DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

Conf. univ. dr. Bujorel FLOREA

Introducere

Odată ce demersurile teoreticienilor şi practicienilor în zona creaţiilor intelectuale se

adâncesc, procesul de investigare ştiinţifică scoate la iveală idei şi teze dintre cele mai
interesante, pe măsura complexităţii şi imaginii fascinante pe care le oferă domeniul minţii,
imaginaţiei şi inspiraţiei umane.
Efortul nostru, materializat în cursul de faţă, se vrea a se alătura cu modestie abordărilor
fecunde, competente, deschise în ultima vreme de specialiştii de marcă în materie care au
examinat multiplele erori şi formulări ambigue ale legiuitorului în planul normelor juridice şi
al respectării principiilor fundamentale de drept aplicabile şi în spaţiul proprietăţii
intelectuale.
Am încercat să depăşim, unde am considerat că este cazul, tiparele abordărilor fixate doar
în planul actelor normative specifice domeniului şi le-am examinat în interacţiune cu alte
ramuri de drept compatibile, în special cu cea a dreptului civil, aflată la randu-i sub semnul
modernizării, din perspectiva Noului Cod civil.
Pentru corelarea normelor proprrietăţii intelectuale cu modificările şi completările actelor
normative adresate altor ramuri de drept care intersectează şi interferează cu creaţia
intelectuală, am formulat observaţiile critice şi propunerile de lege ferenda pe care le-am
considerat necesare.
Avalanşa de acte normative adoptate de legiuitor în domeniul analizat sau în alte domenii
conexe impune, în opinia noastră eforturi deloc simple în sensul cunoaşterii şi perfecţionării
acestora. Năzuim că lucrarea de faţă va avea darul de a se înscrie în demersurile menite să
atingă acest obiectiv.
Cursul se adresează în principal studenţilor şi masteranzilor, dar în egală măsură şi
specialiştilor care îşi dedică aptitudinile detectării căilor şi mijloacelor juridice optime pentru
adoptarea şi interpretarea unor norme în măsură să asigure protecţia deplină a creaţiilor
intelectuale.
 Obiectivele cursului

Generale: Dezvoltarea gândirii juridice a studenţilor pentru înţelegerea specificului

instituţiilor de dreptul proprietatii intelectuale si dezvoltarea capacitatii acestora de a asigura
asistenta juridica titularilor drepturilor de proprietate intelectuala.
Formarea de specialişti în domeniul juridic al proprietatii industriale, cunoasterea modurilor
de dobandire a titlurilor de protectie, a modalitatilor de transmitere si a mijloacelor de aparare
a acestor drepturi.
Specifice: Formarea deprinderilor studentilor pentru folosirea mijloacelor de drept in
vederea reducerii efectelor negative ale pirateriei si contrafacerii in domeniul proprietatii
intelectuale.
Aprofundarea normelor ce reglementează desfasurarea procedurilor in cadrul OSIM,
dobandirea capacitatilor de analiza si sinteza pentru a fi in masura sa identifice solutiile
practice la problemele legate de formalitatile de brevetare sau de inregistrare la OSIM a
creatiilor ori a semnelor distinctive cu aplicativitate industriala.

Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilitaţi privind:
 Stăpânirea terminologiei juridice adecvate dreptului proprietăţii
intelectuale, esenţială în întocmirea actelor juridice necesare eliberării
titlurilor de protecţie a creaţiilor intelectuale;
 Înţelegerea sensurilor proprii fiecărei categorii şi fiecărui concept juridic;
 Stăpânirea principiilor fundamentale şi a regulilor de dreptul proprietăţii
intelectuale;
 Interpretarea corectă a textelor juridice cuprinse în legislaţia proprietăţii
intelectuale;
 Capacitatea de a analiza şi interpreta actele normative aplicabile
domeniului de creaţii intelectuale şi de a soluţiona litigiile aferente
domeniului;
 Înţelegerea conţinutului şi semnificaţiei instituţiilor referitoare la dreptul de
autor si dreptul de proprietate industrială;
 Perfecţionarea discursului juridic, în sensul exprimării corecte şi clare în
limbajul juridic specific materiei;
 Analizarea unui titlu de protecţie în vederea aprecierii îndeplinirii
condiţiilor de formă şi de fond ale acestuia;
 Redactarea şi interpretarea diverselor contracte încheiate în scopul
valorificării drepturilor patrimoniale izvorâte din creaţiile intelectuale;

2
 Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi

de material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz,
aplicaţii, software utile, necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul
studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-
vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea
şi vizualizarea practică a noţiunilor predate. Activităţi tutoriale se pot desfăşura după
următorul plan tematic, prin dialog la distanţă, pe Internet, dezbateri în forum, răspunsuri
online la întrebările studenţilor în timpul e-consultatiilor, conform programului fiecărui tutore
(pe grupe şi discipline):
1. Clarificări conceptuale şi etape ale previziunii (o oră);
2. Forme, instrumente, proceduri şi practici folosite în coordonarea activităţii
specifice(o oră);
3. Clarificări conceptuale, principii şi cerinţe ale controlului/evaluării, metode şi instrumente
de control/evaluare, organizarea şi desfăşurarea controlului/evaluării (o oră);
4. Simularea unor work-shop-uri pentru familiarizarea studenţilor cu aplicaţiile practice,
studiile de caz, proiectele, prezentările individuale pe tematica cursurilor/seminarii. (o oră);
5. Fundamentarea strategiilor de marketing, elaborarea şi implementarea programelor de
marketing şi a metodelor de decizie în management (o oră).
 STRUCTURA CURSULUI
Cursul este compus din 13 unităţi de învăţare (Teme) predate fiecare de-a lungul a două
cursuri, în total 26 de cursuri:
CUPRINS
Unitatea de învăţare I.
Subiectele, obiectul si continutul drepturilor de autor si ale drepturilor conexe.

Unitatea de învăţare II.

Durata protectiei si limitele exercitarii dreptului de autor

Unitatea de învăţare III.

Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor. Gestiunea si apararea dreptului de autor si
a drepturilor conexe

Unitatea de învăţare IV
Gestiunea dreptului de autor şi a drepturilor conexe

Unitatea de învăţare V.
Subiectele, obiectul si conţinutul dreptului de inventator.

Unitatea de învăţare VI.

Condiţiile de brevetare a invenţiilor

Unitatea de învăţare VII.

Transmiterea, durata si apararea drepturilor privind inventiile.

Unitatea de învăţare VIII.

Dobândirea şi durata dreptului la marcă.

Unitatea de învăţare IX
Pierderea dreptului la marcă

Unitatea de învăţare X.
Protectia juridica a indicatiilor geografice

Unitatea de învăţare XI
Apărarea juridică a desenelor şi modelelor

4
 Unitatea de învăţare XII
Apărarea drepturilor privind modelele de utlitate

Unitatea de învăţare XIII

Procedura de înregistrare, publicare şi eliberarea certificatului de model de utilitate

Unitatea de învăţare XIV.

Protectia juridică a topografiilor produselor semiconductoare

Teme de control:
1. Subiectele, obiectul si continutul drepturilor de autor si ale drepturilor conexe. Durata
protectiei si limitele exercitarii dreptului de autor
2. Subiectele, obiectul si continutul dreptului de inventator. Conditiile si procedura de
brevetare a inventiilor
3. Protectia juridica a marcilor, topografiilor produselor semiconductoare si a modelelor de
utilitate

Bibliografie obligatorie:

Bujorel Florea, Dreptul proprietatii intelectuale, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2011,
Bujorel Florea, Dicţionar de dreptul proprietăţii intelectuale, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012,
Bujorel Florea, Dreptul proprietatii intelectuale - Dreptul de proprietate industriala, Editura
Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti 2007,
Bujorel Florea, Protectia juridica a topografiilor produselor semiconductoare in Revista
Romana de Drept Privat nr. 4/ 2008 paginile 51-82,
Bujorel Florea, Protectia juridica a modelelor de utilitate, Editura Universul Juridic,
Bucuresti 2009,
Yolanda Eminescu, Dreptul de autor.Legea nr. 8/1996 comentata, Editura Lumina Lex,
Bucuresti 1997,
Asociaţia Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale, Revista Română de Dreptul
Proprietăţii Intelectuale 2003 – 2012.
Bibliografie suplimentară:
Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile
conexe.Tratat, Editura All Beck, Bucuresti 2005.
Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Marcile si indicatiile geografice,
Editura All Beck, Bucuresti 2003
Yolanda Eminescu, Regimul juridic al creatiei intelectuale.Comentariul legii brevetelor de
inventie, Editia a 2-a , Editura Lumina Lex, Bucuresti 1997
Frederic Pollaud-Dulian, Le droit d’auteor , Ed. Economica, Paris 2005.
A. Bertrand. Marques et brevets. Dessins et modèles, Delmas, 1995
A. Bertrand, Le droit d`auteur et le droits voisins, Dallos, Paris, 1999
T. Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010
O. Camulschi, Cooperarea internaţională în domeniul proprietăţii industriale. Direcţii şi
perspective, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990
I. Macovei, Tratat de drept al proprietăţii intelectuale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010
G. Olteanu, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

Lista materialelor didactice necesare:

1. http://www.spiruharet.ro/facultati/biblioteca
2. Suportul de curs în sistemul e-learning.

Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă electronică, pe bază de grile, ţinându-se cont de
activitatea şi evaluarea pe parcurs la seminar/proiect a studentului.

6
 Unitatea de învăţare I.
Subiectele, obiectul si continutul drepturilor de
autor si ale drepturilor conexe.

Cuprins
1.1. Introducere......................................................................
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare...............
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare...........................................
1.3.1 Subiectele şi obiectul dreptului de autor
1.3.1.1Principiul adevăratului autor al operei. Excepţii de la
principiul adevăratului autor.
1.3.1.2.Pluralitatea de autori şi de subiecte ale dreptului de
autor. Opera comună şi opera colectivă.
1.3.1.3Autorul salariat şi regimul operelor realizate în cadrul
obligaţiilor de serviciu
1.3.1.4.Operele postume
1.3.1.5Obiectul protecţiei dreptului de autor
1.3.1.5.1. Categorii de opere protejate în dreptul
roman
1.3.1.5.2. Opere exceptate de la protecţia dreptului
de autor
1.3.1.6. Condiţiile cerute pentru protecţia dreptului de autor
1.3.2. Conţinutul dreptului de autor
1.3.2.1. Drepturile morale de autor
1.3.2.2. Drepturile patrimoniale de autor.
1.4. Îndrumar pentru autoverificare .................................

1.1. Introducere
Dreptul proprietăţii intelectuale desemnează totalitatea
drepturilor legate de protecţia creaţiei intelectuale, a autorilor
de opere ale spiritului şi a rezultatelor activităţii de creaţie sub
formele cele mai variate, precum şi protecţia celor mai
importante semne distinctive ale activităţii de comerţ.
Dreptul proprietăţii intelectuale reprezintă acea ramură de
drept al cărei obiect îl constituie normele juridice care
reglementează creaţiile intelectuale cu caracter literar, artistic
sau ştiinţific, precum şi creaţiile intelectuale cu aplicabilitate
industrială.
Disciplina dreptului proprietăţii intelectuale este formată
din două subramuri:
 a) subramura dreptului de autor;
b) subramura dreptului proprietăţii industriale.
a) Dreptul de autor, ca instituţie juridică, cuprinde
totalitatea
normelor juridice care reglementează raporturile referitoare la
realizarea şi protecţia operelor literare, artistice sau ştiinţifice.
Obiectul dreptului de autor îl constituie operele literare,
artistice sau ştiinţifice, indiferent de forma de exprimare, de
destinaţia sau de valoarea lor, idee consacrată în sistemul
Convenţiei de la Berna din 1886.
La rândul său, dreptul proprietăţii industriale sau
dreptul de proprietate industrială, ca instituţie juridică,
reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează
raporturile referitoare la creaţiile intelectuale aplicabile în
industrie şi la semnele distinctive ale acestei activităţi.
Solidaritatea dintre dreptul de autor şi dreptul de
proprietate industrială se reflectă şi în sensibilitatea sporită a
acestora, în raport cu alte ramuri de drept, la impactul
cuceririlor tehnico-ştiinţifice.
Asemănarea celor două categorii de drepturi se remarcă şi
în ceea ce priveşte influenţa decisivă pe care o exercită anumite
elemente asupra evoluţiei acestor drepturi.
Un prim element îl reprezintă extinderea caracterului de
echipă al activităţii creatoare, opera fiind tot mai frecvent
rezultatul colaborării mai multor autori, determinată de
complexitatea crescândă a creaţiei.
Cel de-al doilea element care influenţează evoluţiile celor
două categorii de drepturi intelectuale este folosirea mijloacelor
de un înalt nivel tehnic în activitatea creatoare. Deşi există un
oarecare decalaj în ceea ce priveşte gradul de utilizare a
mijloacelor tehnice perfecţionate în procesul de creaţie în
favoarea creaţiei tehnice, totuşi nici opera ştiinţifică, literară sau
artistică nu este la adăpost de influenţa tehnicii moderne. De
exemplu, utilizarea calculatoarelor în creaţia unor piese
muzicale a devenit un fapt cotidian.
Unitatea celor două categorii de drepturi intelectuale a
condus şi la înfiinţarea în anul 1967, a Organizaţiei Mondiale a
Proprietăţii Intelectuale (OMPI), organizaţie
interguvernamentală al cărei scop este, în principal,
înregistrarea, promovarea cooperării în administrarea
proprietăţii intelectuale şi activităţi programate cum ar fi:
promovarea acceptării mai largi a tratatelor existente,
actualizarea acestor tratate prin revizuiri, încheierea de noi
tratate şi participarea la activităţile de cooperare pentru
dezvoltare

8
 1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

 definirea noţiunii de drept de autor;
 înţelegerea principiului adevăratului autor al operei;
 însuşirea excepţiilor de la principiul adevăratului autor
al operei;
 desprinderea asemănărilor şi deosebirilor dintre opera
comună şi opera colectivă;
 reţinerea regulilor care guvernează regimul operelor
realizate în cadrul obligaţiilor de serviciu;
 desemnarea trăsăturilor juridice caracteristice operelor
postume;
 exemplificarea categoriilor de opere protejate de legea
română a dreptului de autor;
 însuşirea categoriilor de creaţii intelectuale excluse de la
protecţia legii dreptului de autor;
 prezentarea condiţiilor necesare pentru protecţia
dreptului de autor;
 prezentarea şi caracterizarea drepturilor morale şi
patrimoniale de autor.

Competenţele unităţii de învăţare:

 cunoaşterea terminologiei relative la subiectele, obiectul şi
conţinutul dreptului de autor şi ale drepturilor conexe;
 dezvoltarea capacităţii de a identifica distincţia dintre opera
comună şi opera colectivă;
 interepretarea corectă a textelor juridice referitoare la operele
de serviciu;
 dobândirea capacităţii de identifica operele protejate prin legea
dreptului de autor;
 cunoaşterea condiţiilor necesare pentru protecţia juridică a
operelor literare, artistice sau ştiinţifice;
 însuşirea caracterelor juridice ale drepturilor de autor şi
dobândirea aptitudinii de le caracteriza.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

 1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1Subiectele şi obiectul dreptului de autor

1.3.1.1. Principiul adevăratului autor al operei. Excepţii de la

principiul adevăratului autor.
Calitatea de autor al unei opere nu o poate avea, potrivit legii
române, decât persoana fizică sau persoanele fizice, singurele
susceptibile să realizeze o activitate intelectuală1, creativă, care
presupune personalitate, inteligenţă, simţ estetic, forţă creatoare,
facultatea de a gândi şi formula idei şi a le expune într-o formă
personală, autentică2.
Potrivit art. 3 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, autor este persoana
fizică sau persoanele fizice care au creat opera. Aşadar, persoana
protejată prin dreptul de autor este, în principiu, autorul operei. Cu
toate acestea, regula nu are caracter absolut, pentru că există
situaţii în care drepturile de autor pot fi exercitate şi de alte
persoane fizice sau juridice.
Potrivit Legii [art.4 alin.(1)] şi Convenţiei de la Berna
pentru protecţia operelor literare şi artistice (art.15) se prezumă
a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia
opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţă publică.
Prezumţia creată de textele de lege evocate are caracter
relativ, fiind prin urmare o prezumţie relativă, ceea ce înseamnă
că poate fi răsturnată prin proba contrară.
În raport cu genul operei pentru care se prezuma că o
persoană anume este autorul acesteia depinde şi obiectul probei
şi modul în care se efectuează dovada răsturnării prezumţiei3.
Literatura de specialitate a consemnat cazurile de excepţie
prevăzute în legislaţia anterioară armonizării în unele ţări europene
când drepturile asupra operei pot fi exercitate de alte persoane
decât autorul însuşi. În doctrina juridică explicaţiile au fost
fundamentate pe susţineri diverse, începând cu ideea unui mandat
din partea autorilor şi până la teza unui drept originar, lipsit de
anumite prerogative incompatibile cu calitatea de persoană
juridică.
Pentru interesul istoric al discuţiei vom sublinia că legislaţia
fostelor ţări socialiste a acordat o mai mare importanţă principiului
persoanei fizice ca adevărat subiect al dreptului de autor4.
1
Y.Eminescu, op. cit., p. 5.
2
Viorel Roş, op. cit., p. 56.
3
În acest sens, a se vedea I. Macovei, Tratat de drept al proprietăţii intelectuale, op.cit., p.425
10
 Cu titlu de exemplu, legea iugoslavă prevede o prezumţie
simplă a calităţii de autor în favoarea celui al cărui nume ori
pseudonim este înscris pe coperta operei.
Persoana juridică poate beneficia de protecţia dreptului de
autor în două situaţii:
1. a cesiunii exclusive contractuale (în cazul filmelor);
2. a cesiunii legale (în cazul operelor colective, în favoarea
persoanei fizice sau juridice care a organizat activitatea de creare a
operei).
Principiul adevăratului autor este consacrat şi de legea
poloneză, care precizează că excepţiile de la acest principiu nu pot
fi stabilite decât prin lege. Şi legea poloneză conţine prezumţia de
paternitate a operei.
Legea ungară, consacrând principiul adevăratului autor,
menţionează că nici persoana care a comandat opera, nici cea care
a revizuit-o nu sunt în măsură să pretindă statutul de autor al
operei.
Doctrina germană invocă o decizie a Tribunalului Suprem
care statuează cu claritate că, potrivit legii, dreptul de autor asupra
unei opere se naşte din actul real, efectiv al creaţiei şi nu se poate
renunţa la el prin acte juridice.
În doctrina română se operează distincţia între două
categorii de subiecte ale dreptului de autor: subiectele originare sau
primare şi subiectele derivate sau secundare5.
Subiectul originar (primar) l-ar reprezenta autorul nemijlocit,
creatorul operei, iar subiectul derivat ar fi persoana care a
dobândit, în virtutea unor anumite împrejurări, unele prerogative
ale dreptului de autor aparţinând autorului originar6.
Termenul „derivat”, utilizat în literatura juridică, are
semnificaţia de a desemna atât succesorii în drepturi ai autorului
prin acte inter vivos sau mortis causa, cât şi persoanele juridice (în
lipsa oricărei transmisiuni) în cazurile în care nu se poate stabili
cine este autorul unei opere create în cadrul unei instituţii publice.
Autorul unei opere derivate (operă creată pornind de la una
sau mai multe opere preexistente) este subiect primar al dreptului
de autor asupra operei respective şi nicidecum subiect secundar, al
cărui înţeles este cu totul altul, cum am arătat mai sus.
Activitatea de creaţie, nefiind un act juridic, nu este
guvernată de regulile privind manifestarea de voinţă. Prin urmare,
persoana care a creat opera dobândeşte calitatea de autor din
momentul creaţiei, independent de vârsta ori discernământul pe
care le are. Cu alte cuvinte, legea nu impune nici un fel de condiţie
4
N. Puşcaş, P. Truşcă, op. cit., p. 40-41.

5
V. Loghin, Despre subiectul dreptului de autor, în Justiţia nouă, nr. 6, 1957, p. 1028 şi urm; T.
Bodoaşcă „Dreptul proprietăţii intelectuale”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 39
6
C. Stătescu, Drept civil, Editura Didactic şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 53; V.Longhin, Despre
subiectul dreptului de autor, în Revista „Justiţie Nouă”, nr. 6/1957, p.1028 şi urm.
 cu privire la capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a creatorului
operei pentru a dobândi calitatea de autor al creaţiei. Singura
condiţie este ca opera să reflecte capacitatea creatoare a autorului
său.
Potrivit art. 3 al. 2 din Legea nr. 8/1996, în cazurile expres
prevăzute de lege, pot beneficia de protecţia acordată autorului
persoanele fizice şi persoanele juridice, altele decât autorul.
Aceştia pot exercita acele prerogative ale dreptului de autor,
constituind excepţii de la principiul adevăratului autor al operei,
pe care le consemnăm în următoarele cazuri:
a) succesorii în drepturi ai autorilor. Sunt subiecţi ai
dreptului de autor care pot exercita unele drepturi morale de autor,
drepturile patrimoniale fiind exercitate pe o durată limitată (art. 11
alin. (2) şi art. 25 alin. (1);
b) cesionarii legali ai drepturilor de autor. Este ipoteza
operelor rezultate în cadrul unor obligaţii de serviciu, când unitatea
angajatoare exercită drepturile patrimoniale de autor şi nu autorii
adevăraţi ai acestor opere(art.44);
c) cesionarii convenţionali ai drepturilor patrimoniale.
Drepturile patrimoniale de autor transmise prin contractul de
cesiune se exercită, în acest caz, în limitele şi pe durata convenită
între cedent şi cesionar (art.39);
d) organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor.
Alături de gestionarea drepturilor patrimoniale de autor, aceste
organisme pot exercita şi unele drepturi morale (art.25 alin. (1) şi
art. 11 alin. (2)).
e) persoana fizică sau juridică din iniţiativa, sub
responsabilitatea şi sub numele căreia a fost creată opera. Este
cazul operelor colective când dreptul de autor aparţine şi se
exercită de către aceste persoane (art. 6 alin. (2)).
f) persoana fizică sau juridică prin intermediul căreia se
face publică opera. Când opera este adusă la cunoştinţa publică
sub formă anonimă sau sub un pseudonim care nu permite
identificarea autorului, dreptul de autor se exercită de persoanele
care au publicat opera, cu consimţământul autorului, atâta vreme
cât acesta nu-şi dezvăluie identitatea (art. 4 alin. (2)).
În stadiul actual al dezvoltării fără precedent a mijloacelor de
difuzare a operelor are loc un fenomen de amplificare a creaţiei de
grup, realizată în cadrul unităţilor angajatoare, în detrimentul
creaţiei individuale. În aceste condiţii, principiul adevăratului autor
se confruntă cu problema extinderii calităţii de autor. Este vorba de
drepturile ce decurg din această calitate pentru unii auxiliari ai
creaţiei, cum ar fi producătorii de fonograme şi videograme,
precum şi organismele de radiodifuziune şi televiziune. Literatura
de specialitate7 opinează că interesele acestor auxiliari trebuie
protejate, dar că ar fi inoportună extinderea calităţii de autor în
7
A. Francon, L’avenir du droit d`auteur în Revue de droit intelectuel, L`ingénieur Conseil, 1986, nr.
12, p. 385 şi urm.
12
 favoarea lor.

1.3.1.2. Pluralitatea de autori şi de subiecte ale dreptului de

autor. Opera comună şi opera colectivă
Operele pot fi rezultatul activităţii creatoare a unui singur
autor sau a mai multor autori. În acest ultim caz ne situăm în
prezenţa unei pluralităţi de autori şi de subiecte ale dreptului de
autor. Participarea mai multor persoane la realizarea unei opere
poate îmbrăca forme diferite.8
Opera originală este acea operă de creaţie care nu se află în
nici un fel de raport de dependenţă cu o altă operă preexistentă.
Opera derivată este opera la a cărei creaţie s-a pornit de la
una sau mai multe opere preexistente (traducerile, adaptările,
preluările, culegerile, selectările etc. care implică o activitate de
creaţie intelectuală).
Opera compozită este creaţia nouă în care se află
încorporată o operă preexistentă fără ca autorul operei preexistente
să colaboreze la crearea noii opere (o melodie compusă pentru a
acompania o operă preexistentă).
După criteriul realizării operelor prin colaborare, al
pluralităţii de autori, legislaţiile disting categorii diferite de opere.
Unele sisteme de drept, cum ar fi de pildă cel francez,
clasifică operele după criteriul amintit în opere de colaborare,
colective şi compozite.9 Din perspectiva acestui criteriu, legea
română vorbeşte despre opera comună ş i opera colectivă.

Opera comună
Potrivit art. 5 al. 1 din Legea nr. 8/1996, opera comună este
opera creată de două sau mai multe persoane în colaborare.
Calitatea de subiect al dreptului de autor a unei opere comune
o au în mod firesc toţi realizatorii acesteia. Astfel, dispoziţiile art. 5
alin. 2 prevăd faptul că dreptul de autor asupra unei opere comune
aparţine coautorilor, între care unul poate fi autorul principal.
Opera comună este o operă unitară a cărei caracteristică
decurge din pluralitatea de autori şi de subiecte ale dreptului de
autor, activitatea creatoare fiind desfăşurată în aceeaşi unitate de
timp.
Caracterul unitar al operei comune nu înseamnă în mod
necesar şi indivizibilitatea acesteia. În funcţie de posibilitatea sau
imposibilitatea determinării contribuţiei fiecărui coautor, opera
comună poate fi divizibilă sau indivizibilă.
Indivizibilitatea reprezintă regula, iar divizibilitatea
excepţia. Spre exemplu, dacă un curs universitar exprimă pe
coperta de serviciu contribuţia fiecărui autor, acea operă este
8
În funcţie de legăturile pe care unii autori le-au avut cu operele preexistente, create de alţi autori,
operele au fost calificate în opere originale, derivate şi compozite.
9
Y. Eminescu, op. cit., p. 58.
 divizibilă prin voinţa autorilor.
Chiar dacă o operă având o pluritate de autori are
caracter divizibil, datorită comunităţii de concepţie şi abordare,
contribuţiile individuale ale autorilor se înscriu într-un tot
unitar.
Fiecare participant creator la realizarea operei comune are
atât calitatea de autor al contribuţiei sale personale, cât şi
calitatea de coautor al operei privită în întregul său.
Exploatarea operei comune este guvernată de principiul
acordului comun al coautorilor, numită şi regula
unanimităţii.10 Potrivit acestui principiu, coautorii nu pot exploata
opera în lipsa unei convenţii contrare decât dacă s-au pus de acord
în această privinţă (art. 5 alin. 3 din Legea nr. 8/1996). Refuzul
consimţământului din partea unui coautor trebuie să fie temeinic
motivat. Cu toate că legea română nu stipulează, considerăm,
alături de alţi autori11, că refuzul poate fi supus examinării de către
instanţa de judecată, care va cenzura în ce măsură motivarea este
temeinică ş i legală.
Astfel stau lucrurile şi în dreptul francez, legea prevăzând
în mod expres că „în caz de dezacord” (între coautori) va hotărî
instanţa de judecată.12
Apreciem că dispoziţiile relative la principiul unanimităţii
sunt de strictă interpretare, regula nu interzice aptitudinea
fiecărui autor de a exercita de unul singur, fără acordul
celorlalţi coautori, drepturile menite să contribuie la apărarea
operei comune.
Astfel, oricare coautor este liber să solicite încetarea actelor
de folosire a operei efectuate de terţe persoane fără
consimţământul coautorilor, întrucât exercitarea drepturilor
vizând apărarea operei profită tuturor coautorilor13.
Remuneraţia pentru exploatarea operei comune se cuvine
coautorilor conform convenţiei acestora. În lipsa unei convenţii,
remuneraţia se împarte proporţional cu părţile din contribuţie ale
autorilor sau în mod egal, dacă aceste părţi nu pot fi determinate.

Opera colectivă
Potrivit art. 6 al. 1 din Legea nr. 8/1996 este operă colectivă
acea operă în care contribuţiile personale ale autorilor formează un
tot, fără a fi posibil din cauza naturii operei să se atribuie vreun
drept distinctiv vreunuia dintre autori asupra ansamblului operei
create.
Constituie opere colective: ziarele, culegerile ştiinţifice,
10
A se vedea V.Roş, op. cit., p. 59
11
A se vedea V.Roş, op. cit., p. 59.
12
A. Françon, Courts de propriété littéraire, artistique et industrielle, Litec, 1996, p. 189 şi art. 113
alin. 3 CPI francez.
13
În acest sens, a se vedea A. Ionescu, N.Comşa, M.Mureşan, Dreptul de autor în România, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 1969, p.61
14
 enciclopediile, antologiile, dicţionarele etc. Pentru crearea şi
publicarea lor este nevoie de eforturi financiare considerabile pe
care nu le pot susţine autorii.
Opera colectivă este realizată din iniţiativa, sub
responsabilitatea şi sub numele unei persoane fizice sau juridice
care are rol coordonator, dar nu şi întotdeauna calitatea de creator.
Se aseamănă cu opera comună având, de asemenea, caracter
unitar, o pluralitate de contribuţii ale coautorilor, fiind rezultatul
unei activităţi de creaţie desfăşurată în aceeaşi unitate de timp.
În schimb, opera colectivă se deosebeşte fundamental de
opera comună prin imposibilitatea atribuirii de drepturi distincte
autorilor asupra ansamblului operei create.
Literatura de specialitate14 a subliniat că desfăşurarea
activităţii de creaţie a autorilor în aceeaşi unitate de timp prin
contribuţii concomitente reprezintă un criteriu de delimitare a
operelor comune şi colective de operele derivate. În cazul operelor
derivate activitatea de creaţie presupune o succesiune în timp,
opera preexistentă fiind utilizată pentru elaborarea celei
subsecvente.
Uneori, obiectul operelor colective poate fi complex prin
reunirea elementelor de natură diferită (regia, scenariul, dialogul,
compoziţia muzicală etc.), iar persoanele care participă la realizarea
lor dobândesc un drept de autor asupra operei lor individuale
cuprinse în opera colectivă, fără a li se putea stabili vreun drept
distinct asupra operei colective în ansamblul ei.
Raporturile dintre creatorii operei colective şi persoana din
iniţiativa căreia s-a realizat opera sunt stabilite prin contractul
încheiat între aceste părţi. De asemenea, atât modalitatea de
exercitare a dreptului de autor, cât şi remuneraţia cuvenită autorilor
sunt supuse convenţiei părţilor. În lipsa unei convenţii contrare,
drepturile patrimoniale asupra întregului aparţin persoanei
organizatoare care dobândeşte în aceste condiţii dreptul de a difuza
opera, dreptul de a o reproduce, de a face copii, de a exploata
opera prin difuzare, închiriere etc.
Realizând opera, fiecare colaborator este recunoscut drept
coautor, munca sa de creaţie fiind recompensată15.

1.3.1.3. Autorul salariat şi regimul operelor realizate în cadrul

obligaţiilor de serviciu.
Operele de serviciu reprezintă acele opere realizate de
autorii salariaţi ai unei organizaţii în cadrul obligaţiilor
profesionale ce decurg din contractul de muncă.
Regimul operelor de serviciu şi al drepturilor autorilor
salariaţi este reglementat prin art. 44 din Legea nr. 8/1996, text
14
Y. Eminescu, op. cit., p. 61.
15
Pentru detalii privind asemănările şi deosebirile dintre opera comună şi opera colectivă, a
se vedea, T. Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura Universul Juridic, op.cit., p.28-
37.
 care formulează următoarele reguli în materie:
1. regula formulată implicit potrivit căreia, întotdeauna,
drepturile morale de autor aparţin persoanei fizice creatoare a
operei;
2. regula după care drepturile patrimoniale pentru operele de
serviciu aparţin autorului, cu excepţia cazurilor în care există o
clauză contrară;
3. autorul poate, pe cale de convenţie, să cesioneze drepturile
patrimoniale pe o perioadă de timp. Termenul cesiunii nu poate
depăşi perioada de protecţie a drepturilor patrimoniale de autor;
4. dacă părţile nu au prevăzut în convenţie termenul cesiunii,
acesta este de 3 ani de la data predării operei;
5. la expirarea termenului convenit sau, în lipsa acestuia, la
expirarea termenului de 3 ani, drepturile patrimoniale revin
autorului;
6. în orice situaţie, autorul salariat îşi păstrează dreptul
exclusiv de utilizare a operei ca parte din ansamblul creaţiei sale.
Legea conţine dispoziţii cu caracter derogator de la dreptul
comun pentru autorii programelor de calculatoare (art. 74), ai
operelor fotografice (art. 86), pentru artiştii interpreţi sau
executanţi (art. 100) care au calitatea de autori salariaţi, probleme
pe care le vom aborda în alte capitole ale cursului.

1.3.1.4. Operele postume

Prin expresia opere postume se desemnează în mod
nediferenţiat operele care nu au fost aduse la cunoştinţa publicului
în timpul vieţii autorului lor.
I. Totuşi, va trebui să facem diferenţa între situaţia când
autorul şi-a manifestat voinţa cu privire la publicarea operei şi
cazul în care autorul nu s-a manifestat în nici un fel în sensul
publicării sau nu a operei sale.
În prima ipoteză distingem între:
a) operele pentru care autorul a decis în timpul vieţii
aducerea la cunoştinţă publică, dar a căror publicare are loc după
decesul autorului, caz în care nu avem de a face cu opere postume;
b) operele pentru care autorul a decis în timpul vieţii să nu fie
publicate, situaţie în care dorinţa autorului trebuie respectată şi
nu se mai pune problema operelor postume16.
În ceea ce priveşte cea de a doua ipoteză,şi anume aceea în
care autorul nu s-a manifestat în nici un fel cu privire la aducerea la
cunoştinţă publică a operei sale, ne aflăm în prezenţa operelor
postume.
II. De asemenea, este necesar să distingem între diversele
categorii de opere. Astfel, cu titlu de exemplu, în cazul
corespondenţei, autorul operei este expeditorul, iar proprietarul
16
În acelaşi sens, a se vedea, T. Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura Universul
Juridic, op.cit., p. 26
16
suportului este destinatarul, în vreme ce difuzarea corespondenţei nu
se poate face decât cu consimţământul destinatarului.
După moartea destinatarului, dacă nu şi-a exprimat vreo
dorinţă, difuzarea corespondenţei se face cu consimţământul
succesorilor destinatarului, pe o perioadă de 20 de ani.
III. Totodată, se cuvine să deosebim situaţiile în care se află
autorul la data realizării operei.
Astfel, nu se pune problema regimului operelor postume în
cazul autorului salariat care realizează opere în cadrul executării
contractului individual de muncă, operele de serviciu nefiind
supuse acestui regim.
În acelaşi mod se prezintă situaţia în cazul operelor realizate
după
comandă pe care autorul lor nu le-a predat în timpul vieţii sale
către beneficiar.
Exceptează de la această regulă, lucrările pregătitoare
(proiecte, schiţe, fotografii, portrete etc.), cu condiţia să nu
reprezinte opere de creaţie originală ş i să nu fi fost publicate în
timpul vieţii autorului.

Reglementarea operelor postume în legislaţia română în

vigoare
Potrivit legislaţiei în vigoare, regimul operelor postume se
desprinde din formularea următoarelor reguli:
1) operele pentru care autorul şi-a manifestat în timpul vieţii
voinţa de a le aduce la cunoştinţă publică (indiferent sub ce
formă: contract de exploatare, testament, contract de comandă,
donaţie, scris sau oral etc.) nu sunt opere postume şi, prin
urmare, nu se supun regimului acestora;
2) dovada manifestării de voinţă se poate face prin orice
mijloc de probă, indiferent de forma acesteia (scrisă sau orală,
înregistrată pe casete video, bandă magnetică etc.);
3) operele pentru care autorul nu şi-a manifestat în timpul
vieţii voinţa cu privire la divulgare nu pot fi publicate de către
moştenitori potrivit legii civile, pe durată nelimitată.
Dacă autorul operei nu are moştenitori exerciţiul dreptului
de publicare a operelor postume revine organismului de
gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului sau,
după caz, organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare
număr de membri din domeniul respectiv de creaţie.
Persoana care publică o operă postumă beneficiază de aceleaşi
drepturi patrimoniale ca şi autorul: dreptul exclusiv de a utilizaşi
exploata operaşi de a consimţi la utilizarea ei de către alte persoane.
Dreptul de suită în cazul operelor de artă plastică este recunoscut
însă numai autorului.
Durata drepturilor persoanei care publică o operă postumă este
de 25 de ani, din momentul în care a fost adusă pentru prima oară la
cunoştinţă publică, ceea ce înseamnă că reeditările nu prelungesc
durata de protecţie.
 1.3.1.5. Obiectul protecţiei dreptului de autor
Acesta include totalitatea operelor, creaţii ale spiritului
din domeniul literar, artistic şi ştiinţific, oricare ar fi
modul sau forma de exprimare a acestora.
Sfera, întinderea, precum şi conţinutul operelor protejate
sunt determinate prin lege.

1.3.1.5.1. Categorii de opere protejate în dreptul român

Majoritatea legilor naţionale privind dreptul de autor se
mărginesc fie să definească cu caracter general obiectul
protecţiei, fie să facă referiri la cele trei mari categorii de
clasificări doctrinare ale operelor de autor: literare, artistice şi
muzicale17, fără să enumere categoriile de opere protejate..
Legea noastră, corelându-se cu legislaţiile adoptate în
alte ţări în ultimii ani, prezintă cu caracter exemplificativ
(enumerarea nefiind limitativă) categoriile de opere originale şi
derivate care constituie obiect al protecţiei dreptului de autor.
Astfel, potrivit art. 7 din Legea nr. 8/1996, sunt recunoscute ca
obiect al protecţiei operele originale de creaţie intelectuală,
oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă
de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum
sunt:
a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele,
predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte opere (romane,
poezii, nuvele etc. indiferent de conţinut: ficţiune sau
nonficţiune; indiferent de scop: distracţie, educaţie, reclamă,
propagandă, informaţie etc.; indiferent de formă: manuscris,
dactilografiere, tipăritură, carte, pamflet, pliant, ziar, revistă),
scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator.
Pentru prima dată sunt protejate programele pentru
calculator. Sub incidenţa Decretului 321/1956 acestea nu erau
protejate, astfel încât fiecare autor asigura o protecţie prin
păstrarea secretului.
b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi:
comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele
şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice;
c) compoziţiile muzicale, cu sau fără text (indiferent de
gen: muzică uşoară sau clasică, coruri, opere, operete, muzică
de cameră etc.);
d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele
coregrafice şi pantomimele;
e) operele cinematografice, precum şi orice alte opere
audiovizuale (filme mute sau sonore, indiferent de gen -
artistice, documentare, jurnale de actualităţi);
17
Y.Eminescu, op. cit., p. 83.

18
 f) operele fotografice, precum şi orice alte opere
exprimate printr-un procedeu analog fotografiei (în vechea
lege erau protejate doar fotografiile artistice);
g) operele de artă grafică sau plastică cum ar fi:
operele de sculptură, pictură, grafică, gravură, litografie, artă
monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi
a metalului, desene, design, precum şi operele de artă aplicate
produselor destinate unei utilizări practice, indiferent dacă sunt
bidimensionale (desene, picturi, litografii etc.) sau
tridimensionale (sculpturi etc.);
h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi
lucrările grafice ce formează proiectele de arhitectură;
i) lucrările plastice, hârtiile şi desenele din domeniul
topografiei, geografiei şi ştiinţei în general.
De asemenea, operele derivate constituie obiect al
protecţiei dreptului de autor, potrivit art. 8 din lege, cu condiţia
să nu prejudicieze drepturile autorilor operei originale.
În rândul operelor derivate care se bucură de protecţie,
textul de lege enumera, cu titlu de exemplu:
a) traducerile, adaptările, adnotările, lucrările
documentare, aranjamentele muzicale şi orice alte transformări
ale unei opere literare, artistice sau ştiinţifice care reprezintă o
muncă intelectuală de creaţie;
b) culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice,
cum ar fi enciclopediile şi antologiile, colecţiile sau
compilaţiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv
bazele de date care, prin alegerea sau dispunerea materialului
constituie creaţii intelectuale.
Faţă de Convenţia de la Berna din 1886, legea română a
dreptului de autor este mai cuprinzătoare, întrucât enumeră în
obiectul protecţiei şi opere cum ar fi programele pentru
calculator, comunicările, studiile, cursurile universitare,
manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice.
Esenţial este însă faptul că, atât în dreptul nostru, cât şi
în dreptul convenţional enumerarea nu este limitativă şi prin
urmare sfera categoriilor de opere protejate este mai largă.
In sistemul de drept francez, inclusiv creaţiile
industriei de îmbrăcăminte şi podoabele sunt enumerate printre
operele protejate.
Multe legi naţionale privind dreptul de autor tratează
bijuteriile de artă, lămpile, mobila, tapetele etc. ca pe opere de
creaţie intelectuală, în vreme ce unele protejează înregistrările
sonore, benzile şi difuzările prin unde radio.18
În dreptul de autor se face distincţie între operă, pe de o
parte, ca produs al activităţii de creaţie intelectuală şi bunul
material, pe de altă parte, adică manuscrisul, partitura muzicală,
tabloul, discheta etc. în care se concretizează opera creată.
18
W. I. P.O., op. cit.,p. 145.
 Din această perspectivă, autorul unei opere dobândeşte
două categorii de drepturi:
a) un drept de autor asupra creaţiei sale;
b)un drept de proprietate, pur şi simplu, asupra
suportului material (manuscrisului).
Potrivit opiniei exprimate în doctrina noastră juridică,
autorul unei opere literare, artistice sau ştiinţifice poate să
înstrăineze dreptul de proprietate personală asupra suportului
material al operei sale, poate să nu mai aibă nici una din copiile
acesteia, nici unul din exemplarele care au fost reproduse,
difuzate şi totuşi el să-şi păstreze dreptul de autor asupra acelei
opere. Această concluzie rezultă din conţinutul art. 47 (alin. 6)
din Legea nr. 8/1996 care precizează ca dobândirea proprietăţii
asupra suportului material al operei nu conferă prin ea însăşi
un drept de exploatare exclusivă asupra operei. Art. 22 din
aceeaşi lege subliniază că proprietarul sau posesorul unei opere
este dator să permită accesul autorului şi să pună la dispoziţia
acestuia opera respectivă pentru exercitarea dreptului de autor.

1.3.1.5.2. Opere exceptate de la protecţia dreptului de

autor
Nu pot beneficia, potrivit legii (art. 9), de protecţia
dreptului de autor:
1. ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice,
procedeele, metodele de funcţionare sau conceptele matematice
ca atare şi invenţiile conţinute într-o operă, oricare ar fi modul
de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare;
2. textele oficiale de natură politică, legislativă,
administrativă, judiciară şi traducerile oficiale ale acestora;
3. simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor
publice şi ale organizaţiilor, cum ar fi: stema, sigiliul, drapelul,
emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia;
4. mijloacele de plată;
5. ştirile şi informaţiile de presă;
6. simplele fapte şi date.
Enumerarea are caracter limitativ.

1.3.1.6. Condiţiile cerute pentru protecţia dreptului de autor

Condiţia formei concrete de exprimare a operei
În art. 7 din Legea nr. 8/1996 se prevede că obiect al
dreptului de autor îl constituie operele originale de creaţie
intelectuală, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau
forma concretă de exprimare.
Aşadar, pentru ca opera şi autorul ei să se bucure de
protecţia legii, trebuie ca opera să fie originală, subînţelegându-
se că aceasta trebuie să se exprime într-o formă concretă,
20
 indiferent de nuanţa formei de exprimare. Cu toate că legea
utilizează noţiunea de formă de exprimare, opinăm, alături de
alţi autori, că, de fapt, completă ar fi fost formula forma de
expresie, având o altă semnificaţie, mai profundă. în timp ce
forma de exprimare se asociază cu o prezentare fără
originalitate, comună, neutră, ce nu caracterizează creaţia
intelectuală, „forma de expresie" pune în evidenţă
personalitatea autorului, asociindu-se pe deplin cu activitatea de
creaţie a spiritului.
Condiţia susceptibilităţii operei de aducere la cunoştinţă
publică
O operă este susceptibilă de aducere la cunoştinţa
publicului prin reproducere, executare, expunere, reprezentare
sau orice alt mijloc, dar este recunoscută şi protejată independent
de aducerea ei la cunoştinţa publică.
Folosirea ideilor dintr-o operă preexistentă este licită,
deoarece ideile nu sunt protejate, dar dacă preluarea se extinde
şi la forma în care este îmbrăcată ideea, este nevoie de
autorizarea autorului.

1.3.2. Conţinutul dreptului de autor.

Caracterul complex al dreptului de autor este reflectat şi
de conţinutul acestuia, care înglobează două categorii de
prerogative ce-i conferă specificitate şi anume:
- prerogative personale nepatrimoniale şi
- prerogative patrimoniale.

