UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

NOTE DE CURS*
- 2014 -
INVENŢIA

INVENŢIA
TITLUL AL III-LEA
DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE NĂSCUTE ÎN LEGĂTURĂ CU INVENŢIA
PARTEA I
DREPTURILE NĂSCUTE ÎN LEGĂTURĂ CU INVENŢIA
CAPITOLUL AL II-LEA
DREPTURILE TITULARULUI DE BREVET. DREPTUL SUBIECTIV DE PROPRIETATE
INDUSTRIALĂ ASUPRA INVENŢIEI

SECŢIUNEA I
NOŢIUNEA ŞI NATURA JURIDICĂ A DREPTULUI SUBIECTIV DE PROPRIETATE
INDUSTRIALĂ ASUPRA INVENŢIEI
§1.
NOŢIUNEA DREPTULUI SUBIECTIV DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ ASUPRA
INVENŢIEI

1. Importanţa reglementării juridice a proprietăţii industriale asupra invenţiei.

Importanţa, în cadrul unei economii a pieţei libere, a protecţiei juridice prin intermediul sistemului
brevetelor de invenţie a fost astfel sintetizată1:
- Sistemul brevetelor de invenţie stimulează realizarea de invenţii oferind posibilitatea de
recompensare a inventatorului şi a acelora care îl sprijină; această perspectivă încurajează alocarea de
eforturi şi de capital privat în domeniul cercetării şi al dezvoltării tehnologice;
- Sistemul brevetelor de invenţie stimulează investiţia de capital adiţional, necesară pentru etapa
ulterioară a marketingului şi a aplicării invenţiei; pe de altă parte, titularul brevetului de invenţie
dobândeşte, pentru o perioadă limitată de timp, dreptul de a exclude orice altă persoană de la a fabrica,
folosi ori comercializa invenţia brevetată;

 Copyright © Lucian MIHAI (Bucureşti, 18 aprilie 2007; 26 martie 2008; noiembrie 2011).
Reproducerea ori utilizarea, sub orice formă, fără acordul expres al autorului, sunt interzise. Studenţii
Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti beneficiază de dreptul de multiplicare, prin orice
mijloace, în vederea pregătirii pentru disciplina Dreptul proprietăţii intelectuale. Prezentele "Note de
curs" (care sunt destinate exclusiv beneficiarilor menţionaţi şi nu reprezintă o lucrare ştiinţifică ori
didactică definitivată) constituie actualizarea unor selecţii din lucrarea L. Mihai, „Invenţia. Condiţii
de fond ale brevetării. Drepturi”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002.

N.B. Unele părţi din conţinutul "Notelor de curs" publicate în noiembrie 1991 (părţi care se regăsesc în
conţinutul prezentelor "Note de curs") au fost preluate fără acordul autorului într-o lucrare publicată în anul
1997, a cărei comercializare a fost sistată prin sentinţa civilă nr. 522 din 20 august 1997 pronunţată la
cererea autorului acestor "Note de curs" de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, toate exemplarele
tipărite fiind ulterior distruse.

1
A se vedea Raportul Preşedintelui Comisiei pentru Sistemul de Brevete de Invenţie a Statelor Unite ale Americii
(1966), în P. Goldstein, Copyright, Patent, Trademark and Related State Doctrines; Cases and Materials on the
Law of Intellectual Property, Editura The Foundation Press, Inc., Mineola, New York, 1981, ediţia a doua, p. 15-
16.

1
 - Prin acordarea protecţiei, sistemul brevetelor de invenţie încurajează dezvăluirea cât mai rapidă
a informaţiilor tehnologice, altfel unele dintre acestea putând fi păstrate secrete;
- Sistemul brevetelor de invenţie promovează schimbul benefic de produse, servicii şi informaţii
tehnologice peste graniţele naţionale prin acordarea protecţiei pentru proprietatea industrială a persoanelor
străine.
2. Distincţii. Este necesar a se distinge între cele două înţelesuri ale noţiunii de “drept de
proprietate industrială”: proprietatea industrială ca instituţie juridică şi proprietatea industrială ca
drept subiectiv.
În literatura juridică de specialitate, o asemenea distincţie s-a realizat cu privire la dreptul de
proprietate industrială în general (iar nu numai cu privire la dreptul de proprietate industrială asupra
invenţiei). Astfel, s-a arătat că prin instituţia juridică a dreptului de proprietate industrială se înţelege
“ansamblul de norme juridice care reglementează raporturile privitoare la creaţiile intelectuale
aplicabile în industrie, precum şi la semnele distinctive ale unei asemenea activităţi.”2 Cât priveşte
proprietatea industrială ca drept subiectiv, s-a considerat că – stricto sensu 3 - aceasta este “acea
posibilitate, recunoscută de lege titularului acestui drept – persoană fizică sau persoană juridică – de a
folosi, în mod exclusiv, o creaţie intelectuală aplicabilă în industrie sau un semn distinctiv al unei
asemenea activităţi industriale.”4
Faţă de tema prezentei lucrări, în cele ce urmează se va avea în vedere înţelesul de drept
subiectiv de proprietate industrială, şi – mai precis – dreptul subiectiv stricto sensu de proprietate
industrială.
3. Definiţia dreptului subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei. Prin dreptul
subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei se înţelege posibilitatea juridică recunoscută
titularului de brevet de invenţie de a exploata, în mod exclusiv, invenţia brevetată.5
Conţinutul acestei definiţii rezultă din prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 64/1991
privind brevetele de invenţie, potrivit cu care titularului brevetului de invenţie i se conferă “un drept
exclusiv de exploatare”.
Identificarea dreptului subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei cu dreptul de
exploatare exclusivă a invenţiei brevetate este larg împărtăşită în doctrină – chiar şi dacă numai
implicit.6

2
A. Petrescu, Introducere în dreptul de proprietate industrială, în Drept de proprietate industrială.
Introducere în dreptul de proprietate industrială. Invenţia. Inovaţia de A. Petrescu, L. Mihai, Universitatea
din Bucureşti, 1986, p. 11 – 12. De asemenea, s-a arătat că: "Prin drept de proprietate industrială, în sens
obiectiv, se înţelege ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile sociale ce se nasc ca urmare
a realizării, utilizării, transmiterii sau dobândirii unor creaţii ştiinţifice sau tehnice, a unor semne sau a altor
elemente distinctive ale produselor, mărfurilor ori serviciilor." (V. Ursa, Drept de proprietate industrială,
vol. I, Universitatea din Cluj-Napoca, Facultatea de Drept, 1987, p. 4).
3
În comparaţie, prin drept subiectiv de proprietate industrială lato sensu se înţelege “acea sumă de
drepturi care se nasc în legătură cu un obiect al proprietăţii industriale; incontestabil, printre acestea se
găseşte şi dreptul de folosinţă exclusivă a acelui bun, deci şi dreptul de proprietate industrială stricto sensu,
ca drept care dă nota specifică acestui complex de drepturi” (A. Petrescu, op.cit., p. 33).
4
Idem, p. 22.
5
În acest sens, a se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, în Drept de proprietate industrială.
Introducere în dreptul de proprietate industrială. Invenţia. Inovaţia de A.Petrescu, L. Mihai, Universitatea
din Bucureşti, 1986, p. 118 (cu diferenţa – neesenţială – că, în raport cu conţinutul reglementării în vigoare la
acea dată, “dreptul de exploatare a invenţiei” era denumit “drept de folosire a invenţiei”). [În continuare,
această lucrare va fi citată: A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia.]. Această definiţie a fost preluată ţi în V. Roş,
Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed. Global Lex, 2001, p. 286.
Menţionăm şi definiţia conform căreia "Prin drept de proprietate industrială, în sens subiectiv, se
înţelege posibilitatea legală (prerogativa sau suma de prerogative) a unei persoane fizice sau juridice de a-şi
exercita şi de a-şi apăra, în anumite condiţii şi în anumite scopuri determinate, posesia, folosinţa şi dispoziţia
asupra oricărora dintre valorile ocrotite de către normele juridice care alcătuiesc dreptul de proprietate
industrială, considerat în sens obiectiv." (V. Ursa, op.cit., p. 5).

2
 Sub aspect terminologic, expresiile de “drept la brevet” ori “drept de brevet” acoperă,
deopotrivă, astfel cum s-a subliniat, noţiunea de drept subiectiv de proprietate industrială, deci pe
aceea de drept de exploatare exclusivă asupra invenţiei.7 Adăugăm că aceeaşi precizare trebuie făcută
şi în ceea ce priveşte expresiile “dreptul de monopol asupra invenţiei” şi “monopol de exploatare” sau
alte variante ale acestora.8
4. Caractere juridice. Analiza regimului juridic al dreptului de exploatare exclusivă asupra
invenţiei relevă existenţa următoarelor caractere juridice esenţiale ale dreptului subiectiv de proprietate
industrială asupra invenţiei9: drept absolut, opozabil erga omnes; drept patrimonial; drept alienabil;
drept temporar; drept - în principiu - teritorial.
4.1. Drept absolut, opozabil erga omnes. Caracterul absolut al dreptului de exploatare
exclusivă asupra invenţiei10 permite titularului brevetului ca - în principiu11 - să opună prerogativele
sale oricărui subiect de drept; cu alte cuvinte, acestui drept îi corespunde un subiect pasiv general.
4.2. Drept patrimonial.12 Dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei are ca obiect un bun şi,
de aceea, are valoare economică.
4.3. Drept alienabil. Dreptul de exploatare exclusivă poate fi transmis, în ansamblul său ori
numai cât priveşte anumite prerogative componente. Transmiterea se poate face prin acte inter vivos
sau mortis causa.
4.4. Drept temporar. Potrivit art. 31 alin. (1), brevetul de invenţie conferă titularului său un
drept exclusiv de exploatare “pe întreaga sa durată”, iar conform art. 30 alin. (1), „Durata brevetului
de invenţie este de 20 de ani […].”. Astfel cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate,
"Limitarea în timp a dreptului exclusiv de exploatare a invenţiei de către titular prezintă o mare
importanţă şi a fost determinată de motive sociale, pentru progresul economic şi tehnico-ştiinţific,
cunoscut fiind că după încetarea dreptului exclusiv, folosirea invenţiei este liberă şi gratuită."13
4.5. Drept – în principiu – teritorial. Întrucât, conform art. 1, “Drepturile asupra invenţiei
sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României […]” (sublinierea noastră, L.M.), rezultă că şi
dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei brevetate funcţionează numai pentru teritoriul României,
adică pentru teritoriul statului care a acordat brevetul de invenţie. Actele de exploatare a invenţiei
săvârşite în afara teritoriului statului care a acordat brevetul pot cădea, eventual, sub protecţia juridică
a statelor străine unde asemenea acte au fost săvârşite, dacă acea invenţie a fost brevetată şi în acele
alte state.
Efectele teritoriale ale brevetelor de invenţie pot fi însă înlăturate ori limitate prin intermediul
convenţiilor internaţionale încheiate în domeniul invenţiilor, care pot stabili eliberarea unui singur
brevet, dar care conferă protecţie juridică pe teritoriul mai multor state ori care pot reglementa o
procedură unică sau simplificată care să conducă la eliberarea de brevete pentru aceeaşi invenţie în
mai multe state.14
§1.

