronunţată este în defavoarea cumpărătorului,
iar la proces a participat şi vânzătorul, acesta va răspunde faţă de
cumpărător pentru evicţiune. Dacă hotărârea nefavorabilă cumpărăto-
rului s-a pronunţat printr-un proces la care nu a luat parte vânzătorul,
dar cumpărătorul introduce ulterior acţiunea de angajare a răspunderii
vânzătorului pentru evicţiunea cunoscută, atunci vânzătorul poate
invoca excepţia procesului rău condus (exceptio mali processus) în
acest ultim proces.
Efectele garanţiei în situaţia evicţiunii consumate. Când
cumpărătorul a fost evins, drepturile sale împotriva vânzătorului sunt
exercitate după cum avem de-a face cu o evicţiune totală sau parţială.
a) în caz de evicţiune totală, cumpărătorul poate cere
rezoluţiunea contractului de vânzare, restituirea preţului şi repararea
prejudiciului suferit167. Rezoluţiunea vânzării se pronunţă de către
instanţa de judecată competentă sau poate fi declanşată unilateral,
dacă părţile au convenit astfel168.
b) În caz de evicţiune parţială, cumpărătorul poate cere
rezoluţiunea contractului dacă o parte din dreptul dobândit ori bunul
asupra căruia poartă este atât de însemnată încât, dacă ar fi cunoscut
evicţiunea, nu ar mai fi încheiat contractul169.
Înlăturarea evicţiunii de către cumpărător170. În situaţia în care
cumpărătorul păstrează bunul cumpărat, plătind terţului evingător o
sumă de bani, sau dându-i alt bun, vânzătorul este eliberat de
urmările garanţiei prin:
– rambursarea către cumpărător a sumei de bani pe care acesta
din urmă a plătit-o evingătorului, cu dobânzile legale calculate la data
plăţii;
– plata valorii bunului dat evingătorului în cazul în care
cumpărătorul i-a dat alt bun evingătorului;
– plata tuturor cheltuielilor aferente, în ambele cazuri prevăzute
mai sus.
Chemarea în judecată a vânzătorului171. Dacă un terţ l-a
acţionat în judecată pe cumpărător şi pretinde că ar avea drepturi
asupra lucrului dobândit de cumpărător, acesta din urmă are obligaţia
de a-l chema în proces pe vânzător.
Garanţia pentru evicţiune faţă de dobânditorii subsecvenţi172.
Vânzătorul are obligaţia de garanţie contra evicţiunii faţă de orice
dobânditor subsecvent al bunului, indiferent cât de mult se multiplică
şirul transmisiunilor succesive ale bunului.
Prescripţia răspunderii pentru evicţiune. Acţiunea în garanţie
pentru evicţiune exercitată de cumpărător împotriva vânzătorului se
prescrie în termenul general de prescripţie, care începe să curgă de la
data când dobânditorul a cunoscut prejudiciul pe care i l-a cauzat
producerea evicţiunii173.
167
Art. 1.700 C. civ.
168
Art. 1.552 C. civ.
169
Art. 1.700 alin. (1) C. civ.
170
Art. 1.704 C. civ. Înlăturarea evicţiunii de către cumpărător prin apelarea la posibilităţile legale
conferite de lege are caracter de noutate în reglementarea Codului civil în vigoare.
171
Art. 1.705 C. civ.
172
Art. 1.706 C. civ.
173
A se vedea, în acest sens, R. Dincă, Contracte civile speciale în noul Cod civil, op. cit., p. 137-138.
49
1.3.8.1.5. Obligaţia de garanţie contra viciilor bunului vândut
Vânzătorul trebuie să asigure cumpărătorului atât folosinţa
limitată a bunului, cât şi folosinţa utilă a acestuia. Prin urmare,
vânzătorul răspunde de viciile ascunse ale bunului vândut, dacă viciile
respective fac improprie întrebuinţarea lucrului conform destinaţiei
sale ori dacă viciile reduc într-atât valoarea de întrebuinţare încât
cumpărătorul, în cunoştinţă de cauză, nu ar fi cumpărat bunul sau ar fi
dat un preţ mai mic pe acesta174.
Situaţia lucrului vândut afectat de un viciu, în sensul dispoziţiilor
art. 1.707 C. civ., prezintă asemănare cu eroarea esenţială asupra
substanţei obiectului contractului, reglementată de art. 1. 207 alin. (2),
pct. 1 C. civ.175, dar aceste două situaţii nu trebuie confundate.
În cazul viciilor vizate de art. 1.707 C. civ., cumpărătorul a
cumpărat bunul, dar acesta este impropriu întrebuinţării după
destinaţie ori are valoarea de întrebuinţare micşorată din cauza
viciilor şi cumpărătorul poate intenta o acţiune în garanţie
(redhibitorie176 sau estimatorie) contra vânzătorului177. În schimb, în
ipoteza erorii asupra substanţei obiectului (error în substantion), din
cauza viciului de consimţământ, cumpărătorul nu a cumpărat bunul
voit în substanţa sa şi poate cere anularea contractului178.
Nu toate viciile lucrului vândut atrag răspunderea vânzătorului,
ci numai acelea care îndeplinesc anumite condiţii. Aceste condiţii,
care trebuie îndeplinite cumulativ, sunt:
– viciul să fie intrinsec bunului asupra căruia poartă dreptul
vândut179. Dacă însă viciul nu îndeplineşte această condiţie, răs-
punderea vânzătorului va fi antrenată în aria delictuală, nu şi în cea
contractuală;
– viciul să fie ascuns. Viciul este ascuns dacă, la data predării
lucrului, nu putea fi descoperit de către un cumpărător prudent şi
diligent, fără asistenţă de specialitate180. Dacă vânzătorul a adus la
cunoştinţa cumpărătorului viciul respectiv la încheierea contractului,
acesta nu mai poate fi considerat ascuns, şi vânzătorul nu mai răspunde
pentru viciul ascuns al bunului vândut. Nici dacă cumpărătorul este
lipsit de experienţă, nepriceput ori neinformat în spaţiul existenţei
viciului, nu poate invoca acţiunea în garanţie pentru vicii ascunse;
– viciul să fi existat în momentul predării bunului vândut.
Această condiţie rezultă, fără echivoc, din dispoziţiile art. 1.707 alin.
(3) C. civ.: „Garanţia este datorată dacă viciul sau cauza lui există la
data predării bunului”. În legislaţia anterioară (vechiul Cod civil),
viciul trebuia să fi existat în momentul încheierii contractului, acela
fiind considerat ca fiind data transferului sarcinilor către
cumpărător181;
174
Art. 1.707 C. civ.
175
Potrivit art. 1.207 alin. (2), pct.1, C. civ., eroarea este esenţială când poartă asupra naturii sau obiectului
contractului.
176
Noţiunea latină de redhibitorie înseamnă a lua înapoi, a restitui.
177
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 923.
178
Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., p. 113.
179
180
Art. 1.707 alin. (2) C. civ. Sunt vicii ascunse cele care nu pot fi constatate decât prin expertiză tehnică,
prin analize de laborator, prin operaţiunile de montare a mobilierului etc. Dacă pereţii dinspre nord ai imobilului
vândut prezintă igrasie, vânzătorul nu răspunde, viciul respectiv fiind aparent, nu ascuns.
181
Pentru o analiză profundă a argumentelor privind opţiunea legiuitorului ca în Codul civil în vigoare să
fie prevăzută condiţia existenţei viciului la data predării, şi nu la data transferului riscurilor, a se vedea R. Dincă,
Contracte civile speciale în noul Cod civil, op. cit., p. 140-141.
50
– viciul să fie grav. Viciul este grav când cumpărătorul poate
demonstra că dacă l-ar fi cunoscut nu ar mai fi cumpărat bunul sau ar
fi dat pe el un preţ mai mic. Pentru a angaja răspunderea
vânzătorului, lucrul vândut trebuie să fie afectat de vicii într-o
asemenea măsură, încât să devină impropriu întrebuinţării pentru care
este destinat potrivit naturii sale. Pe cale de consecinţă, sunt
considerate vicii ascunse doar cele care prezintă o anumită
gravitate182, aprecierea gravităţii ca stare de fapt fiind apanajul
instanţei de judecată competente;
– viciul să apară în perioada de garanţie a bunului. Perioada
de garanţie este cea în care viciul trebuie să se manifeste pentru a
atrage răspunderea vânzătorului. Se consideră că dacă viciul se
manifestă după o perioadă prea îndelungată de la data predării, adică
după data expirării perioadei de garanţie legale, ori convenţionale, se
apreciază că dobânditorul bunului ar fi beneficiat de utilitatea bunului
şi nu se mai poate îndrepta împotriva vânzătorului pentru neutilizarea
bunului după expirarea perioadei de garanţie.
Prescripţia. Dreptul la acţiune pentru atragerea răspunderii
vânzătorului ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de garanţie pentru
vicii se prescrie în termen de 3 ani. În cazul vânzărilor silite, nu se
datorează garanţia contra viciilor ascunse 183.
Efectele garanţiei contra viciilor bunului vândut184. În cazul în
care cumpărătorul dovedeşte că viciul îndeplineşte cumulativ
condiţiile pentru angajarea răspunderii vânzătorului, el poate să ceară
şi să obţină, după caz:
a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala
acestuia. În realitate, acest remediu este o modalitate de executare în
natură a obligaţiei de a garanta contra viciilor185;
b) înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, dar lipsit
de viciu. Avem de-a face şi în acest caz cu o formă de executare în
natură a obligaţiei, ce se poate aplica numai în situaţia bunurilor de
gen care sunt fungibile prin natura lor;
c) reducerea corespunzătoare a preţului în raport cu pierderea
de către bunul vândut a folosinţei, valorii şi a altor calităţi ale
acestuia;
d) rezoluţiunea vânzării, însoţită de restituirea integrală a
preţului şi, la cererea vânzătorului, cu restituirea lucrului vândut.
e) altă măsură dispusă de instanţa de judecată, la cererea
vânzătorului, ţinând seama de gravitatea viciilor şi de scopul pentru
care contractul a fost încheiat, precum şi de alte împrejurări186;.
f) obligarea vânzătorului la plata de daune-interese pentru
repararea prejudiciului cauzat cumpărătorului, dacă e cazul. Această
măsură se poate dispune pe lângă una dintre celelalte măsuri evocate
şi numai dacă la data încheierii contractului vânzătorul cunoştea
viciile bunului vândut187.
182
A se vedea, în acest sens, G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 384.
183
Art. 1.707 alin. (5) C. civ.
184
Art. 1.710 C. civ.
185
Art. 1.527 alin. (2) C. civ.
186
Art. 1.710 alin. (2) C. civ.
187
Art. 1.712 C. civ.
51
1.3.8.1.6. Obligaţia de garanţie pentru buna funcţionare a lu-
crului vândut. Garanţia păstrării anumitor calităţi ale bunului vândut
Spre deosebire de celelalte obligaţii ale vânzătorului care sunt
valabile pentru orice contract de vânzare, garanţia pentru buna
funcţionare a lucrului vândut se aplică numai dacă a fost prevăzută în
mod expres de către părţi ori de o lege specială şi numai pentru
perioada stabilită de prevederile respective. Prin urmare, normele din
Codul civil care reglementează regimul garanţiei pentru buna
funcţionare a bunului vândut au caracter supletiv, ceea ce înseamnă
că părţile pot deroga de la acestea.
Astfel, sub sancţiunea decăderii din dreptul de garanţie,
cumpărătorul are obligaţia să comunice vânzătorului defecţiunea în
interiorul termenului de garanţie188. Dacă, din motive obiective,
cumpărătorul nu a comunicat defecţiunea în acest termen, atunci el
are obligaţia de a o face într-un termen rezonabil, calculat de la data
expirării termenului de garanţie. După comunicarea defecţiunii,
vânzătorul este obligat să repare bunul, în termen de 15 zile de la
comunicare, în lipsa unui termen prevăzut în contract sau în legea
specială189. În ipoteza în care repararea bunului este imposibilă sau
durează mai mult decât durata stabilită în contract ori legea specială,
atunci vânzătorul este obligat să înlocuiască bunul vândut cu altul în
stare de funcţionare190.
Această garanţie se referă la calităţile pe care bunul trebuie să le
păstreze o anumită perioadă de timp după predare. În cazul în care
calitatea garantată dispare pe parcursul perioadei de garanţie,
cumpărătorul are datoria să comunice vânzătorului, în termenul de
garanţie, această împrejurare şi să solicite ca acesta din urmă fie să
repare ori să înlocuiască bunul, fie să plătească despăgubiri. De
asemenea, cumpărătorul mai poate cere rezoluţiunea contractului prin
declaraţia unilaterală ori la cerere, cu restituirea prestaţiilor executate
şi plata de daune-interese.
1.3.8.1.7. Garanţia pentru buna funcţionare a lucrului prevăzută

în legi speciale
În domeniul consumaţiei, garanţia pentru buna funcţionare a
bunului este reglementată de Legea nr. 449/2003 privind vânzarea
produselor şi garanţiile asociate acestora191. Potrivit acestei legi, în
termen de maximum 2 ani de la vânzare, consumatorul are dreptul să
ceară vânzătorului să aducă produsul la conformitate, fără plată, prin
reparare sau înlocuire, într-un termen de 15 zile de la sesizare. De
asemenea, poate cere reducerea corespunzătoare a preţului ori
rezoluţiunea contractului192.
188
Art. 1.718 C. civ.
189
Art. 1.716 alin. (1) C. civ.
190
Art. 1.716 alin. (2) C. civ.
191
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 812 din 18 noiembrie 2003 şi republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008.
192
Ghe. Gheorghiu, op. cit., p. 1.780.
52
Potrivit Legii nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor
pentru pagubele generate de produsele defecte, în termen de 3 ani de
la data la care cumpărătorul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă
de existenţa pagubei, a defecţiunii şi a identităţii producătorului, dar
nu mai mult de 10 ani de la data punerii în circulaţie a produsului,
cumpărătorul poate cere repararea pagubelor cauzate de defectul
produsului cumpărat. Cumpărătorul aflat într-o astfel de situaţie poate
cere repararea, atât a produselor actuale, cât şi a celor viitoare.
1.3.8.2. Obligaţiile cumpărătorului

Cumpărătorului îi revin două obligaţii principale193:
– obligaţia de plată a produsului;
– obligaţia de preluare a bunului vândut.
Pe lângă acestea, cumpărătorul mai are şi obligaţia de a suporta
cheltuielile vânzării, dacă nu s-a stipulat altfel în contract. Fără
îndoială, părţile pot prevedea şi alte obligaţii pentru cumpărător în
afara celor reglementate de lege194.
1.3.8.2.1. Obligaţia de plată a preţului

Locul şi data plăţii. Dacă părţile nu au stipulat nimic în legătură
cu locul şi data plăţii preţului, cumpărătorul trebuie să plătească
preţul la locul în care se afla bunul în momentul încheierii
contractului şi de îndată ce proprietatea este transmisă 195. Această
regulă, valabilă în materia vânzării, derogă de la principiul general,
potrivit căruia în domeniul obligaţiilor plata se efectuează la
domiciliul debitorului. Aşadar, în cazul contractului de vânzare, plata
are caracter portabil, dacă nu s-a stipulat altfel pe cale de convenţie.
Regula evocată este valabilă în ceea ce priveşte vânzarea
bunurilor individual determinate şi a celor de gen limitat prin
localizare.
Spre deosebire de aceasta, în cazul bunurilor de gen, plata se
efectuează la locul unde îşi are domiciliul sau sediul vânzătorul la
data plăţii. Dacă la data încheierii vânzării bunurile se află în tranzit,
plata preţului se face, în lipsa unei stipulaţii contrare, la locul care
rezultă din uzanţe, sau, în lipsa lor, la locul de destinaţie196.
În ceea ce priveşte data plăţii, după cum am arătat, legea
stabileşte regula după care preţul se plăteşte de îndată ce proprietatea
a fost transmisă.
Dobânzile asupra preţului. În lipsă de stipulaţie contrară,
cumpărătorul este ţinut să plătească dobânzi asupra preţului până la
efectiva achitare a acestuia. Dobânzile încep să curgă din ziua
dobândirii proprietăţii, dacă bunul produce fructe civile sau naturale,
sau din ziua predării, dacă bunul nu produce fructe, dar procură „alte
foloase”197.
193
Art. 1.719 C. civ.
194
St.D. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V. Nemeş, op. cit., p. 53.
195
Art. 1.720 alin. (1) C. civ.
196
Art. 1.720 alin. (2) C. civ.
197
Art. 1.721 C. civ.
53
Suspendarea plăţii preţului198. În situaţia în care cumpărătorul
află de existenţa unei cauze de evicţiune, el are posibilitatea să
suspende plata preţului până la încetarea tulburării sau până când
vânzătorul oferă o garanţie corespunzătoare.
Garanţiile obligaţiei de plată a preţului. Vânzătorului i s-au
conferit prin lege199 garanţii speciale pentru executarea obligaţiei de
plată a preţului de către cumpărător. Este vorba de ipoteca legală
asupra bunului vândut şi de privilegiul special asupra acestui bun.
Sancţiunea neplăţii preţului. Neplata preţului de către
cumpărător, la scadenţă, naşte dreptul pentru vânzător să procedeze la
executarea silită în natură a obligaţiei, fie la rezoluţiunea contractului,
pe cale judiciară sau prin declaraţie unilaterală, cu restituirea bunului
şi eventuale daune-interese. Oricare sancţiune dintre cele evocate
trebuie să fie precedată de punerea în întârziere a cumpărătorului
pentru neplata preţului.
Executarea directă200. Când cumpărătorul unui bun mobil nu-l
preia sau nu-l plăteşte, vânzătorul are dreptul de a vinde lucrul sau de
a-l depune într-un depozit, pe cheltuiala cumpărătorului şi la dispoziţia
acestuia. Vânzarea se poate face prin licitaţie publică sau la preţul
curent, dacă lucrul are un preţ la bursă, în târg ori este stabilit de lege.
Restituirea bunului mobil. Rezoluţiunea contractului poate fi
declarată fără punere în întârziere de către vânzător, când vânzarea
s-a făcut fără termen de plată, iar cumpărătorul nu a plătit preţul.
Declararea rezoluţiunii fără punere în întârziere trebuie făcută în cel
mult 15 zile de la data predării, vânzătorul putând să ceară şi
restituirea bunului mobil vândut, atâta vreme cât acesta se află în
posesia cumpărătorului şi nu a suferit transformări 201. Dacă acţiunea
în restituire nu a fost intentată în condiţiile arătate, vânzătorul nu mai
poate opune celorlalţi creditori ai cumpărătorului efectele rezoluţiunii
ulterioare a contractului pentru neplata preţului, astfel că aceştia vor
putea executa bunul mobil vândut ca şi cum ar fi al cumpărătorului.
Efectele rezoluţiunii faţă de terţi202. Faţă de terţi, rezoluţiunea
vânzării unui imobil are efecte în condiţiile în care împotriva lor se
introduce o acţiune în rectificarea dreptului pe care l-au dobândit.
Simulaţia preţului. În doctrină s-au exprimat opinii contrare în
legătură cu împrejurarea când părţile contractului de vânzare, având
ca obiect mai cu seamă bunuri imobile, declară în cuprinsul actului
autentic un preţ mai mic decât cel real pe care l-au convenit, în scopul
de a plăti taxe şi onorariu de notar mai mici. Părerea căreia ne
alăturăm203 susţine că preţul vânzării nu poate fi decât cel care a fost
convenit în mod real de către părţi, şi nu cel simulat, reflectat de
înscrisul autentic. În domeniul dreptului civil, chiar dacă actul
simulat este valabil, el produce efecte numai între părţile
contractante, şi nicidecum faţă de terţi. În schimb, preţul simulat
produce efecte juridice deosebite în planul dreptului penal sau
administrativ prin atragerea răspunderii juridice a celor care au
denaturat realitatea.
198
Art. 1.722 C. civ.
199
Art. 1.723 C. civ.
200
Art. 1.726 C. civ.
201
Art. 1.727 alin. (1) C. civ.
202
R. Dincă, Contracte civile speciale în noul Cod civil, op. cit., p. 158-159
203
A se vedea: G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 392; B. Pătraşcu, C. Jora, Despre simulaţie cu orice
preţ. Aspecte controversate, în „Studii de drept românesc” nr. 1-2/1991, p. 35.
54
1.3.8.2.2. Obligaţia de preluare a bunului vândut
Cumpărătorul are şi obligaţia de a prelua bunul vândut, această
obligaţie fiind doar amintită ca obligaţie principală în lege204, fără să
fie detaliată în mod special. Cu toate acestea, la obligaţia de preluare
a bunului se raportează, după cum am văzut la analiza obligaţiei de
plată a preţului, dobânzile asupra preţului, punerea în întârziere,
executarea silită sau restituirea bunului mobil.
1.3.8.2.3. Obligaţia de suportare a cheltuielilor vânzării

În conformitate cu dispoziţiile art. 1.666 alin. (1) C. civ.,
cheltuielile ocazionate de încheierea convenţiei de vânzare cad în
sarcina cumpărătorului. Aceste cheltuieli, precum ar fi taxele de
timbru şi de autentificare, taxele de publicitate imobiliară etc. au
caracter supletiv şi se referă numai la raporturile dintre părţi.
Cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare cad în
sarcina cumpărătorului doar în lipsa de stipulaţie contrară205. Prin
urmare, părţile pot conveni ca acestea să fie suportate fie de către
vânzător, fie de către cumpărător, fie de către ambele părţi în
procente variabile.
Vânzarea presupune şi cheltuieli aferente operaţiunilor de plată
a preţului. Acestea cad în sarcina cumpărătorului206. Tot în sarcina
cumpărătorului cad şi cheltuielile de preluare şi de transport a bunului
de la locul executării acestuia, dacă nu s-a convenit altfel, iar
cheltuielile cu măsurarea, cântărirea şi cu predarea lucrului vândut
sunt suportate de către vânzător207.
În sfârşit, taxele aferente cererii de înscriere a drepturilor
tabulare sunt suportate de către autorul cererii, respectiv, de către
cumpărător.
1.3.9. Varietăţi de vânzare

Regimurile generale ale contractului de vânzare constituie
dreptul comun pentru diferite feluri de vânzări, cunoscute şi sub
denumirea de varietăţi ale vânzării. Fiecărei varietăţi de vânzare i se
aplică reguli specifice, care pot să modifice într-o măsură mai mică
sau mai mare regulile generale ale contractului de vânzare. Prin
urmare, normele speciale ale oricărei varietăţi de vânzare sunt
completate de regulile generale ale contractului de vânzare.
De remarcat ar fi faptul că actualul Cod civil nu reglementează
decât vânzarea de drepturi litigioase şi retractul litigios, precum şi
vânzarea la licitaţie.
În cele ce urmează vom analiza câteva varietăţi de vânzare
cuprinse în Codul civil, cu precizarea că subiectul abordat nu este
epuizat, existând şi alte feluri de vânzare, cum ar fi: vânzarea prin
licitaţie, cesiunea de creanţă sau a altor bunuri incorporate, vânzarea
locuinţelor etc., care însă nu fac obiectul studierii lor în cuprinsul
prezentului curs.
204
Art. 1.719, lit. a) C. civ.
205
Art. 1.666 alin. (1) C. civ.
206
Art. 1.666 alin. (3) C. civ.
207
Art. 1.666 alin. (2) C. civ.
55
1.3.9.1. Vânzarea bunurilor de gen
Potrivit art. 1.678 C. civ., atunci când vânzarea are ca obiect
bunuri de gen, inclusiv bunuri dintr-un gen limitat, proprietatea se
transferă cumpărătorului la data individualizării acestora.
Individualizarea se realizează prin predare, numărare, cântărire,
măsurare sau prin orice alt mod convenit sau impus de natura
bunului. În cazul acestui tip de vânzare, contractul se încheie la
momentul acordului de voinţă al părţilor cu privire la bunul vândut şi
cu privire la preţ, dar proprietatea şi riscurile pieirii bunului se
transferă la cumpărător abia în momentul individualizării acestuia.
Prin urmare, în caz de neexecutare din partea vânzătorului,
cumpărătorul poate solicita executarea silită sau rezoluţiunea vânzării
cu daune-interese.
Individualizarea bunurilor vândute are loc la locul şi data
stabilite potrivit convenţiei părţilor, iar în lipsă de stipulaţie în acest
sens, individualizarea se va face la data şi locul predării bunurilor
vândute. Ambele părţi trebuie să participe la operaţiunile de
individualizare a bunurilor, absenţa cumpărătorului conducând la
concluzia că a acceptat individualizarea efectuată de vânzător208.
1.3.9.2. Vânzarea în bloc

Vânzarea în bloc este o varietate de vânzare reglementată prin
dispoziţiile art. 1.679 C. civ. În conformitate cu textul evocat, dacă
mai multe bunuri sunt vândute în bloc şi pentru un preţ unic şi global,
proprietatea se strămută cumpărătorului îndată ce contractul s-a
încheiat, chiar dacă bunurile nu au fost individualizate.
Obiectul vânzării în bloc sau cu grămada, cum se mai numeşte,
este reprezentat de o cantitate de bunuri generice, individualizate
deja, preţul fiind stabilit, la rându-i, tot în mod global, pentru întreaga
cantitate de bunuri (de pildă, se vinde tot grâul dintr-un hambar la un
anumit preţ global).
Diferenţa între vânzarea în bloc şi vânzarea bunurilor de gen
este că, în primul caz, nu mai este necesară individualizarea ulterioară
a bunurilor generice.
1.3.9.3. Vânzarea după mostră sau model209

În cazul acestei varietăţi de vânzare, proprietatea se strămută la
momentul predării bunului210. Particularitatea acestei specii de
vânzare constă în aceea că voinţa cumpărătorului se exprimă abia
după ce acesta a studiat un exemplar din genul ce urmează să facă
obiectul contractului. După aceea, părţile îşi exprimă acordul de
voinţă cu privire la încheierea vânzării pentru unul sau mai multe
exemplare din bunurile de gen date cumpărătorului ca mostră sau
model. În principiu, cumpărătorul nu are dreptul la garanţie pentru
viciu ascuns atâta vreme cât bunul predat este conform mostrei.
208
A se vedea: E. Safta-Romano, Contracte civile. Încheiere, executare, încetare, Editura Polirom, Iaşi,
1999, p. 59-60; F. Moţiu, op. cit., p. 95.
209
Această variantă de vânzare mai este denumită şi ad specimen – a se vedea E. Safta-Romano, op. cit.,
p. 60.
210
Art. 1.680 C. civ.
56
1.3.9.4. Vânzarea pe încercate
Aceasta este o vânzare sub condiţie suspensivă, întrucât
cumpărătorul îşi rezervă dreptul de a încerca bunul vândut în scopul
verificării dacă acesta corespunde destinaţiei căreia i-a fost afectat.
Prin urmare, pendinte conditione, proprietatea şi sarcinile rămân în
sarcina vânzătorului, care este proprietar sub condiţie rezolutorie.
Dacă, în urma verificării bunului, cumpărătorul constată că acesta
este necorespunzător în mod obiectiv, poate să-l refuze.
Cumpărătorul nu poate pur şi simplu să refuze bunul fără motiv,
pentru că în acest caz ar fi vorba de o condiţie pur potestativă şi
vânzarea ar fi nulă.
Vânzarea pe încercate are ca obiect numai mobile corporale,
cum ar fi: aparatură, maşini, haine, animale etc., care pot fi supuse
încercării.
Refuzul cumpărătorului de a cumpăra lucrul încercat poate fi
contracarat de către vânzător prin cererea de a se face o expertiză de
specialitate, care să constate dacă bunul este sau nu corespunzător.
Termenul pentru încercare se stabileşte prin convenţia părţilor,
iar în lipsa unei astfel de stipulaţii va fi cel statornicit prin uzanţe sau
de 30 de zile de la predarea bunului. Contractul de vânzare pe
încercate se încheie în momentul stabilirii acordului de voinţă dintre
părţi. Proprietatea şi riscurile lucrului vândut aparţin vânzătorului
până în momentul îndeplinirii condiţiei suspensive, adică până când
cumpărătorul declară că este de acord cu bunul încercat. Dacă în
cuprinsul contractului de vânzare este stipulată clauza potrivit căreia
bunul vândut urmează a fi încercat, atunci se prezumă că s-a încheiat
o vânzare pe încercate211.
1.3.9.5. Vânzarea pe gustate

În conformitate cu prevederile art. 1.682 alin. (1) C. civ.,
„vânzarea sub rezerva ca bunul să corespundă gusturilor cumpărăto-
rului se încheie numai dacă acesta a făcut cunoscut acordul său în
termenul convenit ori statornicit prin uzanţe”.
Vânzarea pe gustate nu se încheie decât cu privire la unele
categorii de bunuri (cum ar fi: vin, ţuică, fructe etc.) şi numai dacă
acestea au fost gustate în prealabil de către cumpărător şi şi-a dat
acordul. Încheierea contractului de vânzare depinde de gustul
cumpărătorului care poate să refuze cumpărarea bunurilor pe motiv
că nu-i plac, chiar dacă aceste lucruri ar corespunde calitativ212.
Vânzarea pe gustate nu este o vânzare sub condiţie, pentru că ea ar fi
pur potestativă şi ar fi lovită de nulitate absolută. Momentul încheierii
valabile a contractului este acela când cumpărătorul care a gustat
bunurile declară că îi plac şi că este de acord cu cumpărarea lor. În
schimb, momentul transmiterii proprietăţii şi al riscurilor pieirii
acestora este cel când bunurile de gen au fost individualizate.
211
Art. 1.681 alin. (3) C. civ.
212
57
1.3.9.6. Vânzarea lucrului altuia
Vânzarea lucrului altuia constituie o varietate a vânzării
reglementată în premieră în Codul civil în vigoare. Până la adoptarea
actualei reglementări, vânzarea lucrului altuia a constituit obiect de
controversă în doctrină213.
Potrivit art. 1.683 alin. (1) C. civ., vânzarea lucrului altuia este
valabilă, sub condiţia ca vânzătorul să asigure transmiterea dreptului
de proprietate de la titularul acestuia către cumpărător. Obligaţia
vânzătorului se consideră că este executată fie prin dobândirea de
către el a bunului, fie prin ratificarea vânzării de către proprietar, fie
prin orice alt mijloc, direct sau indirect, care procură cumpărătorului
proprietatea asupra bunului214. În momentul dobândirii bunului de
către vânzător sau al ratificării contractului de către terţul proprietar,
proprietatea se strămută de drept în patrimoniul cumpărătorului, dacă
din lege sau din voinţa părţilor nu rezultă contrariul.
Sancţiunea pentru netransmiterea de către vânzător a dreptului
în patrimonial cumpărătorului este rezoluţiunea contractului,
restituirea preţului şi, dacă este cazul, plata de daune-interese.
Dacă vânzarea se încheie de către un coproprietar şi vizează
întregul bun proprietate comună, iar ulterior, vânzătorul nu asigură
transferul proprietăţii către cumpărător, acesta din urmă poate cere
daune-interese şi, la alegere, fie reducerea preţului proporţional cu
cota parte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluţiunea contractului în
cazul în care nu l-ar fi încheiat dacă ar fi ştiut că nu va deveni
proprietarul întregului bun.
1.3.9.7. Vânzarea bunurilor imobile

Codul civil prevede şi unele reguli speciale aplicabile în
materia vânzării imobilelor215.
Astfel, o primă regulă este aceea că vânzătorul nu poate cere
rezoluţiunea contractului ori modificarea preţului pe motiv că
suprafaţa imobilului vândut este mai mică sau mai mare decât au
crezut părţile, dacă pentru imobilul vândut nu a fost indicată
suprafaţa în contract, ci doar determinarea sa şi preţul total.
O altă regulă priveşte vânzarea unei anume suprafeţe,
nedeterminate, dintr-un teren mai mare, la un anumit preţ pe unitatea
de măsură. În acest caz, strămutarea proprietăţii poate fi cerută de
către cumpărător doar după măsurarea şi determinarea suprafeţei
vândute. În cazul vânzării unui imobil determinat cu indicarea
suprafeţei şi a preţului pe unitatea de măsură, dacă se constată că
suprafaţa reală este mai mică decât cea indicate în contract,
cumpărătorul poate cere vânzătorului să îi dea suprafaţa stabilită.
Când se constată că suprafaţa reală este mai mare decât cea
convenită, iar excedentul depăşeşte a douăsprezecea parte din
suprafaţa stabilită, atunci, cumpărătorul va plăti suplimentul de preţ
corespunzător sau va obţine rezoluţiunea contractului. În ipoteza în
care excedentul nu depăşeşte a douăsprezecea parte din suprafaţa
convenită, cumpărătorul nu poate obţine rezoluţiunea, dar nici nu este
dator să plătească preţul excedentului.
213
R. Codrea, Consecinţele vânzării lucrului altuia în situaţia în care cel puţin cumpărătorul ignoră că
vânzătorul nu este proprietarul lucrului vândut, în „Dreptul” nr. 9/1998, p. 30.
214
Art. 1.683 alin. (2) C. civ.
215
Art. 1.741-1.745 C. civ.
58
O altă regulă se referă la termenele în interiorul cărora pot fi
exercitate acţiunile pentru aplicarea sancţiunilor prezentate anterior.
Astfel, acţiunea vânzătorului pentru suplimentul de preţ şi acţiunea
cumpărătorului pentru reducerea preţului sau pentru rezoluţiunea
contractului trebuie exercitate în termen de un an de la data încheierii
contractului, sub sancţiunea decăderii din drept. Dacă însă părţile au
prevăzut în contract o dată pentru măsurarea imobilului, termenul de
un an curge de la acea dată.
În sfârşit, ultima regulă se referă la vânzarea a două fonduri cu
arătarea întinderii fiecăruia. Atunci când prin acelaşi contract s-au
vândut două fonduri cu precizarea întinderii fiecăruia şi pentru un
singur preţ, dacă întinderea unuia este mai mare, iar a celuilalt mai
mică, se va face compensaţia dintre valoarea surplusului şi valoarea
lipsei.
1.3.9.8. Vânzarea terenurilor forestiere216

În legătură cu vânzarea acestor bunuri imobile, legiuitorul a
statuat că pot fi vândute doar dacă sunt în proprietate privată.
Aşadar, vânzarea unor astfel de bunuri este valabilă numai dacă
titularul lor sunt statul şi unităţile sale administrativ teritoriale pentru
terenurile forestiere din proprietatea privată a acestora, ori persoanele
fizice sau juridice. A doua condiţie pentru ca vânzarea să fie valabilă,
este ca părţile să respecte dreptul de preempţiune instituit în
favoarea, în ordine, coproprietarilor şi apoi a vecinilor. Încălcarea
acestei ordini de preempţiune atrage după sine sancţiunea anulării
vânzării în cauză.
1.3.9.9. Vânzarea moştenirii

Variantă a contractului de vânzare, reglementată de Codul
civil217, vânzarea moştenirii este cunoscută în doctrină şi sub
denumirea de „vânzare de drepturi succesorale”218. Moştenirea
nedeschisă nu poate fi înstrăinată, sub sancţiunea nulităţii absolute
(Nulla est viventis hereditas), deoarece poate trezi dorinţa morţii
(votum mortis) unei alte persoane219.
Astfel, art. 956 C. civ. arată că dacă, prin lege, nu se prevede
altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele juridice având ca obiect
drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă. Aceeaşi
sancţiune se aplică şi actelor prin care se acceptă moştenirea sau se
renunţă la ea, însoţite de deschiderea acesteia, ori actele prin care se
înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea
dobândi la deschiderea moştenirii. De asemenea, vânzarea unei
moşteniri trebuie încheiată sub formă autentică, sub sancţiunea
nulităţii absolute a contractului. Pentru a se putea efectua vânzarea
moştenirii, aceasta trebuie mai întâi acceptată de către vânzător. O
vânzare încheiată înainte de acceptarea moştenirii are valoarea unei
acceptări tacite a succesiunii220.
216
Art. 1.746 C. civ.
217
Art. 1747-1.754 C. civ.
218
A se vedea: St.D. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V. Nemeş, op. cit., p. 61; I. Popa, Vânzarea unei
moşteniri, în „Dreptul” nr. 3/2005, p. 136-147.
219
220
: M. Mureşan, op. cit., p. 115, 116; E. Safta-Romano, op. cit., p. 62.
59
Dacă se vând bunuri individuale din moştenire, atunci nu mai
avem de-a face cu o vânzare a moştenirii, ci cu o vânzare pură şi
simplă, căreia i se vor aplica regulile generale ale vânzării.
Relativ la bunurile de familie (înscrisurile sau portretele de
familie, decoraţiile sau alte asemenea bunuri) care nu prezintă valoare
patrimonială însemnată, dar care au pentru vânzător o valoare
afectivă, se prezumă că nu sunt cuprinse în moştenirea vândută. Dacă
bunurile de familie au valoare patrimonială însemnată şi vânzătorul
nu şi le-a rezervat, atunci el datorează cumpărătorului preţul lor la
data vânzării.
Drepturile reale asupra imobilelor unei moşteniri sunt
dobândite de către cumpărător cu respectarea regulilor de carte
funciară. Îndeplinirea formalităţilor cerute de lege este o condiţie
pentru opozabilitatea faţă de terţi a drepturilor dobândite de
cumpărătorul moştenirii.
1.3.9.10. Vânzarea cu plata preţului în rate şi rezerva

proprietăţii
În legislaţia anterioară intrării în vigoare a actualului Cod civil,
această varietate de vânzare a făcut obiectul Hotărârii Guvernului
nr. 280/1990 privind vânzarea de mărfuri, prestarea de servicii şi
executarea de lucrări cu plata în rate221, act normativ care reglementa
însă acest tip de vânzare doar de către unităţile de stat şi cooperatiste.
Sesizăm faptul că nici Codul civil în vigoare nu defineşte
această variantă de vânzare. Ea are în vedere plata preţului de către
cumpărător în două sau mai multe rate lunare, trimestriale,
semestriale, anuale etc., egale sau nu ca valoare, iar transmiterea
dreptului vândut de către vânzător are loc la momentul plăţii ultimei
rate, deşi până atunci bunul vândut se poate afla în detenţia
cumpărătorului. Deşi plata preţului are loc în rate, această vânzare nu
este un contract cu executare succesivă, deoarece nu este îndeplinită
cerinţa ca prestaţiile ambelor părţi să fie succesive222. Deşi
cumpărătorul dobândeşte dreptul de proprietate la data achitării
ultimei rate din preţ, totuşi, riscul bunului i se transferă la data
predării bunului.
În cazul în care cumpărătorul nu plăteşte preţul datorat la
scadenţă, vânzătorul este îndreptăţit să ceară rezoluţiunea contractului
de vânzare cu plata în rate şi cu rezerva dreptului de proprietate. Dacă
acţiunea se admite, vânzătorul este obligat să restituie toate sumele
primite, dar este îndreptăţit să reţină, pe lângă daune-interese, o
compensaţie echitabilă pentru folosirea bunului de către cumpărător.
Chiar dacă în contract există o clauză penală potrivit căreia sumele
încasate cu titlu de rate să rămână, în tot sau în parte, la dispoziţia
vânzătorului, totuşi, instanţa de judecată le va putea reduce.
221
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 31 martie 1990, în prezent abrogată.
222
60
1.3.9.11. Vânzarea cu opţiune de răscumpărare223
În reglementarea anterioară actualului Cod civil, această
varietate de vânzare era interzisă prin efectul Legii nr. 61/1931 contra
cametei, deoarece se presupunea că, sub masca acestei vânzări, se
ascundeau împrumuturi cămătăreşti garantate cu bunurile care făceau
obiectul vânzării. Cunoscută şi sub denumirea de „vânzare cu pact de
răscumpărare”, vânzarea cu opţiune de răscumpărare reprezintă o
vânzare afectată de o condiţie rezolutorie, prin care vânzătorul îşi
rezervă dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul transmis
cumpărătorului. Opţiunea de răscumpărare trebuie exprimată în
termen de 5 ani de la data vânzării. Dacă părţile au convenit o durată
mai mare de 5 ani, termenul de opţiune se reduce la 5 ani. Cât
priveşte natura juridică a acestui tip de vânzare, în doctrină224 s-a
apreciat că ea reprezintă o vânzare supusă unei condiţii rezolutorii
exprese (şi anume, facultatea pe care şi-o rezervă vânzătorul de a
relua lucrul vândut). Răscumpărarea bunului înstrăinat este numai o
opţiune, o facultate dată vânzătorului, pe care acesta o poate exercita
sau nu. Dacă o exercită, atunci vânzarea se desfiinţează cu efect de la
data încheierii contractului, iar vânzătorul redobândeşte proprietatea
lucrului înstrăinat. Dacă nu o exercită, vânzarea se consolidează şi
cumpărătorul rămâne definitiv proprietarul lucrului vândut225.
Exercitarea opţiunii de răscumpărare se poate face numai dacă
vânzătorul restituie cumpărătorului preţul primit şi cheltuielile pentru
încheierea vânzării şi realizarea formalităţilor de publicitate.
Cu privire la efectele pe care le produce exercitarea opţiunii de
răscumpărare, trebuie reţinute câteva reguli, şi anume:
– efectele vânzării cu opţiune de răscumpărare se stabilesc
potrivit dispoziţiilor privitoare la condiţia rezolutorie, care se aplică
în mod corespunzător;
– vânzătorul este obligat să respecte locaţiunile încheiate de
către cumpărător înaintea exercitării opţiunii, dacă au fost supuse
formalităţilor de publicitate, dar nu mai mult de 3 ani din momentul
exercitării;
– vânzătorul trebuie să-l notifice pe cumpărător sau chiar pe
subdobânditor dacă este cazul în legătură cu intenţia de exercitare a
opţiunii;
– în termen de o lună de la data notificării, vânzătorul este
obligat să consemneze sumele pe care este dator să le restituie,
potrivit legii, la dispoziţia cumpărătorului, sub sancţiunea decăderii
din dreptul de a exercita opţiunea de răscumpărare;
– dacă bunul vânzării cu opţiunea de răscumpărare este un bun
aflat în coproprietate, partajul trebuie cerut şi în raport cu vânzătorul
dacă acesta nu şi-a exercitat încă opţiunea;
– dacă vânzătorul nu şi-a exercitat opţiunea de răscumpărare cu
ocazia partajului, el va decade din dreptul de opţiune chiar şi atunci
când bunul va fi atribuit, în tot sau în parte cumpărătorului.
223
Art. 1.758-1.761 C. civ.
224
A se vedea: E. Safta-Romano, op. cit., p. 61; St.D. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V. Nemeş, op. cit.,
p. 60.
225
A se vedea: O. Rădulescu, P. Rădulescu, A. Rădulescu, Despre vânzarea cu pact de răscumpărare, în
„Revista de drept comercial” nr. 1/2001, p. 44; A. Nicolae, N. Crăciun, Consideraţii asupra valabilităţii actuale
a contractului de vânzare-cumpărare cu pact de răscumpărare, în „Dreptul” nr. 1/2004, p. 242; St.D. Cărpenaru,
L. Stănciulescu, V. Nemeş, op. cit., p. 60.
61
În vederea contracarării abuzurilor în materia examinată,
legiuitorul a instituit o sancţiune specifică: preţul răscumpărării va fi
redus la preţul plătit pentru vânzare, dacă diferenţa dintre preţul
răscumpărării şi preţul plătit pentru vânzare depăşeşte nivelul maxim
stabilit de lege pentru dobânzi. Această sancţiune se aplică şi în cazul
în care vânzătorul se obligă să răscumpere bunul vândut.
1.3.9.12. Vânzarea cu arvună

Cu toate că această varietate de vânzare nu este reglementată în
mod explicit în cuprinsul Codului civil în vigoare, totuşi, prin
dispoziţiile art. 1.544-1.546 din secţiunea consacrată executării prin
echivalent a contractelor în general, se precizează, în linii mari,
regimul juridic al acesteia.
Arvuna confirmatorie (arrha confirmatoria) este definită de
doctrină226 ca fiind suma de bani sau alte bunuri mobile avansate de
cumpărător către vânzător, drept manifestare a încheierii contractului.
Dacă, la data încheierii contractului227, o parte dă celeilalte, cu titlu de
arvună, o sumă de bani sau alte bunuri fungibile, în caz de executare,
arvuna se impută asupra prestaţiei datorate sau, după caz, va fi
restituită. În ipoteza în care partea care a dat arvuna nu execută
obligaţia fără justificare, cealaltă parte poate declara rezoluţiunea
contractului, reţinând arvuna. Dacă neexecutarea provine de la partea
care a primit arvuna, partea care a dat arvuna poate declara
rezoluţiunea contractului şi cere dublul arvunei date.
În afara funcţiei de dovadă a încheierii contractului 228
(caracterul confirmatoriu), arvuna poate avea şi funcţia de dezicere
(arrha paenitentialis), adică de denunţare unilaterală a contractului
(arvuna penalizatoare). Astfel, dacă în contract este stipulat expres
dreptul uneia dintre părţi sau dreptul ambelor părţi de a se dezice de
contract, partea care denunţă contractul pierde arvuna dată sau, după
caz, va restitui dublul arvunei primite229. Caracterul arvunei de clauză
de dezicere este derogatoriu230, părţile având obligaţia de a stipula în
mod expres această clauză, fiind o derogare de la principiul
nerevocării unilaterale a contractelor sinalagmatice. A nu se confunda
însă arvuna cu acontul. Acesta din urmă este o sumă de bani ce
reprezintă o parte din preţ. În lipsa unei convenţii de arvună, suma
primită de la cumpărător este considerată acont, adică parte din preţ,
care urmează a fi restituit în situaţia de nerealizare a vânzării.
Determinarea caracterului de arvună sau de acont al sumei avansate
de cumpărător la încheierea contractului este apanajul instanţelor de
judecată, fiind o chestiune de fapt.
226
A se vedea: D. Dumitru în lucrarea colectivă Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p. 653-654; I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 288; J. Kocsis, Unele
consideraţii referitoare la arvună şi la convenţia de arvună, în „Dreptul” nr. 12/1998, p. 58; D. Chirică,
Denunţarea unilaterală a promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare în temeiul unei clauze de dezicere
sau al unei clauze rezolutorii, în „Dreptul” nr. 3/2001, p. 27.
227
A se vedea art. 1.544 C. civ.
228
229
Art. 1.455 C. civ.
230
D. Chirică, op. cit., p. 300.
62
1.3.9.13. Vânzarea de drepturi litigioase
Sediul materiei pentru acest tip de vânzare se regăseşte în
dispoziţiile art. 1.653 C. civ. Un drept, real sau de creanţă, inclusiv un
drept de proprietate intelectuală sau un drept succesoral devine
litigios dacă există un proces început şi neterminat cu privire la
existenţa sau întinderea sa. Dacă un astfel de drept este vândut
(cesionat), avem de-a face cu vânzarea unui drept litigios. Contractul
de vânzare a drepturilor litigioase are caracter aleatoriu (emptio-
venditio spei), deoarece are ca obiect şansele de câştig ori riscurile de
pierdere a procesului; în acest tip de vânzare, vânzătorul nu
garantează existenţa dreptului vândut, pentru că o astfel de garanţie ar
fi echivalentă cu garantarea câştigării procesului, ceea ce nu poate fi
posibil.
Vânzarea de drepturi litigioase poate fi avantajoasă pentru
vânzător (reclamant sau pârât) deoarece îşi asigură o parte din câştig,
indiferent de hotărârea pronunţată în litigiul care are ca obiect
drepturile litigioase vândute. Totodată, vânzătorul va economisi timp
şi va fi scutit de plata cheltuielilor de judecată. La rândul său, şi
cumpărătorul drepturilor litigioase are interesul de a dobândi
drepturile aflate în litigiu, întrucât, dacă va câştiga procesul,
dobândeşte drepturile pe un preţ mai mic decât valoarea reală a
acestuia.
Vânzarea de drepturi litigioase este interzisă, sub sancţiunea
nulităţii absolute, către judecători, procurori, grefieri, executori,
avocaţi, notari publici, consilieri juridici şi practicieni în insolvenţă.
Este vorba de incapacitatea legală a acestor persoane de a cumpăra
drepturile litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în
a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea.
Pentru vânzarea de drepturi litigioase se cer a fi întrunite
– să existe un proces început care să aibă ca obiect drepturile ce
se vor vinde, care să nu se fi terminat. Un eventual proces nu conferă
vânzării caracterul de vânzare de drepturi litigioase. Drepturile în
privinţa cărora se poate naşte în viitor o contestaţie serioasă şi
viitoare (dubius eventus litis), şi indiferent de natura dreptului şi
de intenţia cumpărătorului de a-l revinde, sunt considerate drepturi
litigioase;
– procesul trebuie să poarte asupra fondului, adică asupra
existenţei sau întinderii dreptului;
– vânzătorul să nu garanteze existenţa dreptului litigios,
întrucât, în sens contrar, am mai avea de-a face nu cu vânzarea de
drepturi litigioase, ci cu cesiunea din dreptul comun.
1.3.9.14. Vânzarea de consumaţie

Potrivit art. 1.177 C. civ., contractul încheiat cu consumatorii
este supus legilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor prezentului
Cod.
Aşadar, în ce priveşte contractul încheiat cu consumatorii,

63
numit contract de consumaţie, deşi el nu se regăseşte expres printre
varietăţile vânzării, existenţa sa este indubitabilă. Suntem de părere
că acest contract este o varietate a contractului de vânzare. Contractul
de consumaţie este, după cum stipulează şi Codul civil, un contract
încheiat cu consumatorii, deci un rezultat al manifestării de voinţă,
dar, ce-i drept, supus unui regim reglementat de legi speciale. Este
adevărat că actul juridic de natura contractului de consumaţie poate
îmbrăca forme diferite, cum ar fi o vânzare, un împrumut, o
locaţiune, în care părţi sunt profesionistul şi consumatorul, dar, în
materia vânzării, acest contract reprezintă o varietate a acesteia,
căreia i se aplică regulile prevăzute în legile speciale231.

