UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

NOTE DE CURS*
- 2022 -
INVENŢIA
TITLUL AL III-LEA
DREPTURILE SI OBLIGATIILE NASCUTE IN LEGATURA CU INVENTIA
PARTEA I
DREPTURILE NASCUTE IN LEGATURA CU INVENTIA
CAPITOLUL AL VI-LEA
LIMITELE DREPTULUI SUBIECTIV DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ ASUPRA
INVENŢIEI
SECŢIUNEA I
CONCEPTE ŞI CLASIFICARE
1. Raţiunea instituirii limitelor dreptului subiectiv de proprietate industrială
asupra invenţiei. Dreptul subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei este, aşa cum
am arătat1, un drept real, aşadar un drept absolut, în sensul că este opozabil erga omnes.
Dintr-o altă perspectivă însă, acest drept nu are caracter absolut, în sensul că prerogativele ce
îl compun comportă anumite limitări stabilite de legiuitor ca urmare a necesităţii ocrotirii şi a
altor interese (de natură economică, socială ori ţinând de echitate) decât cele aparţinând
titularului brevetului de invenţie. Ansamblul acestor limitări contribuie la prevenirea
transformării brevetului de invenţie într-un monopol absolut, ceea ce ar constitui un factor de
frânare, iar nu de stimulare a progresului tehnico-ştiinţific.
2. Limitele instituite de legiuitor au ca obiect numai exclusivitatea exploatării
invenţiei, aşadar numai o latură - latura "negativă"2 - a conţinutului dreptului subiectiv de
proprietate industrială asupra invenţiei.
3. Categorii de limite. Aceste limite sunt de două feluri, şi anume limite generale şi,
respectiv, limite speciale.3

• Copyright © Lucian MIHAI (Bucureşti, 23 aprilie 2007; 30 aprilie 2008; 7 noiembrie

2011; 10.11.2014: 2.11.2020; 20.11.2021; 15.11.2022q). Reproducerea ori utilizarea, sub
orice formă, fără acordul expres al autorului, sunt interzise. Studenţii Facultăţii de Drept a
Universităţii din Bucureşti beneficiază de dreptul de multiplicare, prin orice mijloace, în
vederea pregătirii pentru disciplina Dreptul proprietăţii intelectuale. Prezentele "Note de
curs" (care sunt destinate exclusiv beneficiarilor menţionaţi şi nu reprezintă o lucrare
ştiinţifică ori didactică definitivată) constituie actualizarea unor selecţii din lucrarea L.
Mihai, „Invenţia. Condiţii de fond ale brevetării. Drepturi”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2002.

N.B. Unele părţi din conţinutul "Notelor de curs" publicate în

noiembrie 1991 (părţi care se regăsesc în conţinutul prezentelor
"Note de curs") au fost preluate fără acordul autorului într-o
lucrare publicată în anul 1997, a cărei comercializare a fost
sistată prin sentinţa civilă nr. 522 din 20 august 1997
pronunţată la cererea autorului acestor "Note de curs" de către
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, toate exemplarele
tipărite fiind ulterior distruse.

1
A se vedea supra, Secţiunea a II-a din Capitolul I al Titlului al III-lea.
2
Reamintim că latura "pozitivă" a dreptului subiectiv de proprietate industrială asupra
invenţiei este constituită din dreptul de exploatare a invenţiei. A se vedea supra, Secţiunea I a
Capitolului al II-lea din Titlul al III-lea. Cu privire la aspectul pozitiv şi cel negativ al dreptului de
proprietate intelectuală în general, a se vedea şi I. Macovei, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura
All Beck, Bucureşti, 2005, p. 5.

1
 3.1. Limitele generale sunt aplicabile oricărui titular de brevet, indiferent de obiectul
invenţiei ori de modalitatea de folosire a acesteia.
3.2. În comparație, limitele speciale fie că privesc numai anumite categorii de titulari
de brevet, fie că se referă numai la anumite categorii de invenţii, fie că au în vedere anumite
condiţii în care invenţiile sunt utilizate. Limitele speciale, dacă sunt privite din perspectiva
titularului brevetului, constituie ştirbiri ale prerogativei sale de a opune terţilor acest brevet.
Pe de altă parte, dacă sunt privite din perspectiva terţilor beneficiari, aceste limite speciale
constituie permisiuni de utilizare - în condiţiile strict prevăzute de lege - a invenţiei; este
motivul pentru care unele dintre aceste limite speciale sunt numite "licenţe".4
4. Enumerare. Limitele generale constau în caracterul teritorial şi în caracterul
temporar al exclusivităţii exploatării invenţiei.
Limitele speciale sunt mai numeroase. În prezent, în dreptul român sunt reglementate
următoarele limite speciale: dreptul de folosire a unei invenţii brevetate în construcţia şi
funcţionarea vehiculelor; dreptul de folosire personală anterioară; dreptul de producere sau de
folosire a invenţiei în scop experimental; dreptul de folosire a invenţiei asupra căreia dreptul de
proprietate industrială s-a epuizat; dreptul de folosire în scopuri experimentale; dreptul de
folosire personală ulterioară; licenţele obligatorii; dreptul de efectuare a studiilor și testelor
necesare în vederea autorizării introducerii pe piață a medicamentelor generice.
5. Implicaţiile TRIPS asupra reglementării interne a unora dintre limitele
speciale ale exclusivităţii exploatării invenţiei. Astfel cum în mod justificat s-a arătat5,
dispoziţiile interne referitoare la unele dintre aceste limite speciale sunt completate cu
prevederile art. 30 şi 31 din TRIPS („Acord privind aspectele drepturilor de proprietate
intelectuală legate de comerţ" - "Agreement on Trade Related Aspects of Intellectual Property
Rights"), care constituie Anexa 1C a Acordului de la Marrakech privind constituirea
Organizaţiei Mondiale de Comerţ, din 19946.7
În esență, TRIPS conține un minim standard de protecție care trebuie să fie implementat
de fiecare stat membru al Acordului de la Marrakech.
SECȚIUNEA A II-A
LIMITELE GENERALE ALE DREPTULUI LA EXCLUSIVITATEA INVENŢIEI
§1. CARACTERUL TEMPORAR AL EXCLUSIVITĂŢII EXPLOATĂRII
INVENŢIEI
1. Exclusivitatea exploatării invenţiei nu poate fi opusă terţilor decât atâta timp cât
brevetul se află în vigoare. Conform art. 30 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, brevetul este valabil
timp de cel mult 20 ani de la data constituirii depozitului naţional reglementar.8

3
În acest sens, a se vedea Petrescu, L. Mihai, Invenţia, în Drept de proprietate industrială.
Introducere în dreptul de proprietate industrială. Invenţia. Inovaţia de A.Petrescu, L.Mihai, Universitatea
din Bucureşti, 1987, p. 130. În continuare, această lucrare va fi citată: A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia..
4
Pentru clasificarea „licenţelor" în licenţe legale, voluntare sau mixte, a se vedea A. Petrescu,
L. Mihai, Invenţia, p. 204 - 205.
5
A se vedea C.-I. Stoica, R. Dincă, Consideraţii teoretice şi practice referitoare la efectele
Acordului TRIPS asupra sistemului de drept românesc, în "Revista de drept comercial", nr. 7-8/2001,
p. 179 - 181.
6
Acordul de la Marrakech a fost ratificat prin Legea nr. 133 din 22 decembrie 1994, publicată
în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 360 din 27 decembrie 1994) iar TRIPS a fost publicat în Monitorul
Oficial, Partea a II-a, nr. 360 bis din 27 decembrie 1994, p. 717 - 751. Textul oficial în limba romînă al
Anexei 1C este publicat în culegerea L. Poenaru, Legislația proprietății intelectuale, ediția a 4-a, Ed
Rosetti International, București, 2020, p. 456-475.
7
Astfel, potrivit art. 30 (cu denumirea marginală „Excepţii la drepturile conferite”) din
TRIPS: „Membrii vor putea să prevadă excepţii limitate la drepturile exclusive conferite printr-un
brevet, cu condiţia ca acestea să nu aducă atingere în mod nejustificat exploatării normale a
brevetului şi nici să cauzeze un prejudiciu nejustificat intereselor legitime ale titularului brevetului, cu
luarea în considerare a intereselor legitime ale terţilor.”
8
Anterior modificării din anul 2002 a Legii nr. 64/1991, art. 33 stabilea în cazul brevetului
pentru invenţia de perfecţionare (denumită şi invenţie complementară) o durată maximă de valabilitate mai
mică, astfel: "Pentru invenţia care perfecţionează o altă invenţie protejată printr-un brevet şi care nu

2
 3. Durata de valabilitate poate fi scurtată. Regulile de mai sus au în vedere durata
maximă, întrucât este posibil ca valabilitatea unui anumit brevet să fie mai scurtă, dacă
titularul renunţă la brevet ori dacă este decăzut din dreptul asupra brevetului ca urmare a
neplăţii taxelor anuale de menţinere în vigoare a acestuia.
4. Fundament. Astfel cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate, "Limitarea
în timp a dreptului exclusiv de exploatare a invenţiei de către titular prezintă o mare
importanţă şi a fost determinată de motive sociale, pentru progresul economic şi tehnico-
ştiinţific, cunoscut fiind că după încetarea dreptului exclusiv, folosirea invenţiei este liberă şi
gratuită."9
§2. CARACTERUL TERITORIAL AL EXCLUSIVITĂŢII EXPLOATĂRII
INVENŢIEI
5. Drept – în principiu – teritorial. Întrucât, conform art. 1, “Drepturile asupra unei
invenţii sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României […]” (sublinierea noastră, L.M.),
rezultă că şi dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei brevetate funcţionează numai pentru
teritoriul României, adică pentru teritoriul statului care a acordat brevetul de invenţie. Actele
de exploatare a invenţiei săvârşite în afara teritoriului statului care a acordat brevetul pot
cădea, eventual, sub protecţia juridică a statelor străine unde asemenea acte au fost săvârşite,
dacă acea invenţie a fost brevetată şi în acele alte state.
Din cele de mai sus, rezultă că exclusivitatea exploatării invenţiei brevetate este
limitată din punct de vedere teritorial.
De aceea, este necesară formularea unei cereri separate de brevet de invenţie în
fiecare dintre ţările în care se doreşte obţinerea protecţiei juridice. Spre a facilita aceste
demersuri, art. 4 din Convenţia de la Paris instituie ceea ce doctrina a intitulat "prioritatea
convenţională" (sau „unionistă”), în sensul că persoanei care a constituit depozit reglementar
într-o ţară semnatară a convenţiei i se recunoaşte dreptul ca, în decurs de cel mult 12 luni
calculate de la momentul acestui depozit naţional reglementar să poată formula cerere de
brevet de invenţie în oricare altă ţară semnatară a convenţiei, invocând prioritatea 10 obţinută
prin cel dintâi depozit naţional reglementar pe care l-a constituit.11 Chiar şi în aceste condiţii,