6
A se vedea, de exemplu: I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor prin brevete, Editura Academiei,
Bucureşti, 1977, p. 167 şi urm.; I. Macovei, Protecţia creaţiei intelectuale, Editura Junimea, Iaşi, 1984, p.
112 - 114.
7
A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 118 – 119.
8
Pentru critica utilizării acestor expresii, a se vedea vedea A. Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la
propriété industrielle, Editura Dalloz, ediţia a 5-a, 1998, p. 174 şi 235.
9
Idem, p. 119 – 120.
10
În sensul existenţei acestui caracter juridic, a se vedea B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter,
Brevetele de invenţiune. Comentar teoretic şi practic al Legii asupra brevetelor de invenţiune, cu
jurisprudenţa română şi străină şi îndrumări tehnice, Bucureşti, 1936, p. 15.
11
Există, totuşi, limite ale exclusivităţii dreptului subiectiv de proprietate industrială (a se vedea
infra, Titlul al IV-lea).
12
A se vedea şi J.-M. Mousseron, Traité des brevets. L’obtention des brevets, Editura Librairies
Techniques, Paris, 1984, p. 43.
13
I. Cameniţă, op.cit., p. 168 - 169.
14
A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 120 (şi bibliografia acolo citată).

3
 §2.
NATURA JURIDICĂ A DREPTULUI SUBIECTIV DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ
ASUPRA INVENŢIEI

5. Scurt istoric. Astfel cum s-a arătat15, în istoria evoluţiei brevetelor de invenţie se remarcă
existenţa a trei perioade importante, astfel:
1. perioada privilegiilor, situată între secolul al XV-lea şi secolul al XVIII-lea, în cursul
căreia suveranul acorda monopolul de exploatare doar dacă i se părea oportun, astfel încât
conceptul de utilitate şi acela de favoritism deţineau un rol important;
2. perioada brevetelor naţionale (1790 - 1883), în cursul căreia fiecare inventator avea
dreptul să solicite obţinerea unui brevet, a cărui acordare depindea exclusiv de factori
obiectivi; în această perioadă însă, protecţia invenţiilor naţionale nu era asigurată în
străinătate;
3. perioada internaţionalizării brevetelor de invenţie, care a început în anul 1883 şi continuă
şi în prezent, perioadă în cursul căreia protecţia invenţiilor în afara ţării de origine s-a
dezvoltat în paralel cu comerţul internaţional, fenomen la care au contribuit convenţiile
internaţionale sau regionale.
5.1. Scurt istoric. Perioada privilegiilor. Privilegiile au constituit instrumente prin care
suveranul putea oferi un drept special unei persoane. Privilegiile confereau categorii de drepturi foarte
diferite pentru beneficiarii acestora, dar în special eliberarea de sub regulile breslei, scutirea de taxe,
acordarea de pământ, acordarea de împrumuturi fără dobândă, acordarea cetăţeniei sau a unor titluri
nobiliare. Raţiunile avute în vedere pentru acordarea acestor privilegii erau, de asemenea, foarte
variate. Astfel, privilegiile acordate pentru lucrările referitoare la explorările miniere sunt considerate
predecesoare ale privilegiilor industriale. Cele dintâi privilegii acordate pentru descoperirile tehnice nu
făceau distincţia între inventator, în sensul modern al termenului şi persoana care doar introducea în
ţară o descoperire făcută în străinătate, deoarece interesul suveranului era ca inovaţia să înlocuiască
importurile cu o ramură nouă a industriei autohtone.
Republica Veneţiană a fost cel dintâi stat care, în 1474, a adoptat o lege prin care se
reglementa această formă de privilegiu. Legea stabilea principiile pe care, ulterior, s-a dezvoltat
sistemul brevetelor de invenţie, şi anume: importanţa invenţiilor pentru stat, recunoaşterea unor
drepturi exclusive ale primului inventator pentru o perioadă limitată de timp, sancţionarea încălcării
acestor drepturi.
Practica transferului de tehnologie şi a înfiinţării de noi ramuri industriale a început să capete
amploare începând cu secolul al XII-lea în Anglia, unde Coroana a acordat privilegii speciale pentru
protejarea indivizilor care înfiinţau noi ramuri industriale ce se bazau pe importul de tehnologie.
Protecţia a luat forma acordării, în beneficiul celui ce a introdus o nouă tehnologie, a dreptului
exclusiv de a o folosi pentru o perioadă de timp suficient de îndelungată spre a o implementa şi spre a-
i instrui şi pe alţii să o folosească.
Asemenea drepturi temporare erau adeseori acordate prin scrisori deschise ("Letters Patent"),
numite astfel pentru că aveau sigiliul aşezat în partea de jos, adică exact invers faţă poziţia acestuia în
cazul închiderii scrisorilor prin sigilare. Ele erau, de fapt, o înştiinţare oficială a publicului cu privire la
drepturile acordate. Deşi iniţial sistemul a fost conceput pentru încurajarea noilor industrii, cu timpul
s-a abuzat de acordarea acestor drepturi, în vederea creşterii veniturilor regale. În urma protestelor
Parlamentului, Coroana a promis că acordarea de brevete va face obiectul hotărârilor judecătoreşti
emise în baza legii. Astfel, în cadrul unuia dintre cele mai faimoase procese - acela al croitorilor din
Ipswich din anul 1615 - judecătorul a decis în felul următor: "Dacă o persoană creează o invenţie şi
dezvoltă un nou comerţ în interiorul Regatului, punându-şi astfel în pericol viaţa, consumând din
averea sau din lucrurile sale etc., sau dacă o persoană face o nouă descoperire, Regele, prin graţia şi
bunăvoinţa sa, poate să îi acorde, ca recompensă pentru muncă şi cheltuielile depuse, un privilegiu
prin care, o anumită perioadă de timp, doar acea persoană poate să practice acel negoţ ori comerţ,
întrucât la început locuitorii regatului sunt neştiutori şi nu au cunoştinţele şi îndemânarea spre a-l

15
Sub acest aspect, ca şi pentru aspectele expuse în cadrul paragrafelor 5.1. - 5.3., a se vedea
Introducere în proprietatea intelectuală, lucrare editată de Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale
(Intellectual Property Reading Material, ediţia a II-a, Geneva, 1998), traducere de R. Pârvu, L. Oprea, M.
Dinescu, M. Mănăstireanu, Editura Rosetti, 2001, p. 29 şi urm.

4
practica. Însă, în momentul când privilegiul expiră, Regele nu va putea acorda un alt privilegiu pentru
aceeaşi invenţie."
Abuzurile în acordarea drepturilor speciale au continuat (îndeosebi sub domnia Elisabetei I şi a
lui Iacob I) până în anul 1628, când a fost adoptată legea intitulată "Statute of Monopolies", care
prevedea că toate monopolurile, dispoziţiile şi concedările de drepturi sunt invalide, cu excepţia
"oricărei scrisori deschise16 şi a oricărei acordări de privilegii pe termen de cel mult 14 ani ce se vor
da de acum înainte primilor şi realilor inventatori pentru unica folosire sau producere în regat a
produselor noi, pe care alţii, simultan cu scrisorile deschise acordate şi a drepturilor, nu le vor
folosi."
Prin jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti din Anglia, sistemul privilegiilor s-a dezvoltat în
această ţară către un sistem de acordare bazat exclusiv pe condiţii procedurale, dintre care unele,
precum depunerea unui "deviz" detaliat, cerut în 1711, au făcut din acest sistem un precursor al
brevetelor de invenţie moderne. Începând cu 1760, numărul brevetelor acordate în Anglia a crescut
rapid, ca urmare a revoluţiei industriale. Cu toate acestea, în acele ţări în care revoluţia industrială a
început mai târziu, numărul brevetelor de invenţie a rămas modest. În Franţa, neîncrederea generală,
exprimată prin piedicile puse în calea libertăţii producţiei şi a comerţului, ca şi rezultatele slabe
obţinute în general de către deţinătorii "scrisorilor deschise", l-au determinat pe monarh să decidă (prin
"Proclamaţia" din 1762) ca beneficiarii privilegiilor să îşi piardă toate drepturile dacă nu îşi pun
invenţia în practică în decurs de un an şi să respingă un mare număr de cereri de privilegii.
5.2. Scurt istoric. Perioada brevetelor naţionale. Aproape în mod simultan, Statele Unite ale
Americii (în 1790) şi Franţa (în 1791) au adoptat legi privind brevetele de invenţii ce se bazau pe ideea
acordării acestora oricărui inventator, dacă erau îndeplinite anumite condiţii obiective. Extrem de
semnificativ este art. 1 al menţionatei legi franceze: "Orice descoperire sau invenţie nouă, în orice
domeniu industrial, este proprietatea autorului ei; în consecinţă, legea îi garantează autorului
întreaga şi totala posesiune asupra invenţiei sale, în condiţiile şi pentru durata prevăzute de lege."
Totuşi, aceste reglementări au conţinut şi norme naţionaliste. Astfel, conform unui
amendament din 1793 la legea nord-americană, brevetele se puteau acorda numai cetăţenilor Statelor
Unite ale Americii. Iar în Franţa, persoana care introducea procedee provenite dintr-o altă ţară
beneficia de un tratament echivalent cu acela de care se bucura inventatorul efectiv; pe de altă parte,
un inventator care obţinea un brevet pentru invenţia sa în afara statului francez după ce, anterior,
obţinuse brevetul francez, pierdea dreptul de a beneficia de brevetul obţinut în străinătate.
Ca urmare a aplicării legii în ţările cucerite de Napoleon, noul sistem s-a extins la începutul
secolului al XIX-lea. Deşi monarhiile au continuat principiul privilegiilor, în practică dreptul la brevet
era recunoscut în toate aceste ţări. Revoluţia industrială extinzându-se în lume, numărul brevetelor de
invenţie a cunoscut o adevărată explozie. În paralel, au apărut şi îmbunătăţiri calitative. Astfel, simplii
importatori de tehnică nu au mai fost trataţi la fel ca inventatorii, iar acest concept nou a fost dezvoltat
şi a condus la re-definirea şi, uneori, la simplificarea formalităţilor. Sistemul înregistrărilor predomina,
cu excepţia Statelor Unite ale Americii, unde examinarea individuală s-a introdus în 1836. Deşi, în
general, străinii puteau să obţină brevete autohtone, brevetarea unei invenţii în mai multe ţări era
destul de rară, pe de o parte deoarece o asemenea necesitate nu apăruse, iar pe de altă parte din cauza
complexităţii procedurilor care făceau protecţia multiplă foarte complicată şi cu o eficacitate
îndoielnică.
Cu toate acestea, existenţa brevetelor a fost resimţită ca o piedică pentru comerţul
internaţional. În ţările membre ale Uniunii Vamale a Statelor Germane ("Zollverein"), anterior
constituirii imperiului unit din secolul al XIX-lea, titularul unui brevet de invenţie îşi pierdea dreptul
de a se opune importului bunurilor protejate prin brevet în locul unde au fost produse în alte state ale
Uniunii. Ca urmare a succesului comerţului liber, sistemul brevetelor părea că va fi abandonat odată cu
renunţarea la barierele vamale. Totuşi, inventatorii şi asociaţii acestora, adică industriaşii din cele mai
dezvoltate ţări din punct de vedere tehnic, au reacţionat şi au lansat ideea protecţiei internaţionale a
invenţiilor. În cadrul expoziţiei Internaţionale de la Viena din 1873, congresul pentru brevete de
invenţie a avansat diverse idei cu privire la acest subiect. În acelaşi timp, criza economică a dus la
retragerea încrederii în eficienţa comerţului liber, astfel încât tentativele de abolire a brevetelor au fost
respinse. În cadrul următoarei Expoziţii internaţionale, desfăşurate la Paris, un congres internaţional a
început să schiţeze o soluţie pentru protecţia internaţională a proprietăţii industriale. Organizarea unei

16
"Letter Patent".