Sinteza unităţii de învăţare 1
– În conformitate cu dispoziţiile art. 1.650 C. civ., „(1) Vânzarea este contractul prin care
vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în
schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească. (2). Poate fi, de asemenea, transmis
prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept”.
– Vânzarea se caracterizează prin faptul că este un contract bilateral (sinalagmatic), consensual,
comutativ, cu titlu oneros şi translativ de drepturi;
a) contractul de vânzare este un contract sinalagmatic sau bilateral, întrucât prin încheierea sa
se nasc obligaţii reciproce şi interdependente în sarcina ambelor părţi contractante;
b) contractul de vânzare-cumpărare are caracter consensual, întrucât se încheie prin simplul
acord de voinţă al părţilor; în cazuri de excepţie, contractul de vânzare este valabil numai dacă îmbracă
forma specială prevăzută de lege;
c) contractul de vânzare este un contract comutativ, respectiv, de la momentul încheierii sale
părţile cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor reciproce, acestea nedepinzând de un eveniment viitor
şi incert care ar face să existe şanse de câştig sau pierdere pentru una sau ambele părţi contractante;
d) contractul de vânzare este un contract cu titlu oneros, deoarece ambele părţi urmăresc fiecare
un interes patrimonial;
e) contractul de vânzare este un contract translativ de drepturi. Caracterul translativ de
proprietate este stipulat în mod expres în cuprinsul art. 1674 C. civ. potrivit căruia „Cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută
de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori
preţul nu a fost plătit încă”;
f) caracterul instantaneu, uno ictu, al vânzării care decurge din caracterul translativ al acesteia.
Caracterul uno ictu al transferului dreptului determină acelaşi caracter şi contractului de vânzare,
deoarece dreptul nu poate fi transmis succesiv.
– Pentru a fi valabil încheiat, contractul de vânzare trebuie să îndeplinească condiţiile generale
de validitate stipulate în art. 1179 din noul Cod civil, respectiv, capacitatea părţilor de a contracta,
consimţământul, un obiect determinat şi licit şi o cauză licită şi morală. În măsura în care legea
231
A se vedea Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului, republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 224 din 24 martie 2008.
64
prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de
dispoziţiile legale aplicabile.
– Pentru a forma obiectul material al prestaţiei vânzătorului, bunul vândut trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
a) să se afle în circuitul civil;
b) să existe sau să poată exista în viitor;
c) să fie determinat sau determinabil;
d) să fie posibil;
e) să aibă valoare economică;
f) să fie licit şi moral;
g) să aparţină vânzătorului.
– Preţul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie stabilit în bani;
b) să fie determinat sau cel puţin determinabil;
c) să fie sincer;
d) să fie serios.
– Pactul de opţiune, promisiunea de vânzare şi promisiunea de cumpărare sunt reglementate în
noul Cod civil şi reprezintă o convenţie în temeiul căreia să-şi asume numai obligaţia de a încheia în
viitor un contract de vânzare, fără ca prin acea convenţie să se transfere dreptul de proprietate.
– Pactul de opţiune privind un contract de vânzare asupra unui bun individual determinat este
reglementat şi în materia referitoare la contractul de vânzare. Pactul de opţiune de vânzare este un
contract prin care o persoană, numită promitent, se obligă să vândă (sau să cumpere) un bun individual
determinat sau determinabil pentru un preţ anume, unei alte persoane, numită beneficiar, dacă aceasta
va decide să cumpere (sau să vândă) într-un anumit termen.
– Promisiunea unilaterală de vânzare reprezintă contractul prin care o parte, numită promitent, se
obligă faţă de altă parte, numită beneficiar, să îi vândă un bun la un anumit preţ dacă acesta din urmă
va voi să-l cumpere.
– Promisiunea unilaterală de cumpărare reprezintă contractul prin care o parte, numită promitent,
se obligă faţă de cealaltă parte, numită beneficiar, să cumpere un bun al cărui titular este acesta din
urmă, la un anumit preţ, dacă beneficiarul va dori să îl vândă.
– Promisiunea sinalagmatică de vânzare este convenţia prin care ambele părţi se obligă să
încheie, în viitor, un contract de vânzare privind un anumit bun, la un preţ determinat sau determinabil.
Fiecare parte are, în acelaşi timp, atât calitatea de promitent, cât şi pe cea de beneficiar.
– Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort) este contractul prin care o persoană, numită
promitent, se obligă faţă de o altă persoană, numită beneficiar, să determine pe un terţ să încheie un act
juridic promis sau să ratifice actul încheiat în contul lui de către promitent fără împuternicirea sa
prealabilă.
– Dreptul de preempţiune este dreptul subiectiv civil ce conferă titularului său, numit preemptor
atributul de a avea întâietate la cumpărarea unui bun la preţ egal, în raport cu terţe persoane. Cu titlu
de exemplu, are drept de preempţiune chiriaşul care doreşte să cumpere apartamentul pe care l-a
închiriat, dacă proprietarul îl vinde. Potrivit art. 1.730 alin. (1) C. civ., „titularul dreptului de
preempţiune, numit preemptor, poate să cumpere cu prioritate un bun”.
– Obligaţiile vânzătorului sunt reglementate prin art. 1.671-1.718 Cod civil. Acestea sunt:
a) obligaţia de transmitere a dreptului vândut;
b) obligaţia de predare a bunului;
c) obligaţia de garanţie contra evicţiunii;
d) obligaţia de garanţie contra viciilor bunului vândut;
e) obligaţia de garanţie pentru buna funcţionare a lucrului vândut;
– Cumpărătorului îi revin următoarele obligaţii principale:
a) obligaţia de plată a produsului;
b) obligaţia de preluare a bunului vândut.
c) obligaţia de a suporta cheltuielile vânzării, dacă nu s-a stipulat altfel în contract.
– Varietăţi de vânzare: vânzarea în bloc; vânzarea bunurilor de gen; vânzarea pe gustate;
vânzarea pe încercate; vânzarea cu opţiune de răscumpărare; vânzarea cu arvună; vânzarea de drepturi
65
litigioase; vânzarea cu plata preţului în rate şi rezerva proprietăţii; vânzarea bunurilor altuia, vânzarea
după mostră sau model, vânzarea terenurilor forestiere, vânzarea moştenirii.
Concepte şi termeni de reţinut: promisiune unilaterală de vânzare şi cumpărare, promisiune

bilaterală de vânzare şi cumpărare, pact de opţiune, drept de preemţiune, garanţie contra evicţiunii,
vicii ascunse, vicii aparente, vânzarea după mostră sau model, vânzarea în bloc, vânzarea cu plata
preţului în rate şi rezerva proprietăţii, vânzarea cu opţiune de răscumpărare, vânzarea de drepturi
litigioase, vânzarea bunurilor imobile, vânzarea bunurilor altuia, vânzare pe gustate, vânzare pe
încercate, vânzarea terenurilor forestiere, vânzarea moştenirii, arvună.
Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Definiţi contractul de vânzare!
2. Precizaţi caracterele juridice ale contractului de vânzare!
3. Definiţi promisiunea unilaterală de vânzare!
4. Care este natura juridică a pactului de opţiune?
5. Precizaţi caractere juridice ale dreptul de preemţiune!
6. Care sunt condiţiile care trebuie îndeplinite de preţ în contractul de vânzare?
7. Cine suportă cheltuielile vânzării?
8. Care sunt obligaţiile esenţiale ale vânzătorului?
9. Care sunt obligaţiile esenţiale ale cumpărătorului?
10. Care sunt condiţiile angajării garanţiei pentru evicţiune?
11. Ce este viciul aparent? Dar viciul ascuns?
Teste de evaluare/autoevaluare
Identificaţi varianta corectă!
1. În cazul în care preţul nu este sincer:
a) contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută
b) vânzare-cumpărarea este anulabilă
c) nu este afectată validitatea contractului de vânzare-cumpărare
d) contractul de vânzare-cumpărare poate fi reziliat
2. Ce condiţii trebuie să îndeplinească preţul, ca obiect al prestaţiei cumpărătorului?

66
a) să fie stabilit în bani
b) poate să îmbrace forma unei prestaţii în muncă
c) poate să îmbrace forma oricărei prestaţii
d) poate fi lăsat la aprecierea cumpărătorului
3. Clauza de inalienabilitate în contractul de vânzare-cumpărare:

a) nu este valabilă
b) se poate institui numai pentru o durată de cel mult 3 ani
c) este valabilă întotdeauna, fără nicio condiţie
d) niciuna dintre variantele de mai sus
4. Clauzele îndoielnice în contractul de vânzare-cumpărare se interpretează:

a. în favoarea cumpărătorului
b. în favoarea vânzătorului
c. în favoarea ambelor părţi
d. în funcţie de decizia instanţei de judecată
5. Cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare sunt în sarcina:

a) vânzătorului, în toate cazurile
b) cumpărătorului, în lipsă de stipulaţie contrară
c) ambelor părţi, vânzător şi cumpărător, fiind suportate în mod egal
d) părţii aflate în culpă
6. Sunt incapabili de a cumpăra, direct sau indirect, chiar şi prin licitaţie publică:
a) părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le
reprezintă
b) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă
c) funcţionarii publici, practicienii în insolvenţă, judecătorii sindici, executorii şi orice alte
asemenea persoane care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor
d) toate categoriile de persoane menţionate mai sus
7. În cazul unei vânzări efectuate în schimbul unui preţ determinabil, vânzarea este nulă dacă:
a) preţul nu este determinat în termen de trei ani de la încheierea contractului
b) preţul nu este determinat în termen de un an de la încheierea contractului, afară de cazul în
care părţile nu au stabilit un alt mod de determinare a preţului
c) preţul nu este determinat în termen de trei ani de la predarea bunului
d) preţul nu este determinat în termen de un an de la predarea bunului
8. În vânzările silite, garanţia contra viciilor ascunse:

a) este datorată de debitor în solidar cu executorul judecătoresc
b) nu este datorată
c) este datorată în anumite condiţii prevăzute în mod expres de lege
d) este datorată de numai de debitor
9. Vânzătorul răspunde pentru vicii ascunse:

a) numai dacă a cunoscut aceste vicii
b) dacă a neglijat bunul vândut
c) indiferent dacă le-a cunoscut sau nu
d) numai dacă a fost de rea credinţă
10. Vânzarea lucrului altuia:

a) este lovită de nulitate absolută
67
b) este afectată de nulitate relativă
c) este valabilă, fiind o operaţiune permisă de lege
d) este interzisă în mod expres de lege
Speţă
I. La data de 15.10.2011, X i-a dat lui Y un frigider marca Ariston, în schimbul unui televizor
marca Sony şi a unei sume de 300 de lei. La momentul înţelegerii, Y i-a adus la cunoştinţa lui X faptul
că televizorul nu este în stare de funcţionare datorită unei defecţiuni, dar l-a asigurat pe acesta că poate
fi reparat foarte uşor.
X a încercat să repare televizorul, însă acesta nu mai putea fi folosit, întrucât îi lipsea o
componentă de bază, care nu se mai producea sau comercializa.
La data de 10.10.2013, X l-a acţionat pe Y în instanţă, solicitând instanţei de judecată
rezoluţiunea contractului, motivând existenţa viciilor ascunse ale televizorului.
Y s-a apărat în instanţă, invocând că X cunoştea existenţa viciului la momentul achiziţionării
televizorului, motiv pentru care culpa sa nu există.
1. Care sunt viciile ascunse ale televizorului?

2. Care este efectul rezoluţiunii contractului?
3. Care este temeiul juridic al acţiunii lui X?
4. În ce condiţii poate fi angajată răspunderea lui Y?
5. Ce fel de contract s-a încheiat între X şi Y?
6. Care va fi soluţia pronunţată de instanţă?
1. B. Florea, Drept Civil. Contractele speciale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013.
2013.
4. G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2012.
6. Fr.Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ediţia a IV-a, vol. I, Editura Universul
Juridic, Bucureşti. 2006.
7. Fl. Baias, E.Chelaru, R.Constantinovici, I.Macovei (coordonatori), Noul Cod civil. Comentarii
pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012.
68
Bibliografie facultativă
Tratate/ studii
1. Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul Cod
civil. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012.
2. Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de editură şi presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1999.
3. D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I, Vânzarea şi schimbul, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
4. D. Macovei, M.S. Striblea, Drept civil. Contracte. Succesiuni, Editura Junimea, Seria Jus, Iaşi,
2000.
5. M. Mureşan, Contractele civile speciale, vol. II, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1999.
6. M. Mureşan, Dicţionar de drept civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
7. E. Safta-Romano, Contracte civile, Încheiere, executare, încetare, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
8. I. R. Urs, S. Angheni, Drept civil. Contracte civile, vol. III, Editura Oscar Print, Bucureşti,
2000.
9. I. Zinveliu, Contractele civile – instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1978.
10. Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I, ediţia a IV-a, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2006.
11. Dumitru C. Florescu, Contractele civile în Noul Cod Civil, ediţia a II-a revizuită şi adăugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012.
12. Ion Turcu, Vânzarea în Noul Cod civil, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
13. Adina Foltiş, Dreptul de preempţiune, Editura Hamangiu, 2011.
14. Marian Nicolae, Codex Iuris Civilis, Tomul 1, Noul Cod Civil, Editie Critica, Editura
Universul Juridic, Bucureşti 2012.
15. George-Alexandru Ilie, Riscurile în contracte, de la vechiul la noul Cod Civil, Tomul 22,
Editura Universul Juridic, Bucureşti 2012.
Legislaţie
1. Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de
locuinţe, trecute în proprietatea statului.
2. Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada
6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
3. Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată.
4. Legea nr. 46/2008 – Codul silvic.
5. Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat, modificată şi completată prin Legea
nr. 171/2001.
6. Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de
către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine (legea a fost adoptată în
anul 2005 şi a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană, adică de la 1 ianuarie
2007).
7. Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare.
69
CONTRACTUL DE DONAŢIE
Cuprins
2.1. Introducere
2.3.1. Noţiune
2.3.2. Caractere juridice
2.3.3. Interpretarea şi delimitarea contractului de donaţie de alte operaţiuni juridice
2.3.4. Condiţiile de validitate a contractului de donaţie
2.3.4.1. Capacitatea juridică a părţilor
2.3.4.3. Obiectul contractului de donaţie
2.3.4.4. Cauza donaţiei
2.3.4.5. Promisiunea de donaţie
2.3.4.6. Încheierea contractului de donaţie între persoane prezente
2.3.4.7. Încheierea contractului de donaţie între persoane absente
2.3.4.8. Înscrisul estimativ
2.3.4.9. Donaţiile exceptate de la regula formei autentice
2.3.5. Principiul irevocabilităţii donaţiilor
2.3.6. Efectele contractului de donaţie
2.3.6.1. Consideraţii generale privind efectele contractului de donaţie
2.3.6.2. Efectele donaţiilor între părţi
2.3.6.3. Efectele donaţiei în ceea ce-i priveşte pe terţi
2.1. Introducere
Aşa după cum a fost prezentat în spaţiul public şi în mediul

profesional, noul Cod civil reprezintă o reglementare legislativă
modernă, care îşi doreşte să corespundă cerinţelor de actualizare a
instituţiilor fundamentale ale dreptului civil, în noul context al
evoluţiei sociale şi în deplină armonizare cu mediul de afaceri
Aşa cum am arătat în unitatea de învăţare 1, noul Cod civil
instituie, pentru contractele civile şi comerciale, un regim juridic
comun, urmare a abrogării Codului comercial, ceea ce a determinat
includerea unui număr mare de contracte, printre care şi contractele
care până în prezent au cunoscut consacrare numai în materie
comercială, cum ar fi contractul de comision, de transport, de
consignaţie, de expediţie, precum şi cele care anterior făceau parte
din categoria celor nenumite, creaţii ale practicii judiciare şi literaturii
de specialitate.
70
Conform principiilor generale de drept, contractelor speciale li
se aplică, în măsura în care nu există norme specifice, regulile
generale referitoare la condiţiile de validitate a contractelor,
respectiv, consimţământ, capacitate, obiect şi cauză, precum şi cele
referitoare la interpretarea clauzelor contractuale sau încheierea,
executarea şi stingerea contractelor.
În principiu, normele care reglementează contractele au caracter
supletiv, dispozitiv, şi nu imperativ, astfel încât părţile contractante
pot deroga de la ele, fixând prin convenţia lor alte reguli.
Cu toate acestea, în mod special în materia contractului de
donaţie libertatea contractuală este limitată, legiuitorul instituind
norme imperative pe care părţile contractante sunt obligate să le
respecte, în vederea protejării ordinii publice şi moralei.
Urmărind asigurarea stabilităţii circuitului juridic civil,
reglementările juridice în materia contractului de donaţie nu au fost
modificate în mod esenţial faţă de prevederile vechiului Cod civil,
actuala reglementare aducând unele clarificări şi completări de text
prin preluarea soluţiilor date de doctrină şi jurisprudenţă.

– definirea contractului de donaţie;
– efectuarea unei prezentări teoretice a structurii, esenţei şi
conceptelor juridice legate de contractul de donaţie;
– însuşirea unor noţiuni teoretice de drept care să le
folosească profesioniştilor în devenire în desfăşurarea activităţii
juridice;
– asimilarea unor noţiuni şi cunoştinţe referitoare la rolul,
locul şi aplicarea în practică a contractului de donaţie.
– după parcurgerea unităţii de învăţare, cursanţii se vor

familiariza cu un vocabular juridic specific contractului de donaţie, ce
le va permite ulterior desfăşurarea activităţilor profesional- juridice;
– deprinderea cu profesiile juridice ce presupun un ansamblu
de tehnici, de priceperi, abilităţi şi un sistem de relaţii intra şi
inter-organizaţional;
– dezvoltarea unor abilităţi de a utiliza instituţiile juridice, şi
anume contractul de donaţie, pentru realizarea obiectivelor
profesionale;
– dezvoltarea unor abilităţi de comunicare, control şi
evaluare;
71

2.3.1. Noţiune
Contractul de donaţie este reglementat de Codul civil în
vigoare232 în Cartea a IV-a intitulată „Despre moştenire şi
liberalităţi”, Titlul al III-lea „Liberalităţile”, Capitolul al II-lea,
„Donaţia”, art. 1011-1033.
Potrivit art. 984 alin. (1) C. civ., liberalitatea este actul juridic
prin care o persoană dispune de bunurile sale, în tot sau în parte, cu
titlu gratuit, în favoarea unei alte persoane. Totodată, conform alin.
(2) al aceluiaşi text de lege, liberalităţile nu se pot face decât prin
donaţie sau prin legat cuprins în testament. Aşadar, liberalităţile pot fi
constituite prin acte între vii (inter vivos) – de tipul donaţiilor şi acte
pentru cauză de moarte (mortis causa) – din categoria legatelor233.
Dispoziţii incidente în materia donaţiilor întâlnim şi în Legea
nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările
ulterioare, în Titlul VI, numit „Efectuarea prelevării şi transplantului
de organe, ţesuturi şi celule de origine umană în scop terapeutic” 234,
precum şi în Legea nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii
partidelor politice şi a campaniilor electorale235.
Dispoziţii referitoare la contractul de donaţie întâlnim şi în
Legea nr. 32/1994 a sponsorizării236, care numeşte două contracte noi,
respectiv, contractul de sponsorizare şi contractul de mecenat237.
232
Codul civil în vigoare a fost adoptat prin Legea nr. 287/2009 (M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009) şi pus
în aplicare prin Legea nr. 71/2011 (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011).
233
A se vedea Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. III, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 180; D.N. Teohari, Liberalităţi afectate de termen, condiţie şi sarcină,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009; L. Stănciulescu, Curs de drept civil. Contracte, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2012, p. 204; G.C. Frenţiu, Comentariile Codului civil. Liberalităţile. Testamentul. Rezerva
succesorală. Reducţiunea liberalităţilor excesive, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 1.
234
M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006, modificată prin O.U.G. nr. 15/2012 (M. Of. nr. 306 din 8 mai 2012).
Titlul VI din această lege transpune dispoziţiile Directivei nr. 23/2004/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 31 martie 2004 asupra stabilirii standardelor de calitate şi siguranţă asupra donării, procurării,
testării, conservării, depozitării şi distribuirii ţesuturilor şi celulelor umane.
235
M. Of. nr. 510 din 22 iulie 2010.
236
M. Of. nr. 129 din 25 mai 1994.
237
Pentru delimitarea contractelor de sponsorizare şi de mecenat, pe de o parte, de donaţie, pe de altă
parte, evidenţierea corelaţiilor dintre ele şi a aplicabilităţii regulilor specifice donaţiei contractelor de
sponsorizare şi mecenat, a se vedea Fl. Ţuca, Donaţie, sponsorizare, mecenat, în „Revista de drept comercial”
nr. 9/1998, p. 95-111.
72
Contractul de sponsorizare este convenţia „prin care două
persoane convin cu privire la transferul dreptului de proprietate
asupra unor bunuri materiale sau mijloace financiare pentru
susţinerea unor activităţi fără scop lucrativ desfăşurate de una dintre
părţi, denumită beneficiarul sponsorizării”, conform art. 1 alin. (1)
din Legea nr. 32/1994.
Contractul de mecenat este „un act de liberalitate prin care o
persoană fizică sau juridică, numită mecena, transferă, fără obligaţie
de contrapartidă directă sau indirectă, dreptul său de proprietate
asupra unor bunuri materiale sau mijloace financiare către o persoană
fi zică, ca activitate filantropică cu caracter umanitar, pentru
desfăşurarea unor activităţi în domeniile: cultural, artistic, medico-
sanitar sau ştiinţific – cercetare fundamentală sau aplicată”, conform
art. 1 alin. (3) din Legea nr. 32/1994.
În sfârşit, dispoziţii aplicabile în materia donaţiei se regăsesc şi
în cuprinsul Legii nr. 246/2005 pentru aprobarea O.G. nr. 26/2000 cu
privire la asociaţii şi fundaţii238.
În ceea ce priveşte noţiunea de contract de donaţie239,
distingem între definiţia formulată de legiuitor şi cea propusă de
doctrină. Potrivit dispoziţiilor art. 985 C. civ., donaţia este „contractul
prin care, cu intenţia de a gratifica, o parte, numită donator, dispune
în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părţi, numită
donatar”. Această definiţie a donaţiei, propusă de legiuitor, face paşi
importanţi înainte faţă de reglementarea anterioară (art. 801 C. civ.
1864), deoarece, spre deosebire de aceasta din urmă, menţionează că
donaţia este un contract, şi nu un act de liberalitate, ca în vechea
reglementare. Faptul că donaţia este un contract nu poate fi pus la
îndoială, deoarece ea nu se poate perfecta decât prin acordul de
voinţă al părţilor. În ipoteza în care donatarul nu ar accepta
liberalitatea, atunci donaţia nu s-ar mai putea perfecta, pentru că nu
s-ar intersecta oferta de donaţie (policitaţiunea) făcută de donator, cu
acceptarea acesteia de către donatar. Mai mult, chiar şi în cazul unei
donaţii pure şi simple, donatarului îi incumbă anumite obligaţii, de
care nu poate fi ţinut în cazul în care nu şi-ar fi dat consimţământul
de a-şi asuma calitatea de donatar.
Definiţia care cuprinde cele mai multe elemente240 subliniază că
donaţia este „un contract solemn, unilateral şi cu titlu gratuit, prin
care una dintre părţi, numită donator, cu intenţie liberală îşi
micşorează în mod actual şi iremediabil patrimoniul său cu un drept
real (sau de creanţă), mărind patrimoniul celeilalte părţi, numită
donatar, cu acelaşi drept, fără a urmări să primească ceva în
schimb” 241.
238
M. Of. nr. 656 din 25 iulie 2005.
239
În dreptul roman, donaţiile au îmbrăcat mai multe forme: donaţiunea între vii obişnuită; donaţiunea
între soţi; dota; donaţiunea ante nuptias şi donaţiunea mortis causa.
240
Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., p. 178-179.
241
Pentru definiţii apropiate în conţinut, a se vedea: D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a
dreptului civil român, tom IV, partea I, Atelierele Grafice Socec, Bucureşti, 1913, p. 13; M.M. Oprescu,
Contractul de donaţie, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 5.
73
Contractul de donaţie prezintă următoarele caractere juridice:
a) este un contract unilateral. Caracterul unilateral al donaţiei
este conferit de împrejurarea că, de regulă, numai una dintre părţile
contractului, şi anume, donatorul îşi asumă obligaţii contractuale. De
regulă, celeilalte părţi a contractului de donaţie, donatarului, nu îi
incumbă obligaţii faţă de donator. Donatarului îi revine doar
îndatorirea de recunoştinţă faţă de donator, îndatorire care însă nu
decurge din contract, ci rezultă din lege242.
Cu toate că obligaţia de recunoştinţă este, în principal, de natură
morală, atunci când îmbracă formele ingratitudinii, se sancţionează
cu revocarea donaţiei de către donator. De asemenea, în cazul în care
donatorul impune anumite sarcini donatarului în schimbul
transmiterii dreptului, atunci ambele părţi au obligaţii reciproce şi
interdependente, ceea ce conferă donaţiei caracter sinalagmatic243
(donaţia cu sarcini).
După cum s-a subliniat şi în doctrină244, nu reprezintă donaţii:
premiile, recompensele făcute în scopuri publicitare, operele de
binefacere, cum ar fi sponsorizările şi mecenatele sau întreţinerea
unei rude fără a exista obligaţia legală de întreţinere. În astfel de
situaţi, nu ne aflăm în prezenţa contractului de donaţie, pentru că, fie
nu există intenţia de gratificare (animus donandi) din partea
donatorului, care este de esenţa donaţiei, fie se aplică prevederi
speciale care derogă de la cadrul legal al donaţiilor;
b) este un contract cu titlu gratuit, deoarece transmiterea unui
drept din patrimoniul donatorului în cel al donatarului are loc fără ca
transmiţătorul să urmărească obţinerea unei contraprestaţii echivalente.
În literatura de specialitate245 s-a subliniat că, exceptând situaţia
când o persoană este alienată mintal, nimeni nu sărăceşte fără a
aştepta ceva în schimb, şi că puritatea juridică a liberalităţii nu este
alterată, atâta vreme cât contraprestaţia nu se măsoară în termeni
pecuniari.
Caracterul gratuit al donaţiei presupune reunirea a două
elemente: în primul rând, un element subiectiv, constând în intenţia
de a gratifica şi, în al doilea rând, un element obiectiv, material, care
presupune o micşorare a patrimoniului donatorului, corelativ cu
augmentarea patrimoniului donatarului, fără a fi obligat la o
contraprestaţie corelativă echivalentă valoric.
Pe cale de excepţie, donaţia cu sarcini este un contract cu titlu
oneros, dar numai în limitele valorii sarcinii impuse donatarului.
Astfel spus, în cazul donaţiei cu sarcini, contractul respectiv poate fi
calificat, în parte, ca fiind cu titlu oneros.
242
În acest sens, a se vedea, M.M. Oprescu, op. cit., p. 6.
243
Potrivit art.1171 C. civ.
244
T. Prescure, Curs de contracte civile, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 198.
245
A se vedea J. Maury, Successions et liberalités, 6e éd. Litec,2007, Paris, p. 144.
74
Dacă sarcina impusă donatarului este echivalentă sau mai mare
decât valoarea dreptului transmis de către donator, contractul nu mai
are natura juridică a unei donaţii, deoarece dispare elementul de
gratuitate. Să menţionăm şi faptul că donaţia în cuprinsul căreia
sarcina este stipulată în favoarea donatarului însuşi îşi păstrează
caracterul pur gratuit;
c) este un contract cu caracter comutativ. Acest caracter este
valabil pentru donaţia cu sarcini, caz în care existenţa şi întinderea
obligaţiilor sunt cunoscute de către părţi chiar din momentul
încheierii contractului;
d) este un contract solemn, caracter consacrat de art. 1011
alin. (1) C. civ., potrivit căruia acest contract se încheie prin înscris
autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute. Forma autentică a donaţiei
este cerută, la fel ca şi în reglementarea anterioară (art. 813 din
vechiul C. civ.), ad validitatem.
Un contract de donaţie încheiat cu nerespectarea formei
autentice nu poate fi ulterior confirmat ori validat de către părţi, actul
în forma respectivă fiind lipsit de efecte juridice246. În cel mai bun
caz, părţile pot să încheie o nouă donaţie, cu respectarea formei
autentice, dar care va produce efecte juridice de la data încheierii ei
valabile, şi nu de la data încheierii contractului de donaţie iniţial,
lovit de nulitate pentru nerespectarea solemnităţii şi considerat astfel
că nu a fost niciodată încheiat potrivit art. 1254 alin. (1) C. civ.247.
Raţiunea pentru care legiuitorul a instituit un regim exigent al
formalităţilor contractului de donaţie pentru validitatea acestuia
decurge din nevoia de protecţie a donatorului şi a familiei sale în faţa
unui eventual abuz de gratuităţi248.
Efectul irevocabil al donaţiei, în sensul că dispunătorului i se
diminuează patrimoniul cu dreptul transmis dobânditorului, fără a
obţine nimic în schimb, reclamă neîndoielnic aplicarea formei
autentice acestui contract, ca o condiţie ad validitatem, tocmai pentru
a asigura seriozitatea la încheierea unei astfel de convenţii.
Întrebarea care se naşte este ce au de făcut moştenitorii
donatorului în ipoteza în care acesta din urmă a încheiat, pe timpul
vieţii, o donaţie cu nerespectarea caracterului solemn al actului. Ei se
află între alternativa de a nu respecta voinţa liberală a autorului lor
(donatorului) şi cea de a executa voluntar contractul încheiat de
acesta. Există mai multe posibile răspunsuri.
Pe de o parte, s-ar putea crede că soluţia este prevăzută de lege.
Astfel, potrivit art. 1010 C. civ., moştenitorii universali ori cu titlu
universal ai dispunătorului pot să confirme o liberalitate. Confirmarea
atrage după sine renunţarea la dreptul de a opune viciile de formă sau
orice alte motive de nulitate, sub condiţia ca renunţarea să nu
prejudicieze drepturile terţilor. Numai că, în opinia noastră, această
confirmare nu vizează şi donaţia care nu respectă caracterul solemn,
ci numai donaţiile invalide din alte motive.
246
A se vedea, în acelaşi sens, R. Constantinovici, Capitolul II. Donaţia, în lucrarea colectivă Noul Cod
civil. Comentariu pe articole, coordonatori Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1058-1059.
247
Potrivit art. 1254 alin. (1) C. civ., „Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu
fi fost niciodată încheiat”.
248
În acelaşi sens, a se vedea: M. Mureşan, Contractele civile, vol. I, Contractul de vânzare-cumpărare,
Editura Cordial Lex, Cluj Napoca, 1996, p. 11; J. Goicovici, Discuţii în legătură cu solemnitatea contractului de
donaţie, în „Dreptul” nr. 7/2005, p. 39.
75
Pe de altă parte, o soluţie indubitabilă ar fi ca moştenitorii să
respecte voinţa autorului lor, încheind, în formă autentică, o nouă
donaţie, având ca obiect acelaşi drept de care a dispus de cuius prin
donaţia nulă.
În sfârşit, moştenitorii pot să execute în mod voluntar actul nul
semnat de autorul lor, dar numai sub forma darului manual249.
De la forma autentică a donaţiei există şi unele excepţii. În
rândul excepţiilor se situează, potrivit art. 1011 alin. (2) C. civ.,
donaţiile indirecte, donaţiile deghizate şi darurile manuale, excepţii
pe care le vom analiza la secţiunea afectată condiţiilor de validitate a
donaţiei;
e) este un contract în principiu irevocabil. Irevocabilitatea
donaţiei vizează nu numai efectele contractului, ci şi natura lui. În
doctrină250, s-a exprimat opinia potrivit căreia irevocabilitatea
donaţiei este o condiţie esenţială în formarea contractului, ceea ce
înseamnă că irevocabilitatea ţine de esenţa contractului de donaţie.
Caracterul irevocabil al donaţiei configurează ideea că, de
vreme ce contractul a fost încheiat, donatorul nu mai poate reveni
asupra deciziei sale decât în cazurile prevăzute de lege. Cu alte
cuvinte, irevocabilitatea donaţiei determină donatorul să reflecteze cu
atenţie înainte de a-şi exprima acordul cu privire la dreptul ce va face
obiectul donaţiei, orice cale de revenire la situaţia anterioară în afara
celor stipulate expres de lege fiind închisă.
În virtutea caracterului irevocabil al donaţiei, orice clauză de
natură să permită donatorului să redobândească dreptul donat nu este
permisă. Prin urmare, inserarea vreunei clauze de natura vânzării cu
răscumpărare în cuprinsul donaţiei conduce la nulitatea absolută a
contractului, deoarece se încalcă principiul irevocabilităţii acestuia.
Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 1015 alin. (2) C. civ., donaţia
afectată de o condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa
donatorului, ca în cazul opţiunii de răscumpărare, este lovită de
nulitate absolută. Interzicerea unor astfel de clauze are menirea de a i
se asigura donatarului o protecţie reală împotriva eventualelor
capricii ale donatorului, care s-ar putea răzgândi în mod potestativ cu
privire la gestul său liberal. De altfel, în doctrină251 s-a arătat că
irevocabilitatea donaţiei acţionează în mod descurajant pentru
donator şi contribuie la siguranţa şi stabilitatea circuitului civil;
f) este un contract translativ de proprietate. Dreptul
donatorului se transmite în patrimoniul donatarului, de regulă, din
momentul încheierii contractului. Prin acordul părţilor, data
translatării dreptului donat poate fi ulterioară datei încheierii
contractului. Amânarea transferului dreptului nu operează în cazul
darului manual, deoarece încheierea valabilă a acestui contract real
necesită, pe lângă acordul de voinţă, şi predarea (tradiţiunea) bunului
la momentul încheierii contractului252.
249
250
A. Bleoancă, D. Călin, D. Cigan, Ghe. Durac, C.G. Frenţiu, I. Ninu, G. Răducan, T.V. Rădulescu,
C.S. Ricu, C.T. Ungureanu, D. Zeca, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. II, art. 953-
1649, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 118-119.
251
Fr.Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 104.
252
I. Dogaru, Drept civil. Contracte speciale, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 331; St.D. Cărpenaru,
L. Stănciulescu, V. Nemeş, Contracte civile şi comerciale, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 73.
76
2.3.3. Interpretarea şi delimitarea contractului de donaţie de
alte operaţiuni juridice
Deşi pare paradoxal, având în vedere caracterul autentic al
donaţiei, totuşi, pot exista situaţii când conţinutul contractului de
donaţie să nu fie redactat într-o formă clară şi neechivocă.
În cazurile în care în conţinutul contractului de donaţie există
formulări imprecise, ambigue şi, prin urmare susceptibile de mai
multe înţelesuri, se pune problema interpretării contractului.
Interpretarea contractului de donaţie se efectuează prin
aplicarea regulilor generale prevăzute de Codul civil pentru
interpretarea contractelor. Dacă interpretarea vizează calificarea
juridică a contractului, se vor aplica normele care guvernează actele
juridice cu titlu oneros253, care aparţin dreptului comun, şi nicidecum
regulile prevăzute pentru liberalităţi, care au caracter de excepţie şi,
deci, urmează un regim de interpretare restrictivă254.
Reamintim că, pentru calificarea unui contract ca având natura
juridică a unei donaţii, este nevoie de identificarea elementului
esenţial al acesteia, reprezentat de gratuitate sub cele două aspecte ale
sale: cel subiectiv (animus donandi) şi cel obiectiv (în sărăcirea
donatorului şi îmbogăţirea donatarului), cu existenţa legăturii de
cauzalitate dintre acestea.
Fiind o liberalitate, donaţia cu sarcini îşi păstrează caracterul
de gratuitate, în ipoteza în care valoarea sarcinilor este mai mică
decât valoarea dreptului transmis. Chiar dacă gratuitatea ce
caracterizează donaţia a fost atenuată în cazul donaţiei cu sarcină,
totuşi, această împrejurare nu are darul de a înlătura total gestul de
generozitate al donatorului şi beneficiul unilateral obţinut de
donatar255.
Dacă însă valoarea sarcinilor impuse donatarului este egală ori
mai mare decât valoarea dreptului transmis, contractul nu mai este o
donaţie, ci un contract cu titlu oneros.
Donaţia nu trebuie confundată cu executarea de bunăvoie a
unei obligaţii naturale sau civile imperfecte (de exemplu,
executarea unei obligaţii pentru care dreptul la acţiune al creditorului
se prescrisese sau întreţinerea unei rude pentru care nu există
obligaţia legală de întreţinere).
În cazul donaţiei nu avem de-a face cu existenţa vreunei
obligaţii a donatorului faţă de donatar, pe câtă vreme, în situaţia
obligaţiilor naturale sau civile imperfecte, debitorul are o asemenea
obligaţie, dar prescrisă, pe care o execută însă de bunăvoie. Dacă
debitorul nu-şi execută de bunăvoie o asemenea obligaţie, creditorul
nu mai poate apela la forţa coercitivă a statului pentru a-l determina
pe debitor să-şi execute obligaţia.
253
M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei, Editura Academiei, Bucureşti, 1966, p. 153-154.
254
255
O. Căpăţînă, Titlul gratuit în actele juridice, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 28.
77
În interpretarea contractului de donaţie, trebuie să se ţină seama
şi de faptul că premiile, cadourile sau recompensele oferite
clienţilor de către profesionişti în scopuri publicitare nu reprezintă
donaţii256, întrucât nu conţin elementul animus donandi. Acestea au
natura juridică a unor acte juridice unilaterale de tipul promisiunii de
recompensă. Promitentul nu este animat de intenţia de a face o
liberalitate, ci urmăreşte ca o persoană să efectueze o anumită
prestaţie în folosul său ori să obţină un rezultat anume. Recompensa
este doar „preţul” oferit de promitent beneficiarului pentru prestaţia
efectuată257.
În sfârşit, prin operaţiunea de interpretare a contractului de
donaţie, trebuie delimitată această convenţie faţă de contractele
dezinteresate (comodatul, mandatul cu titlu gratuit, depozitul cu titlu
gratuit etc.). Acestea din urmă, deşi sunt tot contracte cu titlu gratuit,
nu au ca efect micşorarea patrimoniului dispunătorului, ci procură
celeilalte părţi un folos gratuit258.
2.3.4. Condiţiile de validitate a contractului de donaţie

Fiind un contract, pentru a fi încheiată valabil, donaţia trebuie
să îndeplinească aceleaşi condiţii de fond şi de formă prevăzute în
Codul civil, Secţiunea a 3-a. intitulată „Încheierea contractului”, din
Titlul al II-lea numit „Izvoarele obligaţiilor” al Cărţii a V-a „Despre
obligaţii” pentru orice tip de contract.
A. Condiţiile de fond
În conformitate cu dispoziţiile art. 1179 alin. (1) C. civ.,
condiţiile de fond esenţiale pentru validitatea unui contract sunt:
capacitatea părţilor de a contracta; consimţământul acestora; un
obiect determinat şi licit; o cauză licită şi morală.
2.3.4.1. Capacitatea juridică a părţilor