poate fi aplicată fără cea brevetată anterior, durata de valabilitate a brevetului este limitată la aceea a
brevetului acordat pentru invenţia pe care o perfecţionează, fără a putea fi mai scurtă de 10 ani." Aşa
fiind, rezulta că, teoretic, durata maximă de valabilitate a unui brevet de perfecţionare putea fi de 20 ani
mai puţin o zi.
Reamintim că, în prezent, conceptul de invenţie de perfecţionare nu mai este reglementat ca
atare. Singura referire la „un brevet care nu poate fi exploatat fără a aduce atingere drepturilor
conferite de un alt brevet, acordat pentru o cerere de brevet a cărei dată de depozit naţional
reglementar este anterioară” este făcută în cuprinsul art. 43 alin. (7), cu privire la una dintre formele
licenţei obligatorii.
9
I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor prin brevete, Editura Academiei, Bucureşti, 1977, p. 84. [În
continuare, această lucrare va fi citată: I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor.]
10
În sensul că examinarea existenţei noutăţii soluţiei tehnice a cărei brevetare se solicită se va
realiza prin raportare la momentul acestei priorităţi, adică la momentul constituirii celui dintâi depozit
naţional reglementar.
11
În dreptul român, prioritatea convenţională (sau unionistă) este reglementată prin art. 20 şi
22 ale Legii nr. 64/1991. Cu privire la "priorităţile excepţionale" (incluzând "prioritatea
convenţională"), a se vedea: Y. Eminescu, Tratat de proprietate industrială. Vol. I. Creaţii noi, Editura
Academiei, Bucureşti, 1982, p. 69 – 70 (această din urmă lucrare va fi citată în continuare: Y.
Eminescu, Tratat); A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 87 – 88; V. Roş, Dreptul proprietăţii
intelectuale, Editura Global Lex, Bucureşti, 2001, p. 345 – 350; O. Calmuschi, Dreptul proprietăţii
intelectuale, Ed. Universităţii „Titu Maiorescu”, Bucureşti, 2004, p. 22-23; B. Ionescu, Procedura de
obţinere a brevetului de invenţie. Dreptul la acordarea brevetului de invenţie, în Dreptul brevetului.
Tratat, vol. I, de A.C. Ştrenc, B. Ionescu, Gh. Gheorghiu, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p.
338-343. Între timp, art. 21 din Legea nr. 64/1991, care reglementa cealaltă formă de prioritate
excepţională, şi anume prioritatea excepţională „de expoziţie”, a fost abrogat prin art. I pct. 23 din
Legea nr. 28/2007; nu mai puţin însă, efectele priorităţii de expoziţie se regăsesc implicit în cuprinsul
prevederilor referitoare la divulgarea invenţiei din art. 11 al Legii nr. 64/1991 în redactarea conferită
prin art. I pct. 10 din Legea nr. 28/2007.

3
solicitantul de brevet care doreşte să fie protejat pentru invenţia sa şi într-o altă (alte) ţară
(ţări) se află într-o situaţie dificilă, care presupune un mare consum de timp, precum şi
efectuarea unor cheltuieli însemnate (pentru traducere, pentru consilieri în proprietate
industrială din diferite ţări străine şi pentru plata taxelor către diferitele oficii de brevete din
acele alte ţări) - totul într-un moment în care solicitantul nu ştie încă dacă va obţine brevetul
pentru invenţia sa.12
5. Principiul tratamentului naţional.13 Neajunsurile ce rezultă din existenţa
caracterului teritorial al ocrotirii prin brevet au impus instituirea, prin art. 2 şi 3 ale Convenţiei de
la Paris din 1883 privind protecţia proprietăţii industriale a aşa-numitului "principiu al
tratamentului naţional". Conform acestui principiu, fiecare ţară semnatară a Convenţiei de la
Paris trebuie să asigure cetăţenilor celorlalte ţări membre aceeaşi protecţie ca şi aceea pe care o
asigură propriilor săi cetăţeni. De altfel, acelaşi tratament naţional trebuie să fie asigurat şi
cetăţenilor ţărilor care nu sunt semnatare ale Convenţiei de la Paris, dacă aceştia sunt domiciliaţi
într-o ţară membră sau dacă au sediul "real şi efectiv", industrial sau comercial, într-o asemenea
ţară. Totuşi, nici o condiţie cu privire la domiciliu sa sediul în ţara în care se cere protecţia nu
poate fi impusă cetăţenilor ţărilor membre pentru a beneficia de dreptul de proprietate industrială.
Substanţa acestor reglementări este preluată şi în cuprinsul art. 3 din TRIPS.
Principiul tratamentului naţional se regăseşte în dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 64/1991,
potrivit cu care: "Persoanele fizice sau juridice străine având domiciliul sau sediul în afara
teritoriului României beneficiază de dispoziţiile prezentei legi, în condiţiile tratatelor şi
convenţiilor internaţionale privind invenţiile, la care România este parte. "
6. Efectele teritoriale ale brevetelor de invenţie pot fi însă înlăturate ori limitate
prin intermediul convenţiilor internaţionale încheiate în domeniul invenţiilor, care pot
stabili eliberarea unui singur brevet, dar care conferă protecţie juridică pe teritoriul mai multor
state ori care pot reglementa o procedură unică sau simplificată care să conducă la eliberarea
de brevete pentru aceeaşi invenţie în mai multe state.
Asemenea proceduri sunt instituite, de exemplu, prin Tratatul de cooperare în materie
de brevete de invenţie (P.C.T.) de la Washington din 197014,15 prin Acordul pentru crearea unei
Organizaţii Regionale pentru Proprietate Industrială din Africa (ARIPO) din 1976,16 prin
Convenţia pentru crearea Organizaţiei pentru Proprietate Industrială Africană (OAPI) din 197717
şi prin Convenţia privind eliberarea brevetelor europene (Convenţia brevetului european)18
adoptată în anul 1973 la Munchen.19 Această din urmă convenţie nu trebuie confundată cu

12
De exemplu, întrucât acea invenţie nu prezintă noutate absolută în timp şi spaţiu, ceea ce va
rezulta însă numai după efectuarea de către oficiul de brevete a examinării condiţiilor de fond ale
obiectului.
13
A se vedea O. Calmuschi, Cooperarea internaţională în domeniul proprietăţii industriale.
Direcţii şi perspective, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990, p. 42 - 43.
14
Ratificat prin Decretul nr. 81 din 2 martie 1979 (publicat în Monitorul Oficial nr. 22 din 8
martie 1979).
15
Pentru detalii, a se vedea: I. Cameniţă, Protecţia internaţională a proprietăţii intelectuale.
Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor [P.C.T.], Editura Litera, Bucureşti, 1982, passim; O.
Calmuschi, op.cit., 1990, p. 55 - 75; I. Constantin, Brevetarea invenţiilor în străinătate, Editura All,
Bucureşti, 1993, p. 41 - 66; Introducere în proprietatea intelectuală, lucrare editată de Organizaţia
Mondială a Proprietăţii Intelectuale (Intellectual Property Reading Material, ediţia a II-a, Geneva,
1998), traducere de R. Pârvu, L. Oprea, M. Dinescu, M. Mănăstireanu, Editura Rosetti, 2001, p. 348 -
356. [Această din urmă lucrare va fi citată în continuare: Introducere în proprietatea intelectuală,
O.M.P.I.]. A se vedea, de asemenea, Regulile 21 - 23 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991.
16
Pentru detalii, a se vedea: O. Calmuschi, op.cit., 1990, p. 142 - 144; I. Constantin, op.cit., p.
37 - 38; Introducere în proprietatea intelectuală, O.M.P.I., p. 433 - 434.
17
Pentru detalii, a se vedea: O. Calmuschi, op.cit., 1990, p. 138 - 142; I. Constantin, op.cit., p.
37; Introducere în proprietatea intelectuală, O.M.P.I., p. 434 - 435.
18
Pentru detalii, a se vedea: O. Calmuschi, op.cit., 1990, p. 117 - 133; I. Constantin, op.cit., p.
37; A. Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 308 - 316; Introducere în proprietatea intelectuală, O.M.P.I., p.
437 - 438.
19
România a aderat la Convenţia privind eliberarea brevetelor europene adoptată la Munchen
la 5 octombrie 1973, amendată prin Actul de revizuire a art. 63 din Convenţia din 17 decembrie 1991 şi

4
Convenţia pentru Brevete Comunitare, care este elaborată în cadrul Uniunii Europene, dar care nu
a intrat încă în vigoare, deşi a fost semnată la Luxemburg în anul 1975.20
SECȚIUNEA A III-A
LIMITELE SPECIALE ALE DREPTULUI LA EXCLUSIVITATEA EXPLOATĂRII
INVENŢIEI
§1. DREPTUL DE FOLOSIRE A UNEI INVENŢII BREVETATE ÎN CONSTRUCŢIA ŞI
FUNCŢIONAREA VEHICULELOR ŞI A NAVELOR
1. Sediul materiei. Această limită specială a exclusivităţii exploatării invenţiei brevetate
este reglementată prin art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 64/1991 în concordanţă cu dispoziţiile
art. 5 ter din Convenţia de la Paris din 1883 pentru apărarea proprietăţii industriale. De altfel,
instituţia mai este reglementată şi prin art. 27 din Convenţia de la Paris privind aviaţia civilă
internaţională din 1919 (revizuită la Chicago în 1944) (ratificată prin Decretul nr. 194/1965).21
În doctrină, această limită specială este identificată şi sub denumirea de "imunitatea
vehiculelor".
2. Potrivit art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 64/1991, "Nu constituie încălcarea
drepturilor prevăzute la art. 31 şi 32: a) folosirea invenţiilor în construcţia şi în funcţionarea
vehiculelor terestre, aeriene, precum şi la bordul navelor sau la dispozitivele pentru funcţionarea
acestora, aparţinând statelor membre ale tratatelor şi convenţiilor internaţionale privind
invenţiile, la care România este parte, când aceste vehicule sau nave pătrund pe teritoriul
României, temporar sau accidental, cu condiţia ca această folosire să se facă exclusiv pentru
nevoile vehiculelor sau navelor;".
3. Raţiune. Textul este menit să contribuie la asigurarea liberei circulaţii a vehiculelor
terestre sau aeriene şi a navelor [vehicule]. Totodată, se ţine seama de realităţi, întrucât absenţa
unei asemenea reglementări ar pune autorităţile statale în faţa unor probleme uneori
insurmontabile (cum ar fi, de exemplu, identificarea modalităţilor concrete prin care s-ar realiza
controlul aeronavelor ori al navelor care tranzitează teritoriul ţării, sub aspectul neîncălcării
drepturilor de proprietate industrială).
4. Condiţii. Următoarele condiţii trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ pentru ca
terţii să poată invoca, în raport cu titularul brevetului de invenţie, această licenţă legală:

prin deciziile Consiliului de administraţie al Organizaţiei Europene a Brevetelor din 21 decembrie