5
conferinţe diplomatice a condus la semnarea, la 20 martie 1883, a convenţiei ce a înfiinţat Uniunii
pentru Protecţia Proprietăţii Industriale.
5.3. Scurt istoric. Perioada internaţionalizării. Odată cu semnarea Convenţiei de la Paris, a
început perioada internaţionalizării proprietăţii industriale şi, în special, a sistemului de brevetare.
Uniunea de la Paris a stabilit cadrul în care s-a realizat progresul ulterior, prin revizuirea periodică a
convenţiei transmiţându-se mai uşor şi mai eficient protecţia invenţiilor provenite dintr-o ţară membră
a Uniunii în alte ţări.
În cadrul Conferinţei Diplomatice de la Stockholm din 1967, s-a încheiat acordul pentru
înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Industriale (care a devenit o organizaţie specializată a
Organizaţiei Naţiunilor Unite), fiind prevăzute uniunile pentru proprietate industrială şi pentru drept de
autor ca structuri permanente.
Convenţia de la Paris a prevăzut, de la bun început, posibilitatea ca statele membre să încheie
"acorduri speciale" între ele cu privire la proprietatea industrială. Această posibilitate a fost folosită pe
larg, mai ales prin încheierea în 1970 a Tratatului de cooperare în materia brevetelor (PCT),
administrat de Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale, precum şi, în 1973, a Convenţiei
europene pentru brevetele de invenţie, administrate de Oficiul European al Brevetelor de Invenţie
(EPO).
6. Problema naturii juridice a dreptului inventatorului17.18 Concepţia conform căreia
dreptul inventatorului este un drept de proprietate. Odată născute, drepturile inventatorului trebuia
să fie încadrate în clasificarea drepturilor subiective, ceea ce presupunea stabilirea naturii lor juridice.
În anul 1791, în raportul prezentat Adunării Constituante a Franţei, Chapelier arăta: "Cea mai
sacră, cea mai legitimă, cea mai inatacabilă şi, s-ar putea spune, cea mai personală dintre toate
proprietăţile este opera intelectuală, fructul gândirii scriitorului"19. În felul acesta, nu numai că a fost
consacrată expresia "proprietate industrială, literară şi artistică", dar, totodată, prin legislaţia adoptată
în timpul Revoluţiei franceze, recunoscându-se pentru prima oară - în forma lor modernă - drepturile
inventatorului (ca şi, de altfel, pe cele ale autorului operelor literare, artistice şi ştiinţifice), acestora le-
a fost conferită calificarea de drepturi de proprietate.
În condiţiile în care primele legi care au reglementat aceste drepturi sunt categorice în a le
califica drepturi de proprietate, conforme dreptului natural, fiind confirmate şi de jurisprudenţă,
legislaţia de mai târziu evită calificarea expresă ca drept de proprietate, aceasta fiind înlocuită cu
reglementarea propriu-zisă a conţinutului dreptului. Aceeaşi atitudine caracterizează şi jurisprudenţa.
Astfel, o decizie a Curţii de Apel din Paris din 8 decembrie 1853 cuprinde următorul considerent:
„Creaţia unei opere literare sau artistice constituie, în folosul autorului ei, o proprietate al cărei
fundament se află în dreptul natural şi dreptul ginţilor...”20.21 Ulterior, la 25 iulie 1887, Curtea de

17
Pentru prezentări de ansamblu ale celor mai importante concepţii cu privire la natura juridică a
drepturilor inventatorului, a se vedea: B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 19 - 22; Y.
Eminescu, Dreptul de inventator, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 128 - 141; A. Ionaşcu, N. Comşa,
M. Mureşan, Dreptul de autor, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 51 - 54; St. Cărpenaru, Drept civil.
Drepturile de creaţie intelectuală, Universitatea din Bucureşti, 1971, p. 12 - 17 şi 61 - 62; A. Petrescu,
Introducere, p. 27 - 28; A. Strowel, Droit d'auteur et copyright. Divergences et convergences. Étude de droit
comparé, Établissements Émile Bruylant, Bruxelles, Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris,
1993, p. 81 - 129; A. Lucas, H.-J. Lucas, Traité de la propriété litéraire et artistique, ediţia a II-a, Litec,
Paris, 2000, p. 24 – 29; O. Calmuschi, Dreptul proprietăţii intelectual; Ed. Universităţii „Titu Maiorescu”,
Bucureşti, 2004, p. 17.
18
Avându-se în vedere numeroasele aspecte complementare, problema naturii juridice a drepturilor
inventatorului a fost, adeseori, analizată împreună cu problema naturii juridice a drepturilor de autor
(drepturile autorilor de opere literare, ştiinţifice sau artistice). De aceea, în mod inevitabil, şi în cadrul
prezentei lucrări se fac referiri la natura juridică a dreptului de autor.
19
Apud St. Cărpenaru, op.cit., p. 15.
20
Apud Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 129.
21
Aceeaşi concepţie rezultă şi din următoarele considerente ale deciziei din 17 martie 1887 a
Tribunalului Ilfov, Secţia a II-a: "Şi cum proprietatea literară este aceea care se recunoaşte mai facil decât
toate proprietăţile şi care este cea mai bine imprimată de personalitatea autorului (titularul dreptului).

6
Casaţie statuează că „Departe de a constitui o proprietate ca aceea definită şi organizată de Codul civil
pentru mobile şi imobile, drepturile de autor nu dau titularilor lor decât privilegiul exclusiv al unei
exploatări temporare.”22
În decursul timpului, concepţia conform căreia drepturile inventatorului constituie un drept de
proprietate a fost criticată pentru mai multe motive. Astfel, s-a arătat că, spre deosebire de dreptul de
proprietate, dreptul autorului şi inventatorului este un drept temporar. În condiţiile în care caracterul
exclusiv şi opozabil tuturor este elementul comun principal, care leagă drepturile intelectuale de
dreptul de proprietate, totuşi analogia nu mai poate fi continuată. Drepturile intelectuale nu se pot
dobândi prin prescripţie, nu sunt sancţionate de acţiunea în revendicare, nu sunt supuse aceleiaşi
reglementări cu dreptul de proprietate. Asimilarea lor cu dreptul de proprietate nu dezvăluie conţinutul
acestor drepturi, care consistă, de fapt, într-un monopol de exploatare sustras (spre deosebire de cel pe
care îl conferă proprietatea corporală) legii concurenţei.
7. Concepţia conform căreia drepturile intelectuale constituie o categorie distinctă de
drepturi. Pornind de la clasificarea romană a drepturilor în drepturi personale (iura in persona ipsa),
drepturi obligaţionale (iura in persona aliena) şi drepturi reale (iura in re materiali), E. Picard a
adăugat, în anul 187723, o a patra categorie de drepturi patrimoniale: drepturile intelectuale.
Această idee a fost adoptată ulterior de numeroşi jurişti24 şi, de asemenea, a fost consacrată în
unele acte normative25.
Şi teoria drepturilor intelectuale a fost criticată, arătându-se că, dacă eticheta „drepturi
intelectuale” este potrivită pentru a desemna drepturile inventatorului, ea apare cu totul
necorespunzătoare atunci când este aplicată mărcilor de fabrică sau numelui comercial. Construcţia are
un caracter negativ, fiind întemeiată pe afirmaţia că drepturile intelectuale nu sunt nici drepturi reale şi
nici drepturi de creanţă, dar fără a se arăta care este natura lor.

Cu toate că această proprietate este compusă cu idei care rătăcesc în caietul trecutului, fondul comun din care
se adapă inteligenţele, dar căutarea acestor idei, combinarea lor, de multe ori foarte nouă, încât se pare că
nimeni nu le-a cunoscut până azi, munca aceasta, lungă şi răbdătoare ce omul îndeplineşte cu atâta greutate,
sondând adâncimile viitorului sau plimbându-şi cugetarea sa în infinitele drumuri ale imaginaţiei, sau fixând-
o neîncetat asupra tabloului aşa de mişcător al societăţilor, muncă ce profită splendorii unei ţări, în care un
autor sau scriitor şi-a uzat viaţa şi de multe ori şi-a absorbit şi averea sa, nu poate fi produsul tuturor, şi
foloasele nu le poate pierde nici el şi nici descendenţii săi.
Autorul unei opere, folosindu-se de dânsa după dorinţa sa, exercitând-o după voinţa sa, cedând-o, vânzând-o
şi transmiţând-o prin toate mijloacele de drept civil, putând a-şi corija şi modifica opera sa, putând a o
suprima în tot sau în parte, după interesele averii sale, după grijile, după inspiraţiile conştiinţei sale, rezultă că
dreptul de proprietate al unui autor este complet şi absolut, având astfel jus utendi et abutendi, caracter
esenţial al dreptului de proprietate.
Astfel fiind, deşi nu avem o lege specială care să reglementeze dreptul de proprietate literară, însă ea
întrunind condiţiile unei adevărate proprietăţi, art. 480 C. civ., care reglementează în general dreptul de
proprietate, tot el reglementează şi dreptul de proprietate literară; prin urmare, acest drept există şi este
prevăzut într-un mod implicit în art. 480 C.civ. [ …]" (publicată în Drept civil român. Culegere de speţe.
Dreptul de autor şi dreptul de proprietate industrială. Legislaţie", de F. Ciutacu, Editura LVS Crepuscul,
Bucureşti, 2001, p. 26 - 27).
22
Idem.
23
Pentru această precizare, a se vedea Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 131. Ulterior, teoria a fost
dezvoltată de către autorul său în Le droit pur, Flammarion, Paris, 1920, p. 94.
24
A se vedea, de exemplu, A. Colin şi H. Capiant, Traité de droit civil, volumul I, Paris, Dalloz,
1953, p. 36 şi 846 - 847; G. Marty, P. Raynaud, Droit civil, vol. I, Sirey, 1956, p. 248 - 250 şi 482; P.
Mathely, Le nouveau droit francais des brevets des inventions, Librairie du Journal de Notaires et des
Avocats, Paris, 1991, p. 286. De asemenea, cu unele deosebiri, a se vedea şi J. Dabin, Le droit subjectif,
Dalloz, Paris, 1952, p. 103 - 105 (care, în esenţă, consideră că este vorba despre un „jus in re incorporali”,
care se aseamănă cu proprietatea pentru că implică stăpânirea asupra unui bun, dar un bun incorporal, drept
subiectiv care, deşi implică atât prerogative patrimoniale, cât şi prerogative personale, are totuşi un caracter
unitar).
25
De pildă, Legea dreptului de autor adoptată în Belgia în 1886.