2.3.4.1.1. Capacitatea de a dona
În conformitate cu dispoziţiile art. 987 C. civ., orice persoană

poate face şi primi liberalităţi, cu respectarea regulilor privind
capacitatea. Rezultă, aşadar, că regula este capacitatea, iar excepţia o
reprezintă incapacitatea, care este de strictă interpretare, potrivit
principiului exceptiones strictissimae interpretationis sunt259.
Condiţia existenţei capacităţii de a dispune prin liberalităţi
trebuie îndeplinită la data la care dispunătorul îşi exprimă
consimţământul, conform art. 987 alin. (2) C. civ. Condiţia capacităţii
de a primi o donaţie trebuie îndeplinită la data la care donaţia este
acceptată de către donatar, art. 987 alin. (3) C. civ.
256
I.R. Urs, S. Angheni, Drept civil. Contracte civile, vol. III, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1999, p. 57.
257
M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 269.
258
M.M. Oprescu, op. cit., p. 7.
259
Ghe. Gheorghiu, Contractul de donaţie, în lucrarea colectivă, S. Neculaescu, L. Mocanu,
Ghe. Gheorghiu, I. Genoiu, A. Ţuţuianu, Instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă, op. cit., p. 370.
78
Aceste ultime texte de lege adoptate de legiuitor au darul de a
pune capăt controverselor ce s-au manifestat în literatura juridică.
Astfel, într-o opinie260, identică cu aceea a legiuitorului, s-a susţinut
că donatarul trebuie să aibă capacitate juridică numai în momentul
acceptării ofertei, nu şi în momentul emiterii ofertei ori al notificării
acceptării, deoarece oferta este un act unilateral în care se manifestă
doar voinţa donatorului, nu şi voinţa donatarului.
Într-o altă opinie261 s-a exprimat ideea că donatarul trebuie să
aibă capacitate juridică şi în momentul transmiterii ofertei de donaţie,
întrucât oferta de a dona este nulă dacă este făcută către un incapabil
şi ca atare, dacă este nulă la naşterea sa, nu poate să fie valabilă la
data acceptării sale.
Apreciem că dispoziţiile legale cuprinse în Codul civil relativ la
capacitatea de a dispune a donatorului nu acoperă şi cazul în care
donaţia se încheie între absenţi. În această ipoteză, donatorul trebuie
să aibă capacitatea de a dispune prin donaţie, atât în momentele
emiterii ofertei şi în cel al acceptării ei, cât şi în momentul recepţiei
notificării ofertei. De cealaltă parte, donatarul trebuie să aibă
capacitatea de a primi donaţia, atât în momentul acceptării ofertei de
donaţie, cât şi în momentul recepţiei notificării de acceptare de către
donator. Donatorul trebuie să aibă capacitatea de a dispune în toate
cele trei momente evocate, tocmai pentru ca oferta sa de donaţie să
fie valabilă, adică să reprezinte o manifestare de voinţă juridică
valabil exprimată. De asemenea, voinţa donatarului trebuie să fie
valabilă atât la momentul acceptării ofertei, cât şi la cel al recepţiei
notificării de către donator. Opinăm că donatarul trebuie să fie
capabil de a primi o donaţie şi la momentul recepţiei notificării de
către donator, deoarece numai în acest moment actul de donaţie
produce efecte juridice faţă de ambele părţi. În caz contrar, la
momentul recepţiei notificării, acceptarea donaţiei ar aparţine unei
persoane (donatarului) devenită incapabilă, şi, pe cale de consecinţă,
nu ar mai fi valabilă.
Conchizând, putem spune că părţile viitorului contract de
donaţie trebuie să aibă capacitate de a dispune şi, respectiv, de a
primi, din momentul exprimării voinţelor, până la momentul când se
intersectează cele două voinţe şi se produc efectele lor juridice.
2.3.4.1.2. Incapacităţi de a dispune prin donaţii

În conformitate cu prevederile art. 988 alin. (1) C. civ.,
persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă nu poate dispune, prin liberalităţi, de bunurile
sale, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Aşadar, minorii şi
persoanele puse sub interdicţie nu pot face liberalităţi, nici prin
reprezentare, nici cu încuviinţarea ocrotitorului legal.
260
261
A se vedea: G.P. Petrescu, Donaţiunile între vii şi donaţiunile neregulate, vol. I, Bucureşti, 1891, p. 92;
M. Eliescu, Curs de succesiuni, Editura Hamangiu, Bucureşti, 1997, p. 201; Gh. Botea, Al. Ţiclea, Ghe. Stancu,
I. Leş, B. Vlad, V. Lozneanu, Instituţii de drept civil şi drept procesual civil, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2007, p. 216.
79
De asemenea, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, după
dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, incapacitatea se menţine
cu privire la fostul minor sau interzisul judecătoresc care ar
intenţiona să dispună prin liberalităţi în folosul celui care a avut
calitatea de reprezentant legal ori de ocrotitor legal al său. Această
incapacitate operează numai până la momentul la care reprezentanţii
sau ocrotitorii legali în favoarea cărora urmează să se dispună prin
donaţie primesc descărcarea lor de gestiune de la instanţa de tutelă.
Donaţiile făcute cu încălcarea acestei reguli sunt supuse sancţiunii
nulităţii relative, cu excepţia situaţiei în care reprezentantul legal
ori, după caz, ocrotitorul legal al donatorului este ascendentul
acestuia din urmă.
Cât priveşte interzisul judecătoresc, acesta este incapabil de a
dispune prin donaţii fiind lipsit de capacitate de exerciţiu, întrucât nu
are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale. Numai că, în
vreme ce minorii sunt lipsiţi de capacităţile de exerciţiu din cauza
vârstei lor fragede, când, în principiu nu au maturitatea psihică
necesară pentru încheierea de acte juridice, interzisul judecătoresc nu
are discernământ „din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale de care
suferă”262.
Incapacitatea interzisului se întinde pe toată perioada în care
acesta este pus sub interdicţie, lipsa de discernământ prezumându-se
în mod absolut263.
Potrivit art. 172 C. civ., actele juridice încheiate de persoana
pusă sub interdicţie judecătorească, altele decât cele prevăzute de
art. 43 alin. (3) sunt anulabile, chiar dacă la data încheierii lor,
interzisul judecătoresc ar fi avut discernământ. De asemenea,
interdicţia aplicată persoanei lipsite de discernământ îşi va putea
produce efectele, potrivit art. 169 alin. (1) C. civ., de la data la care
hotărârea judecătoreasă a rămas definitivă. Cu toate acestea, în
conformitate cu alin. (2) al textului de lege evocat, lipsa de capacitate
a celui interzis nu poate fi opusă unei terţe persoane decât de la data
îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de Codul de
procedură civilă, cu excepţia situaţiei când terţul a cunoscut, pe altă
cale, punerea sub interdicţie.
Prin urmare, dacă cel pus sub interdicţie încheie un contract de
donaţie după ce hotărârea judecătorească de punere sub interdicţie a
rămas definitivă, dar înainte ca aceasta să fie supusă formalităţilor
legale de publicitate, se va putea cere anularea acestei donaţii, pe
motiv de lipsă a capacităţii de exerciţiu, dacă se va proba că terţul
donatar a fost de rea-credinţă, în sensul că a cunoscut, pe altă cale,
existenţa interdicţiei.
În situaţia în care terţul donatar nu a cunoscut împrejurarea că
donatorul a fost pus sub interdicţie judecătorească, donaţia nu va
putea fi anulată decât în condiţiile dreptului comun, adică prin
dovedirea faptului că, în momentul încheierii donaţiei, donatorul era
lipsit de discernământ264.
262
263
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III, Editura All,
264
80
În ceea ce priveşte donaţiile făcute de o persoană înainte de
punerea sa sub interdicţie, s-a opinat265 că starea de incapacitate
constatată printr-o hotărâre judecătorească de punere sub interdicţie
poate fi extinsă retroactiv, până la momentul când se poate constata şi
localiza din punct de vedere medical timpul când s-a instalat lipsa
totală de discernământ a persoanei donatoare.
Opinăm că donaţiile încheiate de o persoană înainte de a fi pusă
sub interdicţie prin hotărâre judecătorească sunt valabile, sub condiţia
ca donatorul să fi avut discernământ în momentul încheierii
contractului, deoarece hotărârea judecătorească de punere sub
interdicţie nu produce efecte retroactive.
2.3.4.1.3. Incapacităţi de a primi donaţii

Întrucât efectul principal al donaţiei îl reprezintă transmiterea
dreptului care face obiectul liberalităţii din patrimoniul donatorului în
cel al donatarului, rezultă, indubitabil, că donatarul trebuie să existe sau
să aibă personalitate juridică şi să nu fie lovit de o incapacitate de a
primi donaţii.
De altfel, inexistenţa fizică a donatarului persoană fi zică, în
sensul că nu a fost concepută266, şi lipsa personalităţii juridice a
entităţilor persoane juridice constituie o incapacitate de a primi donaţii,
constând în lipsa capacităţii de folosinţă267. În acest sens, art. 989
alin. (2) C. civ. prevede că persoana care nu există la data întocmirii
liberalităţii poate beneficia de ea, dacă liberalitatea este făcută în
favoarea unei persoane capabile şi care este ţinută de obligaţia de a
transmite beneficiarului obiectul liberalităţii, atunci când va fi posibil.
Avem de-a face cu o liberalitate indirectă, cu sarcină268.
Al doilea caz de incapacitate de a primi donaţii îl constituie
incapacităţile speciale în materie instituite prin dispoziţiile art. 990
C. civ. Este vorba de incapacitatea medicilor, farmaciştilor şi a
altor persoane care acordă îngrijiri medicale dispunătorului, pe de o
parte, şi de incapacităţile preoţilor sau ale altor persoane care
acordau asistenţă religioasă dispunătorului, pe de altă parte. În
prima situaţie, incapacitatea de a primi prin donaţii se referă la
persoanele care practică medicina, inclusiv la cele ce o practică în
mod ilegal269, sub condiţia ca îngrijirile de specialitate să le fi acordat
dispunătorului cu caracter repetat, de continuitate, pentru boala ce i-a
cauzat decesul270. S-a opinat, pe bună dreptate, că un medic poate fi
gratificat în mod valabil de către bolnav dacă acesta din urmă nu a
fost tratat de medic în cursul ultimei boli, adică nu este îndeplinită
condiţia continuităţii asistenţei medicale.
265
A se vedea C.A. Cluj, s. civ., dec. nr. 728 din 24 aprilie 2003, rezumată şi comentată de M.M. Costin şi
M.C. Costin, în C.J. nr. 12/2003, p. 1-9.
266
În legislaţia franceză este prevăzută o excepţie de la această incapacitate. În conformitate cu prevederile
art. 1081 şi art. 1082 C. civ. fr., donaţiile făcute de viitorii soţi prin contractul de căsătorie în favoarea viitorilor
copii ce se vor naşte în timpul căsătoriei sunt încheiate în mod valabil.
267
Teza potrivit căreia persoanele fi zice neconcepute nu vor putea fi gratificate în mod indirect, pe calea
unei donaţii făcute în favoarea unei persoane care există şi care este gratificată direct de către donator, a fost
susţinută în doctrină; a se vedea: Fr. Deak, St. Cărpenaru, Dreptul civil. Contracte speciale. Dreptul de autor.
Dreptul de moştenire, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1983, p. 71; D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.139.
268
Ideea a fost exprimată şi în literatura de specialitate – a se vedea I. Dogaru (coord.), Drept civil. Teoria
generală a actelor cu titlu gratuit, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 211.
269
A se vedea M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul RSR, Editura Academiei, Bucureşti,
1966, p. 167.
270
81
Personalul medical ajutător nu intră sub incidenţa incapa-
cităţii evocate decât dacă acordă tratament medical cu depăşirea
obligaţiei legale privind acordarea îngrijirilor de specialitate potrivit
statutului profesional271.
În acelaşi mod, interdicţia nu-i vizează pe farmaciştii care s-au
limitat să elibereze medicamente după reţeta medicului272, fără să
prescrie ei înşişi medicamente şi fără a se substitui atribuţiilor
medicului.
A doua situaţie specială în materie se referă la incapacitatea
preoţilor ori a altor persoane care acordau asistenţă religioasă, în
timpul bolii ce a determinat decesul dispunătorului, să primească
donaţii de la acesta.
Raţiunea interdicţiei de a primi donaţii de la cei pe care-i
îngrijesc, respectiv, îi asistă religios pe timpul ultimei boli rezidă în
faptul că medicii, farmaciştii sau alte persoane care acordă asistenţă
medicală ori preoţii sau alte persoane ce acordă ajutor religios vor
putea abuza de influenţa puternică pe care o dobândesc asupra
dispunătorului, forţându-l să facă donaţii. Avem de-a face cu o
prezumţie absolută de captaţie şi sugestie, care nu poate fi
răsturnată cu niciun mijloc de probă. Prezumţia are caracter absolut
întrucât donatorul aflat în pragul morţii este vulnerabil în faţa celor
care-i acordă asistenţă medicală sau spirituală şi este dispus să le facă
pe plac, în schimbul acordării sprijinului care să-i prelungească
viaţa273.
Pe de altă parte, caracterul absolut al prezumţiei decurge şi din
puterea de influenţă pe care o pot exercita persoanele ce acordă
bolnavului dispunător asistenţă de specialitate în momente dramatice
pentru acesta din urmă, tocmai pentru ca donatarii să obţină foloase
materiale fără să ofere în schimb o contraprestaţie echivalentă.
Incapacităţile speciale (cele privind medicul sau farmacistul,
respectiv, preotul) presupun îndeplinirea cumulativă a următoarelor
condiţii274:
– dispunătorul să aibă una dintre calităţile stipulate de lege
(medic, farmacist, preot sau alte persoane care desfăşoară activităţi de
acest gen) în momentul efectuării liberalităţii;
– gratificatul să-l fi tratat (asistat) pe dispunător în cursul
ultimei boli;
– ultima boală a dispunătorului să fie şi cauza morţii sale;
– asistenţa de specialitate (medicală sau religioasă) să aibă
caracter repetat sau de continuitate;
– liberalitatea să fi fost efectuată în timpul ultimei boli a
dispunătorului.
Incapacitatea care se aplică farmaciştilor nu se referă şi la cei a
căror asistenţă medicală a constat doar în eliberarea medicamentelor
prescrise de medici în reţete medicale.
271
272
V. Stoica, Titlul IV, în V. Stoica, N. Puşcaş, P. Truşcă, Drept civil. Instituţii de drept civil, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 429.
273
A se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, Liberalităţile, în lucrarea colectivă, coordonatori, Fl.A. Baias,
E. Chelaru, R. Constantinovici, I Macovei, op. cit., p. 1041.
274
A se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, Liberalităţile, în lucrarea colectivă, coordonatori, F.A. Baias,
E. Chelaru, R. Constantinovici, I Macovei, op. cit., p. 1041.
82
În schimb, incapacitatea specială privind asistenţa religioasă îi
vizează pe toţi preoţii care au acordat asistenţă religioasă bolnavilor
dispunători, în categoria preoţilor intrând: preoţii, mirenii, călugării,
diaconii, arhiereii, ieromonahii etc. De asemenea, interdicţia îi
vizează atât pe reprezentanţii cultului ortodox, cât şi pe cei ai
celorlalte culte (ebraic, musulman, protestant etc.). Exceptează însă
dascălii, paracliserii etc., care nu sunt recunoscuţi ca având calitatea
de a presta asistenţa religioasă pe care o efectuează preoţii275.
Prin excepţie de la incapacitatea specială de a primi donaţii,
sunt valabile liberalităţile făcute soţului, rudelor în linie dreaptă sau
colateralilor privilegiaţi, precum şi liberalităţile făcute altor rude până
la gradul al patrulea inclusiv, dacă, la data liberalităţii, dispunătorul
nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi.
Nerespectarea incapacităţilor speciale de a primi donaţii privind
pe medici, farmacişti şi preoţi se sancţionează cu nulitatea relativă a
donaţiei. Acţiunea pentru anularea unei astfel de donaţii poate fi
promovată de către moştenitorii donatorului după decesul acestuia, în
termenul general de prescripţie, care începe să curgă de la data când
titularii acţiunii în anulare au luat efectiv cunoştinţă de existenţa
liberalităţii respective.
Dacă dispunătorul s-a restabilit, dar anterior acestui moment a
făcut liberalităţi fiind grav bolnav, atunci donatorul este în drept să
exercite acţiunea în anularea donaţiei, în termen de 3 ani de la data
la care s-a restabilit din punctul de vedere al stării de sănătate. Acest
moment va fi determinat de către instanţa de judecată, în raport cu
circumstanţele fiecărui caz în parte276.
Potrivit art. 992 C. civ., sancţiunea nulităţii relative se aplică
şi liberalităţilor deghizate sub forma unui contract cu titlu oneros
sau realizate prin interpunerea de persoane, întrucât se prezumă că
operează prezumţia legală relativă de simulaţie.
Deşi dovada simulaţiei poate fi făcută prin orice mijloc de
probă, în scopul facilitării probei simulaţiei, în unele situaţii,
legiuitorul a reglementat prezumţiile de existenţă a simulaţiei, atât
sub forma interpunerii de persoane, cât şi sub forma deghizării.
Astfel, se prezumă, până la proba contrară, că sunt persoane
interpuse: ascendenţii, descendenţii şi soţul persoanei incapabile de a
primi liberalităţi, pe de o parte, precum şi ascendenţii şi descendenţii
soţului persoanei incapabile, pe de altă parte277 (prezumţia de
interpunere). Ca urmare a prezumţiei de simulaţie, persoanele
enumerate devin incapabile de a primi o donaţie. Prezumţia de
interpunere înlătură necesitatea dovedirii simulaţiei prin interpunere
de persoane, fiind necesar şi suficient să se facă dovada donaţiei în
favoarea celor prezumaţi de lege ca fiind persoane interpuse. Sigur
că, fiind vorba de o prezumţie relativă, persoanele nominalizate de
lege ca interpuse vor putea face dovada contrară prezumţiei de
interpunere şi, pe cale de consecinţă, vor elimina incapacitatea de a
primi o donaţie.
275
D.A. Artene, M. Condoiu, S. Vasiliu, Drept civil. Contracte speciale. Curs în tehnologie IFR, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2013, p. 76.
276
Ghe. Gheorghiu, Contractul de donaţie, în lucrarea colectivă, S. Neculaescu, L. Mocanu, Ghe.
Gheorghiu, I. Genoiu, A. Ţuţuianu, Instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă, op. cit., p. 371.
277
A se vedea infra, subsecţiunea 2.5.2, consacrată donaţiei deghizate.
83
În ceea ce priveşte prezumţia simulaţiei sub forma
deghizării, alin. (2) al art. 1033 C. civ. determină cercul persoanelor
interpuse, şi anume, orice rudă a donatorului la a cărei moştenire
acesta ar avea vocaţie în momentul donaţiei şi care nu a rezultat din
căsătoria cu donatorul. Se includ în această categorie persoane cum ar
fi: copiii din altă căsătorie, din afara căsătoriei, adoptaţi numai de
donatar, precum şi rudele donatarului în linie directă şi colaterală
până la clasa a IV-a.
2.3.4.1.4. Incapacităţi privind donaţiile de organe

De lege lata, reglementarea incapacităţii privind donaţiile de
organe, ţesuturi şi celule îşi are sediul în Codul civil (art. 67-69) şi în
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii278.
Cu privire la textele de lege în materie cuprinse în Codul civil,
menţionăm că, potrivit art. 67, referitor la intervenţiile medicale
asupra unor persoane, nicio persoană nu poate fi supusă
experienţelor, testelor, prelevărilor, tratamentelor sau altor intervenţii
în scop terapeutic ori în scop de cercetare ştiinţifică, decât în cazurile
şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte prelevarea şi transplantul de organe,
ţesuturi şi celule de origine umană de la donatorii în viaţă279, art. 68
alin. (1) C. civ. arată că aceste operaţiuni se pot face exclusiv în
cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris, liber,
prealabil şi expres al persoanelor donatoare, şi numai după ce acestea
au fost informate, în prealabil, asupra riscurilor intervenţiei. Oricum,
în toate cazurile, până la momentul propriu-zis al prelevării, donatorii
pot reveni asupra consimţământului dat. În conformitate cu
prevederile art. 69 C. civ., la cererea persoanei interesate, instanţa
poate lua măsurile necesare pentru a împiedica sau a face să înceteze
orice atingere ilicită adusă integrităţii corpului uman, precum şi
pentru a dispune repararea daunelor materiale şi morale suferite.
278
Publicată în M. Of. nr. 306 din 8 mai 2012, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 35/2012
privind modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul sanitar, publicată în M. Of. nr. 434 din
30 iunie 2012.
În doctrină – a se vedea, T. Prescure, op. cit., p. 204 – s-a opinat că donaţiile de organe, ţesuturi şi celule
aparţinând persoanelor în viaţă ori decedate nu reprezintă donaţii propriu-zise şi ca atare nu pot fi incluse în
materia actelor de liberalităţi şi nici studiate ca atare în acest cadru. În ceea ce ne priveşte, având în vedere şi
împrejurarea că această opinie nu este justificată pe larg, suntem de părere că prelevarea şi transplantul de
organe, ţesuturi şi celule de origine umană se încadrează în condiţiile speciale prevăzute de lege în materia
donaţiilor. În acelaşi sens, a se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului
Cod civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 408-410; L. Stănciulescu, Curs de drept civil. Contracte,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 211-214; L. Mocanu, Contracte speciale, în lucrarea colectivă,
S. Neculaescu, L. Mocanu, Ghe. Gheorghiu, I. Genoiu, A. Ţuţuianu, op. cit., p. 372-373; St.D. Cărpenaru,
L. Stănciulescu, V. Nemeş, op. cit., p. 78-80; E.Chelaru, Despre persoane, în lucrarea colectivă, coordonatori
Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit., p. 72-75; O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept
civil. Persoanele, ediţia a 2-a, revizuită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 28, nota 5.
279
Legea nr. 95/2006 defineşte celula ca fiind unitatea elementară anatomică şi funcţională a materiei vii,
sub această denumire fiind desemnate atât celula individuală, cât şi colecţiile de celule umane, care nu sunt unite
prin nicio formă de substanţă intercelulară. Ţesutul este gruparea de celule diferenţiate, unite prin substanţă
intercelulară amorfă, care formează împreună o asociere topografică şi funcţională. Organul este partea
diferenţiată în structura unui organism, adaptată la o funcţie definită, alcătuit din mai multe ţesuturi sau tipuri
celulare reprezentând vascularizaţie şi inervaţie proprii. Prin prelevare se înţelege recoltarea de organe, ţesuturi
şi celule de origine umană sănătoase morfologic şi funcţional.
84
Examinarea reglementărilor evocate, cuprinse în Codul civil, ne
îngăduie să desprindem câteva aspecte juridice280, şi anume:
– consacrarea caracterului legal al prelevării şi al transplantului;
– consacrarea caracterului liber consimţit al prelevării şi trans-
plantului;
– reglementarea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească
consimţământul dat de subiectul de la care se prelevează organe,
ţesuturi şi celule (donatorul) şi al persoanei care beneficiază de
acestea (primitorul).
Aceste condiţii sunt:
a) să fie liber, adică neafectat de vicii;
b) să fie prealabil, ceea ce înseamnă că nu este îngăduită
exprimarea sa după realizarea intervenţiei;
c) să fie expres, adică să nu fie dedus din conduita persoanei în
cauză şi nici desprins din comportamentul altei persoane, ca în
dreptul comun;
d) să fie exprimat în scris şi în cunoştinţă de cauză, în sensul că
părţile, atât donatorul, cât şi primitorul, să fi fost informate, în
prealabil, cu privire la riscurile intervenţiei;
– consacrarea dreptului de retractare a consimţământului având
ca titular pe donatorul potenţial. Este un drept exclusiv, în sensul că
poate fi exercitat în orice moment după ce a fost dat şi până la opera-
ţiunea de transplant, titularul nefiind ţinut de îndeplinirea anumitor
motive care determină hotărârea de retragere a consimţământului.
Cu privire la prevederile cuprinse în Legea nr. 95/2006
referitoare la incapacităţile privind donaţiile de organe, acestea se
referă, în mod distinct, la două categorii de donatori, şi anume:
persoane în viaţă, pe de o parte, şi decedaţi, pe de altă parte281.
În conformitate cu dispoziţiile art. 144 alin. (1) lit. a) din Legea
specială, prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană în
scop terapeutic se poate efectua de la persoane majore în viaţă,
având capacitate de exerciţiu deplină, după obţinerea consim-
ţământului în format scris, liber, prealabil şi expres. Pe cale de
excepţie, în cazul în care donatorul este minor şi rudă până la gradul
al IV-lea cu primitorul, se admite prelevarea de celule stem
hematopoietice medulare sau periferice.
După ce donatorul a fost informat de către medic, asistentul
social sau alte persoane cu pregătire de specialitate în legătură cu
eventualele riscuri şi consecinţele pe plan fizic, psihic, familial şi
profesional decurgând din actul prelevării, se poate semna consimţă-
mântul donatorului. Acesta îşi poate retracta consimţământul înainte de
prelevare.
Prelevarea de celule stem hematopoietice medulare sau
periferice de la minorul rudă cu primitorul se poate efectua în
– să existe consimţământul minorului dacă acesta a împlinit
vârsta de 10 ani, acordul scris al ocrotitorului legal, respectiv, al
părinţilor, tutorelui sau al curatorului; dacă minorul nu a împlinit
vârsta de 10 ani, prelevarea se poate face cu acordul ocrotitorului
legal;
280
E. Chelaru, Despre persoane, în lucrarea colectivă, coordonatori: Fl.A. Baias, E. Chelaru,
R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit., p. 73.
281
Legea distinge între „donator decedat fără activitate cardiacă” şi „cu activitate cardiacă”.
85
– consimţământul scris sau oral al minorului care a împlinit
vârsta de 10 ani să fie exprimat în faţa preşedintelui tribunalului în a
cărui circumscripţie teritorială se află centrul unde se realizează
transplantul sau al tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială
locuieşte donatorul;
– efectuarea obligatorie a unei anchete psihosociale, înainte de
exprimarea consimţământului donatorului cu vârsta de cel puţin
10 ani, de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia
copilului.
Sunt interzise prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi
celule de origine umană ca urmare a exercitării unei constrângeri de
natură fizică sau morală asupra unei persoane.
2.3.4.1.5. Incapacităţi privind donaţiile făcute partidelor politice

Incapacităţile privind donaţiile efectuate în favoarea
partidelor politice sunt găzduite în cuprinsul Legii nr. 334/2006
privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor
electorale282. Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) lit. b) din acest act
normativ, printre resursele de finanţare a unui partid politic se
situează şi donaţiile, legatele şi alte liberalităţi. În cuprinsul legii sunt
prevăzute incapacităţi cu privire la donaţii făcute partidelor politice,
atât pentru donatori, cât şi pentru donatari, precum şi limitări ale
cuantumului gratificării.
Cu privire la incapacităţile de a face donaţii partidelor
politice, deci privind pe donatori, legea prevede că sunt incapabile
de a face donaţii:
– autorităţile şi instituţiile publice, regiile autonome, companiile
naţionale, societăţile comerciale sau bancare cu capital integral ori
majoritar de stat, art. 10 alin. (2);
– sindicatele sau cultele religioase, indiferent de natura
acestora, art. 10 alin. (3);
– alte state ori organizaţii din străinătate, precum şi persoanele
fizice sau juridice străine. Pe cale de excepţie, legea îngăduie
donaţiile făcute de către organizaţiile politice internaţionale la care
partidul politic respectiv este afiliat sau de către partidele ori
formaţiunile politice aflate în relaţii de colaborare politică, dacă
obiectul donaţiilor constă în bunuri materiale necesare activităţii
politice, dar care nu sunt materiale de propagandă electorală.
Sancţiunea pentru încălcarea prevederilor legale privind
donaţiile făcute către şi acceptate de partidele politice este nulitatea
absolută, întrucât dispoziţiile în materie sunt de ordine publică, iar
veniturile astfel obţinute sunt confiscate şi făcute venit la bugetul de
stat.
2.3.4.1.6. Natura juridică a autorizaţiilor necesare încheierii

contractelor de donaţie
În cazul când calitatea de donatar aparţine persoanelor juridice,
acestea pot primi în principiu donaţii, în anumite condiţii.
282
Republicată în M. Of. nr. 510 din 22 iulie 2010.
86
Acceptarea donaţiilor făcute unor instituţii bugetare, unor
organe ale statului, unităţilor administrativ-teritoriale, regiilor
autonome sau societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat se
realizează prin autorizaţii sau avize prealabile. Acestea sunt emise fie
de către conducătorul organului ori instituţiei centrale de stat, fie de
către consiliul judeţean, local sau al Municipiului Bucureşti, fie de
către conducătorii regiilor autonome sau ai societăţilor comerciale cu
capital majoritar de stat etc.
Suntem de părere că cerinţa existenţei autorizaţiilor prevăzute
de lege pentru încheierea donaţiilor constituie un element exterior
condiţiilor de validitate a donaţiei, care însă se adaugă la acestea.
Autorizaţiile (avizele) prevăzute de actele normative sunt acte
administrative de autoritate, distincte şi anterioare contractului de
donaţie283. Aceste autorizaţii nu au darul de a modifica natura juridică
a donaţiilor ori clauzele contractuale cuprinse în acestea.
Sancţiunea pentru încheierea donaţiei în absenţa autorizaţiei
cerute de lege este nulitatea absolută a donaţiei şi poate fi invocată
de către orice persoană interesată, inclusiv de donator284.

În ceea ce priveşte condiţia consimţământului pentru validitatea
contractului de donaţie, se aplică regulile generale în materie. Ca
atare, consimţământul trebuie să îndeplinească în mod cumulativ
condiţiile285: să provină de la o persoană cu discernământ; să fie
exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; să fie exteriorizat şi
să nu fie viciat.
În privinţa viciilor de consimţământ, eroarea atrage anula-
bilitatea contractului de donaţie, sub condiţia să fie esenţială şi să
constituie însuşi motivul determinant al liberalităţii.
Eroarea esenţială poate să vizeze fie contractul de donaţie
propriu-zis, fie obiectul prestaţiei, fie identitatea persoanei286.
Eroarea asupra contractului de donaţie există când poartă
asupra naturii sau obiectului acestuia.
Eroarea are caracter esenţial şi când rezultă din identitatea
obiectului prestaţiei sau când poartă asupra unei calităţi a acestuia
ori asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către
părţi, în absenţa căreia donaţia nu s-ar fi încheiat.
În sfârşit, eroarea asupra persoanei priveşte nu numai
identitatea donatarului, ci şi o anumită calitate ori anumite calităţi ale
acestuia, cu condiţia ca aceste calităţi să fie esenţiale, determinante
pentru încheierea contractului de donaţie287.
Dolul se manifestă sub forma sugestiei, captaţiei288, sau a
dolului omisiv.
283
284
C.A. Constanţa, dec. civ. nr. 17/c din 12 februarie 2005 în S.C.J. 2005, p. 131-132.
285
O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediţia a 7-a, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 127-128.
286
A vedea art. 1207 alin. (2) C. civ.
287
M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, vol. V, L.G.D.J., Paris, 1957, p. 267.
288
M.D. Bocşan, Consideraţii asupra dolului în materie de liberalităţi, în „Dreptul” nr. 7/2001, p. 83.
87
Sugestia se face prin mijloace nepermise cu scopul de a
implementa în mintea donatorului ideea de a face o liberalitate, pe
care, din iniţiativă proprie, nu ar fi făcut-o289.
Captaţia constă în folosirea unor manopere dolosive în scopul
de a altera buna-credinţă a donatorului pentru a-l determina să
efectueze o liberalitate, pe care nu ar fi făcut-o în lipsa manoperelor
respective290.
Dolul omisiv se manifestă în ipoteza în care donatarul uită, în
mod fraudulos, să îl informeze pe donator asupra unor împrejurări pe
care se cuvenea să i le dezvăluie291.
Dolul reprezintă viciu de consimţământ în materia donaţiilor,
chiar dacă provine de la un terţ, deci de la o altă persoană decât
donatarul. Această teză se fundamentează pe ideea că donaţia trebuie
să fie rodul altruismului, iar dacă pentru materializarea acestei voinţe
se utilizează mijloace dolosive, esenţa donaţiei izvorâte din
generozitate îşi pierde raţiunea de a fi. Pentru ca dolul provenit de la
un terţ să reprezinte viciu de consimţământ în aria examinată, trebuie
îndeplinită condiţia ca donatarul să-l fi cunoscut ori să fi trebuit să-l
cunoască la momentul încheierii contractului292.
Violenţa în materie de donaţie este un viciu de consimţământ
dacă a avut ca efect constrângerea testatorului de a face liberalitatea,
împotriva voinţei sale293. Ca atare, violenţa asupra consimţământului
testatorului, pentru a fi viciu de consimţământ, trebuie să aibă
caracter determinant, adică să existe un raport de cauzalitate între
temerea indusă prin violenţă şi voinţa juridică de a face donaţia.
Violenţa, ca viciu de consimţământ, poate fi morală sau fizică, ori şi
morală şi fizică. Violenţa morală, produce un efect mai radical în
cazul liberalităţilor decât în cel al contractelor cu titlu oneros.
S-a apreciat294 că, în această materie, violenţa nu reprezintă
doar un viciu de consimţământ, ci atrage după sine chiar absenţa
cauzei. De fapt, cauza abstractă a liberalităţilor constă în intenţia
liberală, intenţie care însă este înlăturată în situaţia persoanei ce
dispune sub „sabia” constrângerii.
Sancţiunea aplicabilă pentru vicierea consimţământului este
nulitatea relativă a donaţiei. Acţiunea în nulitatea contractului nu
poate fi exercitată decât de partea contractantă al cărei consimţământ
a fost viciat la încheierea contractului295.
2.3.4.3. Obiectul contractului de donaţie

Obiectul contractului de donaţie trebuie să îndeplinească
aceleaşi condiţii generale de valabilitate pentru orice altă convenţie.
289
M. Eliescu, Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivă în cadrul unei viitoare reglementări, în
S.C.J. nr. 1/1956, p. 178-179.
290
St. D. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V. Nemeş, op. cit., p. 81.
291
A se vedea art. 1214 alin. (1) C. civ.
292
A se vedea art. 1215 alin. 1) C. civ.
293
A se vedea: S. Neculaescu, L. Mocanu, Ghe. Gheorghiu, I. Genoiu, A. Ţuţuianu, op. cit., p. 375;
294
A se vedea H. Mazeaud, L. Mazeaud, J. Mazeaud, Leçons de droit civil, tome IV, I, Paris, 1963, p. 519,
pct. 1342; C.A. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 2310 din 4 decembrie 2006, în Culegere de practică judiciară
în materie civilă, 2006, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, p. 348-353.
295
A se vedea C.A. Constanţa, sent. civ. nr. 96/1999, republicată, apud M.M. Oprescu, op. cit., p. 31.
88
Potrivit legii296, numai bunurile care se află în circuitul civil pot
face obiectul unei prestaţii contractuale. Per a contrario, bunurile
care nu sunt în circuitul civil nu pot face obiectul donaţiei.
Dreptul comun şi doctrina modernă definesc în mod distinct
obiectul contractului faţă de obiectul obligaţiei297.
Astfel, obiectul donaţiei îl constituie operaţiunea juridică
convenită de părţi reprezentată de donaţie, adică de transmiterea
dreptului real sau de creanţă, împreună cu componenta sa materială,
constând în predarea bunului298.
Pe de altă parte, obiectul obligaţiei adică prestaţia la care se
angajează donatorul, este intenţia de a gratifica, de a dispune în mod
irevocabil de un bun în favoarea donatarului.
Condiţia ca obiectul donaţiei să fie determinat sau cel puţin
determinabil rezultă din dispoziţiile art. 1179 alin. (1) pct. 3 teza
întâi C. Civ.299.
Bunul este determinat atunci când în baza prevederilor
contractului de donaţie se poate stabili că acesta face obiectul
donaţiei chiar la momentul încheierii contractului. Bunul este
determinabil când nu poate fi recunoscut la data încheierii donaţiei,
dar, în baza clauzelor contractuale prevăzute de părţi, poate fi
precizat la data când urmează să se execute obligaţia de a-l transfera
în patrimoniul donatarului. În caz contrar, precizarea obiectului
contractului are semnificaţia unei noi manifestări de voinţă a
donatorului300.
În ipoteza în care clauzele contractului de donaţie nu îngăduie
să se determine bunul ce face obiectul donaţiei, atunci aceasta este
lovită de nulitate absolută. În situaţia în care contractul de donaţie
este însoţit, precedat sau urmat de încheierea unui alt contract, de
altă natură juridică, trebuie să se stabilească în mod exact care este
obiectul donaţiei, întrucât reglementările specifice acesteia, cum ar fi
raportul, revocarea sau reducţiunea, nu se aplică celuilalt contract. În
doctrină301 s-a exemplificat această situaţie prin cazul finanţării
cumpărării sau construirii unei construcţii. În acest caz, întrebarea ce
se naşte ar fi: Care este obiectul donaţiei: suma de bani sau
construcţia?
În cazul prestării unei sume de bani pentru achiziţionarea unui
imobil, ori în situaţia când dreptul de proprietate se înscrie în
favoarea altei persoane decât cea care plăteşte suma reprezentând
preţul construcţiei, obiectul donaţiei este suma de bani, sub condiţia
ca donaţia să fie concomitentă cu plata preţului către vânzător. În
schimb, dacă înscrierea are loc după încheierea vânzării şi plata
preţului de către o altă persoană decât donatarul, obiectul donaţiei îl
constituie suma de bani.
296
A se vedea art. 1229 C. civ.
297
A se vedea art. 1225 şi art. 1226 C. civ.; L. Pop, Tratat de drept civil, Obligaţiile, Vol. II, Contractul,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 307.
298
A se vedea G. Boroi, C. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2011, p. 153.
299
Potrivit art. 1179 alin. (1), pct. 3 C. civ.: „Condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt: (…)
3. Un obiect determinat şi licit; (…)”.
300
E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil român, vol. I, Partea generală, Editura C.H. Beck,
301
Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., p. 183-184.
89
Distincţia evocată prezintă interes sub aspect practic: când
obiectul donaţiei este o sumă de bani oferită pentru cumpărarea unui
imobil, nu se vor aplica prevederile legale relative la raportul,
revocarea sau reducţiunea donaţiei, dreptul de proprietate al donata-
rului asupra imobilului nefiind afectat în niciun fel. Dimpotrivă, când
obiectul donaţiei este reprezentat de construcţia cumpărată cu banii
de la donator, vor fi incidente dispoziţiei legale referitoare la raportul,
revocarea sau reduţiunea donaţiei.
Obiectul este licit, dacă nu este prohibit de lege ori dacă nu
contravine ordinii publice sau bunelor moravuri. Liceitatea obiectului
oricărui contract a fost definită de legiuitor prin contrariul ei. Astfel,
în conformitate cu prevederile art. 1225 alin. (3) C. Civ., obiectul este
ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice
şi bunelor moravuri.
Caracterul ilicit al obiectului donaţiei poate fi desprins atât în
mod expres din lege, adică din orice normă de drept, oricare ar fi
domeniul de aplicare, cât şi, implicit, din spiritul ordinii de drept302.
În literatura juridică s-a arătat303 că obiectul donaţiei trebuie să
existe sau să poată exista în viitor. Cu alte cuvinte, pot face obiectul
donaţiei atât bunuri prezente, cât şi bunuri viitoare.
Bunurile prezente sunt acele bunuri mobile sau imobile care
există în patrimoniul donatorului la momentul donaţiei, sau care pot
fi dobândite de acesta în temeiul unui drept care îi aparţine cu
certitudine304.
Prin bunuri viitoare se înţeleg acele bunuri care nu există la
momentul încheierii donaţiei în patrimoniul donatorului, dar care pot
să existe în viitor.
Donaţia poate să aibă ca obiect şi bunuri viitoare, cu excepţia
succesiunilor nedeschise. Însă bunurile viitoare nu pot să constituie
obiectul darului manual. Dacă, la momentul încheierii donaţiei, una
dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţia,
contractul este valabil, cu excepţia situaţiilor când prin lege se
prevede altfel305.
În situaţia în care bunul donat este un bun individual
determinat, donatorul trebuie să fie titularul dreptului de proprietate
cu privire la acel bun. Dacă vânzarea poate să aibă ca obiect şi bunul
altuia, donaţia având ca obiect bunul altei persoane este lovită de
nulitate absolută, deoarece încalcă principiul irevocabilităţii306.
Potrivit legii307, bunurile mobile corporale pot face obiectul
unui dar manual, dacă au o valoare de până la 25.000 lei, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege. Varietate de donaţie exceptată de la
forma scrisă, darul manual se încheie în mod valabil prin acordul de
voinţă al părţilor, însoţit de tradiţiunea bunului. Tradiţiunea bunurilor
mobile corporale trebuie să se efectueze în mod efectiv, prin predarea
lor în mâna donatarului ori a mandatarului său308.
302
O. Ungureanu, op. cit., p. 154.
303
304
305
A se vedea art. 1227 C. civ.
306
I. Dogaru (coordonator), Drept civil. Teoria generală a actelor cu titlu gratuit, Editura All Beck,
307
A se vedea art. 1011 alin (4) C. civ.
308
90
Bunurile mobile incorporale (titlurile de credit, instrumentele
de plată, obligaţiunile, părţile sociale etc.) nu pot forma obiect al unor
daruri manuale, ci numai al donaţiilor în formă autentică309.
2.3.4.4. Cauza donaţiei

Condiţie de fond esenţială de valabilitate a oricărui act juridic,
cauza reprezintă scopul urmărit de părţi la încheierea actului juridic.
Diferit de contractele sinalagmatice, în cazul cărora cauza
înseamnă prefigurarea mentală de fiecare parte contractantă a
contraprestaţiei asumate de cealaltă parte, în sensul că obligaţia unei
părţi constituie cauza obligaţiei celeilalte părţi, în situaţia contractelor
cu titlu gratuit cauza constă în cu totul altceva. În acest ultim caz,
cauza obligaţiei celui care dispune este intenţia de a gratifica pe
cealaltă parte, fără a pretinde vreo contraprestaţie în schimb.
Prin urmare, în contractul de donaţie, cauza nu constă într-un
avantaj material anterior încheierii donaţiei de către donator ori o
prestaţie ulterioară din partea donatarului ori a unei terţe persoane.
Donaţia este, prin esenţa sa, un contract dezechilibrat sub aspect
patrimonial, economic, eventualele beneficii de natură morală în
favoarea donatorului fiind lipsite de relevanţă în ceea ce priveşte
determinarea cauzei.
Şi în cazul donaţiei, structura cauzei o constituie scopul
imediat (causa proxima) şi scopul mediat (causa remota)310.
Scopul imediat îl reprezintă intenţia de a gratifica (animus
donandi), fiind acelaşi pentru toate contractele de donaţie, iar scopul
mediat este reprezentat de motivul determinant al încheierii donaţiei,
fiind subiectiv, variabil şi diferit de la un contract de donaţie la
altul311.
Scopul imediat se materializează în transmisiunea cu titlu
gratuit a unui drept patrimonial, ceea ce presupune existenţa reală a
intenţiei liberale312. Întrucât le lipseşte intenţia liberală, acte cum ar
fi, de pildă, executarea de bunăvoie a unei obligaţii civile imperfecte
ori oferirea de premii sau recompense de către un profesionist în
scopuri publicitare nu au natura juridică a unor donaţii.
La rândul său, scopul mediat, adică motivul determinant în
încheierea donaţiei, este de natură subiectivă (recunoştinţă, afecţiune,
recompensă) şi trebuie să fie licit şi moral.
Dacă motivul subiectiv contravine legii şi bunelor moravuri
(încurajarea unor vicii, menţinerea unor relaţii de concubinaj), atunci
donaţia este lovită de nulitate absolută.
309
310
Pentru trecerea în revistă a unor teorii privitoare la cauza actului juridic în general, a se vedea:
P. Vasilescu, Capitolul III, în I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, vol. II, Editura
Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007, p. 246-249; I.R. Munteanu, Cauza liberalităţilor, în Studia Universitatis
Babeş-Bolyai nr. 2/2003, p. 125-126; J. Flour. J.-L. Aubert, E. Savaux, Droit civil. Les obligations, L’acte
juridique, Dalloz, Paris, 2008, p. 220-223.
311
A se vedea: D. Macovei, Drept civil, Contracte, vol. I, Editura Ankarom, Iaşi, 1996, p. 174;
L. Stănciulescu, Drept civil. Contracte speciale. Succesiuni, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 128; F. Moţiu,
Contracte speciale, ediţia a 2-a, revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 132-133.
312
M. Mureşan, Dreptul civil: contracte speciale, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1999, p. 153.
91
Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească, cumulativ,
următoarele condiţii: să existe313, să fie licită şi morală. Ilicitatea
cauzei se referă doar la scopul mediat al acesteia, întrucât scopul
imediat nu poate fi ilicit314.
Proba cauzei ilicite sau imorale este în sarcina persoanei care o
invocă. Fiind vorba de un fapt juridic stricto sensu, regula este aceea
că dovada cauzei ilicite sau imorale poate fi făcută prin orice mijloc
de probă315.
B. Condiţiile de formă
Donaţia este un contract solemn, tocmai pentru ca aceasta să-l
protejeze pe donatorul care transferă din patrimoniul său un drept în
mod irevocabil, fără a primi în schimb un echivalent. Forma autentică
a donaţiei, ca şi a promisiunii de donaţie, este cerută ad validitatem,
sub sancţiunea nulităţii absolute, care poate fi invocată de către orice
persoană interesată sau de către instanţă, din oficiu.
2.3.4.5. Promisiunea de donaţie