1978, 13 decembrie 1994, 20 octombrie 1995, 5 decembrie 1996 şi 10 decembrie 1998, prin Legea nr.
61/2002 (publicată în Monitorul Oficial nr. 844 din 22 noiembrie 2002). Prin aceeaşi lege, România a
aderat şi la actul de revizuire a Convenţiei privind eliberarea brevetelor europene, adoptat la Munchen
la 29 noiembrie 2000.
Anterior, prin Ordonanţa Guvernului nr. 32 din 15 august 1996 (publicată în Monitorul Oficial
nr. 195 din 21 august 1996), aprobată prin Legea nr. 32 din 12 martie 1997 (publicată în Monitorul
Oficial nr. 43 din 13 martie 1997), a fost ratificat Acordul dintre Guvernul României şi Organizaţia
Europeană de Brevete privind cooperarea în domeniul brevetelor, semnat la Bucureşti la 9 septembrie
1994.
20
Cu privire la reglementările din cadrul Uniunii Europene referitoare la protecţia proprietăţii
industriale asupra invenţiei, a se vedea: O. Calmuschi, op.cit., 1990, p. 133 - 137; J. Schmidt-
Szalewski, J.-L. Pierre, Droit de la propriété industrielle, Editura Litec, Paris, 1996, p. 329 – 339; A.
Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriété industrielle, Editura Dalloz, ediţia a 5-a, 1998, p. 316 –
321; St.-D. Andersen, EC Competition Law and Intellectual Property Law, Oxford University Press,
1998, passim; J. Schmidt-Szalewski, Droit de la propriété industrielle, ediţia a IV-a, Dalloz, 1999, p.
67; W. Cairns, Introducere în legislaţia Uniunii Europene, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 2001
(traducere de T. Dumitrescu a lucrării publicate de Editura Cavendish Publishing Limited în 1997), p.
329 – 350; W. Cornish, D. Llewelyn, T. Alpin, Intellectual Property: Patents, Copyright, Trade Marks
and Allied Rights, Ed. Sweet & Maxwell, Thomson Reuters, London, ed. 8, 2013, p. 793-815; J. Pila,
P. Torremans, European Intellectual Property Law, Oxford University Press, Oxford, 2016, p. 113-
240.
21
A se vedea în acest sens: I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor, p. 188; V. Roş, op. cit., p. 392.

5
 a) vehiculul terestru sau aerian ori nava [vehiculul] - fiind asimilate şi accesoriile
acestora (remorci, vagoane, containere22 etc.)23 - trebuie să aparţină24 unui stat membru la o
convenţie internaţională privind invenţiile, la care România este parte25;
b) invenţia utilizată în construcţia sau funcţionarea vehiculului sau la dispozitivele pentru
funcţionarea acestuia trebuie să fie brevetată în România;
c) această invenţie trebuie să fie folosită exclusiv pentru nevoile vehiculului; piesele
detaşate şi echipamentele de schimb sunt asimilate, fiind permisă montarea acestora, inclusiv
montarea pentru repararea altor vehicule; deţinerea de produse brevetate la bordul vehiculului în
alte scopuri (de exemplu, pentru vânzare sau tranzit) constituie contrafacere26
d) vehiculul trebuie să fi pătruns temporar (inclusiv în cazul intrărilor periodice) sau
accidental (de exemplu, în caz de avarie, furtună, eroare de pilotaj etc.) pe teritoriul României.
5. Efecte. Dacă aceste patru condiţii cumulative sunt îndeplinite, titularul brevetului nu
poate opune terţului exclusivitatea exploatării invenţiei pe care a brevetat-o în România.27
§2. DREPTUL DE FOLOSIRE PERSONALĂ ANTERIOARĂ
6. Sediul materiei. Această limită specială este reglementată prin art. 33 alin. (1) lit. b)
din Legea nr. 64/1991 în mod asemănător cu dispoziţiile legale referitoare la invenţii din alte
ţări28. Conform acestui text legal, "Nu constituie încălcarea drepturilor prevăzute la art. 31 şi 32
[...]: b) efectuarea oricăruia dintre actele prevăzute la art. 31 alin. (2) de către o persoană
care a aplicat obiectul brevetului de invenţie sau cel a cererii de brevet, aşa cum a fost
publicată, ori a luat măsuri efective şi serioase în vederea producerii sau folosirii lui cu
bună-credinţă pe teritoriul României, independent de titularul acesteia, cât şi înainte de
constituirea unui depozit naţional reglementar privind invenţia sau înainte de data de la care
curge termenul de prioritate recunoscută; în acest caz invenţia poate fi folosită în continuare
de acea persoană, în volumul existent la data de depozit sau a priorităţii recunoscute, şi
dreptul la folosire nu poate fi transmis decât cu patrimoniul persoanei ori cu o fracţiune din
patrimoniul afectat exploatării invenţiei;".
7. Raţiune şi ipoteză. Dreptul de folosire personală anterioară29 constituie recunoaşterea
pe plan legislativ a unei consecinţe impuse de echitate30, într-o situaţie de manifestare a
ubicuităţii - sub aspectul apariţiei31 - a creaţiilor intelectuale industriale.

22
Astfel cum s-a observat, "[…] produsele din conteiner ar putea genera contrafacerea, numai
conteinerul fiind exceptat de dispoziţiile art. 5 ter (2)" [din Convenţia de la Paris din 1883 - nota
noastră, L.M.] (I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor, p. 189).
23
"Accesoriile acestor vehicule" sunt prevăzute in terminis de art. 5 ter pct. 2 din Convenţia
de la Paris din 1983 pentru apărarea proprietăţii industriale.
24
Să fie înregistrate.
25
"Prin nave aparţinând unei ţări a Uniunii trebuie înţelese navele care poartă pavilionul unei
asemenea ţări, nefiind nevoie ca proprietarul să fie cetăţean al unei asemenea ţări" (I. Cameniţă,
Protecţia invenţiilor, p. 187).
26
"Deţinerea de produse brevetate la bordul vehiculelor care pătrund pe teritoriul României,
vânzarea lor sau tranzitul nu restrâng dreptul exclusiv, proprietarii făcându-se vinovaţi de contrafacere"
(I. Cameniţă, loc. cit.). A se vedea şi V. Roş, loc. cit.
27
"Să presupunem că o navă comercială sau de pasageri străină pătrunde în portul Constanţa
şi acostează la chei. Pilotul român care a condus din larg nava la chei a observat că la sistemul de
ghidare a navei s-a folosit o invenţie românească al cărei titular este chiar Navrom Constanţa. Dacă n-
ar exista prevederile art. 47 lit. a [din Legea nr. 62/1974, care a precedat actuala Lege nr. 64/1991 -
sublinierea noastră, L.M.], proprietarul s-ar face vinovat de contrafacere şi eventual judecat, în cadrul
unei acţiuni civile sau penale, de instanţa judecătorească din Constanţa. Dar, principiul imunităţii,
prevăzut de lege ca un act de restrângere a dreptului exclusiv al titularului în cazul dat, fereşte
proprietarul de orice consecinţe" (I. Cameniţă, loc.cit.).
28
A se vedea: W. Cornish, D. Llewelyn, T. Alpin, op.cit., p. 273 - 274; J. Schmidt, J. L.
Pierre, op.cit., p. 75 - 77.
29
În alte lucrări, instituţia este denumită "drept de posesiune şi folosire anterioară" (I.
Cameniţă, Protecţia invenţiilor, p. 195; de altfel, acest autor analizează sub această - unică - denumire
şi "dreptul de folosire personală ulterioară"; a se vedea infra, §6, în cadrul prezentei Secțiuni), "drept de
posesiune anterioară şi personală" (Y. Eminescu, Legea brevetelor de invenţie. Comentariu, Editura
Lumina Lex, 1993, p. 144 - lucrare citată în continuare: Comentariu); V. Roş, op.cit., p. 392 - acest din

6
 Astfel cum s-a arătat, "Din punct de vedere al apariţiei lor [al apariţiei obiectelor
proprietăţii industriale - sublinierea noastră, L.M.], ubicuitatea se înfăţişează ca o aptitudine a
acestora de a putea fi create de mai multe persoane în mod simultan (dar şi în timpuri diferite,
însă coexistând în aceeaşi perioadă), deşi creatorii au lucrat independent unii de alţii, în acelaşi
loc sau în locuri diferite. Acest aspect al ubicuităţii îl întâlnim, în special, cât priveşte creaţiile
industriale, chiar dacă având justificări şi intensităţi diferite; dar el nu este exclus în cazul
semnelor distinctive. Referitor la creaţiile industriale, este uşor de sesizat că ideea care stă la baza
unei soluţii noi - de pildă, o invenţie, un know-how, un desen industrial etc. - poate apărea la mai
multe persoane, în locuri diferite şi fără a avea cunoştinţă una de alta."32
În aceste circumstanţe, atunci când una şi aceeaşi "invenţie" este creată de către două
persoane diferite, prin eforturi independente, aceea dintre ele care va constitui cea dintâi
depozitul reglementar ori va beneficia de cea dintâi prioritate recunoscută va deveni titular de
brevet. Prin ipoteza avută în vedere de art. 33 lit. b) din Legea nr. 64/1991, cealaltă persoană
începuse deja, cu bună-credinţă, să aplice aceeaşi soluţie ("invenţia") sau luase măsuri efective şi
serioase în vederea aplicării ei, mai înainte de menţionata constituire a depozitului reglementar
ori de menţionata prioritate recunoscută. După constituirea depozitului reglementar, se naşte
dreptul provizoriu de exploatare exclusivă iar, dacă se eliberează brevetul, se naşte însuşi dreptul
de exploatare exclusivă, în temeiul căruia titularul ar putea interzice terţului să îşi continue
exploatarea.
8. Condiţii. Următoarele condiţii trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ pentru ca
terţul să poată invoca, în raport cu titularul brevetului de invenţie, această licenţă legală:
a) există una şi aceeaşi soluţie tehnică33 având caracter de noutate absolută în timp şi
spaţiu, care a fost creată în mod independent de cel puţin două persoane;
b) una dintre aceste persoane34 brevetează35 ca invenţie acea soluţie tehnică36 sau doar
depune cerere de brevet, care este publicată;