7
 8. Concepţia bunurilor imateriale ca o categorie distinctă de drepturi patrimoniale.
Teoria existenţei unei categorii distincte de drepturi, denumite „drepturi asupra bunurilor imateriale”, a
fost elaborată de juristul german J. Kohler26 şi domină încă dreptul german şi pe cel elveţian.27 Teoria
lui J. Kohler accentuează asupra naturii diferite a obiectului asupra căruia poartă drepturile
„intelectuale”, pentru a arăta de ce titularii lor sunt singurii judecători ai oportunităţii publicării
acesteia, precum şi de ce, pe de altă parte, ar fi de neconceput ca „acest drept absolut să fie perpetuu,
pentru că, asemenea ideilor, creaţiile de formă au, în momentul în care creatorul lor a decis să le
livreze publicului, o forţă de propagare care nu poate fi la infinit contrariată de voinţa suverană a unuia
singur."28
Şi această concepţie a fost criticată, întrucât, întrucât porneşte de la o confuzie între drept şi
obiectul asupra căruia acesta poartă (bunul imaterial), în condiţiile în care, în realitate, conţinutul
acestui drept este monopolul de exploatare.
9. Concepţia drepturilor de clientelă. Noţiunea de drepturi de clientelă a fost introdusă în
dreptul modern de P. Roubier, care a pornit de la utilitatea economică a drepturilor numite până atunci
intelectuale, constatând că acestea tind, fiecare în parte, sub diferite forme, la cucerirea clientelei fie
pentru un bun imaterial (invenţie, operă de artă), fie cu ajutorul unui bun imaterial (marcă, nume,
emblemă).29
Teoria drepturilor de clientelă a fost supusă unor variate critici, dintre care cea mai importantă
este aceea că, într-o asemenea concepţie, aspectul moral al dreptului este lăsat în umbră.
10. Concepţia drepturilor de monopol. Susţinută de R. Franceschelli30, această concepţie
face din drepturile autorilor şi inventatorilor o categorie distinctă de drepturi, denumite drepturi de
monopol, pentru a se sublinia caracterul lor structural fundamental şi, totodată, elementul lor
funcţional (funcţia de concurenţă pe care o exercită). Analizând conţinutul drepturilor al căror loc îl
caută în clasificarea generală, R. Franceschelli relevă ca fiind de esenţa lor dreptul de a realiza şi
exploata economic obiectul invenţiei sau operei, precum şi dreptul de a împiedica pe terţii care au
cumpărat obiectul de a-l reproduce, multiplica şi vinde.
Cea dintâi dintre aceste facultăţi aparţine însă inventatorului şi autorului în temeiul dreptului
comun, care atribuie celui care a creat un bun rezultatul creaţiei sale şi dreptul de a trage din el
foloasele pe care le comportă. Dimpotrivă, cea de-a a doua facultate menţionată mai sus este
recunoscută autorilor şi inventatorilor în temeiul legii speciale care „adaugă situaţiei rezultate din
aplicarea dreptului comun, acest jus prohibendi, acest jus excludendi alios.”31
Pe baza identificării trăsăturilor caracteristice ale drepturilor autorilor şi inventatorilor, autorul
acestei teorii arată că drepturile analizate nu pot fi încadrate în categoria drepturilor obligaţionale,
întrucât au un caracter absolut, iar nu relativ şi, de aceea, dreptul de monopol constituie cel mai
potrivit concept în care să fie încadrate.
Teoria drepturilor de monopol a fost criticată, printre altele, pentru că ignoră aspectul moral al
dreptului subiectiv analizat.
11. Concepţia personalităţii dreptului autorului sau inventatorului. Potrivit acestei teorii
(care, spre deosebire de cele expuse anterior, are un caracter monist), dreptul moral şi dreptul privativ
de exploatare sunt două aspecte ale aceluiaşi drept, care ar avea un caracter personal. Această
concepţie a fost susţinută mai ales în Germania. Totuşi, în doctrină şi jurisprudenţă este respinsă

A se vedea J. Kohler, Forschungen aus dem Patentrecht, Mannheim, 1888, p. 116 şi urm; idem,
26

Handbuch des deutschen Patentrechts, Mannheim, 1900, p. 58 şi urm. (apud Y. Eminescu, op.cit., p. 133).
Sub acest din urmă aspect, a se vedea A. Troller, Précis du droit de la propriété immatérielle,
27

Helbing & Lichtenhalhn Editions S.A. Bâle, 1978 (traducere de K. Troller şi V. Vessely din limba germană a
Kurzlehrbuch des Immaterialguterrechts, 1976), p. 46 - 47.
28
H. Debois, Le droit d'auteur, Dalloz, Paris, 1950, p. 296.
29
A se vedea P. Roubier, Le droit de la propriété industrielle, volumul I, Sirey, Paris, 1952, p. 104.
Teoria a fost dezvoltată pentru prima dată de către autorul său în studiul Droits intellectuels au droits de
clientéle, publicat în „Revue trimestrielle de droit civil”, 1935, p. 268 şi urm.
30
A se vedea R. Franceschelli, Nature juridique des droits de l'auteur et de l'inventeur, în
„Mélanges en l'honneur de Paul Roubier”, volumul II, Paris, Dalloz, 1961, p. 453 - 466.
31
R. Franceschelli, op. cit., p. 445 (apud Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 135).

8
tendinţa de a reduce dreptul privativ de exploatare la un simplu aspect al dreptului moral, ca fiind
artificială şi forţată.32
12. Concepţii elaborate în doctrina juridică română postbelică. Următoarele concepţii au
fost elaborate în doctrina juridică română postbelică în privinţa naturii juridice a dreptului subiectiv al
inventatorului:33 complex de drepturi patrimoniale şi personal-nepatrimoniale; drept personal-
nepatrimonial; drept real purtând asupra unui bun incorporal care este destinat utilizării în industrie.
12.1. Concepţia conform căreia dreptul subiectiv de inventator constituie un complex de
drepturi patrimoniale şi personal-nepatrimoniale. Teoria naturii complexe a dreptului subiectiv de
inventator a fost susţinută pentru prima dată în doctrina juridică română de M.-I. Eremia34 pe baza
următoarelor categorii de argumente:35
a) existenţa dispoziţiilor Decretului nr. 321/1956 privind dreptul de autor, care se referă în
mod expres la drepturile patrimoniale şi nepatrimoniale ale autorului;
b) interpretarea art. 54 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele
juridice, în sensul că, prin referirea la „dreptul personal nepatrimonial” al autorului şi inventatorului,
textul lasă în afara reglementării sale aspectul patrimonial al acestui drept;
c) complexul de drepturi al autorului, prevăzut de art. 3 din menţionatul Decret nr. 321/1956,
cuprinde două drepturi de natură necontestat patrimonială, şi anume: dreptul de a trage foloase
patrimoniale din reproducerea, difuzarea, reprezentarea sau executarea operei şi dreptul la reparaţie
patrimonială în caz de folosire fără drept a operei;
d) necesitatea de a lega dreptul la recompensă şi celelalte drepturi patrimoniale ale autorului
de faptul juridic al creaţiei, înlăturând astfel concluzia că ele ar izvorî „dintr-o concesiune mai mult
sau mai puţin arbitrară a legii.”
Teza caracterului complex al drepturilor autorilor a fost expusă pe larg şi de C. Stătescu,
arătându-se că, în cadrul dreptului român, nu se poate ignora clasificarea atributelor autorului în
drepturi personal- nepatrimoniale şi drepturi patrimoniale, întrucât o asemenea împărţire este adoptată
în chiar actele normative care reglementează dreptul de autor.36
De asemenea, St. Cărpenaru s-a raliat acestei teorii, arătând că "dreptul de autor, ca şi dreptul
de inovator este un drept subiectiv complex în al cărui conţinut intră deopotrivă drepturi personale
nepatrimoniale şi drepturi patrimoniale, fără ca unele dintre ele să aibă primatul asupra celorlalte."37
Această concepţie a fost însă criticată38 pentru următoarele raţiuni:
a) În ceea ce priveşte argumentul dedus din existenţa în complexul de drepturi ale autorului a
unor facultăţi al căror caracter patrimonial nu poate fi contestat, s-a arătat că, cel puţin referitor la
dreptul la reparaţia prejudiciilor cauzate prin încălcarea dreptului personal-nepatrimonial (în cazul
prevăzut de art. 3 pct. 6 din Decretul nr. 321/1956, prin încălcarea dreptului de a consimţi la folosirea
operei de către alţii), argumentul este neconcludent. Într-adevăr, potrivit art. 54 din Decretul nr.
31/1954, modificat prin Legea nr. 4/1956, „Persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume
ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputaţie, în dreptul personal nepatrimonial de autor al
unei opere ştiinţifice, artistice ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial
va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai
sus-arătate.” Aceasta este reparaţia morală şi socială a încălcării drepturilor personal-nepatrimoniale
recunoscute de lege. Dacă, însă, încălcarea unui drept personal-nepatrimonial „pricinuieşte titularului
[...] vreo pagubă patrimonială, legea civilă obligă pe cel care prin fapta sa ilicită, a cauzat această

32
A se vedea P. Roubier, op. cit., vol. I, p. 89 - 90
33
Reamintim faptul că analiza naturii juridice a drepturilor inventatorului este, sub numeroase
aspecte, identică în raport cu analiza naturii juridice a dreptului de autor.
34
A se vedea M.-I. Eremia, Dreptul inovatorului, în revista „Studii şi cercetări juridice”, nr. 2, 1957,
p. 179 – 203.
35
A se vedea Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 138.
36
A se vedea C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală.
Succesiunile, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 46 - 51.
37
St. Cărpenaru, op.cit., p. 62.
38
A se vedea Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 138 - 140.

9
pagubă să i-o repare integral, cel mai adesea pe calea despăgubirilor băneşti, potrivit regulilor
privitoare la responsabilitatea civilă.”39 Prin urmare, dreptul la reparaţie, care poate fi şi patrimonial,
există şi în cazul dreptului la nume, onoare etc., a căror natură de drepturi personal-nepatrimoniale nu
a fost niciodată contestată. Este evident că nu s-ar putea susţine că dreptul la nume sau la onoare nu ar
fi un drept personal-nepatrimonial, pentru simplul motiv că şi în cazul încălcării acestui drept se face
aplicarea principiului general al răspunderii civile.
Este indiscutabil că, şi în cazul aplicării art. 3 pct. 6 din Decretul nr. 321/1956 privitor la
dreptul de autor, autorul va trebui să facă dovada pagubei patrimoniale suferite prin încălcarea
dreptului său, pentru că, altfel, instanţa ar fi în imposibilitate să aprecieze cuantumul daunelor ce ar
avea de acordat.
b) Argumentul dedus din interpretarea art. 54 din Decretul nr. 31/1954 nu este concludent,
întrucât din faptul că legiuitorul foloseşte exprimarea „dreptul personal nepatrimonial” al autorului şi
inventatorului se poate deduce tot atât de bine că formula califică dreptul subiectiv al autorilor şi
inventatorilor în ansamblul prerogativelor sale.
c) Cât priveşte argumentul dedus din necesitatea de a lega dreptul la recompensă şi celelalte
drepturi patrimoniale de faptul creaţiei, în mod direct iar nu mediat, acesta trebuie înlăturat pentru
următoarele motive:
- soluţia propusă nu satisface această necesitate decât în parte, şi anume pentru primul din cele
două drepturi patrimoniale enumerate, dreptul la reparaţie rămânând şi în acest caz legat numai în mod
mediat de faptul creaţiei, şi anume prin delictul civil de încălcare a dreptului autorului;
- dreptul la recompensă, fiind o formă de retribuţie pentru muncă, este în modul cel mai strâns
legat de munca creatoare, şi ar fi greu să se imagineze o legătură mai strânsă;
- în sfârşit, chiar în ipoteza că dreptul autorului sau inventatorului ar fi privit ca un complex de
drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale, încă şi atunci ele îşi au, în ultimă analiză, izvorul în lege, care
recunoaşte aceste drepturi şi, prin urmare, nici adoptând soluţia propusă nu am fi la adăpostul criticii
legate de caracterul arbitrar al concesiunii legii.
12.2. Concepţia conform căreia dreptul subiectiv al inventatorului este un drept
personal-nepatrimonial. Această concepţie a fost pentru prima dată elaborată de către A. Ionaşscu40,
fiind ulterior împărtăşită şi de către Y. Eminescu.41 Astfel, analizând conţinutul dreptului de autor,
definit de art. 3 din Decretul nr. 321/1956, A. Ionaşcu învederează dependenţa elementelor
patrimoniale care alcătuiesc acest conţinut de drepturile personal-nepatrimoniale, ajungând la
concluzia că „dreptul de autor este un drept personal nepatrimonial ce dă naştere, pe cale de
consecinţă, şi la drepturi de ordin patrimonial care, fiind împletite organic cu cele de ordin personal-
nepatrimonial, formează un tot unitar.”42 Acelaşi autor subliniază caracterul precumpănitor al dreptului
nepatrimonial de autor atât prin raportul de întâietate al elementelor nepatrimoniale faţă de cele
patrimoniale, cât şi prin caracterul drepturilor patrimoniale de a fi consecinţa celor personal-
nepatrimoniale şi, în sfârşit, prin ocrotirea, nelimitată în timp, a conţinutului unor drepturi personal-
nepatrimoniale.43
Împărtăşind aceeaşi concepţie, Y. Eminescu a arătat că, pentru a se determina natura unui
drept, trebuie să se ţină seama de ceea ce, în conţinutul acelui drept, este de esenţa sa. Or, ceea ce este
de esenţa dreptului de autor şi de inventator este conţinutul său personal- nepatrimonial. Aşa se explică
faptul că dreptul de autor, ca şi acela de inventator, pot exista fără a comporta vreo prerogativă
patrimonială, dar existenţa lor în afara prerogativelor nepatrimoniale este de neconceput.