Codul civil în vigoare reglementează în premieră promisiunea
de donaţie, care, ca şi contractul de donaţie, trebuie să îmbrace forma
autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute, conform art. 1014
alin. (1) C. civ.
Potrivit art. 1279 alin. (1) C. civ., promisiunea de a contracta,
aşadar, promisiunea de donaţie, trebuie să conţină toate acele clauze
ale contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa
promisiunea.
Promisiunea de donaţie poate fi unilaterală, în sensul că
promitentul se angajează că va dona în viitor un bun beneficiarului,
sau bilaterală, caz în care promisiunea de a dona un bun, în formă
autentică, este acceptată de beneficiar tot în formă autentică. De fapt,
promisiunea de donaţie înseamnă că promitentul şi beneficiarul îşi
asumă, în forma autentică, obligaţia reciprocă de a face, adică de a
încheia, în formă autentică, contractul de donaţie, la o dată ulte-
rioară316.
Spre deosebire de alte tipuri de promisiuni de a contracta,
promisiunea de donaţie nu conferă beneficiarului facultatea de a cere
în justiţie pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de
contract de donaţie.
Din perspectiva caracterului gratuit al donaţiei, neexecutarea
promisiunii conduce doar la obligarea promitentului la plata de
daune-interese către beneficiar.
313
Într-o speţă s-a reţinut că donaţia este nulă absolut, întrucât donatoarea nu a avut intenţia de a gratifica,
scopul donaţiei fiind plecarea definitivă din ţară. A se vedea C.A. Braşov, dec. civ. nr. 994/R din 29 iunie 2001,
în M.M. Pivniceru, G. Pratea, Nulităţile actului juridic civil. Practică judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2006, p. 22-23.
314
M.M. Costin, M.C. Costin, Dicţionar de drept civil, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004,
p. 172.
315
I. Dogaru (coordonator), op. cit., p. 227; C.S.J., dec. nr. 39/1994 în R.I. Motica, F. Moţiu, Contracte
civile: sinteză teoretică şi practică judiciară, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 162.
316
A se vedea R. Constantinovici, Donaţia, în lucrarea colectivă, coordonatori Fl. Baias, E. Chelaru,
92
Daunele-interese reprezintă cheltuielile efectuate de beneficiar
şi avantajele acordate de acesta terţilor în considerarea donaţiei ce
urma a se încheia în baza promisiunii.
În scopul de a se evita un eventual abuz de drept din partea
beneficiarului ce ar putea să pretindă promitentului care nu s-a ţinut
de cuvânt un prejudiciu nejustificat, cuantumul daunelor-interese va
fi stabilit de instanţa de judecată, potrivit probatoriului administrat.
Tot astfel, legea317 limitează, implicit, şi posibilitatea beneficiarului
promisiunii de donaţie de a cere pe cale judiciară executarea silită în
natură a obligaţiei de a încheia contractul de donaţie, caracterul
executării silite intrând în contradicţie cu intenţia de a gratifica, ce
constituie cauza donaţiei.
Promisiunea de donaţie se revocă de drept 318, dacă, anterior
executării, intervine unul dintre cazurile de revocare pentru
ingratitudine prevăzute de lege319 sau atunci când situaţia materială a
promitentului s-a deteriorat într-o asemenea măsură încât executarea
promisiunii a devenit excesiv de oneroasă pentru acesta, ori
promitentul a devenit insolvabil.
2.3.4.6. Încheierea contractului de donaţie între persoane prezente

Legea320 statuează într-o manieră imperativă că donaţia se
încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute. Fiind un
contract solemn321, forma autentică a donaţiei reprezintă un element
constitutiv al operaţiunii juridice de încheiere a acesteia, înscrisul
autentic având semnificaţia de element esenţial de valabilitate a
donaţiei (ad validitatem) şi un mijloc de probă (ad probationem)322.
Pe cale de excepţie de la principiul consensualismului, care
guvernează încheierea actelor juridice civile, încheierea donaţiei în
formă autentică este „o formalitate substanţială”323, în lipsa căreia
donaţia este nulă absolut, ceea ce echivalează cu inexistenţa
contractului324.
Raţiunile care au determinat instituirea de către legiuitor a
formei autentice a contractului de donaţie sunt legate îndeosebi de
următoarele motivări325: protejarea consimţământului donatorului
care îşi exprimă voinţa în sensul că dispune irevocabil în favoarea
unei alte persoane, fără a obţine în schimb niciun echivalent;
protejarea consimţământului donatarului şi ocrotirea familiei
dispunătorului de un eventual abuz de gratuităţi din partea acestuia
din urmă.
317
318
Art. 1022 C. civ.
319
Art. 1023 C. civ.
320
Art. 1011 alin. (1), C. civ.
321
A se vedea M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p. 363;
J. Goicovici, Discuţii în legătură cu solemnitatea contratului de donaţie, în „Dreptul” nr. 7/2005, p. 39-53.
322
Şi în dreptul francez (art. 931 C. civ. fr.) este adoptată aceeaşi soluţie. Tot astfel, doctrina franceză a
evocat că, pentru donaţiile directe şi ostensibile, utilizarea serviciilor unui notar reprezintă o cerinţă
ad validitatem a acestora. A se vedea D. Guevel, Successions. Libéralités, Armand Colin, Paris, 2004, p. 286.
323
324
325
A se vedea: Fr. Terré, Y. Lequette, Droit civil. Les successions. Les libéralités, Dalloz, 1997, p. 368 şi
urm.; R. Constantinovici, Donaţia, în lucrarea colectivă, coordonatori, Fl.A. Baias, E. Chelaru,
93
Protejarea consimţământului donatorului se asigură prin
încheierea donaţiei în formă autentică, deoarece, în primul rând, spre
deosebire de regimul consensual, donatorul este pus în situaţia de a
chibzui în prealabil încheierii contractului asupra intenţiei sale. De
asemenea, forma autentică a donaţiei între persoanele prezente,
presupune ca notarul să examineze pe viu voinţa donatorului şi, în
anumite cazuri (cauză ilicită, fraudă etc.), să filtreze gestul juridic al
acestuia şi, eventual, să refuze încheierea contractului.
Protejarea consimţământului donatarului, ca urmare a formei
autentice a donaţiei, se asigură îndeosebi în situaţia donaţiei cu sarcină,
când notarul, cercetând voinţele părţilor, le pune în vedere, în paralel,
consecinţele angajamentelor pe care urmează să le adopte.
În sfârşit, ocrotirea familiei dispunătorului se asigură prin
forma autentică a donaţiei, având în vedere consecinţele pe care
contractul le poate naşte în patrimoniul familiei donatorului.
Forma autentică a donaţiei nu reprezintă doar un simplu
caracter (solemn) al acesteia, ci o cerinţă cu rang de principiu. Este
motivul pentru care, dacă donaţia prevede sarcini sau condiţii, şi
acestea trebuie să îmbrace forma autentică (solemnă).
Întrucât donaţia nu este valabilă decât în formă autentică, dovada
existenţei acesteia nu se poate face prin proba cu martori, nici dacă
ar exista un început de dovadă scrisă326. Încheierea donaţiei între
prezenţi nu reclamă neapărat ca părţile să semneze personal
contractul. Încheierea acestuia se poate face şi prin mandatar, sub
condiţia ca mandatul încredinţat să fie special şi încheiat tot în formă
autentică327. Avem de-a face cu respectarea regulii simetriei formelor.
Nulitatea donaţiei pentru lipsa formei autentice poate fi
invocată de orice persoană interesată ori de către instanţa de judecată,
din oficiu, chiar dacă a avut loc autentificarea actului de donaţie.
Dacă însă ulterior se constată că autentificarea nu a fost valabilă,
atunci nerespectarea formei autentice atrage după sine tot nulitatea
absolută a contractului.
O donaţie afectată de nulitate poate fi validată prin confirmare,
potrivit legii328, prin acoperirea nulităţii, ce rezultă din voinţa certă,
expresă sau tacită de a renunţa la dreptul de a invoca nulitatea. Face
excepţie donaţia lovită de nulitate pentru lipsa formei autentice a
contractului, care nu poate fi acoperită prin confirmare ori validare de
către părţi.
În materia liberalităţilor, instituţia confirmării nu cere ca la
momentul când aceasta are loc să fie întrunite condiţiile de validitate
a actului şi nici să fie identificată cauza nulităţii pe care titularul
dreptului voieşte să o repare. Dreptul de confirmare a donaţiei poate
fi exercitat, potrivit legii329, de către moştenitorii universali ori cu
titlu universal ai donatorului. Confirmarea donaţiei operează pentru
contract în întregul său, ca şi cum s-ar prezuma că titularul dreptului
de confirmare l-a exercitat în cunoştinţa tuturor cauzelor de nulitate
existente330.
326
S. Neculaescu, L. Mocanu, Ghe. Gheorghiu, I. Genoiu, A. Ţuţuianu, op. cit., p. 376.
327
I. Dogaru (coordonator), op. cit., p. 228.
328
Art. 1261-1265 C.civ., referitoare la validarea contractului, în general.
329
Art. 1010 C. civ.
330
C. Macovei, Despre moştenire şi liberalităţi, în lucrarea colectivă, coordonatori Fl.A. Baias,
E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit., p. 1057.
94
Momentul în care operează confirmarea donaţiei prezintă
importanţă sub aspectul respectării dispoziţiilor relative la actele
asupra unei moşteniri nedeschise331.
Confirmarea nulităţii absolute a donaţiei pentru vicii de formă
se poate dispune, după moartea donatorului, de către moştenitorii
universali sau cu titlu universal ai acestuia, cu condiţia de a nu
prejudicia drepturile terţilor. Pot fi terţi, în acest caz, cu titlu de
exemplu, creditorii chirografari ai moştenirii.
Confirmarea produce efecte numai faţă de moştenitorii care au
exercitat-o. Dacă există şi alţi moştenitori care nu au consimţit
confirmarea, aceştia au calitatea de terţi faţă de actul confirmării.
Ţărmurirea confirmării este impusă de interesele terţilor, care nu pot
fi afectate prin acest act. De pildă, dreptul dobândit de către un terţ
prin uzucapiune asupra bunului care face obiectul donaţiei nule,
absolut pentru nerespectarea condiţiilor de formă, nu poate fi afectat
prin confirmarea acelei donaţii.
Legea332 instituie obligaţia notarului public de a înscrie donaţia
în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, întrucât pot
exista persoane care să aibă interes legitim de a fi informaţi cu
privire la încheierea donaţiei333. Înregistrarea donaţiei în registrul
naţional notarial are efect de opozabilitate şi nu aduce atingere
obligaţiilor de înscriere a contractului în cartea funciară, în cazul
când se transmit drepturi tabulare care nu pot fi dobândite de către
beneficiar decât ca urmare a înscrierii în cartea funciară.
2.3.4.7. Încheierea contractului de donaţie între persoane

absente
Contractul de donaţie se poate încheia şi între persoane absente,
adică între persoane care nu se află faţă în faţă. Operaţiunea juridică
într-o astfel de situaţie constă în exprimarea ofertei şi acceptarea ei
în mod separat, la momente diferite, ambele manifestări de voinţă
trebuind să îmbrace forma autentică. În jurisprudenţă334 s-a decis că
dacă oferta de donaţie nu a fost făcută în formă autentică şi nici nu a
fost refăcută în condiţiile legii, faptul că acceptarea ofertei a îmbrăcat
forma autentică nu este de natură să acopere lipsa formei autentice a
ofertei, astfel că aceasta rămâne lipsită de efecte juridice.
Momentul încheierii contractului între absenţi este acela în
care ofertantul ia cunoştinţă de acceptarea ofertei de către
destinatar. Fiind vorba de o chestiune de fapt, dovada luării la
cunoştinţă de către ofertant a acceptării ofertei sale se poate face cu
orice mijloc de probă.
331
Potrivit art. 956 C. civ., „Actele juridice asupra moştenirii nedeschise”: „Dacă prin lege nu se prevede
altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri
nedeschise încă, precum actele prin care se acceptă moştenirea sau se renunţă la aceasta, înainte de deschiderea
ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la
deschiderea moştenirii.”
332
Art. 1012 C. civ. „Înregistrarea donaţiei autentice”.
333
De exemplu, pot să aibă interes creditorii donatorului care ar putea exercita acţiunea revocării, sau
moştenitorii rezervatari îndreptăţiţi la reducţiunea liberalităţilor excesive ori moştenitorii donatorului, care ar
putea cere raportul donaţiilor.
334
A se vedea Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 618/1997, în Culegere de practică judiciară,
1993-1997, coordonator D. Lupaşcu, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p. 19-22.
95
În doctrină335 s-a subliniat, pe bună dreptate, că terminologia
folosită de legiuitor336, şi anume de „ofertant” şi de „destinatar”, în
loc de „donator” şi „donatar”, cu privire la titularii ofertei şi,
respectiv, ai acceptării, conturează ideea că, până la momentul la care
ofertantul ia cunoştinţă de acceptare, manifestările de voinţă nu au
natura juridică a unui contract de donaţie, şi pe cale de consecinţă
părţile nu pot să poarte denumirea de donator şi donatar.
Formarea contractului de donaţie între persoane absente este
guvernată de unele reguli specifice337, cum ar fi:
– oferta de donaţie poate fi revocată oricând de către ofertant
până la momentul la care acesta ar lua cunoştinţă de acceptarea ei de
către destinatar. Revocarea poate fi expresă sau tacită338. Cu titlu de
exemplu, avem de-a face cu o revocare tacită339 în cazul în care,
anterior luării la cunoştinţă de acceptarea ofertei de donaţie,
ofertantul vinde bunul care urma să facă obiectul donaţiei. Revocarea
nu trebuie notificată donatarului;
– dacă până la momentul la care acceptarea ofertei urmează să
ajungă la cunoştinţa ofertantului, acesta din urmă devine incapabil
sau moare, acceptarea ofertei devine caducă, chiar dacă ofertantul
era capabil la momentul manifestării de voinţă a ofertei;
– dacă destinatarul ofertei a decedat, oferta nu mai poate fi
acceptată, deoarece oferta de donaţie s-a făcut intuitu personae, iar
destinatarul ofertei nu a transmis moştenitorilor săi niciun drept
privind acceptarea ofertei.
Nici creditorii destinatarului nu pot să accepte oferta de donaţie
pe calea acţiunii oblice ori să atace refuzul acceptării ofertei pe calea
acţiunii pauliene, din cel puţin două motive. Pe de o parte, pentru că
oferta de donaţie implică aprecieri de ordin moral pe care le poate
face numai destinatarul, iar pe de altă parte, pentru că destinatarul nu
îşi micşorează patrimoniul în dauna intereselor creditorilor săi, ci
doar respinge ocazia de a-l mări prin modalitatea donaţiei340.
Totuşi, dacă oferta a fost acceptată în formă autentică de către
destinatar pe timpul vieţii, moştenitorii sau creditorii acestuia pot să o
comunice ofertantului după decesul destinatarului, donaţia fiind
considerată încheiată la data când ofertantul ia cunoştinţă de acceptare.
Comunicarea acceptării ofertei poate fi efectuată de către
moştenitorii ori creditorii destinatarului, pentru că nu mai implică
aprecieri de ordin moral, ca în cazul acceptării propriu-zise.
S-a apreciat341 că soarta juridică a donaţiei dinainte de
comunicare poate fi asemănată cu o obligaţie sub condiţie suspensivă,
care afectează perfectarea obligaţiei de îndeplinirea evenimentului,
eveniment care constă în comunicarea acceptării ofertei, în formă
autentică, ofertantului;
335
R. Constantinovici, Donaţia, în lucrarea colectivă, coordonatori Fl.A. Baias, E. Chelaru,
336
Art. 1013 C. civ., Formarea contractului.
337
Art. 1013 C. civ.
338
S. Neculaescu, L. Mocanu, Ghe. Gheorghiu, I. Genoiu, A. Ţuţuianu, op. cit., p. 377.
339
A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III,
Editura Naţională, Bucureşti, 1928, p. 767.
340
341
Idem, p. 190, nota 1.
96
– în cazul în care destinatarul ofertei de donaţie este o
persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, acceptarea ofertei se
face de către reprezentantul legal al destinatarului;
– în situaţia în care beneficiarul liberalităţii nu există încă,
oferta de donaţie poate fi făcută unei persoane capabile de a primi,
sub condiţia de a cuprinde în conţinutul ei sarcina pentru destinatar
de a transmite obiectul donaţiei către beneficiarul acesteia, imediat ce
va fi posibil, potrivit art. 989 alin. (2) C. civ.;
– în ipoteza în care destinatarul ofertei este o persoană cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, acceptarea ofertei poate fi făcută
personal de aceasta, dar cu încuviinţarea ocrotitorului său legal, iar
în cazul donaţiei cu sarcină, şi cu autorizarea instanţei de tutelă.
2.3.4.8. Înscrisul estimativ

Potrivit Codului civil de la 1864, orice act de donaţie de bunuri
mobile era valabil numai pentru obiectele trecute într-un act
estimativ, semnat de donator şi donatar, care să fi cuprins descrierea
şi evaluarea, cel puţin globală, a bunurilor mobile donate (art. 827
C. civ. 1864). Aşadar, vechiul Cod civil folosea noţiunea de act
estimativ pentru desemnarea înscrisului în care erau trecute bunurile
mobile ce făceau obiectul donaţiei.
Doctrina342 a desemnat înscrisul respectiv prin noţiunea de stat
estimativ.
În Codul civil aflat în vigoare343 se prevede că bunurile mobile
care formează obiectul donaţiei trebuie enumerate şi evaluate într-un
înscris, chiar sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute
a donaţiei. Dacă din examinarea prevederilor Codului civil anterior
relativ la actul estimativ rezultă că lipsa acestuia nu atrăgea nulitatea,
nici absolută, nici relativă a donaţiei, fiind considerat numai o cerinţă
ad probationem344, în actuala reglementare se prevede în mod expres
că absenţa înscrisului se sancţionează cu nulitatea absolută a
donaţiei345.
342
343
344
A se vedea M.B. Cantacuzino, Curs de drept civil, ediţia a 2-a, Editura Ramuri, Craiova, 1921, p. 398-
399; D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, Tipografia Gobl, Bucureşti, 1926. Şi în doctrina
aferentă vechii legislaţii au existat puncte de vedere care au susţinut sancţiunea nulităţii absolute a donaţiei
pentru lipsa statului estimativ, a se vedea în acest sens C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu,
op. cit., p. 769-770; D. Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 158.
345
Raţiunile pentru care a fost reglementat înscrisul estimativ în cazul donaţiei de bunuri mobile au fost
evidenţiate pe larg în literatura de specialitate. În acest sens, a se vedea M.M. Oprescu, op. cit., p. 85. Autorul
citat relevă că necesitatea înscrisului estimativ izvorăşte din: 1) nevoia de a garanta irevocabilitatea în totalitate a
donaţiilor de bunuri mobile, deoarece în absenţa înscrisului estimativ, donatorul ar putea revoca în parte donaţia,
fie ascunzând, fie înlocuind unele bunuri cu altele de o valoare mai mică; 2) înscrisul estimativ constituie proba
dreptului de proprietate asupra bunurilor care fac obiectul donaţiei; 3) nevoia actului estimativ în cazul raportului
succesoral sau reducţiunii donaţiei pentru întregirea rezervei succesorale; 4) înscrisul estimativ este necesar
atunci când se pune problema revocării donaţiei şi implicit a restituirii către donator a bunurilor mobile care au
fost donate.
97
Înscrisul estimativ trebuie să cuprindă descrierea şi evaluarea
fiecărui bun donat346 şi semnăturile părţilor, adică a donatorului şi,
respectiv, a donatarului. Înscrisul estimativ poate să facă parte
intrinsecă din conţinutul contractului de donaţie, dar părţile pot opta
şi pentru varianta redactării unui înscris estimativ de sine stătător, sub
semnătură privată, semnat de ambele părţi347.
2.3.4.9. Donaţii exceptate de la regula formei autenice

În conformitate cu dispoziţiile art. 1011 alin. (2) C. civ., nu sunt
supuse regulii încheierii prin înscris autentic donaţiile indirecte, cele
deghizate şi darurile manuale.
a. Donaţiile indirecte
Donaţiile indirecte sunt acte juridice încheiate cu intenţia de a
gratifica, ca şi donaţia propriu-zisă, dar care nu sunt supuse regulilor
de formă cerute pentru validitatea donaţiei. Donaţiile indirecte
reprezintă o excepţie de la principiul solemnităţii donaţiei, fiind
însă supuse regulilor de fond specifice acestei liberalităţi.
Avem de-a face cu o donaţie indirectă atunci când o persoană
doreşte să gratifice altă persoană, dar nu prin încheierea unui contract
de donaţie, ci printr-un alt act juridic, diferit de donaţie. Acest act
juridic va avea natura juridică a unei donaţii indirecte numai dacă
micşorarea patrimoniului dispunătorului are loc prin manifestarea
intenţiei liberale (animus donandi) şi fără a primi o contraprestaţie
echivalentă valoric.
Pentru ca actul juridic prin intermediul căruia se realizează
indirect donaţia să fie valabil, acesta trebuie să se încheie cu
respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă pentru acest act,
inclusiv forma autentică, dacă legea o prevede 348. Donaţia indirectă
fiind un contract, pentru a fi valabil încheiat este necesar acordul
donatarului. Cu alte cuvinte, în absenţa acceptării donaţiei indirecte,
ne vom situa doar în prezenţa unei oferte de donaţie, insuficientă prin
ea însăşi pentru a constitui o donaţie valabilă.
Conchizând, în cazul donaţiei indirecte, acceptarea ei este
necesară, numai că aceasta nu se va realiza în forma autentică
prevăzută pentru donaţia propriu-zisă în alin. (1) al art. 1011 C. civ.,
ci va respecta regulile prevăzute pentru actul juridic care îi serveşte
drept suport juridic349. Donaţiile indirecte se realizează, în cele mai
multe cazuri, prin intermediul renunţării la un drept, remiterii de
datorie şi stipulaţiei în favoarea unei terţe persoane350.
346
A se vedea: D. Alexandresco, op. cit., p. 222; E. Riondet, H. Sédillat, Transmission du patrimoine,
Delmas, Paris, 2003, p. 138.
347
A se vedea: Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., p. 190; J. Maury, Successions et libéralités, Lexis
Nexis, Paris, 2003, p. 176.
348
349
350
Donaţia indirectă se poate realiza şi în cadrul unui act cu titlu oneros (contract de vânzare, de închiriere,
de rentă viageră etc.), dacă una din părţi, cu intenţie liberală, încheie contractul în parte cu titlu oneros, în parte
cu titlu gratuit. De asemenea, donaţia indirectă se poate realiza şi prin plata datoriei altuia efectuată cu intenţia de
a-l gratifica pe debitor, cum ar fi, de exemplu, cazul când un părinte plăteşte datoria copilului său. A se vedea
Fr. Terré, B. Vareille, J. Fr. Pillebout (coord.), Le patrimoine et sa transmission, Lexis Nexis, Paris, 2005,
p. 265.
98
a) Renunţarea la un drept constituie o liberalitate dacă nu este
cu titlu oneros şi dacă se realizează animus donandi. Operaţia juridică
principală este renunţarea (la o moştenire, de pildă), donaţia fiind un
accesoriu al acesteia.
Dacă nu există intenţia liberală, renunţarea la un drept are
valoarea unui act juridic neutru.
Dovada intenţiei liberale (de a gratifica)351 se poate face cu
orice mijloc de probă.
Donaţia indirectă realizată prin renunţarea la un drept poate fi
universală (când se renunţă la o succesiune), cu titlu universal (când
se renunţă la o cotă-parte din moştenire) şi cu titlu particular352.
b) Remiterea de datorie, mod voluntar de stingere a
obligaţiilor, reprezintă eliberarea debitorului de obligaţia pe care o
are faţă de creditor, prin renunţarea acestuia din urmă, cu
consimţământul debitorului, la urmărirea şi executarea creanţei.
Numită şi iertarea de datorie, în cazul donaţiei indirecte remiterea
de datorie este un contract sau un act juridic cu titlu gratuit, prin care
creditorul renunţă la valorificarea creanţei pe care o are faţă de
debitor, cu intenţia de a-l gratifica, efectul principal al iertării fiind
stingerea raportului de obligaţie.
Remiterea de datorie este de două feluri: totală sau parţială, în
raport cu valoarea obligaţiei la care se renunţă353.
Iertarea de datorie nu este în această situaţie un act unilateral al
creditorului, ci, dimpotrivă, pentru a reprezenta o donaţie indirectă,
presupune acordul debitorului.
Fiind o donaţie indirectă, remiterea de datorie nu trebuie să
îmbrace forma solemnă a înscrisului autentic, ci poate să fie făcută în
orice formă scrisă sau verbală, expresă sau tacită354.
Remiterea de datorie poate fi probată prin orice mijloc de
probă 355, în condiţiile legii356.
În cazul codebitorilor solidari, remiterea de datorie a debitorului
principal are ca efect şi eliberarea fideiusorului, conform art. 1633
alin. (1) C. civ.357, întrucât obligaţia acestuia este accesorie obligaţiei
debitorului principal şi, prin urmare, soarta sa depinde de cea a
obligaţiei principale potrivit adagiului accesorium sequitur
principale.
351
S. Neculaescu, L. Mocanu, Ghe. Gheorghiţă, I. Genoiu, A. Ţuţuianu, op. cit., p. 385.
352
M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, tome X, Donations et testaments,
L.G.D.J. Paris, 1933, p. 535.
353
Potrivit art. 1629 alin. (2) C. civ., „Remiterea de datorie este totală, dacă nu se stipulează contrariul”.
354
Art. 1630 alin. (1) C. civ.; C.S.J., s. civ., dec. nr. 1741/1990, în Dreptul nr. 7-8/1991, p. 127.
355
S. Neculaescu, L. Mocanu, Ghe. Gheorghiţă, I. Genoiu, A. Ţuţianu, op. cit., p. 385.
356
Art. 1499 C. civ.
357
În doctrină, a se vedea L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I, Regimul juridic general, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 554. Raţiunea acestei soluţii legislative a fost exprimată într-o manieră
convingătoare: S-a arătat că „acel creditor care îl eliberează pe debitorul principal nu-şi poate rezerva în mod
expres dreptul său împotriva fideiusorului, pentru motivul că o astfel de rezervare ar face ca fideiusorul care a
plătit să aibă drept de regres împotriva debitorului principal, cu consecinţa că remiterea de datorie nu ar produce
niciun folos pentru debitor; şi mai mult, fi deiusorul nu poate fi ţinut să plătească atunci când nu are regres contra
debitorului”.
99
c) Stipulaţia în favoarea unei terţe persoane sau stipulaţia
pentru altul, efectuată cu intenţia de a-l gratifica pe terţ, reprezintă,
de asemenea, o donaţie indirectă, exceptată de la forma autentică
pretinsă de lege pentru donaţii. Fiind însă o donaţie indirectă,
stipulaţia pentru altul trebuie să îndeplinească, pentru a fi valabilă,
condiţiile de fond cerute donaţiilor.
Stipulaţia în favoarea unei terţe persoane este un contract prin
care o parte, numită stipulant, dispune ca cealaltă parte, numită
promitent, să dea, să facă sau să nu facă ceva în folosul unei terţe
persoane, numită beneficiar, promitentul obligându-se faţă de
stipulant să ducă la îndeplinire obligaţia în favoarea beneficiarului358.
Pentru a avea de-a face cu o donaţie indirectă, trebuie ca
stipulaţia în favoarea terţului beneficiar să fie făcută cu intenţia de a
gratifica (donandi causa).
Stipulaţia pentru altul nu trebuie să îndeplinească forma
solemnă cerută pentru donaţii, ci doar condiţiile legale necesare
pentru ca acel contract ce îi serveşte drept suport, în care este
încorporată, să fie încheiat în mod valabil. Dacă stipulaţia, ca donaţie
indirectă, este cuprinsă în conţinutul unei donaţii directe (donaţie cu
sarcini), atunci ea va fi, bineînţeles, guvernată de regulile privind
forma autentică359.
Donaţia indirectă realizată prin intermediul stipulaţiei în favoa-
rea unei terţe persoane, prezintă o serie de particularităţi, cum ar fi:
– să conţină o stipulaţie certă şi neîndoielnică din care să rezulte
că terţul beneficiar devine titularul dreptului subiectiv de sine
stătător de a pretinde promitentului să execute prestaţia la care s-a
obligat;
– să rezulte că terţul beneficiar este o persoană determinată
sau cel puţin determinabilă. Dacă nu a fost determinat terţul bene-
ficiar odată cu încheierea stipulaţiei, aceasta trebuie să conţină
elemente suficiente de natură să determine beneficiarul la data când
stipulaţia pentru altul îşi va produce efectele360;
– donatarul (terţul beneficiar) dobândeşte direct şi nemijlocit
dreptul de sine stătător, indiferent de acceptarea acestuia din partea
sa ori de notificarea acceptării comunicată donatorului stipulant361;
– terţul beneficiar nu este obligat să primească dreptul născut
direct în patrimoniul său odată cu încheierea contractului dintre
stipulant şi promitent. El îl poate accepta ori poate să renunţe la acest
drept. Acceptarea nu are însă caracter constitutiv, ci are ca efect con-
solidarea dreptului, cu efect retroactiv, de la data încheierii stipulaţiei;
– stipulaţia poate fi revocată cât timp acceptarea beneficiarului
nu a ajuns la stipulant sau la promitent362. Până la consolidarea prin
acceptare a dreptului, donaţia nu devine irevocabilă, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege, când stipulaţia nu devine irevocabilă nici
prin acceptare363.
358
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Universul Juridic,
359
360
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 72; L. Pop, op. cit., p. 107.
361
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 73.
362
A se vedea art. 1286 alin. (2) teza întâi C. civ.
363
Cu titlu de exemplu, în materia asigurărilor, stipulantul-donator poate revoca oricând stipulaţia în
cursul executării contractului de asigurare [art. 33 alin. (2) din Legea nr. 136/1995].
100
Stipulaţia pentru altul se poate realiza prin: donaţia cu sarcină 364,
contractul de asigurare365 sau contractul de rentă viageră366.
b. Donaţiile deghizate
Donaţia deghizată reprezintă una dintre modalităţile de
simulaţie367 în materia donaţiilor, alături de donaţia prin interpunere
de persoane.
Simulaţia presupune existenţa în acelaşi timp a două contracte
încheiate de aceleaşi părţi. Un contract este public şi aparent, numit
act public sau fictiv – deoarece exprimă o aparenţă juridică
neconformă cu realitatea, iar celălalt este contract secret, numit
contraînscris, care conţine voinţa reală a părţilor, încheiat anterior
sau concomitent cu contractul aparent şi care modifică sau anulează
efectele produse în aparenţă de contractul public368.
Dovada simulaţiei poate fi făcută de către terţi sau de către
creditori cu orice mijloc de probă. Şi părţile pot face dovada
simulaţiei cu orice mijloc de probă, dacă ele pretind că aceasta are
caracter ilicit369.
Sancţiunea pentru simulaţie este nulitatea relativă a actului
public, deoarece un act juridic nu poate să fie valabil prin faptul că
îmbracă o formă mincinoasă sau pentru că ar fi fost făcut unui
gratificat aparent370.
364
Donaţia cu sarcină (sub modo) reprezintă o varietate a contractului de donaţie, a cărei principală
caracteristică este faptul că donatorul impune donatarului îndeplinirea unei anumite obligaţii, numită sarcină.
Trebuie subliniat că sarcina nu reprezintă echivalentul bunurilor donate. Sarcinile pot fi în favoarea donatarului
însuşi (efectuarea unei călătorii de studii), a donatorului (întreţinerea viageră a acestuia) sau a unui terţ (stipulaţia
pentru altul reprezentând o donaţie indirectă grefată pe o donaţie directă, dacă stipulaţia este făcută donandi
causa).
365
În conformitate cu dispoziţiile art. 2199 C. civ., prin contractul de asigurare, contractantul asigurării
sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii
riscului asigurat, să plătească o indemnizaţie, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului
păgubit. Când în contractul de asigurare se prevede ca asigurătorul să plătească indemnizaţia unei persoane
străine de contract, avem de-a face cu o stipulaţie pentru altul realizată prin intermediul contractului de asigurare.
Fiind donaţie indirectă, asigurarea de persoane în beneficiul altuia nu se realizează prin înscris autentic.
366
Contractul de rentă viageră, este, în conformitate cu art. 2242 C. civ., acel contract prin care o parte,
numită debirentier, se obligă să efectueze în folosul unei anumite persoane, numită credirentier, prestaţii
periodice, constând în sume de bani sau alte bunuri fungibile. Renta viageră se constituie pe durata vieţii
credirentierului dacă părţile nu au stipulat continuarea acesteia pe durata vieţii debirentierului sau pe durata vieţii
unei terţe persoane determinante [art. 2242 alin. (2) C. civ.].
În cazul în care renta viageră se constituie în favoarea unei terţe persoane, ea se înfiinţează printr-o
stipulaţie pentru altul, în care stipulant este persoana care constituie renta, promitent este debirentierul, iar
beneficiar este credirentierul. De exemplu, vânzătorul (stipulantul) vinde un imobil şi cere cumpărătorului
(promitent) ca pe lângă preţul bunului să achite, lunar, o sumă de bani altei persoane (terţ beneficiar) cu titlu de
rentă viageră. Când renta viageră este stipulată în favoarea unui terţ, chiar dacă acesta o primeşte cu titlu
gratuit,contractul nu este guvernat de cerinţa formei autentice prevăzute pentru donaţie [art. 2243 alin. (2),
C. civ.].
367
Fl. A. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 46-50;
art. 992 alin. (1), C. civ. şi art. 1289-1294 C. civ.
368
L. Pop, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor. Tratat, op. cit., p. 114; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 77.
369
Art. 1292 C. civ.
370
Art. 992 alin. (1), C. civ.; M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul Republicii Socialiste
România, op. cit., p. 175.
101
Simulaţia în care donaţia reprezintă actul secret, este lovită de
nulitate [art. 1033 alin. (1) C. civ.], pentru respectarea principiului
revocabilităţii donaţiilor între soţi371. Pornind de la ideea că
revocabilitatea donaţiilor între soţi este de esenţa acestora, doctrina 372
a opinat că sancţiunea în cazul donaţiei simulate care încalcă acest
principiu este nulitatea absolută.
Donaţia deghizată este o donaţie simulată care, sub aparenţa
unui contract cu titlu oneros, dar mincinos, ascunde natura juridică a
unui contract de donaţie secret cu titlu gratuit: de exemplu, se
înstrăinează un imobil printr-un contract de vânzare, public, dar, în
realitate, dreptul de proprietate se transmite cu titlu gratuit, printr-o
donaţie ascunsă sub forma unei vânzări373.
Donaţia deghizată trebuie să îmbrace forma cerută de lege
pentru validitatea actului aparent, iar sub aspectul condiţiilor de fond,
trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute de lege pentru donaţii.
Sancţiunea nerespectării formei cerute de lege pentru actul
aparent este nulitatea relativă a donaţiei deghizate, chiar dacă forma
nerespectată nu are caracter ad validitatem, ci numai ad probationem374.
Cu alte cuvinte, în cazul donaţiei deghizate, sancţiunea nulităţii rela-
tive a actului aparent se aplică atât în cazul când nu este respectată
forma ad validitatem, cât şi în situaţia lipsei unui instrumentum
probationis pentru actul aparent.
Donaţia prin interpunere de persoană este tot o donaţie
simulată prin care nu se ascunde natura reală gratuită a actului
încheiat de părţi, ci se intenţionează să se ascundă identitatea
adevăratului primitor al donaţiei, a donatarului. Acest procedeu de
simulare a donaţiei este utilizat în practică nu numai pentru eludarea
legii, ci poate urmări evitarea consecinţelor negative pe care donaţia
le-ar putea produce în detrimentul donatorului375.
Donaţia prin interpunere de persoane se încheie în formă
autentică, dar, anterior ori concomitent cu actul autentic, se întocmeş-
te şi un contraînscris, sub semnătură privată, în conţinutul căruia se
arată cine este adevăratul donatar. De asemenea, sunt aplicabile şi
condiţiile de fond prevăzute pentru donaţii.
Legea376 a reglementat prezumţia, cu caracter relativ, potrivit
căreia în actele de donaţie sunt persoane interpuse ascendenţii,
descendenţii şi soţul persoanei incapabile de a primi donaţii, precum
şi ascendenţii şi descendenţii soţului acestei persoane 377.
371
Potrivit art.1031 C.civ., orice donaţie încheiată între soţi este revocabilă numai pe timpul căsătoriei.
372
R. Constantinovici, Donaţia, în lucrarea colectivă, coord. Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici,
I. Macovei, op. cit., p. 1073.
373
A se vedea C.A. Piteşti, dec. civ. nr. 1286/R din 21 iulie 2002, în Culegere de practică judiciară 2002,
Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 50-51.
374
În acest sens, în doctrină s-a arătat că „forma se împrumută de la contractul care deghizează donaţia, iar
sancţiunea care se aplică este – de regulă – cea prevăzută pentru donaţii” (A se vedea, Fr. Deak, L. Mihai,
R. Popescu, op. cit., p. 217).
375
Se recurge la donaţia prin interpunere de persoane din motive diferite, cum ar fi : cazul când se
urmăreşte gratificarea unei persoane incapabile de a primi o liberalitate de la un donator; cazul când familia
donatorului poate să îi impute acestuia că a gratificat o anumită persoană, neagreată etc.
376
377
Fl.A. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, op. cit., p. 233-234.
102
c. Darurile manuale
Darul manual reprezintă acordul de voinţă al părţilor şi
tradiţiunea (predarea materială) bunurilor mobile corporale de la o
persoană, numită donator, la o altă persoană, numită donatar, făcută
cu intenţia de a gratifica şi de a accepta donaţia378.
Darul manual este o altă excepţie de la principiul solemnităţii
donaţiei şi, pe cale de consecinţă, nu trebuie încheiat în formă autentică,
drept condiţie ad validitatem, însă i se aplică condiţiile de fond ale
contractului şi trebuie să respecte tradiţiunea (de manu ad manum).
Fără predarea bunului nu există dar manual, însă nu orice
predare a bunului către altul are valoare de dar manual. Pentru a fi dar
manual, predarea trebuie să nu fie insidioasă 379, malefică380 şi să
conţină intenţia de a gratifica (animus donandi)381.
Promisiunea unui dar manual nu produce niciun fel de efect
juridic, chiar dacă este consemnată într-un act sub semnătură privată,
dacă ulterior, donatorul refuză predarea bunului382.
De altfel, pentru a fi valabilă, promisiunea de donaţie trebuie
supusă formei autentice, sub sancţiunea nulităţii absolute, după cum
am evocat în secţiunea consacrată promisiunii de donaţie. Chiar şi în
formă autentică, promisiunea de donaţie nu conferă beneficiarului
decât dreptul de a pretinde daune-interese echivalente cheltuielilor
efectuate şi avantajelor pe care le-a oferit terţilor în considerarea
promisiunii, conform art. 1014 alin. (2) C. civ.
În lipsa tradiţiunii, adică a predării efective şi reale (materiale) a
bunului de către donator gratificatului, nu avem de-a face cu darul
manual, contractul fiind nul pentru lipsa formei autentice a acestuia.
Obiect al darului manual îl pot constitui bunurile mobile
corporale cu o valoare de până la 25.000 de lei, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege383.
378
D. Chirică, op. cit., p. 148; art. 1011 alin. (4), ultima teză C. civ.
379
Legenda ne exemplifică faptul că darul insidios a fost „Calul Troian” dăruit de greci troienilor, drept
ofrandă religioasă în semn de împăcare, dar care s-a dovedit a fi o viclenie, un şiretlic la care grecii au apelat
pentru a cuceri cetatea Troia. De aici şi butada celebră: „Timeo Danaos et dona ferrentes” („Mă tem de greci şi
când fac daruri”).
380
Tot în legendă găsim exemplul darului malefic, reprezentat de „Cutia Pandorei”, pe care aceasta a
primit-o ca dar de nuntă de la viitorul soţ, Epimeteu, fratele lui Prometeu, care o luase de soţie după ce fusese
respinsă de Prometeu. Când Pandora a deschis darul, toate relele lumii (ura, bolile, durerea, invidia, moartea etc.)
introduse în cutie de zei (supăraţi că Prometeu furase focul din ceruri) s-au răspândit pe pământ.
381
D. Chirică, Darul manual, în „Revista Română de Drept Privat” nr. 6/2008, p. 38.
382
A se vedea Trib. civ. Nivelles, 4 martie 1993, în J. Gordley, The enforceability of promises în European
contract law, Cambridge University Press, 2001, p.33, apud B. Ionescu, Nestemate de Jurisprudenţă, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 299. În esenţă, în speţă i s-a respins acţiunea reclamantului prin care a
cerut să fie obligat pârâtul să-i remită două picturi individualizate pe care i le promisese într-un înscris sub
semnătură privată. Faptul că, ulterior, pârâtul a refuzat predarea picturilor, nu-l îndreptăţea pe reclamant să ceară
executarea silită, deoarece promisiunea de donaţie nu este un dar manual, lipsind tradiţiunea reală.
383
A se vedea art. 1011 alin. (4) teza întâi C. civ. Cu titlu de exemplu, chiar dacă limita valorică legală ar
fi îndeplinită, armele şi muniţiile aflate sub incidenţa legii speciale - Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor
şi muniţiilor (M. Of. nr. 583 din 30 iunie 2004), nu pot face obiectul darului manual.
103
În opinia noastră, criteriul limitării bunurilor mobile corporale
ce pot face obiectul darului manual în raport cu un plafon valoric
maxim al acestora nu este un criteriu obiectiv. Atâta vreme cât
legiuitorul nu a reglementat obligativitatea efectuării unei expertize
de specialitate care să determine valoarea bunului ce va fi donat,
aprecierea valorii acestuia de către donator, în destule cazuri, este
subiectivă. De altfel, în doctrină384 s-a exemplificat destul de clar,
prin cazul unui obiect din aur, care din perspectiva gramajului, se
situează mult inferior plafonului de 25.000 de lei, dar care, în fapt,
din cauza manoperei sau vechimii, să depăşească indubitabil această
valoare.
Or, în astfel de situaţii ar fi o idee heteroclită să se pună în
discuţie valabilitatea unui astfel de dar manual. Iată de ce, de lege
ferenda, propunem ca legiuitorul să oblige donatorul ca, în astfel de
situaţii, să realizeze o evaluare de specialitate a bunului, anterior
efectuării darului manual.
În doctrină385 s-a apreciat că şi unele bunuri mobile incorporale,
cum ar fi titluri la purtător, acţiuni la purtător, conosamente, recipise
de depozit, obligaţiuni etc., pot face obiectul darurilor manuale,
deoarece încorporează însuşi dreptul de creanţă şi pot fi remise, în
mod efectiv, la fel ca orice bun mobil corporal. Aderăm la această
opinie, cu precizarea că numai aceste bunuri mobile incorporale care
pot fi transferate şi dobândite dintr-o mână în alta şi care conţin
dreptul transmis pot forma, pe cale de excepţie, obiect al darului
manual.
Celelalte bunuri mobile incorporale care consacră drepturi de
creanţă, de creaţie intelectuală, fond de comerţ etc., nu pot forma
obiectul unui dar manual, deoarece nu sunt susceptibile de a fi
predate şi primite în mod efectiv, fără întocmirea vreunui înscris ori
fără îndeplinirea vreunei formalităţi cerute de lege. Totodată, nu pot
să constituie obiect al darului manual bunurile imobile şi nici
bunurile viitoare, întrucât nu sunt susceptibile de tradiţiune şi,
respectiv, nu există în materialitatea lor pentru a se putea realiza
tradiţiunea odată cu acordul de voinţă al părţilor.
În literatura de specialitate386, s-a apreciat că obiectul darului
manual ar putea fi uzufructul ori nuda proprietate a unui bun, în
virtutea principiului qui potest plus, potest minus. În opinia noastră,
esenţială pentru valabilitatea darului manual este tradiţiunea reală,
adică dobândirea posesiei bunului de către donator cu titlu de
proprietate387, idee la care face trimitere însuşi autorul citat. Or, dacă
se transmite uzufructul bunului sau, cu atât mai bizar, nuda
proprietate, donatorul va putea reintra oricând în posesia materială a
bunului care a făcut obiectul darului manual în forma evocată, ceea
ce pune sub semnul întrebării valabilitatea unei asemenea liberalităţi.
384
B. Ionescu, op. cit., p. 230, nota 1.
385
386
B. Ionescu, op. cit., p. 229, nota 2.
387
P. Delnay, Les libéralités et les successions: Précis de droit civil, Bruxelles, Larcier, 2004, p. 19.
104
Darul manual se poate face şi prin mandatar, acesta din urmă
neavând nevoie de procură autentică, întrucât darul manual nu este un
contract solemn, ci unul real. Donatarul trebuie să preia bunul dăruit
de donator prin mandatar pe timpul vieţii donatorului, deoarece
donaţia este un act între vii388.
Fiind un act juridic, darul manual poate fi dovedit prin orice
mijloc de probă.
O categorie aparte a darului manual este reprezentată de
donaţiile făcute viitorilor soţi şi de donaţiile între soţi. Donaţiile
făcute viitorilor soţi sau unuia dintre soţi sub condiţia încheierii
căsătoriei nu produc efecte dacă nu se încheie căsătoria (art. 1030
C. civ.). În alţi termeni, neîndeplinirea condiţiei de a se încheia
căsătoria atrage caducitatea donaţiei.
Darurile de nuntă trebuie considerate bunuri comune, chiar dacă
oferirea lor s-a făcut de către părinţii, rudele sau prietenii unuia dintre
soţi, cu excepţia ipotezei când donatorul şi-a exprimat în mod
neechivoc intenţia de a-l gratifica doar pe unul dintre soţi389.
Totodată, donaţiile încheiate între soţi sunt revocabile numai
în timpul căsătoriei (art. 1031 C. civ.). Indiferent de regimul
matrimonial ales de soţi (al comunităţii legale, al separaţiei de bunuri
sau al comunităţii convenţionale), obiectul donaţiei între soţi este
reprezentat de bunurile proprii ale soţului donator.
Bunul donat de un soţ devine bun propriu al soţului donatar sau
poate intra în comunitatea de bunuri, fie în conformitate cu regimul
comunităţii legale390, fie în conformitate cu convenţia
matrimonială391. S-a apreciat392 că soţul donator poate să doneze
celuilalt soţ şi cota ideală din dreptul de proprietate asupra unui bun
care nu face parte din comunitatea legală sau cotă indiviză asupra
unei universalităţi, sau dreptul asupra unei moşteniri deschise care
intră în categoria bunurilor proprii ale donatorului.
C. Clauze care nu afectează valabilitatea contractului de
donaţie
În conformitate cu dispoziţiile Codului civil, cu jurisprudenţa şi
practica judiciară în materie, în contractele de donaţie sunt interzise
unele clauze care ar avea ca efect restrângerea nejustificată a
dreptului de dispoziţie al donatarilor asupra bunurilor primite ori care
ar aduce atingere principiului irevocabilităţii donaţiilor. Cu toate
acestea, unele clauze, deşi în principiu interzise, în anumite situaţii
pot fi admise, contractele de donaţie care le conţin fiind valabil
încheiate. Este vorba de substituţia fideicomisară, substituţia vulgară,
fideicomisul simplu, precum şi de liberalităţile reziduale.
388
A se vedea: Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., p. 227, nota 3; H. Mazeaud, L. Mazeaud,
J. Mazeaud, op. cit., p. 619, pct. 1462.
389
În acelaşi sens, a se vedea T. Prescure, op. cit., p. 209.
390
Potrivit art. 340 lit. a) C. civ., „Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ: a) bunurile
dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excepţia cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod
expres, că ele vor fi comune”.
391
Potrivit art. 329 C. civ., „Alegerea unui alt regim matrimonial decât ce al comunităţii legale se face prin
încheierea unei convenţii matrimoniale”.
392
105
a. Substituţia fideicomisară393
Potrivit art. 993 C. civ., substituţia fideicomisară 394 este
„dispoziţia prin care o persoană, numită instituit, este însărcinată să
administreze bunul sau bunurile care constituie obiectul liberalităţii şi
să le transmită unui terţ, denumit substituit, desemnat de dispunător,
(…).” Se mai arată că această instituţie nu produce efecte decât atunci
când este permisă de lege.
Pe cale de excepţie de la regula nulităţii absolute a substituţiilor
fideicomisare, art. 994 C. civ. reglementează împrejurarea că
substituţia fideicomisară validă presupune două liberalităţi
succesive, care au acelaşi obiect.
Astfel, prima liberalitate este dispusă în favoarea instituitului şi
se execută după încheierea donaţiei ori la moartea testatorului, iar cea
de-a doua liberalitate este efectuată în folosul substituitului şi
urmează să se execute la moartea instituitului.
Cu privire la bunurile celei de-a doua liberalităţi fideicomisare,
legea (art. 995 C. civ.) arată că acestea trebuie să fie aceleaşi cu cele
ce au făcut obiectul liberalităţii iniţiale, făcută în favoarea instituitului
şi că ele trebuie identificate în patrimoniul instituitului la data
decesului acestuia, efectele producându-se inclusiv asupra valorilor
care înlocuiesc bunurile înstrăinate ori valorificate cu titlu oneros.
În ceea ce priveşte drepturile pe care substituţia fideicomisară
le naşte în persoana substituitului, trebuie distinse două momente, şi
anume:
a) dacă instituitul este în viaţă, liberalitatea fideicomisară nu
produce niciun efect cu privire la instituit, acesta având doar un drept
eventual395;
b) dacă substituţia a operat, se naşte vocaţia substituitului de a
primi drepturile fideicomisare, sub condiţia acceptării liberalităţii.
Totodată, substituitul dobândeşte drepturile ca urmare a voinţei
dispunătorului, neexistând două transmisiuni, una de la dispunător la
instituit şi alta de la instituit la substituit, ci o singură transmisiune,
realizată prin mecanismul a două liberalităţi.
Prin derogare de la regulile comune privind acceptarea ofertei
de donaţie, potrivit art. 999 C. civ., donaţia poate fi acceptată de către
substituit şi după decesul donatorului, oferta de donaţie, în acest caz,
nefiind afectată de cauza de caducitate. Raţiunea acestei excepţii este
în concordanţă cu regula dobândirii dreptului care face obiectul
substituţiei fideicomisare de către substituit de la donator şi,
nicidecum, de la institut.
393
Substituţia fideicomisară era interzisă, în mod expres, prin art. 803 C. civ. 1864, sub sancţiunea nulităţii
absolute, deşi, sub imperiul Codului Calimach şi al Codului Caragea, această instituţie era admisă. Substituţia
fideicomisară avea rolul, în vechiul drept românesc, de a asigura păstrarea averii în cadrul aceleiaşi familii, pe
parcursul mai multor generaţii. Pe larg, despre evoluţia istorică a substituţiei fideicomisare în Al. Cerban,
Donaţiuni. Curs pentru doctoratul unic şi doctorat an II, editat de D. Constantin, 1936, p. 227-237.
394
Denumirea vine din limba latină, fideicommissum (bona) fide, -es – (bună) credinţă, commissum – lucru
încredinţat.
395
În jurisprudenţa şi doctrina franceză s-a susţinut că substituitul poate îndeplini acte de conservare
materială şi juridică şi chiar de dispoziţie, la fel ca orice proprietar sub condiţie suspensivă. A se vedea: Cass,
req., 5 Juin, 1918, în Recueil Sirey 1922.1.25, Cass. Civ., 28 févr, 1923, în Dalloz periodique 1925 şi
M. Grimaldi, Droit civil. Successions, ediţia a 6-a, Editura Litec, Paris, 2001, p. 387-388, ambele apud
C. Macovei, M.C. Dobrilă, Liberalităţile, în lucrarea colectivă, coordonatori Fl.A. Baias, E. Chelaru,
106
Substituţia fideicomisară valabil încheiată devine caducă în
privinţa substituitului dacă acesta, înainte de moartea instituitului,
decedează sau renunţă la liberalitatea oferită de dispunător (art. 1000
C. civ.).
b. Subsituţia vulgară
Substituţia vulgară constă în faptul că donatorul îl obligă pe
instituit să administreze bunurile primite şi să le transmită la moartea
sa substituitului, iar dacă acesta din urmă nu vrea sau nu poate să
beneficieze de liberalitate, donatorul indică o altă persoană, un al
doilea gratificat care să beneficieze de donaţie. Acest al doilea
substituit poate fi moştenitorul substituitului sau o terţă persoană.
Particularitatea substituţiei vulgare este aceea că cele două
liberalităţi nu sunt succesive, ca la substituţia fideicomisară396, ci
alternative.
Prima liberalitate este pură şi simplă, iar cea de-a doua este
efectuată sub condiţia suspensivă a ineficacităţii primei397. Dacă
prima liberalitate îşi produce efectele, dreptul celui de-al doilea
substituit nu se mai naşte, întrucât nu s-a îndeplinit condiţia
suspensivă. Dacă, în schimb, prima liberalitate este ineficace, pentru
că se îndeplineşte condiţia suspensivă, va lua naştere dreptul celui
de-al doilea substituit, drept dobândit direct de la dispunător.
Aşadar, substituţia vulgară este o măsură de prevedere luată de
dispunător pentru situaţia ineficacităţii primei oferte de donaţie.
c. Fideicomisul simplu
Dacă substituţia fideicomisară, astfel cum am arătat în cele ce
preced, presupune două liberalităţi, fideicomisul simplu reprezintă o
singură liberalitate. Prin fideicomisul simplu, dispunătorul constituie
o liberalitate ce urmează să fie culeasă de o persoană care nu poate
primi la momentul actului de dispoziţie, şi, din acest motiv,
liberalitatea va fi făcută în favoarea unei persoane de încredere
capabile, care, în calitate de mandatar, se obligă să o remită
adevăratului gratificat398.
De asemenea, dacă, în cazul substituţiei fideicomisare instituitul
are sarcina de a administra bunul, în situaţia fideicomisului simplu,
mandatarul are şi sarcina de a remite bunul care face obiectul
liberalităţii. Exemplul clasic de fideicomis simplu pe care-l oferă
doctrina399 este donaţia făcută unei şcoli care urmează să ia fiinţă,
persoana însărcinată cu înfiinţarea şcolii având dreptul de a
administra şi a remite liberalitatea persoanei juridice reprezentate de
şcoala ce urmează să se înfiinţeze.
2.3.5. Principiul irevocabilităţii donaţiilor