urmă autor arătând, de asemenea, că o variantă a acestei instituţii este "dreptul de posesiune ulterioară
şi personală") sau "drept de posesiune personală anterioară" (J. Schmidt, J. L. Pierre, op.cit., p. 75).
Alteori, instituţia avută în vedere este analizată sub titulatura "drepturile secundare ale primului
inventator" (Y. Eminescu, Tratat, p. 92 – 93).
30
"Deşi legea brevetelor de invenţii din 1906, în vigoare până la 30 decembrie 1967, nu
cuprindea o reglementare expresă a dreptului de posesiune şi folosire anterioară a unei invenţii,
posesiunea şi folosirea anterioară s-a aplicat, fundamentată din punct de vedere juridic, pe principiul
drepturilor dobândite cu bună-credinţă şi pe prevederile art. 4 din Convenţia de la Paris" (I. Cameniţă,
Protecţia invenţiilor, p. 195 - 196). De asemenea, în Franţa, "dreptul de posesiune personală
anterioară" a fost recunoscut de jurisprudenţă, pentru raţiuni de echitate, anterior reglementării sale
exprese prin art. L.613-6 al Codului proprietăţii intelectuale din Franţa (a se vedea J. Schmidt-
Szalewska, J. L. Pierre, op.cit., p. 75 - 77).
31
Mai există şi ubicuitatea sub aspectul folosinţei (al exploatării), care "[…] constă în
aptitudinea acestor bunuri obiect de proprietate industrială de a putea fi folosite, chiar în integralitatea
lor, de mai multe persoane, independent una de alta, în acelaşi timp şi în acelaşi loc sau în locuri
diferite" (A. Petrescu, Introducere în dreptul de proprietate industrială, în Drept de proprietate
industrială. Introducere în dreptul de proprietate industrială. Invenţia. Inovaţia de A. Petrescu, L.
Mihai, Universitatea din Bucureşti, 1987, p. 15). (Această din urmă lucrare va fi citataă în continuare:
A.Petrescu, Introducere.
32
A. Petrescu, Introducere, p. 15.
33
"Posesia trebuie să poarte asupra aceleiaşi tehnici care este acoperită şi prin brevet" (A.
Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 267).
34
Sub aspectul cercetat, nu importă dacă această persoană (care constituie cea dintâi depozitul
reglementar) este ori nu este cel dintâi creator (independent) al acelei soluţii; cu alte cuvinte, nu
importă dacă celălalt creator independent (care nu constituise până în acel moment depozit reglementar
şi nici nu poate invoca o prioritate excepţională cu dată anterioară depozitului ori priorităţii
excepţionale eventual invocate de către creatorul independent devenit titular de brevet) a strigat ori nu a
strigat cel dintâi "Evrika !".
35
Trebuie subliniat că persoana care brevetează poate să fie un alt subiect de drept (de
exemplu, "unitatea") decât creatorul însuşi. Numai în vederea facilitării exprimării formulările din text
se referă la identitatea dinte creatorul independent şi titularul de brevet.

7
 c) cealaltă persoană37 a aplicat obiectul aceluiaşi brevet de invenţie sau al aceleiaşi cereri
de brevet ori a luat măsuri efective şi serioase în vederea producerii sau a folosirii lui pe teritoriul
statului care a eliberat brevetul de invenţie sau unde a fost depusă cererea de brevet38;39
d) această aplicare sau, după caz, luarea acestor măsuri efective şi serioase au fost
efectuate anterior constituirii depozitului reglementar de către persoana care a devenit titular de
brevet ori anterior datei priorităţii excepţionale eventual invocate de către acest titular de brevet;
e) activităţile descrise la lit. d) s-au realizat cu bună-credinţă40 şi în mod independent în
raport cu titularul brevetului de invenţie sau al cererii de brevet publicate;
f) activităţile descrise la lit. d) nu au fost publice, neconstituind o anterioritate care să fi
înlăturat existenţa condiţiei de fond a noutăţii cu prilejul brevetării soluţiei de către persoana
devenită titular de brevet sau care a depus cererea publicată41.42
8 bis. O analiză mai detaliată necesită cea de treia condiţie dintre cele enumerate
mai sus, şi anume condiţia ca titularul dreptului de folosinţă personală anterioară să fi
aplicat aceeaşi soluţie ori să fi luat măsuri efective şi serioase în vederea producerii sau a
folosirii ei pe teritoriul statului care a eliberat brevetul de invenţie sau unde a fost depusă
cererea de brevet. Într-adevăr, în jurisprudenţa şi practica din alte ţări este controversată
problema dacă simpla cunoaştere a soluţiei tehnice (a "invenţiei") - cunoaştere existentă, desigur,
anterior depozitului reglementar sau datei priorităţii excepţionale recunoscute - ar fi suficientă
pentru recunoaşterea dreptului de folosinţă personală anterioară.43 Astfel, uneori răspunsul a fost
afirmativ, considerându-se că - simpla - cunoaştere integrală a soluţiei tehnice este necesară, dar
şi suficientă; "nu este necesar să existe o exploatare de fapt, fiind suficient ca invenţia să fi fost
concepută şi să rezulte dintr-o descriere clară şi precisă care să permită realizarea ei de către un
specialist."44 Pe de altă parte, se apreciază că simpla deţinere intelectuală a invenţiei nu este
suficientă, fiind necesar a se face dovada45 a ceva mai mult decât simpla cunoaştere intelectuală a

36
Cealaltă persoană fie că, deşi intenţionează să breveteze, întârzie constituirea depozitului
reglementar ori a unei priorităţi excepţionale, fie că nu intenţionează să breveteze.
37
În mod asemănător situaţiei titularului de brevet, această persoană poate să fie însuşi celălalt
creator independent sau poate să fie o altă persoană (de exemplu, "unitatea"), care a dobândit în mod
legal (dar altfel decât prin transmisiune universală sau cu titlu universal) dreptul de exploatare a acelei
soluţii tehnice. Sub acest aspect, a se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 137.
38
Asupra necesităţii ca folosinţa să se fi realizat în ţara în care a fost eliberat brevetul de
invenţie, a se vedea jurisprudenţa citată de A. Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 267.
39
"Posesiunea anterioară fiind un fapt, poate fi stabilită prin toate mijloacele de probă" (I.
Cameniţă, Protecţia invenţiilor, p. 200).
40
"Este considerat ca fiind de bună-credinţă acela care a realizat în mod personal conţinutul
soluţiei, precum şi acela care a dobândit-o în mod legitim. Dimpotrivă, acela care a accedat în mod
fraudulos la cunoaşterea invenţiei nu este admis a se prevala de posesiunea personală anterioară" (A.
Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 267). S-a decis (a se vedea jurisprudenţa citată de J. Schmidt-
Szalewska,, J. L. Pierre, op.cit., p. 76) că nu este de bună-credinţă un fost salariat care exploatează un
secret de fabrică al fostului său angajator.
41
Pentru relevarea existenţei acestei condiţii implicite, a se vedea: I. Cameniţă, Protecţia
invenţiilor, p. 198 - 199; Y. Eminescu, Tratat, p. 92; A. Petrescu, L. Mihai, loc.cit.
42
Astfel cum s-a arătat, "[…] dreptul de posesiune şi folosire anterioară constituie un mijloc
legal de protecţie a unui know-how, ca soluţie tehnică brevetabilă însă nebrevetată din motive
strategice care interesează întreprinderea posesoare" (I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor, p. 196).
43
Pentru expunerea detaliată a poziţiilor doctrinei şi jurisprudenţei franceze în această materie,
a se vedea J. Schmidt-Szalewska, J. L. Pierre, op.cit., p. 76; A. Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 268.
44
I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor, p. 198 (şi bibliografia acolo indicată). O instanţă
judecătorească din Germania a decis însă, în 1963, că experienţele privind efectele unui medicament nu
sunt suficiente, deoarece acestea nu sunt o pregătire necesară în vederea aplicării invenţiei. (A se vedea
F. K. Beier, Lettre de la R. F. d'Allemagne, în revista "La propriété industrielle", nr. 7/1966, p. 187 -
apud I. Cameniţă, loc.cit.).
45
Într-o speţă, s-a decis că este suficient a se dovedi că un dosar conţinând documentaţia
relativă la invenţie fusese predat unui consilier în proprietate industrială. (A se vedea A. Chavanne, J. J.
Burst, op.cit., p. 268, nota 4).

8
soluţiei şi a ceva mai puţin decât exploatarea efectivă: pregătiri serioase în vederea exploatării
efective sau dovada că s-a aflat pe punctul de a proceda în acest fel.
Pe aceeaşi linie de gândire, o instanţă judecătorească elveţiană a decis în 1960 că
"<Pregătirile speciale>46 efectuate în vederea executării invenţiei trebuie să aibă o <amploare
particulară>. Nu demonstrează existenţa unor asemenea pregătiri planurile servind la dezvoltarea
experimentală a produsului invenţie aflate în litigiu şi nici o demonstraţie efectuată în faţa unor
specialişti. Ar fi putut fi determinante pregătirile care urmăreau fabricarea industrială a obiectului
invenţiei."47
9. Efecte. Dacă aceste condiţii cumulative sunt îndeplinite, art. 33 alin. (1) lit. b) din
Legea nr. 64/1991 conferă48 terţului un drept49 de folosinţă asupra invenţiei chiar şi după
eliberarea brevetului de invenţie, dar numai în volumul existent la data depozitului reglementar
sau, după caz, la data priorităţii excepţionale recunoscute50.51
Acest drept permite numai folosinţa personală, neputând fi transmis decât deodată cu
întreg patrimoniul acelei persoane ori cu o fracţiune a patrimoniului afectat exploatării acelei
invenţii.52
10. Ipoteză specială: dreptul de folosire personală anterioară în cazul corectării
traducerii iniţiale a cererii de brevet european ori a brevetului european. O ipoteză
specială a acestei limite a exclusivităţii exploatării brevetului este reglementată prin art. 33
alin. (2) din Legea nr. 64/1991, text potrivit căruia: „Orice persoană care, cu bună credinţă,
foloseşte invenţia sau a făcut pregătiri efective şi serioase de folosire a invenţiei, fără ca
această folosire să constituie o încălcare a cererii de brevet sau a brevetului european în
traducerea iniţială, poate, după ce traducerea corectată are efect, să continue folosirea
invenţiei în întreprinderea sa ori pentru necesităţile acesteia, fără plată şi fără să depăşească
volumul existent la data la care traducerea iniţială a avut efect.”
11. Raţiune şi domeniu. Prevederile alin. (2) al art. 33 au fost introduse prin Legea
nr. 203/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 64/1991, ca urmare a Acordului
dintre Guvernul României şi Organizaţia Europeană de Brevete privind cooperarea în
domeniul brevetelor, semnat la Bucureşti la 9 septembrie 1994,53 precum şi în vederea

46
Conform art. 35 alin. 1 din Legea federală elveţiană asupra brevetelor de invenţie din 1954
(cu modificările ulterioare), "Brevetul nu poate fi opus celui care, fiind de bună-credinţă, anterior datei
depozitului reglementar sau datei priorităţii, a utilizat invenţia în Elveţia în cadrul profesiei sau a
făcut pregătiri speciale în acest scop" - sublinierea noastră, L.M.).
47
N. Gilliard şi colaboratorii, Brevets d'invention. Qurante ans de jurisprudence federale,
editată de I. Cherpillod, Fr. Dessemontet, Centre du droit de l'entreprise, Laussanne, 1996, p. 185.
48
Conform art. 4 lit. B), teza finală din Convenţia de la Paris din 1883 pentru apărarea
proprietăţii industriale, "Drepturile câştigate de terţi înainte de ziua primei cereri care serveşte ca bază
a dreptului de prioritate sunt rezervate prin efectul legislaţiei interne a fiecărei ţări."
49
"Aşa-zisul drept de posesiune personală anterioară este, în realitate, un mijloc de apărare
împotriva acţiunii în contrafacere în consecinţă, exerciţiul său este supus unor condiţii precise şi
produce efecte limitate" (J. Schmidt-Szsalewski, J. L. Pierre, op.cit., p. 76).
50
Dacă, de exemplu, anterior datei depozitului reglementar sau, după caz, a datei priorităţii
excepţionale recunoscute, volumul producţiei sale a fost mai mare, pentru ca, indiferent din ce motive,
la această dată ulterioară să fi scăzut, atunci dreptul de folosire se recunoaşte numai pentru volumul
(mai mic) existent la data depozitului sau a priorităţii excepţionale recunoscute. Raţionamentul invers
este deopotrivă valabil.
51
"Întreruperea aplicării anterioare a invenţiei, afară de cazul când aceasta nu constituie o
renunţare a posesorului la dreptul său, nu are nici o influenţă asupra posesiunii" (I. Cameniţă, Protecţia
invenţiilor, p. 198).
52
"Data de la care se naşte dreptul personal este data depozitului cererii de brevet a terţei
persoane. Mai înainte de această dată, posesorul poate transfera invenţia altor persoane" (I. Cameniţă,
Protecţia invenţiilor, p. 200). Tot astfel, "Dreptul de posesiune şi folosire anterioară ia naştere numai
din impactul cu un alt drept, şi anume cu dreptul exclusiv rezultat dintr-un brevet valabil; […] Până în
acel moment, folosirea invenţiei este un fapt economic de aplicare" (Ibidem, p. 219).
53
Ratificat prin Ordonanţa Guvernului nr. 32/1996 (publicată în Monitorul Oficial nr. 195 din
21 august 1996), aprobată prin Legea nr. 32/1997 (publicată în Monitorul Oficial nr. 43 din 14 martie
1997).