39
Tr. Ionaşcu, Numele şi domiciliul persoanei fizice în lumina recentei legislaţii, în „Analele
Universităţii C.I. Parhon”, Seria ştiinţe sociale. Ştiinţe juridice, nr. 6/1956, p. 216.
40
A se vedea A. Ionaşcu, Dreptul de autor în legislaţie, în revista "Justiţia nouă", nr. 6/1961, p. 35
şi urm.
41
A se vedea Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 140 - 141.
42
A. Ionaşcu, op.cit., p. 40.
43
Prin drepturi personal-nepatrimoniale se înţeleg drepturile ”de natură morală, intim legate de
persoana omului [...] şi prin care se garantează şi ocroteşte personalitatea omului, adică calitatea lui de a fi
subiect de drepturi, în existenţa şi integritatea sa corporală, ca şi în diferitele sale manifestări, morale sau
intelectuale [...]” (Tr. Ionaşcu, op. cit., p. 215).

10
 12.3. Concepţia conform căreia dreptul subiectiv al inventatorului este un drept real
purtând asupra unui bun incorporal şi care este destinat utilizării în industrie. Această concepţie
- pe care o împărtăşim - a fost elaborată de A. Petrescu44, care, pornind de la distincţia dintre conceptul
de drept subiectiv de proprietate industrială stricto sensu şi, respectiv, conceptul de drept subiectiv de
proprietate industrială lato sensu45, cel dintâi fiind identificat cu dreptul de exploatare exclusivă care
poartă asupra unei creaţii industriale (de exemplu, invenţia) sau a unui semn distinctiv al unei
asemenea activităţi industriale, ajunge la concluzia că problema naturii juridice a dreptului subiectiv
de proprietate industrială stricto sensu se soluţionează prin stabilirea naturii juridice a dreptului
exclusiv de exploatare.
Sub acest din urmă aspect, se arată că este evident că, în legătură cu creaţiile intelectuale, se
nasc atât drepturi personal-nepatrimoniale, cât şi drepturi patrimoniale, dar de aici nu se poate trage,
mai departe, concluzia că ne aflăm în prezenţa unui drept complex, fiindcă, în realitate, este vorba
despre o sumă de drepturi distincte.46 Se remarcă, de asemenea, că drepturile născute în legătură cu
o creaţie industrială nu întotdeauna au ca obiect însăşi acea creaţie industrială; astfel, de exemplu, dacă
este adevărat că obiectul direct al dreptului de exploatare a invenţiei este invenţia însăşi, nu mai puţin
adevărat este şi că drepturile personal-nepatrimoniale ale inventatorului au ca obiect respectul
personalităţii autorului.
Sub un alt aspect, se mai observă că există unanimitate în sensul că în legătură cu marca nu se
nasc drepturi personal-nepatrimoniale, ci numai dreptul de exploatare exclusivă a mărcii, care - din
nou în mod necontestat - are natura unui drept patrimonial. Aşa fiind, este firesc să se considere că
dreptul de proprietate industrială asupra mărcii (sau asupra unui alt semn distinctiv utilizat în
industrie), precum şi cel asupra unei creaţii industriale (de exemplu, invenţia) să aibă aceeaşi natură
juridică.
Analiza caracterelor juridice ale dreptului de exploatare exclusivă47 duce la concluzia că acesta
nu poate fi încadrat tale quale într-una sau alta dintre categoriile clasice de drepturi patrimoniale
civile: drepturi de creanţă şi, respectiv, drepturi reale.
Este însă cert că dreptul de exploatare exclusivă, care are caracter relativ, nu poate fi
considerat un drept de creanţă.
Pe de altă parte, acest drept subiectiv se apropie de dreptul (clasic) de proprietate, deşi între
cele două drepturi există diferenţe certe, şi anume:
sub aspectul obiectului (obiect incorporal, iar nu un lucru);
sub aspectul duratei în timp (caracter temporar, iar nu perpetuu);
sub aspectul ocrotirii în spaţiu (caracter teritorial, iar nu ocrotire indiferent de teritoriul în care obiectul
este plasat).
Sunt, totuşi, deosebit de semnificative asemănările dintre cele două drepturi subiective, astfel:
ambele se exercită direct asupra obiectului lor (creaţia industrială sau semnul distinctiv, respectiv,
lucrul), fără să fie necesar concursul altor persoane; prerogativele componente sunt, mutatis mutandis,
identice; trăsăturile de drept absolut, patrimonial, transmisibil le sunt comune.
Aşa fiind, se concluzionează că dreptul subiectiv de proprietate industrială stricto sensu
este un drept real ce poartă asupra unui bun incorporal care este destinat utilizării în industrie.
SECŢIUNEA A II-A
CONŢINUTUL DREPTULUI SUBIECTIV DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ ASUPRA
INVENŢIEI

44
A se vedea A. Petrescu, Introducere, p. 29 - 33.
45
Reamintim că prin drept subiectiv de proprietate industrială lato sensu se înţelege “acea sumă de
drepturi care se nasc în legătură cu un obiect al proprietăţii industriale; incontestabil, printre acestea se
găseşte şi dreptul de folosinţă exclusivă a acelui bun, deci şi dreptul de proprietate industrială stricto sensu,
ca drept care dă nota specifică acestui complex de drepturi” (A. Petrescu, Introducere, p. 33).
46
Caracterul distinct al acestor drepturi subiective rezultă, printre altele, din faptul că ele nu se nasc în
acelaşi moment; de exemplu, dreptul la calitatea de autor al invenţiei se naşte în chiar momentul creării acesteia,
pe când dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei se naşte din momentul depozitului reglementar, cu condiţia
eliberării brevetului.
Pentru caracterele juridice ale dreptului subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei, a se
47

vedea supra, Secţiunea I a prezentului capitol.

11
 §1.
DREPTUL DE EXPLOATARE A INVENŢIEI
1. Generalităţi. Planul expunerii. Conţinutul dreptului de proprietate industrială asupra invenţiei
trebuie examinat sub două aspecte, al căror ansamblu determină specificul acestui drept:
a) conţinutul exploatării pe care este îndrituit să o exercite titularul asupra invenţiei (dreptul de
exploatare a invenţiei) - care este latura “pozitivă” a dreptului;
b) conţinutul exclusivităţii recunoscute titularului (dreptul la exclusivitatea exploatării invenţiei) –
care este latura “negativă” a dreptului. De aceea, analiza conţinutului dreptului de proprietate
industrială asupra invenţiei presupune analiza, separată, a acestor două laturi. În plus, este necesară
analizarea şi a dreptului provizoriu de exploatare exclusivă a invenţiei.
2. Dreptul de exploatare a invenţiei brevetate. Prerogativele componente. Asemănător
reglementării anterioare, nici Legea nr. 64/1991 nu conţine un text general privitor la prerogativele ce
alcătuiesc latura pozitivă a dreptului de proprietate industrială asupra invenţiei. De aceea, pentru
identificarea acestora, este necesară raportarea la natura juridică a acestui drept - drept real purtând asupra
unui bun incorporal utilizat în industrie48 -, spre a constata existenţa prerogativelor jus possidendi, jus
utendi, jus fruendi şi jus abutendi (evident, cu nuanţele impuse de specificul materiei).49 De asemenea, în
acelaşi scop poate fi continuată raportarea la art. 31 alin. (2) în sensul de a se socoti că titularul brevetului
deţine anumite prerogative50 care, dacă ar fi utilizate fără consimţământul său de către o altă persoană, ar fi
socotite ilicite. Astfel, deşi noua reglementare (la fel ca şi cea anterioară) nu conţine un text general care să
stabilească direct conţinutul dreptului de exploatare exclusivă, nu mai puţin, totuşi, ea permite a se adăuga
încă un procedeu de identificare indirectă a prerogativelor. Este vorba despre împrejurarea că în art. 31 alin.
(2) din Legea nr. 64/199151 sunt enumerate (ca o noutate faţă de Legea nr. 62/1974) activităţile ce sunt
interzise terţilor, dacă nu există autorizarea în acest sens a titularului de brevet. Aşa fiind, se va înţelege că,
indirect, se reglementează prerogativele ce compun dreptul de exploatare a invenţiei, fiindcă ceea ce este
interzis terţilor este permis titularului de brevet52.53
2.1. Jus possidendi. Prerogativa posesiei acelui bun incorporal care este creaţia intelectuală a
invenţiei are semnificaţia că titularul brevetului are posibilitatea de a cunoaşte acea creaţie intelectuală şi de
a decide dacă şi în ce modalitate să o utilizeze.54
2.2. Jus utendi.55 Prerogativa dreptului de a folosi invenţia pentru sine are semnificaţia că titularul
brevetului poate fabrica produsele, pe care, apoi, are posibilitatea de a le folosi sau poate folosi procedeele
ori metodele ce constituie obiectul brevetului.

48
A se vedea supra, Secţiunea a II-a din cadrul Capitolului I al prezentului titlu.
49
A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 122-123. În sensul că titularul brevetului dispune, practic,
de prerogativele usus, fructus şi abusus, la fel ca şi în cazul dreptului de proprietate, a se vedea: J.-M. Mousseron,
Traité des brevets. L’obtention des brevets, Editura Librairies Techniques, Paris, 1984, p. 47; J. Schmidt-
Szalewski, J.-L. Pierre, Droit de la propriété industrielle, Editura Litec, Paris, 1996, p. 69. Reamintim, de
asemenea, definiţia conform căreia "Prin drept de proprietate industrială, în sens subiectiv, se înţelege
posibilitatea legală (prerogativa sau suma de prerogative) a unei persoane fizice sau juridice de a-şi exercita
şi de a-şi apăra, în anumite condiţii şi în anumite scopuri determinate, posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra
oricărora dintre valorile ocrotite de către normele juridice care alcătuiesc dreptul de proprietate industrială,
considerat în sens obiectiv." (V. Ursa, op.cit., p. 5) (sublinierea noastră, L.M.).
50
Fabricarea, folosirea sau punerea în circulaţie a obiectului unui brevet de invenţie.
51
Conform art. 32 alin. (2), "Este interzisă efectuarea, fără consimţământul titularului, a următoarelor acte:
a) fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirii spre vânzare
ori vânzării, în cazul în care obiectul brevetului este un produs;
b) utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în aceste scopuri al
produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul brevetului este un produs."
În acest sens, a se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Legea privind brevetele de invenţie, în revista
52

“Dreptul” nr. 9/1992, p. 41. [În continuare, această lucrare va fi citată: A.Petrescu, L.Mihai, Legea.].
53
Aceeaşi este situaţia şi în dreptul francez. (A se vedea A. Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 174).
54
A se vedea A. Petrescu, Introducere, p. 23.
55
A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 122.