1.3.2.1. Drepturile morale de autor

Drepturile morale de autor reprezintă expresia
juridică a legăturii existente între operă şi creatorul ei 19.
Drepturile morale de autor influenţează dreptul de autor în
asemenea măsură, încât înlătură aplicarea regulilor de drept
comun.
Potrivit doctrinei, în special celei franceze, care acordă
o atenţie specială drepturilor morale, acestea preced drepturilor
patrimoniale, le supravieţuiesc şi exercită o autoritate
predominantă asupra lor.20 Chiar şi după ce autorul unei opere a
cesionat drepturile sale patrimoniale el îşi păstrează drepturile
morale de autor ca o consecinţă a caracterului independent al
acestora.21
In doctrina română se utilizează expresia „drepturi
personale nepatrimoniale" prin care se desemnează sfera
drepturilor morale în general, în care se includ şi drepturile
morale de autor.
19
A se vedea, I.Macovei, Tratat de drept al proprietăţii intelectuale, op.cit., p.445
20
A se vedea, V.Roş, op. cit., p. 106.
21
A se vedea, W.I.P.O., op. cit., p. 148.
 Temeiul drepturilor morale de autor rezidă în
asigurarea protecţiei personalităţii autorului. Cu toate acestea,
drepturile morale de autor nu se suprapun, sub toate aspectele,
cu drepturile personalităţii. Aria lor este mai largă întrucât
protejează autorul împotriva oricărei atingeri aduse operei şi nu
numai împotriva acelora îndreptate contra onoarei sau reputaţiei
autorului.
Sediul materiei îl constituie art. 252 Cod civil
(„Ocrotirea personalităţii umane”) şi art. 10 din Legea nr.
8/1996.
În conformitate cu art. 252 Cod civil orice persoană
fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane
precum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică,
demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă
creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică22.
Potrivit art. 10 din Lege, autorul unei opere are
următoarele drepturi morale:
a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă
opera la cunoştinţa publică (dreptul de divulgare)
b) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor
al operei (dreptul la paternitate);
c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la
cunoştinţa publică (dreptul la nume);
d) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi
de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri
aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa
(dreptul la respectul integrităţii operei sau la inviolabilitatea
operei);
e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este
cazul, pe titularii drepturilor de exploatare, prejudiciaţi prin
exercitarea retractării (dreptul la retractare).

Caracterele juridice ale drepturilor morale de autor

Legea română nu enunţă în mod expres caracterele
juridice ale drepturilor morale de autor, dar acestea se degajă
implicit din unele dispoziţii ale legii.
Dreptul moral de autor are următoarele caractere juridice:
a) caracterul legăturii strict personale, în sensul că este
ataşat de persoana autorului operei;
a) caracterul inalienabil şi insesizabil;
b) caracterul perpetuu;
c) caracterul imprescriptibil;
d) caracterul absolut, opozabil erga-omnes;
b) caracterul netransmisibil (cu excepţia exerciţiului
dreptului de divulgare, al dreptului la paternitatea şi al dreptului
Conţinutul art. 252 Cod civil a fost redat astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2011
22

pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011.
22
la inviolabilitatea operei).
a) Caracterul strict personal al dreptului moral
determină ca acesta să nu poată fi exercitat decât de către
autorul operei. Dacă drepturile patrimoniale sunt susceptibile de
desprindere de persoana titularului, drepturile morale sunt
strâns legate de persoana autorului.
Drepturile morale de autor cuprind elemente pozitive şi
elemente negative.
În principal, caracterul legăturii strict personale al
dreptului moral se manifestă prin elementele sale pozitive, care
constau în dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod şi când
va fi adusă opera la cunoştinţă publică.
În subsidiar, elementele negative ale dreptului de autor,
cum ar fi dreptul titularului de a se opune oricărei atingeri
aduse calităţii de autor şi integrităţii sale, sunt susceptibile de
detaşare de persoana autorului. Avem în vedere transmiterea
exerciţiului acestor drepturi moştenitorilor, pe durată nelimitată.
b) Caracterul inalienabil şi insesizabil al drepturilor
morale de autor
Inalienabilitatea drepturilor morale de autor constă,
potrivit legii (art. 11 alin. 1. din Legea nr. 8/1996), în
interzicerea vreunei renunţări sau înstrăinări având ca obiect
aceste drepturi.
Caracterul inalienabil al drepturilor morale se justifică
prin destinaţia lor, aceea de a asigura protecţia personalităţii
autorului. A renunţa la protecţia personalităţii sale, echivalează
pentru autor cu asumarea riscului dispariţiei sale morale, al
autodistrugerii morale.
Principiul inalienabilităţii drepturilor morale cunoaşte
unele excepţii care rezultă fie din voinţa autorului, fie din
natura operei, fie din convenţiile încheiate cu terţii.
O astfel de excepţie este reprezentată de independenţa
autorului de a-şi publica opera sub pseudonim sau fără
indicarea vreunui nume. Cu alte cuvinte, autorul poate renunţa
parţial la dreptul la nume, fără să fie atinse existenţa şi
conţinutul dreptului deoarece titularul său are posibilitatea de a
înlătura pseudonimul sau anonimatul, dezvăluindu-şi adevărata
identitate.
Alte excepţii le întâlnim în cazul autorilor salariaţi, al
contractelor de comandă şi când autorul şi-a dat acordul cu
privire la adaptarea operei sale, situaţii în care drepturile
morale sunt supuse unei anumite înstrăinări. Consacrând
caracterul inalienabilităţii drepturilor morale, legea română
admite totuşi transmiterea prin succesiune a exerciţiului
drepturilor relative la recunoaşterea calităţii de autor, a
dreptului de divulgare, la respectarea integrităţii operei prin
neadmiterea oricărei modificări şi atingeri care prejudiciază
onoarea sau reputaţia autorului.
În schimb, dreptul de retractare şi dreptul la nume sunt
 netransmisibile.
Potrivit caracterului insesizabil al drepturilor morale,
acestea nu pot fi urmărite de creditorii autorului operei.
Creditorii autorului nu au nici dreptul de a impune divulgarea
operei sau exploatarea ei în scopul satisfacerii creanţelor lor. In
aceeaşi ordine de idei, notăm şi faptul că creditorii nu
beneficiază nici de dreptul de a se substitui autorului pentru a
proceda ei înşişi la publicarea operei.
Totuşi, de la principiul insesizabilităţii sunt exceptate
operele legate indisolubil de suportul material (operele de artă
plastică), caz în care se poate exercita o acţiune de executare
silită, având ca obiect aceste categorii de opere.
În sistemul român de drept, sub imperiul legii vechi 23,
regula insesizabilităţii privea numai opera nepublicată şi opera
neterminată.
c) Caracterul perpetuu al drepturilor morale constă
în existenţa şi exercitarea lor de către succesorii autorului ori
de către terţi, după încetarea;din viaţă a titularului.
Raţiunea acestui caracter este de a asigura, ca şi în cazul
principiului inalienabilităţii şi insesizabilităţii, protecţia
personalităţii autorului. Numai drepturile morale de autor au
vocaţie la perpetuitate, nu şi drepturile patrimoniale. Utilizarea
de către alte persoane a operei nu trebuie să aducă atingere
memoriei autorului, întrucât opera poartă pentru eternitate
amprenta personalităţii creatorului său.
Nu toate drepturile morale de autor au caracter perpetuu,
ci numai acelea al căror exerciţiu, potrivit legii, este
transmisibil prin moştenire. Aparţin acestei categorii, potrivit
modificărilor aduse Legii nr. 8/1996 prin Legea nr. 285/2004:
dreptul de divulgare, dreptul la paternitate şi dreptul la
respectul integrităţii operei.
In schimb, dreptul la nume şi dreptul la retractare,
aparţinând numai autorului, nu pot fi exercitate de către
succesori şi cu atât mai puţin de către terţi.
Soluţia adoptată este în consonanţă curentului favorabil
exercitării acestuia de către succesorii autorului sau de instituţii
specializate în protecţia drepturilor autorului. Şi totuşi,
legiuitorul român nu a adoptat o soluţie consecventă deoarece în
cazul artiştilor interpreţi şi executanţi a instituit transmiterea
tuturor drepturilor prin succesiune pe durată nelimitată24, iar
dacă nu există moştenitori, exerciţiul drepturilor revine
organismului de gestiune colectivă care le-a administrat ori,
după caz, organismului, cu cel mai mare număr de membri din
domeniul respectiv de creaţie.
d) Caracterul imprescriptibil al drepturilor
23
Art. 9 din Legea asupra proprietăţii literare şi artistice din 1923.
24
A se vedea art. 96 şi 97 din Legea nr.8/1996.

24
morale de autor
Imprescriptibilitatea drepturilor morale constă în
exercitarea lor atâta timp cât opera rămâne în memoria
oamenilor şi face obiectul exploatării. Caracterul
imprescriptibil derivă din caracterul inalienabil şi perpetuu al
drepturilor morale de autor.
Regula imprescriptibilităţii drepturilor morale este
necesară pentru a asigura protecţia personalităţii autorului.
Aşadar, dreptul la acţiune al autorului unei opere intelectuale
pentru apărarea drepturilor sale morale nu se stinge niciodată şi
poate fi exercitat indiferent cât timp a trecut de la încălcarea lor.
Drepturile patrimoniale de autor nu cad sub incidenţa
principiului imprescriptibilităţii, fiind supuse instituţiei
prescripţiei extinctive din raţiunea de a asigura stabilitatea
raporturilor juridice.
e) Caracterul absolut, opozabil erga-omnes al
drepturilor
morale de autor decurge din faptul că îi sunt recunoscute
autorului în raporturile cu toate celelalte persoane, care au
obligaţia să nu întreprindă nimic de natură a-l stânjeni în
exerciţiul prerogativelor drepturilor sale.
f) Caracterul netransmisibil al drepturilor morale de
autor vine să întărească caracterul absolut al acestora. De la
caracterul netransmisibilităţii drepturilor morale de autor există
excepţiile menţionate în cele ce preced (lit. c).

1.3.2.2. Drepturile patrimoniale de autor.

Caracterele juridice ale drepturilor patrimoniale de
autor.
Drepturile patrimoniale de autor reprezintă acele
drepturi subiective a căror naştere este condiţionată de
exercitarea de către autor a dreptului moral de divulgare a
operei.
Drepturile patrimoniale de autor sunt:
- dreptul de a utiliza opera şi de a consimţi la
utilizarea acesteia de către terţe persoane în scopul obţinerii de
foloase materiale;
- dreptul de suită.
Drepturile patrimoniale de autor prezintă următoarele
caractere juridice:
a) caracterul personal;
b) caracterul exclusiv;
c) caracterul temporar.
Dreptul de a utiliza opera. Reprezintă dreptul autorului
de a „folosi sau exploata opera".
Dreptul patrimonial de a utiliza opera reprezintă
aptitudinea pe care o are autorul de a obţine foloase materiale
din munca sa de creaţie. Dreptul de a utiliza opera este precedat
şi condiţionat de exercitarea de către autor a dreptului moral de
divulgare a operei, care nu înseamnă automat şi intenţia de a
obţine profit, foloase materiale.
Modalităţile de valorificare a operei sunt multiple. Ele
sunt prevăzute în art. 13, art. 14, art. 141- 145, art. 15, art. 151-
152şi art. 16 din lege.
Potrivit legii (art. 13) autorul are dreptul de a
autoriza sau de a interzice următoarele drepturi
patrimoniale în utilizarea operei: a) reproducerea operei;
b) distribuirea operei; c) importul în vederea
comercializării pe piaţa internă a copiilor realizate, după
operă, cu consimţământul autorului; d) închiderea operei;
e) împrumutul operei; f) comunicarea publică, direct sau
indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin
punerea, la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi
accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod
individual, de către public; g) radiodifuzarea operei; h)
retransmiterea prin cablu a operei şi i) realizarea de opere
derivate.
Dreptul de suită.
Consacrat în dreptul român prin Legea nr. 8/1996 (art.
21-23), dreptul de suită, denumit şi dreptul pecuniar la un
partaj echitabil,reprezintă posibilitatea autorului de a primi o
parte din preţul revânzărilor ulterioare ale operei sale, precum
şi dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera
sa.
În perimetrul legislaţiei internaţionale, dreptul de suită
este reglementat prin dispoziţiile art. 14 din Convenţia de la
Berna, care prevede posibilitatea statelor membre de a
recunoaşte dreptul de suită prin legislaţia proprie, în cazul
operelor de artă originale şi a manuscriselor originale ale
scriitorilor şi compozitorilor.
De asemenea, Uniunea Europeană a adoptat Directiva
Parlamentului European şi a Consiliului nr. 2001/84/CE din 27
septembrie 2001 privind dreptul de suită. Directiva conţine
reglementări referitoare la: obligativitatea statelor membre de a
prevedea dreptul de suită în legislaţia internă; operele de artă
cărora li se aplică dreptul de suită; limita de aplicare şi
procentele în care se calculează dreptul de suită; baza de calcul;
beneficiarii dreptului de suită; durata protecţiei acestui drept;
dreptul beneficiarilor de a obţine informaţii.
Statele membre au fost obligate să adopte norme de
natură să aducă la îndeplinire Directiva, România îndeplinind
obligaţia prin Legea nr. 285/2004 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 8/1996.
Dreptul de suită în sistemul nostru de drept este
recunoscut numai în cazul operelor originale de artă grafică sau

26
 plastică şi al operelor fotografice.
Acest drept are la bază ideea de echitate: autorul care s-a
desistat de opera sa pentru un preţ derizoriu poate să
beneficieze de o parte din sporul de valoare pe care acesta îl
dobândeşte ulterior.25
Potrivit legii, dreptul de suită se compune din două
elemente:
- dreptul autorului unei opere de artă grafică sau
plastică ori al unei opere fotografice, revândută ulterior primei
înstrăinări de către autor, de a primi o cotă procentuală fără a
depăşi 12.500 euro, din preţul de vânzare obţinut la orice act de
revânzare;
- dreptul autorului operei de a fi informat cu privire la
locul unde se află opera sa.
Terţii care intervin în vânzarea ulterioară a operei sunt
obligaţi să vireze sumele calculate potrivit legii şi să informeze
autorul în termen de două luni de la data vânzării. Aceste
obligaţii pot fi îndeplinite şi de către organele de gestiune
colectivă (art. 125 al. 3).
Dreptului de suită îi corespund obligaţii corelative ale
proprietarilor sau posesorilor de opere:
a) de a permite accesul autorului la opera sa în vederea
exercitării dreptului de autor în condiţiile legii;
b) de a oferi opera autorului la preţul de cost al
materialului ori de a permite autorului să facă o copie a
acesteia, înainte ca opera să fie distrusă.
Dreptul de suită nu se transmite prin moştenire şi nu
poate face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări, având
caracter inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil.
Doctrina26 însă consideră că întrucât dreptul de suită are
caracter patrimonial, se poate transmite şi prin moşteniri.
S-a susţinut27 că dreptul de suită ar fi avut natura juridică a
unui drept moral, teză afirmată în faţa Tribunalului civil din
Seine de o nepoată a pictorului Sisley. Nepoata cu toate că nu
avea calitatea de moştenitor, a pretins să i se atribuie de la
curatorul la succesiunea vacantă sumele pe care le încasase
pictorul cu titlu de drept de suită.

25
A se vedea, Y. Eminescu, Regimul juridic al creaţiei intelectuale. Comentariul Legii brevetelor de
invenţie, Ed. a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 169; T. Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii
intelectuale, Editura Universul Juridic, op.cit., p.56; I.Macovei, Tratat de drept al proprietăţii
intelectuale, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2010, p. 458 şi urm., G. Olteanu, Dreptul proprietăţii
intelectuale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 97, V. Roş, D.Bogdan, O. Spineanu-Matei,
Dreptul de autor şi drepturile conexe, op.cit., p.283; B. Florea, Dreptul proprietăţii intelectuale.
Dreptul de autor, Editura Fundaţia "România de Mâine", Bucureşti, 2006, p. 86
26
A se vedea, C. Colombet, Propriete litteraire et artistique et droit voisins, Dalloz, 1997, ediţia a
8-a, p. 158 şi 206; T. Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura Universul Juridic, op.cit.
p.61
27
A se vedea, P. Greffe, Francois Greffe, Traité des et de modeles, France - Union europenne -
Suisse, 6e Edition, Litec Paris, 2000, p. 332
 Numai că Tribunalul civil din Seine, prin sentinţa din 5
februarie 1957 a respins cererea nepoatei pe motivul că aceasta
nu este moştenitor legal şi că legiuitorul nu a dorit să inoveze,
creând un „drept personal"28.
Fundamentul juridic al dreptului de suită constă, pe de
o parte, în aplicarea principiului echităţii şi al echivalenţei
prestaţiilor ce trebuie să guverneze raporturile juridice civile şi
comerciale. Pe de altă parte, dreptul de suită reprezintă o
situaţie legală de impreviziune, a cărei finalitate este restabilirea
echilibrului dintre valoarea actuală a operei şi folosul ce i se
cuvine autorului acesteia.29
Deşi acest drept este recunoscut prin Legea nr. 8/1996
doar pentru autorii operelor de artă grafică, artă plastică sau
fotografică, opinăm că poate fi extins şi la cazul manuscriselor
originale ale scriitorilor şi compozitorilor, astfel cum prevede
Convenţia de la Berna. Soluţia este în conformitate cu
dispoziţiile constituţionale privind raportul dintre tratatele
internaţionale la care România este parte şi dreptul intern (art.
20 din Constituţia României).

1.4. Îndrumar pentru

autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

- prin noţiunea de drept de autor se
înţelege ansamblul normelor juridice care
reglementează relaţiile sociale care se nasc
din crearea, publicarea şi valorificarea
operelor literare, artistice sau ştiinţifice;
expresiile „drept de autor” şi „drepturi de
autor” sunt utilizate şi cu înţelesuri diferite
decât cel exprimat mai sus, cel mai
frecvent fiind înţelesul care identifică
„dreptul de autor” cu „drepturile
28
A se vedea, M. Romiţan, Dreptul de suită, în Revista Română de Dreptul Proprietăţii
Intelectuale nr.3(4)/2005, p.68
29
Pentru opinie contrară, a se vedea, T. Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura Universul
juridic, op.cit., p.60-61. Autorul consideră că pot fi titulare ale dreptului de suită şi alte persoane decât
autorul operei, cum ar fi: persoana fizică şi juridică din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele
căreia a fost creată opera colectivă; succesorii autorului; statul român care exercită dreptul prin
organismele de gestiune colectivă; persoana care, după încetarea protecţiei dreptului de autor, aduce la
cunoştinţa publică, pentru prima oară, în mod legal, o operă nepublicată înainte.

28
patrimoniale” pe care le au creatorii
operelor protejate;
- principiul adevăratului autor al operei
constă în faptul că autor nu poate fi decât
persoana fizică sau persoanele fizice care
au creat opera. Aşadar, persoana protejată
prin dreptul de autor este, în principiu,
autorul operei. Cu toate acestea, regula nu
are caracter absolut, pentru că există
situaţii în care drepturile de autor pot fi
exercitate şi de alte persoane fizice sau
juridice;
- excepţiile de la principiul adevăratului
autor al operei sunt:
a) succesorii în drepturi ai autorilor
b) cesionarii legali
c) cesionarii convenţionali
d) organismele de gestiune colectivă
e) persoana fizică sau juridică din iniţiativa, sub responsabilitatea
şi sub numele căreia a fost creată opera
f) persoana fizică sau juridică prin intermediul căreia se face
publică opera
- opera comună este operă unitară a cărei caracteristică decurge
din pluralitatea de autori şi de subiecte ale dreptului de autor,
activitatea creatoare fiind desfăşurată în aceeaşi unitate de timp.
Caracterul unitar al operei comune nu înseamnă în mod necesar şi
indivizibilitatea acesteia. Indivizibilitatea reprezintă regula, iar
divizibilitatea excepţia.
- opera colectivă reprezintă acea operă în care contribuţiile
personale ale autorilor formează un tot, fără a fi posibil din cauza
naturii operei să se atribuie vreun drept distinctiv vreunuia dintre
autori asupra ansamblului operei create.
- opera postumă este acea operă în care autorul nu s-a manifestat în
nici un fel cu privire la aducerea la cunoştinţă publică a acesteia.
- reglementarea operelor postume în legislaţia română are în vedere
următoarele reguli:
1) operele pentru care autorul şi-a manifestat în timpul vieţii
voinţa de a le aduce la cunoştinţă publică (indiferent sub ce
formă: contract de exploatare, testament, contract de comandă,
donaţie, scris sau oral etc.) nu sunt opere postume şi, prin
urmare, nu se supun regimului acestora;
2) dovada manifestării de voinţă se poate face prin orice
mijloc de probă, indiferent de forma acesteia (scrisă sau orală,
înregistrată pe casete video, bandă magnetică etc.);
3) operele pentru care autorul nu şi-a manifestat în timpul
vieţii voinţa cu privire la divulgare nu pot fi publicate de către
moştenitori potrivit legii civile, pe durată nelimitată.
- enumerarea operelor protejate prin legea română a dreptului de
autor (art.7 si art.8 din Legea nr. 8/1996) are caracter
exemplificativ;
- enumerarea operelor exceptate de la protecţia dreptului de autor
(art.9 din Legea nr. 8/1996) are caracter limitativ;
- condiţiile cerute pentru protecţia dreptului de autor sunt:
- opera să îmbrace o formă concretă de exprimare,
perceptibilă simţurilor;
- opera să fie susceptibilă de aducere la cunoştinţa
publicului;
opera să fie originală, rezultat al activităţii de creaţie a
spiritului.
-drepturile morale de autor sunt (art.10 din Legea nr. 8/1996):
a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă
opera la cunoştinţa publică (dreptul de divulgare)
b) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor
al operei (dreptul la paternitate);
c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la
cunoştinţa publică (dreptul la nume);
d) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi
de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri
aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa
(dreptul la respectul integrităţii operei sau la inviolabilitatea
operei);
dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe
titularii drepturilor de exploatare, prejudiciaţi prin exercitarea
retractării (dreptul la retractare).
-drepturile patrimoniale de autor sunt:
- dreptul de a utiliza opera şi de a consimţi la utilizarea
acesteia de către terţe persoane în scopul obţinerii de foloase
materiale;
- dreptul de suită.

Concepte şi termeni de reţinut

Dreptul proprietăţii inelectuale, drept de autor, dreptul
proprietăţii intelectuale, principiul adevăratului utor al operei,
subiect primar, subiect derivat, organism de gestiune colectivă,
pluralitate de autori, pluralitate de subiecte ale dreptului de
autor, opera colectivă, opera comună, regula unanimităţii, opere
de serviciu, opere postume, opere protejate, opere excluse de la
protecţie, condiţia formei concrete de exprimare a operei,
condiţia susceptibilităţii operei de aducere la cunoştinţă publică,
condiţia originalităţii operei, dreptul de divulgare, dreptul la
paternitate, dreptul la nume, dreptul la respectarea integrităţii
operei, dreptul la retractare, dreptul de a utiliza opera, dreptul la
suită.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

30
 1. Caracterizaţi opera colectivă şi opera comună.
2. Definiti dreptul de autor.
3. Enumeraţi drepturile morale şi patrimoniale de autor.

Teste de evaluare/autoevaluare

Alegeţi varianta corectă!

Unitatea de învăţare II.

Durata protectiei si limitele exercitarii dreptului de
autor

Cuprins
2.1. Introducere...................................................................
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare..................
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare.......................................
2.3.1. Durata protecţiei dreptului de autor
2.3.2. Limitele exercitării dreptului de autor.
2.4. Îndrumar pentru autoverificare....................................

2.1. Introducere

Protecţia dreptului de autor este

guvernată, potrivit legii române, de două
principii fundamentale: al perpetuităţii
dreptului moral de autor şi al duratei
limitate a drepturilor patrimoniale.
Potrivit primului principiu, opera
supravieţuieşte autorului ei, dreptul moral
îmbrăcând o dimensiune colectivă mai
amplă „care reiese din rolul de apărător,
recunoscut moştenitorilor, precum şi din
intervenţia autorităţilor publice şi a
societăţilor de autori”. Din perspectiva
celui de-al doilea principiu, drepturile
patrimoniale sunt recunoscute în favoarea
autorului pe tot timpul vieţii acestuia şi în
favoarea moştenitorilor pe o durată
limitată. La împlinirea termenului de
protecţie, opera cade în domeniul public.
În condiţiile actuale, ale proliferării
şi perfecţionării fără precedent a
tehnicilor de reproducere, a
transmisiunilor de date şi informaţii ori

32
programe prin cablu şi satelit, controlul
utilizării operelor în sensul asigurării
respectării prerogativelor dreptului de
autor a devenit aproape imposibil de
realizat.
Potrivit legii române, opera poate fi
utilizată fără consimţământul autorului cu
respectarea unor condiţii generale, dar şi a
unor condiţii speciale, legate de modul de
utilizare a operei, de genul operei
protejate şi de locul în care se desfăşoară
actul de folosinţă.

2.2. Obiectivele şi
competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

 definirea noţiunilor de durată a protecţiei şi de limite ale
protecţiei;
 prezentarea şi explicarea principiilor care guvernează
durata protecţiei;
 înţelegerea noţiunii de „opera cade în domeniul public”;
 prezentarea duratelor de protecţie a unor categorii de
opere;
 detalierea cazurilor de utilizare a operei fără
consimţământul titularului dreptului de autor;
 enumerarea cazurilor de reproducere a operei fără
consimţământul titularului dreptului de autor;
 prezentarea cazurilor de transformare a operei fără
consimţământul titularului dreptului de autor.

Competenţele unităţii de învăţare:

 comprehensiunea noţiunilor de „durată a protecţiei” şi de
„limite ale protecţiei”;
 cunoaşterea noţiunii de „opera cade în domeniul public”;
 explicarea principiului perpetuităţii dreptului moral de autor;
 explicarea principiului duratei limitate a drepturilor
patrimoniale;
 înţelegerea de către studenţi a modului de calcul al termenului
de protecţie a operei;
 cunoaşterea duratei de protecţie juridică a diferitelor categorii
de opere;
 crearea abilităţilor de analiză critică a limitelor de exercitare a
dreptului de autor;
 cunoaşterea cazurilor de utilizare a operei fără consimţământul
titularului dreptului de autor;
 cunoaşterea cazurilor de reproducere şi de transformare a
operei fără consimţământul titularului dreptului de autor;

34
 Timpul alocat unităţii: 2 ore

2.3. Conţinutul
unităţii de învăţare

2.3.1. Durata protecţiei dreptului de autor

Problema duratei protecţiei dreptului de autor a constituit
secole de-a rândul obiect de dispute, opoziţia faţă de extinderea
acestei durate făcându-se simţită şi în prezent.
În sistemele de drept care au adoptat concepţia dualistă a
dreptului de autor, inclusiv în legislaţia română, s-a impus
soluţia celor două principii: al perpetuităţii dreptului moral
de autor şi al duratei limitate a drepturilor patrimoniale.
Potrivit primului principiu, opera supravieţuieşte autorului
ei, dreptul moral îmbrăcând o dimensiune colectivă mai amplă
„care reiese din rolul de apărător, recunoscut moştenitorilor,
precum şi din intervenţia autorităţilor publice şi a societăţilor de
autori”30.
„Faptul că opera poartă pentru eternitate amprenta
personalităţii autorului justifică însă perpetuitatea dreptului
moral, dar nu şi pe aceea a drepturilor patrimoniale”31.
Din perspectiva celui de-al doilea principiu, drepturile
patrimoniale sunt recunoscute în favoarea autorului pe tot
timpul vieţii acestuia şi în favoarea moştenitorilor pe o durată
limitată.
Potrivit dispoziţiilor art. 25 din Lege, drepturile
patrimoniale de autor se transmit moştenitorilor pe o perioadă
de 70 de ani, oricare ar fi data la care au fost aduse, în mod
legal, la cunoştinţa publică.
Legea stabileşte excepţii de la această regulă generală,
durata drepturilor patrimoniale de autor fiind diferită, în funcţie
de unele elemente, cum ar fi: genul operei, împrejurarea dacă a
fost adusă sau nu la cunoştinţă publică, modul în care opera a
fost adusă la cunoştinţă publică.
În toate cazurile însă, la împlinirea termenului de
protecţie, opera cade în domeniul public. Căderea unei opere
în domeniul public este un efect al expirării duratei de
protecţie şi nu trebuie confundat termenul cu noţiunea de
domeniu public utilizată în materia dreptului administrativ. În

30
A. Lucas şi H.J. Lucas citaţi de Y.Eminescu, op. cit., p. 208.
31
Ibidem.
 dreptul de autor, o dată cu căderea operei în domeniul public,
încetează şi monopolul exploatării acesteia recunoscut pe
durata limitată în favoarea titularilor dreptului.
Din momentul expirării duratei de protecţie, opera căzută
în domeniul public urmează altă soartă juridică: va fi la
dispoziţia tuturor şi va putea fi exploatată liber, constituind
parte componentă a patrimoniului comun al umanităţii.
Stabilirea apartenenţei operei la domeniul public se
realizează în practică prin examinarea vieţii autorului şi
identificarea eventualilor moştenitori, ceea ce presupune uneori
depăşirea unor dificultăţi deloc uşoare, în special în cazul
operelor realizate în colaborare.

Data de la care începe să curgă şi modul de calcul al

termenului de protecţie a operei
În momentul creării operei literare, artistice sau ştiinţifice,
indiferent de modul sau forma concretă de exprimare, ia naştere
şi dreptul de autor.
Protecţia operei este asigurată prin simplul fapt al
realizării ei, chiar dacă nu a fost adusă la cunoştinţa publicului
şi chiar dacă este neterminată.
Totodată, dacă opera este realizată într-o perioadă de timp,
pe părţi, serii, volume sau în orice altă formă, termenul de
protecţie va fi calculat pentru fiecare componentă.
Drepturile patrimoniale de autor iau naştere o dată cu
realizarea operei, dar până la manifestarea voinţei autorului de
a divulga şi exploata opera, acestea au caracter eventual, fiind
drepturi în stare de expectativă.32
Aceste drepturi devin actuale în momentul în care opera
a intrat în circuitul comercial prin manifestarea de voinţă a
autorului. Cu alte cuvinte, termenul de protecţie începe să
curgă de la data când autorul decide să facă publică opera sa,
iar pentru moştenitori de la data morţii autorului.
Termenul de protecţie se calculează începând cu data de
1 ianuarie a anului următor morţii autorului sau aducerii
operei la cunoştinţa publică.
Când operei sau colecţiei i se aduc modificări
neesenţiale, adăugiri, tăieturi, adaptări în vederea selecţiei
ori aranjării, precum şi corectarea conţinutului, necesare
pentru continuarea activităţii în modul în care a intenţionat
autorul, termenul de protecţie a operei sau colecţiei nu se va
extinde.

2.3.2. Limitele exercitării dreptului de autor.

În condiţiile actuale, ale proliferării şi perfecţionării fără

32
T. Pop, Tratat de drept civil, Partea generală, vol. 1, Bucureşti, 1989, p. 75.
36
 precedent a tehnicilor de reproducere, a transmisiunilor de date
şi informaţii ori programe prin cablu şi satelit, controlul
utilizării operelor în sensul asigurării respectării prerogativelor
dreptului de autor a devenit aproape imposibil de realizat.
Mijloacele moderne de reprografie care permit fabricarea
de copii identice cu originalul, tehnica de copiere la mare
distanţă, teledistribuţiile şi videogramele îngăduie utilizatorilor
ce nu pot fi identificaţi, să aibă acces la opere fără ca titularul
dreptului de autor să ţină sub control circulaţia operei sale.
Pirateria în domeniul dreptului de autor33, contrabanda34
(bootlegging), televiziunea prin cablu şi prin satelit35 şi
informatica36 constituie şi permit atât o violare a drepturilor
morale de autor, cât şi a celor patrimoniale.
Din cauza acestor transformări, opera scapă autorului ei,
nu o mai poate controlaşi nici nu poate cunoaşte numărul de
exemplare realizate prin reproducerea ilicită.
Toate aceste realităţi impun ca măsurile legislative să
răspundă
unor obiective majore:
- să asigure şi să faciliteze protecţia dreptului de autor şi
accesul publicului la opere;
- să creeze condiţii pentru ca şcolile, bibliotecile şi
centrele de documentare să-şi îndeplinească menirea socială;
- să garanteze autorilor o remuneraţie proporţională cu
gradul de folosire a operelor lor.
S-au conturat câteva soluţii teoretice, cum ar fi:
- fixarea unui impozit pe aparatele de copiat;
- încheierea de acorduri globale, ceea ce presupune

33
Pirateria reprezintă fabricarea şi punerea în circulaţie neautorizată de copii ale unei înregistrări.
34
Contrabanda reprezintă înregistrarea clandestină a prestaţiilor artiştilor interpreţi sau executanţi cu
prilejul concertelor sau al transmisiunilor la radio şi televiziune.
35
Televiziunea prin cablu şi prin satelit permite captarea şi înregistrarea unor emisiuni pe care nici
autorii, nici radiodifuziunea de origine nu le pot împiedica.
36
Informatica favorizează memorizarea de mari cantităţi de opere, de biblioteci întregi, accesibile
oricărei persoane cu ajutorul unui terminal.
 recurgerea pe scară largă la noţiunea de utilizare leală;
- instituirea licenţei globale prin crearea unui organism
special care să perceapă redevenţele cuvenite autorilor;
- identificarea prin cod a publicaţiilor şi utilizarea
calculatoarelor pentru gestionarea lor. S-a pus chiar problema
punerii la punct a unor contoare de măsurare a consumului de
opere străine.37
În faţa problemelor grave ale încălcării drepturilor de
autor, Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale a
formulat încă din 1979 recomandări de natură să ofere o
soluţie echitabilă în interesul culturii, în sensul de a asigura în
egală măsură atât protecţia autorilor, cât şi accesul la cultură al

37
Y. Eminescu, op. cit., p. 214.

38
 interpreţi şi executanţi, cât şi drepturile producătorilor de
fonograme. Soluţia împărtăşită de majoritatea sistemelor de
drept a fost aceea a perceperii unei redevenţe pe care
utilizatorii să o plătească în favoarea titularului dreptului de
autor. Redevenţa ar putea avea forma unui procent din preţul de
vânzare a aparatelor de înregistrat şi al suporturilor
audiovizuale.
În ceea ce priveşte posturile pirat care transmit prin
cablu şi sateliţi, doctrina se pronunţă în general spre o
soluţionare în cadrul
cooperării internaţionale.
Înregistrarea în memoria calculatoarelor de opere
protejate, în vederea recuperării lor şi capacitatea de creaţie a
ordinatoarelor creează probleme deosebite.
Problemele operei electronice vizează nu numai
domeniul artelor, ci şi domeniul muzicii38 şi chiar creaţia
literară.
În conflictul dintre dreptul de control al autorului, pe de o
parte şi cerinţa ca acest drept să nu devină o piedică în calea
dezvoltării şi perfecţionării sistemelor de informare şi
documentare, pe de altă parte, soluţia formulată este aceea a
încheierii de acorduri între titularii drepturilor şi deţinătorii de
ordinatoare aflate în centre speciale de informaţii.

Condiţiile generale de limitare a exercitării dreptului de

autor
Recomandările OMPI au fost avute în vedere de
legiuitorul român (art. 33-38 din Legea nr. 8/1996), soluţiile
adoptate asigurând, de regulă, atât protecţia titularilor
drepturilor de autor împotriva utilizării abuzive a operelor, cât
şi accesul corect la opere al persoanelor particulare.
Potrivit legii române, opera poate fi utilizată fără
consimţământul autorului cu respectarea unor condiţii
generale, dar şi a unor condiţii speciale, legate de modul de
utilizare a operei, de genul operei protejate şi de locul în care se
desfăşoară actul de folosinţă.
Condiţiile generale de utilizare a operei fără
consimţământul
autorului şi fără plata vreunei remuneraţii sunt:
- opera să fi fost adusă anterior folosirii la cunoştinţa
publică;
- opera să fie utilizată conform bunelor uzanţe;
- folosirea operei să nu contravină exploatării ei
normale;
- utilizarea operei să nu prejudicieze autorul sau
38
Instrumentele electronice de fixare a fenomenelor sonore s-au perfecţionat continuu; au apărut
instrumente electronice de descompunere şi recompunere a unor semnale sonore, ca iconofonul, care
creează muzică fără instrumente şi executanţi, pe baza unei iconograme sau casintetizatorul electronic
care reconstruieşte fenomene sonore, putând servi atât ca instrument muzical, cât şi ca interpret.
 titularul dreptului de autor.
Odată îndeplinite cerinţele enunţate, opera poate fi
utilizată, reprodusă, transformată ori înregistrată fără
autorizarea autorului şi fără plata vreunei remuneraţii.

Cazuri de utilizare a operei fără consimţământul

titularului dreptului de autor
Potrivit art. 33 alin. 1, în anumite situaţii prevăzute
expres de lege, este permisă utilizarea unei opere, fără
consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii.

Aceste cazuri sunt:

1. utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de
analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare în
măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului (art. 33
alin. 1 lit.b).
În literatura de specialitate acest caz de utilizare a operei
mai este denumit şi o "drept de citare".39
În doctrină, înţelesul sintagmei "citate scurte" a constituit
obiect de dispută.40
Oricum, citatul utilizat trebuie să îndeplinească unele
condiţii, cum ar fi:
- să fie de dimensiuni reduse, mărimea acestuia fiind
apreciată în in concreto, de la caz la caz şi în raport cu scopul
utilizării;
- să nu denatureze conţinutul creativ al operei;
- să reproducă întocmai (ad litteram) fragmentul
respectiv din operă.
În ipoteza în care citatele sunt utilizate chiar de către
titularul dreptului de autor (autocitate) nu mai este necesar să
fie îndeplinite condiţiile ca ele să fie scurte sau să fie folosite în
scopul cerut de lege.
2. utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase
din opere în publicaţii, în emisiuni de radio sau de televiziune
ori în înregistrări sonore sau audiovizuale pentru scopuri de
învăţământ [art. 33 alin. (1) lit. c) teza întâi].
3. reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul
activităţii instituţiilor de învăţământ, exclusiv în scopuri
specifice şi cu condiţia ca atât reprezentarea sau executarea, cât
şi accesul publicului să fie fără plată [art. 33 alin. 1 lit.g)].
În doctrină41 s-a apreciat, pe bună dreptate, că termenul de
"reprezentare" utilizat de legiuitor în conţinutul art. 33 alin. 1
lit. g) are semnificaţie de interpretare scenică a unei opere în
39
A se vedea, V. Roş, op.cit., p.158
40
A se vedea, V. Roş, op.cit., p.158; T. Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura
Universul Juridic, op.cit., p.86-88
41
A se vedea, T. Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura Universul Juridic, op.cit.,
p.88
40
faţa publicului.
4. utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase
sau al ceremoniilor oficiale organizate de o autoritate publică
(art. 33 alin. 1 lit. h).
5. utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor
prezentate în cadrul expoziţiilor cu acces public sau cu vânzare,
al târgurilor, licitaţiilor publice de opere de artă, ca mijloc de
promovare a evenimentului, excluzând orice utilizare
comercială (art. 33 alin. 1 lit.i).
Trebuie reţinut că textul vizează utilizarea numai a
imaginilor operelor de artă atât în cadrul expoziţiilor cu acces
public sau cu vânzare, cât şi în cadrul târgurilor sau licitaţiilor
publice, şi numai cu scopuri publicitare.