9
aplicării prevederilor Convenţiei privind eliberarea brevetelor europene, adoptată la Munchen
la 5 octombrie 1973. De altfel, prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 sunt reluate,
în esenţă, în cuprinsul art. 7 alin. (3) din Legea nr. 611/2002 pentru ratificarea acestei din
urmă Convenţii 54, având ca sursă dispoziţiile art. 70 alin. (4) lit. b) din Convenţie.
În baza reglementărilor interne menţionate, cererea de brevet european şi, respectiv,
brevetul european eliberat de Oficiul European de Brevete – în măsura în care acea cerere sau
acel brevet desemnează România ca stat în care se solicită protecţia juridică pentru acea
invenţie - vor produce efecte în România (la fel ca şi o cerere de brevet ori ca un brevet
guvernate de Legea nr. 64/1991) de la data publicării în Buletinul Oficial de Proprietate
Industrială editat de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci a traducerii în limba română
a revendicărilor acelei cereri sau, după caz, a brevetului european însoţit de anexele sale. Prin
urmare, de la acest moment devin aplicabile prevederile art. 31 şi 32 din Legea nr. 6471991,
sfera de protecţie a invenţiei fiind stabilită în raport cu conţinutul traducerii publicate. Este
însă posibil ca traducerea publicată iniţial să fie eronată, astfel încât art. 7 alin. (2) din Legea
nr. 611/2002 dispune că „Solicitantul sau titularul brevetului european poate depune oricând
o traducere corectată. traducerea corectată produce efecte numai după ce a fost făcută
publică de către oficiu.”
Prin ipoteză, în intervalul cuprins între data publicării traducerii iniţiale (eronate) şi
data publicării traducerii corectate, o terţă persoană, întemeindu-se cu bună-credinţă pe
conţinutul traducerii iniţiale, foloseşte invenţia sau face pregătiri (ia măsuri) efective şi
serioase de folosire a invenţiei la care se referă traducerea eronată, fără a încălca
exclusivitatea stabilită prin raportare la conţinutul acestei traduceri.
12. Efecte. În considerarea situaţiei speciale în care se află acest terţ, art. 33 alin. (2)
îi recunoaşte prerogative identice cu acelea de care beneficiază titularul dreptului de folosire
personală anterioară, conform art. 33 alin. (1) lit. b), aşadar dreptul de a continua folosirea
invenţiei în întreprinderea sa ori pentru necesităţile acesteia, cu titlu gratuit, dar fără a depăşi
volumul existent.
Este motivul pentru care trimitem la analiza efectuată anterior cu privire la art. 33
alin. (1) lit. b), care este valabilă, mutatis mutandis, şi în această ipoteză specială.
Totuşi, faţă de redactarea întrucâtva diferită a celor două texte legale menţionate,
unele precizări se impun:
a) Observăm că, spre deosebire de situaţia reglementată prin art. 33 alin. (1) lit. b),
textul art. 33 alin. (2) nu mai reia condiţionarea ca dreptul de folosinţă personală anterioară să
nu poată fi transmis „decât cu patrimoniul persoanei ori cu o fracţiune din patrimoniul
afectat exploatării invenţiei”. Cu toate acestea, considerăm că, în virtutea principiului „ubi
eadem ratio eadem solutio esse debet”, această condiţionare este aplicabilă în ambele ipoteze.
b) Articolul 33 alin. (2) impune ca folosirea în continuare a invenţiei să nu depăşească
volumul existent „la data la care traducerea iniţială a avut efect.” Prin aceasta nu trebuie să
se înţeleagă data la care traducerea iniţială a fost publicată55, ci perioada de timp în decursul
căreia traducerea iniţială îşi produce efectele, aşadar până la data publicării traducerii
corectate. În consecinţă, prin expresia „volumul existent” legea are în vedere volumul cel mai
înalt existent oricând pe parcursul perioadei cuprinse între cele două publicări de traduceri.
§3. DREPTUL DE PRODUCERE SAU DE FOLOSIRE A INVENŢIEI EXCLUSIV ÎN
CADRU PRIVAT ŞI ÎN SCOP NECOMERCIAL
13. Sediul materiei. Această limită specială a dreptului la exclusivitatea exploatării
invenţiei brevetate este reglementată prin art. 33 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 64/1991: "Nu
constituie încălcarea drepturilor prevăzute la art. 31 şi 32: […] c) efectuarea oricăruia
dintre actele prevăzute la art. 31 alin.(2) exclusiv în cadru privat şi în scop necomercial;
producerea sau, după caz, folosirea invenţiei exclusiv în cadru privat şi în scop
necomercial".

54
Legea nr. 611/2002 şi Convenţia au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 844 din 22
noiembrie 2002.
55
De altfel, este posibil ca folosirea invenţiei ori pregătirile (luarea măsurilor) efective şi
serioase nici să nu fi fost declanşate la data publicării traducerii iniţiale.

10
 Rămân inexplicabile imperfecţiunile de tehnică legislativă ale textului, ce utilizează
două segmente succesive de reglementări, dintre care cea dintâi este în mod parţial cuprinsă
implicit în cea de-a doua.56
14. Raţiune. Anterior modificării din anul 2002 a Legii nr. 64/1991, legislaţia română
în materie de invenţii nu a reglementat niciodată în mod expres o asemenea limită specială.
Cu toate acestea, sub imperiul legii anterioare (Legea nr. 62/1974 privind invenţiile şi
inovaţiile), s-a susţinut în doctrină că: "[…] în mod implicit, din economia legii române
rezultă că dreptul exclusiv cuprinde ca element de bază al conţinutului său exploatarea
industrială a invenţiei. Or, actele de folosire a unui brevet în scopuri personale, casnice sau
experimentale nu pot avea un caracter industrial.
De altfel, există şi principiul că brevetul este destinat industriei, şi nu ştiinţei. Datorită
absenţei caracterului lor industrial, asemenea acte nu pot fi interzise de către titularul
brevetului şi nici incriminate drept contrafacere.
Astfel, persoana care construieşte un aparat pentru nevoile casnice (pentru aerisire
condiţionată, pentru bucătărie, pentru folosirea razelor solare ca sursă energetică de încălzire a
locuinţei personale) nu aduce atingere dreptului exclusiv al titularului brevetului. Dar, în
momentul în care persoana construieşte exemplare de pe aparatele respective pentru alte
persoane, indiferent de modul de transmitere către acestea, se încalcă brevetul. În cadrul
folosirii personale, se pot enumera aparatele construite pentru nevoile persoanei: un aparat de
bărbierit brevetat, un stilou, un aparat de masaj, o încuietoare de valiză sau casetă etc." 57
Această opinie a rămas izolată, arătându-se, în esenţă, că – de lege lata - în lipsa unui
text expres nu se putea ajunge la concluzia existenţei unor limite ale dreptului subiectiv de
proprietate industrială, acestea având caracter de excepţie şi, de aceea, fiind supuse
interpretării restrictive.58 Nu mai puţin însă, argumentele atunci folosite şi-au păstrat
întotdeauna valabilitatea sub aspectul relevării raţiunilor avute în vedere de conţinutul actual
al art. 33 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 64/1991.
15. Domeniu. Interpretarea restrictivă a textului înlătură de la aplicarea sa orice acte care
nu sunt realizate exclusiv (i) în cadru privat şi (ii) în scop necomercial. Este vorba despre două
condiţii cumulative. De aceea, deşi – de exemplu - activităţile statale59 sau cele educaţionale pot
să nu aibă scopuri comerciale, acestea nu pot fi totuşi încadrate în domeniul art. 33 alin. 1 lit. c),
deoarece nu se realizează „în cadru privat”.60
În orice caz, produsele rezultate din astfel de activităţi (care întrunesc cele două condiţii
cumulative) nu pot fi comercializate.
§4. DREPTUL DE FOLOSIRE A INVENŢIEI CA URMARE A EPUIZĂRII
DREPTULUI ASUPRA OBIECTULUI INVENŢIEI BREVETATE
16. Sediul materiei. Conform art. 33 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 64/1991, în redactarea
conferită prin art. I pct. 39 din Legea nr. 28/200761 și ulterior renumerotării din anul 2014, "Nu
constituie încălcarea drepturilor prevăzute la art. 31 şi 32: […] d) comercializarea sau
oferirea spre vânzare pe teritoriul Uniunii Europene a acelor exemplare de produs, obiect al
invenţiei, care au fost vândute anterior de către titularul de brevet sau cu acordul său
expres."

56
Prin comparaţie, redactarea art. L. 613-5 lit. a) din Codul francez al proprietăţii intelectuale
(care se pare că a constituit sursa de inspiraţie pentru legea română) este următoarea: „actele efectuate
într-un cadru privat şi cu scopuri necomerciale”.
57
A se vedea I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor prin brevete, Editura Academiei, Bucureşti,
1977, p. 201.
58
A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 139.
59
De exemplu, în domeniul apărării naţionale. (Sub acest aspect, a se vedea A. Chavanne, J.J.
Burst, op.cit., p. 264).
60
A se vedea, în acest sens, W. Cornish, D. Llewelyn, T. Alpin, op.cit., p. 264.
61
În baza art. II alin. (1) al Legii nr. 28/2007, prevederile pct. 39 (precum şi cele ale pct. 35,
prin care a fost modificat art. 31 alin. 1 şi 2) al art. I din acest act normative au intrat în vigoare la data
de 22 ianuarie 2007, aşadar mai devreme decât celelalte prevederi, care au intrat în vigoare la 3 luni (19
aprilie 2007) de la publicarea legii, conform art. II alin. (2) al acesteia.