12
 2.3. Jus fruendi.56 Prerogativa dreptului de a culege “fructele” invenţiei se realizează, în primul
rând, prin comercializarea, oferirea spre vânzare, importul sau exportul, stocarea în vederea
comercializării, oferirii spre vânzare sau folosirii a produselor ce constituie obiectul invenţiei şi, în al
doilea rând, prin încheierea de contracte de licenţă prin care se transmit una sau mai multe dintre
componentele de mai sus ale acestei prerogative sau se transmite folosirea, în totalitate ori parţial, a
procedeului ori metodei ce constituie obiectul brevetului.
2.4. Jus abutendi.57 Prerogativa dispoziţiei din punct de vedere material este inaplicabilă în
privinţa bunurilor incorporale, aşa cum este şi invenţia. Pe de altă parte, prerogativa dispoziţiei juridice are
semnificaţia că titularul brevetului poate cesiona, în tot sau în parte, dreptul subiectiv de proprietate
industrială asupra invenţiei brevetate.
3. Precizări privind dreptul de exploatare a invenţiei de perfecţionare (complementare).58
Anterior modificării Legii nr. 64/1991 prin Legea nr. 203/2002, prin art. 33 şi 36 era reglementat şi
conceptul de „invenţie de perfecţionare” (denumită şi invenţie complementară)59, categorie de invenţie la
situaţia căreia - chiar dacă în prezent acest concept nu mai este reglementat - unele referiri rămân utile din
perspectiva aplicării în timp a legii. Astfel, art. 36 stabilea că "Titularul brevetului unei invenţii de
perfecţionare poate exploata invenţia sa numai cu acordul titularului invenţiei la care se referă
perfecţionarea", cu consecinţa că un asemenea acord nu era necesar pentru brevetarea invenţiei de
perfecţionare (complementare), ci numai pentru exploatarea acesteia, după obţinerea brevetului.
Ulterior modificării efectuate prin Legea nr. 203/2002 (care a abrogat prevederile menţionate ale
art. 36), art. 32 din Legea nr. 64/1991, republicată în anul 2002, dispunea că „Pentru o invenţie dintr-o
cerere de brevet care nu poate fi aplicată fără a aduce atingere unei invenţii dintr-o cerere de brevet
anterioară şi brevetată, OSIM va lua o hotărâre de acordare numai după notificarea tuturor părţilor
interesate cu privire la relaţia dintre invenţii.” Aşadar, nici în temeiul acelui text legal eliberarea însăşi a
brevetului nu era condiţionată de existenţa acordului titularului brevetului anterior, ci era obligatorie doar
efectuarea de către OSIM a comunicărilor necesare pentru ca atât titularul brevetului anterior, cât şi
solicitantul brevetului invenţiei de perfecţionare să se afle în deplină cunoştinţă de cauză asupra relaţiei
dintre cele două invenţii.60 În plus (ceea ce – de altfel - a rămas valabil şi în prezent, după modificările
operate prin Legea nr. 28/2007, care – printre altele – a abrogat61 art. 32), prevederile art. 43 alin. (7) din
Legea nr. 64/1991 permit exploatarea atât a brevetului anterior, cât şi a celui ulterior numai pe baza unor
licenţe obligatorii reciproce62, prin îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: „a) invenţia
revendicată în brevetul ulterior presupune un progres tehnologic important, de interes economic
substanţial în raport cu invenţia revendicată în brevetul anterior;
b) titularul brevetului anterior are dreptul la o licenţă reciprocă, în condiţii rezonabile pentru
utilizarea invenţiei revendicate în brevetul ulterior;
c) utilizarea autorizată în raport cu brevetul anterior este netransmisibilă, cu excepţia cazului în
care este transmis şi brevetul ulterior.”63

56
Idem.
57
Ibidem.
58
A se vedea L. Mihai, „Invenţia. Condiţii de fond ale brevetării. Drepturi”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2002, p. 103.

59
Conform art. 33 în redactarea anterioară republicării Legii nr. 64/1991, “Pentru invenţia care
perfecţionează o altă invenţie protejată printr-un brevet şi care nu poate fi aplicată fără cea brevetată
anterior, durata de valabilitate a brevetului este limitată la aceea a brevetului acordat pentru invenţia pe
care o perfecţionează, fără a putea fi mai scurtă de 10 ani.”
60
Ceea ce, uneori, ar fi putut avea ca efect renunţarea la solicitarea de a se obţine brevetul ulterior.
61
Prin art. I pct. 36 din Legea nr. 28/2007.
Pentru dezvoltări asupra acestei categorii de licenţe obligatorii, a se vedea infra, Titlul al IV-lea,
62

Capitolul al III-lea.
63
Anterior modificării dispuse prin art. I pct. 52 din Legea nr. 28/2007, prevederile lit. c) din alin. 8
al art. 48 aveau o redactare neinteligibilă: „ utilizarea autorizată în raport cu brevetul anterior este
netransmisibilă, cu excepţia cazului în care o licenţă este, de asemenea, transmisă.”

13
 4. Exploatarea invenţiei brevetate – obligaţie a titularului de brevet. Titularul brevetului de
invenţie are nu numai dreptul de exploatare a invenţiei, dar, cu anumite circumstanţieri, acestuia îi revine
şi obligaţia – juridică – de a proceda, în cadrul anumitor termene limită, la exploatarea invenţiei brevetate,
în caz contrar fiind aplicabile sancţiuni (aşa-numitele licenţe obligatorii, conform art. 43-47)64.
§2.
DREPTUL LA EXCLUSIVITATEA EXPLOATĂRII INVENŢIEI
5. Latura negativă a dreptului de proprietate industrială asupra invenţiei este
reglementată prin art. 31 alin. (2), care ca obiect instituirea exclusivităţii exploatării invenţiei.
6. Definiţie. Această latură constituie posibilitatea juridică, recunoscută titularului brevetului,
de a opune tuturor celorlalte persoane prerogativa sa de a exploata invenţia brevetată.65
7. Conţinut. Potrivit art.31 alin. (2), "Este interzisă efectuarea, fără consimţământul
titularului, a următoarelor acte:
a) fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea folosirii,
oferirii spre vânzare ori vânzării, în cazul în care obiectul brevetului este un produs;
b) utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în
aceste scopuri a produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul brevetului
este un procedeu."66
Iar conform alin. (3) al art. 31, "Întinderea protecţiei conferite de brevet sau de cererea de
brevet este determinată de conţinutul revendicărilor. Totodată, descrierea şi desenele invenţiei
servesc la interpretarea revendicărilor."
Conţinutul exclusivităţii este dat, în principiu, de conţinutul - răsturnat - al dreptului de
exploatare, aşadar de conţinutul laturii pozitive a dreptului de proprietate industrială asupra invenţiei.
Exclusivitatea exploatării constituie specificul esenţial al acestui drept subiectiv.
Astfel cum s-a precizat, “Sunt drepturi exclusive acelea care atribuie titularului lor puterea de
a interzice utilizarea unui bun imaterial conform destinaţiei acestuia, în măsura în care legea nu
limitează prin excepţii această prerogativă.”67 Sau, în alţi termeni: “Dreptul titularului brevetului se
numeşte exclusiv pentru că permite excluderea altor persoane de la exploatarea invenţiei şi pentru că
titularul brevetului este singurul căruia i se îngăduie această exploatare atâta timp cât altora nu le este
acordată o autorizare în acest sens, de exemplu pe calea unei licenţe.”68
Încălcarea prerogativei exclusivităţii, prin oricare dintre activităţile enumerate în art. 31 alin.
(2), atrage posibilitatea recurgerii la o acţiune – de asemenea specifică – denumită “acţiune în
contrafacere” şi care, în principiu, este rezervată titularului brevetului de invenţie. Trebuie însă
subliniat că enumerarea cuprinsă în art. 31 alin. (2) este limitativă, astfel încât numai pentru săvârşirea
acestor activităţi – nominalizate – este admisibilă acţiunea în contrafacere.69
Pe de altă parte, astfel cum s-a subliniat70, conţinutul dreptului la exclusivitatea exploatării
derivă şi din natura dreptului de proprietate industrială de a fi un drept absolut, opozabil erga omnes,

64
A se vedea, de asemenea, infra, Titlul al IV-lea, Capitolul al III-lea. În Statele Unite ale Americii,
nu există obligaţia titularului de brevet de a exploata invenţia, sub sancţiunea instituirii unei licenţe
obligatorii; nu mai puţin, o asemenea neexploatare poate determina implicaţii pe planul legislaţiei anti-trust.
(A se vedea A. R. Miller, M. Davis, Intellectual Property: Patents, Trademarks and Copyright in a Nutshell,
ediţia a II-a, West Publishing Co., St. Paul, 1990, p. 129).
65
“Exclusivitatea, care caracterizează dreptul titularului de brevet, se traduce prin opozabilitatea
absolută a prerogativelor sale” (J. Schmidt-Szalewski, J. L. Pierre, op.cit., p. 69).
66
Conform art. 6 alin. (1), “Un brevet poate fi acordat pentru orice invenţie având ca obiect un produs sau un
procedeu […].” Pentru o enumerare a categoriilor de invenţii care au ca obiect un produs şi, respectiv, un
procedeu, a se vedea regulile 11 şi 12 din Regulament.
67
A. Troller, Précis du droit de la propriété industrielle, Editura Helbing & Lichtenhahn Editions
Bâle, 1978, traducere în limba franceză de K. Troller şi V. J. Vesely, p. 43.
68
*** Intellectual Property Reading Material, World Intellectual Property Organization, Geneva,
1998, ediţia a 2-a, p. 24.
69
În acest sens, a se vedea: B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 131; A. Chavanne, J.-
J. Burst, op.cit., p. 252 – 253.
70
A se vedea A.Petrescu, L.Mihai, Invenţia, p. 129.