Noţiune
Irevocabilitatea donaţiilor trebuie privită dintr-o dublă
perspectivă.
396
E. Safta-Romano, Dreptul de moştenire, Editura Graphix, Iaşi, 1995, p. 363, nr. 791.
397
A se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, Liberalităţile, în lucrarea colectivă, coordonatori Fl.A. Baias,
E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit., p. 1051.
398
399
C. Hamangiu. I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III, speţa 9, p. 97.
107
Pe de o parte, donaţia, fiind un contract, ca orice convenţie,
dacă se încheie în mod valabil, este şi irevocabilă (irevocabilitate
generală). În acest sens, art. 1270 alin (1) C. civ. prevede că dacă un
contract este încheiat în mod valabil, acesta are putere de lege între
părţile contractante. Este ceea ce doctrina400 a numit principiul forţei
obligatorii a contractelor (pacta sunt servanda). Prin urmare, unui
astfel de act juridic nu i se poate pune capăt printr-o manifestare
unilaterală de voinţă. În concluzie, donaţia este irevocabilă, în primul
rând, datorită faptului că are natura juridică a unui contract, fiindu-i
aplicabile regulile în materie prevăzute în dreptul comun 401. Această
irevocabilitate a fost numită şi irevocabilitate de gradul I402.
Pe de altă parte, irevocabilitatea donaţiei nu are numai caracter
general, ca în cazul tuturor contractelor, ci este şi o irevocabilitate
proprie, specială, derivată din faptul că este o liberalitate, fiind o
condiţie esenţială pentru formarea contractului. Numai astfel pot fi
interpretate dispoziţiile art. 985 C. civ., potrivit cărora donaţia este
contractul prin care donatorul dispune, în mod irevocabil, de un bun
în favoarea donatarului.
În cazul donaţiei, dispunătorul nu poate utiliza niciun mijloc
prin care să revină asupra liberalităţii la care a consimţit de bunăvoie,
nici chiar printr-o clauză accesorie încuviinţată de donatar403.
Scopul interdicţiei clauzei accesorii privind revocarea donaţiei
este acela de a asigura evitarea exercitării vreunei forme de şantaj din
partea donatorului asupra donatarului, în sensul de a-l ameninţa cu
punerea în aplicare a clauzei pentru a obţine forţarea voinţei
beneficiarului.
În materie de donaţii, irevocabilitatea specială vizează atât
efectele convenţiei, cât şi natura intrinsecă a acesteia, motiv pentru
care a fost denumită şi irevocabilitate de gradul II404.
Raţiunea pentru care s-a instituit irevocabilitatea specială a
donaţiilor priveşte ocrotirea următoarelor interese: ale donatorului şi
familiei sale, dreptul (de proprietate) dobândit de donatar şi interesele
terţilor care intră în raporturi juridice cu donatarul.
Un contract de donaţie ce ar conţine clauze care să contrazică
irevocabilitatea specială a donaţiei este lovit de nulitate absolută,
conform art. 1015 alin. (1) C. civ.
Sancţiunea nulităţii absolute loveşte donaţia în întregime, şi
nicidecum numai clauza incompatibilă cu principiul irevocabilităţii,
chiar dacă această clauză nu a fost cauza determinantă a liberalităţii.
Pe cale de excepţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 1016 C. civ.,
donaţia poate să prevadă „întoarcerea bunurilor dăruite”, fie în
situaţia când donatarul ar predeceda donatorului, fie pentru cazul
când atât donatarul, cât şi descendenţii săi ar predeceda donatorului.
Excepţia este îngăduită, întrucât, aşa cum s-a apreciat şi în
doctrină405, clauza referitoare la întoarcerea bunurilor dăruite conţine
o condiţie rezolutorie care nu depinde de voinţa donatorului, nefiind,
aşadar, pur potestativă.
400
O. Ungureanu, op. cit., 2005, p. 181.
401
În acest sens, a se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului
Cod civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 413.
402
403
404
Fr. Terré, J. Lequette, Droit civil. Le successions. Les libéralités, Dalloz, Paris, 1997, p. 351, apud.
405
108
Clauze incompatibile cu principiul irevocabilităţii donaţiilor
Contractul de donaţie care prevede o clauză incompatibilă cu
regula irevocabilităţii este lovit de nulitate absolută, astfel cum am
menţionat în cele ce preced.
În cuprinsul alin. (2) al art. 1015 C. civ., legiuitorul enumeră, cu
titlu exemplificativ, nu limitativ, unele clauze care încalcă principiul
irevocabilităţii donaţiei. Acestea sunt: condiţia potestativă; plata
datoriilor viitoare nedeterminate ale donatorului; dreptul donato-
rului de denunţare unilaterală a contractului; dreptul donatorului de
a dispune de bunul donat.
a. Condiţia potestaivă
Condiţia potestativă constă într-un eveniment viitor, a cărui
realizare depinde de voinţa uneia sau a celeilalte părţi semnatare a
contractului.
Condiţiile potestative sunt de două feluri:
a) condiţii potestative simple, care constau într-un eveniment
viitor a cărui realizare depinde atât de voinţa uneia dintre părţi, cât şi
de un fapt obiectiv, un element exterior acestei voinţe406 (de exemplu,
„îţi donez autoturismul meu dacă voi pleca din ţară”);
b) condiţii pur potestative, a căror îndeplinire depinde
exclusiv de voinţa uneia dintre părţi407.
Spre deosebire de celelalte contracte, în care este interzisă
numai condiţia pur potestativă408, în cazul donaţiilor se interzice şi
condiţia potestativă simplă, deoarece nu este permis ca eficacitatea
transmisiunii gratuite să depindă de un eveniment a cărui îndeplinire
să stea sub semnul voinţei donatorului.
b. Plata datoriilor viitoare nedeterminate ale donatorului
De asemenea, legea declară ca fiind nule donaţiile care conţin
clauza prin care se impune donatarului să plătească datoriile pe care
le-ar contracta donatorul în viitor, dacă valoarea maximă a
acestora nu este determinată în contractul de donaţie.
Trebuie să subliniem că nimic nu opreşte părţile ca, prin
contractul de donaţie, să instituie în sarcina donatarului obligaţia de
plată a datoriilor prezente ale donatorului, o astfel de donaţie fiind
valabil încheiată409, chiar dacă acestea nu sunt precizate sub aspectul
cuantumului lor. În acest caz donaţia îmbracă natură oneroasă
(donaţie cu sarcini) şi donatarul nu se poate eschiva de la îndeplinirea
sarcinii. Datoriile prezente ale donatorului trebuie să rezulte dintr-un
titlu cu dată certă, iar această dată să fie anterioară încheierii
contractului de donaţie.
406
M. Costin, M. Mureşanu, V. Ursa, Dicţionar de drept civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
407
G. Boroi, L. Stănciulescu, op.cit., p.414, nota 2.
408
Potrivit art. 1403 C. civ., „Obligaţia contractată sub o condiţie suspensivă ce depinde exclusiv de voinţa
debitorului nu produce niciun efect”.
409
S-a apreciat că o clauză de plată a datoriilor prezente nu afectează caracterul irevocabil al donaţiei, ci
micşorează doar beneficiul acesteia. A se vedea: R. Sanilevici, Drept civil. Contacte, Universitatea Al.I. Cuza,
Iaşi, 1982, p. 78; I. Dogaru, Drept civil, Contracte speciale, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 348.
109
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia410, la care
aderăm fără rezerve, potrivit căreia datoriile prezente nu pot face
obiectul donaţiei dacă nu au fost consemnate în actul de donaţie. În
caz contrar, donatarul ar putea fi pus în situaţia împovărătoare de a
achita, fără să fi ştiut la data acceptării donaţiei, datorii ale
donatorului mai mari decât valoarea bunurilor ce i-au fost donate.
Pe de altă parte, donatarul poate fi obligat prin contractul de
donaţie cu sarcină să plătească şi datoriile viitoare ale donatorului,
sub condiţia ca în cuprinsul contractului de donaţie să fie precizat
cuantumul acestora, tocmai pentru ca donatorul să nu contracteze
ulterior datorii care să anuleze emolumentul gratuit al donaţiei.
Datoriile viitoare ale donatorului fiind determinate în contract,
donatorul nu le mai poate mări şi obligaţia donatarului nu mai
contravine principiului irevocabilităţii.
c. Dreptul de denunţate unilaterală a donaţiei
O altă clauză incompatibilă cu irevocabilitatea donaţiei este
clauza care ar prevedea dreptul denunţării unilaterale a contractului.
Această clauză relativă la donaţii dublează de fapt principiul
forţei obligatorii a contractelor consacrat prin dispoziţiile art. 1270
C.civ.
Potrivit textului de lege evocat, contractul valabil încheiat are
putere de lege între părţile contractante şi nu poate fi modificat ori nu
poate înceta decât prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de
lege.
Se consacră, prin lege, principiul simetriei contractelor,
potrivit căruia orice convenţie, întrucât este rezultatul acordului de
voinţe al părţilor (mutuus consensus), nu poate fi revocată ori
modificată decât în acelaşi mod, adică prin acordul părţilor (mutuus
dissensus)411. Sigur că, în situaţii excepţionale, expres prevăzute de
lege, anumite contracte pot fi modificate ori pot înceta pe cale
unilaterală. Donaţia nu îngăduie însă denunţarea unilaterală, o astfel
de clauză înscrisă într-un contract de donaţie atrăgând după sine
nulitatea absolută a acestuia.
d. Dreptul de a dispune de bunul donat
În contractul de donaţie este interzis ca donatorul să-şi rezerve
dreptul de a dispune în viitor de bunul pe care l-a donat, chiar dacă
acest drept nu se exercită până la data morţii sale412. De altfel, un
astfel de drept este o interdicţie generală în materie de contracte,
prevăzută în cuprinsul art. 1403 C. civ., deoarece implică
posibilitatea unei schimbări ulterioare de voinţă din partea celui care
se obligă, fiind de fapt o condiţie pur potestativă.
Donaţia care conţine clauza prin care donatorul îşi rezervă
dreptul de a dispune de bunul donat este nulă absolut.
Nulitatea absolută a unui astfel de contract de donaţie poate fi
totală sau parţială.
410
E. Safta-Romano, Arhetipuri juridice în Biblie, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 200.
411
L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Tratat, op. cit., p. 62.
412
R. Constantinovici, Donaţia, în lucrarea colectivă, coordonatori, Fl.A. Baias, E. Chelaru,
110
Donaţia este nulă în totalitate dacă donatorul îşi rezervă
dreptul de a dispune de întreaga donaţie. În ipoteza în care dreptul
donatorului vizează o parte din bunurile donate, avem de-a face cu
nulitatea parţială a contractului, şi anume, a clauzei ce prevede
rezervarea dreptului de a dispune de bunurile respective. Bunurile
pentru care donatorul şi-a rezervat dreptul de a dispune nu aparţin
donatarului. Dacă ulterior încheierii unei astfel de donaţii, donatorul
se răzgândeşte şi doreşte să-l gratifice pe donatar şi cu bunurile
asupra cărora şi-a rezervat dreptul de a dispune, atunci este nevoie de
încheierea unei alte donaţii.
Clauze admise în contractul de donaţie
Pentru a delimita mai clar spaţiul de aplicaţie a principului
irevocabilităţii donaţiilor, prezentăm, în cele ce urmează, unele clauze
care, deşi în aparenţă ar aduce atingere trăsăturilor esenţiale ale
donaţiei, în realitate nu produc un asemenea efect, ci sunt în favoarea
intereselor donatorului, fără a altera interesele donatarului. Astfel,
sunt clauze compatibile cu principiul irevocabilităţii cele prin care:
a) donaţia este afectată de un termen; b) donaţia este afectată de o
condiţie; c) donaţia stipulează plata datoriilor prezente, şi d) donaţia
prevede întoarcerea bunurilor dăruite.
a) Clauze prin care donaţia este afectată de un termen.
Deoarece transmiterea irevocabilă a dreptului donat nu presupune
predarea imediată a bunului promis, donaţia poate fi cu termen.
Termenul, ca modalitate a actului juridic, nu afectează dobândirea
dreptului donat, ci numai momentul începerii sau stingerii
exerciţiului dreptului respectiv.
b) Clauze prin care donaţia este afectată de o condiţie.
Această condiţie poate fi cazuală, în sensul că depinde de hazard, sau
mixtă, când depinde de hazard şi de voinţa altei persoane decât
donatorul.
c) Clauzele prin care se stipulează plata datoriilor prezente,
adică având o dată anterioară încheierii donaţiei, precum şi a celor
viitoare, sunt compatibile cu principiul irevocabilităţii.
d) Clauza prin care se prevede întoarcerea bunurilor
dăruite 413, fie în situaţia în care donatarul ar predeceda donatorului,
fie în cazul în care atât donatarul, cât şi descendenţii săi ar predeceda
donatorului, nu încalcă irevocabilitatea donaţiei.
2.3.6. Efectele contractului de donaţie

2.3.6.1. Consideraţii generale privind efectele contractului de
donaţie
Întrucât contractul de donaţie este translativ de drepturi,
principalul său efect îl reprezintă transmiterea proprietăţii ori a altui
drept real sau de creanţă de la donator la donatar.
413
Din jurisprudenţa franceză a reţinut atenţia (a se vedea B. Ionescu, op. cit., p. 84-87), o nestemată
juridică. Curtea de Casaţie franceză a statuat că interdicţia impusă de donator către donatari de a aliena şi ipoteca
bunurile donate, precum şi rezervarea dreptului de uzufruct de către donator pe parcursul vieţii sale sunt valabile
şi obligatorii.
111
Transferul dreptului real sau de creanţă are loc în mod automat,
chiar de la momentul încheierii donaţiei, ca şi la contractul de
vânzare. Dacă avem de-a face cu drepturi reale imobiliare,
dobândirea acestora de către donatar se realizează prin înscrierea
donaţiei în cartea funciară (art. 885 C. civ.).
Când contractul de donaţie are ca obiect un drept de creanţă,
aceasta constituie o cesiune de creanţă cu titlu gratuit414 şi se aplică
regulile specifice acestei instituţii juridice415.
Donaţia poate avea ca efect şi stingerea unui drept şi a
obligaţiei corelative (remiterea de datorie).
Revenind la transferul proprietăţii, se cuvine să remarcăm
faptul că, în cazul bunurilor de gen, donatarul nu devine imediat
proprietar ca urmare a acordului de voinţă, ci mai târziu, în momentul
individualizării bunurilor prin cântărire, măsurare, numărare sau
predare416.
Transferul dreptului (real sau de creanţă) din patrimoniul
donatorului în cel al donatarului este un efect al contractului de
donaţie, şi nicidecum o obligaţie care ar izvorî din contract, efect care
nu este susceptibil de neexecutare.
2.3.6.2. Efectele donaţiilor între părţi

Efectul translativ al contractului
Donaţia este, în principiu, un contract unilateral şi, pe cale de
consecinţă, nu dă naştere la obligaţii decât în sarcina unei singure
părţi contractante, şi anume în sarcina donatorului.
Pe cale de excepţie, contractul de donaţie poate da naştere şi la
unele obligaţii pentru donatar, în cazul donaţiei cu sarcini.
Ca efect al donaţiei, dreptul care constituie obiectul convenţiei
se transferă din patrimoniul donatorului în cel al donatarului. Uneori,
donaţia poate să aibă ca efect şi stingerea unui drept şi a obligaţiei
corelative, atunci când donaţia se realizează în mod indirect pe calea
remiterii de datorie417.
Obiectul contractului de donaţie îl reprezintă, în majoritatea
cazurilor, un drept real.
2.3.6.2.1. Obligaţiile donatorului

Fiind o liberalitate, donaţia, spre deosebire de vânzare, determi-
nă ca obligaţiile donatorului să fie mult mai atenuate decât ale vânză-
torului, cu toate că are loc, de regulă, tot un transfer de proprietate.
Obligaţiile donatorului sunt:
– obligaţia de a transmite dreptul donat;
– obligaţia de a preda bunul donat;
– obligaţia de garanţie contra evicţiunii;
– obligaţia de garanţie contra viciilor ascunse.
414
S. Neculaescu, L. Mocanu, Gh. Gheorghiu, I. Genoiu, A. Ţuţuianu, op. cit., p. 388.
415
M. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, op. cit., p. 81-82.
416
B. Florea, Drept civil. Contractele speciale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 58.
417
112
Obligaţia de transmitere a dreptului donat a fost prezentată
în cele ce preced. Chiar dacă această obligaţie nu izvorăşte din
contract, transferul dreptului donat fiind, după cum am arătat, un
efect al donaţiei, această împrejurare nu înseamnă că obligaţia ca
atare nu ar exista. Ar trebui să adăugăm numai faptul că, în ipoteza
darurilor manuale, transferul dreptului de proprietate are loc prin
simpla tradiţiune, în această situaţie donaţia fiind un contract real.
Obligaţia de a preda bunul donat este o obligaţie de a face.
Ea are semnificaţia transmiterii materiale a lucrului şi poate avea loc la
un moment ulterior încheierii donaţiei, în conformitate cu clauzele
contractuale stabilite. În materia darului manual, îndeplinirea obligaţiei
de predare a bunului este o condiţie de validitate a donaţiei. Nici în
Codul civil în vigoare, nici în cel anterior, obligaţia de predare ce îi
incumbă donatorului nu apare în cadrul unei reglementări exprese. Este
motivul pentru care ea trebuie analizată şi interpretată după obligaţia de
predare a vânzătorului, cu adaptările specifice actelor cu titlu gratuit.
Prin analogia arătată putem să afirmăm că îndeplinirea
obligaţiei de predare a bunului donat poate fi solicitată atât de
donatar, cât şi de către moştenitorii şi creditorii acestuia.
Bunul donat trebuie predat în întregime în starea în care se afla
în momentul acceptării donaţiei, împreună cu fructele, accesoriile şi
tot ceea ce este necesar pentru folosirea bunului conform destinaţiei
sale. Opinăm că donatarul nu poate pretinde donatorului să predea
alt bun în locul celui care a făcut obiectul donaţiei.
Obligaţia de garanţie contra evicţiunii incumbă donatorului
numai dacă s-a angajat expres în acest sens prin contractul de donaţie
sau dacă evicţiunea se datorează faptei sale sau unui risc cunoscut de
evicţiune pe care nu l-a comunicat donatarului la încheierea donaţiei.
Riscul de evicţiune cunoscut de către donator trebuie să afecteze
dreptul transmis chiar la momentul încheierii contractului.
În materia donaţiei cu sarcini, se aplică regimul garanţiei contra
evicţiunii prevăzut în cazul contractului de vânzare (art. 1695-1706
C. civ.), deoarece, în limita sarcinilor, donaţia devine un contract
sinalagmatic cu titlu oneros.
Donatorul nu are obligaţia de garanţie contra evicţiunii
provenită de la un terţ. Dar, donatarul evins, în calitate de având
cauză al donatorului, poate să exercite o acţiune în garanţie pe care
donatorul însuşi ar fi putut să o îndrepte împotriva autorilor săi, dacă
ar fi fost evins418. Raţiunea acestei posibilităţi juridice decurge din
împrejurarea că, odată cu lucrul, se transmit asupra donatarului toate
drepturile accesorii legate de acel bun (cum omni causa)419.
Obligaţia de garanţie contra viciilor ascunse nu incumbă
donatorului decât în anumite condiţii. Astfel, donatorul răspunde
pentru viciile ascunse dacă le-a cunoscut şi nu le-a adus la cunoştinţa
donatarului la momentul încheierii donaţiei, când donatarul acceptă
în cunoştinţă de cauză donaţia, şi nu la momentul predării bunului,
când donatarul este ţinut să-l primească420.
418
419
„Sub orice motiv” – a se vedea L. Cârjan, Dicţionar de cultură juridică latină, Editura Universitară,
420
R. Constantinovici, Donaţia în lucrarea colectivă, coordonatori Fl.A. Baias, E. Chelaru,
113
De asemenea, în cazul donaţiei cu sarcină, donatorul răspunde
pentru viciile ascunse ale bunului donat ca şi vânzătorul, în limita
valorii sarcinii donaţiei.
Pentru angajarea răspunderii donatorului în situaţiile arătate,
donatarul are posibilitatea de a alege fie calea acţiunii redhibitorii în
desfiinţarea contractului de donaţie (actio redhibitoria), fie calea
acţiunii estimatorii în reducerea proporţională a valorii obiectului
sarcinii (actio aestimatoria sau quanti minoris421).
În conformitate cu art. 1017 C. civ., în executarea donaţiei,
donatorul răspunde numai pentru dol şi culpă gravă.
2.3.6.2.2. Obligaţiile donatarului

Donatarul nu are nicio obligaţie faţă de donator, întrucât
contractul de donaţie este, în principiu, unilateral. Totuşi, în anumite
situaţii, şi donatarul are unele obligaţii faţă de donator, cum ar fi:
– obligaţia de recunoştinţă;
– obligaţia de a executa sarcina.
Obligaţia de recunoştinţă a donatorului faţă de donator a fost
calificată ca fiind cel mult o obligaţie imperfectă (morală)422. Cu
toate acestea, opinăm că obligaţia de recunoştinţă faţă de donator nu
are numai caracter moral, ci şi natură juridică, atâta vreme cât
încălcarea ei este sancţionată cu posibilitatea revocării donaţiei pentru
ingratitudine, potrivit legii (art. 1023 C. civ.)423.
Din examinarea cazurilor de revocare a donaţiei pentru
ingratitudine se poate desprinde conţinutul obligaţiei de recunoştinţă.
Acesta constă în următoarele conduite ale donatarului (art. 1023 C. civ.):
– să nu atenteze la viaţa donatorului sau a unei persoane
apropiate acestuia;
– să înştiinţeze donatorul în legătură cu intenţiile unor persoane
de a atenta la viaţa donatorului ori a unei persoane apropiate acestuia;
– să nu comită fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de
donator;
– să nu refuze, în mod nejustificat, să asigure alimente
donatorului ajuns în nevoie, în limita valorii actuale a bunului donat.
Obligaţia de a executa sarcina asumată în contract incumbă
donatarului ca oricărui alt debitor, parte într-un contract sinalagmatic,
cum este donaţia cu sarcină (sub modo424). Această obligaţie rezultă
implicit şi din analiza dispoziţiilor art. 1015 alin. (2) lit. b) C. civ425.
Interpretat per a contrario, textul de lege evocat impune
donatarului obligaţia de plată a datoriilor viitoare ale donatorului,
dacă acestea sunt prevăzute în contractul de donaţie şi au o valoare
maximă determinată. În lipsa unei astfel de stipulaţii, donatarul nu va
putea fi obligat la plata datoriilor donatorului, o atare donaţie fiind
lovită de nulitate absolută.
421
„Cu atât mai puţin; în aceeaşi măsură mai puţin”, a se vedea L. Cârjan, op. cit., p. 160.
422
A se vedea: G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 424; T. Prescure, op. cit., p. 215.
423
În societăţile primitive, obligaţia de recunoştinţă a donatarului se înfăptuia prin întoarcerea darului
(contradar). Contradarul trebuia să aibă o valoare mai mare decât darul primit iniţial. Pe larg, în legătură cu
funcţiile darului în societăţile arhaice, a se vedea M. Mauss, Eseu despre dar, Institutul European, Iaşi, 1993.
424
„Sub un mod oarecare” – a se vedea L. Cârjan, op. cit., p. 187.
425
Art. 1015 alin. (2) lit. b) C. civ. prevede: „Astfel, este lovită de nulitate absolută donaţia care (…)
impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor, dacă valoarea maximă a acestora
nu este determinată în contractul de donaţie”.
114
În cazul în care donaţia a mărit sau determinat insolvabilitatea
donatorului, creditorii acestuia o pot ataca în justiţie, prin acţiune
revocatorie, fără a fi nevoie să dovedească complicitatea donatarului
la frauda debitorului donator. Fiecare dinte cele două persoane se
luptă pentru scopuri diferite: reclamantul creditor – pentru a evita un
prejudiciu (certat de damno vitando426), pe când donatarul – pentru a-
şi apăra un avantaj patrimonial gratuit (certat de lucro captando”427).
2.3.6.3. Efectele donaţiei în ceea ce îi priveşte pe terţi

Ca act translativ de proprietate, donaţia produce efecte depline
doar între părţile contractante. Dar, pentru ca dreptul donat să fie
opozabil terţilor, deci pentru ca donaţia să producă efecte faţă de terţi,
este nevoie ca donaţia unor drepturi reale care poartă asupra unor
bunuri ori a unor drepturi de creanţă să fie supusă anumitor
formalităţi de publicitate prevăzute de lege.
Formalităţile de publicitate diferă în raport cu natura bunului
donat428.
Astfel, dacă bunul donat este un bun mobil corporal,
opozabilitatea faţă de terţi se realizează prin transmiterea posesiei
bunului respectiv, conform art. 916 şi art. 919 C. civ.
Dacă donatorul donează un bun mobil corporal mai multor
persoane succesiv şi niciuna dintre ele nu a intrat în posesia bunului,
proprietarul bunului va fi primul donatar429. Când acesta va intra în
posesia bunului mobil corporal, se asigură şi opozabilitatea faţă de
terţi.
În cazul în care obiectul donaţiei este un drept de creanţă,
opozabilitatea faţă de terţi are loc prin notificarea cesiunii către
debitorul cedat sau prin acceptarea ei printr-un act autentic de către
acesta din urmă, conform art. 1578 C. civ.
Dacă cedentul donează creanţa mai multor donatari, se creează
un conflict între donatarii ulteriori şi succesivi ai donaţiei, conflict ce
se va soluţiona potrivit principiului qui prior tempore, potior iure430.
Aşadar, între mai mulţi cesionari, acela care notifică primul debitorul
cedat sau obţine acceptarea acestuia prin înscris autentic, va deveni
terţ faţă de ceilalţi cesionari431.
Formalităţile de publicitate în ipoteza cesiunii unei
universalităţi de creanţe, actuale sau viitoare, se realizează prin
înscrierea cesiunii în arhivă, conform art. 1579 C. civ.
În sfârşit, în cazul în care obiectul donaţiei este un bun imobil,
donaţia devine opozabilă terţilor odată cu înscrierea dreptului tabular
în cartea funciară, conform art. 885 C. civ. Înscrierea în cartea
funciară poate fi cerută fie de către donatar, fie de către mandatarul
său, tutorele, ascendenţii minorului donatar sau chiar de către
donator432.
426
„Se ceartă, se luptă, se judecă pentru evitarea pagubei” – a se vedea L. Cârjan, op. cit., p. 51.
427
„ Se ceartă, se luptă, se judecă pentru a dobândi un lucru” – Ibidem.
428
429
E. Safta-Romano, op. cit., p. 198.
430
I. Adam, Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 501.
431
M. Rudăreanu, Obligaţii. Responsabilitatea, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007,
p. 108.
432
A se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 424.
115
Contractul de donaţie este acel contract solemn, unilateral şi cu titlu gratuit prin care una dintre
părţi (numită donator), cu intenţie liberală, îşi diminuează în mod actual şi irevocabil patrimoniul său
cu un drept (fie el real sau de creanţă), situaţie care are drept consecinţă mărirea patrimoniului
celeilalte părţi (numită donatar), cu exact acelaşi drept, fără ca acesta (donatorul) să urmărească să
primească ceva în schimbul dreptului transmis. Aceasta este definiţia dată de Codul civil în cuprinsul
art. 984, conform căreia contractul de donaţie, care reprezintă o liberalitate, întrucât are ca efect
diminuarea patrimoniului donatorului cu bunul donat, fapt care-l face să de deosebească de contractele
dezinteresate (exemplu: comodatul, mandatul sau depozitul cu titlu gratuit). Acest fapt, însă, nu are ca
şi consecinţă micşorarea patrimoniul celui care oferă altuia un folos, iar pentru acest motiv acestea din
urmă nu au ca şi reguli de fond şi de formă aceleaşi reguli precum în cazul donaţiei.
În ceea ce priveşte bunul ce formează obiectul contractului (dreptul), acesta trebuie să
îndeplinească condiţiile: să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, să fie licit şi să existe sau să
poată exista în viitor (exemplu: recolta viitoare).
În situaţia încheierii contractului între absenţi se impune ca şi formă obligatorie forma autentică,
în cazul contrar atrăgându-se după sine, nulitatea absolută a contractului de donaţie; în ceea ce priveşte
momentul acceptării donaţiei, trebuie reamintit faptul că aceasta (acceptarea) trebuie să aibă loc
obligatoriu în timpul vieţii donatorului, întrucât ea este o condiţie esenţială, condiţie ce are un scop
confirmativ în privinţa validităţii donaţiei efectuate.
În ceea ce priveşte consimţământul părţilor, pentru ca donaţia să fie valabil încheiată, este
necesar ca acesta o să fie liber. Consimţământul trebuie să fie întotdeauna exteriorizat (şi, de regulă,
exprimat în mod expres, în formă scrisă, precum şi în formă autentică).
Trebuie de asemenea precizat faptul că, în cursul de faţă a fost abordată şi noţiunea de „stat
estimativ”, noţiune necesară în legătură cu situaţia în care obiectul donaţiei este constituit din bunuri
mobile. În acest caz, actul (statul estimativ) trebuie semnat de către ambele părţi (donator şi donatar) şi
trebuie să conţină descrierea şi evaluarea lucrurilor mobile dăruite.
Principiul irevocabilităţii donaţiilor a fost tratat din perspectiva următoarelor aspecte: noţiunea,
clauze incompatibile cu principiul irevocabilităţii donaţiilor, clauze admise în contractul de donaţie şi
revocarea donaţiei între soţi.
Clauzele incompatibile cu principiul irevocabilităţii sunt: condiţiile potestative, plata datoriilor
viitoare nedeterminate, dreptul de a dispune de bunul donat, dreptul de denunţare unilaterală a
contractului.
În ceea ce priveşte clauzele permise în contractul de donaţie, acestea sunt:
– donaţia cu termen, pentru că termenul nu afectează dobândirea dreptului transmis, ci numai
exerciţiul acelui drept;
– donaţia afectată de o condiţie cazuală sau mixtă;
– donaţia în care se stipulează plata de către donatar a datoriilor prezente ale donatorului, precum
şi a celor viitoare;
– donaţia în care se prevede reîntoarcerea convenţională a bunurilor dăruite pentru cazul când
donatarul ar muri înainte de donator sau pentru cazul de predeces al donatarului şi al descendenţilor
lui;
– donaţiile ce cuprind clauze de inalienabilitate, în măsura în care sunt recunoscute valabile;
– donaţia cu rezerva uzufructului.
116
Se impune, de asemenea, a se preciza că efectul translativ de proprietate constituie principalul
efect al contractului de donaţie. Astfel, are loc o transmisiune din patrimoniul donatorului în cel al
donatarului a acestui drept. În situaţia în care dreptul transferat este reprezentat de o creanţă,
operaţiunea intervenită între părţi se poate analiza ca o cesiune de creanţă cu titlu gratuit. Întocmai ca
şi la alte contracte, şi în cazul contractului de donaţie putem vorbi de efectele donaţiei între părţi
(cuprinzând obligaţiile donatorului şi ale donatarului) şi de efectele donaţiilor în ceea ce priveşte pe
terţi.
Concepte şi termeni de reţinut: donaţie, liberalitate, donator, donatar, statul estimativ, donaţie
cu sarcini, principiul irevocabilităţii donaţiei.

1. Definiţi contractul de donaţie!
2. Care sunt caracterele juridice ale contractului de donaţie?
3. Care sunt efecte contractului de donaţie între părţi? Dar faţă de terţi?
4. Menţionaţi şi explicaţi succint obligaţiile donatorului!
5. Ce este donaţia cu sarcini?
7. Care bunuri pot constitui obiectul darului manual? Există vreo limită în privinţa valorii
acestora?
1. Donaţia este un contract prin care se transferă:
a) un drept real
b) un drept nepatrimonial
c) un drept de creanţă
d) posesia
2. Donaţia este:
a) un act comutativ
b) un act cu titlu onerosu
c) o liberalitate
d) un act dezinteresat
3. După felul liberalităţii, donaţia este:

a) o liberalitate inter vivos
b) o liberalitate pentru cauza de moarte (mortis causa)
c) ambele variante de mai sus
117
4. Donaţia este un:
a) contract pluripartit
b) contract unilateral
c) un act unilateral, nu este un contract
5. Din punctul de vedere al formei contractului, donaţia trebuie încheiată:

a) prin înscris semnat şi datat de mâna donatorului
b) în forma înscrisului sub semnătură privată
c) prin înscris autentic
6. Condiţia încheierii prin înscris autentic nu este cerută cu privire la:

a) donaţiile indirecte
b) donaţiile deghizate
c) darul manual
d) toate variantele de mai sus
7. Pot face obiectul unui dar manual:

a) bunurile imobile cu o valoare de până la 20.000 de lei
b) bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 de lei
c) bunurile mobile corporale şi incorporale, indiferent de valoarea acestora
d) bunurile mobile şi imobile, indiferent de valoarea acestora
8. Nerespectarea cerinţei privind forma autentică a promisiunii de donaţie este sancţionată cu:
a) nulitatea relativă
b) caducitatea
c) nulitatea absolută
d) nulitatea parţială
9. În cazul donaţiei, donatorul:

a) răspunde nu răspunde pentru viciile ascunse ale bunului
b) pentru viciile ascunse ale bunului ca un vânzător
c) răspunde pentru viciile ascunse ale bunului în limita valorii bunului donat
10. Donaţia se revocă pentru ingratitudine:

a) dacă donatarul a atentat la viaţa donatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că alţii
intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat
b) dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de donator
c) dacă donatorul refuză în mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns în nevoie, în
limita valorii actuale a bunului donat, ţinându-se însă seama de starea în care se afla bunul la
momentul donaţiei
d) în toate cazurile de mai sus
11. Este lovită de nulitate absolută, donaţia care:

a) este afectată de o condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa donatarului
b) este afectată de o condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa donatorului
c) este afectată de o condiţie a cărei realizare depinde atât de voinţa donatarului cât şi de voinţa
donatorului
d) este afectată de o condiţie a cărei realizare depinde atât de voinţa donatarului, cât şi de voinţa
unui terţ
118
12. În executarea donaţiei, dispunătorul răspunde pentru:
a) dol şi culpă simplă
b) leziune şi dol
c) dol şi culpă gravă
d) dol, culpă simplă, culpă gravă
13. Donaţia încheiată între soţi:

a) este revocabilă numai după încetarea căsătoriei
b) este revocabilă atât în timpul căsătoriei, cât şi după aceasta
c) este revocabilă numai în timpul căsătoriei
d) este irevocabilă
14. Dreptul la acţiunea prin care se solicită revocarea pentru ingratitudine se prescrie în termen
de:
a) doi ani de la data încheierii contractului de donaţie
b) şase luni din ziua în care donatorul a ştiut că donatarul a săvârşit fapta de ingratitudine
c) trei ani din ziua în care donatorul a ştiut că donatarul a săvârşit fapta de ingratitudine
d) un an din ziua în care donatorul a ştiut că donatarul a săvârşit fapta de ingratitudine
15. Revocarea donaţiei pentru cauză de ingratitudine:

a) operează de drept
b) nu operează de drept
c) operează de facto
d) nu poate interveni, nefiind reglementată de lege
16. Oferta de donaţie:

a) poate fi revocată cât timp ofertantul nu a luat cunoştinţă de acceptarea destinatarului
b) poate fi revocată cât timp destinatarul nu a luat cunoştinţă de oferta de donaţie
c) poate fi revocată cât timp destinatarul ofertei de donaţie nu a acceptat oferta
d) este irevocabilă
17. În cazul donaţiei cu sarcină, dreptul la acţiunea prin care se solicită executarea sarcinii sau
revocarea donaţiei se prescrie:
a) în termen de trei ani de la data încheierii contractului de donaţie
b) în termen de un an de la data la care sarcina trebuia executată
c) în termen de trei ani de la data la care sarcina trebuia executată
d) în termen de zece luni de la data la care sarcina trebuia executată
18. În cazul unei donaţii simulate, este prezumată persoană interpusă:

a) numai soţul/soţia donatarului
b) numai părinţii şi copii donatarului
c) atât părinţii, cât şi soţul/soţia donatarului
d) orice rudă a donatarului la a cărei moştenire acesta ar avea vocaţie în momentul donaţiei şi
care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul
19. Sancţiunea pentru nerespectarea formei autentice cerute de lege pentru încheierea
contractului de donaţie este:
a) nulitatea relativă
b) caducitatea
c) nulitatea absolută
d) revocarea
119
20. Darul manual este un contract:
a) real, care implică tradiţiunea bunului
b) consensual, aleatoriu
c) încheiat cu titlu oneros, comutativ
d) dezinteresat
21. La revocarea donaţiilor poate duce una dintre următoarele cauze legale:
a) donatarul nu şi-a îndeplinit sarcina cu care a fost grevată donaţia
b) donatarul renunţă la bunul primit prin donaţie
c) donaţia are loc prin act încheiat în forma înscrisului sub semnătură privată
d) donatarul se face vinovat de injurii faţă de părinţii şi copiii donatorului
22. La revocarea donaţiilor poate duce una dintre următoarele cauze legale:
a) donaţia a ajuns la termenul pentru care a fost încheiată
b) donatarul a săvârşit un act de ingratitudine faţă de donator
c) obiectul donaţiei a fost supus deposedării pentru cauză de utilitate publică
d) donatarul refuză, chiar şi justificat, să asigure alimente donatorului
1. B. Florea, Drept Civil. Contractele speciale, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2013.
2. B. Florea, Contractul de donaţie în noul Cod civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014
2013.
6. T. Prescure, Curs de contracte civile, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012
Tratate/ studii
2000.
120
5. Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. III, ediţia a IV-a, Editura Universul
6. Dumitru C. Florescu, Contractele civile în Noul Cod Civil, ediţia a II-a revizuită şi adăugită
7. George-Alexandru Ilie, Riscurile în contracte, de la vechiul la noul Cod Civil, Tomul 22,
8. M.M. Oprescu, Contractul de donaţie, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010.
Legislaţie
121
CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE
3.1. Introducere
3.3.1. Contractul de locaţiune. Noţiunea
3.3.2 Caracterele juridice ale contractului de locaţiune
3.3.3. Condiţiile de validitate a contractului de locaţiune
3.3.3.1. Consimţământul
3.3.3.3. Obiectul contractului
3.3.3.4. Cauza
3.3.3.5. Forma
3.3.4. Efectele contractului de locaţiune
3.3.4.1. Obligaţiile locatorului
3.3.4.2. Obligaţiile locatarului
3.3.5. Sublocaţiunea şi cesiunea contractului de locaţiune.
3.3.5.1. Sublocaţiunea
3.3.5.2. Cesiunea locaţiunii
3.3.6. Durata şi încetarea locaţiunii
3.3.6.1. Durata locaţiunii
3.3.6.2. Încetarea locaţiunii
3.1. Introducere
Contractul de locaţiune reprezintă unul dintre cele mai
importante contracte speciale, fiind utilizat în mod frecvent şi
constant în practică, de către participanţii la raporturile juridice
civile. Având în vedere cele de mai sus, contractul de locaţiune
prezintă un grad ridicat de interes teoretic şi practic, studierea în
profunzime a reglementărilor aplicabile acestuia de către
studenţii în drept fiind extrem de importantă pentru exercitarea
profesiilor juridice.
122

– definirea şi caracterele juridice ale contractului de
locaţiune;
– prezentarea teoretică a structurii, caracteristicilor,
esenţei şi conceptelor juridice legate de contractul de locaţiune,
importanţa practică a contractului de locaţiune;
– înţelegerea de către viitorii jurişti a noţiunilor teore-
tice de drept aplicabile contractului de locaţiune în scopul
aplicării acestora în practica;
– însuşirea unor cunoştinţe referitoare la rolul şi
importanţa practică a contractului de locaţiune.