Cazuri de reproducere a operei fără consimţământul

titularului dreptului de autor
Acelaşi articol 33 şi articolele 34 şi 37 din Lege prevăd
situaţiile în care o operă poate fi reprodusă, fără acordul
autorului, astfel:
1. reproducerea unei opere în cadrul procedurilor
judiciare, parlamentare sau administrative ori pentru
scopuri de siguranţă publică (art. 33 alin. 1 lit. a).
Reproducerile evocate în acest caz se circumscriu satisfacerii
unui interes public.
2. reproducerea pentru învăţământ, în cadrul instituţiilor
de învăţământ sau de ocrotire socială, de articole izolate sau
de scurte extrase din opere, în măsura justificată de scopul
urmărit [art. 33 alin. 1 lit. c, teza a doua].
Sintagma "articole izolate" se referă în fapt la articole
apărute în publicaţii, nefiind necesară precizarea că ele au
caracter izolat, iar termenul de "extrase" delimitează elementele
preluate din operele scrise sau orale, de "citate" care sunt
preluate numai din operele scrise.
3. reproducerea pentru informare şi cercetare de
scurte extrase din opere, în cadrul bibliotecilor, muzeelor,
filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituţiilor publice culturale
sau ştiinţifice, care funcţionează fără scop lucrativ (art. 33
alin.1) lit. d teza întâi).
Această modalitate de reproduce necesită câteva
explicaţii:
- reproducerea să fie necesară doar pentru informare sau
cercetare. Chiar dacă legiuitorul a formulat cumulativ cele două
tipuri de activitate "informare şi cercetare", apreciem că în
practică se poate interpreta că pot fi abordate şi alternativ;
- în pofida faptului că se foloseşte termenul "public"
pentru desemnarea instituţiilor culturale sau ştiinţifice în care
este permisă reproducerea scurtelor extrase din opere, ne
raliem opiniei42 că legiuitorul nu a intenţionat să elimine
posibilitatea acestei reproduceri din instituţiile culturale sau
 ştiinţifice private.
4. reproducerea integrală a exemplarului unei opere
pentru înlocuirea acestuia, în cazul distrugerii, al deteriorării
grave sau al pierderii exemplarului unic din colecţie
permanentă a bibliotecii sau a arhivei respective (art. 33 alin. 1
lit. d, teza a doua).
De remarcat că opera este reprodusă în integralitatea ei,
chiar dacă distrugerea sau deteriorarea au caracter parţial, fără
să fie condiţionată de împrejurarea că distrugerea, deteriorarea
sau pierderea să se fi produs ca urmare a unui caz fortuit ori a
acţiunii unei terţe persoane.
Totodată, observăm iraţionalitatea limitării aplicării
acestui text de lege (art. 33 alin. 1 lit. d teza a doua) doar la
cazurile în care exemplarul unic al operei se află în colecţia
permanentă a bibliotecii sau a arhivei, fiind excluse,
nejustificat, alte instituţii publice culturale sau ştiinţifice.43
5. reproducerile specifice realizate de bibliotecile
accesibile publicului, de instituţiile de învăţământ sau de
muzee ori de către arhive, care nu sunt realizate în scopul
obţinerii unui avantaj comercial sau economic, direct ori
indirect (art. 33 alin. 1 lit.e).
Nu putem să nu semnalăm observaţiile pertinente
exprimate în doctrină44, în ceea ce priveşte eroarea legiuitorului
în formularea acestei limite, în sensul că suprapune generalul
peste particular, încălcând astfel reguli ştiinţifice de
necontestat. Astfel, textul de lege examinat face vorbire în mod
alternativ de avantajul comercial, pe de o parte, şi de cel
economic, pe de altă parte,. În realitate, generalul, adică
avantajul economic, înglobează şi particularul, adică avantajul

42
A se vedea, T. Bodoaşcă, Dreptul Proprietăţii Intelectuale, Editura Universul Juridic, op.cit.,
p.78
43
În acelaşi sens, a se vedea, T. Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura Universul
Juridic, op.cit., p 79
44
A se vedea, T. Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura Universul Juridic,
op.cit.,p.79
42
subiectul principal al unei astfel de reproduceri, distribuiri sau
comunicări şi dacă este utilizată cu scopuri comerciale (art.. 33
alin. 1, lit. f).
Cele trei modalităţi de utilizare a imaginii operei de
arhitectură, artă plastică, fotografică sau artă aplicată
(reproducerea, distribuirea sau comunicarea) trebuie să se
manifeste în anumite condiţii şi anume:
- opera să fie amplasată permanent în locuri publice;
- imaginea operei să nu fie subiectul principal al
reproducerii, distribuirii sau comunicării, dar poate să
reprezinte spre exemplu un element al unui decor de ansamblu;
- imaginea operei să nu fie utilizată în scopuri
comerciale, deci pentru obţinerea de foloase materiale.
7. reproducerea, distribuirea, radiodifuzarea sau
comunicarea către public, fără un avantaj direct sau indirect,
comercial sau economic, de scurte extrase din articole de
presă şi reportaje radiofonice sau televizate, în scopul
informării asupra problemelor de actualitate, cu excepţia
celor pentru care o astfel de utilizare este, în mod expres,
rezervată (art.33 alin. 3 lit.a).
Extrasele scurte din articolele de presă şi din reportajele
radiofonice sau televizate trebuie să fie utilizate în modalităţile
formulate (reproducere, distribuire, radiodifuzare, comunicare)
în scopul informării publicului, adică în scopul aducerii la
cunoştinţa acestuia a informaţiilor de interes public cu caracter
de actualitate.
Excepţia prevăzută de textul de lege vizează acele
articole de presă şi reportajele radiofonice sau televizate care
sunt rezervate în mod expres a fi utilizate de către alte persoane.
Din păcate, legea nu precizează care sunt utilizările
rezervate şi în ce constau acestea drept pentru care, de lege
ferenda se impune o astfel de completare.
8. reproducerea, distribuirea, radiodifuzarea sau
comunicarea către public, fără un avantaj direct sau indirect,
comercial sau economic, de scurte fragmente ale
conferinţelor, alocuţiunilor, pledoariilor şi ale altor opere de
acelaşi fel, care au fost exprimate oral în public, în condiţia ca
aceste utilizări să aibă ca scop unic informarea privind
actualitatea (art. 33 alin. (2) lit. b).
Dincolo de inutilitatea precizării făcute de legiuitor
potrivit căreia operele din care se utilizează fragmente scurte
(de tipul conferinţelor, alocuţiunilor, pledoariilor, etc.) să fi fost
exprimate oral în public, întrucât prin natura lor aceste opere se
exprimă oral, dar ar mai fi de subliniat şi semnificaţia condiţiei
restrictive impuse de lege pentru utilizarea fragmentelor din
operele în discuţie.
În opinia noastră, condiţia ca utilizările să aibă ca scop
informarea privind actualitatea nu se referă la temele abordate
în cadrul conferinţelor, alocuţiunilor sau pledoariilor. Acestea
 pot să reprezinte aspecte trecute, prezente sau viitoare.
"Actualitatea" vizează caracterul prezent, la ordinea
zilei , curent al evenimentelor în cadrul cărora se exprimă oral
47

operele din care se utilizează fragmente pentru informarea

publicului.
Din perspectiva celor menţionate, apreciem că de data
aceasta, formularea legiuitorului asupra condiţiei "actualităţii"
este destul de clară, în concordanţă cu nuanţele prezentate.48
9. reproducerea, distribuirea, radiodifuzarea sau
comunicarea către public, fără un avantaj direct sau indirect,
comercial sau economic, de scurte fragmente ale operelor, în
cadrul informaţiilor privind evenimentele de actualitate,
dar numai în măsura justificată de scopul informării (art. 33
alin. 2 lit. c).
Comparând dispoziţiile art. 33 alin. 2 lit. b) cu cele ale
art. 33 alin. 2 lit. c), constatăm că singura diferenţă dintre ele
este că primul text (litera b) se referă la informaţii preluate din
conferinţe, alocuţiuni sau pledoarii, în vreme ce textul de la
litera c) vizează informaţiile din opere, în general.
În raport cu această situaţie, de lege ferenda cele două
texte pot fi combinate într-unul singur, care să se refere la
conferinţe, alocuţiuni, pledoarii sau orice alte opere de aceeaşi
natură.
10. reproducerea, distribuirea, radiodifuzarea sau
comunicarea către public, fără un avantaj direct sau indirect,
comercial sau economic, de opere, în cazul utilizării exclusiv
pentru ilustrare în învăţământ sau pentru cercetare ştiinţifică
(art. 33 alin. 2 lit. d).
Textul limitează imperativ utilizarea operelor doar pentru
„ilustrare”49 în zona învăţământului şi a cercetării ştiinţifice.
Aşadar, scopul utilizării trebuie să vizeze doar clarificarea unei
probleme prin exemple, fapte ori reprezentarea ei prin desene,

47
A se vedea, Academia Română, Institutul de lingvistică "Iorgu Iordan", Dex. Dicţionarul
explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p.10
48
În opinie contrară, în sensul că din exprimarea legiuitorului ar rezulta actualitatea temelor
şi subiectelor conferinţelor, alocuţiunilor şi pledoariilor, a se vedea, T. Bodoaşcă, Dreptul
proprietăţii intelectuale, Editura Universul Juridic, op. cit., p.82
49
A se vedea DEX, op.cit., p.474
44
 imagini, etc.
Întrucât textul nu distinge, rezultă că se poate aplica
pentru orice categorie de operă, de către persoanele fizice şi
juridice şi în cadrul instituţiilor de învăţământ sau cercetare,
indiferent dacă sunt de stat sau private.
11. reproducerea, distribuirea, radiodifuzarea sau
comunicarea către public, fără un avantaj direct sau indirect,
comercial sau economic, de opere, în beneficiul persoanelor
cu handicap, care sunt direct legate de acel handicap şi în
limita cerută de handicapul respectiv (art. 33 alin. 2 lit. e).
Opinăm că sensul textului de lege vizează acele opere de
natură să asigure informarea, ameliorarea situaţiei sau
ajutorarea persoanei cu handicap prin utilizarea, în formele
stabilite de lege a operelor respective. Din această perspectivă
apreciem că deşi ar avea preponderenţă operele ştiinţifice legate
de deficienţa persoanei beneficiare, nu pot fi excluse nici
operele literare sau artistice în măsura în care pot contribui la
contracararea efectelor handicapului.
12. reproducerea unei opere, fără consimţământul
autorului, pentru uz personal sau pentru cercul normal al
unei familii, cu condiţia ca opera să fi fost adusă anterior la
cunoştinţă publică, iar reproducerea să nu contravină utilizării
normale a operei şi să nu-l prejudicieze pe autor sau pe
titularul drepturilor de utilizare (art. 34 alin. 1).
"Uzul personal" înseamnă reproducerea nemijlocită a
operei pentru folosinţă casnică sau profesională.
Expresia "cercul normal al unei familii" nu este definită
în conţinutul legii după cum s-a observat şi în doctrină.50.
În plus, la art. 15 alin. (1) din lege, pentru definirea
caracterului public a noţiunii s-a folosit expresia de "cerc
normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia" ,
ceea ce nu este de natură să clarifice conţinutul noţiunii.
Reproducerea unei opere în scop privat nu necesită
consimţământul autorului, dar nu se efectuează gratuit.
Potrivit art. 34 alin. 2 autorul a cărui operă a fost
reprodusă pentru folosinţă privată are dreptul la o remuneraţie
compensatorie.
Remuneraţia compensatorie se plăteşte de persoana
care realizează reproducerile şi se cuvine pentru suporturile pe

50
A se vedea, V.Roş, D. Bogdan, O.Spineanu-Matei, op.cit., p.305, T.Bodoaşcă, Dreptul
proprietăţii intelectuale, Editura Universul Juridic, op.cit., p.84, I. Macovei, Tratat de drept al
proprietăţii intelectuale, op.cit., p.469, T.Bodoaşcă, Contribuţii la definirea juridică a familiei şi la
stabilirea conţinutului acesteia, în Dreptul nr. 12/2004, p.129 şi urm.
 care se pot realiza înregistrări sonore sau audiovizuale ori pe
care se pot realiza reproduceri ale operelor exprimate grafic.
Totodată, remuneraţia compensatorie se plăteşte şi pentru
aparatele concepute pentru realizarea de copii.
Remuneraţia se stabileşte prin negociere şi se plăteşte
de fabricanţii şi importatorii de suporturi de aparate.
13. reproducerea şi prezentarea de extrase din opere, în
scopul de testa funcţionarea produselor la momentul
fabricării sau vânzării, de către societăţile comerciale care
produc sau vând înregistrări sonore sau audiovizuale,
echipamente pentru producerea sau comunicarea publică a
acestora, precum şi echipamentul pentru receptarea de
emisiuni de radio şi de televiziune, cu condiţia că aceste
operaţiuni să fie reduse la dimensiunile necesare testării (art.
37).
Reproducerea şi prezentarea fără acordul autorului, a
unor extrase din opere, se poate face dacă sunt îndeplinite,
cumulativ condiţiile:
- scopul reproducerilor şi al prezentărilor să fie testarea
funcţionării produselor la momentul fabricării sau vânzării;
- reproducerile sau prezentările să fie redate la
dimensiunile necesare testării.

Cazuri de transformare a operei fără consimţământul

autorului
Potrivit art. 35, transformarea unei opere fără
consimţământul autorului şi fără plata unei remuneraţii, este
permisă în următoarele cazuri:
a) dacă este o transformare privată care nu este destinată şi
nu este pusă la dispoziţia publicului;
b) dacă rezultatul transformării este o parodie51 sau o
caricatură52, cu condiţia ca rezultatul să nu creeze confuzie în
ceea ce priveşte opera originală şi autorul acesteia.
c) dacă transformarea este impusă de scopul utilizării
permise de autor;
d) dacă rezultatul transformării este o prezentare rezumativă
a operelor în scop didactic, cu menţionarea autorului.

51
Parodia a fost definită ca fiind creaţia literară în care se preiau temele, motivele şi
mijloacele artistice ale altei opere literare, muzicale sau ale unui autor, pentru a obţine un
efect satiric sau umanistic.
52
Caricatura înseamnă reprezentarea, mai ales prin desen, a unei persoane sau a unei situaţii,
prin exagerarea unor trăsături, cu intenţia satirică sau umoristică, de înfăţişare ridicolă a
unei persoane, dar şi de imitaţie nereuşită, care denaturaeză originalul.
46
 2.4. Îndrumar pentru
autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 2

- Problema duratei protecţiei dreptului de autor a constituit
secole de-a rândul obiect de dispută, opoziţia faţă de extinderea
acestei durate făcându-se simţită şi în prezent.
- Durata protecţiei dreptului de autor este reglementată de
două principii de bază: - al perpetuităţii drepturilor morale de autor şi
– al duratei limitate a drepturilor patrimoniale.
- Căderea unei opere în domeniul public este un efect al
expirării duratei de protecţie a acesteia şi poate fi utilizată de orice
persoană fără nicio încuviinţare din partea titularului dreptului.
- Termenul de protecţie începe să curgă începând cu data de
1 ianuarie a anului următor morţii autorului sau aducerii operei la
cunoştinţă publică.
- Cazurile de utilizare a operei fără consimşământul
titularului dreptului de autr sunt: utilizarea de scurte citate, utilizarea
de articole izolate ori de scurte extrase din opere, reprezentarea şi
executarea unei opere în cadrul activităţii instituţiilor de învăţământ,
utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase sau al
ceremoniilor oficiale şi utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor
operelor.
- Reproducerea unei opere fără consimţământul titularului
dreptului de autor poate avea loc, în principal: în cadrul procedurilor
judiciare, parlamentare sau administrative; pentru învăţământ; pentru
informare şi cercetare; pentru înlocuirea exemplarului unei opere
distrus, deteriorat sau pierdut etc.
- Transformarea operei fără consimţământul autorului este
permisă: dacă e privată; dacă rezultatul transformării este o parodie:
dacă transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor;
daă rezultatul transformării este o prezentare rezumativă în scop
didactic.

Concepte şi termeni de reţinut

Durata protecţiei, limitele exercitării dreptului de autor,
principiul perpetuităţii drepturilor morale de autor, principiul duratei
limitate a drepturilor patrimoniale de autor, căderea unei opere în
domeniul public, utilizarea operei fără consimţământul titularului,
reproducerea operei fără cosnimţământul titularului, transformarea
operei fără consimţământul titularului.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Explicaţi principiile duratei de protecţie ale drepturilor de autor.

2. Desemnaţi trei cazuri de utilizare a operei fără consimţământul titularului dreptului de
autor.
3. Menţionaţi trei cazuri de transformare a operei fără consimţământul titularului dreptului
de autor.

48
 Teste de evaluare/autoevaluare

Alegeţi varianta corectă!

Unitatea de învăţare III.

Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor.

Cuprins
3.1. Introducere...................................................................................
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.......................
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare..............................................
3.3.1. Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor
3.3.2. Principalele categorii de contracte
3.3.2.1. Contractul de editare
3.3.2.2. Contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală.
3.3.2.3. Contractul de locaţiune
3.3.2.4. Contractul de comandă
3.3.2.5. Contractul de adaptare audiovizuală
3.4. Îndrumar pentru autoverificare..............................................

3.1. Introducere

Cesiunea reprezintă Convenţia prin care autorul sau titularul

drepturilor patrimoniale de autor numit cedent ,transmite pentru un timp
determinat, folosinţa drepturilor sau o parte a drepturilor sale către o altă
persoană, numită cesionar în schimbul unui preţ.
Obiectul cesiunii îl constituie numai folosinţa drepturilor patrimoniale
de autor, întrucât drepturile morale de autor sunt intransmisibile prin acte între
vii.
Spre deosebire de cesiunea unui drept real, situaţie în care cesionarul
are deplină libertate în privinţa dreptului transmis, în cazul cesiunii
drepturilor patrimoniale de autor cesionarul are, în principiu, obligaţia de a
exploata aceste drepturi.
Contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor prezintă
următoarele caractere juridice:
 1) este un contract numit, 2) consensual, 3) comutativ, 4) cu titlu oneros,
5) intuitu personae, 6) sinalagmatic şi 7) cu executare succesivă.

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de

învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

 definirea şi caracterele juridice ale contractului de cesiune;
 prezentarea elementelor particulare ale contractului de cesiune;
 cunoaşterea principalelor categorii de contracte de transmitere a drepturilor
patrimoniale de autor;
 identificarea caracterelor juridice ale contractelor de cesiune a drepturilor
patrimoniale de autor;
 evidenţierea elementelor caracteristice ale contractului de reprezentare teatrală
sau de execuţie muzicală;
 evocarea principalelor obligaţii ale părţilor contractului de editare;
 caracterizarea contractului de locaţiune în materia dreptului de autor;
 definirea şi prezentarea elementelor specifice ale contractului de comandă;
 sublinierea trăsăturilor caracteristice ale contractului de adaptare audiovizuală.

Competenţele unităţii de învăţare:

 cunoaşterea şi înţelegerea contractului de cesiune;
 dobândirea de cunoştinţe privind asemănările şi
deosebirile între contractele de valorificare a
drepturilor patrimoniale de autor şi alte contracte;
 dezvoltarea capacităţii de analiză comparativă şi
stimularea gândirii critice;
 comprehensiunea contractului de cesiune a unei opere
literare, artistice sau ştiinţifice;
 înţelegerea importanţei contractului de cesiune a
drepturilor patrimoniale de autor în raport cu celelalte
contracte încheiate în materia dreptului de autor;
 cunoaşterea conţinutului contractului de editare şi a
obligaţiilor părţilor;
 conştientizarea în rândul studenţilor a importanţei
contractului de reprezentare teatrală sau de execuţie
muzicală;
 delimitarea contractului de locaţiune a drepturilor de
autor de alte tipuri de contracte;
 cunoaşterea noţiunii şi a elementelor componente ale
contractului de comandă.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

50
 3.3. Conţinutul unităţii de învăţare

3.3.1. Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor

Cesiunea reprezintă Convenţia prin care autorul sau titularul
drepturilor patrimoniale de autor numit cedent ,transmite pentru un timp
determinat, folosinţa drepturilor sau o parte a drepturilor sale către o altă
persoană, numită cesionar în schimbul unui preţ.
Obiectul cesiunii îl constituie numai folosinţa drepturilor patrimoniale
de autor, întrucât drepturile morale de autor sunt intransmisibile prin acte între
vii.
Contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor prezintă
următoarele caractere juridice:
1) este un contract numit, 2) consensual, 3) comutativ, 4) cu titlu
oneros, 5) intuitu personae, 6) sinalagmatic şi 7) cu executare succesivă.
Cedentul este subiectul contractului de cesiune reprezentat de autorul
operei sau titularul dreptului de autor care transmite un drept sau drepturile
patrimoniale de autor către o terţă persoană.
Persoana fizică sau juridică ce preia drepturile transmise de cedent
poartă denumirea de cesionar.
În condiţiile legii, pot deveni titulari ai dreptului patrimonial de
autor persoane fizice sau persoane juridice, altele decât autorul operei, cum ar
fi: moştenitorii legali şi testamentari ai autorului; cesionarii drepturilor
patrimoniale ale autorului de reproducere şi difuzare a operei; unitatea
angajatoare pentru operele realizate în cadrul unui contract individual de
muncă; persoana fizică sau juridică prin intermediul căreia, cu
consimţământul autorului, s-a făcut publică o operă anonimă sau sub
pseudonimul care nu permite identificarea autorului, atâta vreme cât acesta
nu-şi dezvăluie identitatea; persoana fizică sau juridică din iniţiativa, sub
responsabilitatea şi sub numele căreia a fost creată o operă colectivă, în lipsa
unei convenţii contrare; organismul de gestiune colectivă mandatat în timpul
vieţii de către autor (dacă nu sunt moştenitori legali sau testamentari);
organismul de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri din
domeniul respectiv de creaţie (dacă nu sunt moştenitorii legali sau testamentari
şi nici organism de gestiune colectivă mandatat de autor pe timpul vieţii).
Obiectul cesiunii, element fundamental al oricărui act juridic, trebuie
să îndeplinească condiţiile rezultate din regulile dreptului comun, cu unele
particularităţi.
Consimţământul părţilor reprezintă manifestarea de voinţă prin care
acestea se obligă juridic, o dată cu încheierea actului de cesiune. Şi în cazul
contractelor de valorificare a drepturilor patrimoniale de autor,
consimţământul trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de dreptul comun
în materie: să provină de la o persoană cu discernământ; să fie exprimat cu
intenţia de a produce efecte juridice; să fie exteriorizat şi să nu fie afectat de
vreun viciu de consimţământ.
Cauza sau scopul reprezintă obiectivul urmărit de părţi la încheierea
53
Pentru tratarea pe larg a contractului de editare, a se vedea B. Florea, „Valorificarea
drepturilor patrimoniale de autor prin contractul de atestare”, în Revista Dreptul, nr. 11/2011.
54
A se vedea, St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. a VIII-a, revăzută şi adăugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 48 şi urm.; I.Macovei, Tratat de drept al
proprietăţii intelectuale, op.cit., p.476 şi urm.
55
C.Colombet, op. cit., p. 240.
56
Problematica criteriului de determinare a numărului de exemplare prezintă importanţă, în special
când remuneraţia autorului se plăteşte proporţional din câştigurile realizate prin difuzarea operei.
Pentru detalii, a se vedea, V. Roş, op. cit., p. 182.
57
Y. Eminescu, op. cit., p. 161

58
Ediţia înseamnă totalitatea exemplarelor unei opere prin folosirea aceluiaşi zaţ tipografic.
59
Tirajul are semnificaţia de totalitate a numărului de exemplare în care se tipăreşte o carte
sau o publicaţie periodică.
60
Potrivit art. 1351 alin. (1) teza întâi Cod civil, răspunderea civilă este înlăturată atunci când
prejudiciul este cauzat de forţă majoră.
61
Pentru detalii, a se vedea, T.Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura Universul
Juridic, op.cit., p.131-132
62
A se vedea, V.Roş, D.Bogdan, O.Spineanu-Matei, op.cit., p.391
63
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea Întâi nr. 328 din 25 aprilie 2008
64
A se vedea, T.Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura Universul Juridic, op.cit.,
p.132
65
A se vedea, B.Florea, Dreptul proprietăţii intelectuale, Dreptul de autor, op.cit., p. 130
66
A se vedea, F. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p.
138-139; T.Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii Intelectuale, Editura Universul Juridic, op.cit., p.139; A. P.
Seucan, Drepturile reale şi drepturile patrimoniale ale autorului, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2011, p. 148
67
Legiuitorul defineşte contractul de închiriere (art. 1778 alin. (1) teza întâi) ca fiind locaţiunea
bunurilor imobile şi aceea a bunurilor mobile, iar contractul de arendă ca fiind locaţiunea
bunurilor agricole.
Fără a intra în detalii, întrucât spaţiul nu ne îngăduie faţă de natura lucrării de faţă, apreciem
că această delimitare nu se află la adăpost de orice critică.
În primul rând, că închirierea, astfel cum a fost definită, adică având ca obiect bunurile
imobile şi mobile, nu diferă cu nimic de locaţiune, care vizează folosinţa bunurilor, fără a se
mai face distincţia între bunurile mobile şi cele imobile.
Deci între cele două contracte, locaţiunea şi închirierea nu există, din perspectiva definiţilor
legale, nicio deosebire.
În al doilea rând, definind contractul de arendă ca fiind locaţiunea ce poartă asupra
bunurilor agricole, iar închirierea ca fiind locaţiunea bunurilor imobile şi a bunurilor mobile,
52
 Unitatea de învăţare V.
Subiectele, obiectul si conţinutul dreptului de
inventator.
Cuprins
5.1.
Introducere...................................................................................
5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de
învăţare......................
5.3. Conţinutul unităţii de
învăţare..........................................................
5.3.1. Subiectele şi obiectul protecţiei prin brevetul de
invenţie

de asemenea nu se face o distincţie clară între cele două feluri ale locaţiunii.
Din moment ce şi bunurile agricole care fac obiectul contractului de arendă sunt atât bunuri
imobile cât şi bunuri mobile, rezultă că locaţiunea unor astfel de bunuri ar putea fi numită
închiriere, ceea ce ar fi incorect.
Prin urmare, apreciem că speciile locaţiunii sunt închirierea şi arendarea, deosebirea dintre
ele fiind conferită de destinaţia bunului ce face obiectul folosinţei:
- dacă bunul a cărui folosinţă a transmite reprezintă o suprafaţă de locuit avem de-a
face cu contractul de închiriere;
- dacă bunul a cărui folosință se transmite reprezintă bunuri agricole, suntem în situaţia
contractului de arendă.
În raport cu cele prezentate, propunem, de lege ferenda, modificarea şi completarea
dispoziţiilor legale referitoare la definirea celor două specii ale contractului de locaţiune.
 5.3.1.1. Subiectele protecţiei prin brevetul de invenţie
5.3.1.2. Obiectul protecţiei prin brevet de invenţie
5.3.2. Conţinutul dreptului de inventator
5.3.2.1. Consideraţii prealabile
5.3.2.2. Drepturile morale ale inventatorilor
5.3.2.3. Drepturile patrimoniale ale inventatorilor şi ale
titularilor brevetelor de invenţie
5.4. Îndrumar pentru
autoverificare..............................................

5.1. Introducere

5.2. Obiectivele şi competenţele

unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii: 2 ore

5.3. Conţinutul unităţii de învăţare

5.3.1. Subiectele şi obiectul protecţiei prin brevetul de

invenţie
54
 5.3.1.1. Subiectele protecţiei prin brevetul de
invenţie
Autorul sau autorii unei invenţii poartă denumirea de
inventator sau inventatori. Astfel, potrivit art. 2 lit. g şi Legea nr.
64/1991, inventator este persoana care a creat invenţia.
Dacă invenţia este creată de o singură persoană fizică,
înseamnă că vorbim de inventator unic, iar în cazul în care la
realizarea creaţiei tehnice au participat mai multe persoane fizice
în colaborare, avem de-a face cu o pluralitate de inventatori,
care au calitatea de coautori ai invenţiei.
Clasificare
În marea lor majoritate, invenţiile nu se realizează de
inventatori independenţi, din motive de investiţii însemnate şi
din cauza problemelor organizatorice complexe.
Realizarea invenţiilor cade, aşadar, în sarcina institutelor de
cercetare sau a unităţilor economice care dispun de capacitatea
de a organiza şi susţine eforturi financiare considerabile.
Dintre toate subiectele raporturilor juridice
născute în legătură cu invenţia, persoanele care devin
titulare de brevet sunt subiectele protecţiei, în sensul că
dobândesc prin procedura de brevetare dreptul de
exploatare exclusivă asupra invenţiei brevetate.
După modul de obţinere a brevetului, subiectele
invenţiei se împart în trei categorii:
a) subiecte primare stricto-sensu;
b) subiecte primare lato-sensu;
c) subiecte derivate.
După modul în care se realizează invenţia, distingem, de
asemenea, trei categorii de subiecte:
a) inventatorii;
b) titulari de brevet care nu sunt întotdeauna inventatori;
c) unitatea în care inventatorul încadrat în muncă a
realizat invenţia şi care nu este întotdeauna titulara brevetului de
invenţie.
Subiectele primare stricto-sensu
Subiectele primare stricto-sensu sunt acele subiecte care
dobândesc brevetul de invenţie direct de la stat, prin Oficiul de
Stat pentru Invenţii şi Mărci, în urma unei proceduri declanşată
de acestea şi în care sunt direct implicate.
În urma desfăşurării procedurii legale, aceste subiecte
devin titularii brevetului de invenţie.
Dreptul de a solicita eliberarea brevetului de invenţie
aparţine următoarelor subiecte primare stricto-sensu:
a) inventatorului independent, în ipoteza în care
invenţia s-a născut prin efortul creator şi material propriu al unei
persoane fizice. Potrivit art. 3 din Legea nr. 64/1991, dreptul la
brevetul de invenţie aparţine inventatorului sau succesorului său
în drepturi, ceea ce înseamnă că beneficiază de prevederile
acestui text de lege următoarele categorii de persoane:
 cetăţenii români, indiferent de domiciliul
acestora;
 cetăţenii străini sau persoanele fără cetăţenie
dacă au domiciliul în România;
 cetăţenii străini sau persoanele fără cetăţenie
cu domiciliul în străinătate dacă ţara de origine e semnatara
convenţiilor internaţionale în materia invenţiilor la care România
e parte sau a convenţiilor încheiate pe bază de reciprocitate.
Inventator nu poate fi decât autorul invenţiei, persoană
fizică, şi nu persoana juridică, întrucât, nu dispune de capacitatea
de a crea.
Dacă la realizarea invenţiei au contribuit mai multe
persoane fizice, adică în caz de coautorat, atunci acestora le
revine în comun dreptul la eliberarea brevetului, devenind
cotitulari ai acestuia.
b) inventatorului salariat, în situaţia în care a
realizat invenţia în cadrul unui contract individual de muncă cu
misiune inventivă, încredinţată în mod explicit, iar contractul
cuprinde o clauză prin care inventatorului i se atribuie dreptul de
a cere eliberarea brevetului în nume propriu;
c) moştenitorilor inventatorului, fără a se opera nici
un fel de distincţie după cum aceştia aparţin categoriei
moştenitorilor legali sau categoriei moştenitorilor testamentari,
potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 64/1991;
d) cesionarilor dreptului la eliberarea brevetului de
invenţie, cărora inventatorului le-a transmis acest drept, în
condiţiile legii;
e) unităţii în care este angajat inventatorul
(angajatorului), în cazul în care:
1. invenţia a fost realizată în îndeplinirea unei
obligaţii cuprinse într-un contract cu misiune inventivă, iar
acesta nu conţine o clauză de atribuire către inventator a
dreptului de a cere eliberarea brevetului;
2. invenţia a fost creată de un salariat încadrat
fără misiune inventivă, dar în exercitarea funcţiei sale în cadrul
unităţii angajatorului, iar între inventator şi angajator s-a încheiat
o convenţie care atribuie acestuia dreptul de a cere eliberarea
brevetului;
3. invenţia a fost realizată în cadrul unui contract
de cercetare şi nu există o clauză de atribuire către inventator a
dreptului de a cere eliberarea brevetului.
Când angajatorul este subiect al dreptului la eliberarea
brevetului are obligaţia să-şi exercite acest drept în termen de 60
de zile de la data când a fost informat în scris de către inventator
despre realizarea invenţiei.
56
 Nerespectarea termenului prevăzut de lege atrage după sine
decăderea din drept, astfel că inventatorul redobândeşte dreptul
de a cere, în nume propriu, eliberarea brevetului.

Subiectele primare lato-sensu

Subiectele primare lato-sensu sunt subiecte intermediare,
în sensul că obţin brevetul de invenţie doar într-un mod
subsidiar, după ce un subiect primar stricto-sensu nu şi-a
exercitat în termen dreptul de a cere eliberarea brevetului.
Subiecte primare lato-sensu pot fi inventatorii salariaţi în
următoarele situaţii:
1. când au realizat invenţia în cadrul unui contract
individual de muncă cu misiune inventivă încredinţată în mod
explicit, iar unitatea angajatoare nu şi-a exercitat în termen (60
de zile) dreptul de a cere eliberarea brevetului de invenţie în
nume propriu;
2. când au realizat invenţia în cadrul unui contract
de cercetare, iar unitatea care a comandat cercetarea (care poate
fi şi un institut de cercetare) nu şi-a exercitat dreptul de a solicita
eliberarea brevetului de invenţie, în termenul prevăzut de lege.
3. când au realizat invenţia în exercitarea funcţiei
în cadrul unităţii angajatorului, fără ca între inventatori şi
angajator să se fi încheiat o convenţie care să stabilească dreptul
acestuia de a cere eliberarea brevetului, iar angajatorul nu-şi
valorifică în termen de 3 luni de la data ofertei inventatorului
dreptul de preferinţă la încheierea contractului privind realizarea
invenţiei.

Subiecte derivate
Subiectele derivate sunt persoanele care devin titulari de
brevet numai într-un mod subsecvent, ca urmare a dobândirii
acelei calităţi prin intermediul unei operaţiuni de transmitere de
la un titular anterior.
Din categoria subiectelor derivate pot face parte:
a) moştenitorii inventatorului;
b) cesionarii contractului de cesiune având ca obiect
transmiterea brevetului de invenţie.

Inventatorii salariaţi şi obligaţia de informare

Inventatorii salariaţi reprezintă regula în domeniul
invenţiilor.
Legea distinge mai multe ipoteze în care se pot afla
inventatorii salariaţi, şi anume:
a) inventatorul salariat încadrat cu misiune
inventivă încredinţată în mod expres;
b) inventatorul salariat care nu are încredinţate
misiuni inventive;
c) inventatorul semnatar al unui contract de
cercetare.
a) În cazul invenţiilor realizate de salariat în
executarea unui contract de muncă prin care i s-a încredinţat în
mod explicit o misiune inventivă, dreptul la eliberarea
brevetului de invenţie aparţine unităţii, în condiţiile legii.
Unitatea care a renunţat la dreptul de a cere eliberarea unui
brevet de invenţie pentru sine nu beneficiază de dreptul de
preferinţă la încheierea unui contract cu inventatorul privind
folosirea invenţiei.
Acest drept de preferinţă poate fi invocat de unitate numai
pentru invenţiile realizate de alţi salariaţi decât cei încadraţi cu
misiune inventivă încredinţată în mod expres.
b) Pentru toate celelalte invenţii realizate de
inventatorii salariaţi, dacă nu există vreo clauză contractuală
contrară în contractul de muncă, dreptul de invenţie aparţine
salariatului.
Salariaţii care nu au încredinţate misiuni inventive
pot realiza invenţii în exercitarea funcţiilor lor, în
domeniul activităţii unităţii, prin cunoaşterea sau
folosirea tehnicii ori a mijloacelor specifice unităţii ori a
datelor existente în unitate sau cu ajutorul material al
unităţii.
În contractul de muncă poate fi inserată clauza de atribuire
a dreptului la eliberarea brevetului de invenţie în favoarea
unităţii. În acest caz, unitatea are un drept de preferinţă la
încheierea unui contract privind folosirea invenţiei salariatului
său, drept care trebuie exercitat, sub sancţiunea decăderii în
termen de 3 luni de la data ofertei salariatului.
c) În sfârşit, dreptul la brevetul de invenţie aparţine
unităţii care a comandat cercetarea, în situaţia invenţiilor
realizate în cadrul unui contract de cercetare, dacă nu s-a
prevăzut o clauză contrară.
Contractul de cercetare poate să prevadă clauze prin care
dreptul la eliberarea brevetului de invenţie să aparţină fie unităţii
care a comandat cercetarea, fie unităţii de cercetare, fie ambelor
unităţi.
Inventatorul salariat, atât cel încadrat cu misiune inventivă,
cât şi cel care nu are această misiune prin contract, are obligaţia
legală de a informa în scris şi „imediat” pe conducătorul unităţii
asupra invenţiei pe care a realizat-o în cadrul acelei unităţi.
Informarea se va referi la obiectul invenţiei, domeniul ei de
aplicare, condiţiile în care a fost creată, precum şi încadrarea ei
în una din categoriile de invenţii de serviciu.
În termen de 60 de zile de la data înregistrării la unitate a
informării făcută prin scrisoare recomandată, unitatea trebuie să
depună cererea de eliberare a brevetului.
58
 Până la publicarea cererii de brevet de invenţie atât
unitatea, cât şi inventatorul salariat au obligaţia de a nu divulga
invenţia.
Potrivit art. 10 şi urm. din Codul muncii contractul
individual de muncă se încheie între salariat, pe de o parte şi
angajator, pe de altă parte.
În cuprinsul Legii nr. 64/1991 (art. 5 alin. (1) lit.a, alin.(2),
alin(3), alin.(5), alin.(6), ca să dăm doar câteva exemple) se face
însă vorbire de unitate, ca entitate care angajează forţa de
muncă, şi nu de angajator, cum prevede legea specială (Codul
muncii). Apreciem că această diferenţă de denumire ar trebui
corectată, de lege ferenda, în sensul că în cuprinsul Legii nr.
64/1991, să fie înlocuit termenul de unitate, cu cel de angajator
acesta având calitatea de parte a contractului individual de
muncă, după cum stipulează legea specială în materie.

5.3.1.2. Obiectul protecţiei prin brevet de invenţie

Clasificarea invenţiilor
În doctrină, invenţiile au fost clasificate după mai
multe criterii.
1. După obiectul invenţiei distingem:
a) invenţii care au ca obiect un produs;
b) invenţii care au ca obiect procedee sau metode;
c) invenţii care au ca obiect aplicaţiile într-o formă
nouă a mijloacelor cunoscute;
d) invenţii care au ca obiect combinaţia de
mijloace cunoscute.
a) Invenţiile care au ca obiect un produs sunt
definite ca fiind corpuri sau obiecte determinate care le
deosebesc unele de altele.
Produsele care fac obiectul invenţiilor trebuie să aibă
caracter industrial, să reprezinte o noutate în domeniu şi să
constituie o valoare în sine.
Pentru ca un produs să fie nou, trebuie să se deosebească
structural, prin compoziţie sau constituţie de celelalte produse
cunoscute şi să procure un avantaj în raport cu produsele
anterioare.
Produsele industriale care formează obiectul invenţiei pot
fi:
 maşini, aparate, scule, mecanisme, organe de maşini,
instalaţii, aparate şi circuite electronice şi electrotehnice, sisteme
de comandă, de protecţie, elemente şi materiale de construcţie,
mobilier, articole de uz casnic, jucării, instrumentar medical,
instrumente medicale;
  substanţe chimice şi biologice, cu excepţia celor care
există în natură, ale căror formule chimice şi proprietăţi au fost
create de inventator;
 amestecuri fizice sau fizico-chimice care se
individualizează prin proprietăţi specifice şi care au aptitudinea
de a fi aplicabile în rezolvarea unei probleme;
 microorganismele nou create, izolate prin soluţie.
b) Invenţiile care au ca obiect procedee noi sau
metode vizează succesiuni logice de operaţii, caracterizate prin
etape, ordine de desfăşurare şi rezultatele finale.
Prin procedee se înţeleg activităţile care au ca rezultat
obţinerea sau modificarea unui produs.
Sunt considerate metode, activităţile care se finalizează prin
rezultate de natură calitativă, cum ar fi măsurare, analiză,
control, diagnosticare sau tratament medical.
c) Invenţiile care au ca obiect aplicaţiile noi de
mijloace înseamnă folosirea de mijloace cunoscute în scopul
obţinerii produsului sau rezultatului industrial.
Mijlocului cunoscut i se dă o nouă aplicaţie, fără să sufere
modificări, rezultatul putând fi un produs nou ori un produs care
are calităţi şi proprietăţi diferite.
În practică sunt cunoscute următoarele aplicaţii într-o
formă nouă a mijloacelor cunoscute:
 mijlocul era cunoscut în ştiinţă, dar nu era aplicat în
industrie;
 mijlocul era cunoscut în industrie cu aplicaţii variate,
fiind utilizat pentru obţinerea altor rezultate.
Cu titlu de exemplu amintim brevetarea ca invenţii a unor
mijloace cunoscute prin aplicarea lor într-o formă nouă,
întrebuinţarea elicei pentru propulsarea vapoarelor şi amestecul
unor substanţe diferite pentru realizarea unei compoziţii a
faianţei cu calităţi superioare.
d) Invenţiile care au ca obiect combinaţia de
mijloace cunoscute presupun reunirea acestora şi producerea
unui rezultat de ansamblu diferit de efectul fiecărui mijloc în
parte.
2. În raport cu criteriul complexităţii obiectului,
invenţiile se clasifică în:
a)invenţii simple, care au ca obiect un singur
produs, mijloc sau metodă;
b) invenţii complexe, care reclamă folosirea
conjugată a mai multor elemente sau mijloace.
3. După gradul de independenţă faţă de alte
invenţii distingem:
a) invenţii principale, care au o existenţă de sine
stătătoare, independenţa de alte invenţii;
b) invenţii complementare, dependente sau de
perfecţionare, care îmbunătăţesc o invenţie
60
 anterioară şi fără de care nu pot exista.
4. În funcţie de posibilitatea divizării invenţiilor există:
a) invenţii unitare (unice sau indivizibile) şi
b) invenţii divizibile.
Invenţiile unitare nu pot fi desprinse în mai multe invenţii
unice, iar cele divizibile pot fi separate în două sau mai multe
invenţii unice, având un caracter inventiv propriu.
5. După locul brevetării, avem de-a face cu:
a) invenţii brevetele în România şi
b) invenţii brevetele în străinătate.
De observat că invenţiile realizate de persoane fizice
române pe teritoriul României pot fi brevetate atât în ţară cât şi
în străinătate.
În cazul în care brevetarea are loc în străinătate, trebuie ca
cererea de brevet să fie înregistrată mai întâi la O.S.I.M.
Dacă invenţia are caracter de secret de stat, este necesară
aprobarea instituţiei care a atribuit invenţiei acest caracter pentru
a fi brevetată în străinătate.

Invenţii nebrevetabile
Legea nr. 64/1991 face vorbire despre invenţii
brevetabile şi invenţii nebrevetabile.
Potrivit art. 9 din lege, nu sunt brevetabile: invenţiile
a căror exploatare comercială este contrară ordinii publice
şi bunelor moravuri, inclusiv cele dăunătoare sănătăţii şi
vieţii persoanelor, animalelor ori plantelor şi care sunt de
natură să aducă atingeri grave mediului, cu condiţia ca
această excludere să nu depindă numai de faptul că
exploatarea este interzisă printr-o dispoziţie legală,
soiurile de plante şi rasele de animale, procedeele esenţial
biologice pentru obţinerea plantelor sau a animalelor;
invenţiile ce au ca obiect corpul uman în diferite stadii ale
formării şi dezvoltării sale, precum şi simpla descoperire a
unuia dintre elementele sale, inclusiv secvenţa sau
secvenţa parţială a unei gene; metodele de tratament ale
corpului uman sau animal, prin chirurgie ori prin terapie
şi metodele de diagnosticare practicate asupra corpului
uman sau animal. Pentru aceste invenţii nu se acordă
brevet de invenţie.
1. Sunt contrare ordinii publice acele invenţii care atunci
când sunt exploatate iraţional pun în pericol viaţa, liniştea
şi siguranţa cetăţenilor.
Utilizate însă în scopuri publice, pentru apărarea
valorilor sociale şi umane, aceleaşi invenţii pot fi
folositoare omenirii. De pildă, armamentul şi tehnica de
luptă pun în pericol valori pe care statele sunt chemate să
le apere şi, din acest punct de vedere, invenţiile în materie
ar trebui să nu fie brevetate. Însă, din perspectiva faptului
că armamentul şi tehnica sunt necesare chiar pentru
apărarea valorilor primejduite68 atunci sunt susceptibile de
brevetare.
2. Sunt considerate contrare bunelor moravuri acele
invenţii care contravin principiilor de morală ale timpului
şi ale statelor.
Refuzul de a breveta aceste invenţii implică un grad
sporit de subiectivism, deoarece normele de morală
variază în timp şi spaţiu. Faptul că o invenţie este contrară
bunelor moravuri nu înseamnă că ar fi şi nefolositoare.
Discuţiile controversate pe tema brevetării aparatului
numit centură de castitate au fost întreţinute şi de
moravurile timpurilor respective69.
Excluderea unor invenţii de la brevetare este dictată şi
de raţiuni care ţin de asigurarea progresului ştiinţei, prin
înlăturarea monopolului de exploatare asupra unor
descoperiri, teorii sau metode.
Unele invenţii sunt excluse de la brevetare prin lege,
fiind prevăzute în mod expres. Astfel, potrivit art. 8 alin. 1
din Legea nr. 64/1991, nu sunt considerate invenţii, în
special:
 descoperirile, teoriile ştiinţifice şi metodele
matematice70;
 creaţiile estetice;
 planurile, principiile şi metodele în exercitarea de
activităţi mentale, în materie de jocuri sau în domeniul
activităţilor economice, precum şi programele de
calculator71;
68
A se vedea V. Roş, op. cit., p. 324; A. C. Strenc, Invenţii contrare ordinii publice şi bunelor
moravuri, în „Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale”, nr. 3(4), sept. nr. 5, 2005,
p. 114-123.
69
A se vedea C. R.Romiţan, Protecţia penală a proprietăţii intelectuale, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006, p. 212.
70
În sine, aceste elemente nu sunt brevetabile, dar sunt brevetabile produsele ori procedeele
realizate pe baza descoperirii unei proprietăţi a unui material, pe baza unei teorii ştiinţifice
ori a unei metode matematice – a se vedea I.Macovei, Tratat de drept al proprietăţii intelectuale,
Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2010, p. 67
71
În textul de lege evocat (art. 8 lit. c din Legea nr. 64/1991) se utilizează noţiunea de
„programe de calculator”, în timp ce în Legea nr. 8/1996 (art. 72 şi urm.) foloseşte expresia
„programe pentru calculator”. Opinăm că sintagma corectă ar fi cea prevăzută în Legea nr.
8/1996, atât din perspectiva faptului că protecţia juridică a creaţiilor în discuţie se asigură
prin această lege, cât şi sub aspectul faptului că Legea dreptului de autor oferă şi o definiţie a
creaţiei (art. 72 alin.(1)): „Prin prezenta lege, protecţia programelor pentru calculator include
orice expresie a unui program, programele de aplicaţie şi sistemele de operare, exprimate în
orice fel de limbaj, fie în cod-sursă sau cod-obiect, materialul de concepţie pregătitor, precum
şi manualele.”
62
  prezentările de informaţii.
De reţinut este faptul că enumerarea are caracter
exemplificativ şi că elementele enunţate, considerate în
sine, nu au vocaţie de a fi brevetate, dar, de îndată ce au
căpătat caracter tehnic, brevetarea lor nu mai este
exclusă72.
Raţiunile pentru care aceste invenţii au fost excluse de
la brevetare sunt multiple.
Cu titlu de exemplu:
a) programele de calculator (corect programele
pentru calculator) sunt refuzate de a fi considerate
invenţii, deoarece protecţia lor se asigură în cadrul
dreptului de autor, neavând caracter industrial;
b) în acelaşi timp, excluderea planurilor,
principiilor şi metodelor în materie de jocuri sau în
domeniul activităţilor economice este dictată atât de
nevoia de generalizare a unor astfel de metode, cât şi din
raţiuni contrare, de ordin social, pentru a stopa efectele
nefaste pentru situaţia economică a cetăţenilor, ca în cazul
jocurilor de tip piramidal, a căror experienţă devastatoare
a trăit-o şi România.
Totuşi, potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol (art. 8),
prevederile alin. (1) nu exclud brevetabilitatea obiectului
invenţiei sau cea a activităţilor prevăzute, decât în măsura
în care cererea de brevet de invenţie sau brevetul de
invenţie se referă la astfel de obiecte ale invenţiei sau la
activităţi considerate în sine.
Prin urmare, dacă aceste elemente prezintă caracter
tehnic, atunci devin brevetabile.
Inovaţiile
Inovaţia este acea realizare care prezintă caracter de
noutate şi de utilitate la nivelul unităţii în care a fost creată .
Inovaţia mai poartă numele şi de realizare tehnică cu
caracter de noutate relativă.
Noutatea şi utilitatea constituie condiţiile de fond pentru ca
realizarea tehnică să fie protejată.
Caracterul relativ al noutăţii presupune că realizarea nu a
mai fost aplicată în acea unitate, fiind apreciată în raport cu
stadiul local al tehnicii.
Calitatea de autor al inovaţiei, adică de inovator este
atestată de unitatea care utilizează realizarea tehnică.
Doctrina a stabilit că atestarea se face printr-o adeverinţă

Pe cale de consecinţă, propunem, de lege ferenda, ca prevederile Legii nr. 64/1991

referitoare la aspectele semnalate să fie puse de acord cu dispoziţiile legii dreptului de autor.
72
A se vedea A. C. Strenc, Evoluţii recente în legislaţia naţională privind brevetele de invenţie, în
„Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale”, nr. 4(5), decembrie, 2005, p. 83.
sau certificat.
În lipsă de convenţie contrară, dreptul de
exploatare a inovaţiei aparţine unităţii în care a fost
realizată.