11
 Dispoziţiile legale reproduse sunt inspirate din art. 30bis al Legii franceze asupra
brevetelor de invenţie din 1968, astfel cum a fost modificat prin Legea din 1978, text devenit
actualul art. L.613-6 din Codul proprietăţii intelectuale din Franţa - cel dintâi stat care a
edictat o asemenea reglementare, inspirată din aşa-numita teorie a "epuizării dreptului de
proprietate industrială".
17. Raţiune şi conţinut. În mod paradoxal, teoria epuizării dreptului de proprietate
industrială a fost elaborată de doctrina germană62, combătută de doctrina franceză63, dar
însuşită de legiuitorul francez64, pentru ca ulterior să fie preluată şi de către legiuitorul
german.
Conform acestei teorii, dreptul de exploatare exclusivă este epuizat din momentul
punerii în circulaţie a produsului protejat prin brevet, deoarece această punere în circulaţie
valorează, deopotrivă, şi ca o cesiune a dreptului exclusiv al titularului de brevet cu privire la
acel produs concret. În continuare, titularul brevetului nu se mai poate opune - invocând
dreptul exclusiv, acum epuizat - folosirii, conform voinţei dobânditorului, a acelui bun; cu
toate acestea, titularul brevetului se poate opune acelor modalităţi de folosire a produsului pe
care, eventual, le-a interzis expres prin contractul încheiat cu dobânditorul sau care sunt
contrare dreptului concurenţei (aşadar, întemeindu-se nu pe dreptul proprietăţii industriale, ci
pe dreptul contractelor sau, după caz, pe dreptul concurenţei).
Dimpotrivă, adversarii teoriei epuizării65 arată că dreptul de exploatare exclusivă nu
se epuizează prin comercializarea produsului în care este încorporată invenţia, deoarece
înstrăinarea acelui bun concret nu echivalează cu o cesiune, ci numai cu o licenţă implicită
acordată dobânditorului. În consecinţă, titularul brevetului îşi păstrează prerogativa de a
acţiona în contrafacere pe dobânditorul produsului care ar încălca limitările de utilizare ce ar
fi fost impuse de către cel dintâi.66 Astfel cum s-a remarcat, „Dar şi în această concepţie,
titularul de brevet nu se poate opune folosinţei cumpărătorului decât limitând-o prin
contractul încheiat cu acesta. Soluţia este doar aparent identică aceleia propuse de teoria
epuizării, întrucât în cadrul teoriei epuizării limitările folosinţei apar ca excepţionale, iar în
cazul încălcării lor se aplică dreptul comun al contractelor, în timp ce în a doua ipoteză
limitările apar ca ţinând de însăşi natura licenţei şi nerespectarea lor se plasează în contextul
proprietăţii industriale, de vreme ce dreptul, rezultat din brevet, nu este epuizat."67

62
A se vedea U. Schatz, Épuisement des droit conféré par les brevets et contrefaçon, în
"Revue trimestrielle de droir européen", 1969, p. 451. De asemenea, a se vedea B. Castelli,
L'épuisement du droit intellectuel en droit allemand, français et communautaire, PUF, Paris, 1990,
passim.
63
A se vedea: Travaux de la premičre rencontre de propriété industrielle. Lépuisement du
droit du breveté, Nice, 1970, Colecţia CEIPI, Librairies Techniques, Paris, 1971, passim; A. Chavanne,
J.J. Burst, op.cit., p. 175.
64
Numai după ce jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie de la Luxemburg a preluat teoria
epuizării dreptului de proprietate industrială asupra invenţiei brevetate în cazul Centrafarm v. Sterling
Drug (1974) (apud J. Schmidt-Szalewska, J. L. Pierre, op.cit., p. 278; aceşti autori disting între
problema epuizării în cadrul dreptului intern şi aceea a epuizării în cadrul dreptului comunitar - op.cit.,
p. 80 - 81 şi p. 278 - 283).
65
"În Marea Britanie, relaţia dintre drepturi şi distribuţia de bunuri nu a cunoscut în trecut nici
un fel de concept general de epuizare a dreptului. Abordarea a variat în raport cu materia avută în
vedere. În cazul dreptului invenţiilor (în contrast cu situaţia din alte sisteme majore de drept al
invenţiilor), britanicii au adoptat în mod tradiţional poziţia contrară <epuizării>: în principiu, utilizările
şi vânzările subsecvente au continuat să necesite licenţa acordată de către titularul brevetului" (W.
Cornish, D. Llewelyn, T. Alpin, op.cit., p. 44). Cu toate acestea, acest autor subliniază şi analizează
implicaţiile reglementărilor comunitare asupra acestei concepţii tradiţionale din dreptul englez (Ibidem,
p. 216 - 218).
66
Spre a fundamenta această poziţie, în doctrina franceză se arată că teoria epuizării dreptului
"[…] este explicabilă în dreptul german, fiindcă, în acest sistem juridic, dreptul titularului de brevet
este definit ca un monopol de fabricare şi de primă punere în circulaţie a produsului protejat. În
sistemul dreptului francez, structura dreptului titularului brevetului este […] diferită: acest drept nu este
un drept de a face … ci de a interzice" (A.Chavanne, J.J. Burst, op.cit., p. 175).
67
A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 127 - 128.

12
 18. Efecte. În dreptul român, aplicarea dispoziţiilor art. 33 alin. (1) lit. d) din Legea
nr. 64/1991 atrage consecinţa că, după înstrăinarea cu titlu oneros68, de către însuşi titularul
brevetului, a produsului în care este încorporată invenţia brevetată, nu constituie contrafacere
actele ulterioare de comercializare sau de oferire spre vânzare69 realizate pe teritoriul
României sau al altor state componente ale României de către sub-dobânditorii produsului.
§5. DREPTUL DE FOLOSIRE ÎN SCOPURI EXPERIMENTALE
19. Sediul materiei. Această limită specială a dreptului la exclusivitatea exploatării
invenţiei brevetate este reglementată prin lit. e) din art. 33 alin. (1) al Legii nr. 64/1991 (textul
fiind introdus70 prin art. I pct. 40 din Legea nr. 28/2007): "Nu constituie încălcarea
drepturilor prevăzute la art. 31 şi 32: […] e) folosirea în scopuri experimentale, exclusiv cu
caracter necomercial, a obiectului invenţiei brevetate".
20. Raţiune. Anterior Legii nr. 64/1991, legislaţia română în materie de invenţii nu a
reglementat niciodată în mod expres o asemenea limită specială. Cu toate acestea, astfel cum
am arătat atunci când am analizat dreptul de producere sau de folosire a invenţiei exclusiv în
cadru privat şi în scop comercial (art. 33 alin. (1) lit. c), sub imperiul legii anterioare (Legea
nr. 62/1974 privind invenţiile şi inovaţiile), s-a susţinut în doctrină – şi în această privinţă – că
„actele de folosire a unui brevet în scopuri [...] experimentale nu pot avea un caracter
industrial.”71 Deşi această opinie a rămas pe bună dreptate izolată (fiind acceptată numai de
lege ferenda)72, totuşi argumentele atunci folosite şi-au păstrat întotdeauna valabilitatea sub
aspectul relevării raţiunilor avute în vedere de conţinutul actual al art. 33 alin. 1 lit. e) din
Legea nr. 64/1991.
În plus, este necesar să se mai aibă în vedere că viitorul utilizator al unei invenţii
brevetate ce urmează a face obiectul unei cesiuni ori al unei licenţe trebuie să fie pus în situaţia
de a verifica, anterior încheierii contractului, exactitatea descrierii invenţiei şi rezultatul real pe
care aplicarea acesteia îl asigură.73
21. Domeniu. Interpretarea restrictivă a textului exclude orice acte care nu sunt realizate
cu un scop strict experimental Atunci însă când asemenea acte sunt efectuate de către o
întreprindere este evident că scopul final este acela al unei exploatări efective ulterioare. În orice
caz, produsele rezultate din experimentare nu pot fi comercializate. De efectele art. 33 alin. (1)
lit. e) beneficiază însă persoana care experimentează în vederea perfecţionării unei invenţii şi, în
consecinţă, spre a dobândi un brevet de perfecţionare74 - deşi aceasta constituie o finalitate
comercială.
§6. DREPTUL DE FOLOSINŢĂ PERSONALĂ ULTERIOARĂ
22. Sediul materiei. Potrivit art. 33 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 64/1991, „Nu
constituie încălcarea drepturilor prevăzute la art. 31 şi 32: […] f) folosirea cu bună-
credinţă sau luarea măsurilor efective şi serioase de folosire a invenţiei de către terţi în
intervalul de timp dintre decăderea din drepturi a titularului de brevet şi revalidarea
brevetului. În acest caz invenţia poate fi folosită în continuare de acea persoană, în volumul

68
Textul legal se referă numai la "vânzare", dar este normal ca, pentru identitate de raţiune, el
să se aplice oricărei înstrăinări cu titlu oneros.
69
Precizarea din nota de subsol anterioară operează şi de această dată.
70
Este vorba, de fapt, despre o re-introducere a acestei limite a exclusivităţii, care – într-o
redactare diferită – era cuprinsă în art. 37 lit. c) din forma iniţială a Legii nr. 64/1991: „producerea sau
folosirea invenţiei exclusiv cu scop experimental”. (Pentru analiza acestei dispoziţii legale, a se vedea
L. Mihai, Invenţia, 2002, p. 148-149). În mod inexplicabil, prevederile legale menţionate au fost
abrogate prin Legea nr. 202/2003. Cu toate acestea, din nou inexplicabil, Regula 68 alin. (1) lit. b), alin.
(2) şi alin. (3) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 a continuat să facă referire la această
limită a exclusivităţii.
71
A se vedea I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor prin brevete, Editura Academiei, Bucureşti,
1977, p. 201.
72
A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 139, unde s-a arătat, în esenţă, că în lipsa unui
text expres, nu se putea ajunge la concluzia existenţei unor limite ale dreptului subiectiv de proprietate
industrială, acestea având caracter de excepţie şi, de aceea, fiind supuse interpretării restrictive.
73
A se vedea A. Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 265.
74
Ibidem.