14
cu consecinţa că titularul său poate pretinde tuturor celorlalte persoane să nu întreprindă nici o
activitate – oricare ar fi natura acesteia - prin care să stânjenească existenţa acestui drept subiectiv. De
aceea, încălcarea obligaţiei negative generale71 a subiecţilor pasivi dă dreptul la utilizarea acţiunilor de
drept comun, precum acţiunea în răspundere civilă delictuală sau acţiunea pentru îmbogăţire fără justă
cauză – acţiuni care, însă, de această dată, nu mai sunt condiţionate de dovedirea calităţii de titular al
brevetului de invenţie.
În cele ce urmează, vor fi analizate – succint - activităţile enumerate limitativ în cuprinsul art.
31 alin. 2 şi a căror efectuare de către terţi constituie contrafacere.72
7.1. Fabricarea produselor. Fabricarea produselor constă în realizarea materială a unui obiect
identic ori similar cu cel ce formează obiectul-produs al invenţiei brevetate. Este suficientă fabricarea
produsului, chiar dacă acesta nu a fost utilizat ori pus în vânzare. În toate cazurile, fabricarea trebuie să
fi fost finalizată, nu numai începută; cu toate acestea, dacă fabricarea a fost întreruptă de acţiunea
formulată de către titularul brevetului, se poate considera că s-a produs o contrafacere parţială, cât
priveşte porţiunile fabricate ori aflate în curs de execuţie.73 În jurisprudenţa franceză74, s-a decis că
dobânditorul produsului la care se pune problema pieselor de schimb sau aceea a reparaţiilor nu are
obligaţia de a se adresa titularului brevetului spre a obţine acele piese de schimb ori spre a efectua
reparaţia; o asemenea obligaţie există însă dacă este vorba despre reparaţii care sunt echivalente cu
reconstrucţia sau înlocuirea obiectului supus reparaţiilor.75 Sub un alt aspect, se consideră că fabricarea
chiar şi a unui singur obiect şi chiar dacă această fabricare nu s-a realizat în scopul comercializării
cade sub incidenţa legii, constituind contrafacere.76 Reproducerea în dimensiuni reduse a unui obiect
brevetat, ceea ce face imposibilă întrebuinţarea acestuia în industrie (de exemplu, o maşinărie redusă
în dimensiuni spre a servi drept model) nu constituie contrafacere.77
Jurisprudenţa şi doctrina au elaborat, în decursul timpului, unele reguli generale referitoare la
compararea obiectului protejat prin brevetul de invenţie cu obiectul contrafăcut prin fabricare, spre a
se stabili dacă a fost încălcată ori nu exclusivitatea recunoscută titularului de brevet, aşadar dacă a
existat sau nu contrafacere.78
a) Astfel, mai întâi, în cazul reproducerii servile nu se ridică probleme, aceasta constituind
întotdeauna încălcarea exclusivităţii recunoscute titularului brevetului.

71
Caracterul general exprimă împrejurarea că nu sunt precizate, în mod concret, ce anume activităţi
sunt interzise.
72
A se vedea: B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 122 – 129; Y. Eminescu, Tratat de
proprietate industrială. Vol. I. Creaţii noi, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, p. 126 – 127 [lucrare citată în
continuare: Y. Eminescu, Tratat]; A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 227 – 230; Y. Eminescu, Legea
brevetelor de invenţie. Comentariu, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 199 - 201 [lucrare citată în
continuare: Y. Eminescu, Comentariu]; Gh. Bucşă, L. Bulgăr, T. Popescu, Protecţia proprietăţii industriale
în România şi prevenirea contrafacerii, Editura O.S.I.M., Bucureşti, 1994, p. 156 – 158; W. R. Cornish,
Intellectual Property: Patents, Copyright, Trade Marks and Allied Rights, Editura Sweet & Maxwell, Londra,
ediţia a 3-a, 1996, p. 213 – 216; J. Schmidt-Szalewski, op.cit., p. 72 – 74; J.-L. Pierre A. Chavanne, J.-J.
Burst, op.cit., p. 253 – 261; A.- C. Ştrenc, Drepturile conferite de brevetul de invenţie, în Proprietate
intelectual – industrială şi inventică, Fundaţia Proinvent, Bucureşti, 1999, p. 247 – 251.
73
A se vedea B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 125 (şi bibliografia acolo indicată).
În acelaşi sens, M. Coca-Cozma, Infracţiuni economice prevăzute în Codul penal, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1974, p. 307.
74
A se vedea jurisprudenţa indicată de A. Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 254.
75
A se vedea W.R. Cornish, op.cit., p. 213.
76
În acest sens, a se vedea: B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 124; M. Coca-Cozma,
op.cit., p. 289.
77
A se vedea B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 124 (şi bibliografia acolo indicată).
78
A se vedea A. Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 241 – 245. De asemenea, Y. Eminescu, Tratat, p.
124 – 126.

15
 b) În al doilea rând, conform “teoriei variantelor de execuţie”79, aplicabilă în cazul în care
reproducerea nu este servilă, se consideră că a fost încălcată exclusivitatea dacă la obiectul reprodus se
regăsesc elementele constitutive esenţiale ale invenţiei. Astfel, simpla schimbare a materialului, a
formei, a dispunerii, a dimensiunilor fără a se aduce un rezultat industrial nou nu constituie decât
variante de execuţie a produsului protejat prin brevet.
c) În al treilea rând, contrafacerea se apreciază în raport cu asemănările, iar nu cu
deosebirile. Cu alte cuvinte, nu prezintă importanţă dacă obiectul reprodus conţine, în acelaşi timp, şi
unele diferenţe faţă de produsul brevetat, în ipoteza în care, la comparaţie, rezultă existenţa
asemănărilor sub aspectul elementelor esenţiale şi caracteristice ale invenţiei.
d) În al patrulea rând, conform teoriei echivalentelor, se consideră că există încălcarea
exclusivităţii atunci când un element din structura produsului este înlocuit cu un element diferit, care
îndeplineşte aceeaşi funcţie şi determină un rezultat identic sau chiar asemănător.
e) În sfârşit, regula inadmisibilităţii asocierii mai multor brevete arată că persoana care este
titular al mai multor titluri de protecţie nu are dreptul de a le invoca în mod concomitent în privinţa
obiectului fabricat de către terţ, susţinând că acesta a luat câte un element din fiecare brevet. Regula se
explică prin aceea că brevetul constituie un titlu separat şi distinct de orice alt brevet.80
7.2. Folosirea produselor. Această formă de încălcare a exclusivităţii recunoscute titularului
de brevet de invenţie este distinctă de “fabricarea” produselor, deşi, de cele mai multe ori, persoana
care fabrică produsele le şi foloseşte; realizarea cumulativă a acestor două activităţi constituie o
agravantă.81 Există contrafacere atât în cazul folosirii produsului brevetat, cât şi în acela al folosirii
procedeului ori a metodei brevetate, precum şi în cazul folosirii unui produs nebrevetat, dar care a fost
obţinut printr-un procedeu sau o metodă brevetate.82 Existenţa ori absenţa calităţii de comerciant este
nerelevantă, dar numai folosirea în scop comercial – nu şi aceea în scop personal – constituie încălcare
a exclusivităţii.83 În toate cazurile, reaua-credinţă a celui care foloseşte produsele trebuie dovedită,
deoarece este posibil ca produsele folosite să fi fost puse în circulaţie cu acordul titularului de brevet.84
7.3. Oferirea spre vânzare a produselor şi vânzarea acestora. Anterior modificării prin
Legea nr. 203/2002, art. 34 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 64/1991 interzicea „comercializarea”, alături de
„oferirea spre vânzare”. În prezent, textul corespunzător, adică art. 31 alin. (2) lit. a) din Legea nr.
64/1991, a înlocuit termenul „comercializare” prin acela de „vânzare” – ceea ce, în opinia noastră,
este criticabil, deoarece „comercializarea” se poate realiza şi prin alte operaţiuni decât vânzarea. Nu
mai puţin însă, apreciem că şi în prezent termenul „vânzare” trebuie înţeles în sens larg, economic,
aşadar ca activitate de comercializare, iar nu în sens strict juridic, aşadar exclusiv ca şi „contract de
vânzare-cumpărare”. Spre această concluzie ne conduce bănuiala că, deoarece art. 31 alin. (2)
constituie traducerea art. 28 din TRIPS ("Acord privind aspectele drepturilor de proprietate
intelectuală legate de comerţ" - "Agreement on Trade Related Aspects of Intellectual Property
Rights")85, care constituie Anexa 1C a Acordului de la Marrakech din 1994 privind constituirea

Denumirea este datorată considerării reproducerilor ne-servile ca fiind simple variante de execuţie
79

a obiectului invenţiei brevetate.

“O excepţie trebuie totuşi făcută, când e vorba de un brevet de perfecţionare, care aparţine ca şi
80

brevetul principal aceleiaşi persoane. Brevetul de perfecţionare este o dezvoltare a celui principal, o
completare a lui şi amândouă formează un tot indivizibil, în aşa fel că împrumutarea de elemente din fiecare
brevet constituie o contrafacere.” (B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 123).
81
A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 228.
82
În acest sens, a se vedea A. Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 255.
În acest sens, a se vedea: M. Coca-Cozma, op.cit., p. 308; Y. Eminescu, Comentariu, p. 199 - 200.
83

În sens contrar, A. Ungureanu, op.cit., p. 31 - 32.

84
A se vedea Y. Eminescu, Comentariu, p. 200; A. Ungureanu, op.cit., p. 32.
85
Publicat în Monitorul Oficial nr. 360 bis din 27 decembrie 1994, p. 717 - 751.

16
Organizaţiei Mondiale de Comerţ,86, termenul „vânzare” a fost preluat ca atare din cuvântul englez „sale”,
care însă în contextul de origine are înţelesul larg de „comercializare”.87
Aceste precizări terminologice fiind făcute, trebuie arătat că exclusivitatea titularului de brevet
este încălcată atât atunci când comercializarea s-a făcut de către un comerciant, cât şi când punerea în
circulaţie aparţine unui necomerciant, fiind – de asemenea – indiferent dacă s-a săvârşit doar un act
izolat ori dacă nu s-a obţinut nici un beneficiu; sub acest din urmă aspect, totuşi, se consideră88 că
donaţia produselor contrafăcute ori închirierea acestora nu cade sub incidenţa legii. Chiar şi în
condiţiile actualei redactări a art. 31 alin. (2) lit. a), ne menţinem părerea89 că nu mai este actuală
opinia potrivit căreia, având în vedere caracterul restrictiv al dispoziţiilor legale penale, schimbul
produselor contrafăcute nu ar constitui contrafacere90; într-adevăr, la această concluzie se ajunsese sub
imperiul redactării textului art. 28 din Legea asupra brevetelor de invenţiune din 17 februarie 1906 (cu
modificările din 21 februarie 1907 şi 6 august 1927), care încrimina “punerea în vânzare” (sublinierea
noastră, L.M.), pe când, în prezent, astfel cum arătat, art. 31 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 trebuie
înţeles că are în vedere “comercializarea”.91
Suntem de acord cu precizarea conform căreia "[…] este indiferent dacă produsele puse în
circulaţie au fost sau nu contrafăcute în prealabil, esenţială fiind punerea în circulaţie a produselor fără
acordul titularului dreptului de protecţie a invenţiei."92
Exclusivitatea este încălcată nu numai atunci când comercializarea are ca destinaţie piaţa
internă, ci şi atunci când se realizează prin export, important fiind numai dacă încheierea contractului
s-a făcut pe teritoriul statului care a eliberat brevetul de invenţie invocat93; de aceea, ne aflăm în
prezenţa contrafacerii chiar şi atunci când, contractul fiind încheiat pe teritoriul statului care a eliberat
brevetul de invenţie, marfa este expediată dintr-o ţară străină către o altă ţară străină.94
Salariaţii-vânzători sau intermediarii de comerţ (comisionarii) nu pot fi consideraţi, ei înşişi,
ca încălcând dispoziţiile art. 31 alin. (2), acestea urmând a se aplica însă, după caz, patronilor acestora
sau acelora care se servesc de ei în realizarea comerţului.
Numai comercializarea produselor constituie contrafacere, iar nu şi achiziţionarea acestora;
doar dacă persoanele care au achiziţionat se folosesc, în alt scop decât cel personal, de produsele astfel
comercializate, ne aflăm în prezenţa contrafacerii, întrucât, de această dată, este vorba despre
modalitatea “folosirii” produselor.
Regimul juridic al “comercializării” este aplicabil şi “oferirii spre vânzare”95, întrucât şi
această activitate are ca finalitate “comercializarea” (sau “folosirea”) produselor brevetate.