5.3.2. Conţinutul dreptului de inventator

5.3.2.1. Consideraţii prealabile

Conţinutul dreptului de inventator reprezintă totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor care se nasc din realizarea invenţiei.
Drepturile născute în legătură cu invenţia nu sunt
legate întotdeauna de eliberarea brevetului. Unele din aceste
drepturi se nasc anterior eliberării brevetului, din chiar
faptul realizării invenţiei, putând fi consolidate odată cu
obţinerea acestuia. Cu titlu de exemplu pot fi amintite:
dreptul la calitatea de inventator, dreptul la eliberarea
titlului de protecţie, dreptul la menţionarea numelui în
brevet, dreptul de a da publicităţii invenţia.
Drepturile care se nasc în legătură cu invenţia aparţin:
 inventatorului (care nu e şi titularul brevetului de
invenţie);
 titularului de brevet sau
 angajatorului care nu e titular al brevetului de
invenţie.
Drepturile născute în legătură cu invenţia sunt drepturi
morale şi drepturi patrimoniale.
Drepturile morale sau personale nepatrimoniale sunt
legate de persoana autorului, constituind o formă de exprimare a
personalităţii inventatorului. Drepturile patrimoniale au un
conţinut economic şi pot fi transmise altei persoane.
Conţinutul şi întinderea drepturilor patrimoniale diferă
după cum inventatorul este sau nu şi titularul brevetului de
invenţie.
Această distincţie nu are mare relevanţă cât priveşte
deosebirile asupra drepturilor morale ale inventatorilor.
Drepturile morale ale inventatorilor au însă un conţinut
diferit faţă de drepturile morale ale autorilor de opere protejate în
cadrul dreptului de autor.
Drepturile morale ale inventatorilor sunt:
 dreptul la calitatea de autor;
 dreptul la nume;
 dreptul de a da publicităţii invenţia ;
 dreptul de prioritate ştiinţifică;
 dreptul la eliberarea titlului de protecţie.

5.3.2.2. Drepturile morale ale inventatorilor

64
 Dreptul la calitatea de autor
Calitatea de autor al unei invenţii diferă de calitatea
de inventator.
Autorul unei invenţii dobândeşte calitatea de
inventator după ce invenţia sa a fost brevetată. Până
atunci, el poate pretinde doar calitatea de autor al unei
invenţii nebrevetate, al unei soluţii tehnice noi, ceea ce-i
poate conferi prioritatea ştiinţifică, dar nu şi dreptul
exclusiv de exploatare.
Odată brevetată invenţia, autorul devine inventator
recunoscut juridic şi pe cale de consecinţă dobândeşte
calitatea de titular al dreptului exclusiv de exploatare.
Dacă soluţia tehnică cu caracter de noutate a fost
adusă la cunoştinţă publică fără să fie brevetată şi se
regăseşte în stadiul tehnicii, atunci aceasta conferă
autorului prioritate ştiinţifică.
Prioritatea ştiinţifică şi calitatea de autor al soluţiei
tehnice noi înlătură posibilitatea brevetării ulterioare a
aceleiaşi soluţii de către o altă persoană pentru motivul
neîndeplinirii condiţiei de noutate.
Dreptul la calitatea de autor al invenţiei este
posibilitatea prevăzută de lege creatorului invenţiei de a solicita
recunoaşterea juridică a muncii sale de creaţie depuse pentru
realizarea invenţiei şi de a utiliza mijloacele juridice pentru
apărarea acestei calităţi.
Apărarea calităţii de autor şi a priorităţii ştiinţifice
în cazul în care au fost nesocotite prin formularea unei
cereri de brevet pentru aceeaşi soluţie tehnică, se poate
face prin mijloace juridice prevăzute de lege:
a) prin acţiunea în revocare
administrativă a hotărârii de acordare a brevetului sau prin
b) acţiunea în anulare a
brevetului.
Dreptul la calitatea de autor al invenţiei se consideră
născut dacă realizarea tehnică a fost brevetată şi declarată
invenţie, momentul naşterii dreptului fiind acela al
realizării soluţiei.
Altfel spus, „existenţa dreptului va fi sub condiţie,
până în momentul în care se verifică îndeplinirea
cerinţelor prevăzute de lege”73. După ce se acordă brevetul
de invenţie, dreptul la calitatea de autor se consolidează
devenind opozabil erga-omnes.
În literatura de specialitate74 a fost susţinut şi un alt
punct de vedere în legătură cu momentul naşterii
73
A se vedea, Ioan Macovei, op. cit., p. 118.
74
A se vedea I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor prin brevet, Editura Academiei, Bucureşti, 1977,
p. 178.
dreptului la calitatea de autor al invenţiei. Potrivit acestei
opinii, dreptul la calitatea de autor al invenţiei se naşte de
la data depozitului reglementar al cererii de brevet,
retragerea, respingerea sau admiterea ulterioară a acesteia
neavând relevanţă în ceea ce priveşte existenţa dreptului.
În ipoteza în care cererea de brevet a fost respinsă se
consideră că dreptul la calitatea de autor nu a existat
niciodată.
Dreptul la calitatea de autor născut ca urmare
a brevetării invenţiei subzistă nu doar pe perioada
de valabilitate a brevetului ci şi după moartea
autorului invenţiei, având un caracter perpetuu.
Dreptul la calitatea de autor al invenţiei este un drept
personal (legat indisolubil de personalitatea autorului),
exclusiv (aparţinând doar autorului) absolut (fiind opozabil
ergo-omnes), inalienabil (nu poate fi transmis altei persoane),
imprescriptibil (nu se stinge prin neprezentare), insesizabil
(nu poate face obiectul urmăririi silite) şi nu este limitat
teritorial (ca în cazul drepturilor patrimoniale ale
inventatorilor).

Dreptul la nume
Lato sensu, dreptul la nume este o consecinţă directă
a dreptului la calitatea de autor şi constă în posibilitatea
inventatorului, conferită de lege (art. 35), de a pretinde să fie
menţionat ca autor al invenţiei.
Stricto-sensu, dreptul la nume desemnează facultatea
inventatorului de a da invenţiei numele său, ca urmare a
faptului că aceasta reprezintă o manifestare a personalităţii
sale, un rezultat al aptitudinilor sale inventive.
Dreptul moral la nume al autorului unei invenţii este
supus principiului disponibilităţii. Prin urmare, autorul
are latitudinea de a aprecia şi dispune în mod liber,
potrivit voinţei şi conştiinţei proprii, asupra exercitării
dreptului de a cere ca numele său să fie menţionat sau nu
în brevet, în carnetul de muncă, precum şi în orice alte acte
sau publicaţii privind invenţia sa. Solicitarea expresă a
inventatorului de a nu i se publica numele şi prenumele
este condiţionată de achitarea taxei legale75.
Potrivit legii, în situaţia în care titularul brevetului
este altă persoană decât inventatorul, acestuia din urmă i
se eliberează un duplicat al brevetului de invenţie.
În practica recentă se manifestă din ce în ce mai mult

75
A se vedea, art. 35 alin.(3) din Legea nr. 64/1991 şi art. 35 alin. (2) din Regulamentul de
aplicare a Legii privind brevetele de invenţie.
66
tendinţa marilor concerne care desfăşoară şi activitate de
cercetare, de a prezenta sub numele firmei invenţiile
realizate de angajaţi, firma fiind considerată drept
proprietar al acestor invenţii ale salariaţilor.

Dreptul de a da publicităţii invenţia

Dreptul de a da publicităţii invenţia, sau dreptul de
divulgare, reprezintă posibilitatea recunoscută
inventatorului, ca în limitele şi în formele permise de lege,
să aducă la cunoştinţa publică invenţia realizată.
Dreptul de divulgare se exercită în principal prin
procedurile legale de brevetare.
Autorul invenţiei poate să facă publică invenţia şi fără
a urmări obţinerea brevetului de invenţie, situaţie în care
protecţia dreptului de exploatare a invenţiei nu mai este
asigurată.
Cu toate că este un drept moral, dreptul de divulgare
a invenţiei se transmite după moartea autorului
moştenitorilor acestuia, această situaţie fiind o excepţie de
la principiul netransmisibilităţii drepturilor
nepatrimoniale.
Dreptul inventatorului de a da publicităţii invenţia se
poate manifesta prin: exploatarea publică a invenţiei,
publicarea ei în documente publice, formularea unor cereri
de brevet şi expunerea produsului în expoziţii
internaţionale.
Exerciţiul dreptului de a da publicităţii invenţia este
supus unor limitări legale.
Astfel, potrivit art. 5 din lege, în cazul inventatorilor
salariaţi, dreptul la brevetul de invenţie, deci, implicit,
dreptul de a da publicităţii invenţia, nu mai aparţine
inventatorului în lipsa unor prevederi contractuale
contrare.
A doua categorie de limitări are în vedere interesul
general al statului, potrivit căruia anumite invenţii din
domeniul apărării şi siguranţei naţionale, care au fost
calificate de către instituţiile abilitate ca având caracter
secret, sunt exceptate de la divulgare.
În acest caz, legea atribuie inventatorului (sau
succesorului său) dreptul de a fi înştiinţat cu privire la
conferirea caracterului secret invenţiei sale, precum şi
dreptul la acordarea unei compensaţii materiale, sub forma
unei rate anuale de către instituţia care i-a conferit acest
caracter, pe toată perioada de menţinere în regim secret a
invenţiei.
Se cuvine să fie menţionată împrejurarea că
exceptarea de la publicare a invenţiilor cu caracter secret
nu înseamnă că acestea sunt înlăturate de la procedura
brevetării.

Dreptul de prioritate ştiinţifică

Potrivit art. 17 din Lege, orice persoană care a depus
la OSIM o cerere de brevet sau succesorul său în drepturi,
beneficiază de un drept de prioritate cu începere de la data
depozitului cererii, faţă de orice alt depozit privind aceeaşi
invenţie, având o altă dată ulterioară.
Acest drept „se consolidează prin constituirea unui
depozit şi capătă recunoaştere oficială, prin eliberarea
titlului de protecţie pentru invenţie, dar nu începând cu
data realizării invenţiei, ci cu aceea a datei depozitului”76.
Dreptul de prioritate îmbracă forma dreptului de
prioritate convenţională, a dreptului de prioritate internă
şi a dreptului de prioritate de expoziţie.
Dreptul de prioritate convenţională (art. 20 din Lege)
reprezintă dreptul de care beneficiază orice persoană care
a depus în mod regulamentar în oricare stat parte la
Convenţia de la Paris sau stat membru al Organizaţiei
Mondiale a Comerţului o cerere de brevet de invenţie, ori
succesorul său în drepturi.
Acest drept este valabil dacă cererea de brevet
ulterioară a fost depusă în intervalul de 12 luni calculată
de la data de depozit a cererii anterioare.
Prioritatea poate fi recunoscută şi dacă a fost
revendicată ulterior datei de exprimare a termenului de
prioritate, dar nu mai mult de două luni de la această dată,
cu plata taxei legale, dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii (art. 20):
 să fie formulată o cerere expresă, în acest sens;
 cererea să fie formulată în termen;
 cererea să prezinte motivele pentru care termenul
de prioritate nu a fost respectat;
 OSIM să constate că cererea de brevet ulterioară
nu a fost depusă în termenul de prioritate, deşi solicitantul
a depus toate diligenţele în acest scop, sau când
nerespectarea termenului nu s-a produs cu intenţie.
Dreptul de prioritate internă (art. 21) este dreptul
solicitantului unei cereri anterioare sau al succesorului său
în drepturi de a revendica pentru aceeaşi invenţie, într-o
cerere ulterioară, prioritatea primului depozit, în termen
de 12 luni de la data primului depozit acordat de OSIM.
Odată revendicat dreptul de prioritate internă, se

76
A se vedea, V. Roş, op. cit., p. 381.
68
consideră că cererea anterioară a fost retrasă.
Prioritatea internă poate fi revendicată fie odată cu
depunerea cererii ulterioare, fie într-un termen de două
luni de la data depunerii acestei cereri.
Prioritatea internă nu va fi recunoscută dacă:
 cel puţin una dintre cererile de brevet de invenţie
a beneficiat de o prioritate;
 prioritatea revendicată în cererea anterioară are
data anterioară termenului de 12 luni calculat de la data de
depozit a cererii ulterioare;
 actul de prioritate internă nu a fost depus în
termenul prevăzut de regulamentul de aplicare a legii:
 actele de prioritate nu au fost depuse în termenul
de 16 luni de la data celei mai vechi priorităţi sau, după
caz, în 4 luni de la data deschiderii fazei naţionale;
 nu s-au îndeplinit condiţiile prevăzute de art. 20
din Lege.

Dreptul de prioritate de expoziţie rezultă din

dispoziţiile art. 11 lit. b) din Legea nr. 64/1991 şi ale art. 11
al Convenţiei de la Paris din 22 noiembrie 1928, cu
revizuirile ulterioare. Acest drept poate fi invoat pentru
protecţia unei invenţii care a fost expusă înainte de
formularea unei cereri de brevet, într-o expoziţie
internaţională. Recunoaşterea priorităţii conferă cererii de
brevet data introducerii obiectului invenţiei într-o
expoziţie internaţională oficială sau oficial recunoscută,
organizată în statele membre ale Convenţiei de la Paris
sau ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
Cererea de brevet de invenţie în care se invocă
prioritatea de expoziţie trebuie depusă în termen de 6 luni
de la data expunerii invenţiei în expoziţie, acest termen
neavând ca efect prelungirea termenului de prioritate
convenţională.

Dreptul de eliberarea titlului de protecţie

Dreptul la eliberarea brevetului de invenţie aparţine,
potrivit legii, următoarelor categorii de persoane:
 inventatorului independent, adică persoanei care a
realizat invenţia prin efort propriu;
 inventatorului salariat, adică persoanei care a creat
invenţia, fie în exercitarea funcţiei prevăzute în contractul
de muncă fără misiune inventivă, fie în domeniul activităţii
angajatorului;
 inventatorului salariat, care a realizat invenţia în
executarea unui contract de muncă cu misiune inventivă
încredinţată în mod explicit, dacă în contract există o
clauză expresă în acest sens;
 inventatorului cercetător ştiinţific, care a realizat
invenţia în executarea unui contract de cercetare, dacă în
contract există o clauză expresă în acest sens;
 succesorilor în drepturi ai inventatorului, indiferent
că succesiunea este legală sau testamentară;
 angajatorului (unităţii) inventatorului, cu condiţia
ca în contractul de muncă, respectiv de cercetare, să nu
existe clauză contrară expresă.
În situaţia în care titularul dreptului la eliberarea
titlului de protecţie este altă persoană decât autorul,
inventatorului i se eliberează un duplicat al brevetului de
invenţie.

5.3.2.3. Drepturile patrimoniale ale inventatorilor şi

ale titularilor brevetelor de invenţie

Conţinutul şi întinderea drepturilor patrimoniale

sunt diferite, în raport cu faptul dacă inventatorii sunt
independenţi sau salariaţi şi dacă au sau nu calitatea de
titulari ai brevetului de invenţie.
Drepturile patrimoniale ale inventatorilor netitulari
de brevet
Inventatorii netitulari de brevet pot fi independenţi
sau salariaţi.
În cazul inventatorilor independenţi, cauzele pentru
care aceştia nu sunt titulari de brevet sunt:
 cauzele naturale (încetarea din viaţă survenită
înainte de eliberarea brevetului);
 cauze dependente de voinţa inventatorului (cesiunea
voluntară a dreptului de a cere eliberarea brevetului);
 cauze independente de voinţa inventatorului (cesiunea
legală pentru invenţiile de serviciu);
 inventatorul independent netitular de brevet are
dreptul, potrivit art. 35, alin. 2 din Legea nr. 64/1991, să i
se elibereze un duplicat al brevetului de invenţie, drepturile
sale patrimoniale stabilindu-se pe bază de contract.
Inventatorii salariaţi, netitulari de brevet, au dreptul
la o remuneraţie suplimentară, care poate avea efecte
stimulatoare sau dimpotrivă, „poate deveni, în situaţii
contrare, sursa unui sentiment de frustraţie sau a unei
justificate stări de inhibiţie, cu repercusiuni grave cât
priveşte activitatea inventivă ...”77
Remuneraţia suplimentară se stabileşte independent

70
de salariul de încadrare al inventatorului salariat prin
contractul cu misiune inventivă sau printr-un act adiţional
la contractul de cercetare.
Totodată, inventatorii salariaţi au dreptul la
compensaţie, în situaţia în care informaţiile conţinute într-o
invenţie sunt clasificate ca informaţii secrete de stat,
conform art. 40, alin. (2) din Legea 64/1991.
Pentru invenţiile create şi realizate în condiţiile art. 5
alin. (1), adică în lipsa unei clauze contrare în contractul
individual de muncă privind titularul dreptului la brevet
asupra invenţiei realizate de salariat în exercitarea
contractului său de muncă, precum şi în condiţiile art. 5
alin. (2), adică în situaţia când invenţia rezultă dintr-un
contract de cercetare, drepturile patrimoniale ale autorului
invenţiei se stabilesc în funcţie de efectele economice şi/sau
sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcţie de
aportul economic al invenţiei.

Drepturile patrimoniale ale titularilor brevetelor de

invenţie
Brevetul de invenţie conferă titularilor următoarele
drepturi patrimoniale:
 dreptul de exploatare exclusivă a obiectului
invenţiei (art. 32 – 35 din Lege);
 dreptul la despăgubiri materiale în cazul folosirii
fără drept a invenţiei de către terţi (art. 59 etc.).

Dreptul de exploatare exclusivă

Noţiune şi caracterizare
Dreptul de exploatare exclusivă reprezintă
posibilitatea juridică recunoscută titularului de brevet de a
exploata în mod exclusiv invenţia.
Se aseamănă cu un drept de monopol, dar spre
deosebire de acesta este limitat în timp la durata de
valabilitate a brevetului şi în spaţiu, ca efect al principiului
teritorialităţii legii.
Subiectul dreptului de exploatare exclusivă nu poate fi
decât titularul de brevet, cel iniţial sau cel subsecvent
căruia i-a fost transcris dreptul.
Inventatorul care nu a obţinut un brevet nu poate fi
titularul acestui drept.

Caracterele juridice ale dreptului de exploatare

exclusivă

77
O. Camulschi, Drepturile patrimoniale ale inventatorilor, în „Revista de Drept Comercial” nr.
1/1993, p. 71.
 Dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei are
următoarele caractere juridice:
 drept patrimonial cuprinzând totalitatea drepturilor
şi obligaţiilor cu conţinut economic, evaluabil în bani;
 drept absolut, opozabil ergo-omnes;
 drept transmisibil; pe durata de valabilitate,
brevetul de invenţie constituie un bun cu valoare
patrimonială, susceptibil de cesiune totală sau parţială,
putând face obiectul unei locaţiuni speciale, numită licenţă
de exploatare;
 drept temporar, a cărui perioadă maximă de
protecţie este de 20 de ani. Potrivit legii, numai pentru
medicamente sau produsele fitofarmaceutice brevetate se
poate obţine un certificat suplimentar de protecţie;
 drept teritorial, în sensul că protecţia juridică se
realizează doar pe teritoriul statului care a eliberat
brevetul de invenţie.
Conţinutul dreptului de exploatare exclusivă
Conţinutul dreptului exclusiv de exploatare, conferit
de brevet, se examinează sub două aspecte:
1. sub aspectul laturii pozitive – care reflectă
posibilităţile titularului în cazul exploatării invenţiei;
2. sub aspectul laturii negative – care reflectă
limitele exploatării invenţiei de către terţe persoane.
1. În ceea ce priveşte latura pozitivă, trebuie
făcută precizarea că legea nu conţine un text general care
să enumere prerogativele care alcătuiesc această latură.
Pentru enumerarea prerogativelor trebuie plecat de la
ideea că dreptul de exploatare exclusivă este un drept real,
referitor la un bun încorporabil.
Ca la orice drept real, asupra bunului se exercită
următoarele prerogative: jus possidendi, jus utendi, jus
fruendi şi jus abutendi.
Pentru identificarea conţinutului prerogativelor
dreptului ne raportăm la dispoziţiile art. 59 din lege, care
sancţionează infracţiunea de contrafacere, aplicând
raţionamentul că ceea ce este interzis terţilor, este permis
titularului.
Prin urmare, jus possidendi este dreptul titularului de
a deţine soluţia tehnică adică de a cunoaşte modul cum s-a
realizat invenţia respectivă.
Jus utendi, reprezintă dreptul de a folosi invenţia
pentru sine, adică de a fabrica produsele şi de a folosi
pentru sine metodele, procedeele sau instalaţiile inventate.
Jus fruendi este dreptul de a culege fructele invenţiei

72
prin comercializare, vânzare sau oferirea spre vânzare,
importul sau exportul de produse şi mijloace, prin
încheierea de contracte de licenţă din care rezultă fructele
civile respective.
Jus abutendi reprezintă dispoziţia juridică asupra
invenţiei brevetului, sau posibilitatea de a cesiona dreptul
de exploatare exclusivă în tot sau în parte, a invenţiei.
Exploatarea invenţiei nu este numai un drept ci şi o
obligaţie care poate determina acordarea unor licenţe
obligatorii în cazul în care invenţia nu e exploatată sau e
exploatată insuficient.
2. Relativ la aspectul negativ (latura negativă)
subliniem că brevetul de invenţie conferă titularului
dreptul de a interzice terţilor să efectueze, fără
consimţământul său (art. 32 alin. (2)):
a) fabricarea, folosirea,
oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea
folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării, în cazul în care
obiectul brevetului este un produs;
b) utilizarea procedeului,
folosirea, oferirea spre vânzare ori vânzarea sau importul
în aceste scopuri a produsului obţinut direct din procedeul
brevetat, dacă obiectul brevetului este un procedeu.
Actele prin care se aduce atingere dreptului exclusiv
de exploatare, constituie acte de contrafacere.
Actele de contrafacere sunt propriu-zise şi anume
acelea care constau în fabricarea şi întrebuinţarea de către
terţi a mijloacelor noi protejate prin brevet şi acte asimilate
contrafacerii, reprezentate de deţinerea, vânzarea,
expunerea spre vânzare şi introducerea obiectelor
contrafăcute în România.
Actele efectuate de terţi de natură să compromită
profitul material pe care titularul brevetului îl poate obţine
din şi prin aplicarea invenţiei sale constituie concurenţă
neloială.
Apărarea dreptului de exploatare împotriva actelor
de contrafacere se realizează prin acţiunea în contrafacere
iar, împotriva concurenţei neloiale prin acţiunea în
concurenţă neloială.

Dreptul provizoriu de exploatare exclusivă

Potrivit legii (art. 33), solicitantul titlului de protecţie
beneficiază, până la data eliberării brevetului, de dreptul
provizoriu de exploatare exclusivă a invenţiei.
Acest drept se naşte la data publicării cererii de brevet.
Exercitarea dreptului provizoriu de exploatare
exclusivă este supusă îndeplinirii unor condiţii:
 1. Astfel, mai întâi, cererea de brevetat trebuie
să corespundă cerinţelor legale necesare constituirii
depozitului naţional reglementar şi să i se fi acordat dată de
depozit.
2. Apoi, trebuie ca cererea de brevet să fi fost
publicată. Dacă invenţia pentru care s-a cerut brevetarea
face parte din categoria celor exceptate de la publicare
întrucât i s-a atribuit caracter secret, ori cererea a fost
respinsă, retrasă sau declarată ca fiind considerată retrasă,
atunci solicitantul pierde dreptul provizoriu la exploatare
exclusivă, dispariţia dreptului având caracter retroactiv.
Apărarea dreptului provizoriu de exploatare
exclusivă se asigură prin acţiunea în daune, în condiţiile
dreptului comun, adică potrivit instituţiei răspunderii
civile delictuale. Instanţa de judecată va obliga persoana
care a exercitat în mod ilicit dreptul provizoriu la plata
daunelor produse către titularul dreptului, hotărârea
judecătorească putând fi pusă în executare numai după ce
dreptul a căpătat valenţe definitive prin eliberarea brevetului de
invenţie.
Aşadar, până la eliberarea brevetului care să
consfinţească dreptul de exploatare exclusivă, sentinţa de
obligare la plata despăgubirilor nu are caracter executoriu.
Din cele de mai sus rezultă că dreptul provizoriu de
exploatare exclusivă nu poate fi apărat prin acţiunea în
contrafacere, a cărei exercitare este condiţionată de existenţa
brevetului de invenţie.
Limitele generale şi speciale ale dreptului de
exploatare exclusivă
Limite generale
Dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei este
afectat, potrivit legii, de unele îngrădiri generale, aplicabile
oricărui titular de brevet şi indiferent de felul invenţiei.
Legea consacră două feluri de limite cu caracter
general: temporalitatea şi teritorialitatea.
Temporalitatea sau durata protecţiei priveşte
împrejurarea după care exclusivitatea exploatării invenţiei
nu poate fi opusă terţilor decât pe perioada cât brevetul
este în vigoare78.
Durata de valabilitate a brevetului de invenţie este de
20 de ani, cu începere de la data constituirii depozitului
reglementar.
În cazul invenţiei de perfecţionare protejată prin brevet,
durata de protecţie este limitată la valabilitatea brevetului

78
A se vedea L. Mihai, Invenţia. Condiţiile de fond ale brevetării, Drepturi, op. cit., p. 129.
74
invenţiei principale, cu condiţia ca minimul protecţiei să
fie de cel puţin 10 ani.
După scurgerea termenelor de exercitare a exploatării
exclusive, invenţiile trec în domeniul public şi pot fi utilizate
de orice persoană fizică sau juridică.
Teritorialitatea sau întinderea teritorială a protecţiei
invenţiei de orice fel înseamnă că exclusivitatea exploatării
nu poate fi opusă terţilor decât în privinţa actelor săvârşite
pe teritoriul statului care a eliberat titlul de protecţie.
Potrivit art. 1 din Lege, brevetul de invenţie conferă
protecţie pe teritoriul României.
Se bucură de egalitate de tratament în ceea ce priveşte
protecţia şi persoanele fizice sau juridice străine cu
domiciliul sau sediul în România, în condiţiile legii
române şi ale convenţiilor internaţionale privind invenţiile
la care ţara noastră este parte, precum şi ale convenţiilor
încheiate pe bază de reciprocitate. Acest principiu, numit
în literatura de specialitate79 principiul tratamentului
naţional, se regăseşte în dispoziţiile art. 3 din TRIPS 80 şi în
art. 6 din Legea nr. 64/1991.
Limitarea teritorială reclamă solicitarea brevetului de
invenţie în ţara în care ar fi nevoie de obţinerea protecţiei
invenţiei.
Limite speciale
În anumite situaţii, prevăzute expres de lege, dreptul
de exploatare a invenţiei poate fi exercitat de terţi fără
autorizarea titularului brevetului de invenţie.
Cu alte cuvinte, exclusivitatea dreptului de exploatare
a invenţiei nu poate fi opusă de către titularul brevetului
terţilor aflaţi în situaţiile prevăzute de lege.
Astfel, se poate folosi invenţia de către terţi, fără
autorizarea titularului brevetului şi fără ca actele de
utilizare să fie calificate încălcări ale dreptului exclusiv de
exploatare a invenţiei, în următoarele cazuri:
1) în construcţia şi funcţionarea
vehiculelor terestre, aeriene şi la bordul navelor sau la
dispozitivele pentru funcţionarea acestora;
2) dreptul de posesiune anterioară şi
personală;
3) dreptul de posesiune ulterioară şi
personală;
4) folosirea invenţiei în cadru privat şi
în scop necomercial;
5) epuizarea dreptului asupra obiectului
79
A se vedea O. Camulschi, Cooperarea internaţională în domeniul proprietăţii industriale. Direcţii
şi perspective, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990, p. 42-43.
80
Publicat în Monitorul Oficial al României nr. 360 bis, din 27 decembrie 1994.
invenţiei;
6) folosirea în scopuri experimentale,
exclusiv cu caracter necomercial, a obiectului invenţiei
brevetate;
7) exploatarea invenţiei la a cărei
protecţie s-a renunţat;
8) dreptul de a efectua acte referitoare la
înregistrarea unui medicament sau la folosirea
informaţiilor cuprinse în brevet.
1) Folosirea invenţiilor româneşti de către o persoană
română sau străină în construcţia şi funcţionarea
vehiculelor terestre, aeriene, precum şi la bordul navelor
sau la dispozitivele pentru funcţionarea acestora nu
constituie, în anumite condiţii, o încălcare a dreptului
exclusiv de exploatare (art. 34 alin.(1) lit. a).
Vehiculele cărora li se aplică invenţiile fără autorizarea
titularului brevetului trebuie să aparţină statelor membre ale
convenţiilor internaţionale în materia invenţiilor, la care
România este parte şi să pătrundă temporar sau accidental
pe teritoriul României.
Folosirea invenţiei în condiţii precizate trebuie să se
facă exclusiv pentru nevoile vehiculelor sau navelor.
Justificarea limitării exclusivităţii exploatării în
privinţa invenţiilor aplicate navelor, aeronavelor şi
vehiculelor terestre constă în asigurarea facilităţilor şi
încurajarea transporturilor, a schimburilor de mărfuri,
culturale şi turistice,, precum şi în prevenirea eventualelor
abuzuri ale titularilor de brevete în exercitarea dreptului
exclusiv de exploatare.
2)Dreptul de posesiune anterioară şi personală
Este o consecinţă a ambiguităţii procesului de apariţie
şi de validare prin brevet a invenţiei. Uneori este posibil ca
una şi aceeaşi invenţie să fie creată de către două sau mai
multe persoane prin eforturi intelectuale independente,
dar numai una să constituie depozit reglementar, iar
cealaltă ori celelalte să folosească invenţia fără a constitui
depozit reglementar.
În această ipoteză, se aplică principiul prior tempore
potior jure („primul în timp, mai tare în drept”) şi pe cale
de consecinţă, cel care a constituit primul depozitul
reglementar va obţine brevetul de invenţie, inclusiv
dreptul de exploatare exclusivă asupra acelei invenţii. În
acest fel va avea posibilitatea să interzică celuilalt creator
exploatarea propriei invenţii.
Nu ar fi o soluţie echitabilă. Din acest motiv, legea
(art. 34, alin. (1) lit. b) prevede că cel de-al doilea creator,
76
neprotejat juridic, are un drept de posesiune anterioară şi
personală, în sensul că i se recunoaşte exploatarea propriei
invenţii înainte de eliberarea brevetului.
Totodată, are posibilitatea de a produce în continuare,
în limita volumului atins la momentul eliberării brevetului şi va
putea ceda această activitate doar pentru cauză de moarte
fiind vorba de o succesiune universală sau cu titlu
universal.
Acest drept este o limitare a dreptului de exploatare
exclusivă pentru titularul brevetului.
Folosirea invenţiei fără autorizarea titlului brevetului
de către o terţă persoană, în anumite condiţii, nu
constituie, potrivit legii, o încălcare a dreptului exclusiv de
exploatare a invenţiei.
Condiţiile constau în folosirea, aplicarea ori luarea
măsurilor efective şi serioase în vederea folosirii de către un
terţ, cu bună credinţă, pe teritoriul României, a realizării
tehnice proprii cu caracter de invenţie, pe care nu a adus-o la
cunoştinţă publică.
Legea cere, de asemenea, ca utilizatorul să fi folosit
invenţia, independent de titularul brevetului eliberat
ulterior, în perioada anterioară constituirii depozitului
reglementar.
Titularul de brevet nu poate opune autorului soluţiei
tehnice nebrevetate care beneficiază de dreptul de
posesiune anterioară, dreptul său exclusiv de exploatare a
invenţiei81.
În mod implicit, posesiunea anterioară a invenţiei
trebuie să aibă caracter secret.

3) Dreptul de posesiune ulterioară şi personală

Reprezintă o variantă a dreptului de posesiune
anterioară şi personală, constând în posibilitatea
recunoscută de lege, (art. 34, alin. (1), lit f) terţei persoane de
a folosi, aplica ori lua măsuri efective şi serioase în vederea
folosirii cu bună credinţă a unei invenţii în perioada de la data
decăderii din drepturi a titularului de brevet, până la data
revalidării brevetului, adică în perioada când invenţia era
căzută în domeniul public.
Terţul de bună credinţă care exercită dreptul de
posesiune ulterioară nu are nevoie de consimţământul
titularului brevetului pentru a-şi asigura protecţia.
Decăderea din drepturi a titularului brevetului este
sancţiunea pe care acesta o suportă ca urmare a neîndeplinirii

A se vedea, I. Macovei, Dreptul proprietăţii intelectuale, vol. I, Editura Universităţii Al. I.

81

Cuza, Iaşi, 2002, p. 43 şi urm.; I. Cameniţă, op.cit., p. 196.

obligaţiei de plată a taxelor legale pentru menţinerea în
vigoare a brevetului. În termen de 6 luni de la data
publicării decăderii, titularul brevetului poate solicita
revalidarea brevetului, sub condiţia achitării taxelor
datorate.
Atât dreptul de posesiune anterioară, cât şi dreptul de
posesiune ulterioară pot fi exercitate şi după data
constituirii depozitului reglementar, respectiv data
revalidării brevetului, fără plată, în volumul existent la
aceste date. Totodată, aceste drepturi nu pot fi transmise
decât odată cu patrimoniul persoanei care utilizează
invenţia sau cu o fracţiune a acestui patrimoniu.
4) Folosirea invenţiei în cadru privat şi în scop
necomercial
Potrivit art. 34 alin (1) lit. c) din Legea nr. 64/1991, nu
constituie o încălcare a dreptului exclusiv de exploatare a
invenţiei efectuarea oricăruia dintre actele prevăzute la art. 32
alin. (2), exclusiv în cadru privat şi în scop necomercial,,
precum şi producerea sau, după caz, folosirea invenţiei
exclusiv în cadru privat şi în scop necomercial.
Această limitare a dreptului exclusiv de exploatare a
invenţiei a fost inspirată din dreptul francez, fiind
adoptată şi în legislaţia altor state, cum ar fi Belgia,
Danemarca, Germania, Irlanda, Italia, Marea Britanie,
Norvegia şi Suedia.
Întrucât actele de producere sau de folosire a invenţiei
în cadrul exclusiv privat şi fără scop comercial nu
îndeplinesc condiţia aplicabilităţii industriale, nu pot fi
interzise de către titularul brevetului şi nici nu constituie
infracţiunea de contrafacere82.
5) Epuizarea dreptului asupra obiectului invenţiei
Comercializarea sau oferirea spre vânzare pe teritoriul
Uniunii Europene a acelor exemplare de produs, obiect al
invenţiei, care au fost vândute anterior de titularul de brevet
sau cu acordul său expres, nu constituie (art. 34 alin. (1) lit. d)
o încălcare a dreptului de exploatare exclusivă a invenţiei.
Raţiunea acestei prevederi legale rezidă din aplicarea
teoriei epuizării dreptului83.
Potrivit acestei teorii, titularul de brevet pierde
protecţia asupra produsului brevetat din momentul în care
82
A se vedea, I. Cameniţă, op. cit., p. 201 şi urm.; A. Chavanne, J-J Burst, Droit de la propriete
industrielle, Dalloz, Paris, 1993, p. 264.
83
Teoria epuizării dreptului s-a născut în dreptul german, fiind consacrată prin Convenţia de
la Luxemburg privind brevetul Comunitar din 1975. Dimpotrivă, în sistemul de drept
francez se consideră că vânzarea unui produs brevetat este dublată de încheierea unui
contract de licenţă tacită.
78
produsul a fost pus în circulaţie de către titular sau cu
consimţământul acestuia.
Vânzarea produsului brevetat echivalează cu o
cesiune a dreptului exclusiv, născut din brevet.
Cumpărătorul unor asemenea bunuri le va putea
revinde fără a săvârşi un act de contrafacere.
6) Folosirea în scopuri experimentale, exclusiv cu
caracter necomercial, a obiectului invenţiei brevetate (art.
34 alin. 1 lit. e).
Trăsătura de bază a dreptului de exploatare exclusivă
a invenţiei este caracterul comercial al exercitării
dreptului. În atare condiţie folosirea invenţiei în scop
experimental, neavând caracter comercial, se poate face
fără a fi nevoie de acordul titularului dreptului.
7) Exploatarea invenţiei la a cărei protecţie s-a
renunţat.
Potrivit art. 35 alin. (1) lit. g), exploatarea de către terţi
a invenţiei sau a unei părţi a acesteia, la a cărei protecţie s-
a renunţat, nu constituie o încălcare a dreptului exclusiv
de exploatare a invenţiei.
Prin renunţarea de către titular la drepturile conferite
de brevet (art. 38 alin (1)) invenţia cade în domeniul public,
protecţia juridică a acesteia încetează şi, pe cale de
consecinţă, poate fi exploatată de către orice persoană în
mod liber şi gratuit.
8) Dreptul de a efectua acte referitoare la
înregistrarea unui medicament sau la folosirea
informaţiilor cuprinse în brevet
Această limită specială este prevăzută în
Regulamentul de aplicare a Legii privind brevetele de
invenţii. Prin regula 68 din Regulament se stipulează că nu
constituie o încălcare a drepturilor conferite titularului de
către un brevet de invenţie ce are ca obiect un produs
medicamentos, următoarele acte:
a) actele premergătoare înregistrării unui
medicament, prevăzute de legislaţia naţională din domeniul
medicamentelor, cu condiţia ca avizul de punere pe piaţă
emis de instituţia în drept să fie aplicabil după data de
expirare a valabilităţii brevetului de invenţie;
b) actele privitoare la cercetarea şi dezvoltarea
informaţiilor cuprinse în brevet, sub condiţia ca acestea să
fie destinate exclusiv experimentărilor sau studiilor care
urmăresc evaluarea datelor tehnice din brevet.
Orice experiment sau studiu efectuate de terţi nu
trebuie să fie executate pentru interese sau scopuri
comerciale, iar rezultatele obţinute nu pot fi exploatate
comercial.
 Dreptul la despăgubiri în cazul folosirii fără drept a
invenţiei
Încălcarea dreptului de exploatare exclusivă, adică
folosirea invenţiei de către terţi fără autorizaţia titularului
brevetului naşte pentru acesta dreptul la despăgubiri.
Dreptul la despăgubiri este reglementat în art. 59 din
Lege, care se referă la latura civilă a infracţiunii de
contrafacere,, precum şi la recuperarea prejudiciului
cauzat titularului de brevet.
Textul de lege dispune că pentru prejudiciile cauzate
titularilor de brevet, aceştia au dreptul la despăgubiri
patrimoniale potrivit dreptului comun (art. 1357 şi urm. Cod
Civil84), iar produsele contrafăcute pot fi confiscate sau distruse.
Art. 58 alin. 4 din lege, instituie răspunderea civilă
delictuală pentru încălcarea dreptului provizoriu de
exploatare exclusivă, dar titlul pentru plata despăgubirilor
va avea caracter executiv numai sub condiţia eliberării
brevetului de invenţie.

Dreptul de preferinţă al unităţii netitulară de brevet

Unitatea care nu este titulară de brevet beneficiază
pentru invenţia realizată de salariatul său, neîncadrat cu
misiune inventivă, dar cu sprijinul unităţii, de un drept de
preferinţă la încheierea unui contract privind folosirea invenţiei.
Obligaţia salariatului care a realizat invenţia este să
facă unităţii ofertă de încheiere a unui asemenea contract,
dreptul de preferinţă al unităţii trebuind să fie exercitat în
termen de 3 luni de la data ofertei inventatorului, sub
sancţiunea decăderii (art. 5 alin. (6)).
Preţul contractului se negociază între părţi, iar în caz
de divergenţe se va pronunţa instanţa de judecată.

Dreptul la asistenţă tehnică al unităţii titulară de brevet

Potrivit legii (art. 42 alin. 2) la cererea titularului de
brevet, inventatorul are obligaţia să acorde asistenţă tehnică pe
bază de contract, pentru punerea în aplicare a invenţiei.
Asistenţa se acordă cu titlu oneros, izvorul obligaţiei
de acordare a asistenţei tehnice nefiind legea, ci contractul
încheiat între părţi.
Inventatorul este obligat să nu refuze negocierea în
vederea încheierii contractului de asistenţă tehnică, dar
dacă negocierile nu dau rezultate, consimţământul părţilor

84
În vechiul Cod civil, răspunderea civilă delictuală era întemeiată pe dispoziţiile art. 998,
999.
80
va fi suplinit de hotărârea instanţei de drept comun, care
se va pronunţa în temeiul art. 63 alin. (1) din Lege.

5.4. Îndrumar pentru

autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 5

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de

dezbatere
 1.
2.
3.

Teste de evaluare/autoevaluare

Alegeţi varianta corectă!

Unitatea de învăţare VI.

Condiţiile de brevetare a inventiilor

Cuprins
6.1. Introducere........................................................................
6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.............
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare.....................................
6.3.1. Condiţia noutăţii
6.3.2. Condiţia activităţii inventive
6.3.3. Condiţia aplicabilităţii industriale

82
 6.3.4. Condiţiile de brevetare a invenţiilor secrete
6.3.5. Condiţiile de brevetare a invenţiilor în străinătate
6.4. Îndrumar pentru autoverificare.....................................

6.1. Introducere

6.2. Obiectivele şi competenţele

unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii: 2 ore

6.3. Conţinutul unităţii de învăţare

Condiţiile de brevetare a invenţiilor de produse,
procedee sau metode

Orice invenţie trebuie să îndeplinească anumite

criterii pentru a fi protejată prin brevet. Aceste criterii
sau condiţii necesare brevetării unui produs, procedeu
sau metodă sunt:
 invenţia să se încadreze în domeniul de aplicaţie al
obiectelor ce pot fi brevetate;
 să aibă caracter de noutate;
 să îndeplinească cerinţa pasului inventiv şi
 să fie susceptibilă de aplicare industrială.

Domeniul de aplicaţie al obiectelor ce pot fi

brevetate
Pentru a fi brevetată, o invenţie trebuie în primul rând să nu
fie exclusă din domeniul de aplicaţie al obiectelor ce pot fi
brevetate.
Regula generală este aceea că protecţia prin brevet este
asigurată pentru invenţii din cadrul tuturor domeniilor
tehnologice.
Pe cale de excepţie, unele domenii tehnologice pot fi
excluse din sfera de aplicaţie a obiectivelor ce pot fi brevetate.
Astfel, cu titlu de exemplu, inserăm câteva domenii excluse
de la protecţia prin brevet:
– descoperirile de materiale sau substanţe deja existente
în natură;
– metodele de învăţământ;
– teoriile ştiinţifice sau metodele matematice;
– speciile de plante, rase de animale sau procesele
biologice, altele decât procesele microbiologice, destinate
pentru obţinerea unor astfel de varietăţi de plante sau
animale;
– schemele, regulile sau metodele de a încheia afaceri ori
de a executa unele jocuri;
– reţetele culinare;
– metodele de tratament pentru oameni sau animale,
respectiv metodele de diagnosticare aplicate pe oameni
sau animale (cu excepţia produselor utilizate în cadrul
acestor metode);
– realizările cu caracter artistic, desenele şi modelele.
Totodată, din motive de interes public, pentru anumite tipuri
de produse, procedee sau metode, statul poate lua măsura
excluderii temporare de la protecţia prin brevet. Ar putea face
obiectul unei astfel de măsuri, produsele farmaceutice, produsele
chimice agricole sau invenţiile în domeniul nuclear.
Potrivit art. 9, lit. a) din Lege, soluţia propusă spre brevetare
nu trebuie să încalce ordinea publică şi bunele moravuri.
Soluţia tehnică trebuie să nu aibă caracter ilegal sau imoral.
Invenţia este ilegală atunci când încalcă ordinea de drept, liniştea
şi siguranţa populaţiei şi imorală atunci când încalcă normele
morale ale epocii la care se raportează.