13
existent la data publicării menţiunii revalidării, şi dreptul la folosire nu poate fi transmis
decât cu patrimoniul persoanei care utilizează invenţia ori cu o fracţiune din patrimoniul
care este afectat exploatării invenţiei;".
23. Raţiune şi ipoteză. La fel ca şi dreptul de folosinţă personală anterioară75, această
limită a exclusivităţii exploatării invenţiei constituie recunoaşterea pe plan legislativ a unei
consecinţe impuse de echitate. De această dată însă, ipoteza avută în vedere de legiuitor nu este
situată anterior brevetării invenţiei, ci după eliberarea brevetului, ba chiar după încetarea
valabilităţii acestuia. Survenirea ipotezei reglementate prin art. 33 alin. (1) lit. f) din Legea nr.
64/1991 presupune luarea în consideraţie, mai întâi, a prevederilor art. 40 alin. (2) şi (3), potrivit
cu care: „(2) Pe întreaga durată de valabilitate a brevetului de invenţie titularul datorează
anual taxe de menţinere în vigoare a brevetului.
(3) Neplata acestor taxe atrage decăderea titularului din drepturile decurgând din
brevet. Decăderea titularului din drepturi se înregistrează în Registrul naţional al brevetelor
de invenţie şi se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. Taxele de menţinere
în vigoare pot fi plătite şi anticipat, în condiţiile prevăzute de regulamentul de aplicare a
prezentei legi, pentru o perioadă care nu poate depăşi 4 ani.”
Aşa fiind, de la data publicării decăderii din brevet a titularului acestuia, invenţia va
cădea în domeniul public. Totuşi, conform art. 35, brevetul poate fi revalidat de O.S.I.M. la
cererea celui decăzut din drept, dacă acesta invocă "motive justificate"76 în termen de cel mult
6 luni77 de la publicării decăderii, iar hotărârea de revalidare se publică în Buletinul Oficial de
Proprietate Industrială.
În aceste condiţii, este posibil ca un terţ, încrezându-se în efectele publicării hotărârii
de decădere, să înceapă a exploata invenţia căzută în domeniul public sau să ia măsuri
efective şi serioase în vederea exploatării acesteia. După revalidarea brevetului, continuarea
activităţilor terţului ar constitui contrafacere, cu toate consecinţele prevăzute de lege. Nu mai
puţin, din evidente motive de echitate, prevederile art. 33 alin. (1) lit. f) îi permit continuarea
exploatării în acelaşi volum cu acela existent la momentul publicării revalidării.
24. Condiţii. Următoarele condiţii cumulative trebuie să fie îndeplinite în vederea
funcţionării acestei limite speciale a exclusivităţii exploatării invenţiei brevetate:
a) terţa persoană a folosit sau a luat măsuri efective şi serioase de folosire a invenţiei
brevetate de către titular; pentru conturarea conceptelor de "folosire" şi, respectiv, de "luare
de măsuri efective şi serioase" se poate recurge, în principiu, la precizările referitoare la
conceptele de "aplicare" şi, respectiv, "luare de măsuri efective şi serioase" din domeniul
dreptului de folosire personală anterioară reglementat prin art. 33 alin. (1) lit. b) din Legea nr.
64/199178;
b) aceste activităţi s-au desfăşurat între momentul publicării decăderii din drepturi a
titularului de brevet şi momentul publicării revalidării brevetului79; considerăm că, dacă
aceste activităţi au început anterior publicării decăderii din drepturi a titularului de brevet,
aşadar la un moment în care invenţia nu se afla încă în domeniul public, continuarea acestor
activităţi după momentul publicării decăderii nu poate transforma contrafacerea iniţială într-o
activitate ocrotită de lege (prin dispoziţiile art. 33 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 64/1991).
c) observăm că, spre deosebire de situaţia existentă anterior modificării din anul 2002
a Legii nr. 64/1991, când art. 40 alin. 2 nu indica necesitatea existenţei bunei-credinţe a

75
În alte lucrări, instituţia este analizată împreună cu "dreptul de posesiune şi folosire
anterioară" (I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor, p. 197) sau, deşi este analizată separat (sub denumirea
"dreptul de posesiune ulterioară şi personală"), este considerată o variantă a dreptului de posesiune
anterioară şi personală (V. Roş, op.cit., p. 393).
76
Este vorba, de fapt, despre motive "temeinice" (fiindcă pentru orice motive se pot găsi
"justificări").
77
Acesta este un termen de decădere (iar nu de prescripţie). În consecinţă, sunt aplicabile
dispoziţiile art. 2545 – 2547 din noul Cod civil.
78
A se vedea supra, §6, din cadrul prezentei Secțiuni.
79
Din jocul reglementărilor aplicabile, rezultă că - teoretic - intervalul maxim de timp
înăuntrul căruia se pot desfăşura aceste activităţi este de 6 luni.

14
terţului beneficiar, astăzi art. 33 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 64/1991, introduce o diferenţiere
nerezonabilă între ipoteza în care terţul „foloseşte” invenţia şi aceea în care este vorba despre
„luarea măsurilor efective şi serioase de folosire a invenţiei”, în sensul că numai pentru prima
ipoteză este prevăzută şi condiţia existenţei bunei-credinţe. Socotim însă că aceasta constituie
doar o eroare de tehnică legislativă, deoarece „ubi eadem ratio eadem solutio esse debet”. 80
Aşa fiind, existenţa bunei-credinţe a terţului la momentul în care „foloseşte” sau „ia măsuri
efective şi serioase de folosire a invenţiei” constituie cea de-a treia condiţie cumulativă. 81
25. Efecte. Dacă sunt întrunite cele trei condiţii cumulative expuse mai sus, terţul
poate continua şi după publicarea revalidării activităţile începute anterior publicării decăderii,
fără ca aceste activităţi să poată fi considerate contrafacere. Este însă necesar ca utilizarea
invenţiei să nu depăşească „volumul existent" la data naşterii dreptului de folosire personală
anterioară, care este data publicării menţiunii revalidării.
Acest drept permite numai folosirea personală, neputând fi transmis decât deodată cu
întreg patrimoniul acelei persoane ori cu o fracţiune a patrimoniului afectat exploatării acelei
invenţii.
§7. LICENŢELE OBLIGATORII
26. Categorii și specificul comun. În prezent, Legea nr. 64/1991 privind brevetele de
invenție reglementează următoarele categorii de licenţe obligatorii82, care reflectă dispoziții din
cuprinsul art. 5 lit. A pct. 2) și 4) din Convenția de la Paris83 sau, după caz, art. 31 (cu denumirea
marginală „Alte utilizări fără autorizarea deţinătorului dreptului”) din TRIPS84:

80
Potrivit art. 56 din Legea nr. 62/1974 privind invenţiile şi inovaţiile, "Aplicarea invenţiei
sau luarea măsurilor în vedere aplicării ei, efectuată cu bună-credinţă înainte de repunerea în termen
a titularului brevetului, dă dreptul la aplicarea în continuare a invenţiei şi nu poate fi transmisă decât
împreună cu patrimoniul ori cu o fracţiune a acestui patrimoniu sau în cazul reorganizării persoanei
juridice" (sublinierea noastră, L.M.).
81
Chiar şi sub imperiul reglementării anterioare modificării din anul 2002, am arătat că „În
orice caz însă, atunci când este vorba despre mai mult decât simpla absenţă a bunei-credinţe, ne aflăm
în prezenţa fraudei, iar fraus omnia corrumpit” (L. Mihai, op.cit., 2002, p. 156).
82
Cunoscute și sub denumirea de „licențe de drept” ori „licențe ne-voluntare”.
83
Aceste texte au în prezent următorul conţinut: "2) Fiecare ţară a uniunii va putea lua măsuri
legislative care să prevadă concesiunea de licenţe obligatorii, pentru a preveni abuzurile care ar putea să
rezulte din exercitarea dreptului exclusiv conferit de brevet, ca de exemplu în caz de neexploatare. […]
4) O licenţă obligatorie nu va putea fi cerută din cauză de neexploatare sau de insuficientă
exploatare înainte de expirarea unui termen de patru ani de la depozitul cererii de brevet sau de trei ani de
la acordarea brevetului, termenul care expiră cel mai târziu fiind cel care se aplică; ea va fi refuzată dacă
brevetatul îşi justifică lipsa de acţiune cu motive valabile. O astfel de licenţă obligatorie va fi neexclusivă şi
ea nu va putea fi transmisă, nici chiar sub forma de concesiune de sub-licenţă, decât împreună cu partea
din întreprindere sau din fondul de comerţ care exploatează licenţa respectivă."
84
Textul oficial în limba română al art. 31 din TRIPS este următorul: „În cazurile în care
legislaţia unui Membru permite alte utilizări ale obiectului unui brevet fără autorizarea deţinătorului
dreptului, inclusiv utilizarea de către puterile publice sau de către terţi autorizaţi de către acestea, vor
fi respectate următoarele prevederi:
(a) autorizarea acestei utilizări va fi examinată pe baza circumstanţelor proprii acesteia;
(b) o astfel de utilizare va putea să nu fie permisă decât dacă, înaintea acestei utilizări,
candidatul utilizator s-a străduit să obţină autorizarea de la deţinătorul dreptului, în condiţii şi
modalităţi comerciale rezonabile şi dacă cu toate eforturile sale nu a reuşit aceasta într-un termen
rezonabil. Un Membru va putea deroga de la această prevedere în situaţii de urgenţă naţională sau în
alte circumstanţe de extremă urgenţă sau în caz de utilizare publică în scopuri necomerciale. În situaţii
de urgenţă naţională sau de alte circumstanţe de extremă urgenţă, deţinătorul dreptului va fi totuşi
avizat imediat ce va fi rezonabil posibil. În caz de utilizare publică în scopuri necomerciale, atunci
când puterile publice sau întreprinderea contractantă, fără să facă cercetare de brevet, cunosc sau au
motive demonstrabile de a cunoaşte că un brevet valabil este sau va fi utilizat de către puterile publice
sau în contul acestora, deţinătorul dreptului va fi avizat despre aceasta în cel mai scurt timp;
(c) întinderea şi durata unei astfel de utilizări vor fi limitate la scopurile pentru care aceasta a
fost autorizată, iar în cazul tehnologiei de semiconductori, respectiva utilizare va fi destinată numai

15
 (A) licenţa obligatorie pentru caz de neexploatare: art. 43 alin. (1) – (3);
(B) licenţa obligatorie pentru situații excepţionale (situații de urgență națională, de
extremă urgență, de utilizare publică în scopuri necomerciale: art. 43 alin. (4) – (6);85
(C) licenţa obligatorie de dependenţă: art. 43 alin. (7);
(D) licența obligatorie pentru remedierea unei practici anticoncurențiale - art. 44 alin.
(7).
La aceste categorii reglementate prin Legea nr. 64/1991 se adaugă următoarele două
categorii care au alte izvoare de drept:
(E) licența obligatorie pentru fabricarea produselor farmaceutice destinate exportului în
țări cu probleme de sănătate publică – Regulamentul (CE) nr. 816/2006 al Parlamentului
European și al Consiliului, precum și art. 31 bis din TRIPS;
(F) licența obligatorie, cu titlu gratuit, asupra invenției brevetate de către o instituție de
învățământ superior - art. 12 din Legea nr. 83/2014 privind invențiile de serviciu.
Specificul comun pentru oricare dintre aceste variate situații de „licență obligatorie”
constă în utilizarea obiectului unui brevet de invenție fără autorizarea deținătorului dreptului
asupra brevetului, față de care respectiva utilizare are caracter obligatoriu dacă sunt îndeplinite
condițiile legale stabilite în acest scop.