– familiarizarea cu un vocabular juridic specific con-
tractului de locaţiune, adecvat desfăşurării activităţilor juridice;
– dezvoltarea unor abilităţi practice de a utiliza contrac-
tul de locaţiune în practică;
– deprinderea cu profesiile juridice care implică înţele-
gerea sistemului de relaţii intra şi inter-organizaţionale;
– dezvoltarea unor abilităţi de comunicare şi de adaptare
a activităţii profesionale în funcţie de interesul clienţilor, cu
aplicabilitate directă în privinţa contractului de locaţiune.
3.3.1. Contractul de locaţiune. Noţiunea
Contractul de locaţiune sau locaţiunea433 este acea

convenţie prin care o parte, numită locator, se obligă să asigure
celeilalte părţi, numită locatar, folosinţa unui bun pentru o
anumită perioadă, în schimbul unui preţ, denumit chirie434.
433
Noţiunea provine de la verbul latin „locare”, care înseamnă a închiria, a da cu chirie, a da în arendă.
434
Art. 1.777 C. civ.
123
Din definiţia legală rezultă că locaţiunea se deosebeşte de
vânzare prin faptul că obiectul acesteia din urmă îl reprezintă
transmiterea dreptului de folosinţă, ca drept de creanţă 435,
asupra lucrului, în vreme ce vânzarea are ca obiect transmiterea
unui drept real, de regulă, dreptul de proprietate. Locatarul
dobândeşte proprietatea fructelor nu ca efect al locaţiunii, ci ca
accesoriu al folosinţei, locatorul având obligaţia de a asigura
locatarului doar folosinţa lucrului, nu şi transmiterea proprietăţii
fructelor. În situaţia în care persoana care primeşte dreptul de a
folosi lucrul are şi posibilitatea de a-l consuma, convenţia este
un contract de vânzare de bunuri viitoare, nu contract de
locaţiune.
În art. 1.778 Cod civil se arată că locaţiunea este de două
feluri: închiriere, care are ca obiect bunurile mobile şi imobile,
şi arendare, care are ca obiect bunuri agricole. Opinăm că
legiuitorul nu a fost destul de clar atunci când a stipulat că
locaţiunea ar fi de două feluri: închiriere şi arendare. În
realitate, încheierea şi arendarea sunt varietăţi, specii ale
locaţiunii, contractul de locaţiune fiind genul în materie. Tot o
varietate a locaţiunii este şi contractul de închiriere a spaţiilor
destinate exercitării activităţii unui profesionist436.
Anterior contractului de locaţiune, părţile pot încheia o
promisiune unilaterală sau bilaterală de locaţiune, contract care
va fi guvernat de normele generale aplicabile contractelor.
3.3.2. Caracterele juridice ale contractului de locaţiune

Locaţiunea prezintă următoarele caractere juridice:
a) este, în principiu, un contract consensual, întrucât se
încheie în mod valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor,
forma scrisă fiind cerută doar ca o condiţie ad probationem şi
nicidecum ad validitatem. Astfel, potrivit art. 1.781 C. civ.,
locaţiunea se consideră încheiată îndată ce părţile au convenit
asupra bunului şi preţului. Pe cale de excepţie, locaţiunea
bunurilor din domeniul public sau din domeniul privat al
statului şi al unităţilor sale administrativ teritoriale este supusă
normelor relative la licitaţia publică. Contractul de închiriere a
unui spaţiu locativ pe care l-a încheiat o persoană fizică în
calitate de locator trebuie înregistrat la organele fiscale
teritoriale în vederea impozitării pe venit437;
b) este un contract sinalagmatic (bilateral), ceea ce
înseamnă că dă naştere la obligaţii reciproce între părţi.
Locatorul are obligaţia de a asigura folosinţa vremelnică a
lucrului dat în locaţiune, iar locatarul se obligă să plătească
preţul locaţiunii;
435
Pentru detalii, a se vedea: D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. IV, Bucureşti, 1926,
p. 298; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Bucureşti, 1929,
p. 955-956; Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil, Contracte speciale, vol. II, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2006, p. 8.
436
Art. 1.778 alin. (3), art. 1.824, art. 1.828-1.831 C. civ.
437
D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Editura Cordial, Cluj Napoca, 1994, p. 173.
124
c) este un contract cu titlu oneros, pentru că ambele părţi
contractante urmăresc obţinerea unui avantaj patrimonial
echivalent celui aferent celeilalte părţi. Astfel, locatorul se
obligă să asigure locatarului folosinţa lucrului, în considerarea
dreptului corelativ obligaţiei locatarului de a plăti chiria. La
rândul său, locatarul îşi asumă obligaţia de a plăti chiria în
schimbul folosinţei lucrului;
d) este un contract în principiu comutativ, pentru că
părţile îşi cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor asumate
încă de la data încheierii contractului. Pe cale de excepţie, dacă
un eveniment viitor va afecta existenţa şi întinderea obligaţiilor,
dacă creditorul obligaţiei afectate îşi asumă riscul ce decurge
din evenimentul aleatoriu şi dacă riscul devine, alături de şansa
corelativă, motivul determinant al încheierii contractului
locaţiunii, atunci aceasta are caracter aleatoriu. (de exemplu,
contractul de arendă care are ca obiect un teren arabil pe care se
cultivă o cultură sensibilă la variaţiile condiţiilor meteo, iar
arenda nu este variabilă în funcţie de recoltă)438;
e) este un contract cu executare succesivă, prin natura sa,
deoarece atât obligaţia locatorului de a asigura folosinţa
bunului, cât şi obligaţia locatarului de a plăti chiria sunt
obligaţii cu executare succesivă care se îndeplinesc în timp şi la
diferite intervale, cu o
anumită periodicitate. În aceste condiţii, neexecutarea fără
justificare a unei obligaţii esenţiale nu se soldează cu sancţiunea
rezoluţiunii, ci cu cea a rezilierii contractului. În lipsă de clauză
contrară, scadenţa privind plata chiriei are loc la expirarea
fiecărui interval de timp pentru care a fost stabilită chiria;
f) este un contract translativ de folosinţă temporară, spre
deosebire de vânzare, care transferă proprietatea.
3.3.3. Condiţiile de validitate a contractului de locaţiune

3.3.3.1 Consimţământul
În conformitate cu dispoziţiile art. 1.781 C. civ.,
locaţiunea se consideră încheiată atunci când părţile au convenit
cu privire la bun şi la preţ.
Prin urmare, consimţământul, element de bază necesar
încheierii oricărui contract, dar nu şi suficient439, este îndeplinit
prin acordul de voinţă al părţilor, adică atunci când acestea au
convenit asupra condiţiilor şi clauzelor locaţiunii. De observat
că, în cazul locaţiunii, consimţământul este îndeplinit dacă
părţile au căzut de acord doar cu privire la bun şi preţ, ulterior
urmând a se conveni şi cu privire la celelalte condiţii şi
clauze440. Aşadar, locaţiunea se consideră încheiată atunci când
sunt îndeplinite condiţiile de capacitate, obiect, cauză şi formă,
iar părţile s-au pus de acord cel puţin asupra bunului şi preţului.
Prevederea legală evocată este conformă cu orientarea Codului
civil din 2009, pentru încheierea contractului trebuind ca
acordul de voinţă să poarte exclusiv asupra elementelor
esenţiale, ulterior urmând a fi stabilite celelalte clauze.
438
R. Dincă, Contracte civile speciale în noul Cod civil, op. cit., p. 166-167.
439
C. Toader, op. cit., p. 161.
440
A se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 433.
125
Întrucât contractul de locaţiune este, în principiu, un act
de administrare, părţile contractante trebuie să aibă capacitatea
de a încheia astfel de acte. Este motivul pentru care oricare
dintre soţi poate folosi, deci şi închiria, un bun comun, fără a
avea consimţământul expres al celuilalt soţ. Locatarul poate fi o
persoană fizică sau juridică titulară a unui drept real care-i
conferă dreptul de folosinţă asupra bunului ce se va da în
locaţiune. În acelaşi timp, dreptul real al locatorului nu trebuie să
fie personal, pentru a putea fi exercitat şi prin altul. Calitatea de
locator o pot avea, aşadar, proprietarul, coproprietarul,
uzufructuarul, locatarul principal, în cazul sublocaţiunii etc. Nu
pot avea calitatea de locator uzuarul, titularul dreptului de
abitaţie, şi fără acordul comodantului, comodatarul, deoarece
aceste persoane, cu toate că au dreptul de a folosi bunul, nu îl pot
folosi prin altă persoană. Locaţiunea care are ca obiect un bun
comun trebuie încheiată cu acordul coproprietarilor ale căror cote
însumate depăşesc jumătate din dreptul de proprietate441.
Dacă locaţiunea se încheie pe o perioadă mai mare de 3 ani,
atunci pentru încheierea sa valabilă este nevoie de acordul tuturor
coproprietarilor442, sub sancţiunea inopozabilităţii actului faţă de
coproprietarii care nu au consimţit la încheierea lui. Aceştia din
urmă pot solicita evacuarea locatarului care a încheiat fără
acordul lor locaţiunea asupra bunului comun.
Evacuarea poate fi cerută numai după expirarea unui
termen de 3 ani de la predarea bunului către locatar, care, la
rându-i, poate angaja răspunderea locatorului în temeiul
obligaţiei de garanţie contra evicţiunii provenite din fapta unui
terţ. Cât priveşte uzufructuarul, acesta poate avea calitatea de
locator cu privire la bunul primit în uzufruct, contractul de
locaţiune fiind, de regulă, opozabil nudului proprietar, în limita
termenului pentru care s-a încheiat uzufructul. Dacă uzufructul
încetează prin decesul uzufructuarului ori prin încetarea
existenţei lui juridice, iar obiectul uzufructului şi, implicit, al
locaţiunii este un bun imobil, atunci locaţiunea notată în cartea
funciară este opozabilă nudului proprietar pentru cel mult 3 ani
de la încetarea uzufructului. Locaţiunea va fi opozabilă nudului
proprietar şi în cazul în care va fi reînnoită cu anticipaţie fără ca
reînnoirea să fi fost pusă în executare la data stingerii
uzufructului. În acest caz, locaţiunea este opozabilă nudului
proprietar în limita termenului de un an, pentru arendări, şi de
şase luni, pentru celelalte locaţiuni imobiliare, termene
calculate de la data punerii în executare, fără a se putea depăşi
termenul de trei ani443.
441
442
443
126
În cazul locaţiunilor succesive ale căror perioade se
suprapun, parţial sau total, duratei primului contract de
locaţiune, conflictul dintre locatari se rezolvă potrivit regulilor
stabilite de lege444. Astfel, în cazul imobilelor înscrise în cartea
funciară, va avea câştig de cauză locatarul care şi-a notat dreptul
în cartea funciară, dacă, la data încheierii contractului, el nu a
cunoscut prin alte mijloace că locaţiunea pe care a încheiat-o
împiedică punerea în executare a unei locaţiuni preexistente. În
situaţia imobilelor supuse formalităţilor de publicitate, va câştiga
locatarul care a îndeplinit mai întâi aceste formalităţi. În sfârşit,
în cazul celorlalte bunuri, conflictul se rezolvă în favoarea
locatarului care a intrat cel dintâi în folosinţa bunului, dacă a fost
de bună-credinţă445, adică nu a cunoscut şi nici nu putea să
cunoască existenţa locaţiunii preexistente, la data intrării sale în
posesie. Dacă niciunul dintre locatari nu a intrat în posesia
efectivă a bunului mobil corporal, va fi preferat locatarul care a
sesizat cel dintâi instanţa de judecată.
3.3.3.3. Obiectul contractului

Obiectul contractului de locaţiune este format din lucrul
transmis spre folosinţă şi chiria plătită de locatar.
Lucrul a cărui folosinţă a fost dată în locaţiune poate fi
unul mobil sau imobil, corporal sau incorporal (de pildă, un
drept patrimonial de proprietate intelectuală), cu condiţia ca
bunurile mobile respective să fie individual determinate şi
neconsumptibile. În conformitate cu dispoziţiile art. 1.228
C. civ., locaţiunea poate purta şi asupra bunurilor viitoare, cu
excepţia bunurilor dintr-o moştenire nedeschisă, deoarece legea
interzice pactele asupra unei succesiuni viitoare.
Bunurile din domeniul public al statului sau al unităţilor
administrativ teritoriale pot fi închiriate, potrivit unor reguli
speciale, constând în respectarea unor formalităţi ori emiterea
unor autorizaţii speciale, după caz.
Chiria, pe care locatarul o plăteşte în schimbul folosirii
lucrului, se stabileşte de comun acord, de către părţi, şi poate fi
reprezentată fie printr-o sumă de bani, fie prin „orice alte bunuri
sau prestaţii”446.
Chiria poate fi, de asemenea, unică, dar, de regulă, este
convenită pe unităţi de timp: zile, luni, ani. Chiria trebuie să
aibă caracter determinat sau cel puţin determinabil. Lipsa
chiriei din conţinutul contractului de locaţiune atrage după sine
nulitatea acestuia, o astfel de convenţie putând fi calificată ca
fiind împrumut de folosinţă.
444
Art. 1.782 C. civ.
445
Art. 1.275 C. civ.
446
Art. 1.780 alin. (1) C. civ.
127
3.3.3.4. Cauza
Întrucât, în materia locaţiunii, cauza nu prezintă
particularităţi în ceea ce priveşte validitatea acesteia, se aplică
regulile generale referitoare la încheierea contractului, în sensul
că ea (cauza) trebuie să existe, să fie licită şi morală 447.
Reamintim că lipsa cauzei atrage anulabilitatea locaţiunii şi că
existenţa unei cauze valabile se prezumă, până la proba contrară.
3.3.3.5. Forma
Fiind, de principiu, un contract consensual, locaţiunea se
încheie în mod valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor,
fără vreo altă formalitate. Dar, forma dată de părţi contractului
de locaţiune este determinantă în ceea ce priveşte executarea
obligaţiilor şi soluţionarea conflictelor dintre locatari.
Astfel, potrivit legii448, contractele de locaţiune încheiate
prin înscris sub semnătură privată înregistrate la organele
fiscale, precum şi cele încheiate sub formă autentică constituie
titluri executorii pentru plata chiriei la termenele şi în
modalităţile stabilite în contract. De asemenea, astfel cum am
arătat449, notarea locaţiunii în cartea funciară ori îndeplinirea
formalităţilor de publicitate reprezintă criteriul de soluţionare a
conflictelor dintre locatari.
3.3.4. Efectele contractului de locaţiune: obligaţiile

locatorului; obligaţiile locatarului
3.3.4.1. Obligaţiile locatorului
Locatorul are obligaţia generală de a asigura folosinţa
lucrului pe toată durata locaţiunii (obligaţie de a face, cu
caracter succesiv).
În vederea asigurării folosinţei lucrului, locatorul are
următoarele obligaţii principale:
– obligaţia de predare a lucrului;
– obligaţia de a menţine lucrul în stare corespunzătoare de
folosinţă;
– obligaţia de garanţie contra viciilor;
– obligaţia de garanţie contra evicţiunii.
3.3.4.1.1. Obligaţia de a asigura locatarului liniştita şi utila

folosinţă a bunului
Obligaţia caracteristică locaţiunii din punctul de vedere al
locatorului este ca acesta din urmă să asigure locatarului
folosinţa liniştită şi utilă a lucrului dat în locaţiune.
447
Art. 1.236 C. civ.
448
Art. 1.798 C. civ.
449
A se vedea supra, pct. 3.3.3.2. „Capacitatea părţilor” din această unitate de învăţare.
128
Din perspectiva obiectului, această obligaţie este o
obligaţie de a face, în virtutea căreia locatorul trebuie să
întreprindă toate demersurile pentru ca locatarul să poată folosi
bunul în conformitate cu destinaţia avută în vedere la încheierea
contractului. Obligaţia generală ce incumbă tuturor celorlalte
persoane de a nu întreprinde nimic prin care să stânjenească
exercitarea de către locatar a dreptului de folosinţă a bunului dat
în locaţiune revine locatorului cu caracter accesoriu.
Apreciem că dreptul de folosinţă constituit prin contractul
de locaţiune este un drept real, adică un dezmembrământ al
dreptului de proprietate, ca şi dreptul de uzufruct.
3.3.4.1.2. Obligaţia de a preda locatarului bunul dat în

locaţiune
Locatorul este obligat să predea bunul împreună cu toate
accesoriile sale în starea corespunzătoare utilizării acestuia,
potrivit destinaţiei450.
Predarea bunului devine exigibilă după plata primei tranşe
a chiriei sau a întregii chirii, dacă părţile au convenit ca aceasta
să fie plătită într-o singură tranşă.
Locul unde se predă bunul este cel unde se află acesta la
momentul încheierii locaţiunii, în lipsă de stipulaţie contrară.
Starea bunului la momentul predării trebuie să fie
corespunzătoare întrebuinţării sale conform destinaţiei, standard
al conformităţii formulat destul de general.
Predarea bunului dat în locaţiune se efectuează pe
cheltuiala locatorului. Dacă locatorul refuză predarea bunului,
atunci locatarul poate451:
– să ceară predarea silită a lucrului;
– să solicite rezoluţiunea locaţiunii pentru neexecutare,
plus daune-interese;
– să invoce excepţia de neexecutare a contractului şi să
refuze, la rându-i, plata chiriei, dacă aceasta trebuie plătită cu
anticipaţie.
3.3.4.1.3. Obligaţia de a menţine bunul în stare

corespunzătoare de folosinţă
Pentru îndeplinirea acestei obligaţii, locatorul trebuie să
efectueze toate reparaţiile necesare în acest scop. Locatorul
trebuie să efectueze numai reparaţiile importante şi necesare
menţinerii unei folosinţe normale a lucrului, „reparaţiile
locative” căzând în sarcina locatarului452.
450
Art. 1.787 C. civ.
451
452
Art. 1.788 alin. (2) C. civ.
129
Reparaţiile locative sunt cele de întreţinere curentă453.
Pentru efectuarea reparaţiilor ce cad în sarcina locatorului şi a
căror nevoie se iveşte după încheierea locaţiunii, locatarul va
încunoştinţa locatorul despre aceste nevoi. Dacă locatorul nu
începe de îndată să ia măsurile ce se impun, locatarul va face el
reparaţiile respective, caz în care locatorul va fi ţinut la plata
sumelor avansate de locatar, plus dobânzile socotite de la data
efectuării cheltuielilor454. În cazuri urgente, locatarul trece mai
întâi la efectuarea reparaţiilor, după care îl va încunoştinţa pe
locator, dar dobânzile la sumele avansate în această situaţie
curg de la data înştiinţării455.
3.3.4.1.4. Obligaţia de a garanta contra viciilor

Obligaţia de garanţie contra viciilor lucrului îi incumbă loca-
torului chiar dacă acesta nu le-a cunoscut la încheierea locaţiunii şi
independent de împrejurarea că ele existau dinainte ori au survenit
în cursul derulării contractului. Garanţia obligă dacă viciile
împiedică ori micşorează folosirea lucrului dat în locaţiune456.
Răspunderea pentru garanţie contra viciilor nu este
angajată dacă viciile erau aparente la data încheierii
contractului, iar locatarul nu le-a reclamat, fără întârziere. În
schimb, dacă viciile aparente cauzează prejudicii vieţii, sănătăţii
sau integrităţii corporale a locatarului, locatorul va fi obligat la
plata de despăgubiri457. În cazul în care viciul aparent necesită
reparaţii, iar locatarul nu l-a notificat pe locator în acest sens
„de îndată”458, locatarul va fi sancţionat cu plata de daune-
interese şi cu suportarea oricăror altor cheltuieli pentru
prejudiciul cauzat locatorului.
3.3.4.1.5. Obligaţia de a garanta contra evicţiunii

Obligaţia de garanţie contra evicţiunii vizează, pe de o
parte, garanţia contra evicţiunii provenind din fapta proprie şi,
pe de altă parte, garanţia contra evicţiunii provenind din fapta
unui terţ. Cu privire la evicţiunea provenind din fapta proprie,
se aplică principiul general
potrivit căruia locatorul are obligaţia de a nu face nimic
de natură să-l tulbure pe locatar în folosirea bunului dat în
locaţiune în conformitate cu destinaţia stabilită.
De la această regulă există două excepţii:
Prima excepţie se referă la reparaţiile urgente care
conduc la restrângerea folosinţei bunului de către locatar. Este
vorba de reparaţiile care nu pot fi amânate până la sfârşitul
locaţiunii ori cele a căror amânare ar expune bunul, pericolului
de a fi distrus. Când reparaţia durează mai mult de 10 zile,
preţul locaţiunii va fi scăzut proporţional cu timpul şi cu partea
bunului nefolosite de locatar.
453
Art. 1.802 C. civ.
454
Art. 1.788 alin. (3) C. civ.
455
Art. 1.788 alin. (4) C. civ.
456
Art. 1.790 alin. (1) C. civ.
457
Art. 1.790 alin. (2) C. civ.
458
Art. 1.801 C. civ.
130
A doua excepţie decurge din dreptul locatorului de a
examina bunul la intervale de timp rezonabile în raport cu
natura şi destinaţia acestuia şi din acelaşi drept de examinare a
bunului de către cei care doresc să-l cumpere ori să-l ia în
locaţiune, la încetarea locaţiunii în vigoare.
Relativ la evicţiunea provenită din partea unui terţ, este
de reţinut că garanţia locatorului nu acoperă tulburările cauzate
de fapta unui terţ care nu pretinde vreun drept asupra bunului 459.
3.3.4.2. Obligaţiile locatarului

Locatarul are următoarele obligaţii principale:
– obligaţia de a lua în primire bunul;
– obligaţia de a plăti chiria;
– obligaţia de a folosi bunul cu prudenţă şi diligenţă;
– obligaţia de a restitui bunul la încetarea locaţiunii.
3.3.4.2.1. Obligaţia de a lua în primire bunul

Obligaţia locatarului de a lua în primire bunul dat în
locaţiune este dictată de obligaţia locatorului de a preda bunul
respectiv. Cele două obligaţii se antrenează ca un cuplu
indispensabil. Dacă locatarul nu îşi îndeplineşte obligaţia de a
prelua bunul predat, locatorul îl poate pune în întârziere şi apoi
poate cere rezilierea locaţiunii, urmată de daune-interese.
Obligaţia de a lua în primire bunul este doar enumerată în Codul
civil460 ca fiind obligaţie principală ce incumbă locatarului, fără
să i se consacre un text de lege special care să configureze
fizionomia sa juridică. Preluarea lucrului se face, de regulă, la
momentul încheierii locaţiunii şi la locul unde lucrul se afla în
momentul contractării, în lipsă de stipulaţie contrară. Prin
urmare, luarea în primire a lucrului este portabilă461.
3.3.4.2.2. Obligaţia de a plăti chiria

Plata chiriei este obligaţia principală a locatarului, care
trebuie îndeplinită la termenele stabilite potrivit uzanţelor462.
În lipsa uzanţelor şi a unei stipulaţii contrare, chiria se
plăteşte astfel463:
– în avans pentru toată durata contractului, dacă aceasta
nu depăşeşte o lună;
– în prima zi lucrătoare a fiecărei luni, dacă durata
locaţiunii este mai mare de o lună, dar mai mică de un an;
– în prima zi lucrătoare a fiecărui trimestru, dacă durata
locaţiunii este de cel puţin un an.
Părţile au însă posibilitatea să stabilească şi alte termene
şi modalităţi de plată a chiriei.
459
Art. 1.793 C. civ.
460
Art. 1.796 lit. a) C. civ.
461
462
Art. 1.797 alin. (1) C. civ.
463
Art. 1.797 alin. (2) C. civ.
131
Locul plăţii chiriei este legat de natura acesteia şi urmează
a fi stabilit potrivit dreptului comun aplicabil locului executării
obligaţiilor464.
Proba plăţii chiriei este, de asemenea, guvernată de
dispoziţiile dreptului comun relative la chitanţa liberatorie 465.
Astfel, chitanţa dată pentru achitarea chiriei pentru una dintre
prestaţiile periodice face să se prezume, până la proba contrară,
executarea prestaţiilor de plată a chiriei anterior scadente.
Pentru prima dată în dreptul românesc466 a fost reglementat
caracterul executoriu al locaţiunii în ceea ce priveşte obligaţia de
plată a chiriei467. Este vorba de contractele de locaţiune încheiate
prin înscris sub semnătură privată înregistrate la organele fiscale,
precum şi de contractele de locaţiune încheiate în formă
autentică. Acestea constituie titluri executorii pentru plata chiriei
la termenele şi în modalităţile stabilite în cuprinsul lor sau, în
lipsa acestora, prin lege.
3.3.4.2.3. Obligaţia de a folosi bunul cu prudenţă şi diligenţă

În conformitate cu dispoziţiile art. 1.799 C. civ., locatarul
este obligat să folosească bunul luat în locaţiune cu prudenţă şi
diligenţă, potrivit destinaţiei stabilite prin contract sau, în lipsă,
potrivit celei prezumate după anumite împrejurări. Aceste
împrejurări pot fi natura bunului, destinaţia sa anterioară ori
destinaţia după care locatarul îl foloseşte. În orice caz, locatarul
care nu este obligat să folosească bunul primit în locaţiune
trebuie să aibă, atunci când foloseşte bunul, o atitudine de
conduită similară cu standardul de comportament al bunului
proprietar faţă de bunul său.
Locatarul este, în raport cu bunul primit în locaţiune, un
simplu detentor precar şi ca atare, el nu stăpâneşte bunul în
putere proprie, ci în puterea proprietarului. Locatarul nu deţine
şi prerogativa dispoziţiei materiale a bunului. Este, aceasta,
raţiunea pentru care locatarul are obligaţia de a nu modifica ori
schimba destinaţia bunului. Dacă nu respectă această obligaţie,
sau dacă întrebuinţează bunul astfel încât să-l prejudicieze pe
locator, el poate fi obligat, la cererea acestuia din urmă, la plata
de daune-interese şi, după caz, să suporte rezilierea
contractului. De altfel, fără acordul prealabil al locatorului,
locatarul nu poate nici măcar să aducă îmbunătăţiri bunului luat
în locaţiune468. Dacă lucrările adăugate şi autonome efectuate
asupra bunului pe durata locaţiunii au avut acordul prealabil al
locatorului, atunci acesta din urmă le poate păstra cu plata către
locatar a despăgubirilor aferente. În schimb, dacă lucrările au
fost efectuate fără acordul prealabil al locatorului, acesta poate
alege să ceară locatarului aducerea bunului în starea iniţială,
precum şi plata de despăgubiri pentru orice pagubă ce ar fi
cauzată bunului de către locatar.
464
Art. 1.494 C. civ.
465
Art. 1.500-1.502 C. civ.
466
467
Art. 1.798 C. civ.
468
Art. 1.823 C. civ.
132
Dacă locatorul cere înlăturarea lucrărilor adăugate, se
naşte un raport juridic obligaţional între părţi în care locatarul
devine debitor al obligaţiei de a face, al cărei obiect îl reprezintă
acţiunile necesare înlăturării lucrărilor adăugate.
Dacă însă locatorul optează pentru păstrarea lucrărilor,
raporturile juridice dintre locator şi locatar privitoare la
îmbunătăţirile aduse bunului se sting.
Locatarul nu are drept la despăgubiri pentru lucrările
efectuate fără aprobarea locatorului şi, pe cale de consecinţă, nu
beneficiază nici de dreptul la retenţie cu privire la bunul dat în
locaţiune.
Indiferent de modul în care locatorul îşi exercită dreptul
potestativ asupra sorţii juridice a lucrărilor efectuate de locatar,
locatorul are, distinct, şi dreptul de a pretinde despăgubiri
pentru orice pagubă ce i-a fost cauzată prin modificarea formei
bunului.
Locatarul este obligat să nu schimbe destinaţia bunului,
deoarece aceasta este principalul indicator de apreciere a
modului în care locatorul îşi îndeplineşte obligaţia de a asigura
locatarului folosinţa bunului469.
Neîndeplinirea obligaţiei de folosire a bunului cu prudenţă
şi diligenţă, a celei de a nu schimba forma şi destinaţia bunului
poate fi sancţionată fie cu executarea silită în natură, dacă este
posibilă, fie cu executarea silită prin echivalent, fie cu rezilierea
locaţiunii şi plata de daune-interese.
3.3.4.2.4. Obligaţia de a restitui bunul la încetarea locaţiunii

Odată cu încetarea locaţiunii, indiferent de modalitatea de
a înceta a acesteia, cu excepţia încetării prin dispariţie fortuită a
bunului, devine scadentă şi obligaţia locatarului de a restitui
bunul locatorului470.
Restituirea bunului trebuie făcută de locatar la locul unde
l-a preluat şi în starea în care l-a primit, cu excepţia a ceea ce a
pierit sau s-a deteriorat din cauza vechimii şi cu modificările
aduse de locatar cu consimţământul locatorului. Se prezumă,
până la proba contrară, că bunul a fost primit în stare
corespunzătoare de întrebuinţare potrivit destinaţiei sale.
Prezumţia are caracter relativ (juristantum) şi poate fi răsturnată
prin orice mijloc de probă471.
Când locatarul refuză să restituie bunul, locatorul se
adresează instanţei fie prin acţiune personală, prescriptibilă în
termen de trei ani de la scadenţa obligaţiei de restituire, fie
exercită o acţiune reală472 care poate avea, în raport cu dreptul
real protejat, caracter imprescriptibil sau prescriptibil473.
469
Pentru detalii privind importanţa menţinerii destinaţiei bunului, a se vedea R. Dincă, Contracte civile
speciale în noul Cod civil, op. cit., p. 186.
470
Art. 1.821 C. civ.
471
472
St. D. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V, Nemeş, op. cit., p. 112.
473
Pentru detalii privind distincţia arătată, a se vedea M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 1163.
133
3.3.5. Sublocaţiunea şi cesiunea contractului de locaţiune
În principiu, contractul de locaţiune nu are caracter intuitu
personae, astfel că acesta poate să asigure folosinţa bunului
unor altor persoane. Altfel spus, drepturile şi obligaţiile născute
prin locaţiune pot fi transmise altor subiecte de drept civil.
Transmiterea acestora se poate realiza prin două modalităţi
juridice, şi anume: prin încheierea unui nou contract de
locaţiune şi prin cedarea contractului de locaţiune către un terţ.
În primul caz, vorbim de sublocaţiune, iar în cel de-al
doilea avem de-a face cu cesiunea locaţiunii. Dacă aceste
operaţiuni juridice sunt interzise în mod expres în contractul
iniţial de locaţiune ori printr-un act adiţional la acesta, ele nu
vor putea fi realizate. Sublocaţiunea şi cesiunea locaţiunii cu
privire la bunuri mobile pot fi încheiate în mod valabil doar cu
acordul unic al locatorului.
În cuprinsul art. 1.806 C. civ., legiuitorul a statuat câteva
reguli ce configurează regimul juridic al operaţiunilor în discuţie.
Prima regulă este aceea că interdicţia de sublocaţiune o
include, chiar dacă nu este prevăzută în mod expres, şi pe cea a
cesiunii locaţiunii.
A doua regulă stipulează că interdicţia de cesiune a
locaţiunii nu o include şi pe aceea de a încheia o sublocaţiune.
A treia regulă este aceea că interdicţia este totală sau
parţială atât pentru sublocaţiune, cât şi pentru cesiunea locaţiunii.
3.3.5.1. Sublocaţiunea
Sublocaţiunea este un contract prin care locatarul iniţial,
numit sublocator (sau locatar principal), transmite unui terţ,
numit sublocatar (sau locatar secundar), în tot sau în parte,
dreptul de folosinţă dobândit asupra bunului dat în locaţiune
prin contractul anterior încheiat cu locatorul iniţial.
Sublocaţiunea trebuie să respecte clauzele şi condiţiile
prevăzute în contractul de locaţiune iniţial. Prin urmare,
sublocaţiunea nu poate fi mai lungă decât locaţiunea iniţială, nu
poate prevedea altă destinaţie a bunului şi nu poate îngădui
sublocatarului să modifice bunul dacă sublocatorul nu avea
aceste drepturi.
Între locatorul iniţial şi sublocatar nu există, de regulă,
raporturi juridice directe, iar între sublocator şi sublocatar se
stabilesc raporturi juridice guvernate de regulile locaţiuni.
Totuşi, legea474 instituie un nou sistem de relaţii juridice
între locatorul iniţial şi sublocatar. Astfel, locatorul iniţial are
dreptul de a-l urmări pe sublocatar până la concurenţa sumei
pe care acesta o datorează sublocatorului (locatarului principal).
Acest drept poate fi exercitat doar în cazul în care locatarul
principal nu plăteşte chiria către locatorul iniţial. Această
operaţiune juridică este una asemănătoare cu acţiunea oblică.
Dreptul în discuţie rămâne valabil şi în ipoteza în care locatarul
secundar a achitat cu anticipaţie chiria, locatarului principal.
474
Art. 1.807 C. civ.
134
De asemenea, acest drept păstrează ca titular pe locatorul prin-
cipal şi în cazul în care creanţa născută din sublocaţiune ar fi
cedată unui terţ de către locatarul principal. În sfârşit, locatorul
iniţial se poate îndrepta direct împotriva sublocatarului pentru a-l
constrânge să-şi execute celelalte obligaţii asumate prin sublo-
caţiune.
Locatorul principal, în virtutea privilegiului său, are un
drept de retenţie asupra imobilelor sublocatarului, însă în
limitele chiriei datorate de acesta locatarului475.
3.2.5.2. Cesiunea locaţiunii
Cesiunea locaţiunii este operaţiunea juridică prin care

locatarul, numit cedent, transferă către un terţ, numit cesionar,
drepturile şi obligaţiile sale din contractul de locaţiune.
Locatorul, numit în urma cesiunii, locator cedent, va intra în
raporturi juridice directe cu cesionarul, locatarul cedent fiind
eliberat de obligaţiile sale faţă de locatorul cedent din momentul
în care substituirea îşi produce efecte faţă de acesta din urmă.
După data notificării cesiunii ori acceptării ei de către
locatorul cedat, acesta se află în raporturi juridice directe cu
cesionarul. Deşi locatarul cedent este liberat de orice raport
juridic cu locatorul cedat, totuşi, el va răspunde pentru încălcarea
obligaţiilor săvârşite anterior producerii efectelor cesiunii.
Cesiunea locaţiunii şi acceptarea acesteia de către locatorul
cedat trebuie încheiate în forma cerută de lege pentru validitatea
contractului cedat476. De pildă, cesiunea contractului de arendare
trebuie încheiată în formă scrisă, condiţie ad validitatem477.
3.3.6. Durata şi încetarea locaţiunii

3.3.6.1. Durata locaţiunii
Durata locaţiunii este unul dintre elementele esenţiale ale
acestui tip de convenţie a executării succesive.
Legea prevede durata maximă pentru care se poate
încheia un contract de locaţiune. Astfel, locaţiunile nu se pot
încheia pentru o perioadă mai mare de 49 de ani, iar dacă în
conţinutul contractului părţile prevăd o perioadă mai mare,
aceasta se reduce, de drept, la 49 de ani.
Dacă locaţiunea a fost încheiată pe o durată neprecizată
fără ca părţile să intenţioneze să contracteze pe o durată nedeter-
minată, în lipsa uzanţelor, contractul se consideră încheiat:
a) pentru un an, în cazul locuinţelor nemobilate sau
spaţiilor pentru exercitarea activităţii unui profesionist;
475
476
Art. 1.316 C. civ.
477
Pentru detalii privind cesiunea, a se vedea L. Pop, Cesiunea de creanţă în dreptul român, în „Dreptul”
nr. 3/2006, p. 9 şi urm.; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I, Regimul juridic general, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2006, p. 289 şi urm.
135
b) pe durata corespunzătoare unităţii de timp pentru care
s-a calculat chiria, în cazul bunurilor mobile ori în cel al
camerelor sau apartamentelor mobilate;
c) pe durata locaţiunii imobilului, în cazul bunurilor mobile
puse la dispoziţia locatarului pentru folosinţa unui imobil.
Durata contractului de locaţiune nu poate fi perpetuă.
Într-o astfel de situaţie se consideră că s-ar încălca normele de
ordine publică prin care se ocroteşte libertatea de voinţă în
încheierea actelor juridice.
3.3.6.2. Încetarea locaţiunii

Există mai multe modalităţi de încetare a contractului de
locaţiune.
Mai întâi să subliniem ideea că locaţiunea încetează în
cazurile prevăzute de dreptul comun: anularea, nulitatea absolută şi
rezilierea contractului. În materia locaţiunii, Codul civil conţine
însă dispoziţii speciale cu privire la încetarea locaţiunii, cum ar fi:
înstrăinarea bunului dat în locaţiune, denunţarea contractului,
expirarea termenului, rezilierea, imposibilitatea folosirii bunului
dat în locaţiune, desfiinţarea titlului locatorului şi decesul părţilor.
3.3.6.2.1. Înstrăinarea bunului dat în locaţiune

Un contract de locaţiune încetează, în principiu, la data
înstrăinării bunului de către locator, deoarece acesta nu mai
poate să asigure locatarului folosinţa bunului pe care nu-l mai
deţine, nici în proprietate, nici în posesie.
Cu toate acestea, când locatorul înstrăinează lucrul dat în
locaţiune, dobânditorul este obligat să respecte locaţiunea
încheiată anterior, după cum urmează478:
– în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară – dacă
locaţiunea a fost notată în cartea funciară;
– în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară – dacă
data certă a locaţiunii este anterioară datei certe a înstrăinării;
– în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate –
dacă locatarul a îndeplinit aceste formalităţi;
– în cazul celorlalte bunuri mobile – dacă la data
înstrăinării bunul se afla în folosinţa locatarului.
Contractul de locaţiune încetează odată cu înstrăinarea
bunului dat în locaţiune, dacă părţile au convenit în acest sens.
3.3.6.2.2. Denunţarea contractului de locaţiune

Locaţiunile pe durată determinată pot să înceteze prin
denunţarea unilaterală dacă părţile prevăd clauza potrivit căreia
una dintre ele ori ambele să aibă dreptul de a face declaraţia de
denunţare. Numai că încetarea locaţiunii prin această modalitate
este specifică locaţiunilor pe durată nedeterminată. În aceste
cazuri, oricare parte contractantă are dreptul de a denunţa
unilateral contractul în absenţa clauzelor exprese.
478
Art. 1.815 C. civ.
136
Mai mult, introducerea unor clauze care înlătură exercitarea
dreptului ori care îl condiţionează de plata unei contraprestaţii se
interpretează în sensul că acele clauze vor fi considerate
nescrise479.
3.3.6.2.3. Expirarea termenului. Tacita relocaţiune

Dacă termenul locaţiunii a fost stabilit de către părţi sau,
în absenţa prevederii convenţionale, de lege, locaţiunea
încetează de drept (dies pro homine interpellat) la împlinirea
termenului „fără a mai fi necesară o înştiinţare prealabilă”480.
La expirarea termenului, încetând locaţiunea, locatarul
este obligat să restituie bunul locaţiunii, contractul încheiat pe
durată determinată şi constatat prin înscris autentic ori prin
înscris sub semnătură privată şi înregistrat la organul fiscal
constituind, în condiţiile legii, titlu executoriu481.
Dacă, după împlinirea termenului, locatarul continuă să
deţină bunul şi să îşi îndeplinească obligaţiile decurgând din
contract, iar locatorul nu se împotriveşte conduitei locatarului,
se consideră încheiată o nouă locaţiune prin exprimarea tacită a
acordului părţilor. Acest contract de reînnoire tacită a
contractului de locaţiune, în condiţiile locaţiunii al cărei termen
a expirat şi cu păstrarea aceloraşi clauze, inclusiv în ceea ce
priveşte garanţiile, poartă denumirea de tacita relocaţiune
(reconducţiune)482.
3.3.6.2.4. Rezilierea
Locaţiunea poate înceta şi prin rezilierea reglementată de
art. 1.817 C. civ. Potrivit acestui text de lege, în cazul în care
una dintre părţile contractului de locaţiune nu îşi execută
obligaţiile născute din contract, fără justificare, cealaltă parte
are dreptul de a rezilia locaţiunea, cu daune-interese, dacă este
cazul, potrivit legii.
În cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul
are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică
însemnătate, dar are un caracter repetat, orice stipulaţie contrară
fiind considerată nescrisă483.
Rezilierea aplicându-se contractelor cu executare
succesivă, ea dă dreptul creditorului să o invoce chiar dacă
neexecutarea este nesemnificativă, dar are caracter repetat,
tocmai pentru ca aceasta să nu devină un obicei din partea
debitorului.
Rezilierea trebuie dispusă de instanţă sau operează de
drept, dacă părţile au stipulat un pact comisoriu în acest sens 484.
479
Art. 1.277 C. civ.
480
Art. 1.809 alin. (1) C. civ.
481
Art. 1.809 alin. (2) C. civ.
482
Art. 1.810 alin. (1) C. civ.; ICCJ, S. com., dec. nr. 18 din 15 ianuarie 2008, în Buletinul Jurisprudenţei,
Culegere de decizii pe anul 2008, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 427-428.
483
Art. 1.551 alin. (1), teza a 2-a, şi teza a 3-a, C. civ.
484
Art. 1.553 alin. (1) C. civ.
137
De asemenea, rezilierea poate fi declarată şi unilateral de
către creditor, prin notificare scrisă adresată debitorului, când
părţile au convenit în acest sens, când debitorul se află de drept
în întârziere sau când acesta nu şi-a exercitat obligaţia în
termenul fixat prin punerea în întârziere485. Declaraţia de
reziliere trebuie făcută în termenul de prescripţie prevăzut de
lege pentru acţiunea care are ca obiect rezilierea respectivă.
3.3.6.2.5. Imposibilitatea folosirii bunului 486

Uneori, bunul dat în locaţiune nu mai poate fi folosit
potrivit destinaţiei pentru care s-a încheiat contractul. Astfel,
bunul poate fi distrus în întregime, nu mai poate fi folosit
potrivit destinaţiei, poate fi folosit doar parţial sau poate fi
deteriorat. Când bunul este distrus în întregime sau nu mai
poate fi folosit potrivit destinaţiei sale487, contractul încetează
de drept. În cazul când bunul nu poate fi folosit parţial,
operează, la cererea locatarului fie rezilierea locaţiunii, fie
reducerea proporţională a chiriei.
3.3.6.2.6. Desfiinţarea titlului locatorului488

Dacă titlul locatorului este desfiinţat, încetează de drept şi
contractul de locaţiune, potrivit principiului resoluto jure dantis
resolvitur jus accipientis. În această situaţie, locatorul nu mai
este în măsură să asigure locatarului folosinţa lucrului dat în
locaţiune.
Desfiinţarea titlului locatorului poate avea loc prin
multiple modalităţi: anulare, nulitate, evingere de către un terţ
printr-o acţiune în revendicare. Încetarea locaţiunii într-o astfel
de situaţie produce efecte numai pentru viitor, cu toate că
desfiinţarea titlului locatorului operează retroactiv489. Raţiunea
acestei soluţii rezidă în faptul că, până la desfiinţare, titlul
locatorului a beneficiat de prezumţia de validitate sub umbrela
căreia locatorul a asigurat folosinţa lucrului de către locatar.
3.3.6.2.7. Decesul locatarului

De regulă, locaţiunea nu încetează prin decesul uneia
dintre părţile contractante490.
485
Art. 1.552 alin. (1) C. civ.
486
Art. 1.818 C. civ.
487
În conţinutul sintagmei imposibilitate de a folosi bunul se încadrează orice situaţii care împiedică
exercitarea folosinţei, cum ar fi: rechiziţionarea, exproprierea sau confiscarea. A se vedea: Fr. Deak, op. cit., p.
199; E. Safta-Romano, op. cit., p. 23; F. Moţiu, op. cit., p. 168.
488
Art. 1.819 C. civ.
489
490
Art. 1.820 alin. (1) C. civ.
138
Prin excepţie, în cazul locaţiunii cu durată determinată,
dacă locatarul decedează înainte de expirarea termenului
locaţiunii, moştenitorii acestuia pot denunţa contractul în
termen de 60 de zile de la data la care au luat cunoştinţă de
moartea locatarului şi de existenţa contractului de locaţiune.
Dreptul de denunţare unilaterală a locaţiunii având ca titulari pe
moştenitorii locatarului are caracter potestativ. Pentru
exercitarea lui, moştenitorii locatarului decedat trebuie să
notifice locatorului declaraţia de denunţare cu acordarea unui
termen rezonabil de preaviz, care începe să curgă de la data
transmiterii notificării.