6.3.1. Condiţia noutăţii

Noţiunile de noutate şi stadiul tehnicii
Caracterul de noutate al invenţiei constituie o condiţie
fundamentală în orice examinare pentru acordarea
brevetului.
Potrivit art. 10, alin. 1 din Legea nr. 64/1991, o invenţie
este nouă dacă nu este cuprinsă în stadiul tehnicii.
84
 Stadiul tehnicii cuprinde toate cunoştinţele care au
devenit accesibile publicului printr-o descriere scrisă sau orală,
prin folosire ori prin orice mijloc, până la data depozitului cererii
de brevet de invenţie.
Elementele tehnice care compun invenţia trebuie să
aibă calitatea de a genera efecte tehnice noi sau superioare
faţă de alte soluţii tehnice cunoscute pe plan mondial.
Aşadar, există un criteriu obiectiv de determinare a
existenţei noutăţii invenţiei şi anume stadiul tehnicii
mondiale.
Noutatea pe plan naţional nu oferă protecţia prin
brevet ci poate conferi doar statutul de inovaţie.
Pentru a fi considerate că sunt cuprinse în stadiul
tehnicii, cunoştinţele trebuie să întrunească, cumulativ,
următoarele cerinţe:
 să fi devenit accesibile publicului, oriunde în
lume;
 accesul publicului la cunoştinţe să aibă loc, după
caz, printr-o descriere scrisă sau orală, prin folosire ori prin
alt mijloc;
 accesul publicului să intervină până la data
depozitului cererii de brevet sau a priorităţii recunoscute şi
 data punerii cunoştinţelor la dispoziţia publicului
să fie o dată certă.
Noutatea invenţiei trebuie să fie absolută în timp şi
spaţiu, în sensul că nimeni până la data depozitului cererii
de brevet sau a priorităţii recunoscute, niciunde şi nicicând
să nu mai fi ajuns la soluţia tehnică respectivă.
O invenţie este nouă dacă nu este anticipată, cuprinsă
în creaţiile tehnice anterioare, adică dacă nu se regăseşte în
stadiul tehnicii mondiale.
Determinarea noutăţii unei invenţii se realizează pe
baza materialelor documentare pertinente din stadiul
tehnicii, care sunt comparate, în mod individual, element cu
element, fiecare în parte cu conţinutul invenţiei ce urmează
a fi brevetată.
Anterioritatea distructivă de noutate
Dacă materialul documentar pertinent conţine
caracteristicile invenţiei, cu alte cuvinte dacă a anticipat
obiectul creaţiei tehnice, atunci documentul distruge
noutatea invenţiei, care nu mai poate fi brevetată.
Aşadar, nu există noutate dacă aceasta este viciată prin
anterioritate.
Noutatea este viciată atunci când soluţia tehnică
propusă spre brevetare a fost deja publicată în ţară sau în
străinătate, precum şi atunci când aceasta a fost brevetată
fără ca descrierea să fie publicată.
Pentru a produce efect, publicarea anteriorităţii
distructive de noutate trebuie să fi avut loc înainte de data
cererii de acordare a brevetului sau priorităţii recunoscute.
Nu are nici un fel de relevanţă locul unde se efectuează
publicarea, în ceea ce priveşte existenţa anteriorităţii.
Pentru a vicia noutatea soluţiei supusă brevetării,
anterioritatea trebuie să îndeplinească unele condiţii:
 să fie certă în ceea ce priveşte existenţa şi data
divulgării ei;
 să fie suficientă pentru a permite realizarea
invenţiei de către o persoană care are abilităţi obişnuite în
meserie;
 să fie totală şi compactă, adică să întrunească toate
caracteristicile invenţiei de una singură, nu împreună cu
alte anteriorităţi;
 să fie publică, cu excepţia invenţiilor brevetate, dar
nepublicate, întrucât li s-a atribuit caracter secret.
Exploatarea secretă anterioară a unei invenţii nu are efect
distructiv de noutate
Astfel, cum s-a subliniat în literatura de specialitate, un
document purtând menţiunea „confidenţial” nu constituie
o informaţie accesibilă şi, dacă nu a fost divulgat şi nu a
ajuns la dispoziţia publicului, nu constituie anterioritate85.
Nu există totuşi anterioritate dacă sunt întrunite
condiţiile prevăzute în art. 11 din Lege, articol care dispune
că divulgarea invenţiei nu este luată în considerare dacă a
intervenit în intervalul de 6 luni înaintea datei de depozit a
cererii de brevet şi dacă rezultă direct sau indirect ca
urmare a unui abuz evident în privinţa solicitantului sau
predecesorului său în drepturi şi a faptului că solicitantul
sau predecesorul în drepturi al acestuia a expus invenţia
într-o expoziţie internaţională oficială sau oficial
recunoscută, în sensul Convenţiei privind expoziţiile
internaţionale, semnată la Paris la 22 noiembrie 1928, cu
revizuirile ulterioare.
În unele cazuri, brevetabilitatea oricărei substanţe sau
compoziţii cuprinse în stadiul tehnicii nu este exclusă dacă
(art. 10 alin. 4 şi 5):
1) aceasta este utilizată în cadrul unei metode de
tratament al corpului uman sau animal, prin chirurgie sau
terapie, sau în cadrul oricărei metode de diagnosticare
practicate asupra corpului uman ori animal;
2) aceasta (substanţa sau compoziţia) serveşte

85
A se vedea V. Roş, op. cit., p. 331.
86
unei utilizări specifice în orice metodă de tratament al
corpului uman sau animal, prin chirurgie sau terapie, ori în
cadrul oricărei metode de diagnosticare practicată asupra
corpului uman sau animal.
În ambele cazuri arătate, chiar dacă substanţele sau
compoziţiile folosite pentru tratamentul corpului uman sau
animal sunt cuprinse în stadiul tehnicii, vor fi brevetabile
metodele de diagnosticare sau utilizările în cadrul cărora sunt
folosite, cu condiţia ca acestea din urmă să nu fie cuprinse
în stadiul tehnicii.

6.3.2. Condiţia activităţii inventive

În legătură cu condiţia activităţii inventive, denumită
şi „lipsa caracterului de evidenţă” sau „cerinţa pasului
inventiv”86, problema dacă invenţia supusă brevetării apare
ca evidentă sau nu, dacă reprezintă sau nu un pas inventiv,
în raport cu ceea ce este cunoscut în stadiul tehnicii, a fost
rezolvată prin dispoziţiile cuprinse în art. 12, alin. 1 din
Legea nr. 64/1991.
Potrivit acestora, o invenţie este considerată ca
implicând o activitate inventivă, dacă , pentru o persoană
de specialitate, ea nu rezultă în mod evident din
cunoştinţele cuprinse în stadiul tehnicii.
Condiţia noutăţii invenţiei şi cerinţa pasului inventiv,
ambele raportate la stadiul tehnicii, deşi au dat naştere la
controverse87, constituie criterii distincte de apreciere a
brevetului.
Caracterul de noutate este prezent dacă există vreo
diferenţă între invenţie şi creaţiile tehnice anterioare, dacă
lipseşte anterioritatea. Dimpotrivă, condiţia pasului inventiv
se examinează prin prisma asemănărilor existente între
stadiul tehnicii şi invenţia pentru care se solicită brevetarea.
Condiţia activităţii inventive exprimă ideea că nu este
suficient ca invenţia să fie nouă, „distinctă de ceea ce există
86
A se vedea World Intellectual Property Organisation, op. cit., p. 121.
87
În acest sens, V. Roş arată: „Istoria demonstrează, de altfel, că numeroase invenţii sunt
rezultatul nu al unei activităţi cu adevărat inventive, ci, mai degrabă, al hazardului, aşa cum
este cazul radioactivităţii şi al aplicaţiilor sale, al teflonului, penicilinei etc. În mod paradoxal,
istoria ştiinţei relevă de asemenea, că invenţiile simple sunt cele mai ingenioase, că adesea,
pentru invenţii cu adevărat revoluţionare, invenţii foarte avansate pentru timpul lor, a
trebuit să treacă mulţi ani pentru a fi exploatate la adevărata lor valoare. Telecopiatorul,
inventat în anul 1843 de către abatele Giovani Caseli, a aşteptat 130 de ani până când a fost
exploatat comercial, maşina de scris nu a interesat pe nimeni atunci când era inventată de
Cristopher Latham-Sholes, la 1868, iar fotocopiatorul inventat de Chester Carlson, în anul
1937, a aşteptat 10 ani până la prima licenţă de exploatare acordată societăţii Haloid,
devenită, graţie acestui contract, cunoscută astăzi „Xerox Corp” – Dreptul proprietăţii
intelectuale, Editura Global Lex 2001, p. 333.
în stadiul de evoluţie curent”88, ci, în plus, trebuie să
prezinte două caracteristici:
 pe de o parte, să fie rezultatul unei idei creative, să
constituie un progres, în raport cu creaţiile anterioare şi
 pe de altă parte, progresul să fie semnificativ şi
esenţial.
Spre deosebire de aprecierea condiţiei de noutate,
unde examinarea obiectului cererii se face în comparaţie cu
fiecare creaţie anterioară, în mod separat, în cazul aprecierii
criteriului activităţii inventive comparaţia se efectuează cu
combinaţii ale creaţiilor anterioare, cu sinteza soluţiilor
existente în stadiul tehnicii raportată la posibilitatea unei
persoane de specialitate în domeniu de a ajunge la soluţia
invenţiei, fără a depune un efort creativ.
Aspectele reprezentative pentru toate invenţiile supuse
brevetării în ceea ce priveşte evaluarea criteriului pasului
inventiv ar fi:
 existenţa unei probleme ce trebuie rezolvată;
 găsirea unei soluţii adecvate la acea problemă;
 obţinerea unui rezultat garantat prin aplicarea
acelei soluţii.
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 enumeră
condiţiile în care o invenţie implică sau nu o activitate
inventivă.
Astfel, potrivit art. 47 din acest regulament, activitatea
inventivă a unei invenţii se apreciază în raport cu
următoarele reguli:
 o invenţie este considerată ca implicând o
activitate inventivă dacă, având în vedere asemănările şi
deosebirile dintre invenţia revendicată, luată ca un tot, şi
stadiul tehnicii, ea nu ar fi evidentă unei persoane de specialitate
la data depozitului sau a priorităţii recunoscute:
 dacă una sau mai multe caracteristici ale stadiului
tehnicii sau cunoştinţele generale ale persoanei de
specialitate în domeniu ar permite acesteia, la data de depozit
sau a priorităţii revendicate, să ajungă la invenţia revendicată,
prin înlocuire, combinare ori prin modificarea uneia sau
mai multor caracteristici ale stadiului tehnicii, invenţia
revendicată, luată ca un tot, este considerată ca fiind evidentă;
 la aprecierea activităţii inventive pot fi luate în
considerare un singur document sau mai multe documente ori
părţi din documente, combinate în sistem mozaic;
 activitatea inventivă se apreciază în raport cu
problema pe care o rezolvă invenţia şi cu soluţia revendicată;
88
World Intellectual Property Organisation, op. cit., p. 121.
88
  se consideră că o invenţie nu implică o activitate
inventivă dacă se află, în special, în una dintre situaţiile
următoare:
a) folosirea evidentă de mijloace cunoscute;
b) folosirea unei combinaţii de caracteristici care
rezultă în mod evident din stadiul tehnicii şi
c) folosirea unei selectări evidente dintr-un număr de
posibilităţi cunoscute.
Totodată, o invenţie nu implică o activitate inventivă
dacă este îndeplinită una din următoarele condiţii:
 obiectul invenţiei constă într-o simplă enunţare a
unei probleme tehnice, fără a formula o rezolvare, chiar
dacă problema are caracter de noutate;
 invenţia soluţionează numai o problemă vizând
economisirea de materiale sau energie, optimizarea
dimensiunilor sau reducerea preţurilor de cost, fără a
conduce la efecte tehnice noi sau superioare:
 invenţia rezolvă problema numai printr-o simplă
înlocuire de materiale cu caracteristici cunoscute, care
conduc la efecte previzibile;
 problema se referă numai la modificarea formei
sau a aspectului cu scop estetic;
 invenţia rezolvă problema prin simplificare, fără
să menţină cel puţin performanţele cunoscute din stadiul
tehnicii;
 invenţia rezolvă problema prin mijloace
echivalente existente în stadiul tehnicii, care conduc la
obţinerea aceloraşi efecte;
 invenţia soluţionează problema prin folosirea în
comun a două sau mai multe soluţii cunoscute, iar efectul
tehnic, previzibil, rezultă din simpla însumare a efectelor
fiecărei soluţii (juxtapunerea soluţiilor cunoscute);
 invenţia rezolvă o problemă din domeniul
chimiei sau biologiei, care constă într-o selecţie a unui caz
particular dintr-o mulţime de componenţi, iar efectele sau
calităţile cazului selectat nu sunt deosebite în comparaţie cu
cele ale mulţimii componenţilor din care a fost selectat;
 problema rezolvată de invenţie se referă la
alegerea unui material corespunzător cunoscut şi/sau la
executarea unor modificări constructive după reguli în sine
cunoscute;
invenţia se referă la un produs natural asupra căruia
nu s-a intervenit tehnologic.

6.3.3. Condiţia aplicabilităţii industriale

Conform dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 64/1991, o
invenţie este susceptibilă de aplicare industrială dacă obiectul său
poate fi realizat sau utilizat cel puţin în unul din domeniile
industriale, inclusiv în agricultură.
Denumită şi cerinţa caracterului industrial89 sau
condiţia utilităţii, aplicabilitatea industrială conţine trei
elemente: obiectul, aplicarea şi rezultatul invenţiei90.
Obiectul invenţiei conferă caracter industrial acesteia
dacă se situează în sfera industriei, a utilului şi nu în perimetrul
creaţiei artistice. Creaţiile cu caracter exclusiv estetic,
ornamental, sunt excluse prin lege de la protecţia prin
brevet. Sunt exceptate creaţiile ornamentale al căror aspect
este determinat de o funcţie tehnică, şi care pot fi brevetate
ca invenţii dacă îndeplinesc condiţiile legale.
Cel de-al doilea element, aplicarea, se referă
susceptibilitatea invenţiei de a fi realizată în practică.
Astfel spus, invenţia nu poate avea caracter pur
teoretic. Ea trebuie să poată fi realizată în practică. Dacă
invenţia urmează să fie un produs sau o componentă a unui
produs, produsul ori componenta va trebui să poată fi
fabricate. La fel, dacă invenţia constă într-un proces sau o
secvenţă a unui proces, acestea trebuie să poată fi realizate,
utilizate, în practică.
Acest element, aplicabilitatea, stă la baza excluderii de
la protecţie ca invenţii a ideilor, descoperirilor, teoriilor şi
principiilor.
Aplicabilitatea nu înseamnă în mod obligatoriu ca o
invenţie să fie utilizată în practică imediat, ci să existe
posibilitatea aplicării ei în viitor, a unei utilizări viitoare în
scopul producerii de rezultate economice.
Rezultatul invenţiei se măsoară prin efectele pe care le
produce. O invenţie care „prezintă caracter industrial în
rezultatul ei este, în mod necesar industrială, atât în
obiectul, cât şi în aplicarea ei”91.
Potrivit Regulamentului de aplicare a Legii nr.
64/1991, o invenţie este susceptibilă de aplicare industrială,
dacă:
 din descriere, revendicări şi desene rezultă că
invenţia este corectă din punct de vedere ştiinţific şi tehnic;
 invenţia nu se referă la o construcţie specifică a
cărei funcţie de perpetuum mobile nu este specificată.
Nu are aplicabilitate industrială invenţia revendicată
având ca obiect un dispozitiv sau un procedeu a cărui
89
A se vedea, V. Roş, op. cit., p. 335.
90
World Intellectual Property Organisation, op. cit., p. 119; I. Macovei, Tratat de dreptul proprietăţii
intelectuale, op. cit., p. 65.
91
A se vedea, V. Roş, op. cit., p. 335.
90
presupusă funcţionare este în mod evident contrară legilor
fizicii, cum ar fi, spre exemplu, un mecanism de tip
perpetuum mobile.

6.3.4.Condiţiile de brevetare a invenţiilor secrete

În considerarea importanţei lor pentru apărarea şi
siguranţa naţională, unele cereri de acordare a brevetelor
de invenţie sunt supuse unui regim special, prin atribuirea
unui caracter secret acestor invenţii, interdicţia publicării, a
înstrăinării şi renunţării la brevete.
Măsuri de acest gen sunt adoptate şi în alte sisteme de
drept92.
Potrivit art. 40, alin. 2 din Legea nr. 64/1991,
informaţiile din domeniul apărării şi siguranţei naţionale
conţinute într-o invenţie creată pe teritoriul României,
obiect al unei cereri de brevet de invenţie, pot fi clasificate
de instituţiile în drept ca informaţii secrete de stat.
În acest caz, solicitantul este înştiinţat de instituţia care
a clasificat informaţiile.
Informaţiile clasificate ca secret de stat pot fi
declasificate numai de instituţia care le-a atribuit acest
caracter.
Invenţiilor ce conţin informaţii care prezintă
importanţă deosebită pentru interesele economice şi
tehnico-ştiinţifice ale ţării li se poate atribui caracterul
secret de stat de către autorităţile ori instituţiile publice
competente, personale, fizice sau juridice de drept privat
cărora le-au fost încredinţate informaţii secrete de stat fiind
obligate să asigure protecţia acestora.
Potrivit art. 7 din Regulamentul de aplicare a Legii nr.
64/1991, atribuirea caracterului secret conţinutului cererilor
de brevet de invenţii, respectiv decizia de încetare a acestui
regim revin reprezentanţilor oficiali ai Ministerului
Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi
Internelor, Serviciului Român de Informaţii şi ai altor
instituţii în drept care au obligaţia de a respecta dispoziţiile
legale privind manipularea, confidenţialitatea şi păstrarea
secretului cererii brevetului de invenţie.
Instituţia care a atribuit caracter de secret de stat unei
cereri de brevet de invenţie are obligaţia ca în termen de 60
de zile de la data luării acestei măsuri să plătească o taxă anuală
de menţinere în regim secret şi să informeze solicitantul cererii
cu privire la măsura luată.
Instituirea caracterului secret se efectuează în termen

A se vedea A. Bertrand, în La proprieté intelectuelle, Livre II, Marques et brevets. Dessins et

92

modeles, Delmas, 1995, p. 148.

de 60 de zile de la data depozitului reglementar, prin
aplicarea pe documentaţia cererii de brevet de invenţie a
regulilor de identificare şi de marcare, a inscripţionărilor şi
menţiunilor obligatorii prevăzute în Legea nr. 182/2002
privind protecţia informaţiilor clasificate şi normele de
aplicare a acesteia.
Totodată, instituţia care a atribuit caracter secret unei
cereri de invenţie trebuie să acorde o compensaţie
materială echitabilă solicitantului brevetului de invenţie,
stabilită prin contract, pe toată perioada de menţinere în
regim secret a informaţiilor conţinute în invenţie.
Caracterul secret al invenţiilor realizate în Ministerul
Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor,
Serviciul Român de Informaţii sau altă instituţie în drept, va
fi stabilit înainte de transmiterea şi înregistrarea cererii de
brevet de invenţie la OSIM.
Încetarea regimului secret are loc ca urmare a
neîndeplinirii obligaţiei de plată a taxei anuale
corespunzătoare menţinerii în acest regim sau prin hotărârea
scrisă a instituţiilor abilitate.
Instituţia care a clasificat informaţiile referitoare la o
invenţie le poate declasifica ori trece la un nivel inferior de
clasificare, hotărârea fiind notificată la OSIM în termen de 30
de zile de la rămânerea ei definitivă şi irevocabilă.
OSIM este obligat să asigure toate condiţiile pentru
evidenţa, păstrarea, manipularea şi multiplicarea
informaţiilor care reprezintă invenţii clasificate ca secrete de
stat, în funcţie de nivelul de secretizare atribuit, potrivit
prevederilor legislaţiei speciale.

6.3.5. Condiţiile de brevetare a invenţiilor în străinătate

Potrivit condiţiilor prevăzute în legislaţia naţională şi
în convenţiile internaţionale, invenţiile româneşti pot fi
brevetate în străinătate prin mai multe modalităţi şi
anume: pe cale naţională, pe cale regională sau pe cale
internaţională93.
În raport cu interesele solicitantului, invenţia poate fi
brevetată în temeiul dispoziţiilor Convenţiei de la Paris
pentru protecţia proprietăţii industriale, al Convenţiei de la
München privind protecţia brevetului european sau al
Tratatului de la Washington de cooperare în domeniul
brevetelor.
Pentru înregistrarea cererilor internaţionale în vederea

93
A se vedea I. Constantin, Brevetarea invenţiilor în străinătate, Editura All, Bucureşti, 1999, p.
32 şi urm.; I. Macovei, op. cit., p. 70-72.
92
protecţiei invenţiilor în alte state, OSIM acţionează în
calitate de oficiu receptor, în conformitate cu prevederile
Tratatului de cooperare în domeniul brevetelor.
Cererea de brevet de invenţie trebuie înregistrată în
ţară, la OSIM, cu îndeplinirea următoarelor condiţii (art. 41,
alin. 1 din lege):
 autorul invenţiei să fie cetăţean român;
 invenţia să fi fost realizată pe teritoriul României.
Brevetarea în străinătate a invenţiilor care conţin
informaţii secrete de stat se poate face numai dacă
informaţiile au fost declasificate.
Renunţarea titularului la un brevet acordat pentru
invenţiile care conţin informaţii clasificate secrete de stat se
poate face numai după declasificarea informaţiilor şi
publicarea menţiunii hotărârii de acordare a brevetului de
invenţie şi a descrierii, revendicărilor şi desenelor invenţiei
brevetate.
Sprijinul financiar pentru brevetarea în străinătate a
invenţiilor
Orice persoană fizică română poate beneficia, potrivit legii
(art. 41 alin.(3)), de acordarea unui sprijin financiar în
vederea brevetării în străinătate a unei invenţii, dacă are
un venit brut mediu lunar pe ultimele 12 luni mai mic de 10
ori decât venitul brut mediu lunar pe economie pe ultimele 12
luni.
De acest sprijin financiar poate beneficia şi orice persoană
juridică română a cărei cifră de afaceri pe ultimele 12 luni este
mai mică de 5 miliarde lei.
În cazul când cererea de sprijin financiar este formulată de
un grup de solicitanţi, fiecare solicitant în parte trebuie să
îndeplinească cerinţele menţionate anterior.
Potrivit Normelor OSIM nr. 242/1999 privind sprijinirea
brevetării în străinătate invenţiilor româneşti94, cu
modificările ulterioare, sprijinul financiar pentru
brevetarea în străinătate se acordă solicitanţilor în limita
fondului constituit95, sumele acordate neincluzând taxele
pentru traducere sau cele pentru serviciile şi onorariile
mandatarilor.
Cererea de sprijin financiar, împreună cu dovada de plată a
raportului de documentare sau cu dovada de plată a
examinării de fond fără publicarea cererii de brevet de
invenţie se depun la OSIM, în termen de 6 luni de la data
depozitului naţional reglementar, în ipoteza în care se invocă

94
Publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 18 februarie 1999.
95
Sprijinul financiar cuprinde contravaloarea comisioanelor aferente procedurilor din fiecare
ţară şi a celor aferente plăţilor externe şi schimburilor în devize.
 prioritatea convenţională a primului depozit din ţara
noastră.
Comisia pentru aprobarea sprijinului financiar în
vederea brevetării în străinătate a invenţiilor româneşti
din cadrul OSIM va hotărî aprobarea sau respingerea
cererii de sprijin financiar, în baza unor criterii de ordin
tehnic, juridic şi economic.

6.4. Îndrumar pentru

autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 6

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1.
2.
3.

Teste de evaluare/autoevaluare

Unitatea de învăţare VII.

94
 Transmiterea, durata si apararea drepturilor
privind inventiile.
Cuprins
7.1. Introducere............................................................................
7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare...................
7.3. Conţinutul unităţii de învăţare.......................................

7.3.1. Transmiterea drepturilor privind invenţiile

7.3.1.1. Consideraţii prealabile
7.3.1.2. Contractul de cesiune
7.3.1.3. Contractul de licenţă
7.3.1.4. Licenţa obligatorie sau judiciară
7.3.1.5. Succesiunea legală ori testamentară
7.3.2. Durata drepturilor privind invenţiile
7.3.3. Apărarea drepturilor privind invenţiile
7.3.3.1. Consideraţii prealabile
7.3.3.2. Apărarea drepturilor prin mijloace de drept civil
7.3.3.3. Apărarea drepturilor prin mijloace de drept penal
7.4. Îndrumar pentru autoverificare....................................

7.1. Introducere

7.2. Obiectivele şi competenţele

unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii: 2 ore

 7.3.Conţinutul unităţii
de învăţare

7.3.1.Transmiterea drepturilor privind invenţiile

7.3.1.1. Consideraţii prealabile
Drepturile privind invenţiile pot fi transmise potrivit art.
45 alin 1 din Lege, în tot sau în parte unor alte persoane.
Prin lege se consacră, în mod expres, numai transmiterea
drepturilor patrimoniale, drepturile morale fiind
netransmisibile, întrucât sunt strâns legate de persoana
inventatorului.
Pot fi transmise următoarele drepturi (art. 45):
 dreptul la acordarea brevetului;
 dreptul la brevet;
 drepturile ce decurg din brevet.
Dreptul la acordarea brevetului se transmite înainte de a
se pronunţa hotărârea de acordare a titlului de protecţie. Autorul
invenţiei poate transmite dreptul la acordarea brevetului unei
persoane fizice, fie înainte, fie după depunerea cererii de brevet.
Ca urmare a transmiterii dreptului la acordarea brevetului,
titularul titlului de protecţie va dobândi toate drepturile
patrimoniale asupra invenţiei.
Dreptul la brevet se transmite după eliberarea titlului de
protecţie, oricând în perioada de valabilitate a brevetului. Noul
titular va beneficia de toate drepturile patrimoniale cu privire la
invenţie.
Aşadar, din perspectiva efectelor juridice produse,
transmiterea dreptului la acordarea brevetului şi transmiterea
dreptului la brevet nu comportă deosebiri, fiind identice, ceea
ce face ca distincţia operată de lege să aibă caracter criticabil.
De lege ferenda, ar urma ca această distincţie, inutilă sub
aspectul consecinţelor juridice să fie eliminată.
Drepturile ce decurg din brevet pot fi transmise prin
următoarele modalităţi:
 cesiune;
 licenţă;
 succesiune legală ori testamentară.
Efectele transmiterii drepturilor cu privire la invenţie se
produc faţă de terţi începând cu data publicării în Buletinul
Oficial de Proprietate Industrială a menţiunii transmiterii
înregistrate la OSIM.

96
 7.3.1.2.Contractul de cesiune
Definiţie. Cesiunea reprezintă convenţia prin care
cedentul, titularul brevetului de invenţie sau cotitularul de
brevet transmite dreptul său asupra titlului de protecţie
unei alte persoane, numită cesionar, în schimbul unui preţ
sau cu titlu gratuit.
Natura juridică. În literatura de specialitate96 s-a
susţinut ideea că cesiunea reprezintă o formă de vânzare,
cesiunea temporară având natura juridică a unei vânzări
cu pact de răscumpărare97.
Caractere juridice. Contractul de cesiune are
caracter bilateral, consensual, cu titlu oneros sau cu titlu
gratuit precum şi caracter aleatoriu (din perspectiva
valorii comericiale a invenţiei)98.
Obiectul cesiunii îl constituie totalitatea drepturilor
transmisibile.
Modalităţi de realizare. Cesiunea poate fi definitivă
sau temporară, totală sau parţială.
Cesiunea definitivă este modalitatea de transmitere a
tuturor drepturilor asupra invenţiei, fără ca cedentul să
mai aibă vreun drept asupra brevetului.
În cazul cesiunii temporare, cedentul îşi rezervă
dreptul de a relua brevetul, la expirarea contractului de
cesiune.
Cesiunea este totală, dacă cedentul transmite brevetul
în întregul său, cesionarul dobândind toate drepturile
titularului de brevet şi pentru tot teritoriul pentru care
este protejată invenţia.
În cazul cesiunii parţiale nu se transmite ansamblul
drepturilor conferite de brevet sau cesionarul dobândeşte
drepturile transmise doar pe un anumit spaţiu pentru
care invenţia este protejată.
Efectele cesiunii. Cedentul are dreptul la plata
preţului stabilit şi dreptul de a continua exploatarea
invenţiei, după expirarea cesiunii temporare.
Cesionarul dobândeşte dreptul asupra brevetului şi
dreptul la acţiune în contrafacere.
Principalele obligaţii ale cedentului sunt: obligaţia de
a preda obiectul cesiunii şi obligaţia de a garanta pentru
viciile ascunse şi evicţiune.

96
A se vedea Y. Eminescu, Regimul juridic al creaţiei intelectuale. Comentariul legii brevetului de
invenţie, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 128; G. Olteanu, Dreptul
proprietăţii intelectuale, Editura All Beck, Bucureşti, 2007, p. 169.
97
A se vedea I. Macovei, Tratat de drept al proprietăţii intelectuale, op.cit., p. 127.
98
În acelaşi sens, a se vedea, I.Macovei, Tratat de drept al proprietăţii intelectuale, op.cit., p.127
 Cesionarul are obligaţia de a plăti preţul stabilit, de a
exploata invenţia cedată şi de a plăti taxele anuale pentru
menţinerea în vigoare a brevetului.
În literatura de specialitate99 au fost analizate şi alte
efecte ale cesiunii, cum ar fi: dreptul cesionarului la
perfecţionările aduse invenţiei; obligaţia cedentului de a
transfera cesionarului şi know-how-ul privind exploatarea
invenţiei sau de a acorda asistenţă tehnică; includerea în
contract a clauzei de negaranţie pentru vicii ori de
limitare a răspunderii în cazul în care cedentul şi
cesionarul sunt profesionişti.
Înregistrarea cesiunii. Contractul de cesiune se
înregistrează la OSIM pentru a asigura opozabilitatea faţă de
terţi.
OSIM are doar atribuţii administrative, de
înregistrare formală a contractului de cesiune, nefiind
abilitat să verifice legalitatea cesiunii100.
Încetarea cesiunii. Contractul de cesiune poate
înceta prin: convenţia părţilor, la expirarea duratei de
valabilitate a brevetului, prin anularea brevetului şi prin
acţiunea în rezoluţiune a cesionarului pentru neexecutarea
de către cedent a obligaţiei de garanţie pentru evicţiune.

7.3.1.3. Contractul de licenţă

Definiţie. Contractul de licenţă reprezintă convenţia
prin care titularul brevetului, licenţiator transmite unui
beneficiar, licenţiat, dreptul său de exploatare exclusivă a
invenţiei, în schimbul unui preţ sau uneori cu titlu
gratuit.
Natura juridică. În literatura juridică101 s-a arătat că
licenţa este un instrument, o formă specială de cooperare
şi că, în raport cu situaţia concretă, licenţa poate avea
natura juridică fie a contractului de locaţiune, fie a
contractului de vânzare, fie a contractului de societate.
Caractere juridice. Contractul de licenţă are caracter
bilateral, consensual, intuitu personae, cu titlu oneros
(sau gratuit), comutativ şi cu executare succesivă.
Obiectul licenţei îl formează autorizarea sau
acordarea dreptului ca o invenţie brevetată să fie folosită

99
A se vedea Y., Eminescu, op. cit., p. 170-172; I. Macovei, Tratat de drept al proprietăţii
intelectuale op. cit., p. 128-129.
100
A se vedea G. Olteanu, op. cit., p. 170.
101
A se vedea Y. Eminescu, , op. cit., p. 176; A. Petrescu, L. Mihai, Dreptul de proprietate
industrială. Introducere în dreptul de proprietate industrială. Invenţia. Inovaţia, Bucureşti, 1987, p.
270 şi urm.
98
de altă persoană.
Modalităţi de realizare. Licenţele îmbracă mai multe
modalităţi de realizare, în funcţie de criteriile utilizate.
Dintre acestea, cele mai importante sunt criteriul privind
întinderea drepturilor atribuite şi criteriul izvorului
raportului juridic.
După întinderea drepturilor care se transmit prin
licenţă, aceasta poate fi exclusivă sau neexclusivă.
Licenţa exclusivă este acel tip de licenţă prin care
licenţiatorul renunţă la posibilitatea de a mai acorda
licenţă, licenţiatul având un drept exclusiv de folosire a
invenţiei.
Licenţa neexclusivă sau simplă, este acea licenţă prin
care licenţiatorul are dreptul de a utiliza sau transmite
brevetul, licenţiatul limitându-se la folosirea brevetului în
condiţiile stabilite.
În funcţie de criteriul izvorului lor, licenţele se pot
grupa în licenţe voluntare şi licenţe obligatorii.
Licenţele voluntare au ca izvor voinţa părţilor.
Licenţele obligatorii au ca izvor legea, care autorizează
folosirea unei invenţii de către o persoană fără
consimţământul titularului de brevet.
Efectele licenţei. Licenţiatorul are următoarele
obligaţii decurgând din contractul de licenţă: obligaţia de
a remite obiectul contractului; obligaţia de garanţie pentru
vicii şi împotriva evicţiunii; obligaţia de a plăti taxele legale
pentru menţinerea în vigoare a brevetului şi obligaţia de
acordare a asistenţei tehnice.
Licenţiatul are obligaţia de exploatare a licenţei şi
obligaţia de plată a preţului.
Încetarea licenţei. Contractul de licenţă încetează: la
expirarea termenului convenit de părţi (în cazul
contractului încheiat pe o durată determinată); la expirarea
perioadei de valabilitate a brevetului (în cazul când contractul
este încheiat pe o durată nedeterminată); prin reziliere (în
caz de nerespectare a obligaţiilor convenite de către părţi)
şi prin anularea brevetului de invenţie.

7.3.1.4. Licenţa obligatorie sau judiciară

Legea nr. 64/1991 (art. 46 şi urm.) reglementează
licenţele obligatorii, care sunt de fapt judiciare, întrucât se
acordă în baza unei hotărâri judecătoreşti pronunţată de
Tribunalul Bucureşti.
Condiţiile de aplicare a licenţelor obligatorii sunt
stipulate în art. 5 A al Convenţiei de la Paris pentru
protecţia proprietăţii industriale.
În sistemul dreptului intern, instituţia licenţei obligatorii a
fost introdusă prin Decretul nr. 884/1967 privind invenţiile şi
inovaţiile, fiind menţinută şi în actele normative adoptate
ulterior.
Titularul acţiunii în instanţă pentru acordarea licenţei
obligatorii poate fi orice persoană interesată, interesul putând
fi justificat prin posibilitatea efectivă şi serioasă de exploatare a
invenţiei care face obiectul licenţei.
Beneficiarii licenţei obligatorii pot fi Guvernul României
sau terţii autorizaţi de acesta, persoane fizice ori juridice.
Cazuri de acordare a licenţei obligatorii. Acordarea unei
licenţe obligatorii se poate dispune:
a) pentru neutilizarea, totală sau parţială a invenţiei
brevetate (art. 46 alin. (1) şi (2));
b) pentru situaţii expres prevăzute de lege (art. 46,
alin. (4));
c) pentru invenţii dependente (art. 46 alin. (7)).
a) Potrivit legii, neexecutarea obligaţiei de exploatare
a invenţiei se sancţionează cu decăderea titularului din
drepturile conferite de brevet. Totuşi, în anumite situaţii, pentru
a se exercita această măsură, apreciată ca fiind prea severă,
sancţiunea decăderii a fost înlocuită cu licenţa obligatorie,
tocmai pentru ca societatea să beneficieze de progresul, de
soluţia tehnică pe care le încorporează invenţia. Astfel, potrivit
art. 46 alin. (1) şi (2) din Lege, Tribunalul Bucureşti, poate
acorda, prin hotărâre judecătorească, o licenţă obligatorie, dacă
sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- a expirat termenul de 4 ani de la data de depozit a
cererii de brevet sau termenul de 3 ani de la
acordarea brevetului, socotindu-se termenul care
expiră cel mai târziu;
- invenţia nu a fost aplicată sau a fost aplicată
insuficient pe teritoriul României;
titularul brevetului de invenţie nu poate să-şi justifice
inacţiunea;
- nu s-a ajuns la o înţelegere cu titularul brevetului
privind condiţiile şi modalităţile de aplicare a invenţiei.
b) În conformitate cu art. 46 alin. (4), autorizarea unei
licenţe obligatorii poate fi dată de Tribunalul Bucureşti, în
situaţii de excepţie, cum ar fi:
- în situaţii de urgenţă naţională;
- în alte situaţii de extremă urgenţă;
- în situaţii de utilizare publică, în scopuri
necomerciale.
În aceste împrejurări deosebite, acordarea licenţei
obligatorii nu impune îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art.
46 alin. (1) şi (2), dar beneficiarul licenţei va înştiinţa
solicitantul sau titularul brevetului, despre autorizarea dată de
instanţă în cel mai scurt timp.
100
 c) O licenţă obligatorie pentru exploatarea brevetului
ulterior în cazul invenţiilor dependente se poate acorda numai
dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii
suplimentare (art. 46 alin. 7 din Lege):
- invenţia revendicată în brevetul ulterior presupune un
progres tehnologic important, de interes economic
substanţial, în raport cu invenţia revendicată în
brevetul anterior;
- titularul brevetului anterior are dreptul la o licenţă
reciprocă de utilizare, în condiţii rezonabile pentru
utilizarea invenţiei revendicate în brevetul ulterior;
- utilizarea autorizată în raport cu brevetul anterior este
netransmisibilă, cu excepţia cazului în care este
transmis şi brevetul ulterior. Această condiţie priveşte
împrejurarea că utilizarea autorizată în raport cu
brevetul anterior este neîntreruptă, cu excepţia cazului
în care dreptul la brevetul ulterior este cedat. (art. 83
alin. (2) din Regulament).
Caracterele licenţelor obligatorii. Licenţele obligatorii
au caracter neexclusiv şi, în principal, netransmisibil.
Caracterul neexclusiv determină ca instanţa de judecată să
stabilească întinderea şi durata exploatării, precum şi nivelul
remuneraţiei cuvenite deţinătorului dreptului . În mod concret,
remuneraţia se stabileşte în raport cu valoarea comercială a
licenţei acordate.
Totodată, caracterul neexclusiv rezultă şi din scopul
licenţelor obligatorii. În principal, aceste licenţe se autorizează
pentru aprovizionarea pieţei, dar pot fi acordate şi pentru
scopuri publice necomerciale sau pentru a elimina o practică
anticoncurenţială.
În cazul când licenţele obligatorii sunt acordate pentru a
remedia o practică anticoncurenţială nu sunt aplicabile
condiţiile referitoare la inexistenţa unei înţelegeri între titularul
brevetului de invenţie şi persoana interesată să exploateze
invenţia, la calitatea persoanei interesate sau la scopul pentru
care este utilizată invenţia.
Caracterul netransmisibil al licenţei obligatorii este
prevăzut de lege (art. 48). De la acest caracter există o excepţie
şi anume, în cazul în care licenţa obligatorie se transmite
împreună cu partea din întreprinderea sau cu fondul de comerţ
care beneficiază de licenţă.
De asemenea, înregistrarea schimbării de titular rezultată
din absorbţia, fuziunea, divizarea sau dizolvarea unei persoane
juridice este asimilată unei transmiteri (art. 85 alin.(3) şi alin.
(11) din Regulament).
Domenii în care se acordă licenţele obligatorii. Potrivit
art. 47 din Lege licenţele obligatorii se acordă:
 pentru aprovizionarea pieţei, în principal;
 în cazul invenţiilor din domeniul tehnologiei de
semiconductoare, când se acordă numai pentru scopuri publice
necomerciale sau pentru a remedia o practică stabilită ca fiind
anticoncurenţială, ca urmare a unei proceduri judiciare sau
administrative;
 în domeniul soiurilor de plante sau
biotehnologiei, când titularul unui brevet de invenţie nu poate
să o exploateze fără să aducă atingere unui brevet anterior;
 pentru remedierea unei practici
anticoncurenţiale.
Potrivit Tratatului de la Roma din 1957, practicile
anticoncurenţiale sunt de două tipuri şi anume: înţelegerile
mono-poliste (prin care se urmăreşte acapararea pieţei de către
unii agenţi economici şi eliminarea concurenţei) şi abuzul de
poziţie dominantă (care înseamnă că un agent economic deţine
pe piaţă o astfel de poziţie încât are o independenţă totală de
comportament, fără a ţine seama de iniţiativele concurenţilor).
Retragerea licenţelor obligatorii. Potrivit art. 49 alin.
(1), licenţele obligatorii pot fi retrase de Tribunalul
Municipiului Bucureşti, la cererea persoanei interesate dacă
circumstanţele care au condus la acordarea acestora au încetat
să mai existe şi nu riscă să se producă din nou. În cazul
retragerii licenţei judiciare, instanţa de judecată este obligată să
dispună măsuri pentru protejarea intereselor legitime ale
persoanei care a dobândit-o.
Căile de atac. Hotărârea Tribunalului Municipiului
Bucureşti privind autorizarea utilizării unei licenţe obligatorii,
precum şi cea privind remuneraţia prevăzută în raport cu
utilizarea acesteia, pot fi atacate la Curtea de Apel Bucureşti în
termen de 15 zile.
Comunicarea, înregistrarea şi publicarea licenţei
obligatorii. Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile
privind acordarea sau, după caz, retragerea licenţei obligatorii
se comunică de către persoana interesată la OSIM, care le
înregistrează în Registrul naţional al cererilor de brevet de
invenţie sau în Registrul naţional al brevetelor de invenţie şi
publică menţiunea acestor hotărâri în Buletinul Oficial de
Proprietate Industrială în termen de o lună de la comunicare.

7.3.1.5. Succesiunea legală ori testamentară

Transmisiunea succesorală a drepturilor care decurg din
realizarea unei invenţii este reglementată prin dispoziţiile art. 45
alin. (2) din Legea 64/1991, care dispun că dreptul la acordarea
brevetului, dreptul la brevet şi drepturile privind invenţia pot fi
transmise, în tot sau în parte şi prin succesiune legală ori
testamentară.
Transmisiunea succesorală a drepturilor privind invenţiile
se supune normelor de drept comun, cu excepţiile privind

102
durata drepturilor şi limitele lor teritoriale, pentru care se vor
aplica dispoziţiile Legii nr. 64/1991 privind invenţiile.

7.3.2. Durata drepturilor privind invenţiile

Protecţia juridică prin brevet a invenţiei este de 20 de ani,
cu începere de la data de depozit (art. 31 alin. (1)).
Pentru brevetul european, durata de 20 de ani curge de la
data constituirii depozitului reglementar al cererii de brevet,
conform Convenţiei brevetului european (art. 31 alin. 2).
Dispoziţiile art. 31 alin. (1) nu sunt puse de acord cu cele
prevăzute de art. 33 din Lege. Potrivit acestora din urmă,
cererea asigură solicitantului, în mod provizoriu, protecţia
conferită potrivit dispoziţiilor art. 32 (protecţia dreptului
exclusiv de exploatare a invenţiei) cu începere de la data
publicării cererii de brevet.
Aşadar, art. 31 alin. (1) dispune că durata brevetului
începe de la data de depozit care este, potrivit art. 15 alin. (1)
data înregistrării cererii de brevet în dispoziţiile ar. 33 asigură
protecţia, de la data publicării cererii, diferenţele fiind vădite.
În scopul corelării acestora, propune de lege ferenda,
modificarea art. 33, în sensul de a se asigura protecţia dreptului
provizoriu de la data înregistrării cererii de brevet.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 15 alin. ultim din
Lege, potrivit cărora data de depozit în cazul cererilor
internaţionale sau al cererii de brevet european este data care
rezultă din tratatele şi convenţiile internaţionale la care
România este parte.
Termenul de protecţie de 20 de ani este termenul maxim şi
nu poate fi prelungit. Pe cale de excepţie, pentru medicamente
sau produsele fitofarmaceutice brevetate se poate obţine un
certificat suplimentar de protecţie, în condiţiile legii.
Durata protecţiei invenţiei poate fi mai mică de 20 de ani,
când drepturile conferite de brevet pot înceta prin: revocare,
hotărâri de neacordare a brevetului, anularea brevetului de
invenţie, renunţarea titularului la brevet şi decăderea din
drepturi a titularului de brevet.

7.3.3. Apărarea drepturilor privind invenţiile

7.3.3.1. Consideraţii prealabile
Legea nr. 64/1991 (art. 51-67) instituie mijloacele
juridice speciale pentru apărarea drepturilor inventatorilor
şi titularilor de brevet.
Apărarea drepturilor ce decurg din realizarea unei invenţii
se poate face prin mijloace de drept administrativ, de drept civil
şi de drept penal.
 Întrucât mijloacele de drept administrativ, şi anume,
contestarea, revocarea şi anularea hotărârilor OSIM au fost
examinate în capitolul consacrat procedurii de brevetare, în cele
ce urmează vom aborda, succint, numai mijloacele de drept
civil şi de drept penal oferite de lege pentru apărarea drepturilor
ce decurg din realizarea unei invenţii.
Potrivit art. 67 alin. 2 din Lege, cererile în justiţie în
domeniul drepturilor de proprietate industrială sunt scutite de
taxe judiciare.