86
Ratificat prin Legea nr. 133 din 22 decembrie 1994 (publicată în Monitorul Oficial nr. 360 din 27
decembrie 1994).
87
Anterior modificării redactării art. 58 alin. 1 prin art. I pct. 63 din Legea nr. 28/2007, argumentul
principal era acela că, recurgând la metoda interpretării sistematice, nu se putea face abstracţie, în vederea
aplicării prevederilor art. 33 alin. 2 de faptul că art. 58 alin. 1 prevedea (atât anterior, cât şi după modificarea
prin Legea nr. 203/2002) că infracţiunea de contrafacere se realizează, printre altele, prin „punerea în circulaţie
a obiectului unui brevet de invenţie” – ceea ce, desigur, înseamnă „comercializare”, iar nu numai „vânzare”.

88
A se vedea B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 143 (şi bibliografia acolo indicată).
89
A se vedea L. Mihai, Invenţia, 2002, p. 113.
90
Pentru această opinie, a se vedea B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 142.
De altfel, opinia înfăţişată era discutabilă chiar şi sub imperiul textului de lege atunci în vigoare,
91

câtă vreme contractul de schimb poate fi analizat şi ca o dublă vânzare şi - mai ales - dacă se are în vedere
principiul potrivit căruia este interzisă utilizarea căii ocolite spre a se ajunge la aceleaşi rezultate cu acelea ce
s-ar obţine utilizându-se calea directă.
A. Ungureanu, op.cit., p. 33, care combate opinia potrivit căreia "cea de-a treia formă sub care se
92

poate înfăţişa contrafacerea este aceea a punerii în circulaţie de obiecte contrafăcute" (Y. Eminescu,
Comentariu, p. 200).
93
A se vedea jurisprudenţa franceză citată de A. Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 256.
94
Idem.
95
Publicitatea comercială, în toate formele sale, este inclusă aici.

17
 7.4. Importul în vederea folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării produselor. Constituie
încălcare a exclusivităţii nu numai exportul produselor (pe cale „comercializării”), ci şi importul
acestora (în vederea folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării) în ţara pe al cărei teritoriu îşi are
aplicabilitatea brevetul de invenţie invocat – şi aceasta indiferent dacă importul provine sau nu dintr-o
ţară pe teritoriul căreia invenţia este, de asemenea, brevetată. “Dacă brevetul poartă asupra unui
procedeu, este ilicită introducerea [..] produsului obţinut în mod direct prin acest procedeu.”96 Este
controversată problema dacă simplul tranzit al obiectelor contrafăcute, destinate unei alte ţări,
constituie sau nu contrafacere.97
7.5. Utilizarea procedeelor, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau
importul în aceste scopuri a produsului obţinut direct prin procedeul brevetat. La fel ca şi în
cazul folosirii produselor, exclusivitatea recunoscută titularului de brevet poate fi încălcată prin
utilizarea procedeelor brevetate. Protecţia conferită procedeului prin brevetare se întinde şi asupra
produselor obţinute direct prin acest procedeu, în sensul că sunt interzise folosirea lor, oferirea spre
vânzare, vânzarea sau importul în acest scopuri98 – sub toate aceste patru aspecte rămânând valabile
consideraţiile anterioare referitoare la astfel de forme de contrafacere în cazul produselor brevetate.
Tot astfel, oferirea utilizării unui procedeu brevetat încalcă exclusivitatea titularului brevetului. În
toate cazurile, este nerelevantă existenţa ori inexistenţa calităţii de comerciant a terţului. Dar “[..] când
este vorba de un lucrător salariat care întrebuinţează un instrument brevetat sau o maşină pentru
industria patronului său, el nu poate fi făcut răspunzător, fiindcă nu realizează nici un beneficiu din
acest fapt.”99 În sfârşit, există controversă cu privire la faptul dacă trebuie sau nu prezumată existenţa
relei-credinţe a celui care foloseşte procedeul; pentru răspunsul afirmativ, se argumentează că această
folosire "este, în sine, o activitate prin care se urmăreşte obţinerea unui rezultat aflat în legătură de
cauză la efect cu procedeul utilizat"100; răspunsul negativ - la care ne alăturăm - se întemeiază pe ideea
că "simpla existenţă a raportului de cauzalitate între utilizarea unei metode sau a unui procedeu şi
rezultatul urmărit nu relevă şi poziţia subiectivă a făptuitorului, de cunoaştere a caracterului protejat al

96
J. Schmidt-Szalewski, J.-L. Pierre, op.cit., p. 73.
97
În sensul existenţei contrafacerii, a se vedea B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p.
144. În sens contrar, a se vedea jurisprudenţa franceză indicată de J. Schmidt-Szalewski, J.-L. Pierre, op.cit.,
p. 73 şi de A. Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 261.
98
Anterior modificării din anul 2002 a Legii nr. 64/1991, cu referire la prevederile de atunci ale art.
34 alin. 1 lit. b) ("Brevetul de invenţie conferă titularului dreptul de a interzice terţilor să efectueze fără
autorizaţia sa următoarele acte: […] b) pentru procedee sau metode, folosirea acestora"), la aceeaşi soluţie
s-au oprit şi C.-I. Stoica, R. Dincă (în Consideraţii teoretice şi practice referitoare la efectele Acordului
TRIPS asupra sistemului de drept românesc, "Revista de drept comercial", nr. 7-8/2001, p. 178 - 179), dar
utilizând argumentul că, după intrarea "deplină" în vigoare a TRIPS pe teritoriul României (la 1 ianuarie
2000), acele prevederi legale trebuia să fie interpretate (ne-restrictiv) şi aplicate în lumina prevederilor art. 28
alin. 1 lit. b) din TRIPS, conform cărora: "Un brevet va conferi titularului său următoarele drepturi
exclusive: […] b) în cazurile în care obiectul brevetului este un procedeu, să împiedice terţii care acţionează
fără consimţământul său să desfăşoare actul constând în utilizarea procedeului, precum şi următoarele acte:
folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în aceste scopuri, cel puţin în ce priveşte produsul
obţinut direct prin acel procedeu." În opinia noastră, textul art. 34 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 64/1991 a avut
acelaşi înţeles şi anterior intrării în vigoare a TRIPS, pur şi simplu pentru că "ubi eadem ratio eadem solutio
esse debet", precum şi pentru că ceea ce este interzis direct este interzis şi atunci când se săvârşeşte pe cale
ocolită. În plus, argumentului conform căruia, anterior intrării în vigoare a TRIPS, art. 34 alin. 1 lit. b) trebuia
interpretat restrictiv, fiindcă "această interdicţie reglementează o excepţie în raport cu principiul libertăţii
comerţului" (C.-I. Stoica, R. Dincă, loc.cit.), îi este opozabil raţionamentul întemeiat pe aplicabilitatea în
acest domeniu (în baza art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie: "Statul trebuie să asigure: a) libertatea
comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de
producţie;") nu numai a principiului libertăţii comerţului, dar şi a principiului protecţiei – doar - a
concurenţei loiale, ca şi a principiului valorificării tuturor factorilor de producţie (inclusiv, aşadar, a
valorificării factorilor de producţie care se întemeiază pe exploatarea invenţiilor brevetate).
99
B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 128.
100
Y. Eminescu, Comentariu, p. 200 (şi bibliografia acolo indicată).

18
metodei sau procedeului folosit, această cunoaştere trebuind a fi stabilită şi dovedită pentru ca fapta să
constituie infracţiune."101
8. Limitele exclusivităţii exploatării invenţiei. Prerogativa exclusivităţii nu este absolută.
Conferind titularului brevetului dreptul de proprietate industrială asupra invenţiei, legiuitorul trebuie
ca, pe de altă parte, să aibă în vedere şi alte interese de natură economică, socială ori care ţin de
echitate. De aceea, prin lege sunt statuate mai multe categorii de limite ale dreptului subiectiv de
proprietate industrială asupra invenţiei, a căror importanţă impune analizarea lor separată.102
SECŢIUNEA A III-A
DREPTUL PROVIZORIU DE EXPLOATARE EXCLUSIVĂ A INVENŢIEI
9. Conţinutul reglementării. O noutate importantă adusă prin Legea nr. 64/1991 a fost
reprezentată de prevederile art. 35, devenit – în urma repetatelor modificări ale legii – art. 32, a cărui
redactare actuală este următoarea: "Cu începere de la data publicării cererii de brevet, în conformitate
cu prevederile art. 22 alin. (1)-(3), cererea asigură solicitantului, în mod provizoriu, protecţia
conferită potrivit dispoziţiilor art. 31." Iar potrivit art. 59 alin. (4), "Încălcarea drepturilor prevăzute la
art. 31 alin. (1) de către terţi după publicarea cererii de brevet de invenţie atrage pentru persoanele
vinovate obligaţia de despăgubire potrivit dreptului comun, titlul pentru plata despăgubirilor fiind
executoriu după eliberarea brevetului."
10. Raţiunea reglementării. Reglementarea dreptului provizoriu de exploatare exclusivă a fost
determinată de realitatea existenţei unei perioade îndelungate de timp necesare, în mod obiectiv, pentru
verificarea existenţei condiţiilor de brevetabilitate a unei invenţii. În plus, potrivit art. 24 alin. (1),
“Examinarea cererii de brevet de invenţie poate fi cerută la data de depozit a cererii de brevet sau, după
caz, la deschiderea fazei naţionale ori în termen de 30 de luni de la una dintre aceste date” (sublinierea
noastră, L.M.). Aceste dispoziţii (care constituie o noutate în raport cu reglementarea din cuprinsul Legii
nr. 62/1974) permit solicitanţilor de brevete ca, după ce şi-au asigurat prioritatea prin constituirea
depozitului reglementar naţional şi, în plus, cu condiţia ca terţilor să le fi fost făcută accesibilă (prin
publicare103)104 cererea de brevet, să poată testa valoarea efectivă a invenţiilor şi să decidă continuarea
procedurii de brevetare numai pentru acelea care trec cu succes acest test.105
[sfârşitul documentului]

101
A. Ungureanu, op.cit., p. 32.
102
A se vedea infra, capitolul al VI-lea.
103
Dacă, de exemplu, cererea a fost înregistrată, dar nu a fost încă publicată, nu se poate considera că s-
a produs o contrafacere, în ipoteza exploatării acelei invenţii de către un terţ anterior publicării cererii. De aceea,
considerăm că, în condiţiile actualei reglementări, nu îşi mai păstrează actualitatea jurisprudenţa care deosebea
între, pe de o parte, acţiunea penală în contrafacere, socotită inadmisibilă şi, pe de altă parte, acţiunea în daune,
socotită admisibilă. (A se vedea Curtea de Casaţie, secţia a II-a, decizia nr. 1510 din 10 iunie 1924, publicată
în “Pandectele române”, 1924, I, p. 281 - apud Y. Eminescu, Comentariu, p. 196).
104
Inadmisibilitatea sancţionării actelor de exploatare a invenţiei, dacă aceste acte au fost săvârşite
anterior publicării cererii de brevet de invenţie, este aplicabilă şi în dreptul francez. (A se vedea A.
Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 237).
105
A se vedea Y. Eminescu, Comentariu, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 142 – 143.

19