Contractul de locaţiune sau locaţiunea este acea convenţie prin care o parte, numită locator, se
obligă să asigure celeilalte părţi, numită locatar, folosinţa unui bun pentru o anumită perioadă, în
schimbul unui preţ, denumit chirie.
Varietăţi ale locaţiunii: arendarea, contractul de închiriere a suprafeţelor locative.
Contractul de locaţiune este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros, în principiu, cu executare
succesivă, consensual, translativ de folosinţă temporară.
Proba contractului de locaţiune în situaţii în care nu există un înscris.
Durata: poate fi şi nedeterminată, dar nu perpetuă.
Condiţiile de validitate a contractului de locaţiune privesc consimţământul părţilor; capacitatea
acestora; obiectul şi cauza.
Efectele contractului de locaţiune: obligaţiile locatorului şi obligaţiile locatarului.
Locatorul are obligaţia generală de a asigura folosinţa lucrului pe toată durata locaţiunii
(obligaţie de a face, cu caracter succesiv), iar în vederea asigurării folosinţei lucrului, el are
următoarele obligaţii principale: obligaţia de predare a lucrului; obligaţia de a menţine lucrul în stare
corespunzătoare de folosinţă; obligaţia de garanţie contra viciilor; obligaţia de garanţie contra
evicţiunii.
Locatarul are următoarele obligaţii principale: obligaţia de a lua în primire bunul; obligaţia de a
plăti chiria; obligaţia de a folosi bunul cu prudenţă şi diligenţă; obligaţia de a restitui bunul la încetarea
locaţiunii.
Sublocaţiunea şi cesiunea contractului. Contractul de locaţiune nu are caracter intuitu personae,
astfel că acesta poate să asigure folosinţa bunului unor altor persoane. Altfel spus, drepturile şi
obligaţiile născute prin locaţiune pot fi transmise altor subiecte de drept civil. Transmiterea acestora se
poate realiza prin două modalităţi juridice, şi anume: prin încheierea unui nou contract de locaţiune şi
prin cedarea contractului de locaţiune către un terţ. În primul caz, vorbim de sublocaţiune, iar în cel
de-al doilea, avem de-a face cu cesiunea locaţiunii.
Regulile aplicabile sunt: interdicţia de sublocaţiune o include, chiar dacă nu este prevăzută în
mod expres, şi pe cea a cesiunii locaţiunii; interdicţia de cesiune a locaţiunii nu o include şi pe aceea
de a încheia o sublocaţiune; interdicţia este totală sau parţială atât pentru sublocaţiune, cât şi pentru
cesiunea locaţiunii.
139
Sublocaţiunea este un contract prin care locatarul iniţial, numit sublocator (sau locatar
principal), transmite unui terţ, numit sublocatar (sau locatar secundar), în tot sau în parte, dreptul de
folosinţă dobândit asupra bunului dat în locaţiune prin contractul anterior încheiat cu locatorul iniţial.
Cesiunea locaţiunii este operaţiunea juridică prin care locatarul, numit cedent, transferă către un
terţ, numit cesionar, drepturile şi obligaţiile sale din contractul de locaţiune. Locatorul, numit în urma
cesiunii, locator cedent, va intra în raporturi juridice directe cu cesionarul, locatarul cedent fiind
eliberat de obligaţiile sale faţă de locatorul cedent din momentul în care substituirea îşi produce efecte
faţă de acesta din urmă.
Încetarea locaţiunii prin: înstrăinarea bunului dat în locaţiune, denunţarea contractului de
locaţiune, expirarea termenului, rezilierea, imposibilitatea folosirii bunului, desfiinţarea titlului
locatorului, decesul locatarului.
Concepte şi termeni de reţinut: locator, locatar, chiriaş, sublocaţiune, cesiunea locaţiunii,

sublocatar, reparaţii locative, termen de preaviz, reziliere, tacita relocaţiune.

1. Definiţi contractul de locaţiune!
2. Prezentaţi succint caracterele juridice ale contractului de locaţiune!
3. Care sunt obligaţiile esenţiale ale locatorului?
4. Care sunt obligaţiile principale ale locatarului?
5. Ce este tacita relocaţiune?
6. Care sunt cauzele de încetare a contractului de locaţiune?
Teste de evaluare/autoevaluare:
1. Contractul de locaţiune este:
a) un contract real
b) un contract solemn
c) contract consensual
140
2. În contractul de locaţiune, locatorul are obligaţia:
a) de a efectua reparaţiile locative
b) de a plăti chiria
c) de a vinde bunul închiriat
3. Contractul de locaţiune se poate încheia:
a) pe o durată de maxim 90 de ani
b) pe o durată nedeterminată, dar nu veşnică
c) pe o durată de maximum 30 de ani
4. În cazul în care chiria este neserioasă şi nesinceră, sancţiunea este:
a) nulitatea contractului de locaţiune
b) plata de daune interese
c) rezilierea contractului de locaţiune
5. În cazul în care operează tacita relocaţiune, contractul de locaţiune:
a) nu poate fi denunţat unilateral
b) poate fi denunţat unilateral
c) nu produce niciun efect
6. Sunt cauze de încetare a contractului de locaţiune:
a) numai denunţarea unilaterală de către locator
b) moartea locatorului
c) ajungerea la termen
d) rezoluţiunea
7. Contractul de locaţiune are următoarele caractere juridice:
a) contract sinalagmatic, cu titlu gratuit, aleatoriu, translativ de proprietate
b) un contract unilateral, real, cu titlu oneros
c) un contract sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, consensual
Speţă
La data de 20 decembrie 2012, A, în calitate de cumpărător, încheie cu B, în calitate de vânzător,
un contract de vânzare pentru imobilul „I”, prin act autentificat de notarul public. Imobilul ”I” este
înscris în cartea funciară, iar preţul vâzării este integral achitat de A lui B la data încheierii
contractului. Când A doreşte să intre în posesia imobilului, ia cunoştinţă de faptul ca un terţ, C, ocupă
imobilul în temeiul unui contract de locaţiune încheiat cu B la data de 20 ianuarie 2012, contract cu o
durată de 3 ani.
1. Ce acţiuni are la îndemână A pentru intrarea în posesia imobilului?
2. Care este situaţia juridică a lui A, dacă C şi-ar fi înregistrat contractul de locaţiune încheat cu
B la administraţia financiară?
3. Care este răspunderea lui B faţă de A? Dar faţă de C?
141
2. R Dincă, Contractele civile speciale în noul Cod civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2013.
6. Fr. Deak, Tratat de drept civil.Contracte speciale, ediţia a IV-a, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2006.
7. T. Prescure, Curs de contracte civile, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012.
Legislaţie
3. Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de
locuinţe, trecute în proprietatea statului.
4. Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada
6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
5. Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată.
142
CONTRACTUL DE MANDAT
Cuprins
4.1. Introducere
4.3.1. Contractul de mandat: noţiune, reglementare şi clasificare
4.3.3. Mandatul cu reprezentare
4.3.3.1. Noţiune şi formare
4.3.3.2. Delimitarea mandatului cu reprezentare de alte tipuri de contracte
4.3.3.3. Condiţiile de valabilitate
4.3.3.4. Efectele contractului de mandat
4.3.2.5. Durata şi încetarea mandatului cu reprezentare
4.3.4. Mandatul fără reprezentare
4.3.4.1. Noţiune
4.3.4.2. Efectele contractului de mandat fără reprezentare
4.1. Introducere
Mandatul este o figură juridică la care, de regulă, se face

trimitere ca fiind modelul pe baza căruia se explică situaţiile de
reprezentare în crearea şi executarea de raporturi juridice491.
Originea etimologică a noţiunii de mandat nu a fost explicată în
mod unitar de literatura de specialitate. Iată, de pildă, un autor492 este
de părere că mandatul consacră operaţiunea de dare a mâinii (manum
dare), simbolizând credinţa pe care o arată astfel mandatarul
mandantului în executarea mandatului primit, dar acelaşi autor
menţionează că originea cuvântului mandat vine de la termenul latin
mandare, care înseamnă a porunci.
Sediul materiei se află în Codul civil, Cartea a V-a (Despre
obligaţii), Titlul IX (Diferite contracte speciale), Capitolul IX
(Contractul de mandat), art. 2.009-2.042. Aceste dispoziţii trebuie
aplicate prin coroborare cu prevederile art. 1.295-1.314 din Codul
civil, referitoare la reprezentare ca procedeu juridic de încheiere a
actelor juridice în numele altei persoane. De asemenea, mandatul este
reglementat şi în alte acte normative care conţin dispoziţii speciale
privitoare la acest contract.
491
Ghe. Piperea, în lucrarea colectivă, coordonatori Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici,
I. Macovei, op. cit., p. 2021.
492
143

– definirea contractului de mandat;
– prezentarea teoretică a structurii, caracteristicilor, esenţei şi
conceptelor juridice legate de contractul de mandat;
aplicarea în practică a contractului de mandat.
– familiarizarea cu un vocabular juridic adecvat desfăşurării

activităţilor juridice;
– dezvoltarea unor abilităţi practice de a utiliza instrumentele
juridice în activitatea desfăşurată;
de priceperi, abilităţi şi un sistem de relaţii intra şi interorganizaţional;
– dezvoltarea unor abilităţi de a utiliza instituţiile juridice
pentru realizarea obiectivelor profesionale;
– dezvoltarea unor abilităţi de comunicare, control şi evaluare;

4.3.1. Contractul de mandat – noţiune, reglementare şi clasificare
Potrivit Codului civil în vigoare493, mandatul este contractul
prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai
multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant.
Din definiţia legală evocată rezultă că părţile contractului de
mandat sunt mandantul, persoană fizică sau juridică, şi mandatarul,
de asemenea, persoană fizică sau juridică.
493
Art. 2.900 C. civ.
144
Totodată, definiţia relevă faptul că mandatul are ca obiect
încheierea de către mandatar, pe seama mandantului, a unuia sau mai
multor acte juridice, care îşi produc efectele în patrimoniul acestuia
din urmă.
Riscul actelor juridice încheiate de mandatar se suportă de către
mandant.
Obligaţia pe care şi-o asumă mandatarul de a încheia acte
juridice pe seama mandantului este o „obligaţie de loialitate” 494,
deoarece mandatarul este ţinut să urmărească atingerea intereselor
mandantului.
În ceea ce priveşte felurile contractelor de mandat, acestea se
clasifică în funcţie de diferite criterii.
Astfel, în raport cu împrejurarea dacă, la încheierea
contractului, mandatarul urmăreşte sau nu obţinerea unui folos în
schimbul serviciului pe care şi-l asumă, faţă de mandant, mandatul
este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros495.
Mandatul este cu titlu gratuit când mandatarul se obligă să
încheie acte juridice pe seama mandantului, iar acesta nu îşi asumă
nicio contraprestaţie în schimbul a ceea ce face mandatarul pentru el.
Mandatul este cu titlu oneros când, în schimbul obligaţiei
asumate de mandatar, mandantul se obligă să ofere o contraprestaţie.
După criteriul efectelor pe care le produce actul prin care se
acordă mandatul, contractul poate fi mandat cu reprezentare sau
mandat fără reprezentare496.
Reprezentarea este puterea unei persoane de a încheia acte
juridice în numele altei persoane, adică, este concomitent atât un
drept, cât şi o obligaţie. În temeiul puterii de reprezentare,
reprezentantul participă la exprimarea voinţei juridice a
reprezentantului necesară încheierii unui act juridic. În conformitate
cu dispoziţiile art. 1.295 C. civ., puterea de a reprezenta poate să
izvorască fie din lege, fie dintr-un act juridic, fie dintr-o hotărâre
judecătorească. În cazul în care puterea rezultă dintr-un act juridic,
acel act care o consacră se numeşte împuternicire sau procură.
Atunci când împuternicirea rezultă din contractul de mandat,
mandatul este cu reprezentare. De regulă, mandatul este cu
reprezentare, contrariul trebuind să rezulte din împrejurări.
Dacă actele juridice sunt încheiate de către mandatar pe seama
mandantului, dar în nume propriu şi asumându-şi faţă de terţi
obligaţiile care se nasc din actele încheiate astfel, ne aflăm în
prezenţa mandatului fără reprezentare.
În raport cu criteriul sferei actelor juridice pe care urmează să le
încheie mandatarul, mandatul poate fi general sau special.
Mandatul general îl autorizează pe mandatar să efectueze doar
acte de conservare şi de administrare.
Mandatul special este acela în care mandatarul este
împuternicit expres pentru a încheia o singură operaţie juridică. În
acest spaţiu se înscriu acte de înstrăinare şi grevare, tranzacţii ori
compromisuri pentru a putea obliga prin cambii sau bilet la ordin ori
pentru a intenta acţiuni în justiţie, precum şi pentru a încheia orice
alte acte de dispoziţie.
494
495
Art. 2.010 C. civ.
496
Art. 2.011 C. civ.
145
Din punctul de vedere al modului în care este exprimată voinţa
mandantului de a-l împuternicii pe mandatar, avem de-a face cu
mandat expres şi mandat tacit. Mandatul expres este cel care se dă
sub formă scrisă. De cealaltă parte, mandatul tacit nu se
concretizează într-un înscris, fiind acordat sub formă verbală, fără
însă să fie pusă la îndoială voinţa indubitabilă a mandantului de a
împuternici pe mandatar să încheie acte juridice.
În Codul civil497 se face vorbire de contractul cu sine însuşi şi
de dubla reprezentare. Transpunând dispoziţiile relative la aceste
contracte în spaţiul mandatului, ne aflăm în prezenţa mandatului cu
sine însuşi şi a mandatului dublu. Astfel, mandatul cu sine însuşi este
mandatul încheiat între mandatar, ca reprezentant al mandantului, pe
de o parte, şi persoana sa, în nume propriu, pe de altă parte498. Este un
act încheiat de una şi aceeaşi persoană, care are dublă calitate, în
sensul că reprezintă o altă persoană în calitate de mandatar şi pe sine
însăşi, în nume propriu. Dubla reprezentare este ipoteza în care o
persoană încheie un act în calitate de mandatar care reprezintă
simultan două persoane diferite.

Contractul de mandat prezintă următoarele caractere juridice:
a) este un contract consensual, deoarece simplul acord de
voinţă al părţilor (solo consensu) este suficient pentru încheierea
valabilă a mandatului. Încheierea sub formă scrisă a mandatului este
o cerinţă ad probationem, dar se poate încheia şi sub formă verbală.
În vorbirea curentă contractul de mandat este înţeles ca
împuternicire, procură sau delegaţie499.
b) este, în principiu, un contract cu titlu gratuit. Astfel, Codul
civil500 instituie prezumţia de gratuitate a mandatului încheiat între
două persoane fizice. Cu toate acestea, acelaşi text de lege instituie şi
prezumţia de onerozitate în cazul mandatului pentru exercitarea unei
activităţi profesionale;
c) este un contract sinalagmatic, când are caracter oneros, şi
este contract unilateral, când are caracter gratuit3;
d) este un contract intuitu personae, pentru că se încheie în
considerarea unei anumite persoane, încrederea pe care mandantul o
are în mandatar fiind esenţială la încheierea contractului.
4.3.3. Mandatul cu reprezentare

4.3.3.1. Noţiune şi formare
Mandatul cu reprezentare nu este definit în mod expres în
Codul civil, dar definiţia pe care o oferă legiuitorul mandatului în
general este valabilă şi pentru mandatul cu reprezentare, acesta
constituind regula în materie de mandat, iar mandatul fără
reprezentare fiind excepţia.
497
Art. 1.304 C. civ.
498
St. D. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V. Nemeş, op. cit., p. 183.
499
În doctrină s-a subliniat că termenul de delegaţie, în sensul de a dovedi mandatul, nu este corect.
„Delegaţia” este o „operaţiune juridică triunghiulară”, care se realizează prin participarea a trei persoane:
delegantul, delegatul şi delegatarul. Pentru detalii privind delegaţia, a se vedea L. Pop, Delegaţia în dreptul civil
român, cale de realizare a dinamicii obligaţiilor”, în „Dreptul” nr. 7/2006, p. 29.
500
Art. 2.010 alin. (1), teza a 2-a, C. civ.
146
Aşadar, dacă mandatarul încheie acte juridice cu terţii în
numele şi pe socoteala mandantului, mandatul este cu reprezentare.
Dacă în schimb, mandatarul lucrează în nume propriu, dar pe
socoteala mandantului, mandatul este fără reprezentare.
În literatura de specialitate501 s-a relevat, pe bună dreptate, că
este de esenţa reprezentării ca reprezentantul să contribuie, chiar şi
într-o mică măsură, la formarea voinţei pentru încheierea actului
juridic cu terţii. Am putea spune că un aşa-zis mandatar al cărui rol se
rezumă să preia pur şi simplu, în totalitate, voinţa juridică a
mandantului şi să o exprime în actul juridic încheiat cu terţa
persoană, nu are calitatea de mandatar, ci, mai degrabă, de simplu
mesager (nuncius), contractul încheiat cu terţa persoană în astfel de
condiţii fiind calificat drept contract între absenţi.
4.3.3.2. Delimitarea mandatului cu reprezentare de alte tipuri

de contracte
Contractul de mandat se deosebeşte de contractul de muncă,
contractul de antrepriză, contractul de vânzare, contractul de depozit
şi contractul de comodat.
Faţă de contractul de muncă, mandatul oneros se diferenţiază,
în principal, prin aceea că primul are ca obiect operaţiuni materiale
sau intelectuale prestate pentru cealaltă parte contractantă (angajator),
în timp ce obiectul mandatului constă în încheierea de acte juridice cu
terţii.
Contractul de mandat se deosebeşte şi de contractul de
antrepriză, la fel ca şi în cazul contractului de muncă, prin obiectul
acestora: obiectul mandatului este încheierea de acte juridice de către
mandatar, în vreme ce obiectul antreprizei este reprezentat de
efectuarea unor operaţiuni tehnico-materiale cu materialul clientului
şi pe riscul său pentru a realiza lucrarea ori a presta serviciul promis
beneficiarului.
Contractul de mandat se deosebeşte şi de contractul de vânzare,
pentru că mandatarul vinde pentru mandant, trebuind să restituie
acestuia preţul primit, iar vânzătorul este proprietarul bunului vândut.
Totodată, în cazul mandatului, transferul dreptului de proprietate are
loc direct în patrimoniul mandantului, reprezentat de mandatar la
încheierea actului cu terţa persoană, pe când cumpărătorul participă
personal la încheierea vânzării şi devine el însuşi proprietarul bunului
vândut.
Faţă de contractul de depozit, mandatul se deosebeşte prin
aceea că primul presupune efectuarea unor servicii deponentului, în
vreme ce mandatul înseamnă efectuarea unor acte juridice în numele
şi pe socoteala mandantului.
În sfârşit, mandatul trebuie deosebit şi faţă de contractul de
comodat. Diferenţa constă în împrejurarea că mandatarul nu are
dreptul să utilizeze bunurile neconsumptibile în interesul său, acestea
fiind ale mandantului, pe când comodatarul are acest drept.
501
147
4.3.3.3 Condiţiile de valabilitate
Cu privire la capacitatea de a încheia contractul de mandat,
legea dispune că, în cazul reprezentării convenţionale, atât
reprezentatul, cât şi reprezentantul trebuie să aibă capacitatea de a
încheia actul pentru care reprezentarea a fost dată.
Consimţământul părţilor trebuie să îndeplinească condiţiile
legale prevăzute pentru validitatea oricărei convenţii. După cum am
arătat, Codul civil prevede o regulă specială relativă la viciile de
consimţământ502. Astfel, dacă este viciat consimţământul
mandatarului, mandatul este anulabil. Dacă viciul de consimţământ
priveşte elemente stabilite de mandant, contractul este anulabil numai
dacă voinţa acestuia a fost viciată.
Obiectul mandatului îl constituie, întotdeauna, încheierea unui
act juridic, nu şi efectuarea de fapte materiale. Acestea din urmă pot
avea însă caracter accesoriu actelor juridice încheiate de mandatar503.
Sub aspectul formei contractului de mandat, întrucât acesta este
un contract consensual, nu trebuie îndeplinită vreo formă specială.
Fiind supus principiului consensualismului, mandatul poate fi încheiat
în formă scrisă, autentică ori sub semnătură privată, sau verbal.
Dacă actul pentru care s-a dat mandat priveşte încheierea sa
într-o anumită formă autentică ad validitatem, atunci şi contractul de
mandat trebuie încheiat cu respectarea acelei forme. Este vorba de
regula unităţii formale dintre contractul de mandat şi actul juridic
pentru încheierea căruia s-a dat mandat.
4.3.3.4 Efectele contractului de mandat

Distingem între efectele mandatului produse între mandant şi
mandatar, pe de o parte, şi cele produse faţă de terţul contractant, pe
de altă parte.
4.3.3.4.1. Efectele între mandant şi mandatar

La rândul lor, efectele produse de mandat între mandant şi
mandatar se împart în drepturile şi obligaţiile mandantului, pe de o
parte, şi drepturile şi obligaţiile mandatarului, pe de altă parte.
a) Principalele drepturi ale mandatarului sunt:

– dreptul de a se abate de la instrucţiunile primite de la
mandant, în anumite împrejurări justificate;
– dreptul de a substitui o altă persoană în executarea
mandatului;
– dreptul de a exercita drepturile mandantului, faţă de terţi;
– dreptul de a proceda la vânzarea bunurilor, în caz de urgenţă;
– dreptul de retenţie asupra bunurilor primite.
Dreptul mandatarului de a se abate de la instrucţiunile primite
de la mandant poate fi exercitat când se află în imposibilitatea de a-l
înştiinţa în prealabil pe mandant şi se poate prezuma că acesta ar fi
aprobat abaterea dacă ar fi cunoscut împrejurările care au determinat-o.
502
Art. 1.299 C. civ.
503
Potrivit art. 2.016 alin. (3) C. civ., mandatul se întinde şi asupra tuturor actelor necesare executării lui,
chiar dacă nu sunt precizate în mod expres.
148
Dreptul mandatarului de a substitui o altă persoană pentru
executarea mandatului504se poate exercita, chiar în absenţa unei
autorizări exprese în condiţiile în care:
– împrejurări neprevăzute îl împiedică să aducă la îndeplinire
mandatul;
– îi este imposibil să îl înştiinţeze în prealabil pe mandant
asupra acestor împrejurări;
– se poate prezuma că mandantul ar fi aprobat substituirea dacă
ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică.
În situaţia în care bunurile primite de la terţi de către mandatar
pentru mandant prezintă semne de deteriorare sau au ajuns cu
întârziere, mandatarul are dreptul de a exercita drepturile
mandantului faţă de terţ, în scopul conservării bunurilor respective.
Mandatarul are dreptul de a proceda la vânzarea bunurilor, în
caz de urgenţă, cu diligenţa unui proprietar. Când mandatarul se află
în situaţia exercitării ultimelor două drepturi evocate, el are obligaţia
de a-l anunţa, de îndată, pe mandant în legătură cu aceste aspecte.
În sfârşit, mandatarul are şi un drept de retenţie asupra
bunurilor primite de la mandant cu ocazia executării mandatului ori
pe seama acestuia. Scopul atribuirii acestui drept este garantarea
tuturor creanţelor mandatarului, izvorâte din mandat, pe care le are
împotriva mandantului.
b) Obligaţiile principale ce incumbă mandatarului sunt:

– obligaţia de a încheia actul juridic pentru care s-a dat
mandatul (de a executa mandatul);
– obligaţia de a da socoteală mandantului;
– obligaţia de a-l înştiinţa pe mandant;
– obligaţii izvorâte din pluralitatea de mandatari;
– obligaţia de a răspunde pentru terţi.
Obligaţia de a executa mandatul reprezintă obligaţia principală

a mandatarului şi se concretizează în încheierea cu o terţă persoană a
actului sau actelor juridice pentru care s– a acordat împuternicirea ori
în depunerea diligenţelor necesare în acest scop. Mandatarul nu poate
să depăşească limitele de putere stabilite de către mandant prin
contractul de mandat. Totuşi, aşa cum am arătat la drepturile
mandatarului, acesta se poate abate de la instrucţiunile primite, dacă
se află în imposibilitatea de a-l înştiinţa în prealabil pe mandant
asupra unor împrejurări care justifică încheierea contractului cu terţul
cu depăşirea limitelor acordate şi dacă se prezumă că mandantul,
cunoscând împrejurările, ar fi aprobat abaterea de la limitele stabilite.
Criteriul de apreciere a diligenţei mandatarului în executarea
acestei obligaţii diferă în raport cu tipul mandatului: cu titlu oneros
sau cu titlu gratuit. Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul
trebuie să se comporte ca un bun proprietar, iar răspunderea sa faţă de
mandant este angajată şi pentru cea mai uşoară culpă (culpa
levissima).
În schimb, dacă mandatul este cu titlu gratuit, mandatarul este
ţinut să depună aceeaşi diligenţă ca şi pentru propriile afaceri (culpa
levis în concreto).
504
Art. 2. 023 alin. (2) C. civ.
149
O altă obligaţie importantă a mandatarului este aceea de a da
socoteală mandantului pentru bunurile pe care le-a primit în gestiune
de la acesta din urmă.
De asemenea, mandatarul este dator să remită mandantului tot
ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale, de la terţi, chiar dacă
ceea ce a primit nu ar fi fost datorat mandantului. Îndeplinirea
obligaţiei de a da socoteală include şi obligaţia mandatarului de a
conserva bunurile pe care le deţine de la mandant, ori în numele lui.
Obligaţia de a-l înştiinţa pe mandant incumbă mandatarului în
legătură cu:
– schimbările aduse executării mandatului, în sensul depăşirii
limitelor stabilite prin mandat;
– împrejurările care au apărut ulterior încheierii contractului de
mandat şi care pot determina revocarea sau modificarea acestuia.
Mandatarul are o serie de obligaţii determinate şi de regimul
pluralităţii de mandatari. Prin pluralităţi de mandatari se înţelege
situaţia în care doi sau mai mulţi mandatari au fost împuterniciţi de
către acelaşi mandant să încheie aceleaşi acte juridice cu o terţă
persoană. Este necesar ca la semnarea actului juridic cu terţul să
participe toţi mandatarii, dacă s-a stipulat astfel în mandat, altfel actul
juridic respectiv nu este valabil.
În sfârşit, mandatarul răspunde, în mod excepţional, şi pentru
neîndeplinirea obligaţiilor de către terţele persoane cu care a
încheiat actul juridic pentru care a fost împuternicit. Această
răspundere este însă angajată doar dacă mandatarul a cunoscut sau
trebuia să cunoască insolvabilitatea terţelor persoane la data când a
încheiat cu acestea actele juridice pentru care a primit mandatul.
c) Drepturile mandantului sunt cele corelative obligaţiilor

mandatarului, pe care le-am examinat în secţiunea anterioară. Cu titlu
de exemplu, menţionăm: dreptul de a pretinde mandatarului să
execute mandatul; dreptul de a cere mandatarului să dea socoteală
pentru bunurile pe care le-a primit în gestiune.
d) Obligaţiile principale ale mandantului sunt:

– obligaţia de a pune la dispoziţia mandatarului mijloacele
necesare executării mandatului;
– obligaţia de a restitui mandatarului cheltuielile de executare a
mandatului;
– obligaţia de a-l despăgubi pe mandatar;
– obligaţia de a plăti remuneraţia mandatarului;
– obligaţia de a răspunde în solidar cu alţi mandanţi faţă de
mandatar.
4.3.3.4.2. Efectele faţă de terţi
Efectele mandatului faţă de terţ se referă la terţul contractant al

actului juridic pentru care mandatarul a fost împuternicit să-l încheie.
Vorbim despre raporturile pe care le creează mandatul între mandant
şi terţ, pe de o parte, şi despre raporturile dintre mandatar şi terţ, pe
de altă parte.
150
Raporturile dintre mandant şi terţ. Potrivit art. 1.296 C. civ.,
contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în
numele reprezentatului, produce efecte direct între reprezentat şi
cealaltă parte. De asemenea, mandatarul nu poate să depăşească
limitele stabilite prin mandat.
Din coroborarea acestor două dispoziţii legale, rezultă că
mandatarul a încheiat, în numele şi pe seama mandantului, actul
pentru care era împuternicit, iar acest act produce efecte între
mandant şi terţ ca şi cum ar fi fost încheiat de către mandant cu terţul
cocontractant.
Dacă mandantul nu a ratificat în mod expres sau tacit actele
încheiate de către mandatar cu depăşirea puterilor primite, atunci el
(mandantul) nu poate fi obligat în niciun fel prin actele respective505.
În sfârşit, contractul încheiat de mandatar în lipsa împuternicirii
ori cu depăşirea limitelor acesteia poate produce efecte în patrimoniul
mandantului dacă sunt îndeplinite condiţiile mandatului aparent506
Raporturile dintre mandatar şi terţ. De regulă, contractul
încheiat de către mandatar, în limitele împuternicirii, cu terţe
persoane nu creează raporturi juridice între mandatar şi terţul
contractant. Dacă însă actele mandatarului depăşesc limita
mandatului, atunci acesta va răspunde direct faţă de terţul contractant,
cu excepţia cazului când terţul a putut lua cunoştinţă de puterile
mandatarului şi, ca atare, şi-a asumat riscul contractului.
4.3.3.5. Durata şi încetarea mandatului cu reprezentare

Ca orice contract, mandatul se încheie pe durata prevăzută de
părţi în conţinutul actului. Dacă părţile nu au prevăzut un termen,
contractul de mandat încetează în trei ani de la încheierea lui507.În
ceea ce priveşte încetarea mandatului, legea508 prevede că, alături de
cauzele generale de încetare a contractelor (cum ar fi, de exemplu,
prin executare, prin expirarea termenului sau realizarea condiţiei
rezolutorii, prin imposibilitatea fortuită de executare din cauza pieirii
bunului sau altor cauze etc.), contractul de mandat se stinge prin
modalităţi speciale, aplicabile doar acestui tip de contract.
Cauzele speciale de încetare a mandatului, determinate de
caracterul intuitu personae al acestui contract, sunt:
– revocarea mandatului de către mandant;
– renunţarea mandantului;
– moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori al
mandatarului.
Revocarea mandatului de către mandant determină încetarea
contractului deoarece mandatul se încheie în interesul mandantului509.
Mandantul poate revoca mandatul oricând, expres sau tacit,
indiferent de forma în care contractul de mandat a fost încheiat şi
chiar dacă a fost declarat irevocabil510. Revocarea nu trebuie să
respecte principiul simetriei formelor.
505
CSJ, c. civ., dec. nr. 1759/1994, în Dreptul nr. 10-11/1995, p. 143.
506
Art. 1.309 alin. (2) C. civ.
507
Art. 2.015 C. civ.
508
Art. 2.030 C. civ
509
510
Art. 2.031 alin. (1) C. civ.
151
Aşadar, un mandate autentic poate fi revocat prin înscris sub
semnătură privată. Totuşi, mandatul încheiat în cazul pluralităţii de
mandanţi nu poate fi revocat decât cu acordul tuturor mandanţilor511.
De asemenea, împuternicirea dată unui nou mandatar pentru
aceeaşi afacere revocă mandatul iniţial512.
Clauza prin care contractul de mandat este declarat irevocabil
nu este considerată nescrisă. Dar, deşi o asemenea clauză este
valabilă şi mandantul este obligat să nu revoce mandatul, dacă totuşi
o face, revocarea este eficientă, în sensul că se stinge puterea de
reprezentare, dar mandantul va răspunde contractual pentru
încălcarea obligaţiei de a nu revoca. Răspunderea mandantului în
acest caz nu este angajată dacă acesta dovedeşte culpa mandatarului
sau forţa majoră513.
Renunţarea mandatarului la mandat514 este o altă modalitate de
încetare a acestui contract. La fel ca revocarea, şi renunţarea trebuie
comunicată celeilalte părţi, adică mandantului, pentru ca ea să
producă efecte juridice între aceste părţi. Odată cu renunţarea,
mandatarul nu pierde dreptul de remuneraţie.
Moartea, incapacitatea sau falimentul uneia dintre părţile
mandatului515 are ca efect încetarea contractului, având în vedere
faptul că mandatul are caracter intuitu personae. Pe cale de excepţie,
dacă întârzierea executării riscă să pună în pericol interesele
mandantului ori ale moştenitorilor săi, atunci mandatarul,
moştenitorii ori reprezentanţii acestuia sunt obligaţi să continue
executarea contractului. Moştenitorii ori, după caz, reprezentanţii
părţii decedate, devenită incapabilă ori intrată în faliment, au
obligaţia de a informa cealaltă parte despre apariţia acestei cauze de
încetare a contractului de mandat.
Modurile speciale de încetare a contractului de mandat prezintă
unele aspecte comune, cum ar fi:
– produc efecte numai pentru viitor (ex nunc);
– necunoaşterea sau neputinţa de a cunoaşte, de către mandatar,
a cauzei speciale de încetare a mandatului are ca efect valabilitatea
actelor pe care acesta le-a încheiat pe seama mandantului516;
– la încetarea contractului de mandat, din oricare cauză
specială, mandatarul este obligat să restituie mandantului înscrisul
primit ca titlu de împuternicire;
– la încetarea, în orice modalitate specială, a mandatului,
obligaţia mandatarului de a da socoteală devine scadentă şi poate fi
pusă în executare silită.
511
Art. 2.031 alin. (3) C. civ.
512
Art. 2.031 alin. (2) C. civ.
513
Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., vol. II, p. 242-243, nota 4 de subsol.
514
Art. 2.034 C. civ.
515
Art. 2.035 C. civ.
516
Art. 2.036 C. civ.
152
4.3.4. Mandatul fără reprezentare
4.3.4.1. Noţiune
Codul civil în vigoare defineşte mandatul fără reprezentare ca
fiind contractul în temeiul căruia o parte, numită mandatar, încheie
acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte părţi, numită
mandant, şi îşi asumă faţă de terţi obligaţiile care rezultă din acte,
chiar dacă terţii aveau cunoştinţă despre mandat. Aşadar, executând
mandatul fără reprezentare, mandatarul va încheia acte juridice în
nume propriu, dar efectele acestora se vor produce în patrimoniul
mandantului.
4.3.4.2. Efectele contractului de mandat fără reprezentare

Între părţile contractante, adică între mandant şi mandatar,
efectele acestui tip de contract sunt la fel ca şi cele ale mandatului cu
reprezentare. Terţul cu care a contractat mandatarul nu are raporturi
juridice cu mandantul517, ci numai cu mandatarul cu care a încheiat
actul juridic. De aceea, de regulă, terţul nu-l va putea urmări pe
mandant în exercitarea drepturilor sale contractuale, ci numai pe
mandatarul cu care a încheiat actul. Tot astfel, terţul nu va putea fi
urmărit de către mandant, ci numai de către mandatarul cu care a
încheiat actul juridic.
Relativ la regimul bunurilor dobândite de mandatar, în urma
încheierii în nume propriu şi derulării actelor juridice cu terţii, acesta
este diferit, în funcţie de natura bunurilor: mobile sau imobile.
Astfel, dacă bunurile sunt mobile, mandantul le poate revendica
de la mandatar. Exceptează bunurile mobile dobândite de terţi, ca
urmare a efectului posesiei de bună-credinţă. Când bunurile
dobândite de mandatar sunt imobile ori bunuri mobile supuse unor
formalităţi de publicitate, mandatarul are obligaţia să le transmită
mandantului. În caz contrar, mandantul poate solicita instanţei de
judecată să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act de transmitere a
bunurilor respective în patrimoniul său.
Creditorii mandatarului nu pot urmări bunurile dobândite de
acesta în nume propriu, dar pe seama mandantului, dacă mandatul are
dată certă şi aceasta este anterioară luării oricărei măsuri asiguratorii
sau de executare518.
Cu excepţia acestor reguli speciale, mandatului fără
reprezentare i se aplică aceleaşi reguli ca şi mandatului cu
reprezentare, ţinând cont de particularităţile puterii încredinţate
mandatarului fără reprezentare519.
517
Art. 2.040 alin. (1) C. civ.
518
Art. 2.042 C. civ.
519
153
Mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai
multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant.
Părţile contractului de mandat sunt mandantul persoană fizică sau juridică şi mandatarul, de
asemenea, persoană fizică sau juridică.
Mandatul are ca obiect încheierea de către mandatar, pe seama mandantului, a unuia sau mai
multor acte juridice, care îşi produc efectele în patrimoniul acestuia din urmă.
Contractul de mandat prezintă următoarele caractere juridice: consensual, gratuit sau oneros,
intuitu personae; unilateral (când este cu titlu gratuit) sau bilateral (când este cu titlu oneros).
Mandatul poate fi încheiat în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată, sau verbală,
poate fi general sau special.
Mandatul se încheie pe durata prevăzută de părţi. Dacă părţile nu au stipulat un termen,
contractul de mandat încetează la 3 ani după încheierea lui.
În contractul de mandat mandatarul are următoarele drepturi principale: dreptul de a se abate
de la instrucţiunile primite de la mandant, în anumite împrejurări justificate; dreptul de a substitui o
altă persoană în executarea mandatului; dreptul de a exercita drepturile mandantului, faţă de terţi;
dreptul de a proceda la vânzarea bunurilor, în caz de urgenţă; dreptul de retenţie asupra bunurilor
primite.
Principalele obligaţii ce incumbă mandatarului sunt: obligaţia de a încheia actul juridic pentru
care s-a dat mandatul (de a executa mandatul); obligaţia de a da socoteală mandantului; obligaţia de a-l
înştiinţa pe mandant; obligaţii izvorâte din pluralitatea de mandatari; obligaţia de a răspunde pentru
terţi.
Drepturile mandantului sunt cele corelative obligaţiilor mandatarului.
Obligaţiile principale ale mandantului sunt: obligaţia de a pune la dispoziţia mandatarului
mijloacele necesare executării mandatului; obligaţia de a restitui mandatarului cheltuielile de executare
a mandatului; obligaţia de a-l despăgubi pe mandatar; obligaţia de a plăti remuneraţia mandatarului;
obligaţia de a răspunde în solidar cu alţi mandanţi faţă de mandatar.
Efectele mandatului faţă de terţ se referă la terţul contractant al actului juridic pentru care
mandatarul a fost împuternicit să-l încheie.
Raporturile dintre mandant şi terţ – contractul încheiat de reprezentant, în limitele
împuternicirii, în numele reprezentatului, produce efecte direct între reprezentat şi cealaltă parte. De
asemenea, mandatarul nu poate să depăşească limitele stabilite prin mandat.
Raporturile dintre mandatar şi terţ – contractul încheiat de mandatar, în limitele împuternicirii,
cu terţe persoane nu creează raporturi juridice între mandatar şi terţul contractant. Dacă însă actele
mandatarului depăşesc limita mandatului, atunci acesta va răspunde direct faţă de terţul contractant, cu
excepţia cazului când terţul a putut lua cunoştinţă de puterile mandatarului şi, ca atare, şi-a asumat
riscul contractului.
Încetarea contractului de mandat intervine în următoarele situaţii: revocarea mandatului de către
mandant; renunţarea mandantului; moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a
mandatarului.
Concepte şi termeni de reţinut: mandant, mandatar, interpunere, mandat aparent, mandat cu

reprezentare, mandat fără reprezentare, mandat special, mandat general, revocarea mandatului, titlu
oneros, intuitu personae.
154
1. Definiţi contractul de mandat!
2. Precizaţi tipurile de contract de mandat pe care le cunoaşteţi!
3. Arătaţi şi explicaţi caracterele juridice ale contractului de mandat!
4. Explicaţi efectele contractului de mandat între părţi şi faţă de terţi!
5. Care sunt drepturile principale ale mandantului?
6. Care sunt obligaţiile principale ale mandatarului? Dar ale mandantului?
7. Care este sancţiunea depăşirii mandatului?
8. Care este durata maximă a contractului de mandat fără termen?
9. Care sunt cauzele de încetare a mandatului?
1. Mandatul general îl autorizează pe mandatar să efectueze:
a. numai acte de conservare
b. numai acte de conservare şi de dispoziţie
c. numai acte de conservare şi de administrare
d. acte de conservare, administrare şi dispoziţie
2. Dacă părţile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează:

a. în termen de doi ani de la încheierea lui
b. în termen de trei ani de la executarea mandatului de către mandatar
c. în termen de cinci ani de la încheierea lui
d. în termen de trei ani de la încheierea lui
3. Mandatul dintre două persoane fizice se prezumă:

a. a fi încheiat cu titlu oneros
b. a fi încheiat cu titlu gratuit, prezumţia fiind absolută
c. a fi încheiat cu titlu gratuit, prezumţia fiind relativă
d. niciuna din variantele de mai sus
4. Pentru ca mandatul să fie valabil, mandantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia:

a. acte de conservare
b. acte de dispoziţie
c. el însuşi actul pentru a cărui îndeplinire l-a însărcinat pe mandatar
d. acte de administrare
155
5. Dacă împuternicirea a fost dată prin mandat mai multor mandatari:
a. fiecare răspunde divizibil pentru efectele mandatului
b. fiecare răspunde solidar pentru efectele mandatului
c. nu există solidaritate între mandatari
d. niciuna dintre variantele de mai sus nu este corectă
6. Mandatul încetează în următoarele cazuri:

a. revocarea mandatului de către mandant
b. renunţarea mandatarului
c. moartea, incapacitatea sau falimentul mandatarului sau al mandantului
d. în toate cazurile prevăzute mai sus
7. Când mandatul a fost dat aceluiaşi mandatar de mai multe persoane pentru o afacere
comună:
a. nu există solidaritate între mandanţi
b. fiecare dintre ele răspunde solidar faţă de mandatar pentru toate efectele mandatului
c. fiecare dintre ele răspunde separat, divizibil, faţă de mandatar pentru efectele mandatului
d. niciuna dintre ele nu răspunde faţă de mandatar
8. Obligaţia legală de a verifica dacă procura dată pentru încheierea unui act a fost revocată sau
nu aparţine:
a. notarului public care autentifică actul pentru încheierea căruia a fost dată procura
b. mandatarului
c. mandantului
d. ambelor părţi care participă la încheierea actului în vederea căruia a fost acordată procura
9. Revocarea unei procuri date în forma autentică notarială se înscrie în:

a. Registrul naţional notarial, ţinut în format electronic
b. Cartea Funciară
c. Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare
d. Registrul Comerţului
10. Substituirea mandatarului cu un terţ în contractul de mandat:

a. este interzisă în mod expres de lege, nefiind permisă în nicio situaţie
b. este admisă, la alegerea mandatarului, chiar dacă această posibilitate nu este reglementată în
mod expres în contract
c. este admisă, numai în anumite împrejurări, chiar dacă această posibilitate nu este
reglementată în mod expres în contract
d. nu este reglementată de lege
11. Contractul încheiat de un mandatar aflat în conflict de interese cu mandantul:

a) este nul absolut
b) poate fi anulat la cererea mandantului, atunci când conflictul era cunoscut sau trebuia să fie
cunoscut de contractant la data încheierii contractului
c) este lovit de caducitate
d) este revocabil
12) Contractul de mandat este:

a) un contract intuitu personae
b) un contract real
c) un contract solemn
d) un contract nenumit
156
13. Obiectul principal al contractului de mandat este:
a) încheierea oricărui act juridic
b) încheierea de fapte juridice
c) încheierea de acte juridice, cu excepţia celor cu caracter strict personal
d) acordarea unei procuri
1. B. Florea, Drept Civil. Contractele speciale., Editura Universul Juridic, Bucureşti 2013.
2. R Dincă, Contractele civile speciale în noul Cod civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2013.
Bibliografie facultativă
Tratate/ studii
2000.
6. I. Zinveliu, Contractele civile – instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1978.
7. Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. II, ediţia a IV-a, Editura Universul
8. Dumitru C. Florescu, Contractele civile în Noul Cod Civil, ediţia a II-a revizuită şi adăugită
9. George-Alexandru Ilie, Riscurile în contracte, de la vechiul la noul Cod Civil, tomul 22,
Legislaţie
157
CONTRACTUL DE ÎNTREŢINERE
Cuprins
5.1. Introducere
5.3.1. Contractul de întreţinere
5.3.1.1. Noţiune
5.3.1.2. Caractere juridice
5.3.1.3. Condiţiile de validitate
5.3.1.4. Delimitarea contractului de întreţinere de alte contracte
5.3.2. Efectele contractului de întreţinere
5.3.2.1. Obligaţiile întreţinutului (creditorului)
5.3.2.2. Obligaţiile întreţinătorului (debitorului)
5.3.2.3. Înlocuirea întreţinerii prin rentă
5.3.3. Încetarea contractului de întreţinere
5.1. Introducere
Lucrările de specialitate apărute înainte de intrarea în vigoare a
actualului Cod civil au propus definiţii ale contractului de întreţinere,
punând accentul pe un aspect sau altul considerat a fi definitoriu
pentru acest tip de contract.