7.3.3.2. Apărarea drepturilor prin mijloace de drept civil

În conformitate cu art. 63 alin. (1) din Legea nr. 64/1991,
litigiile privind calitatea de inventator, de titular de brevet sau
cele cu privire la alte drepturi decurgând din brevetul de
invenţie, inclusiv drepturile patrimoniale ale inventatorului din
contractele de cesiune sau de licenţă sau cele referitoare la
inventatorul salariat, la executarea obligaţiei de informare şi de
asistenţă tehnică sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti.
Competenţă. Potrivit art. 1 pct. 1 C. proc. civilă, dacă un
litigiu nu este dat de lege în competenţa expresă a unei anumite
instanţe, competentă va fi judecătoria. Din perspectiva acestui
text de lege, art. 63 alin. 1 din Legea nr. 64/1991 pare a face
trimitere la competenţa judecătoriei pentru a judeca litigiile
arătate, deoarece nu precizează în mod expres despre care
anume instanţă de judecată este vorba. În realitate, art. 63 alin.
1 din Lege repetă, deşi nu mai era nevoie, dispoziţiile art. 2 pct.
1 lit. e) C. proc. civilă potrivit cărora litigiile din materia
creaţiei intelectuale şi a proprietăţii industriale sunt de
competenţa tribunalului.
Acţiuni în justiţie. Prin acţiunea civilă exercitată se pot
apăra drepturile personale nepatrimoniale şi patrimoniale
asupra invenţiilor.
Astfel, drepturile personale nepatrimoniale se apără prin
acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 252 şi urm. din Codul
civil.
Totodată, pentru apărarea drepturilor patrimoniale titularul
dreptului încălcat are deschisă, după caz, fie calea acţiunii în
răspundere civilă delictuală, fie acţiunea de răspundere
contractuală.
Titularul acţiunii. Acţiunea civilă poate fi exercitată de
titularul de brevet şi de licenţiatul autorizat să utilizeze
drepturile decurgând din brevetul de invenţie.
Măsurile dispuse de instanţă. În temeiul art. 64 din
Lege, tribunalul poate să ordone măsuri, cum ar fi:
 măsuri asiguratorii, atunci când există un risc de
încălcare a drepturilor ce decurg din brevetul de invenţie şi dacă
această încălcare riscă să cauzeze un prejudiciu ireparabil ori

104
dacă există un risc de distrugere a elementelor de probă. Pentru
a ordona măsurile asiguratorii, instanţa poate stabili plata unei
cauţiuni în sarcina reclamantului;
 măsuri pentru încetarea faptelor de încălcare a
drepturilor decurgând din brevet, după acordarea liberului de
vamă;
 obligarea celui care a încălcat drepturile
decurgând din brevet de a informa titularul de brevet asupra
identităţii terţilor care au participat la producerea şi distribuirea
mărfurilor în cauză, precum şi cu privire la circuitele de
distribuţie;
 obligarea reclamantului de a furniza orice
element de probă de care acesta dispune, pentru a dovedi că
este titularul brevetului încălcat ori al unui brevet a cărui
încălcare este inevitabilă.
Comunicarea, înscrierea şi publicarea hotărârilor
judecătoreşti. Hotărârile judecătoreşti pronunţate în
soluţionarea acestor litigii vor fi comunicate, în termen de 30 de
zile de către persoana interesată, la OSIM, care are obligaţia să
le înscrie în Registrul naţional al brevetelor de invenţie şi să le
publice în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială pentru a
fi opozabile terţilor.

7.3.3.3. Apărarea drepturilor prin mijloace de drept penal

Drepturile ce decurg din realizarea unei invenţii sunt
apărate şi prin încriminarea anumitor fapte ca infracţiuni
în Legea nr. 64/1991 şi anume:
a) însuşirea fără drept a calităţii de inventator (art. 58);
b) contrafacerea obiectului unui brevet de invenţie
(art. 59);
c) divulgarea datelor cuprinse în cererile de brevet
(art. 62);
d) infracţiunea de concurenţă neloială.
a) Însuşirea fără drept a calităţii de
inventator constă în fapta persoanei fizice care, în orice
mod şi fără drept, îşi însuşeşte calitatea de inventator.
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 2
ani sau cu amendă de la 5 000 lei la 10 000 lei.
Nu orice atingere adusă dreptului la calitatea de
inventator reprezintă infracţiunea de însuşire fără drept a
acestei calităţi. Pentru a face distincţia între o infracţiune
şi o cauză civilă se va aprecia în ce măsură persoana care
a săvârşit acte de natură a-şi însuşi calitatea de inventator
a urmărit sau nu obţinerea brevetului de invenţie şi
drepturile ce decurg din exploatarea invenţiei102. Autorul
faptei trebuie să fie conştient că acţionează fără drept
 pentru a vorbi de infracţiune, în caz contrar ne situăm în
prezenţa unui litigiu civil, având ca obiect calitatea de
autor al invenţiei103.
Prin această infracţiune se apără drepturile
inventatorului sau ale succesorului său în drepturi, în
cazul în care brevetul a fost acordat, fără drept, altei
persoane.
Subiectul infracţiunii poate fi orice persoană fizică, ce
nu are nici un drept la calitatea de inventator.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării şi
complicităţii.
Legea nu face vorbire, dar literatura de specialitate 104
a relevat că infracţiunea poate fi săvârşită prin
următoarele modalităţi:
 însuşirea, fără consimţământul autorului, a
documentaţiei necesare brevetului invenţiei;
 înregistrarea la OSIM a unei cereri de brevet
care are ca obiect o creaţie tehnică aparţinând altei
persoane decât cea care face înregistrarea pe numele său
şi fără a avea consimţământul autorului;
 constrângerea autorului de a coopta în
calitate de coautor o altă persoană care nu a participat la
crearea invenţiei.
Vinovăţia. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă
sau indirectă.
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, nefiind
necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
În literatura juridică105 s-a afirmat în mod eronat,
după părerea noastră, că punerea în mişcare a acţiunii
penale pentru această infracţiune s-ar face la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate şi că împăcarea părţilor
ar înlătura răspunderea penală.
Astfel, în situaţiile în care se impune limitarea
oficialităţilor procesului penal106, legiuitorul prevede
expres infracţiunile pentru care iniţiativa tragerii la
răspundere penală aparţine persoanei vătămate107. Cu alte
cuvinte, atâta vreme cât pentru infracţiunea incriminată
102
A se vedea V. Lazăr, Infracţiuni contra drepturilor de proprietate intelectuală, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, p. 125-126.
103
A se vedea G. Olteanu, op. cit, p. 177.
104
A se vedea I. Cameniţă, Protecţia invenţiei prin brevet, Ed. Academiei, Bucureşti, 1977, p.
242.
105
A se vedea I. Macovei, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura All Beck, Bucureşti, 2005,
p.162
106
A se vedea M. Volonciu, Tratatul de procedură penală, Partea specială, vol. II, Ed. Paideia,
Ediţia a II-a revizuită şi adăugată, Bucureşti, 1996, p. 111.
106
 la art. 58 din Legea nr. 64/1991 nu s-a prevăzut
posibilitatea plângerii prealabile şi a împăcării părţilor în
mod expres108, atunci punerea în mişcare a acţiunii penale
se face din oficiu.
De altfel, într-o lucrare ulterioară109 autorul revine şi
consideră, de această dată corect, că acţiunea penală
pentru infracţiunea analizată se pune în mişcare din
oficiu.
Publicarea schimbării titularului brevetului se face în
temeiul hotărârii judecătoreşti penale, de OSIM care
eliberează şi brevetul către persoana îndreptăţită.
b) Contrafacerea obiectului unui brevet de
invenţie. În sensul Legii (art. 59), constituie infracţiune de
contrafacere, faptele săvârşite cu încălcarea dispoziţiilor
art. 32 alin. (2) din Lege, dacă aceste încălcări au fost
săvârşite după data publicării cererii de brevet de
invenţie.
Infracţiunea de contrafacere se pedepseşte cu
închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă de la
10.000 lei la 30.000 lei.
Condiţii. Existenţa infracţiunii de contrafacere
presupune îndeplinirea următoarelor condiţii110:
 existenţa unui brevet de invenţie valabil. Prin
urmare, exploatarea unei invenţii care nu a fost brevetată,
pentru care drepturile titularului au încetat ori au fost
transmise prin cesiune sau licenţă, nu constituie
infracţiune. Acţiunea în contrafacere intentată după
expirarea perioadei de valabilitate a brevetului, pentru
fabricarea fără drept a obiectului invenţiei în perioada de
valabilitate a brevetului este inadmisibilă;
 actele de contrafacere să aducă atingere
drepturilor titularului de brevet;
 contrafacerea să fi fost săvârşită cu intenţie. În
materia invenţiilor, intenţia se prezumă, până la proba
contrară, datorită regimului de publicitate care se aplică
invenţiilor.
Forme ale contrafacerii. Infracţiunea de contrafacere a
unei invenţii prezintă trei forme şi anume:
1. contrafacerea prin fabricare, care constă în
reproducerea materială a unui obiect brevetat sau

107
A se vedea C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal românesc, Partea generală, Ed. a II-a
revăzută şi adăugată, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2003, p. 27
108
A se vedea V. Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea
generală, vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970, p. 394.
109
A se vedea, I.Macovei, Tratat de drept al proprietăţii intelectuale, op.cit., p.150
110
A se vedea I. Macovei, Tratat de drept al proprietăţii intelectuale, op. cit., p. 151.
 utilizarea unui procedeu protejat. Nu este necesar ca
obiectul contrafăcut să fie şi întrebuinţat, pentru a exista
infracţiunea de contrafacere, dar constituie infracţiune şi
fabricarea produsului pentru uz personal, reproducerea
obiectului la dimensiuni reduse, dar cu utilizare
industrială ori reparaţiile esenţiale făcute unei maşini
brevetate111.
2. contrafacerea prin folosire, care constă în
întrebuinţarea sau utilizarea obiectului unei invenţii,
independent de împrejurarea că obiectul invenţiei a fost
fabricat de o altă persoană. Pentru a exista infracţiunea,
trebuie ca obiectul contrafăcut să fie folosit în scop
material sau comercial. Pe cale de consecinţă, folosirea
obiectului contrafăcut pentru uz personal nu constituie
infracţiune112.
3. contrafacerea prin punerea în circulaţie
constă în vânzarea sau expunerea spre vânzare a
obiectelor contrafăcute. Pentru existenţa infracţiunii nu
prezintă importanţă dacă vânzătorul are sau nu calitatea
de comerciant, numărul actelor de punere în circulaţie a
produselor contrafăcute, precum şi dacă vânzătorul a
realizat sau nu un beneficiu de pe urma vânzării
obiectelor contrafăcute. În literatura de specialitate 113 s-a
arătat că donaţia unor produse contrafăcute nu constituie
acte de contrafacere prin punerea în circulaţie.
În cazul infracţiunii de contrafacere, acţiunea penală
se pune în mişcare din oficiu, fiind expres prevăzută de
Lege (art. 59 alin. (2)).
Acţiunea în contrafacere nu poate fi exercitată de
beneficiarul unei licenţe, în vreme ce persoana care a
dobândit drepturile decurgând din invenţie prin cesiune
nu are această posibilitate.
Despăgubiri. Pentru prejudiciile cauzate, titularul
dreptului încălcat prin infracţiune de contrafacere ori
beneficiarul unei licenţe are dreptul la despăgubiri potrivit
normelor de drept comun şi poate solicita instanţei
penale să dispună măsura confiscării sau, după caz, a
distrugerii produselor contrafăcute (art. 59 alin. 3). Aceste
dispoziţii se aplică şi materialelor şi echipamentelor care
au servit nemijlocit la săvârşirea infracţiunii de
contrafacere.
În cazul în care sunt încălcate drepturile provizorii ale
111
A se vedea B. Scondăcescu, V. Loghin, I. Richter, Brevetele de invenţiune, Editura Gobl şi fii,
Bucureşti, 1936, p. 124-125.
112
A se vedea I. Macovei, op. cit., p. 151-152.
113
Ibidem, op. cit., p. 165.
108
depunătorului unei cereri de brevet de invenţie, de către
terţe persoane, plata despăgubirilor în temeiul hotărârii
judecătoreşti penale se va face după eliberarea brevetului
de invenţie (art. 59 alin. 4).
Actele de contrafacere săvârşite înainte de publicarea
cererii de brevet. În ipoteza în care actele de contrafacere
sunt comise de un terţ înaintea publicării cererii de brevet
de invenţie sau datei la care solicitantul i-a făcut o
somaţie însoţită de o copie autentificată a cererii de
brevet, nu sunt considerate a aduce atingere drepturilor
conferite de brevet.
Dacă actele de contrafacere continuă să fie efectuate
şi după somare, instanţa, la cerere, poate ordona încetarea
acestora, până la luarea de către OSIM a unei hotărâri cu
privire la cererea de brevet.

7.4. Îndrumar pentru

autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 7

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de

dezbatere

1..
2.
3.
 Teste de evaluare/autoevaluare

Alegeţi varianta corectă!

Unitatea de învăţare VIII.

Dobândirea şi durata dreptului la marcă.

Cuprins
8.1. Introducere..............................................................
8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare...........
8.3. Conţinutul unităţii de învăţare.......................................
8.3.1. Dobândirea dreptului la marcă
8.3.1.1. Sistemul declarative
8.3.1.2. Sisteme mixte
8.3.1.3. Sistemul atributiv
8.3.2. Durata de protecţie a mărcii
8.4. Îndrumar pentru autoverificare.....................................

8.1. Introducere

8.2. Obiectivele şi competenţele

unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii: 2 ore

110
 8.3. Conţinutul
unităţii de învăţare

8.3.1. Dobândirea dreptului la marcă

Moduri de dobândire a dreptului la marcă
Reglementările şi practica în materie au cunoscut
următoarele moduri de dobândire a dreptului la marcă:
a) sistemul declarativ (cunoscut şi sub denumirile de
sistem realist sau al priorităţii de folosinţă);
b) sistemul mixt (dualist, complex sau al efectului
atributiv amânat);
c) sistemul atributiv (cunoscut şi sub denumirile de
constitutiv, formalist sau al priorităţii de înregistrare).

8.3.1.1. Sistemul declarativ

Potrivit sistemului declarativ, dreptul la marcă se
dobândeşte prin aproprierea şi folosirea în anumite
condiţii a mărcii.
Pentru a fi dobândit dreptul asupra mărcii nu
trebuie ca semnul ales ca marcă să fie supus nici unei
formalităţi, nu e necesară nici un fel de declaraţie ori
existenţa sau eliberarea vreunui titlu.
Marca aparţine persoanei care a folosit-o mai întâi,
aceasta putând fi o altă persoană decât cea care a depus
cererea de înregistrare a mărcii la autoritatea competentă.
Altfel spus, marca este protejată fără înscrierea sa într-un
depozit. Cel care exploatează efectiv marca, şi care deci
şi-a apropriat-o primul în condiţii legale, are dreptul să
interzică terţilor folosirea ei114.
Dobândirea mărcii prin sistemul declarativ trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii115:
a) folosirea mărcii să aibă caracter public (condiţia
obiectivă);
b) folosirea mărcii să se exercite cu intenţia de
apropriere, animo domini (condiţia subiectivă);
Importanţa sistemului declarativ de dobândire a
dreptului cu privire la marcă se manifestă în rezolvarea
litigiilor în care apare un conflict de legi, precum mărcile
114
Sistemul declarativ este tradiţional în sistemele de drept neolative. Este utilizat în ţări
precum Italia, Luxemburg, Maroc şi Tunisia
115
A se vedea Y. Eminescu, Registrul juridic al mărcilor, op. cit., p. 82.
 protejate în sisteme diferite, precum şi pentru mărcile
notorii116.
Dovada dreptului la marcă în sistemul priorităţii de
folosinţă, întrucât are ca obiect o stare de fapt, se poate
face prin orice mijloc de probă.
Efectele depozitului în sistemul priorităţii de
folosinţă. Constituirea depozitului în sistemul declarativ
produce următoarele efecte:
1) realizează publicitatea aproprierii mărcii de către cel
care a folosit-o, prin depozit aproprierea dobândeşte dată
certă şi sunt stabilite limitele protecţiei;
2) creează o prezumţie de proprietate în favoarea celui
care a constituit depozitul.
Într-un eventual conflict dintre primul ocupant al
mărcii (cel ce a folosit anterior marca) şi deponentul
ulterior (cel ce a constituit depozitul), dreptul asupra
mărcii va fi recunoscut primului ocupant, dacă acesta va
răsturna prezumţia de proprietate a deponentului,
probând prioritatea de folosire;
3) depozitul poate avea şi caracter atributiv în
condiţiile în care la data constituirii sale nu există un
drept dobândit de altă persoană prin prioritate de
folosinţă. Actele de folosinţă ulterioare constituirii
depozitului nu sunt opozabile deponentului117;
4) în baza depozitului, deponentul poate intenta
acţiune în contrafacere împotriva persoanei care a folosit
odată cu sine, ilicit, semnul ales ca marcă, ori împotriva
persoanei care a folosit marca după constituirea
depozitului118;
5) depozitul poate fi efectuat în mod valabil, ulterior
transmisiunii şi de către cesionarul mărcii care a dobândit-
o de la primul ocupant.

8.3.1.2. Sisteme mixte

Doctrina a conturat mai multe tipuri de sisteme
mixte:
a) Sistemul mixt atributiv amânat
Există ţări119 în care dobândirea dreptului la marcă
se realizează într-un sistem mixt, în care coexistă şi se
completează caracteristici ale sistemelor declarativ şi
constitutiv.
116
A se vedea V. Roş, op. cit., p. 613.
117
A se vedea I. Macovei, Protecţia creaţiei industriale, Iaşi, 1984, p. 209.
118
A se vedea Y. Eminescu, Regimul juridic al mărcilor, op.cit, p. 119.
119
Marea Britanie, Australia, India, Indonezia, Islanda, Noua Zeelandă.
112
 În aceste ţări, depozitul declarativ se transformă,
după o anumită perioadă de timp, în dovada definitivă a
dreptului titularului asupra mărcii depuse120.
b) Sistemul mixt provocator
Spre deosebire de sistemul atributiv în care semnul
ales ca marcă este supus unui examen de fond, în sistemul
provocator această exami-nare lipseşte. În schimb, se
dispune, după examenul formal al depo-zitului, publicarea
mărcii, dând astfel posibilitatea persoanelor interesate să
declare opoziţia la înregistrarea mărcii, într-un anumit
termen.
c) Sistemul mixt prealabil (elveţian)121
Potrivit normelor aplicabile în acest tip de dobândire
a dreptului la marcă depunătorul este notificat de către
organul administrativ competent cu privire la riscul de a
se confrunta cu eventuale anteriorităţi, dar, la cererea
expresă a depunătorului, se procedează, totuşi, la
înregistrare.

8.3.1.3. Sistemul atributiv

Caracterizare
În cadrul sistemului atributiv, dreptul la marcă se
dobândeşte prin înregistrare şi aparţine persoanei care
înregistrează prima un semn distinctiv. Dacă nu sunt
urmate de o înregistrare, actele de folosire anterioare
înregistrării nu pot fi opozabile ca anteriorităţi122.
Prioritatea de folosinţă specifică sistemului
declarativ este înlocuită cu prioritatea de înregistrare.
Înregistrarea nu se confundă cu depozitul, care
devine o operaţiune prealabilă înregistrării.
Termenul de depozit devansează actul de înscriere a
mărcii în registru, de către autoritatea competentă, fără
un examen prealabil al valabilităţii mărcii. Prin
înregistrare se înţelege actul efectuat de autoritatea
competentă de înscriere în registru, după un examen
prealabil al validităţii semnului123.
În ipoteza în care au loc două înregistrări ale
aceleiaşi mărci, prioritatea de folosinţă nu are întâietate,
iar dreptul asupra mărcii va fi atribuit persoanei care a
făcut prima înregistrare.
120
A se vedea V. Roş, op. cit., p. 616.
121
A se vedea Y. Eminescu, Tratat de proprietate industrială, op.cit. p. 88.
122
Sistemul atributiv este tradiţional în legislaţiile germanice, fiind adoptat de ţări precum
Argentina, Austria, Brazilia, Bulgaria, Cehia, China, Danemarca, Egipt, Finlanda, Franţa,
Japonia, Liban, Mexic, Norvegia, Peru, Polonia, România, Spania, Suedia, Turcia, Ungaria şi
Rusia
123
A se vedea Y. Eminescu, Registrul juridic al mărcilor, op. cit., p. 79.
 Efectele sistemului atributiv. Prioritatea prin
înregistrare produce următoarele efecte:
1) înregistrarea conferă, cu excepţia mărcilor notorii,
un drept exclusiv de exploatare a semnului ales ca marcă;
2) împrejurarea evocată poate să dea naştere la
situaţii inechitabile. Astfel, este posibil ca o persoană să
folosească un semn de marcă vreme îndelungată, să
investească sume considerabile pentru lansarea şi
publicitatea mărcii, neglijând înregistrarea.
Dacă însă un terţ de rea credinţă înregistrează
semnul respectiv, va deveni titularul mărcii, în vreme ce
posesorul care a folosit-o şi a investit în acest scop nu va
beneficia de nici un fel de protecţie, ceea ce reprezintă o
situaţie de inechitate. În acest caz singurul mijloc de
apărare pe care-l are la dispoziţie posesorul iniţial ar fi
invocarea mărcii notorii a cărei protecţie este asigurată
fără înregistrare;
3) stabileşte cu certitudine data naşterii dreptului la
marcă, aceasta fiind înscrisă în registrele publice ţinute de
autorităţile fiecărui stat; în aceste condiţii, anteriorităţile
pot fi cunoscute cu exactitate;
4) dreptul la marcă dobândit prin înregistrare nu se
poate pierde prin nefolosinţă. Această situaţie limitează
excesiv posibilitatea terţilor de a alege semnul de marcă
neutilizat de titular.

Procedura înregistrării
În sistemul nostru de drept, procedura înregistrării
unei mărci cuprinde următoarele etape principale:
a) constituirea depozitului naţional reglementar;
b) examinarea preliminară a cererii de depozit;
c) examinarea de fond a cererii de înregistrare;
d) înregistrarea mărcii;
e) publicarea.
a) Constituirea depozitului naţional reglementar
Depozitul naţional reglementar reprezintă cererea
prin care solicitantul, persoană fizică sau juridică,
individual sau în comun, solicită Oficiului de Stat pentru
Invenţii şi Mărci să înregistreze semnul ales ca marcă, în
vederea dobândirii dreptului exclusiv asupra mărcii. Acest
drept aparţine persoanei care a depus prima, în condiţiile
legii, cererea de înregistrare a mărcii.
Cererea trebuie să conţină:
– solicitarea explicită a înregistrării mărcii;
– datele de identificare a solicitantului şi după caz a
mandatarului;
114
 – o reprezentare grafică, suficient de clară, a mărcii a
cărei înregistrare este cerută;
– indicarea produselor sau serviciilor pentru care se
solicită înregistrarea mărcii124;
– o declaraţie de invocare a dreptului de prioritate,
cu indicarea statului şi a datei primului depozit, respectiv
a locului, denumirii expoziţiei, precum şi a datei
introducerii produselor sau serviciilor în expoziţie;
– declaraţii, când marca este tridimensională ori
când se revendică o culoare sau mai multe culori;
– o traducere a cuvintelor dintr-o altă limbă sau o
transliterare a caracterelor, altele decât cele latine, dacă e
cazul;
– semnătura solicitantului sau a mandatarului său.
Cererea se redactează în limba română şi
trebuie să se refere la o singură marcă.

Data depozitului naţional reglementar este:

a) data la care cererea, conţinând toate elementele
menţionate, a fost depusă la OSIM;
b) data completării cererii. Dacă cererea nu este
completă, OSIM va notifica lipsurile către solicitant, care
va trebui să completeze cererea în termen de 3 luni de la
data notificării.
Persoanele care pot depune cererea.
Cererea se formulează personal de către solicitant ori
de către mandatarul său autorizat.
Mandatar autorizat poate fi numai consilierul în
proprietate industrială.
Reprezentarea solicitantului prin mandatar este
obligatorie când solicitantul nu are nici domiciliul, nici
sediul şi nicio unitate industrială sau comercială efectivă
şi funcţională pe teritoriul Uniunii Europene ori în
Spaţiul Economic European, cu excepţia procedurii de
depunere a cererii de înregistrare a mărcii (art.13 alin.(2)).
Cererea se depune la Registratura generală a OSIM
ori poate fi expediată prin poştă, cu scrisoare
recomandată.
Înregistrarea cererilor are loc în ordinea primirii lor.
În condiţiile în care legea nu distinge, ne raliem
opiniei125, potrivit căreia cererile primite prin poştă în
afara orelor de program ori în zilele nelucrătoare ori de
sărbători legale se înregistrează în prima zi lucrătoare, în
ordinea datei indicate de ştampila oficiului poştal
124
Lista cuprinzând produsele şi serviciile trebuie să permită clasificarea fiecărui produs sau
serviciu numai într-o singură clasă a Clasificării de la Nisa.
125
A se vedea Y. Eminescu, Tratat de proprietate intelectuală, op. cit., p. 94.
expeditor.
Cererea de înregistrare a mărcii poate fi semnată
de:
1) în cazul mărcilor individuale, de către orice
persoană fizică sau juridică. În cazul persoanelor juridice
trebuie respectat principiul specialităţii capacităţii de
folosinţă.
2) în cazul mărcilor colective, de către asociaţia de
fabricanţi, de producător; de comercianţi sau de
prestatori de servicii. Cererea va fi însoţită de
Regulamentul de folosire a mărcii colective.
3) în cazul mărcilor de certificare, de către persoanele
juridice legal abilitate să exercite controlul produselor sau
al serviciilor. Cererea va fi însoţită de Regulamentul de
folosire a mărcii şi de autorizaţia sau documentul din care
să rezulte exercitarea legală a activităţii de certificare.

Divizarea cererii de înregistrare a mărcii

În cazul în care cererea de înregistrare a mărcii se
referă la mai multe produse sau servicii (depozitul
multiplu), solicitantul poate cere OSIM divizarea cererii
iniţiale în două sau mai multe depozite (cereri),
repartizând produsele sau serviciile în cadrul cererilor
divizionare, cu plata taxei prevăzute de lege (art. 15).
Declaraţia privind divizarea unei cereri de
înregistrare a mărcii este irevocabilă.
Cererile divizionare păstrează data de depozit a
cererii iniţiale şi, dacă este cazul, şi beneficiul dreptului
de prioritate (unionistă sau de expoziţie).
Divizarea cererii iniţiale se poate cere:
– în cursul procedurii de examinare a mărcii la
OSIM, până la luarea unei decizii privind înregistrarea
acesteia;
– în cursul procedurii din cadrul comisiei de
reexaminare a OSIM;
– în cursul oricărei proceduri de apel sau de recurs
formulat împotriva deciziei de înregistrare a mărcii.
Dacă documentele cerute de OSIM pentru divizarea
cererii iniţiale şi data legală nu se depune în termen de 3
luni de la data solicitării divizării, OSIM ia act de
renunţarea la divizarea cererii iniţiale.
Modificarea cererii de înregistrare (art. 27)
Modificarea cererii de înregistrare se poate dispune
de către examinatorul dosarului, la cererea solicitantului
şi poate privi numai rectificarea numelui sau adresei
solicitantului, precum şi alte rectificări care nu afectează
116
esenţial marca sau nu extind lista de produse ori servicii.
Dacă până la înregistrare solicitantul doreşte
modificări care afectează substanţial marca sau lista de
produse ori servicii, aceste modificări trebuie să facă
obiectul unei noi cereri de înregistrare a mărcii.
Extinderea listei produselor sau serviciilor pentru
care o marcă a fost înregistrată ori substituirea unora cu
altele se poate face în virtutea principiului specialităţii
mărcii, numai prin constituirea unui nou depozit.
b) Examinarea preliminară a cererii de depozit (art.
16)
În termen de o lună de la data primirii cererii de
înregistrare a mărcii, OSIM examinează dacă cererea
îndeplineşte condiţiile legale şi dacă i s-a atribuit data de
depozit.
Dacă cererea nu îndeplineşte condiţiile legale, OSIM
va notifica solicitantului, acordând un termen de 3 luni
pentru completarea lipsurilor sau pentru achitarea taxei
de înregistrare şi examinare. În acest caz, data de depozit
va fi cea când se completează lipsurile ori când se achită
taxa de înregistrare şi examinare.
În cazul în care lipsurile cererii de înregistrare a
mărcii nu sunt remediate sau taxa de înregistrare şi
examinare nu a fost plătită în termenul prevăzut de lege
(3 luni) OSIM va decide respingerea cererii sau
nerecunoaşterea priorităţii invocate, după caz.
Pentru motive întemeiate, OSIM poate acorda
solicitantului încă un termen de 2 luni pentru plata taxei
de înregistrare şi examinare.
Dacă neregularităţile notificate de OSIM se referă
numai la anumite produse şi servicii, cererea va fi
respinsă sau se va refuza recunoaşterea dreptului de
prioritate doar pentru acele produse şi servicii.
Lista cuprinzând mai multe produse şi servicii este
examinată de OSIM în privinţa concordanţei cu
Clasificarea de la Nisa, iar în cazul în care marca are şi un
element figurativ, se examinează şi concordanţa cu
Clasificarea de la Viena.
c) Examinarea de fond a cererii de înregistrare
Potrivit art. 22 din lege, OSIM examinează în fond,
cererea de înregistrare a mărcii, în termen de 6 luni de la
data publicării sub condiţia plăţii taxei de înregistrare şi
examinare a cererii.
În cadrul examinării de fond se verifică;
1) calitatea solicitantului, sub aspectul aptitudinii de a
dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii cu privire la
semnul ce urmează a fi înregistrat ca marcă.
 2) prioritatea revendicată şi dovezile produse în
favoarea acesteia.
Actele de prioritate se depun şi taxa legală se
plăteşte în maximum 3 luni de la data cererii de
înregistrare a mărcii, sub sancţiunea nerecunoaşterii
priorităţii invocate.
3) motivele de refuz prevăzute de lege pentru
înregistrarea mărcii. Când un motiv de refuz se aplică
numai la anumite produse ori servicii pentru care s-a
solicitat înregistrarea mărcii, se va refuza înregistrarea
doar pentru aceste produse sau servicii.
Motivele absolute de refuz nu permit înregistrarea
următoarelor categorii de mărci (art. 5):
– care sunt semne nesusceptibile de reprezentare
grafică, nu servesc la deosebirea produselor sau
serviciilor unei persoane fizice sau juridice de ale altei
persoane;
– care nu au caracter distinctiv;
– care sunt compuse exclusiv din semne sau din
indicaţii devenite uzuale în limbajul curent sau în
practicile comerciale loiale şi constante;
– care sunt compuse exclusiv din semne sau din
indicaţii putând servi în comerţ pentru a desemna specia,
calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, originea
geografică sau timpul fabricării produsului ori prestării
serviciului sau alte caracteristici ale acestora;
– care sunt constituite exclusiv din forma
produsului, ce este impusă de natura produsului sau este
necesară obţinerii unui rezultat tehnic ori care dă o
valoare substanţială produsului;
– care sunt de natură să inducă în eroare publicul cu
privire la aria geografică, calitatea sau natura produsului
sau serviciului;
– care conţin o indicaţie geografică sau sunt
constituite dintr-o astfel de indicaţie, pentru produse ce
nu sunt originare din teritoriul indicat, dacă utilizarea
acestei indicaţii este de natură să inducă publicul în
eroare cu privire la locul adevărat de origine;
– care sunt constituite sau care conţin o indicaţie
geografică, identificând vinuri sau produse spirtoase care
nu sunt originare din locul indicat;
– care sunt contrare ordinii publice sau bunelor
moravuri;
– care conţin, fără consimţământul titularului,
imaginea unei persoane care se bucură în România de
renume;
118
 – care cuprind, fără autorizarea organelor
competente, reproducerii sau imitaţii de steme, drapele,
embleme de stat, însemne, sigilii oficiale de control şi
garanţie, blazoane, aparţinând ţărilor Uniunii şi care intră
sub incidenţa art. 6 din Convenţia de la Paris;
– care cuprind, fără autorizarea organelor
competente, reproduceri sau imitaţii de steme, drapele,
alte elemente, sigle, iniţiale sau denumiri care intră sub
incidenţa art. 6 din Convenţia de la Paris şi care aparţin
organizaţiilor internaţionale interguvernamentale din
care fac parte una sau mai multe ţări ale Uniunii.
Motivele relative de refuz (art. 6) care permit
înregistrarea mărcilor, dar cu consimţământul expres al
titularului mărcii anterioare sau notorii, sunt următoarele:
– marca este identică cu o marcă anterioară, iar
produsele sau serviciile pentru care a fost cerută
înregistrarea mărcii sunt identice cu cele pentru care
marca anterioară este protejată;
– marca este identică cu o marcă anterioară şi este
destinată a fi aplicată unor produse sau servicii similare
cu cele pentru care marca anterioară este protejată, dacă
există un risc de confuzie pentru public;
– marca este similară cu o marcă anterioară şi este
destinată a fi aplicată unor produse sau servicii identice
sau similare, dacă există un risc de confuzie pentru
public, incluzând şi riscul de asociere cu marca
anterioară;
– marca este identică sau similară cu o marcă notorie
în România pentru produse sau servicii identice sau
similare, la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii;
– marca este identică sau similară cu o marcă notorie
în România pentru produse sau servicii diferite de cele la
care se referă marca a cărei înregistrare este cerută şi
dacă, prin folosirea nejustificată a acesteia din urmă, s-ar
putea profita de caracterul distinctiv sau de renumele
mărcii notorii ori această folosire ar putea produce
prejudicii titularului mărcii.
Pentru examinarea motivelor de refuz, OSIM poate
solicita documente de la autorităţi publice, instituţii
publice, precum şi de la persoane juridice de drept.
d) Înregistrarea mărcii
Dacă în urma examinării de fond se constată că sunt
îndeplinite condiţiile legale, OSIM decide înregistrarea
mărcii şi o înscrie în Registrul mărcilor, dacă deciziile de
înregistrare au rămas definitive.

Situaţii şi termene:
 a) dacă marca include şi un element lipsit de caracter
distinctiv şi dacă acest element este de natură să creeze
îndoieli asupra întinderii protecţiei mărcii, OSIM va
notifica solicitantul, cerându-i să declare, în termen de 2
luni de la data notificării, că nu va invoca un drept
exclusiv asupra elementului în discuţie. Dacă solicitantul
nu va face declaraţia amintită, OSIM va decide
respingerea cererii, în totalitate sau parţial după caz (art.
23).
b) dacă, în urma examinării de fond, rezultă că există
vreun motiv legal care împiedică înregistrarea mărcii, OSIM
notifică acest lucru solicitantului, cerându-i să prezinte
observaţiile sale cu privire la refuz, în termen de 3 luni.
La cererea solicitantului, acest termen poate fi prelungit
cu o nouă perioadă de 3 luni, sub condiţia achitării taxei
legale (art. 26, alin.(2)).
În situaţia în care observaţiile solicitantului sunt
întemeiate, OSIM va decide înregistrarea mărcii şi
înscrierea acesteia în Registrul mărcilor.
Dacă observaţiile solicitantului sunt nejustificate,
OSIM va decide respingerea cererii de înregistrare a
mărcii ori va lua act de retragerea cererii (art. 26 alin. (3)).
c) înregistrarea mărcilor poate fi contestată, la OSIM,
în termen de 30 de zile de la comunicare, de către
solicitant sau după caz, de către titularul mărcii, cu plata
taxei legale.
Soluţionarea contestaţiilor se face de către o comisie
de contestaţii din cadrul OSIM. Hotărârea comisiei de
contestaţii se comunică părţilor în termen de 15 zile de la
pronunţare şi poate fi atacată cu apel în termen de 15 de
zile de la comunicare la Tribunalul Bucureşti.
La rândul lor, hotărârile Tribunalului Bucureşti pot fi
atacate cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.
e) Publicarea
OSIM va publica în Buletinul Oficial de Proprietate
Industrială:
1) marca pe care OSIM a decis să o înregistreze şi să
o înscrie în Registrul mărcilor, în termen de 2 luni de la
luarea deciziei de înregistrare;
2) declaraţia solicitantului că nu va invoca un drept
exclusiv asupra elementului lipsit de caracter distinctiv.
Declaraţia va fi publicată odată cu marca înregistrată.
3) hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi
irevocabilă prin care a fost desfiinţată decizia OSIM de
respingere a unei cereri de înregistrare a mărcii;
4) hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi
120
irevocabilă prin care înregistrarea unei mărci a fost
anulată sau prin care titularul a fost decăzut din
drepturile conferite de marcă;
5) rectificările efectuate de OSIM din oficiu sau la
cererea solicitantului, în cazul în care publicarea unei
mărci a comportat o eroare sau în lipsa unora din
elementele prevăzute de lege la cererea titularului mărcii;
6) dacă marca a fost deja publicată, retragerea cererii
de înregistrare a mărcii sau limitarea listei de produse
sau servicii pentru care s-a solicitat înregistrarea la
cererea titularului mărcii;
7) renunţarea expresă la marcă a titularului
dreptului;

f) Opoziţia şi contestaţia
În termen de 2 luni de la data publicării mărcii,
titularul unei mărci anterioare sau notorii, titularul unui
drept anterior sau orice altă persoană interesată pot face
opoziţie, la OSIM, cu privire la marca publicată, în scris,
motivat şi cu plata taxei legale aferente.
Actul de opoziţie trebuie să fie însoţit de dovezile
corespunzătoare. OSIM comunică actul de opoziţie
solicitantului mărcii, care, în termen de 30 zile va
prezenta punctul său de vedere.
Soluţionarea opoziţiei poate fi suspendată când:
- se bazează pe o cerere de înregistrare a mărcii, până
la înregistrarea acesteia;
- marca opusă face obiectul unei acţiuni în anulare
sau de decădere, până la soluţionarea definitivă a
cauzei;
Dacă motivul de suspendare a opoziţiei nu mai
subzistă, în orice moment, în cursul suspendării,
solicitantul sau oponentul poate solicita reluarea
soluţionării opoziţiei.
La cererea solicitantului, titularul mărcii care a
solicitat opoziţia prezintă OSIM dovada că:
- în cursul unei perioade de 5 ani care precedă data
publicării mărcii asupra căreia s-a formulat opoziţia,
marca anterioară a făcut obiectul unei folosiri efective pe
teritoriul României pentru produsele şi serviciile pentru
care aceasta a fost înregistrată;
- există motive justificate pentru neutralizarea mărcii
cu privire la care s-a făcut opoziţia.
Opoziţia se soluţionează de o comisie a OSIM, care
va emite un aviz de admitere sau de respingere a
opoziţiei mărcii. Decizia de respingere a înregistrării
mărcii poate fi contestată, în termen de 30 de zile de la
 comunicare sau după caz, de la publicarea înregistrării
mărcii,, cu plata taxei legale. Contestaţiile se soluţionează
de o comisie de contestaţii din cadrul OSIM. Odată
rămasă definitivă, decizia de respingere a înregistrării
mărcii se publică în Buletinul Oficial de Proprietate
Industrială.

8.3.2. Durata de protecţie a mărcii

Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv

asupra mărcii. Protecţia acestui drept este asigurată pe o
perioadă de 10 ani, începând de la data depozitului reglementar
al mărcii.
Dreptul la marcă în sistemul atributiv se stinge odată cu
împlinirea termenului de protecţie. Dacă titularul cere
reînnoirea înregistrării mărcii, protecţia poate fi prelungită un
timp nelimitat (art.30).
În sistemul declarativ, dacă marca nu se reînnoieşte, dreptul
la marcă nu se stinge, conservându-se nedefinit prin folosire.
Pe durata protecţiei mărcii, titularul poate solicita la OSIM,
cu plata taxei prevăzute de lege, înscrierea modificărilor
intervenite (art.35).
Aceste modificări care se referă la numele, denumirea,
adresa sau sediul titularului se înscriu în Registrul mărcilor şi se
publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
Alte modificări pot fi înscrise cu condiţia ca ele să fie
neesenţiale şi să nu afecteze caracterul distinctiv al mărcii, lista
de produse şi servicii neputând fi extinsă.

8.4. Îndrumar pentru

autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 8

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de

dezbatere

122
 1.
2.
3.

Teste de evaluare/autoevaluare

Alegeţi varianta corectă!

Unitatea de învăţare IX

Pierderea dreptului la marcă

Cuprins
9.1. Introducere....................................................................
9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare................
9.3. Conţinutul unităţii de învăţare......................................
9.3.1. Modurile de pierdere a dreptului la marcă
9.3.1.1. Caducitatea sau expirarea duratei de
protecţie a mărcii
9.3.1.2. Renunţarea expresă a titularului la dreptul său
asupra mărcii
9.3.1.3. Anularea mărcii
9.3.1.4. Decăderea titularului din drepturile conferite
de marcă
9.3.1.5. Abandonul mărcii
9.4. Îndrumar pentru autoverificare.....................................
 9.1. Introducere

9.2. Obiectivele şi competenţele

unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii: 2 ore

9.3. Conţinutul
unităţii de învăţare

9.3.1. Modurile de pierdere a dreptului la marcă

Cauzele de pierdere a dreptului la marcă, apreciat ca
un drept de ocupaţie, consemnate în literatura de
specialitate126 sunt:
1) caducitatea sau expirarea perioadei de protecţie;
2) renunţarea expresă a titularului la drept;
3) anularea mărcii;
4) decăderea titularului din drepturile conferite de
marcă;
5) abandonul mărcii.
Primele patru moduri de stingere a dreptului la
marcă sunt reglementate şi de legea română.

9.3.1.1. Caducitatea sau expirarea duratei de protecţie

a mărcii

A se vedea: Y. Eminescu, Tratat de proprietate industrială, op.cit.,p. 100-103; V. Roş, op. cit, p.
126

657.
124
 Caducitatea sau expirarea duratei de protecţie a
mărcii reprezintă un mod de stingere a dreptului la
marcă specifică sistemului dobândirii dreptului la marcă
prin înregistrare (atributiv). În acest sistem, durata
protecţiei fiecărei înregistrări poate fi nelimitată, prin
înnoiri repetate.
a) Înainte de data expirării duratei de protecţie în
curs, dar nu mai devreme de 3 luni faţă de această dată,
titularul mărcii poate depune o cerere de reînnoire a
mărcii, cu plata taxelor legale în vigoare la acea dată.
Nedepunerea unei astfel de cereri de prelungire în
intervalul de timp menţionat atrage stingerea dreptului
asupra mărcii.
b) Totodată, dacă titularul a depus în termen legal o
cerere de reînnoire a mărcii dar nu a plătit taxa legală, va
putea să facă acest lucru în următoarele 6 luni de la
expirarea duratei de protecţie în curs, cu majorarea
prevăzută de lege.
Neachitarea taxei în condiţiile amintite se
sancţionează cu pierderea dreptului la marcă.
Potrivit Regulamentului de aplicare a Legii nr.
84/1998 (Regula 31) când înregistrarea unei mărci nu este
reînnoită (prin neefectuarea remediilor notificate ori prin
neplata taxelor legale de reînnoire), OSIM respinge
cererea de reînnoire şi înscrie în Registrul mărcilor
menţiunea că înregistrarea a rămas fără efect de la data
expirării ultimei perioade de protecţie de 10 ani.

9.3.1.2. Renunţarea expresă a titularului la dreptul său

asupra mărcii
Renunţarea expresă a titularului la dreptul său
asupra mărcii reprezintă o cauză de stingere comună
celor două sisteme de dobândire a dreptului la marcă,
atributiv şi declarativ.
Potrivit legii române, renunţarea titularului la marcă
trebuie să fie expresă, prin declaraţie scrisă, care se depune
personal ori de către persoana împuternicită.
Felurile renunţării. Renunţarea poate fi totală
(pentru toate produsele ori serviciile protejate prin marcă)
sau parţială (numai pentru o parte a produselor sau
serviciilor).
În cazul renunţării parţiale nu avem de-a face cu o
cauză adevărată de stingere a dreptului la marcă, ci mai
degrabă cu o restrângere a produselor ori serviciilor
pentru care a fost înregistrată marca.
Declaraţia de renunţare trebuie să conţină
 următoarele elemente (art.38 din Regulament):
- numărul de înregistrare a mărcii;
- numele sau denumirea şi adresa ori sediul titularului
sau numele ori denumirea şi adresa sau sediul
mandatarului, dacă este cazul;
- lista cuprinzând produsele sau serviciile pentru care
se declară renunţarea.
Data când renunţarea produce efecte. Renunţarea
produce efecte numai de la data înscrierii declaraţiei de
renunţare în Registrul mărcilor.
Cazul licenţei. În cazul în care a fost înscrisă o
licenţă, renunţarea va fi înscrisă în Registrul mărcilor,
astfel:
a) după un termen de 3 luni de la data la care titularul
mărcii a prezentat la OSIM un document din care să
rezulte că titularul l-a informat pe licenţiat despre intenţia
sa de renunţare la marcă;
b) de îndată ce titularul mărcii prezintă la OSIM
dovezi privind acordul licenţiatului cu privire la renunţare.
Respingerea înscrierii renunţării. Înscrierea renunţării
este respinsă în două situaţii, şi anume (art. 38 alin. (3) şi
(4) din Regulament:
- când declaraţia de renunţare se referă la o nouă
înregistrare care face obiectul unui gaj sau pentru care au fost
instituite măsuri de executare silită ori alte drepturi reale
stabilite de lege. Este o măsură firească, de natură să
asigure eficienţa garanţiilor ori a măsurilor de executare
silită luate în favoarea creditorului. În caz contrar, aceste
măsuri ar fi lipsite de efect în ceea ce priveşte satisfacerea
creanţelor creditorului;
- în cazul în care OSIM a acordat un termen de 3 luni
persoanei care solicită înscrierea renunţării pentru
remedierea lipsurilor cuprinse în declaraţia de renunţare,
iar această persoană nu le-a remediat în termenul
acordat .
Renunţarea la marcă produce efecte numai de la
data înscrierii în Registrul mărcilor. Renunţarea se
publică în Monitorul Oficial Partea I.