– definirea şi caracterele juridice ale contractului de întreţinere;
– prezentarea teoretică a obiectului contractului de întreţinere,
a drepturilor şi obligaţiilor părţilor în scopul dobândirii de către
viitorii jurişti a cunoştinţelor necesare pentru acordarea de asistenţă
în practică, cu privire la acest tip de contract;
aplicarea în practică a contractului de întreţinere.
158
de priceperi, abilităţi şi un sistem de relaţii intra şi interorganizaţional;
– dezvoltarea unor abilităţi de comunicare, control şi evaluare;

5.3.1. Contractul de întreţinere
5.3.1.1. Noţiune
Codul civil în vigoare reglementează în premieră şi defineşte
contractul de întreţinere într-un mod similar. Astfel, definiţia legală a
contractului de întreţinere relevă că, prin acesta, o parte se obligă să
efectueze în folosul altei părţi sau al unui anumit terţ, pentru o
anumită durată de timp, prestaţiile necesare întreţinerii şi îngrijirii. În
cazul în care prin contract nu s-a prevăzut durata întreţinerii ori s-a
prevăzut numai caracterul viager al acesteia, atunci întreţinerea se va
datora pentru toată durata vieţii creditorului întreţinerii.
Definiţia legală a contractului de întreţinere conţine şi un
element de noutate, şi anume, acela că stabileşte că acesta se încheie,
de regulă, pentru o perioadă determinată. Exceptează situaţiile când
prin contract nu s-a prevăzut durata întinderii ori s-a prevăzut
caracterul viager al acestuia.
5.3.1.2. Caractere juridice

Contractul de întreţinere prezintă următoarele caractere
juridice:
a) este un contract solemn, întrucât se încheie în mod valabil
numai în formă autentică. Astfel, legea520 prevede că acest contract se
încheie în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute;
520
Art. 2.255 C. civ.
159
b) este, în principiu, un contract aleatoriu, căci întinderea
prestaţiilor întreţinătorului depinde, de regulă, de un eveniment viitor,
incert (alea), şi anume, data morţii întreţinutului;
c) este un contract comutativ, pe cale de excepţie, în ipoteza în
care s-a încheiat pe o anumită perioadă determinată ori când s-a
încheiat cu titlu gratuit;
d) este un contract sinalagmatic, în cazul când întreţinutul
transmite un capital în patrimoniul întreţinătorului521;
e) este un contract, în principiu, translativ de proprietate,
deoarece prestaţiile de întreţinere se efectuează de către întreţinător în
schimbul dobândirii unor bunuri sau a unei sume de bani, efectul
translativ producându-se la fel ca în cazul contractului de vânzare522;
f) este un contract cu executare succesivă atipic, pentru că
obligaţia de a presta întreţinerea se execută în timp, pe durata stabilită
în contract. Caracterul de contract atipic este definit de faptul că
prestaţia are caracter succesiv doar din punctul de vedere al
întreţinătorului obligaţiei de întreţinere, în vreme ce prestaţia
întreţinutului se efectuează, de regulă, uno ictu. Iată de ce mulţi autori
sunt de părere că, în cazul contractului de întreţinere, desfiinţarea se
poate face prin rezoluţiune, şi nu prin reziliere, care se foloseşte în
cazul contractelor cu executare succesivă tipice523;
g) este un contract revocabil în anumite situaţii. Contractul de
întreţinere prin care întreţinutul se lipseşte de mijloacele necesare
îndeplinirii obligaţiei legale de a asigura alimente anumitor persoane,
poate fi revocat. Acţiunea revocatorie (pauliană) poate fi exercitată de
către persoanele faţă de care întreţinutul avea obligaţia legală de
întreţinere. Titularul acţiunii trebuie să dovedească faptul că, prin
contractul de întreţinere încheiat cu titlu oneros de către debitorul lor
legal, acesta a rămas, cu bună ştiinţă, fără mijloacele care i-ar fi
îngăduit să asigure întreţinerea celor îndreptăţiţi;
h) este un contract intuitu personae, întrucât se încheie în
considerarea calităţilor personale ale părţilor. Aşa fiind, obligaţia de
întreţinere nu poate fi executată de întreţinut pe seama întreţinătorului
şi nici de un terţ contra voinţei întreţinutului. Având caracter intuitu
personae, obligaţia de întreţinere asumată prin acest tip de contract,
obligaţia de a face, este strict personală şi netransmisibilă524.
5.3.1.3. Condiţiile de validitate

O primă condiţie de validitate a contractului de întreţinere se
referă la capacitatea părţilor. În contractul încheiat cu titlu oneros,
ambele părţi trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de
dispoziţie. Această condiţie este impusă de împrejurarea potrivit
căreia întreţinutul transmite proprietatea unui bun sau a unei sume de
bani, iar întreţinătorul, în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiei,
poate fi obligat la daune-interese.
521
A se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 500/1970, în Repertoriu de practică judiciară în materie
civilă (1969-1975), p. 136.
522
M. Mureşan, op. cit., p. 129.
523
I.R. Urs, S. Angheni, Drept civil, vol. III, Contracte civile, Editura Oscar print, Bucureşti, 1998, p. 193.
524
A se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1114/1976, în Repertoriu 1976-1980, p. 92.
160
Cât priveşte consimţământul, acesta trebuie exprimat liber şi
neviciat, sub formă autentică, cerinţă ad validitatem. Potrivit Legii
nr. 17/2000525 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice,
acestea trebuie să fie asistate atunci când încheie contracte de
întreţinere.
În privinţa obiectului contractului de întreţinere, subliniem că el
poate fi privit din perspectiva fiecărei părţi. Astfel, din punctul de
vedere al întreţinătorului, obiectul îl reprezintă prestarea întreţinerii
convenite sau, în lipsa unor clauze în acest sens, a celei rezultate din
lege. Din unghiul de vedere al întreţinutului, obiectul contractului
constă în transferul drepturilor sau bunurilor convenite, sub condiţia ca
acesta să fie cu titlu oneros. În cazul în care contractul de întreţinere
este cu titlu gratuit, întreţinutul nu îşi asumă nicio obligaţie. Mai mult
decât atât, întreţinutul, indiferent de titlul sub care contractează, nu are
voie să îşi asume obligaţii privind prestări de servicii. De asemenea,
drepturile întreţinutului au caracter incesibil şi insesizabil.
Relativ la cauza contractului de întreţinere, se aplică normele
generale prevăzute de dreptul comun în materie.
5.3.1.4. Delimitarea contractului de întreţinere de alte contracte

5.3.1.4.1. Delimitarea de contractul de vânzare
Criteriul prin care se determină natura juridică a contractului
este o raportare a sumei de bani plătite ca preţ la valoarea bunului
înstrăinat, pentru a se deduce care este prestaţia principală.
Dacă preţul este mai mare de jumătate din valoarea bunului
înstrăinat, atunci avem de-a face cu un contract de vânzare, prestaţia
principală fiind preţul. Dacă preţul este mai mic de jumătate din
valoarea bunului înstrăinat, ne aflăm în prezenţa unui contract de
întreţinere, prestaţia principală fiind întreţinerea526.
5.3.1.4.2. Delimitarea de contractul de rentă viageră

Principalele deosebiri dintre cele două tipuri de contracte sunt:
a) în contractul de întreţinere, întreţinătorul îşi asumă obligaţia
de a presta întreţinerea, care este obligaţie de a face, în vreme ce în
contractul de rentă viageră, debirentierul îşi asumă obligaţia de a plăti
renta, care este obligaţie de a da;
b) mijloacele juridice pe care le poate folosi creditorul
obligaţiei neexecutate sunt diferite: procurarea întreţinerii pe
socoteala întreţinătorului prin intermediul altei persoane, în cazul
contractului de întreţinere, şi daune compensatorii sau moratorii, în
cazul contractului de rentă viageră;
c) întreţinerea nu poate fi urmărită de creditori, fiind
insesizabilă, în vreme ce renta viageră este, în principiu, urmăribilă;
d) creanţa de întreţinere este personală şi incesibilă527, pe când
renta viageră este transmisibilă, putând face obiectul unei cesiuni.
525
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 6 martie 2007.
526
A se vedea, în acest sens: T. Prescure, op. cit., p. 234; F. Moţiu, op. cit., p. 329; C. Ap. Bucureşti, s. a
III-a civ., dec. nr. 1894/200, în Culegere de practică judiciară în materie civilă 2000, Editura Rosetti, Bucureşti,
2002, p. 91.
527
A se vedea, Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1318/1957, în Repertoriul de practică judiciară în materie
civilă (1952-1969), p. 377.
161
5.3.1.4.3. Delimitarea de contractul de donaţie cu sarcină
Dacă valoarea estimată a întreţinerii ce va fi prestată sau a celei
efectiv prestate este mai mare decât jumătatea valorii bunului primit,
suntem în prezenţa unui contract de întreţinere. Dacă, dimpotrivă,
valoarea întreţinerii estimate este mai mică decât jumătatea valorii
bunului transmis, avem de-a face cu un contract de donaţie cu sarcina
de a presta o întreţinere.
5.3.2. Efectele contractului de întreţinere

5.3.2.1. Obligaţiile întreţinutului (creditorului)
În situaţia în care contractul de întreţinere este cu titlu oneros şi, ca
atare, întreţinutul s-a obligat să îi transmită întreţinătorului un anumit
bun în schimbul întreţinerii de care beneficiază, atunci întreţinutul are
aceleaşi obligaţii ca vânzătorul din contractul de vânzare: de a transmite
proprietatea bunului promis; de a preda şi conserva bunul până la
predare; de a garanta întreţinătorul pentru evicţiune şi pentru viciile
ascunse ale bunului. Fără îndoială că, în limitele libertăţii contractuale,
întreţinutul va putea să îşi asume şi alte obligaţii, în mod expres, cu
excepţia obligaţiei de a presta un serviciu, o astfel de clauză cuprinsă în
contract fiind considerată nescrisă 528.
5.3.2.2. Obligaţiile întreţinătorului (debitorului)

Principala obligaţie a întreţinătorului este de a presta
întreţinerea, obligaţie de a face, pe care trebuie să o execute zilnic.
Caracterul preponderent alimentar al obligaţiei de întreţinere
determină executarea ei în fiecare zi529.
Datorită caracterului intuitu personae al contractului de întreţinere,
în caz de deces al întreţinutului, moştenitorii acestuia nu pot pretinde
prestaţiile scadente şi neefectuate în timpul vieţii întreţinutului şi nici
executarea în continuare a prestaţiei de întreţinere.
În schimb, succesorii întreţinutului pot cere despăgubiri sub
forma daunelor compensatorii, dacă întreţinătorul nu şi-a îndeplinit
toate obligaţiile scadente. Creditorii părţilor pot exercita acţiune în
revocarea contractului de întreţinere pentru satisfacerea creanţelor pe
care le au faţă de părţi.
5.3.2.3. Înlocuirea întreţinerii prin rentă

Potrivit Codului civil530, dacă, din motive obiective, prestarea
sau primirea în natură a întreţinerii nu mai poate continua sau dacă
întreţinătorul decedează şi nu intervine o înţelegere între părţi,
instanţa judecătorească poate să înlocuiască, fie şi numai temporar,
întreţinerea în natură cu o sumă de bani corespunzătoare. Înlocuirea
întreţinerii prin rentă de către instanţa de judecată se face la cererea
oricăreia dintre părţi.
528
Art. 2.257 alin. (5) C. civ.
529
A se vedea: T. Prescure, op. cit., p. 236; D. Chirică, op. cit., p. 127; F. Moţiu, op. cit., p. 333.
530
A se vedea art. 2.261-2.262 C. civ.
162
Dacă din culpa uneia dintre părţi, prestarea sau primirea în
natură a întreţinerii nu mai poate continua, instanţa va majora sau,
după caz, va diminua cuantumul sumei de bani care înlocuieşte
prestaţia de întreţinere.
În toate cazurile când întreţinerea a fost înlocuită prin rentă, se
vor aplica dispoziţiile care reglementează contractul de rentă
viageră531. Această reglementare a pus capăt controverselor şi
soluţiilor heteroclite exprimate sub imperiul legii vechi (Codul civil
din 1864), care reglementa contractul de întreţinere.
Dacă prin contractul de întreţinere nu s-a prevăzut altfel,
obligaţia de plată a rentei rămâne indivizibilă între debitori.
5.3.3. Încetarea contractului de întreţinere

Contractul de întreţinere încetează de drept la expirarea duratei
pentru care a fost încheiat, cu excepţia cazului în care întreţinutul
decedează mai devreme. În această ultimă situaţie, contractul va
înceta la data decesului întreţinutului, întreţinătorul având obligaţia
de a-l înmormânta. Subliniem că decesul întreţinătorului nu atrage
automat încetarea contractului de întreţinere, deci acesta va continua
să se deruleze dacă există moştenitori acceptanţi ai moştenirii, în
cadrul căreia intră şi obligaţia de întreţinere izvorâtă din contract.
De asemenea, potrivit Codului civil532, neexecutarea la termen a
obligaţiei de întreţinere poate atrage rezoluţiunea contractului.
Rezoluţiunea contractului de întreţinere se poate cere în două
situaţii:
– când comportamentul celeilalte părţi face imposibilă
executarea contractului în condiţii conforme bunelor moravuri;
– când rezoluţiunea se întemeiază pe neexecutarea fără
justificare a obligaţiei de întreţinere.
În ambele situaţii rezoluţiunea se pronunţă numai de către
instanţa de judecată, rezoluţiunea unilaterală neavând aplicabilitate,
orice clauză contrară fiind considerate nescrisă.
Rezoluţiunea contractului de întreţinere nu se poate cere pentru
motivele pentru care se dispune înlocuirea întreţinerii prin rentă.
În ceea ce priveşte persoanele îndreptăţite să ceară rezoluţiunea,
doctrina533 a arătat că întreţinutul care are poziţia de terţ beneficiar
din cadrul stipulaţiei pentru altul nu se află în drept să ceară
rezoluţiunea contractului de întreţinere, pentru că nu este parte în
contract şi pentru că acţiunea sa ar fi lipsită de interes din moment ce
bunul va reveni în patrimoniul stipulantului.
Beneficiarul (întreţinutul) care este şi succesor al defunctului
stipulant are dreptul la exercitarea unei acţiuni în rezoluţiune, în cazul
în care invocă neexecutarea culpabilă a unei obligaţii contractuale.
531
În doctrina anterioară punerii în executare a actualului Cod civil, s-a subliniat că transformarea
obligaţiei de întreţinere în rentă viageră nu înseamnă că obligaţiei transformate i se aplică normele contractului
de rentă viageră şi că în continuare noua obligaţie rămâne guvernată de regulile din materia contractului de
întreţinere – a se vedea, M.M. Pivniceru, Contractul de întreţinere, Practică judiciară, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2006, p. 48-49.
532
Art. 2.263 C. civ.
533
163
Contractul de întreţinere este acel contract prin care o parte înstrăinează un bun sau plăteşte o
sumă de bani (capital) către o altă parte, care, la rândul său se obligă să-i asigure celei dintâi
întreţinerea în natură pe perioada vieţii şi să-i facă rânduielile de înmormântare.
Definiţia legală a contractului de întreţinere relevă că, prin acesta, o parte se obligă să efectueze
în folosul altei părţi sau al unui anumit terţ, pentru o anumită durată de timp, prestaţiile necesare
întreţinerii şi îngrijirii.
Contractul de întreţinere prezintă următoarele caractere juridice: solemn, aleatoriu, comutativ,
intuitu personae, sinalagmatic, translativ de proprietate, cu executare succesivă atipic, revocabil.
Principala obligaţie a întreţinătorului este de a presta întreţinerea, obligaţie de a face, pe care
trebuie să o execute zilnic.
Concepte şi termeni de reţinut: contract de întreţinere, intuitu personae, aleatoriu, caracter

revocabil, prestarea întreţinerii, rezoluţiune, data decesului, beneficiarul/întreţinutul.

1. Definiţi contractul de întreţinere!
2. Care sunt obligaţiile principale ale debitorului din contractul de întreţinere?
3. Care sunt obligaţiile principale ale beneficiarului / întreţinutului din contractul de întreţinere?
4. Care sunt efectele rezoluţiunii contractului de întreţinere?
5. Prezentaţi condiţiile înlocuirii întreţinerii prin rentă!
6. Care sunt cauzele de încetare a contractului de întreţinere?
164
Teste de evaluare/autoevaluare:
1. Contractul de întreţinere este un contract:
a) consensual
b) real
c) solemn
d) cu titlu gratuit
2. Contractul de întreţinere este un contract:

a) real
b) translativ de proprietate
c) dezinteresat
d) liberalitate
3. Obligaţia de întreţinere este o obligaţie:

a) de a da
b) de a nu face
c) strict personală
d) netransmisibilă
4. Dacă întreţinerea este prestată în favoarea unei terţe persoane, atunci beneficiarul întreţinerii,
în caz de neexecutare, poate solicita:
a) anularea contractului
b) caducitatea contractului
c) executarea contractului
d) rezoluţiunea contractului
5. La stabilirea întreţinerii se ţine seama de:

a) vârsta părţilor
b) vârsta beneficiarului
c) valoarea capitalului
d) condiţia socială anterioară a creditorului
6. Întreţinătorul are obligaţia să îl înmormânteze pe întreţinut:

a) nu are obligaţie
b) dacă întreţinerea are caracter viager
c) atunci când creditorul decedează în cursul duratei contractului de întreţinere
165
1. Bujorel Florea, Drept Civil. Contractele speciale, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2013.
Tratate/ studii
1. Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei,
Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012.
3. M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1921.
2000.
7. Fl. A. Baias, E.Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod Civil –
Comentariu pe articole art.1-2664, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2012.
Legislaţie
166
CONTRACTUL DE TRANZACŢIE
Cuprins
6.1. Introducere
6.3.1. Contractul de tranzacţie
6.3.1.1. Noţiune, caractere juridice şi condiţii de validitate
6.3.1.2. Efectele contractului de tranzacţie
6.3.1.3. Cauze de anulare a contractului de tranzacţie
6.1. Introducere
Contractul de tranzacţie este convenţia prin care părţile previn
ori pun capăt unui litigiu, prin concesii reciproce, care constau în
renunţări reciproce la pretenţii sau promisiunea unei prestaţii noi în
schimbul renunţării făcută de cealaltă parte534. Termenul de
„tranzacţie” vine din latinescul transigo, care înseamnă a termina, a
pune capăt535.
În activitatea de zi cu zi, contractul de tranzacţie reprezintă o
instituţie juridică de o deosebită importanţă, cunoaşterea, însuşirea de
către viitorii jurişti a acestui contract şi a implicaţiilor sale fiind
absolut necesară pentru activitatea practică.

– definirea contractului de tranzacţie;
– prezentarea teoretică a structurii, caracteristicilor, esenţei şi
conceptelor juridice legate de contractul de tranzacţie;
534
A se vedea St.D. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V. Nemeş, op. cit., p. 242.
535
A se vedea F. Moţiu, op. cit., nota 1, p. 315.
167
aplicarea în practică a contractului de tranzacţie.

de priceperi, abilităţi şi un sistem de relaţii intra- şi interorganizaţional;
– dezvoltarea unor abilităţi de comunicare, control şi evaluare.

6.3.1. Contractul de tranzacţie
6.3.1.1. Noţiune, caractere juridice şi condiţii de validitate
6.3.1.1.1. Noţiune
În literatura de specialitate contractul de tranzacţie a fost
denumit, generic, şi prin noţiunea de contract judiciar. Numai că, aşa
cum s-a semnalat pe bună dreptate, această sintagmă acoperă doar
tranzacţiile prin care se urmăreşte stingerea litigiilor aflate pe rolul
instanţelor judecătoreşti sau arbitrale, nu şi tranzacţiile prin care se
preîntâmpină un proces ce s-ar putea declanşa între părţi, când litigiul
este iminent.
Sub aspectele ei procedurale, tranzacţia judiciară este
reglementată de Codul de procedură civilă536. Astfel, părţile pot cere
instanţei, oricând în timpul judecăţii, să dea o hotărâre care să
consfinţească învoiala lor. Dacă părţile se prezintă cu cererea la
instanţă în ziua fixată pentru judecată, hotărârea va putea fi pronunţată
chiar de către un singur judecător. Dacă însă părţile se înfăţişează într-o
altă zi, atunci hotărârea se va da în camera de consiliu.
Cu privire la forma tranzacţiei, ea va îmbrăca forma scrisă şi va
face parte din dispozitivul hotărârii. Hotărârea dată în cererea de
tranzacţie, numită şi hotărâre de expedient, poate fi atacată pentru
motive procedurale numai cu recurs, ce va fi judecat de instanţa
ierarhic superioară. Prevederile procedurale evocate se aplică şi în
cazul în care învoiala părţilor este urmarea procedurii de mediere.
536
Art. 438-441 C. pr. civ.
168
În esenţă, prin tranzacţie, părţile se obligă, în principal, de a nu
se adresa justiţiei pentru soluţionarea unui litigiu ori de a stinge
litigiul aflat pe rolul instanţelor de judecată537.
Potrivit Codului civil538, tranzacţia este contractul prin care
părţile convin să stingă ori să prevină declanşarea unui litigiu,
inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunţări reciproce
la drepturi ori prin transferurile unor drepturi de la o parte la cealaltă.
Dreptul care formează obiectul contractului de tranzacţie
trebuie să aibă caracter litigios cert sau eventual, adică învoiala
părţilor poate să aibă loc printr-o tranzacţie judiciară (cu privire la un
litigiu aflat pe rolul unei instanţe) sau printr-o tranzacţie
extrajudiciară (în afara unei judecăţi)539.
Pentru a se pune capăt unui drept asupra căruia planează
declanşarea unui litigiu (drept prelitigios) ori cu privire la un drept
litigios, tranzacţia trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
– să existe un drept litigios neîndoielnic pe rolul unei instanţe de
judecată sau pe punctul de a declanşa un proces;
– să existe intenţia părţilor de a stinge procesul ori de a-l
preîntâmpina;
– să existe concesii reciproce ori transferuri de drepturi de la o
parte la alta, fără ca acestea să aibă în mod obligatoriu valori egale.
Caracterul judiciar al dreptului poate fi înlăturat în cadrul
tranzacţiei prin următoarele operaţiuni juridice540:
– recunoaşterea de către una din părţi a dreptului invocat de
cealaltă parte;
– renunţarea de către una din părţi la dreptul asupra căruia
pretinde că i-ar aparţine;
– renunţarea la o acţiune în justiţie ori retragerea unei căi de atac;
– asumarea obligaţiei de a încheia în viitor un act având ca obiect
oricare dintre operaţiunile menţionate anterior;
– transferul unui drept sau asumarea unei obligaţii în schimbul
oricărei operaţiuni juridice anterior menţionate.
Esenţa contractului de tranzacţie constă în reciprocitatea
concesiilor, ceea ce înseamnă că o parte consimte la limitarea ori
înlăturarea dreptului său numai dacă cealaltă parte îşi manifestă
voinţa de a-i conferi anumite avantaje.
De altfel, caracterul reciproc al efectelor contractului de
tranzacţie este principalul element care distinge tranzacţia de alte
instituţii juridice, cum ar fi achiesarea sau desistarea.
Achiesarea înseamnă recunoaşterea necondiţionată a unei
pretenţii formulate în faţa instanţei de judecată, în vreme ce
tranzacţia presupune atât recunoaşterea, cât şi recunoaşterea
reciprocă a „drepturilor paralele ori antagoniste”, formulate de
părţi541.
537
D. Alexandresco, op. cit., p. 187-188.
538
Art. 2.267 alin. (1) C. civ.
539
Pentru detalii, a se vedea: M.N. Costin, C.M. Costin, Forţa obligatorie a contractului de tranzacţie
neconsemnat printr-o hotărâre de expedient, în „Revista de drept comercial” nr. 3/2007, p. 112; M.N. Costin,
C.M. Costin, Compatibilitatea contractului de tranzacţie cu litigiile de contencios administrativ, în Revista de
drept comercial nr. 12/2006, p. 110.
540
541
A se vedea: F. Moţiu, op. cit., p. 350; C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 633.
169
De asemenea, tranzacţia se deosebeşte de desistare, care
înseamnă renunţarea la judecată sau la drept fără niciun fel de
obligaţie din partea pârâtului, precum şi de ratificare, care reprezintă
o manifestare unilaterală de voinţă prin care o persoană confirmă un
act juridic, cu efect retroactiv.
6.3.1.1.2. Caractere juridice

Contractul de tranzacţie are următoarele caractere juridice:
a) este un contract consensual, dar, pentru a putea fi dovedit,
trebuie să fie încheiat în formă scrisă542. Forma scrisă este necesară
indiferent de valoarea contractului, cât şi „pentru a nu se da loc cu
prilejul probei tranzacţiei la un proces mai greu decât cel pe care
părţile au căutat să-l evite”543. Pe cale de excepţie, tranzacţia poate fi
un contract solemn, în ipoteza când, în schimbul renunţării ori
recunoaşterii efectuate de o parte, cealaltă parte înstrăinează bunul.
Dacă tranzacţia nu îmbracă forma autentică cerută de lege pentru o
astfel de înstrăinare, atunci contractul va fi lovit de nulitate absolută.
În cazul în care tranzacţia intervine în timpul şi în legătură cu un
litigiu aflat pe rolul unei instanţe de judecată, ea va putea fi formulată
şi sub formă verbală, care va fi menţionată într-un proces-verbal ce
va fi trecut în dispozitivul hotărârii ce se va pronunţa544;
b) este un contract bilateral, deoarece, aşa cum am arătat, se
caracterizează prin reciprocitatea efectelor pe care le creează, fiecare
parte este ţinută la executarea unei prestaţii în schimbul renunţărilor
sau promisiunilor celeilalte părţi;
c) este un contract cu titlu oneros, întrucât fiecare parte
urmăreşte un avantaj de natură patrimonială ori, cel puţin, să obţină
evitarea procesului ori a continuării sale, care implică cheltuieli de
judecată aferente;
d) este un contract comutativ, pentru că părţile cunosc existenţa
şi întinderea obligaţiilor ce le revin chiar de la momentul încheierii
tranzacţiei. Elementul aleatoriu, constând în incertitudinea privind
şansele fiecărei părţi de a câştiga procesul aflat pe rol ori procesul
eventual, este spulberat odată cu încheierea tranzacţiei;
e) este un contract intuitu personae, deoarece un rol
determinant în perfectarea tranzacţiei îl au calităţile persoanei cu care
se încheie acesta;
f) este, de regulă, un contract declarativ de drepturi, deoarece
recunoaşte drepturile preexistente ale părţilor.
Prin excepţie, tranzacţia poate produce şi efecte constitutive, şi
anume, în cazul când o parte efectuează sau promite că va efectua
anumite prestaţii prin care constituie un drept în favoarea celeilalte
părţi, în schimbul renunţărilor făcute de aceasta.
6.3.1.1.3. Condiţii de validitate

În principiu, tranzacţia trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii
de validitate valabile pentru orice convenţie, reglementate prin
dreptul comun în materie, cu unele particularităţi, pe care le vom
examina în cele ce urmează.
542
Art. 2.272 C. civ.
543
R. Sanilevici, Drept civil. Contracte, Universitatea Al.I. Cuza, Iaşi, 1982, p. 305.
544
C.S.J., dec. civ. nr. 637/1991, C. Ap. Iaşi, dec. civ. nr. 1218/1998, în Legis.
170
Astfel, în ceea ce priveşte capacitatea, întrucât renunţările pe
care le fac părţile au natura unor acte de dispoziţie, şi părţile
contractante trebuie să aibă capacitatea de a încheia astfel de acte.
În ce priveşte consimţământul părţilor la încheierea tranzacţiei,
subliniem că acestea trebuie să îndeplinească cerinţele generale de
validitate din dreptul comun. Tranzacţia poate fi afectată de aceleaşi
cauze de nulitate ca orice alt contract, dar nu poate fi anulată pentru
eroare de drept referitoare la chestiunile ce constituie obiectul
neînţelegerii părţilor şi nici pentru leziune545. Dacă tranzacţia este
judiciară, judecătorul este cel care va verifica existenţa consimţămân-
tului părţilor contractante.
Obiectul tranzacţiei trebuie să privească operaţiuni în legătură
cu care părţile pot să îşi facă concesiuni reciproce sau să îşi transfere
drepturi. De asemenea, tranzacţia nu poate avea ca obiect bunuri
scoase din circuitul civil sau chestiuni de stare civilă, de capacitate
civilă a persoanelor şi nici cu privire la drepturi asupra cărora părţile
nu pot să dispună conform legii546.
De asemenea, în ceea ce priveşte obiectul său, tranzacţia este
indivizibilă, iar în lipsa unei stipulaţii contrare, ea nu poate fi
desfiinţată în parte. Ca atare, nulitatea clauzelor, cu excepţia celor
considerate nescrise, conduce la nulitatea întregului contract547. În
doctrină548s-a menţionat că nu pot fi asimilate efectele tranzacţiei cu
cele ale unei hotărâri judecătoreşti definitive.
În privinţa cauzei, şi în cazul tranzacţiei trebuie, potrivit
regulilor generale, să existe, să fie licită şi morală. Dacă părţile au
urmărit prin tranzacţie atingerea unor scopuri ilicite, atunci contractul
de tranzacţie va fi lovit de nulitate absolută549.
6.3.1.2. Efectele contractului de tranzacţie

6.3.1.2.1. Interpretarea contractului
Renunţările de drepturi pe care le produce tranzacţia necesită,
pentru a stabili efectele contractului, un demers prealabil de
interpretare a acestuia.
Tranzacţia trebuie să se mărginească doar la obiectul ei şi să
privească doar cauza cu privire la care a fost încheiată. Ca atare,
interpretarea tranzacţiei trebuie să ţină seama de aceste prevederi,
indiferent că exprimarea intenţiei părţilor s-a făcut prin expresii
generale sau speciale, ori că aceasta rezultă în mod necesar din ceea
ce s-a prevăzut în cuprinsul contractului de tranzacţie.
În concluzie, intenţia părţilor trebuie constatată din ceea ce s-a
prevăzut în contract în mod expres, adică trebuie dedusă din
prevederile contractuale. Oricum, instanţa de judecată trebuie să
ceară lămuriri părţilor în legătură cu ceea ce au urmărit să facă prin
prevederile tranzacţiei şi să le explice consecinţele juridice care
decurg din contractul încheiat550.
545
Art. 2.273 C. civ.
546
Art. 2.268 alin. (1) C. civ.
547
548
M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1921, p. 668.
549
C. Ap. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 845/2004 în Lex expert.
550
Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 12/1985, în R.I. Motica, F. Moţiu, op. cit., p. 326.
171
6.3.1.2.2. Efectele extinctive
Părţile nu mai pot formula din nou acţiune în justiţie având ca
obiect drepturile stinse sau recunoscute prin tranzacţie. O asemenea
acţiune va fi respinsă de plano, ca urmare a faptului că operează
excepţia peremptorie, dirimantă, rezultată din tranzacţie551.
6.3.1.2.3. Efecte declarative

De regulă, tranzacţia dă naştere la efecte declarative, şi nu
constitutive sau translative, deoarece scopul contractului nu este de a
conferi părţilor drepturi noi, ci de a le recunoaşte drepturi
preexistente şi a le consolida în patrimoniul părţilor, prin ştergerea
caracterului litigios al acestor drepturi552.
De aceea, se spune că tranzacţia non est titlus, sed tituli
conferio553.
S-a exemplificat554 prin menţionarea speţei conform căreia dacă
pârâtul recunoaşte prin tranzacţie dreptul de proprietate al reclaman-
tului într-un proces în revendicare, în schimbul unei contraprestaţii a
reclamantului, acesta nu dobândeşte un drept nou de proprietate.
Din efectul declarativ al contractului de tranzacţie se desprind
următoarele consecinţe:
– tranzacţia va opera retroactiv chiar de la naşterea drepturilor
recunoscute reciproc;
– părţile nu sunt obligate să-şi garanteze reciproc drepturile pe
care şi le recunosc, deoarece obligaţia de garanţie nu incumbă decât
în cazul unor transmisiuni de drepturi, ceea ce nu este cazul
tranzacţiei, care doar înlătură caracterul litigios al acestora;
– dacă obiectul tranzacţiei îl constituie drepturi litigioase ori
prelitigioase imobiliare, contractul nu va fi supus, de regulă, nici
formei autentice ad validitatem şi nici înscrierii în cartea funciară,
deoarece numai actele constitutive ori translative de drepturi
imobiliare se află sub incidenţa normelor de carte funciară.
Hotărârea prin care se desfiinţează hotărârea de constatare a
tranzacţiei are acelaşi efect ca şi hotărârea de anulare sau de
constatare a nulităţii.
6.3.1.2.4. Efecte relative

În conformitate cu principiul relativităţii efectelor contractului,
care se suprapune, în cazul tranzacţiei, principiului relativităţii efectelor
hotărârii judecătoreşti, tranzacţia produce efecte numai faţă de părţi, nu
şi faţă de terţi, deoarece pentru aceştia este un restitutio alias acta.
Caracterul retroactiv al efectelor tranzacţiei nu este opozabil
terţilor care au dobândit, înainte de încheierea tranzacţiei, drepturi
asupra bunului litigios. Potrivit Codului civil555, tranzacţia poate fi
atacată cu acţiune revocatorie sau cu acţiune în declararea simulaţiei,
în aceleaşi condiţii ca orice alt act juridic.
551
Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., vol. III, p. 170-171.
552
A se vedea: D. Văduva, Definiţia şi efectul declarativ al contractului de tranzacţie, în „Dreptul”
nr. 3/2002, p. 18-37; R. Dincă, Contracte civile speciale în noul Cod civil, op. cit., p. 300.
553
Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., vol. III, p. 172.
554
555
Art. 2.278 alin. (1), teza a 2-a, C. civ.
172
6.3.1.3. Cauze de anulare a contractului de tranzacţie
În conformitate cu prevederile Codului civil556, tranzacţia poate
fi afectată de aceleaşi cauze de nulitate ca orice alt contract, cu două
excepţii: prima, referitoare la cazul de eroare de drept privind
chestiunile ce constituie obiectul litigiului părţilor, şi a doua, relativă
la leziune. Pentru aceste două situaţii o tranzacţie nu poate fi anulată.
Aşadar, este nulă tranzacţia care are ca obiect o cauză ilicită
sau imorală, ori prin care se fraudează legea ori drepturile terţilor.
Este anulabilă, de asemenea, tranzacţia pentru existenţa viciilor
de consimţământ.
Este nulă tranzacţia încheiată pentru executarea unui act juridic
lovit de nulitate absolută557, afară de cazul în care părţile au
tranzacţionat expres asupra nulităţii.
În cazul în care tranzacţia s-a încheiat pentru executarea unui
act anulabil, anularea contractului poate fi cerută numai de partea
care nu cunoştea cauza de anulabilitate la data încheierii tranzacţiei.
Este nulă, în sensul că este vorba de o nulitate absolută,
tranzacţia încheiată pe baza unor înscrisuri care, ulterior, s-au dovedit
a fi false558.
În sfârşit, tranzacţia asupra unui proces este anulabilă, la
cererea părţii care nu a cunoscut că litigiul fusese soluţionat printr-o
hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat559.
Tranzacţia prin care se pune capăt unui proces început,
constatată prin hotărâre judecătorească, poate fi desfiinţată prin
acţiune în nulitate sau acţiune în rezoluţiune ori reziliere, ca orice alt
contract precum şi prin acţiune revocatorie sau prin acţiune în
declararea simulaţiei.
Hotărârea prin care s-a desfiinţat tranzacţia în cazurile
menţionate conduce la lipsirea de efecte a hotărârii judecătoreşti prin
care s-a constatat contractul de tranzacţie560.

Contractul de tranzacţie este convenţia prin care părţile previn ori pun capăt unui litigiu, prin
concesii reciproce, care constau în renunţări reciproce la pretenţii sau promisiunea unei prestaţii noi în
schimbul renunţării făcute de cealaltă parte.
Sub aspectele ei procedurale, tranzacţia judiciară este reglementată de Codul de procedură
civilă. Părţile pot cere instanţei, oricând în timpul judecăţii, să dea o hotărâre care să consfinţească
învoiala lor. Dacă părţile se prezintă cu cererea la instanţă în ziua fixată pentru judecată, hotărârea va
556
Art. 2.273 C. civ.
557
Art. 2.274 C. civ.
558
Art. 2.275 C. civ.
559
Art. 2.277 C. civ.
560
Art. 2.278 alin. (2) C. civ.
173
putea fi pronunţată chiar de un singur judecător. Dacă însă părţile se înfăţişează într-o altă zi, atunci
hotărârea se va da în camera de consiliu.
Din punctul de vedere al formei, tranzacţia va fi încheiată în forma scrisă şi va face parte din
dispozitivul hotărârii. Hotărârea dată în cererea de tranzacţie, numită şi hotărâre de expedient, poate fi
atacată pentru motive procedurale numai cu recurs, ce va fi judecat de instanţa ierarhic superioară.
Prevederile procedurale evocate se aplică şi în cazul în care învoiala părţilor este urmarea procedurii
de mediere.
Contractul de tranzacţie are următoarele caractere juridice: consensual care necesită încheiere în
formă scrisă, bilateral, oneros, comutativ, intuitu personae, declarativ de drepturi, prin excepţie
constitutiv de drepturi.
Obiectul tranzacţiei trebuie să privească operaţiuni în legătură cu care părţile pot să îşi facă
concesiuni reciproce sau să îşi transfere drepturi.
Efectele contractului de tranzacţie: extinctiv, declarativ, prin excepţie constitutiv/translativ de
drepturi.
Anularea contractului de tranzacţie – cauză ilicită, imorală, eroare de drept, leziune, executarea
unui act lovit de nulitate absolută.
Concepte şi termeni de reţinut: contract de tranzacţie, hotărâre de expedient, efect prin

excepţie constitutiv de drepturi, efect declarativ de drepturi, procedură de mediere, efect extinctiv.
1. Definiţi noţiunea de contract de tranzacţie!

2. Precizaţi şi explicaţi caracterele juridice ale contractului de tranzacţie!
3. Prezentaţi cauzele de anulare a contractului de tranzacţie!
4. Care este condiţia de formă pentru încheierea valabilă a contractului de tranzacţie?
5. Care sunt efectele contractului de tranzacţie?
1. Contractul de tranzacţie este un contract:
a) cu titlu gratuit, liberalitate
b) real
c) sinalagmatic
d) cu titlu oneros, aleatoriu
174
2. Contractul de tranzacţie:
a) trebuie încheiat în formă scrisă pentru a putea fi probat
b) trebuie încheiat în formă scrisă pentru a fi valabil
c) trebuie încheiat în formă autentică pentru a fi valabil
3. Contractul de tranzacţie:
a) nu poate fi lovit de nicio cauză de nulitate
b) poate fi afectat de aceleaşi cauze de nulitate ca orice alt contract
c) este anulabilă pentru leziune
4. Tranzacţia produce de regulă următoarele efecte:

a) efecte constitutive
b) efecte declarative
c) efecte translative
5. Tranzacţia asupra stării civile sau capacităţii persoanelor este:

a) permisă în toate cazurile
b) permisă numai în anumite condiţii prevăzute de lege
c) interzisă
2013.
Tratate/ studii
1. D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, tom. VIII,
Bucureşti, 1925.
3. I.R. Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român, vol. II, Editura Socec, 1943.
4. I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Bucureşti, 1929.
175
2000.
8. Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol.III, ediţia a IV-a, Editura Universul
9. Fl. A. Baias, E.Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod Civil –
Comentariu pe articole – art.1-2664, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012.
Legislaţie
RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE
Unitatea 1: 1) b; 2) a; 3) d; 4) a; 5) b; 6) d; 7) b; 8) b; 9) c; 10) c.
Unitatea 2: 1) a; 2) c; 3) a; 4) b; 5) c; 6) d; 7) b; 8) c; 9) a; 10) d; 11) b; 12) c; 13) c; 14) d; 15)

b; 16) a; 17) c; 18) d; 19) c; 20) a; 21) a; 22) b.
Unitatea 3: 1) c; 2) a; 3) b; 4) a; 5) b; 6)... ; 7) c.
Unitatea 4: 1) c; 2) d; 3) c; 4) c; 5) b; 6) d; 7) b; 8) a; 9) a; 10) c; 11) b; 12) a; 13) c.
Unitatea 5: 1) c; 2) b; 3)... ; 4) c; 5) ... ; 6) ... .
Unitatea 6: 1) c; 2) a; 3) b; 4) b; 5) c.
176

Drept - Civil - Contracte - Speciale - Manual IFR

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept - Civil - Contracte - Speciale - Manual IFR

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BUJOREL FLOREA

Editură clasificată de Ministerul Educaţiei Naţionale prin

Editura Fundaţiei România de Mâine este membră

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă

Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.

Redactor: Constantin FLOREA

Editura Fundaţiei România de Mâine

Realizatori curs în tehnologie IFR

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

1.1. Introducere ………………………………………………………………………………... 12

2.1. Introducere ………………………………………………………………………………... 72

3.1. Introducere ………………………………………………………………………………... 124

4.1. Introducere ………………………………………………………………………………... 145

5.1. Introducere ………………………………………………………………………………... 160

6.1. Introducere ………………………………………………………………………………... 169

Răspunsuri la testele de evaluare/autoevaluare ……………………………………………. 179

Cuprinderea în planul de învăţământ a cursului de Drept civil – Contracte speciale porneşte de

Resurse şi mijloace de lucru

Structura cursului în tehnologie IFR

Teme de control (TC)

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii: 10 ore

1.3.2. Condiţiile de validitate a contractului de vânzare

1.3.2.1. Capacitatea părţilor

3. Incapacitatea funcţionarilor publici, judecătorilor sindici,

1.3.2.2. Consimţământul părţilor

1.3.3.1. Bunul vândut. Condiţii

a) Bunul să fie în circuitul civil

b) Bunul să existe sau să poată exista în viitor

1.3.3.2. Preţul vânzării. Condiţii

1.3.4. Cauza contractului de vânzare

1.3.5. Forma contractului de vânzare

1.3.6. Pactul de opţiune, promisiunea de vânzare şi promisiunea

1.3.6.1. Pactul de opţiune

1.3.6.2. Promisiunea unilaterală de vânzare

1.3.6.3. Promisiunea unilaterală de cumpărare

1.3.7. Dreptul de preempţiune

1.3.7.2. Caracterele juridice

1.3.7.3. Natura juridică

1.3.7.5. Nulitatea şi opozabilitatea dreptului de preempţiune

1.3.7.6. Pluralitatea de preemptori şi pluralitatea de bunuri

1.3.7.7. Dreptul de preempţiune în legi speciale

1.3.7.8. Stingerea dreptului de preempţiune

1.3.8. Efectele contractului de vânzare

1.3.8.1.1. Interpretarea clauzelor vânzării

1.3.8.1.2. Obligaţia de transmitere a dreptului vândut

1.3.8.1.3. Obligaţia de a preda lucrul vândut

1.3.8.1.4. Obligaţia de garanţie contra evicţiunii

1.3.8.1.7. Garanţia pentru buna funcţionare a lucrului prevăzută

1.3.8.2. Obligaţiile cumpărătorului

1.3.8.2.1. Obligaţia de plată a preţului

1.3.8.2.3. Obligaţia de suportare a cheltuielilor vânzării

1.3.9. Varietăţi de vânzare

1.3.9.2. Vânzarea în bloc

1.3.9.3. Vânzarea după mostră sau model209

1.3.9.5. Vânzarea pe gustate

1.3.9.7. Vânzarea bunurilor imobile

1.3.9.8. Vânzarea terenurilor forestiere216

1.3.9.9. Vânzarea moştenirii

1.3.9.10. Vânzarea cu plata preţului în rate şi rezerva

1.3.9.12. Vânzarea cu arvună