9.3.1.3. Anularea mărcii

Nulitatea nu reprezintă, în realitate, un mod de
stingere a dreptului la marcă ci o cauză de invalidare,
care operează retroactiv127. Din acest motiv, multe
legislaţii nu enumeră această cauză printre modurile de
127
A se vedea Y. Eminescu, Regimul juridic al mărcilor, op. cit., p. 102.
126
 stingere, ci o reglementează separat.
În legea română, anularea mărcii este enumerată
printre cauzele de stingere a dreptului la marcă.
În literatura de specialitate128 a fost criticat faptul că
anularea este cuprinsă în lege ca mod de stingere a
dreptului la marcă cu efecte retroactive, întrucât se face o
confuzie între dreptul stins şi dreptul anulat.
Dacă dreptul stins înseamnă ca acesta a existat, în
mod valabil, până la data încetării sale, dreptul anulat
este considerat că nu a existat niciodată, pentru că n-au
fost respectate condiţiile de validitate ale mărcii.
În acest sens, într-o opinie129 se subliniază că toate
celelalte cazuri de stingere a dreptului la marcă se
deosebesc de anularea mărcii atât prin efectele pe care le
produc, cât şi prin momentul de la care se produc aceste
efecte.
Motive ce pot fi invocate pentru anularea înregistrării
Potrivit art. 47 din Lege, orice persoană interesată
poate cere Tribunalului Bucureşti anularea înregistrării
unei mărci pentru următoarele motive:
a) înregistrarea mărcii s-a făcut cu încălcarea
dispoziţiilor privitoare la condiţiile ce trebuie îndeplinite
pentru înregistrarea şi protecţia unei mărci, (prevăzute în
art. 5);
b) înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea
dispoziţiilor referitoare la interdicţia de a fi identică ori
similară cu o marcă anterioară sau notorie, potrivit art. 6
din Lege;
c) înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă:
d) înregistrarea mărcii aduce atingere dreptului la
imagine sau numelui patronimic al unei persoane:
e) înregistrarea mărcii aduce atingere unor drepturi
anterior dobândite cu privire la o indicaţie geografică
protejată, un desen sau un model protejat sau alt drept de
proprietate industrială protejat ori cu privire la un drept
de autor.
Termenele în care poate fi introdusă acţiunea în
anulare. În funcţie de motivele invocate pentru anularea
înregistrării mărcii, acţiunea în anulare poate fi formulată:
1) oricând, în perioada de protecţie a mărcii, când se
întemeiază pe motivul că solicitarea de înregistrare a fost
făcută cu rea-credinţă (art. 47 alin. 2);
2) în termen de 5 ani de la data înregistrării mărcii, când
se invocă oricare din celelalte motive de anulare.

128
A se vedea V. Roş, op. cit., p. 660.
129
A se vedea Y. Eminescu , Regimul juridic al mărcilor, op. cit., p. 132.
 În cazul în care marca anterioară nu a fost folosită
decât pentru o parte din produsele sau serviciile pentru
care marca a fost înregistrată, anularea înregistrării se
poate face doar pentru acele produse sau servicii pentru
care marca nu a fost folosită.
Anularea unei mărci colective mai poate fi solicitată şi
când nu a fost înregistrată o asociaţie, nu are regulament
de folosire ori regulamentul nu indică persoanele
autorizate să folosească marca, condiţiile de folosire şi
sancţiunile pe care le poate aplica asociaţia.
Anularea unei mărci de certificare mai poate fi
solicitată, faţă de motivele prevăzute pentru mărcile
individuale şi dacă:
- înregistrarea nu s-a cerut în scopul ca marca să fie
utilizată pentru certificarea calităţii unor produse sau
servicii;
- înregistrarea mărcii s-a efectuat de către alte
persoane decât cele legal abilitate să exercite controlul de
calitate al produselor sau serviciilor;
- înregistrarea s-a cerut fără să existe un regulament
de folosire a mărcii ori în lipsa autorizaţiei sau
documentului din care să rezulte exercitarea legală a
activităţii de certificare, ori dovada înregistrării mărcii de
certificare în ţara de origine.
Cazuri de inadmisibilitate a acţiunii în anulare. Nu se
poate cere anularea înregistrării unei mărci:
1) pe motivul existenţei unui conflict cu o marcă
anterioară, pentru care sunt îndeplinite condiţiile decăderii
din drepturile conferite de marcă;
2) de către titularul unei mărci anterioare, care, cu
ştiinţă, a tolerat într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani
folosirea unei mărci posterior înregistrate, pentru produsele
şi serviciile pentru care această marcă a fost folosită, cu
excepţia situaţiei în care înregistrarea mărcii posterioare a
fost cerută cu rea-credinţă.
Proceduri speciale
a) Părţile. Persoana interesată (reclamantul) care
promovează o acţiune în anularea înregistrării unei mărci
trebuie să cheme în judecată, în calitate de pârâţi, atât pe
titularul mărcii a cărei înregistrare se cere a fi anulată, cât
şi OSIM.
Deşi legea nu prevede chemarea în instanţă a OSIM ci
numai obligaţia acestui organ de a înainta, la cererea
instanţei, actele, documentele şi informaţiile necesare
judecării cauzei, apreciem că justificarea calităţii de pârât
a OSIM se degajă din:
128
 – prezumţia de culpă a acestuia pentru că a admis
înregistrarea unei mărci afectată de vicii;
– nevoia de a asigura opozabilitatea hotărârii
judecătoreşti pe care OSIM urmează să o pună în
executare.
În acest mod s-ar înlătura şi obligaţia titularului mărcii
anulate de a comunica către OSIM hotărârea
judecătorească definitivă de anulare a mărcii înscrisă în
art. 39 alin. (5) din Regulamentul de aplicare a Legii.
Propunem aşadar, de lege ferenda ca legiuitorul să
prevadă în mod expres că OSIM are calitate procesuală
pasivă atât în acţiunea privind decăderea din drepturi a
titularului mărcii cât şi în cea având ca obiect anularea
înregistrării acesteia .
b) Instanţa competentă. Legea privind mărcile şi
indicaţiile geografice instituie competenţa exclusivă în
materia judecării cererilor având ca obiect anularea
înregistrării mărcilor, în favoarea Tribunalului Bucureşti.
c) Termene de exercitare a căilor de atac
Potrivit art. 88 alin. 3 din Lege, sentinţele
Tribunalului Bucureşti pronunţate în acţiunile privind
anularea înregistrării unei mărci pot fi atacate cu apel la
Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de la
comunicare. Să observăm că odată cu modificarea şi
completarea Legii nr. 84/1998 prin Legea nr. 66/2010,
termenul de 30 de zile pentru formularea recursului a fost
înlocuit cu cel de 15 zile. Prin urmare, termenul de
declarare a apelului nu mai reprezintă o derogare de la
dreptul comun.
Efectele anulării înregistrării mărcii
Anularea înregistrării mărcii produce următoarele
efecte:
1) titularul mărcii nu mai beneficiază de protecţia legii
şi, pe cale de consecinţă nu va mai putea invoca marca
într-o acţiune în contrafacere;
2) titularul mărcii anulate, va putea totuşi să folosească
acelaşi semn, ca nume comercial, firmă, emblemă etc.,
beneficiind de protecţia acordată acestor semne, cu
condiţia să nu încalce drepturile unor titulari anteriori;
3) drepturile asupra mărcii se sting la data când a fost
formulată cererea de înregistrare.

9.3.1.4. Decăderea titularului din drepturile conferite de

marcă
În doctrină130 s-a evocat ideea potrivit căreia dreptul
conferit titularului mărcii nu poate exista decât în
 condiţiile în care marca este efectiv exploatată într-un
termen rezonabil. Marca neutilizată un timp rezonabil poate
face obiectul unei cereri de decădere pentru eliminarea sa
ca marcă de baraj, care blochează înregistrarea noilor
mărci.
Într-o altă opinie131 se arată că menţinerea în
patrimoniul titularului a unei mărci nefolosite constituie
un abuz de drept, o păstrare nejustificată a unui drept a
cărui protecţie este asigurată sub condiţia folosirii.
Alţi autori132 au subliniat că nefolosirea dreptului
recunoscut este contrară scopului social pentru care a fost
atribuit. Neexercitarea unui drept conform scopului social
ce i-a fost destinat atrage angajarea răspunderii
titularului.
Decăderea reprezintă o sancţiune civilă, aplicată
pentru neexercitarea unui drept la marcă o anumită
perioadă de timp, bazată pe prezumţia că nefolosirea este
imputabilă titularului.
Cazuri de decădere. Potrivit art. 46 din Legea nr.
84/1998, decăderea titularului din drepturile conferite de
marcă poate avea loc în următoarele cazuri:
a) Nefolosinţa mărcii. Este cazul când fără motive
justificate, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective
pe teritoriul României într-o perioadă neîntreruptă de 5
ani, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a
fost înregistrată.
Legea (art. 46 alin. (2)) stipulează situaţiile asimilate
folosirii efective a mărcii, care pot fi opuse decăderii:
– folosirea mărcii de către un terţ, cu consimţământul
titularului acesteia sau de către orice persoană abilitată să
utilizeze o marcă colectivă sau o marcă de certificare,
fiind considerată ca folosire a mărcii de către însuşi
titularul acesteia;
– folosirea mărcii sub o formă care diferă de aceea
înregistrată prin anumite elemente, dar care nu alterează
caracterul distinctiv al acesteia;
– aplicarea mărcii pe produse sau ambalaje exclusiv
în vederea exportului;
– imposibilitatea folosirii mărcii din circumstanţe
independente de voinţa titularului, cum ar fi restricţia la
import sau datorită altor dispoziţii ale autorităţilor
publice vizând produsele sau serviciile la care marca se
130
A se vedea A. Bertrand, op. cit., p. 422.
131
A se vedea V. Roş, op. cit., p. 667.
132
A se vedea D. Gherasim, Buna credinţă în raporturile juridice civile, Editura Academiei RSR,
1981, p. 10.
130
referă (scuza legitimă);
– folosirea efectivă a mărcii în perioada de la
momentul expirării perioadei de 5 ani, până la introducerea
în instanţă a cererii de decădere, dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii cumulative:
1) reluarea folosirii mărcii să nu fi avut loc la mai puţin
de 3 luni înainte de introducerea în justiţie a cererii de
decădere;
2) la reluarea folosirii mărcii titularul să nu fi
cunoscut intenţia terţei persoane (reclamantului) de a
introduce o cerere de decădere (buna-credinţă).
Dovada folosirii mărcii poate fi făcută de către
titularul acesteia, prin orice mijloc de probă. Folosirea mărcii
trebuie să fie efectivă, reală, neechivocă, serioasă şi
publică.
Nu constituie acte de folosire şi nici nu pot fi asimilate
acestora:
– actele pregătitoare de exploatare, cum ar fi
verificarea anteriorităţilor, comandarea de etichete,
ambalaje, prospecte etc.
– exploatarea mărcii în străinătate sau într-un spaţiu
aparţinând unei ţări străine (exemplu: în incinta
ambasadei);
– încheierea unui contract de licenţă, neurmat de
executare;
– exploatarea mărcii cu titlu de nume comercial sau
emblemă;
– actele izolate de comerţ sau cu caracter sporadic;
b) Marca degenerată. Este situaţia când, după data
înregistrării, marca a devenit uzuală în comerţul cu un
produs sau un serviciu pentru care a fost înregistrată, ca
urmare a acţiunii sau inacţiunii titularului;
c) Marca deceptivă. Este cazul când, după data
înregistrării şi ca urmare a folosirii mărcii de către titular
sau de un terţ cu consimţământul acestuia, marca a devenit
susceptibilă de a induce publicul în eroare, în special cu
privire la natura, calitatea sau provenienţa geografică a
produselor ori serviciilor pentru care a fost înregistrată;
d) Marca a fost înregistrată pe numele unei
persoane care nu are calitatea prevăzută de lege. Legea
defineşte solicitantul ca fiind persoana în numele căreia
este depusă a cerere de înregistrare a unei mărci. Dacă
această persoană nu desfăşoară o activitate industrială,
comercială sau de prestări de servicii, atunci aceasta poate
decade din drepturile atribuite de marcă.
Proceduri speciale.
a) Părţile. Sfera persoanelor interesate să formuleze
o cerere de decădere este destul de largă, în funcţie de
cazurile de decădere invocate. Astfel, pot avea calitatea
de reclamant:
– concurenţii titularului mărcii;
– persoanele fizice sau juridice care intenţionează
aproprierea aceluiaşi semn ca marcă, pentru alte produse
sau servicii;
– consumatorii de rând şi
– instituţiile cu atribuţii de protecţie a
consumatorilor şi chiar Ministerul Public în cazul
mărcilor degenerate sau deceptive.
b) Instanţa competentă. Ca şi în materia judecării
cererilor în anulare, cererile de decădere a titularului din
drepturile conferite de marcă sunt de competenţa
exclusivă a Tribunalului Bucureşti.
c) Termene de exercitare a căilor de atac. Ca şi în
cazul anulării mărcilor, hotărârile pronunţate de instanţa
de fond cu privire la cererea de decădere pot fi atacate cu
apel la Curtea de Apel Bucureşti în termen de 15 de zile de
la comunicarea hotărârilor.
d) Dovada folosirii mărcii incumbă, potrivit legii,
titularului mărcii (pârâtului) şi poate fi făcută prin orice
mijloc de probă. Derogându-se de la dreptul comun,
legiuitorul a urmărit să se evite situaţia în care
reclamantul trebuia să dovedească un fapt negativ, să
facă probatio diabolica.
Efectele admiterii cererii de decădere
Decăderea din dreptul la marcă produce următoarele
efecte:
1) efectele decăderii din drepturile conferite de
marcă se produc de la data rămânerii definitive a introducerii
cererii de decădere la instanţa judecătorească competentă;
2) titularul mărcii nu mai beneficiază de protecţia legii;
3) titularul mărcii care a decăzut din drepturi va avea
posibilitatea să folosească acelaşi semn, ca nume comercial,
firmă, emblemă etc., sub condiţia să nu încalce drepturile
unor titulari anteriori;
4) decăderea poate să producă şi efecte parţiale, când
au fost reţinute motive de decădere numai pentru o parte
a produselor sau serviciilor pentru care marca a fost
înregistrată.
5) marca se radiază din Registrul mărcilor iar
menţiunea radierii se publică în Buletinul Oficial de
Proprietate Intelectuală.

9.3.1.5. Abandonul mărcii

132
 Abandonul mărcii reprezintă o renunţare tacită a
titularului la drepturile conferite de marcă, este o cauză
de stingere a dreptului la marcă proprie sistemului
dobândirii dreptului la marcă prin prioritate de folosire.
Majoritatea legislaţiilor, inclusiv legislaţia română,
nu au prevăzut în mod expres acest mod de stingere a
dreptului la marcă.
În lipsa unei dispoziţii exprese, stabilirea existenţei
unui caz de abandon al mărcii, rămâne la aprecierea
instanţelor judecătoreşti, fiind o chestiune de fapt.
Abandonul trebuie să rezulte din fapte
neîndoielnice, de durată şi publice .133

9.4. Îndrumar pentru

autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 9

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de

dezbatere

1.
2.
3.

Teste de evaluare/autoevaluare

Alegeţi varianta corectă!

133
A se vedea Y. Eminescu, Tratat de proprietate industrială, op.cit. p. 101.
 Unitatea de învăţare X.
Protecţia juridică a indicaţiilor geografice

Cuprins
10.1. Introducere..............................................
10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare..............
10.3. Conţinutul unităţii de învăţare.....................................
10.3.1. Condiţii necesare pentru protecţia indicaţiilor
geografice
10.3.2. Indicaţii geografice susceptibile de înregistrare
şi indicaţii geografice excluse de la înregistrare
10.3.3. Procedura de înregistrare a indicaţiilor
geografice
10.3.4. Stingerea dreptului de a folosi indicaţia
geografică
10.4. Îndrumar pentru autoverificare................................

10.1. Introducere

10.2. Obiectivele şi competenţele

unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii: 2 ore

134
 10.3. Conţinutul unităţii de învăţare

10.3.1. Condiţii necesare pentru protecţia indicaţiilor

geografice
Potrivit art. 72 alin. (1) din Legea nr. 84/1998,
indicaţiile geografice ale produselor sunt protejate prin
înregistrarea lor la OSIM, în conformitate cu prevederile
acestui act normativ sau ale convenţiilor internaţionale la
care România este parte134 şi pot fi utilizate numai de
persoanele care produc sau comercializează produsele
pentru care indicaţiile geografice au fost înregistrate.
Nu sunt supuse procedurii de înregistrare stabilită
de Legea nr. 84/1998,indicaţiile georgrafice care au
dobândit sau vor dobândi protecţia pe calea unor
convenţii bilaterale sau multilaterale încheiate de
România.
Titularul cererii de înregistrare a unei indicaţii
geografice nu poate fi decât o asociaţie de producători
care desfăşoară o activitate de producţie în zona
geografică pentru produsele menţionate în cerere.
Aceeaşi indicaţie geografică poate fi înregistrată de
mai multe asociaţii de producători care desfăşoară
activităţi de producţie în zona geografică respectivă.
În vederea acordării protecţiei trebuie să existe o
legătură strânsă între produsele pentru care se cere
înregistrarea indicaţiei geografice şi locul de origine al
acestora în ceea ce priveşte calitatea, reputaţia ori alte
caracteristici.
Simplul fapt că produsul la care se referă denumirea
geografică este originar dintr-o anumită regiune nu este
de natură să justifice acordarea protecţiei135.
Cererea de înregistrare a unei indicaţii geografice
trebuie să fie însoţită de un caiet de sarcini, care să

134
Din rândul convenţiilor internaţionale enumerăm: Acordul de la Marrakech privind
constituirea Organizaţiei Mondiale de Comerţ, Anexa IC – TRIPS din 1994, Convenţia de la
Paris din 1883 pentru protecţia proprietăţii industriale, Angajamentul de la Madrid din 1891
privind reprimarea indicaţiilor de provenienţă false sau înşelătoare, Aranjamentul de la
Lisabona din 1958 privind protecţia denumirilor de origine şi înregistrarea lor internaţională,
Acordul dintre România şi Comunitatea Europeană din 1993 privind protecţia reciprocă şi
controlul denumirii vinurilor, semnat la Bruxelles la 26. nov. 1993.
135
În acelaşi sens, a se vedea Ioan Macovei, op. cit., p. 402.
 conţină, printre altele, şi elementele care justifică legătura
produsului cu zona sau cu originea geografică a acestuia,
precum şi un certificat de conformitate a produselor cu
elementele prevăzute în caietul de sarcini, eliberat de
autoritatea publică centrală de specialitate136.
Persoanele autorizate pot să folosească în circuitul
comercial o indicaţie geografică pentru anumite produse
numai aplicată pe aceste produse, în documente
însoţitoare, reclame, prospecte şi pot să aplice menţiunea
„indicaţie geografică înregistrată” (art. 75).
Legea interzice folosirea unei indicaţii geografice sau
imitarea ei de către persoane neautorizate, inclusiv în
situaţia în care se indică originea reală a produselor sau
se adaugă menţiuni, cum ar fi : de genul, de tipul, imitaţii
după etc137.
Indicaţiile geografice omonime pentru vinuri vor fi
însoţite de menţiunea asociaţiei de producători.
Potrivit art. 18 şi art. 19 din Legea nr. 67/1997 şi art.
42 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Legii privind
mărcile şi indicaţiile geografice, fiecare indicaţie
geografică trebuie să fie folosită în mod tradiţional şi
constant, pentru a prezenta un vin produs în zona
geografică la care se referă.

10.3.2. Indicaţii geografice susceptibile de înregistrare

şi indicaţii geografice excluse de la înregistrare
În conformitate cu art. 75 din Legea nr. 84/1998, OSIM
înregistrează o indicaţie geografică şi acordă solicitantului
dreptul de utilizare a acesteia numai după ce autoritatea
publică centrală de specialitate sau, după caz, autoritatea
competentă din ţara de origine a solicitantului certifică
următoarele:
a) – indicaţia geografică a produsului, care urmează a fi
înregistrată;
b) – produsele ce pot fi comercializate sub această
indicaţie geografică;
c) – aria geografică de producţie;
d) – caracteristicile şi condiţiile de obţinere pe care trebuie
să le îndeplinească produsele pentru a putea fi comercializate
sub denumirea indicaţiei geografice solicitate.
Indicaţiile geografice care au dobândit protecţie în ţara
noastră pe calea unor convenţii internaţionale nu sunt supuse
procedurii de înregistrare.
A se vedea S. Cocoş, op. cit., p. 234.
136

A se vedea, C. R. Romiţan, Protecţia penală a proprietăţii intelectuale, Editura All Beck,

137

Bucureşti 2006, p. 314; V. Roş, O. Spineanu-Matei, D. Bogdan, op. cit., p. 453.

136
 Lista cu aceste indicaţii geografice se înscrie de OSIM în
Registrul indicaţiilor geografice şi se publică în Buletinul
Oficial de Proprietate Industrială.

Potrivit art. 76 din Legea nr. 84/1998, sunt excluse de la

protecţie şi nu pot fi înregistrate, indicaţiile geografice care:
a) nu sunt conforme cu dispoziţiile prevăzute de lege;
b) reprezintă denumiri generale ale produselor;
c) sunt susceptibile de a induce publicul în eroare asupra
naturii, originii, modului de obţinere şi calităţii produselor;
d) contravin bunelor moravuri sau ordinii publice.
Totodată, o indicaţie geografică înregistrată nu va putea
deveni generică şi nici nu va cădea în domeniul public.

10.3.3. Procedura de înregistrare a indicaţiilor

geografice
Cererea de înregistrare a unei indicaţii geografice se
introduce direct la OSIM de către asociaţia de producători sau
prin mandatar autorizat, cu domiciliul sau sediul în România.
Cererea este supusă taxei prevăzută de Ordonanţa nr.
41/1998.
Întrucât Legea nu prevede care este conţinutul cererii de
înregistrare a unei indicaţii geografice, făcând trimitere la
elementele revăzute în Regulamentul de aplicare a Legii nr.
84/1998 (art. 43). Potrivit acestuia o astfel de cerere trebuie să
cuprindă:
– solicitarea expresă cu privire la înregistrarea unei
indicaţii geografice;
– datele de identificare ale solicitantului (denumirea şi
sediul asociaţiei de producători, actul de constituire a asociaţiei,
numele şi adresa sau sediul mandatarului);
– date despre semnul geografic cerut a fi înregistrat;
– lista produselor pentru care se cere înregistrarea;
– lista persoanelor autorizate să utilizeze indicaţia
geografică.
Cererea va fi însoţită de următoarele documente:
– un caiet de sarcini, care va cuprinde denumirea
produsului la care se referă indicaţia geografică, descrierea şi
principalele caracteristici ale produsului, delimitarea ariei
geografice de producţie, elemente care dovedesc că produsul
este originar din aria geografică de producţie, descrierea
metodei de obţinere a produsului; elemente care justifică
legătura produsului cu zona geografică, referinţe privind
procedurile de control a calităţii produselor şi la organul
competent să efectueze controlul;
– un certificat, eliberat de autoritatea publică centrală de
specialitate, de conformitate a produselor cu elementele
prevăzute în caietul de sarcini;
 – dovada achitării taxei de înregistrare a indicaţiei
geografice;
– procura de reprezentare a solicitantului, dacă este cazul.
În situaţia în care solicitantul este o persoană străină,
cererea va fi însoţită de următoarele documente:
– documentul justificativ, în copie certificată pentru
conformitate, al titlului de protecţie obţinut în ţara de origine;
– dovada achitării taxei de înregistrare a cererii;
– procura de reprezentare a titularului cererii, dacă e
cazul.
Potrivit Regulii nr.39 din Regulament, la OSIM,
procedura de înregistrare a unei indicaţii geografice urmează
următoarele etape:
– depunerea cererii de înregistrare care va fi examinată în
termen de 3 luni, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor legale;
– înregistrarea indicaţiei geografice şi acordarea
dreptului de utilizare a acesteia asociaţiei de producători
solicitantă;
– publicarea în B.O.P.I., în termen de 2 luni de la luarea
deciziei de înregistrare, a indicaţiei geografice şi a listei
persoanelor autorizate să o utilizeze;
– formularea opoziţiei la înregistrarea unei indicaţii
geografice, în termen de 2 luni de la publicarea ei pentru
nerespectarea dispoziţiilor referitoare la indicaţiile geografice
excluse de la înregistrare (art. 76 din Lege) sau pentru că
indicaţia geografică a intrat în conflict cu un drept de
proprietate industrială anterior protejat;
– notificarea unei copii de pe declaraţia de opoziţie către
solicitantul cererii de înregistrare a indicaţiei geografice pentru
ca acesta să-şi formuleze observaţiile;
– respingerea cererii de înregistrare a indicaţiei geografice
şi publicarea deciziei de respingere, în Buletinul Oficial de
Proprietate Industrială, dacă OSIM constată că motivele
opoziţiei sunt întemeiate;
– informarea, când e cazul, a persoanei care a formulat
opoziţia despre respingerea acesteia;
– înregistrarea indicaţiei geografice în Registrul
indicaţiilor geografice şi eliberarea certificatului de
înregistrare şi de acordare a dreptului de utilizare a indicaţiei
geografice către asociaţia de producători solicitantă, după ce
decizia de înregistrare a rămas definitivă.

10.4. Stingerea dreptului de a folosi indicaţia

geografică
În sistemul de drept intern, perioada de protecţie a
unei indicaţii geografice este nelimitată.
Durata de protecţie a indicaţiilor geografice
începe să curgă de la data depunerii cererii de
138
 înregistrare la OSIM.
Solicitantul, asociaţia de producători, dobândeşte
dreptul de utilizare a indicaţiei geografice pe o perioadă
de 10 ani, cu posibilitatea de reînnoire nelimitată, sub
condiţia menţinerii cerinţelor în care s-a obţinut acest
drept şi cu plata taxelor legale prevăzute de Ordonanţa
nr. 41/1998.
Potrivit art. 84 din Lege, dreptul de folosire a unei
indicaţii geografice nu poate să facă obiectul niciunei
transmiteri, fiind inalienabil, „intim legat de persoana
căreia i-a fost autorizată utilizarea indicaţiei
geografice” . 138

Dreptul de folosire a unei indicaţii geografice poate

înceta în următoarele cazuri:
- anularea înregistrării indicaţiei geografice;
- decăderea din dreptul conferit de indicaţia
geografică;
- expirarea perioadei de utilizare a indicaţiei
geografice, fără a se efectua formalităţile de
reînnoire a dreptului acordat.
Anularea înregistrării unei indicaţii geografice poate fi
cerută pe toată perioada de protecţie, potrivit art. 85, alin.
(1) şi (3), din Lege, dacă:
- înregistrarea indicaţiei s-a efectuat pentru
denumiri excluse de la înregistrarea ca
indicaţii geografice şi
- înregistrarea indicaţiei s-a făcut fără
certificarea autorităţii publice centrale de
specialitate ori a autorităţii competente din
ţara de origine a solicitantului.
Judecarea cererii de anulare a înregistrării indicaţiei
geografice este de competenţa Tribunalului Bucureşti.
Decăderea din drepturi a persoanelor autorizate de
OSIM să folosească o indicaţie geografică poate fi
solicitată de autoritatea publică centrală de specialitate
sau de altă orice persoană interesată (art. 85, alin. (2) şi
(3)).
Cererea de decădere trebuie să se întemeieze pe
nerespectarea condiţiilor de calitate şi a caracteristicilor
specifice produselor din zona la care se referă indicaţia
geografică.
Ca şi în cazul anulării înregistrării, competenţa de
soluţionare a cererii de decădere din drepturile conferite
de indicaţia geografică aparţine Tribunalului Bucureşti.
Hotărârea pronunţată în soluţionarea unei cereri de

138
A se vedea Teodor Bodoaşcă, op. cit., p. 356.
 anulare a înregistrării indicaţiei geografice ori a unei
cereri de decădere din drepturile asupra indicaţiei
geografice se comunică de către persoana interesată, la
OSIM, care va radia indicaţia geografică din Registrul
indicaţiilor geografice şi va publica radierea în Buletinul
Oficial de Proprietate Industrială, în termen de 2 luni de
la comunicare.
Expirarea perioadei de utilizare a indicaţiei
geografice, fără a se efectua formalităţile de reînnoire a
dreptului acordat (art. 80, alin. (2) şi (3)) conduce la
pierderea dreptului de utilizare a indicaţiei geografice.
Potrivit art. 46, alin. (2) din Regulament cererea de
reînnoire a dreptului de utilizare a indicaţiilor geografice
trebuie să fie însoţită de o confirmare din partea
autorităţii publice centrale de specialitate cu privire la
menţinerea caracteristicilor produselor precum şi de
dovada achitării taxei prevăzute de lege139.
În lipsa confirmării autorităţii publice centrale de
specialitate şi a dovezii achitării taxei de timbru, OSIM va
decide respingerea cererii de reînnoire, ceea ce are ca efect
stingerea dreptului de folosire a indicaţiei geografice de
către titularul său.

Unitatea de învăţare XI

Apărarea juridică a desenelor şi modelelor

Cuprins

11.1. Introducere...............................................................
11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare..........
11.3. Conţinutul unităţii de învăţare..............................
11.3.1. Consideraţii generale
11.3.2. Apărarea drepturilor prin mijloace de drept
administrativ
11.3.3. Apărarea drepturilor prin mijloace de drept civil
11.3.4. Apărarea drepturilor prin mijloace de drept
penal
11.3.4.1. Infracţiunea de însuşire fără drept a
calităţii de autor
11.3.4.2. Infracţiunea în contrafacerea
desenului sau modelului
11.4. Îndrumar pentru autoverificare............................

Taxa poate fi plătită şi în termenul de graţie de 6 luni de la expirarea protecţiei cu

139

majorările aferente.
140
 11.1. Consideraţii generale
Drepturile privind desenele şi modelele pot fi
apărate prin mijloace de drept administrativ, de drept
civil şi de drept penal.
Competenţă. În temeiul art. 25, 42 şi 43 din Lege,
sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti, următoarele
litigii privind desenele şi modelele :
– litigiile având ca obiect calitatea de autor al
desenului sau modelului ;
– litigiile având ca obiect calitatea de titular al
certificatului de înregistrare;
– litigiile având ca obiect drepturile patrimoniale
născute din contractele de cesiune sau licenţă;
– calea de atac formulată împotriva hotărârii
comisiei de contestaţii privind soluţionarea contestaţiilor;
– litigiile având ca obiect transmiterea drepturilor;
– litigiile având ca obiect cererile de anulare a
certificatului de înregistrare.
Sub aspect material, competenţa aparţine
tribunalului, iar sub aspectul competenţei teritoriale,
competent este tribunalul în a cărui circumscripţie teritorială

142
 îşi are domiciliul sau sediul pârâtul.
Pe cale de excepţie, de la regula enunţată există două
derogări şi anume: prima este calea de atac formulată
împotriva hotărârii comisiei de contestaţii, iar a doua este
reprezentată de cererile în anulare a certificatului de
înregistrare. În ambele cazuri de excepţie competenţa
aparţine Tribunalului Bucureşti140.

11.2. Apărarea drepturilor prin mijloace de drept

administrativ
Reamintim faptul că în cadrul procedurii de
înregistrare a desenului sau modelului Legea prevede
două căi de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor
dispuse de OSIM, şi anume opoziţia şi contestaţia.
Titular. Orice persoană interesată poate face opoziţie
la OSIM privind înregistrarea unui desen sau model .
Titularul cererii de înregistrare a desenului sau
modelului , poate formula, personal, sau prin mandatar
autorizat141 contestaţiile împotriva hotărârilor de
respingere sau de admitere parţială a cererii de
înregistrare.
Termen. Căile administrative de atac trebuie
formulate în termen de 3 luni de la data publicării
desenului sau modelului industrial, în cazul opoziţiei şi
de la comunicarea hotărârii, în cazul contestaţiei.
Competenţă de soluţionare. Opoziţia se rezolvă de
o comisie de examinare opoziţii, formată din preşedinte şi 2
membri, iar contestaţia de către o comisie de contestaţii
compusă de asemenea din preşedinte şi 2 membri.
Procedura de soluţionare. Soluţionarea căilor
administrative de atac urmează regulile de procedură civilă,
cu unele elemente specifice, cum ar fi:
- punctul de vedere al Comisiei de examinare desene
şi modele va fi ataşat la dosarul cauzei cu cel puţin 5 zile
înainte de termenul fixat pentru soluţionarea contestaţiei;
- de regulă şedinţa este publică, dar comisia poate
dispune şedinţă secretă dacă dezbaterea publică ar
vătăma pe una dintre părţi sau ordinea publică;
- secretarul comisiei verifică dacă procedura este
completă, dacă a fost achitată taxa pentru examinarea
contestaţiei şi-l informează pe preşedinte;
140
Competenţa specială a Tribunalului Bucureşti prevăzută expres de lege, îşi are justificarea
în împrejurarea că sediul O.S.I.M. se află în Bucureşti, iar la OSIM se află toate actele privind
cererile de înregistrare, astfel că administrarea probelor în cadrul proceselor este înlesnită
odată cu stabilirea competenţei speciale a acestei instanţe în materia examinată.
141
Persoane fizice sau juridice străine pot formula contestaţii numai prin reprezentant (art. 13
din Lege şi art. 46 alin. (9) din Regulament).
 - dezbaterile din şedinţă şi hotărârea Comisiei sunt
consemnate de secretarul Comisiei în Condica de şedinţă;
– în faţa comisiilor părţile se pot prezenta personal
sau pot fi reprezentate de un consilier de proprietate
industrială autorizat sau de un avocat. Persoanele juridice
se pot prezenta prin reprezentantul legal ori prin consilier
juridic;
– de regulă, pronunţarea hotărârii se face în ziua
când are loc şedinţa, amânarea pronunţării putând fi
dispusă în mod excepţional pentru cel mult 3 săptămâni;
– în cazul în care unul dintre membrii comisiei se
află în imposibilitatea de a semna hotărârea, preşedintele

144
comisiei contrasemnează această situaţie în hotărâre.
Soluţii. Opoziţia poate fi admisă sau respinsă de
comisia de examinare opoziţii, care întocmeşte un raport
pe care-l înaintează comisiei de examinare desene şi
modele.
În soluţionarea contestaţiei, comisia de contestaţii
poate hotărî:
– admiterea contestaţiei şi comunicarea dosarului la
Serviciul de desene şi modele pentru punerea în aplicarea
hotărârii;
– respingerea contestaţiei şi menţinerea hotărârii
 atacate.
Căi de atac. Împotriva hotărârilor comisiei de
contestaţii poate fi exercitată calea de atac, în termen de
30 de zile de la comunicare142, care se judecă de Tribunalul
Bucureşti143.
Publicare. Hotărârile comisiei de reexaminare
rămase definitive şi irevocabile precum şi hotărârile
judecătoreşti, se publică în Buletinul Oficial de Proprietate
Industrială, în termen de 60 de zile, calculat de la
pronunţare, pentru hotărârile comisiei şi de la

142
Termen derogator de la dreptul comun.
143
Competenţă specială faţă de dreptul comun.
146
comunicare către OSIM, pentru hotărârile judecătoreşti.

11.3. Apărarea drepturilor prin mijloace de drept civil

Acţiunea civilă poate fi exercitată pentru încălcarea
drepturilor ce decurg din calitatea de autor al desenului
sau modelului , calitatea de titular al certificatului de
înregistrare, precum şi în cazul nerespectării drepturilor
de ordin patrimonial transmise prin contracte privind
desenele şi modelele .
Instanţele de judecată pot să dispună după caz:
- măsuri asigurătorii, dacă există risc de încălcare a
drepturilor asupra unui desen sau model înregistrat şi
dacă această încălcare riscă să cauzeze un prejudiciu
ireparabil ori dacă există un risc de distrugerea
elementelor de probă;
- imediat după vămuire măsuri de încetare a faptelor
de încălcare a drepturilor asupra unui desen sau model,
ce au fost săvârşite de un terţ cu ocazia introducerii în
circuitul comercial a unor mărfuri care implică o atingere
a acestor drepturi;
- să pretindă reclamantului să furnizeze orice
element de probă de care acesta dispune, pentru a dovedi
că este titularul dreptului încălcat ori a cărei încălcare este
inevitabilă;
să oblige pe autorul încălcării drepturilor decurgând
dintr-un certificat de înregistrare să furnizeze informaţii
imediate privind provenienţa şi circuitele de distribuire a
mărfurilor contrafăcute, precum şi informaţii despre
identitatea fabricantului sau a comerciantului, cu condiţia
ca această măsură să nu fie excesivă în raport cu gravitatea
atingerii aduse dreptului titularului.

11.4. Apărarea drepturilor prin mijloace de drept

penal
Legea nr. 129/1992 incriminează două infracţiuni privind
încălcarea drepturilor cu privire la desene sau modele şi anume:
însuşirea fără drept a calităţii de autor şi contrafacerea
desenului sau modelului.

11.4.1. Infracţiunea de însuşire fără drept a calităţii de

autor
Potrivit art. 50 din Lege, constituie infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu
amendă de la 1500 lei la 3.000 lei, fapta persoanei de a-şi
însuşi, fără drept, în orice mod, calitatea de autor al
desenului sau modelului.
 Obiectul juridic al infracţiunii îl constituie relaţiile
sociale care apără calitatea de autor al unui desen sau
model144.
Obiectul material al infracţiunii lipseşte, calitatea de
autor fiind un atribut al creatorului.
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană
fizică ale cărei acţiuni au condus la obţinerea, pe nedrept,
a calităţii de autor al unui desen sau model.
Subiectul pasiv este autorul (coautorii desenului sau
modelului).
Participaţia penală în cazul acestei infracţiuni
îmbracă atât forma coautoratului, cât şi a instigării sau
complicităţii.
Punerea în mişcare a acţiunii penale, în cazul
acestei infracţiuni, se face din oficiu.
Forma de vinovăţie. Infracţiunea prin care OSIM îi
atribuie făptuitorului, pe nedrept, calitatea de autor al
unui desen sau model se săvârşeşte cu intenţie directă
sau indirectă, nefiind susceptibilă de tentativă.
De asemenea, actele pregătitoare nu sunt posibile,
deoarece infracţiunea este instantanee. Într-o altă opinie 145
se susţine că infracţiunea este compatibilă cu forma
imperfectă a tentativei.
În temeiul art. 51 din Lege, în cazul în care printr-o
hotărâre judecătorească se stabileşte că o altă persoană
decât cea care figurează în cererea de înregistrare sau în
certificatul de înregistrare este îndreptăţită la eliberarea
certificatului de înregistrare, OSIM eliberează certificatul
persoanei îndreptăţite şi publică schimbarea titularului.
În tăcerea legii, ne raliem fără rezerve observaţiilor146
potrivit cărora textul evocat nu poate viza decât hotărâri
judecătoreşti penale rămase definitive şi că eliberarea
certificatului de înregistrare pe numele noului titular,
după anularea celui anterior, se face fără a se mai relua
procedura administrativă.

11.4.2. Infracţiunea în contrafacerea desenului sau

modelului
În temeiul art. 52 alin. 1 din Lege, constituie
144
A se vedea, R.Bodea, Infracţiuni prevăzute în legi speciale, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2011, p. 81
145
A se vedea, C. Duvac, C.R.Romitan., Protecţia juridico-penală a desenelor şi modelelor, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 173 şi urm.
146
A se vedea T. Bodoaşcă, op. cit., p. 323.
148
infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5
ani, fapta persoanei care săvârşeşte una din următoarele
acţiuni:
– reproduce, fără drept, desenul sau modelul în
scopul fabricării de produse cu aspect identic;
– fabrică, oferă spre vânzare, vinde, importă, foloseşte
sau stochează astfel de produse în vederea punerii în
circulaţie ori folosirii, fără acordul titularului
certificatului de înregistrare a desenului sau modelului ,
în perioada de valabilitate a acestuia.
Această infracţiune este denumită infracţiunea în
contrafacere.
Obiectul juridic îl constituie relaţiile sociale prin
care se apără drepturile titularului certificatului de
înregistrare a desenului sau modelului împotriva
reproducerii fără drept a creaţiei în scopul fabricării de
produse cu aspect identic, precum şi împotriva fabricării,
 oferirii spre vânzare, vânzării, importului, folosirii sau
stocării unor astfel de produse, în vederea punerii în
circulaţie ori folosirii fără acordul titularului certificatului
de înregistrare, a desenului sau modelului.
În cazul în care fapta este comisă prin acţiunea de
reproducere a desenului sau modelului sau prin acţiunea
de fabricare de produse, infracţiunea nu are obiect
material147.
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană
fizică responsabilă penal şi chiar o persoană juridică.
Subiectul pasiv este reprezentat de titularul
certificatului de înregistrare a desenului sau modelului.
În literatura de specialitate148, actele care constituie
infracţiunea în contrafacere au fost denumite acte care
privesc contrafacerea propriu-zisă, pe de o parte şi fapte

147
A se vedea, V. Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Vol. IV,
Partea specială, Ed. a II-a, Editura Academiei Române şi Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p.
461, L.Lazăr, Infracţiuni contra drepturilor de proprietate intelectuală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2002, p. 147 şi urm.; C. Voicu, A.Boroi şi colectiv, Dreptul penal al afacerilor, Ed. a II-a, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p. 545
148
A se vedea I. Macovei, op. cit., p. 276.
150
 asimilate contrafacerii pe de altă parte.
Contrafacerea propriu-zisă vizează actele prin care
se realizează prin reproducere149, fără drept, desenul sau
modelul în scopul fabricării de produse cu aspect identic.
Faptele asimilate contrafacerii vizează fabricarea,
oferirea spre vânzare, vânzarea, importul, folosirea sau
stocarea în vederea punerii în circulaţie ori folosirii a
unor produse în care au fost încorporate desenele sau
modelele reproduse.
Pentru a atrage răspunderea penală, infracţiunea de

149
Reproducerea înseamnă acţiunea de imitare sau de redare exactă a unui desen sau model
înregistrat.
 contrafacere trebuie comisă în perioada de valabilitate a
certificatului de înregistrare şi fără acordul titularului
acestuia.
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Forma de vinovăţie, în cazul acestei infracţiuni, este
intenţia directă, neglijenţa sau imprudenţa căzând sub
incidenţa răspunderii civile angajate printr-o acţiune
civilă în contrafacere150.
Potrivit art. 52 alin. (4) din Lege, titularul acţiunii în
contrafacere are dreptul la despăgubiri, după dreptul

150
A se vedea, C.Duvac, C.R.Romitan, op.cit., p.193
152
comun, să solicite instanţei judecătoreşti competente să
dispună măsura confiscării, sau după caz, a distrugerii
produselor contrafăcute, inclusiv a materialelor şi
echipamentelor care au servit nemijlocit la săvârşirea
infracţiunii în contrafacere.
Varianta agravantă. Art. 52 alin. (2) din Lege, prevede că
dacă faptele menţionate ca fiind acte ale infracţiuni de
contrafacere la alin. (1) din acelaşi articol sunt de natură
să prezinte pericol social pentru sănătatea şi siguranţa
Legea nr. 64/1991 (art. 58-67) astfel cum rezultă din art. 28, lit.
f din Legea nr. 350/2007.
În baza art. 24, alin. (3) din Lege, cererile în justiţie în
domeniul drepturilor de proprietate industrială sunt scutite de
taxă judiciară.

12.2. Apărarea drepturilor prin mijloace de drept

administrativ
Mijloacele de drept administrativ pentru apărarea
modelelor de utilitate sunt contestaţia şi anularea.
a) Contestaţia. Hotărârile OSIM de înregistrare a
modelului de utilitate şi cele privind respingerea
înregistrării acestuia, pot fi contestate, în baza Legii (art.
22).
Contestaţia se formulează în scris şi motivat, de către
solicitantul cererii sau de către titularul modelului de
utilitate, în termen de două luni de la comunicarea
hotărârii atacate.
Contestaţia se soluţionează de către o comisie de
reexaminare din cadrul Departamentului de apeluri al
OSIM.
Întrucât Legea privind modele de utilitate nu
prevede, rezultă că, potrivit art. 53 din Legea nr. 64/1991,
contestaţia se soluţionează în termen de 3 luni de la
înregistrarea acesteia la OSIM şi se comunică persoanei
care a formulat-o în termen de 15 zile de la pronunţare
(art. 57 din Legea nr. 64/1991).
Deşi Legea nr. 350/2007 nu prevede, din examinarea
dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 64/1991, rezultă că
hotărârea comisiei de reexaminare prin care s-a soluţionat
o contestaţie, poate fi atacată cu apel, ce va fi judecat de
Tribunalul Bucureşti.
Termenul înlăuntrul căruia poate fi exercitată calea de
atac a apelului este de 30 de zile de la comunicare (art. 57
din Legea nr. 64/1991), termen derogator de la termenul
de drept comun.
Împotriva hotărârii pronunţate în apel de către
Tribunalul Bucureşti, se poate declara recurs în termen de
15 zile de la comunicare, potrivit regulilor de drept
comun.
b) Anularea reprezintă o cale procedurală de atac
deschisă potrivit art. 23 din Lege.
Motivele de anulare: Cererea de anulare va fi admisă
dacă:
- obiectul modelului de utilitate nu îndeplineşte
condiţiile legale de acordare a protecţiei, ori face parte din
154
categoriile modelelor care nu sunt considerate invenţii
sau care pot fi protejate prin înregistrare, după caz;
- obiectul modelului de utilitate nu dezvăluie
invenţia suficient de clar şi complet, astfel încât o
persoană de specialitate în domeniu să o poată realiza;
- obiectul modelului de utilitate depăşeşte
conţinutul cererii, aşa cum a fost depusă;
- titularul nu era îndreptăţit la înregistrarea
modelului de utilitate;
- protecţia conferită de modelul de utilitate a fost
 brevet de invenţie.
Astfel, potrivit art. 55, alin. (1) şi alin. (7) din Legea nr.
64/1991, apelul şi recursul în cazul hotărârilor de anulare
a unei invenţii se exercită în termen de 30 de zile de la
comunicare.
Pentru omogenizarea termenelor şi pentru judecarea
cu celeritate151 a cauzelor având ca obiect cererile de
anulare a creaţiilor tehnice în discuţie, propunem, de lege
ferenda ca apelul şi recursul în aceste situaţii să se
exercite în termen de 15 zile de la comunicare.
Efect. Anularea are efect începând cu data de depozit
a cererii de model de utilitate.
Înregistrarea şi publicarea. Hotărârea instanţei de
judecată rămasă definitivă şi irevocabilă, se înregistrează la
OSIM de către persoana interesată, iar menţiunea
hotărârii de anulare se publică în Buletinul Oficial de
Proprietate Intelectuală în termen de 60 de zile de la
înregistrarea hotărârii judecătoreşti.

12.3. Apărarea drepturilor prin mijloace de drept

civil
Prin mijloace de drept civil sunt apărate drepturile
care privesc calitatea de inventator, de titular al titlului de
protecţie, alte drepturi decurgând din modelul de
utilitate, inclusiv drepturile patrimoniale ale
inventatorului, născute din contractul de cesiune sau de
licenţă, sau referitoare la inventatorul salariat, la
executarea obligaţiei de informare sau de asistenţă
tehnică.
Competenţă. Potrivit art. 63, alin. (1) din Legea nr.
64/1991 litigiile arătate în cele ce preced sunt de
competenţa instanţelor judecătoreşti. În acelaşi timp, art.
1, pct. 1 din C. pr. civilă arată că dacă un litigiu nu este
dat de lege în competenţa expresă a unei anumite
instanţe, competentă va fi judecătoria. Din perspectiva
acestui text de lege, art. 63, alin. (1) din Legea nr. 64/1991
pare, la prima vedere, a face trimitere la judecătorie ca
fiind instanţa abilitată să judece litigiile menţionate,
deoarece nu precizează în mod expres care este instanţa
competentă material să le soluţioneze.
De fapt, răspunsul la întrebarea care instanţă este

Apreciem că principiul celerităţii, specific procesului penal, poate fi invocat şi în cauzele

151

având ca obiect litigii de proprietate intelectuală. De altfel, Legea nr. 202/2010 privind unele
măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I nr. 714 din 26 octombrie 2010) supranumită şi Mica Reformă în Justiţie conţine
prevederi de natură să asigure soluţionarea mai rapidă a litigiilor de orice natură.
156
 competentă să judece litigiile arătate îl oferă dispoziţiile
art. 2, pct. 1, lit. e) din C. pr. civilă, potrivit cărora litigiile
în materia creaţiei intelectuale şi a proprietăţii industriale
sunt de competenţa tribunalului.
Remarcăm în acest context faptul că aparenţa privind
competenţa judecătoriei de a judeca litigiile în discuţie,
este provocată de art. 63, alin. (1) din Legea nr. 64/1991
care repetă, în mod inutil, art. 2, pct. 1, lit. e) din C. pr.
civilă152.
Acţiuni în justiţie. Prin acţiunea civilă pot fi apărate

152
Nici art. 1 pct.11 din Codul de procedură civilă, text nou introdus prin Legea nr. 202/2010
privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, potrivit căruia judecătoriile
judecă în primă şi ultimă instanţă, procesele şi cererile privind creanţe având ca obiect plata
unei sume de bani de până la 2000 lei inclusiv, nu modifică competenţa în primă instanţă în
materia litigiilor de proprietate intelectuală.
De fapt, cererile la care se referă art. 1 pct. 1 1 Cod proc. civ. vizează doar calea de atac
căreia îi este supusă hotărârea pronunţată de o judecătorie într-o cauză având ca obiect plata
unei sume de bani cu o valoare mai mică sau egală cu 2000 lei.
O astfel de hotărâre fiind dată în primă şi ultimă instanţă, rezultă că nu este supusă nici
unei căi de atac, fiind irevocabilă.
Revenind la competenţă, apreciem că este eronată interpretarea după care ar fi de
competenţa judecătoriei toate cererile, cu valoare de până la 2000 lei, inclusiv cele întemeiate
pe un drept de proprietate intelectuală, chiar dacă prin art. 2 pct. 1 lit. e) Cod proc. civ. se
prevede că tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie de creanţie,
intelectuală şi de proprietate industrială.
Întrucât cererile cu valoare redusă erau de competenţa judecătoriei şi până la completarea
competenţei acesteia prin art. 1 pct. 1 1 Cod proc. civ., acest text de lege nu schimbă
competenţa tribunalului în materie de litigii speciale (conflicte de muncă, contencios
administrativ, expropriere, adopţie, proprietate intelectuală etc.) date acestei instanţe prin
lege, chiar dacă obiectul cauzelor îl reprezintă o sumă de bani cu o valoare mai mică sau
egală cu 2000 lei.
atât drepturile personale nepatrimoniale, cât şi drepturile
patrimoniale asupra modelelor de utilitate.
Astfel, drepturile morale sunt apărate prin exercitarea
acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 252 şi urm. din
Codul civil (Titlul V. Apărarea drepturilor
nepatrimoniale).
La rândul lor, drepturile patrimoniale pot fi apărate
fie pe calea acţiunii în răspundere civilă delictuală, fie pe
calea acţiunii în răspundere contractuală (art. 1349 şi 1350

158
 din Codul Civil.
Titularul acţiunii. Acţiunea civilă este deschisă
titularului certificatului de model de utilitate şi
licenţiatului autorizat să utilizeze drepturile decurgând
din titlul de protecţie.
Măsurile dispuse de instanţă. Tribunalul poate să
ordone unele măsuri prevăzute de art. 64 din Legea nr.
64/1991153.
Comunicarea, înscrierea şi publicarea hotărârilor
judecătoreşti. Hotărârile judecătoreşti pronunţate în

153
Potrivit art. 64 din Legea nr. 64/1991 aceste măsuri pot fi:
- măsuri asiguratorii, atunci când există un risc de încălcare a drepturilor ce decurg din
certificatul de model de utilitate şi dacă această încălcare riscă să cauzeze un prejudiciu
ireparabil sau dacă există risc de distrugere a elementelor de probă. Pentru a ordona
măsurile asiguratorii, instanţa poate stabili plata unei cauţiuni în sarcina reclamantului;
- măsuri pentru încetarea faptelor de încălcare a drepturilor decurgând din certificatul de
protecţie, după acordarea liberului de vamă;
- obligarea celui care a încălcat drepturile decurgând din certificat de a informa titularul
asupra identităţii terţilor care au participat la producerea şi distribuirea mărfurilor în cauză,
precum şi cu privire la circuitele de distribuţie;
- obligarea reclamantului de a furniza orice element de probă de care acesta dispune, pentru a
dovedi că este titularul certificatului de protecţie încălcat ori al unui certificat a cărui
încălcare este inevitabilă.
 prin mijloace de drept penal include şi infracţiunea de
concurenţă neloială incriminată prin art. 5, alin. (1), lit. a) şi
e) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei
neloiale154. Chiar dacă această infracţiune se referă doar la
invenţii, ea se aplică în egală măsură şi modelelor de
utilitate, în virtutea caracteristicilor comune pe care le
prezintă cele două creaţii tehnice.
a) Însuşirea fără drept a calităţii de inventator
reprezintă fapta persoanei fizice care, în orice mod şi fără
drept, îşi însuşeşte calitatea de inventator al modelului de
utilitate. Pedeapsa pentru această infracţiune este
închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda de la 5000 lei
la 10 000 lei.
Nu orice atingere adusă dreptului la calitatea de
inventator are caracter infracţional.
Pentru a face distincţie între o cauză penală şi alta
civilă se va aprecia care a fost intenţia persoanei care a
săvârşit acte de natură să-şi însuşească fără drept calitatea
de inventator, dacă a urmărit sau nu obţinerea
certificatului de protecţie şi drepturile izvorâte din
exploatarea creaţiei155. Pentru a fi în faţa unei infracţiuni,
trebuie ca autorul faptei să fi fost conştient că acţionează
fără drept, în caz contrar fiind vorba de un litigiu civil,
având ca obiect calitatea de autor al modelului de
utilitate156.
Prin acest mijloc penal se apără drepturile
inventatorului sau ale succesorului său în situaţia în care
certificatul de protecţie a fost acordat, fără drept, altei
persoane.
Subiectul infracţiunii poate fi orice persoană fizică
neîndreptăţită la calitatea de inventator al modelului.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării şi a
complicităţii.
Doctrina157 a relevat că infracţiunea poate fi săvârşită
prin următoarele modalităţi:
- însuşirea, fără consimţământul autorului, a
documentaţiei necesare certificatului de model de
utilitate;
- înregistrarea la OSIM a unei cereri de model de
utilitate care are ca obiect o creaţie tehnică aparţinând
altei persoane decât cea care face înregistrarea pe numele
154
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24/1991.
155
În acest sens, a se vedea V.Lazăr, Infracţiuni contra drepturilor de proprietate intelectuală,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 125-126.
156
A se vedea G. Olteanu, Dreptul proprietăţii intelectuale, op. cit., p. 177.
157
A se vedea I, Cameniţă, Protecţia invenţiei prin brevet, op. cit., p. 242.
160
 său, fără a fi îndreptăţită şi fără a avea consimţământul
autorului;
- constrângerea autorului de a coopta în calitate de
coautor o altă persoană care nu a participat la crearea
modelului de utilitate.
Vinovăţia. Infracţiunea poate fi comisă cu intenţie
directă sau indirectă.
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, nefiind
necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
În literatura de specialitate158 s-a susţinut că punerea
în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunea
examinată s-ar face la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate şi că împăcarea părţilor ar înlătura răspunderea
penală. Dezacordul nostru faţă de această opinie se
bazează pe ideea, exprimată în doctrină 159, potrivit căreia,

158
A se vedea I. Macovei, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.
162.
159
A se vedea M. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea Specială, vol. II, Editura Paideia,
Ediţia a II-a revizuită şi adăugată, Bucureşti, 1996, p. 111.
 - să existe un certificat de model de utilitate valabil. În
situaţiile în care se exploatează un model de utilitate
neprotejat juridic, pentru care drepturile titularului au
încetat sau au fost transmise prin cesiune ori licenţă, nu
avem de-a face cu infracţiunea de contrafacere;
- actele de contrafacere să aducă atingere drepturilor
titularului certificatului de protecţie;
- contrafacerea să fi fost săvârşită cu intenţie. Ca urmare
a regimului de publicitate aplicabil modelelor de utilitate,
în această materie intenţia se prezumă, până la proba
contrară.
Forme ale contrafacerii. Introducerea de contrafacere a
unui model de utilitate prezintă următoarele forme:
- contrafacerea prin fabricare;
- contrafacerea prin folosire şi
- contrafacerea prin punerea în circulaţie a obiectelor
contrafăcute.
Contrafacerea prin fabricare constă în reproducerea
materială a unui obiect protejat sau utilizarea unui
procedeu protejat. Pentru a exista infracţiunea de
contrafacere nu este necesar ca obiectul contrafăcut să fie
şi întrebuinţat, infracţiune fiind şi fabricarea produsului
pentru uz personal, reproducerea obiectului la
dimensiuni reduse, dar cu utilizare industrială precum şi
reparaţiile esenţiale făcute unei maşini protejate163.
Contrafacerea prin folosire înseamnă întrebuinţarea sau
utilizarea obiectului unui model de utilitate independent
de împrejurarea că obiectul modelului a fost fabricat de o
altă persoană. Folosirea obiectului contrafăcut trebuie să
se facă în scop comercial pentru a exista infracţiune. Per a
contrario, folosirea obiectului contrafăcut pentru uz
personal nu constituie infracţiune164.
Contrafacerea prin punerea în circulaţie reprezintă
vânzarea sau expunerea spre vânzare a obiectelor
contrafăcute. Nu are relevanţă pentru existenţa
infracţiunii dacă vânzătorul are sau nu calitatea de
comerciant, numărul actelor de punere în circulaţie a
produselor contrafăcute precum şi dacă vânzătorul a
realizat sau nu un beneficiu de pe urma comercializării
obiectelor contrafăcute.
În literatura de specialitate165 s-a arătat că nu
constituie infracţiune de contrafacere prin punerea în
163
A se vedea, B. Scondăcescu, V. Loghin, I. Richter, Brevetele de invenţiune, Editura Göbl şi fii,
Bucureşti, 1936, p. 124-125.
164
A se vedea I. Macovei, Dreptul proprietăţii intelectuale, 2005,op. cit., p. 165.
165
A se vedea I. Macovei, Dreptul proprietăţii intelectuale, 2005, op. cit., p. 165.
162
 circulaţie, donaţia unor produse contrafăcute.
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Despăgubiri. Titularul dreptului încălcat prin
infracţiunea de contrafacere ori beneficiarul unei licenţe
au dreptul la despăgubiri potrivit normelor de drept
comun. De asemenea, pot solicita instanţei penale să
dispună măsura confiscării sau, după caz, a distrugerii
produselor contrafăcute. Aceste dispoziţii se aplică şi
materialelor şi echipamentelor care au servit nemijlocit la
săvârşirea infracţiunii de contrafacere.
În ipoteza în care sunt încălcate drepturile provizorii ale
solicitantului unei cereri de model de utilitate, de către
terţe persoane, plata despăgubirilor în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti se va face după eliberarea titlului
de protecţie (art. 59, alin. (4) din Legea nr. 64/1991).
Actele de contrafacere săvârşite înainte de publicarea cererii
de model de utilitate. În cazul în care actele de contrafacere
sunt efectuate de către un terţ înaintea publicării cererii
de model de utilitate sau a datei la care solicitantul i-a
făcut o somaţie însoţită de o copie autentificată a cererii
de model de utilitate, actele respective nu sunt
considerate a aduce atingere drepturilor conferite de
certificatul de protecţie.
Dacă actele de contrafacere continuă să fie comise şi
după somare, instanţa, la cerere, poate ordona încetarea
lor, până la pronunţarea de către OSIM a unei hotărâri cu
privire la cererea de model de utilitate.
c) Divulgarea datelor cuprinse în cererile de model
de utilitate, până la publicarea lor, de către personalul
OSIM, precum şi de către persoanele care efectuează
lucrări în legătură cu modelul de utilitate, constituie
infracţiune. Infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de
la 3 luni la 2 ani.
Reiterăm ideea166, evocată şi de alţi autori167, conform
căreia, de lege ferenda, conţinutul textului incriminat
(art. 62, alin. (1) din Legea nr. 64/1991) ar trebui
completat în sensul de a se preciza că şi divulgarea
datelor cuprinse în documentaţiile ce însoţesc cererea de
model de utilitate constituie infracţiune, din aceleaşi
raţiuni pentru care datele din cererea de model de
utilitate trebuie protejate prin mijloace penale.
Condiţii. Existenţa infracţiunii de divulgare presupune
îndeplinirea următoarelor condiţii:
- să fie depusă la OSIM o cerere de model de utilitate care

166
A se vedea, B. Florea, Dreptul proprietăţii intelectuale, op. cit., p. 108.
167
A se vedea, T.Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ediţia 2, op. cit., p. 304.
să producă efectele unui depozit naţional reglementar;
- divulgarea datelor să aibă loc în intervalul de timp
cuprins între data depunerii cererii de model de utilitate
şi data publicării acesteia;
- datele cuprinse în cererea de model de utilitate să fie
confidenţiale.
Dacă cererea de model de utilitate sau documentaţia
însoţitoare conţin informaţii clasificate ca secrete de stat,
divulgarea datelor referitoare la acestea, constituie faptă
care cade sub incidenţa legii speciale.
Subiectul activ al infracţiunii de divulgare îl constituie
personalul OSIM şi persoanele care efectuează lucrări în
legătură cu modelul de utilitate.
Participaţia penală este posibilă în orice formă.
Forma de vinovăţie. În cazul infracţiunii de divulgare
vinovăţia prezintă forma intenţiei directe sau indirecte.
Răspunderea faţă de inventator pentru pagubele
produse ca urmare a infracţiunii de divulgare revine
OSIM, care are posibilitatea să se îndrepte pe calea unei
acţiuni în regres pentru a-şi recupera prejudiciul suferit,
împotriva persoanei fizice vinovate de divulgare.
d) Infracţiunea de concurenţă neloială este
reglementată, aşa cum opinăm la începutul acestui
capitol, prin Legea nr. 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale.
În temeiul art. 5, alin. (1) din acest act normativ,
aplicabil modelelor de utilitate, constituie infracţiunea de
concurenţă neloială:
a) folosirea unui model de utilitate de natură să
producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;
b) producerea în orice mod, importul, exportul,
depozitarea, oferirea spre vânzare sau vânzarea unor
mărfuri sau servicii purtând menţiuni false privind
modelele de utilitate, în scopul de a induce în eroare pe
ceilalţi comercianţi şi beneficiari.
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2
ani sau cu amendă de la 2500 lei la 5000 lei.
Condiţii. Pentru existenţa infracţiunii de concurenţă
neloială trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- menţiunile aplicate să se refere la certificatul de model de
utilitate;
- menţiunile aplicate să fie false, adică să nu corespundă
realităţii;
- produsele pe care se aplică menţiunile false să fie puse
în circulaţie.
Vinovăţia în cazul infracţiunii de concurenţă neloială
164
 este intenţia directă şi indirectă.
Punerea în mişcare a acţiunii penale se face:
- la plângerea prealabilă a părţii vătămate;
- la sesizarea Camerei de Comerţ şi Industrie
Teritoriale ori a altei organizaţii profesionale sau
- la sesizarea persoanelor împuternicite de Oficiul
Concurenţei.
Competenţa. În conformitate cu art. 7 din Legea nr.
11/1991 „acţiunile izvorând dintr-un act de concurenţă
neloială sunt de competenţa tribunalului locului săvârşirii
faptei sau în a cărui rază teritorială se găseşte sediul
pârâtului sau inculpatului; în lipsa unui sediu este
competent tribunalul domiciliului pârâtului sau
inculpatului”.
Trecând peste eroarea din textul de lege evocat, care
face vorbire despre sediul inculpatului, sediul fiind un
atribut de identificare a persoanei juridice care nu poate
înlocui caracteristici ale persoanei fizice cum ar fi
domiciliul sau reşedinţa, greşeală semnalată în literatura
de specialitate168, să reţinem că legea prevede o competenţă
alternativă a instanţelor de judecată care soluţionează
infracţiunea de concurenţă neloială şi anume: tribunalul
locului săvârşirii faptei sau tribunalul în raza căruia îşi
are domiciliul inculpatul.
Răspunderea. Dacă prin infracţiunea de concurenţă
neloială se produc daune materiale sau morale, persoana
prejudiciată este în drept să solicite despăgubiri.
Prejudiciul va fi acoperit de salariatul OSIM care a
comis fapta în timpul exercitării atribuţiilor sale de
serviciu, care va fi obligat în solidar cu comerciantul
produselor.
În situaţia în care comerciantul dovedeşte că, potrivit
uzanţelor, nu era în măsură să prevină comiterea faptei,
va fi exonerat de răspundere.
Unitatea de învăţare XIII

Procedura de înregistrare, publicarea şi eliberarea

certificatului de model de utilitate

Cuprins
13.1. Introducere.............................................................
13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare..
13.3. Conţinutul unităţii de învăţare.....................
A se vedea, B. Florea, Protecţia juridică a topografiilor produselor semiconductoare, în Revista
168

română de drept privat nr. 4/2008, Editura Universul Juridic, p. 81.

 13.3.1. Cererea de model de utilitate
13.3.2. Constituirea depozitului naţional reglementar
13.3.3. Transformarea şi conversia
13.3.4. Procedura de înregistrare a modelului de utilitate
13.3.5. Cereri internaţionale de protecţie prin model de utilitate

13.4. Îndrumar pentru autoverificare...........

13.3.1.Cererea de model de utilitate

Cererea de model de utilitate este documentul prin
care o persoană, numită solicitant, direct sau prin
intermediul unui reprezentant, se adresează autorităţii de
stat abilitată de lege, pentru eliberarea titlului de
proprietate.
Solicitantul poate fi, după caz, autorul modelului de
utilitate sau titularul dreptului la modelul de utilitate.
Conţinut şi cerinţe.
Potrivit art. 10, alin. (2) din Lege, cererea de model de
utilitate conţine:
a) datele de identificare ale solicitantului;
b) solicitarea protecţiei prin model de utilitate,
însoţită de titlul invenţiei;
c) o descriere a invenţiei;
d) una sau mai multe invenţii;
e) desenele la care se face referire în descriere sau în
revendicări.
De observat ar fi că redactarea legiuitorului de la
litera a) prin sintagma „datele de identificare” nu este cea
mai corectă. Identificarea unei persoane este mai degrabă
un termen criminalistic169 şi are în vedere determinarea
individuala, prin aplicarea metodelor, procedeelor şi
tehnicilor criminalistice.
Identificarea vizează caracteristici ale persoanei cum ar
fi înălţimea, greutatea, culoarea părului şi a ochilor, alte
elemente faciale ale omului etc.
În schimb, identitatea unei persoane reprezintă 170
informaţiile referitoare la: numele, prenumele, numele
avut inainte de căsătorie (dacă e cazul), porecla (dacă e
cazul), sexul, cetăţenia, data naşterii, locul naşterii,
169
A se vedea, N. Dan, I. Anghelescu – coordonatori: I. Anghelescu , I. R. Constantin, M.
Constantinescu, N. Dan, I.Grigore, D. Sandu, I. Sima – autori, Dicţionar de criminalistică,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 102-105.
170
A se vedea, Anexa la Legea nr. 224 din 01.06.2006 pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 302/2004 privind cooperarea juridică internaţională în materie penală, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534/21.06.2006.
166
 reşedinţa şi/sau domiciliul cunoscut, limba pe care o
înţelege persoana etc.
Opinăm că referindu-se la conţinutul cererii de model
de utilitate, legiuitorul a avut în vedere „datele de
identitate ale solicitantului” şi nicidecum „datele de
identificare” care au, astfel cum am opinat, o altă
semnificaţie.
Legea (art. 10) mai arată că cererea de model de
utilitate trebuie să fie redactată în limba română171 şi se
depune la OSIM, la alegerea solicitantului, pe suport de
hârtie sau sub o altă formă şi printr-un mijloc de
transmitere prevăzut în regulamentul de aplicare a legii.
În literatura de specialitate172 a fost criticată această
normă pentru „formalismul greu de justificat din punct
de vedere juridic”, opinie la care achiesăm pe deplin.
O altă cerinţă prevăzută de Lege (art. 10, alin. (3))
pretinde că cererea de model de utilitate să conţină
indicaţii care să permită stabilirea identităţii
inventatorului.
Rezultă că solicitantul cererii de model de utilitate
poate fi şi o altă persoană decât inventatorul şi că acesta
are obligaţia de a stipula în cerere datele de identitate ale
inventatorului .
În opinia noastră, dispoziţiile art. 10, alin. (4) din Lege
sunt în contradicţie cu cele ale art. 10, alin. (5). Astfel,
conform art. 10, alin. (4), dacă solicitantul nu este acelaşi
cu inventatorul, acesta trebuie să îl declare şi să facă
dovada printr-un document depus la OSIM, până la
luarea unei hotărâri, că este îndreptăţit la înregistrarea
modelului de utilitate.
În alţi termeni, solicitantul trebuie să dovedească,
până la luarea hotărârii că este îndreptăţit la înregistrarea
creaţiei tehnice.
Numai că, în alin. (5) al aceluiaşi articol (nr. 10) se
instituie prezumţia că în toate procedurile în faţa OSIM,
solicitantul este considerat a fi persoana îndreptăţită la
înregistrarea modelului de utilitate.
Or, această prezumţie legală prevăzută în favoarea
solicitantului, în interpretare stricto sensu, îl exonerează pe
solicitant de a face dovada cerută în art. 10, alin. (4), că el
este persoana îndreptăţită la înregistrarea modelului.
Contradicţia semnalată ar trebui rezolvată, de lege
ferenda, prin eliminarea, în opinia noastră, a prezumţiei
potrivit căreia solicitantul este considerat a fi persoana
171
Apreciem că această cerinţă are caracter formal, inutil, de vreme ce potrivit art. 13 din
Constituţia României, în ţara noastră limba oficială este limba română.
172
A se vedea, T. Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii intelectuale. Ediţia a II-a, op. cit., p. 260.
îndreptăţită la înregistrarea modelului de utilitate.
Această soluţie ar fi în consonanţă şi cu prevederile
art. 29, alin. (2) din Legea nr. 64/1991, potrivit căreia,
dacă OSIM constată pe baza unor dovezi temeinice că
solicitantul, altul decât inventatorul, nu este îndreptăţit la
acordarea brevetului de invenţie, se poate proceda la
amânarea comunicării hotărârii luate, iar în cazul în care
solicitantul nu poate dovedi în termenul acordat că are
calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea brevetului,

168
hotărârea de acordare se revocă şi cererea de brevet se
respinge.
Cererea de model de calitate trebuie să îndeplinească
şi alte cerinţe, cum ar fi:
- să se refere la o singură invenţie ce urmează a fi
protejată ca model de utilitate;
- să conţină revendicări care să definească în mod clar
obiectul protecţiei solicitate, să fie concise şi să fie
susţinute în întregime de descrierea invenţiei;
- să fie însoţită de un rezumat al invenţiei, constând
într-o scurtă prezentare a invenţiei, care să servească
exclusiv informării tehnice şi care nu poate fi luat în
considerare pentru alte scopuri, în special pentru
determinarea întinderii protecţiei;
- poate să fie modificată, până la data hotărârii de
înregistrare a modelului de utilitate, în măsura în care
modificările nu extind obiectul cererii. Modificările care
extind obiectul cererii nu pot da naştere la nici un fel de
drepturi.
- să dezvăluie invenţia suficient de clar şi complet, astfel

170
 încât o persoană de specialitate în domeniu să o poată
realiza.
Divizarea cererii. Potrivit art. 16 din Lege, o cerere de
model de utilitate trebuie să se refere la o singură invenţie.
În doctrină, această cerinţă a fost denumită principiul
unităţii invenţiei173 sau unitatea invenţiei174. Condiţia de
unitate a invenţiei este îndeplinită dacă propunerea care
prezintă mai multe variante de soluţionare se bazează pe
aceeaşi idee inventivă sau dacă variantele sunt legate
între ele de o asemenea manieră încât să formeze un
singur concept inventiv general175.
Dacă cererea conţine două sau mai multe invenţii,
atunci trebuie divizată de către solicitant, din proprie

173
A se vedea, I. Macovei, Dreptul proprietăţii intelectuale, 2006, op. cit., p. 85.
174
A se vedea, A. C. Ştrenc, B. Ionescu, G. Gheorghiu, Dreptul brevetului. Tratat. Volumul I,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 391 şi urm.
175
Pentru detalii, a se vedea I. Macovei, Dreptul proprietăţii intelectuale. Ediţia a II-a, op. cit., p.
85.
 iniţiativă sau la cererea OSIM, până la luarea unei
hotărâri cu privire la cererea respectivă.
În ipoteza în care, până la luarea unei hotărâri asupra
cererii iniţiale, care conţine două sau mai multe invenţii,
solicitantul nu o divizează, OSIM declară cererea ca fiind
considerată retrasă176.
Divizarea cererii se face prin depunerea
revendicărilor care să definească protecţia unei singure
invenţii.

13.3.2.Constituirea depozitului naţional reglementar

Cererea de model de utilitate care îndeplineşte
condiţiile prevăzute de Lege (art. 10, alin. (2)) are
valoarea unui depozit naţional reglementar, potrivit art.
13 din Lege.
Data depozitului naţional reglementar
Acordarea datei depozitului naţional de către OSIM
se face în raport cu diferite situaţii create (art. 12), astfel:
- când o indicaţie explicită sau implicită prin care se
solicită un model de utilitate a fost depusă la OSIM, data
depozitului naţional reglementar este data depunerii, adică
data înregistrării indicaţiei;
- în cazul în care s-au depus indicaţii care să
permită stabilirea identităţii solicitantului sau care să
permită contactarea acestuia de către OSIM, data
depozitului este data depunerii acestora la OSIM, sau mai
corect spus, data înregistrării acestora;
- în ipoteza în care a fost depusă o parte care, la
prima vedere, să pară a fi o descriere a invenţiei, data
depozitului este, de asemenea, data la care a fost
înregistrată această parte;
- în situaţia în care se constată multe deficienţe
referitoare la indicaţia explicită sau implicită ori la partea
care, la prima vedere, să pară a fi o descriere a invenţiei, OSIM
notifică aceste deficienţe solicitantului şi îi solicită
remedierea lor în termen de 2 luni de la data la care cel
puţin indicaţiile privind stabilirea identităţii solicitantului
au fost depuse. În acest caz, data de depozit este data la
care au fost depuse la OSIM documentele privind remedierea
deficienţelor semnalate.
Nu se acordă data de depozit şi cererea de model de
utilitate este considerată a nu fi fost depusă în
următoarele situaţii:
176
Spre deosebire de modelele de utilitate, în cazul cererii de brevet, dacă solicitantul nu o
divizează, OSIM va examina doar prima invenţie revendicată sau primul grup de invenţii
care respectă condiţia unităţii invenţiei.
172
 - dacă deficienţele notificate solicitantului de către
OSIM la care ne-am referit anterior, nu au fost remediate în
termenul acordat;
- dacă indicaţiile depuse la OSIM nu permit stabilirea
identităţii solicitantului sau nu permit contactarea acestuia de
către OSIM, caz în care solicitantul nu mai este notificat
pentru a remedia lipsurile.
Revendicările şi desenele privind modelul de utilitate
pot fi depuse şi în termen de două luni de la data de
depozit.
Efectele juridice ale constituirii depozitului naţional
reglementar. Recunoaşterea priorităţilor
Un prim efect juridic al constituirii depozitului
tehnică de tipul invenţiei sau modelului de utilitate, să
schimbe cererea, trecând de la invenţie la model de
utilitate sau invers.
Operaţiile de schimbare se realizează prin formularea
unei cereri de transformare, în cazul în care s-a depus
mai întâi o cerere de brevet, sau a unei cereri de
conversie, în ipoteza în care s-a depus iniţial o cerere de
model de utilitate.
Transformarea cererii de brevet de invenţie în cerere
de model de utilitate
Potrivit art. 14 din Lege, o cerere de model de utilitate
poate rezulta şi dintr-o cerere de brevet având ca obiect
aceeaşi invenţie, dacă solicitantul depune o cerere de
transformare.
Cererea de transformare trebuie depusă în
următoarele condiţii:
- pe parcursul procedurii de examinare a cererii de
brevet până la încheierea pregătirilor tehnice pentru publicarea
menţinerii hotărârii de acordare a brevetului de invenţie sau
de respingere a cererii de brevet;
- într-un termen de 3 luni de la data publicării menţiunii
hotărârii de anulare a brevetului de invenţie, rămasă
definitivă şi irevocabilă, pe motivul lipsei activităţii
inventive;
- să nu vizeze transformarea unei cereri de brevet de
invenţie având data de depozit anterioară datei intrării în
vigoare a Legii nr. 350/2007, întrucât în baza art. 29 din
această lege, aceste cereri nu pot fi transformate în cereri
de model de utilitate.
Efecte ale cererii de transformare. Odată îndeplinite
aceste cerinţe, cererea de model de utilitate, rezultată din
transformare, beneficiază de aceeaşi dată de depozit şi de
dreptul de prioritate născut din cererea iniţială de brevet de
invenţie.
Pe cale de excepţie, aceste efecte nu se produc după
expirarea unei perioade de 10 ani calculată de la data de
depozit a cererii de brevet.
Conform art. 14, alin. (4), procedura de examinare
pentru o cerere de brevet de invenţie transformată în
cerere de model de utilitate se continuă, dacă solicitantul
nu cere în mod expres retragerea cererii de brevet.
Dacă în această situaţie se acordă brevet de invenţie,
modelul de utilitate al cererii de transformare este
considerat că nu are efect retroactiv de la data de depozit a
brevetului (art. 9, pct. (4), lit. b).
Este firesc să fie astfel, deoarece, în sens contrar ar
174
 beneficia simultan de aceeaşi dată de prim depozit atât
cererea de model de utilitate, cât şi cererea de brevet, ceea
ce ar contrazice raţiunea dreptului de prioritate de prim
depozit.
Transformarea cererilor de brevet european. În
condiţiile prevăzute de regulamentul de aplicare a Legii,
pot fi transformate în cereri de model de utilitate şi
cererile de brevet european aflate în situaţiile prevăzute
la art. 135 din Convenţia privind eliberarea brevetelor
europene180.
Conversia cererii de model de utilitate în cerere de
brevet de invenţie
În temeiul art. 15 din Lege, o cerere de model de utilitate
poate fi supusă conversiei în cerere de brevet de invenţie, la
iniţiativa solicitantului, formulată până la luarea unei
hotărâri de înregistrare a modelului de utilitate, în
condiţiile prevăzute de regulamentul de aplicare a Legii
privind modelele de utilitate.
Cererea de conversie trebuie depusă în următoarele
condiţii:
- până la luarea unei hotărâri privind înregistrarea
modelului de utilitate;
- cererea de model de utilitate pentru care se solicită
conversia, să nu fi rezultat din transformarea unei cereri de
brevet de invenţie.
Dacă s-ar admite conversia unei cereri de model de
utilitate rezultată din transformarea unei cereri de brevet
de invenţie s-ar ajunge de unde s-a plecat, în situaţia
iniţială, astfel că procedurile conversiei şi ale
transformării, nu ar avea în planul practicii nici un fel de
utilitate. Pe de altă parte, s-ar deschide posibilitatea
exercitării abuzive a procedurilor în discuţie.
Pentru aceleaşi considerente, din motive de simetrie
juridică, propunem, de lege ferenda, ca finele de
neprimire reglementat la conversie să fie introdus şi la
transformarea cererii de brevet de invenţie.
Astfel, textul de lege ar trebui să prevadă că nu este
permisă transformarea unei cereri de brevet de invenţie
în cerere de model de utilitate, dacă cererea de brevet de
invenţie a rezultat din conversia unei cereri de model de
utilitate.
Efectele conversiei. O cerere de brevet de invenţie
rezultată prin conversia unei cereri de model de utilitate,
beneficiază de aceeaşi dată de depozit şi de dreptul de
Adoptată la München la data de 5 octombrie 1973 la care România a aderat prin Legea nr.
180

611/2002, cu revizuirile ulterioare. Convenţia privind eliberarea brevetelor europene a fost

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 22.11.2002.
prioritate născut din cererea de model de utilitate (art. 15,
alin. (2)).
Dacă se acordă brevet de invenţie pentru o cerere în
care a fost revendicată prioritatea cererii de model de
utilitate, atunci modelul de utilitate este considerat a nu
avea efect retroactiv de la data de depozit a brevetului (art.
9. alin. (4), lit. a).
Justificarea acestei dispoziţii este aceeaşi ca şi în cazul
acordării brevetului pentru o cerere de brevet
transformată în model de utilitate: pentru a se evita dubla
acordare a dreptului de prioritate de prim depozit.
Din examinarea textelor de lege amintite (art. 15, alin.
(2) şi art. 9, alin. (4), lit. a) rezultă că şi în cazul conversiei,
chiar dacă legea nu prevede expres, procedura de
examinare pentru cererea de model de utilitate supusă
conversiei se continuă, dacă solicitantul nu cere, în mod
expres, retragerea cererii de model de utilitate.
Per a contrario, dispoziţiile art. 9, alin. (4), lit. a) din
Lege ar fi lipsite de sens, întrucât numai dacă se continuă
procedurile de examinare şi se acordă certificatul de

176
 În această etapă OSIM examinează cererea de model
de utilitate si anume (art.17 alin.1):
- dacă cererea conţine care să permită stabilirea
identităţii inventatorului;
- dacă solicitantul care nu este acelaşi cu inventatorul,
a făcut dovada că este indreptăţit la înregistrarea modelului de
utilitate;
- dacă cererea conţine datele prevăzute de lege;
- dacă sunt îndeplinite condiţiile legale privind
depozitul;
- dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru recunoaşterea
priorităţii;
- dacă se respectă condiţia privind unitatea invenţiei.
Totodată, în baza art.17 alin.(2), OSIM examinează dacă
invenţia care constituie obiectul cererii:
- nu este exclusă de la protecţie prin model de utilitate
sau nu poate fi protejată prin înregistrare ca model de
utilitate, conform legii(art.1 alin.(2) si alin.(4));
- este suficient de clar şi complet dezvăluită, astfel
încât o persoană de specialitate în domeniu să o poată
realiza.
Raportul de documentare
Pentru fiecare cerere de model de utilitate, OSIM
întocmeşte un raport de documentare, în termen de 6 luni
de la data de depozit.
Conţinutul raportului de documentare. În cuprinsul
raportului de documentare sunt menţionate documentele
luate in considerare sub ascectul condiţiilor prevăzute de
lege pentru acordarea protecţiei modelului de utilitate.
Prin urmare, raportul de documentare nu trebuie să
cuprindă nici un fel de apreciere cu privire la îndeplinirea
sau nu a criteriilor de acordare a protectiei.
În raport se indică, pentru fiecare document,
revendicarea din cererea de model de utilitate şi gradul
de relevanţă al acestora.
Pentru identificarea tipului de document se utilizează
codurile standard OMPI ST14, ST3 şi ST16183.
Condiţii pentru întocmire. Pentru întocmirea

cit. , pag 110; Ioan Macovei Dreptul proprietăţii intelectuale. Ediţia 2, op. cit., p. 89; B. Florea, op.
cit. , p. 77; Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ediţia 2, op. cit., p. 271.
183
Pentru detalii, a se vedea, A. C. Ştrenc, B. Ionescu, Ghe. Gheorghiu, Dreptul brevetului –
Tratat – volumul I, op. cit., p. 443-444. În această lucrare se arată că documentele citate în
raportul de documentare sunt identificate printr-o anumită literă. Cu titlul de exemplu,
semnificaţia literelor este: literele X şi Y se referă la documente de relevanţă particulară; litera
A indica un document care defineşte stadiul general al tehnicii; litera E se utilizează pentru un
document având o dată de depozit sau de prioritate anterioră datei de depozit a cererii în curs
de documentare; litera L indică un document citat pentru un motiv special, etc.
 raportului de documentare este nevoie ca solicitantul să
depună la OSIM dovada plăţii taxei legale, în termen de 2
luni de la data depunerii cererii, sau după caz, de la data
de depozit.
De asemenea, raportul de documentare se întocmeşte
numai pentru cererile de modele de utilitate care nu sunt
provenite din transformarea unor cereri de brevet de
invenţie care aveau deja întocmit si publicat un raport de
documentare.
Sub condiţia achitării taxei legale, orice persoană
poate solicita la OSIM efectuarea unui raport de
documentare pe baza revendicărilor amendate.
Comunicarea raportului de documentare. Raportul
de documentare, însoţit de copii ale documentelor pe care
le meţionează se transmite solicitantului, de către OSIM,
împreună cu notificarea ca solicitantul să depună, în
termen de 2 luni dovada plăţii taxei de publicare a
hotărârii privind înregistrarea sau respingerea cererii de
model de utilitate, a taxei de eliberare a certificatului şi a
taxei de menţinere în vigoare a creaţiei pentru primii 6
ani de protecţie.
Modificarea revendicărilor. În termenul de 2 luni
acordat de lege pentru depunerea taxelor legale arătate
(care poate fi prelungit o singură dată cu încă 2 luni),
solicitantul poate modifica revendicările, prin depunerea
unui nou set de revendicări.
În aceste situaţii nu se modifică raportul de
documentare şi nici nu se efectuează un supliment de
raport.
Publicarea raportului de documentare. Raportul de
documentare se publică: a) odata cu publicare menţiunii
hotărârii de înregistrare a modelului de utilitate , a
descrierii, a revendicărilor sau după caz, a revendicărilor
amendate184 şi a desenelor;
b) ulterior datei publicării documentelor arătate la litera
a), în condiţiile prevăzute de regulamentul de aplicare al
legii.
Hotărârile OSIM privind cererea de model de
utilitate
Competenţă. Hotărârile privind cererea de model de
utilitate se iau de către o comisie de examinare de specialitate
a Direcţiei brevete de invenţii din cadrul OSIM, pe baza
raportului de examinare a cererii, întocmit de examinator.
Prin revendicările amendate se înţeleg revendicările modificate de către solicitant, admisibile
184

potrivit legii, prin care se determină întinderea protecţiei conferite de certificatul de model
de utilitate.
178
 În temeiul art. 51 din Regulamentul de aplicare a
Legii nr. 64/1991 comisia este alcătuită din trei membri:
un preşedinte, desemnat de directorul general al OSIM şi
doi membri: examinatorul de stat în domeniul
proprietăţii intelectuale care a efectuat examinarea cererii
şi a redactat raportul de documentare şi un al doilea
examinator desemnat de preşedintele comisiei.
Hotărâri ce pot fi adoptate. Comisia de examinare
poate adopta una din următoarele hotărâri:
a) înregistrarea modelului de utilitate;
b) respingerea înregistrării modelului de utilitate sau
c) declararea cererii de model de utilitate ca fiind
considerată retrasă.
a) Hotărârea de înregistrare a modelului de utilitate
se ia dacă sunt îndeplinite condiţiile legale (potrivit art.
17, alin. (1) şi alin. (2)) evocate anterior 185 şi dacă a fost
achitată taxa de publicare a modelului de utilitate, de
eliberare a certificatului şi de menţinere în vigoare a
modelului de utilitate pentru primii 6 ani de protecţie.
Potrivit art. 19, alin. 3 din Lege „La cererea
solicitantului luarea hotărârii privind înregistrarea poate fi
amânată, fără a se depăşi un termen de 18 luni de la data de
depozit a cererii sau de la data de la care aceasta a fost depusă,
în condiţiile prevăzute de Regulamentul de aplicare a Legii
privind modelele de utilitate”.
Textul menţionat, astfel cum a fost redactat, lasă să se
înţeleagă faptul că amânarea ar putea fi dispusă de către
OSIM doar în cazul în care ar fi vorba de o hotărâre de
înregistrare a modelului de utilitate, nu şi în cazul
celorlalte hotărâri ce le poate lua OSIM: de respingere a
înregistrării sau de declarare a cererii de model de
utilitate ca fiind considerată retrasă.
Această concluzie poate rezulta şi din împrejurarea că
textul respectiv (alin. 3) este situat după alineatul (alin. 2)

185
A se vedea, Capitolul V, Secţiunea V 4. 1., Examinarea cererii de model de utilitate.