pentru scopuri publice necomerciale sau pentru a remedia o practică ce a fost stabilită, în baza unei
proceduri judiciare sau administrative, ca fiind anticoncurenţială;
(d) o astfel de utilizare va fi neexclusivă;
(e) o astfel de utilizare va fi netransmisibilă, cu excepţia părţii din întreprindere sau a
fondului de comerţ care beneficiază de aceasta;
(f) orice utilizare de acest gen va fi autorizată în principal pentru aprovizionarea pieţei
interne a Membrului care a autorizat această utilizare;
(g) autorizarea unei astfel de utilizări va fi susceptibilă de a înceta, sub rezerva ca interesele
legitime ale persoanelor astfel autorizate să fie protejate de o manieră adecvată, dacă şi atunci când
circumstanţele care au condus la aceasta încetează să existe şi este de crezut că nu se vor mai
reproduce. Autoritatea competentă va fi abilitată să reexamineze, pe bază de cerere motivată, dacă
circumstanţele continua să existe;
(h) deţinătorul dreptului va primi o remunerare adecvată corespunzătoare fiecărui caz în
parte, cu luarea în considerare a valorii economice a autorizării;
(i) valabilitatea juridică a oricărei decizii privind autorizarea unei astfel de utilizări va putea
face obiectul unei revizuiri judiciare sau altei revizuiri independente de către o autoritate superioară
distinctă a acestui Membru;
(j) orice decizie referitoare la remunerarea prevăzută în raport cu o astfel de utilizareva va
putea face obiectul unei revizuiri judiciare sau unei alte revizuiri independente de către o autoritate
superioară distinctă a acestui Membru;
(k) Membrii nu sunt ţinuţi să aplice condiţiile enunţate la alineatele b) şi f) în cazurile în care
o astfel de utilizare este permisă pentru a remedia o practică considerată ca anticoncurenţială ca
urmare a unei proceduri judiciare sau administrative. Necesitatea de a corecta practicile
anticoncurenţiale poate fi luată în considerare în stabilirea remunerării în astfel de cazuri. Autorităţile
competente vor fi abilitate să refuze încetarea autorizării dacă şi atunci când circumstanţele care au
condus la această autorizare riscă să se producă din nou;
(l) în cazurile în care o astfel de utilizare este autorizată pentru a permite exploatarea unui
brevet („al doilea brevet") care nu poate fi exploatat fără să aducă atingere unui alt brevet („primul
brevet"), următoarele condiţii suplimentare vor fi aplicabile:
i) invenţia revendicată în cel de-al doilea brevet presupune un progres tehnologic important,
de un interes economic substanţial, în raport cu invenţia revendicată în primul brevet;
ii) titularul primului brevet va avea dreptul la o licenţă reciprocă în condiţii rezonabile pentru
utilizarea invenţiei revendicate în cel de-al doilea brevet; şi
iii) utilizarea autorizată în raport cu primul brevet va fi netransmisibilă cu excepţia cazului în
care cel de-al doilea brevet este de asemenea transmis.”
85
Actuala reglementare nu a mai păstrat instituţia aşa-numitelor „licenţe din oficiu”
(prevăzute de fostele art. 50 – 52 din Legea nr. 64/1991, în redactarea anterioară modificării prin
Legea nr. 203/2002), instituţie care, parţial, a fost absorbită de instituţia licenţei obligatorii pentru
situații excepţionale. (Pentru reglementarea „licențelor din oficiu”, a se vedea L. Mihai, op.cit., 2002,
p. 170 – 182).

16
 § 7.A. Licenţa obligatorie pentru caz de neexploatare
27. Sediul materiei. Conform art. 43 alin. (1) – (3) din Legea nr. 64/1991: "(1) La
cererea oricărei persoane interesate Tribunalul Bucureşti poate acorda o licenţă obligatorie
la expirarea unui termen de 4 ani de la data de depozit a cererii de brevet sau a unui termen
de 3 ani de la acordarea brevetului, socotindu-se termenul care expiră cel mai târziu.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică numai dacă invenţia nu a fost aplicată sau a fost
insuficient aplicată pe teritoriul României, iar titularul brevetului nu poate să îşi justifice
inacţiunea şi dacă nu s-a ajuns la o înţelegere cu acesta privind condiţiile şi modalităţile
comerciale de aplicare a invenţiei.
(3) Tribunalul Bucureşti va autoriza licenţa obligatorie dacă va aprecia, pe baza
circumstanţelor date, că, deşi persoana interesată a depus toate eforturile, nu s-a ajuns la o
înţelegere într-un termen rezonabil.”
28. Raţiune şi ipoteză. Scopul fundamental al oricărei legislaţii având ca obiect
invenţiile îl constituie stimularea realizării de invenţii, în vederea aplicării acestora spre
beneficiul omenirii. "Monopolul" de exploatare a invenţiei brevetate nu trebuie „pervertit", prin
blocarea utilizării invenţiei, ci trebuie să fie folosit tocmai în vederea atingerii scopului
fundamental menţionat. De aceea, titularul brevetului de invenţie are nu numai dreptul de
exploatare a acesteia, ci şi, cu anumite circumstanţieri, inventatorului îi revine o obligaţie –
juridică – de a proceda, în cadrul anumitor termene limită, la exploatarea invenţiei brevetate, în
caz contrar fiind aplicabile sancţiuni, printre care licenţa obligatorie pentru caz de neexploatare.86
Se poate chiar considera că această formă de licenţă obligatorie reprezintă o manifestare în forme
specifice a instituţiei abuzului de drept, în sensul că dreptul subiectiv de exploatare exclusivă nu
mai este ocrotit (în integralitate) atunci când se face dovada că este exercitat într-un mod excesiv
şi nerezonabil.87
Reglementarea licenţei obligatorii pentru caz de neexploatare constituie o evoluţie
legislativă, în raport cu dispoziţiile art. 9 alin. 1 lit. c) din Legea asupra brevetelor de invenţie din
17 ianuarie 1906, potrivit cu care: "Brevetul pierde validitatea sa: […] c) Când brevetatul n-a
exploatat invenţia sa în ţară în interval de 4 ani, socotiţi de la data brevetului, sau când
exploataţia a fost întreruptă pe timp de doi ani".88 Conferinţa de la Lisabona din 1958 pentru
revizuirea Convenţiei de la Paris din 1883 pentru protecţia proprietăţii industriale a constatat că
decăderea constituie o sancţiune prea aspră, astfel încât, printre altele, a modificat dispoziţiile art.
5 lit. A) pct. 2) - 4) din Convenţie spre a permite și instituirea, alături de decădere, a unui nivel
mai moderat de sancționare.
În aplicarea acestor norme juridice internaţionale, Decretul nr. 884/1967 privind
invenţiile şi inovaţiile, prin art. 24 - 25, a reglementat pentru prima dată în România licenţa
obligatorie, instituţie care a fost menţinută şi prin art. 46 din Legea nr. 62/1974 privind invenţiile
şi inovaţiile, precum şi, în prezent, prin art. 43 şi urm din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de
invenţie.
29. Condiţii. Următoarele condiţii cumulative trebuie să fie îndeplinite în vederea
acordării unei licenţe obligatorii pentru caz de neexploatare:
a) la data introducerii cererii la instanța judecătorească competentă (Tribunalul
București), există o cerere de brevet de invenție publicată si pentru care OSIM nu a luat o
hotarâre de respingere ori care nu a fost retrasă sau considerată ca fiind retrasă, ori există un
brevet de invenție în vigoare pe teritoriul României89; nu importă dacă solicitantul sau

86
Reamintim că în Statele Unite ale Americii nu există obligaţia titularului de brevet de a
exploata invenţia, sub sancţiunea instituirii unei licenţe obligatorii; nu mai puţin, o asemenea
neexploatare poate determina implicaţii pe planul legislaţiei anti-trust. (A se vedea A. R. Miller, M.
Davis, Intellectual Property: Patents, Trademarks and Copyright in a Nutshell, ediţia a II-a, West
Publishing Co., St. Paul, 199l, p. 129).
87
Potrivit art. 15 din Codul civil, „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau
păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.”
88
Acest text şi-a păstrat redactarea iniţială chiar şi după modificarea Legii din 1906 prin
Legea din 21 februarie 1907 şi prin Legea din 6 august 1927.
89
A se vedea art. 82 alin. (3) din Regulament.

17
titularul de brevet este subiect de drept din România sau din străinătate și nici dacă invenția a
fost creată în România ori în străinătate;
b) a expirat un termen de 4 ani calculat de la data depozitului reglementar naţional
sau a expirat un termen de 3 ani calculat de la data acordării brevetului, socotindu-se termenul
care expiră cel mai târziu90; deşi legea nu prevede în mod expres, socotim că licenţa
obligatorie poate fi solicitată cu succes şi în ipoteza în care înăuntrul acestor termene iniţiale
invenţia a fost aplicată, dar, după consumarea termenului care expiră cel mai târziu, această
aplicare este abandonată pentru cel puţin 4 ani91;
c) înăuntrul termenului stabilit conform regulii imediat anterioare, invenţia nu a fost
aplicată sau a fost insuficient aplicată pe teritoriul României; aplicarea (suficientă) a acelei
invenţii în străinătate nu împiedică acordarea licenţei obligatorii92; exploatarea pe teritoriul
României poate fi reprezentată fie de activitatea desfăşurată de către titularul brevetului, fie de
aceea desfăşurată de către beneficiarul unei licenţe contractuale93; cu titlu de exemplu,
următoarele activităţi au fost considerate insuficiente spre a împiedica sancţionarea
neîndeplinirii obligaţiei de exploatare de către titularul brevetului: simplele încercări făcute în
atelierele titularului; un act izolat de fabricaţie; o instalaţie impracticabilă, cu maşini defecte;
anunţurile din presă conţinând oferte de acordare a licenţei; fabricarea aflată în disproporţie
vădită cu importanţa exploatării aceleiaşi invenţii în străinătate, ce conduce la concluzia unui
simulacru de exploatare94; de asemenea cu titlu de exemplu, următoarele activităţi au fost
considerate ca aplicare suficientă pe teritoriul statului care a acordat brevetul: fabricarea însăşi
a maşinii brevetate, nefiind neapărat necesar să se facă dovada şi a vânzării acesteia; aplicarea
neîntreruptă a obiectului brevetat, chiar dacă aplicarea este de minimă importanţă; fabricarea
în proporţii mici, dar reală; concesiunea unei licenţe de fabricare imediat utilizată; instalarea
unui atelier de fabricare ce a necesitat investiţii mari, la care se adaugă oferte de licenţe şi
depozitări de materiale anume construite pentru această investiţie95;96

90
„În cazul în care invenţia a fost exploatată după împlinirea termenului de 3 ani [stabilit prin
Decretul nr. 884/1967, însă echivalent termenelor de 4 ani sau de 3 ani reglementate prin art. 43 alin.
(1) din Legea nr. 64/1991 - nota noastră, L.M.], dar mai înainte de introducerea cererii pentru
acordarea licenţei obligatorii, aceasta nu se poate acorda" (I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor, p. 192).
91
Nu selectăm celălalt termen (cel de 3 ani) reglementat prin art. 43 alin. (1) din Legea nr.
64/1991, deoarece este natural ca în această materie interpretarea să se facă în favoarea titularului de
brevet.
92
Se consideră (a se vedea B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, Brevetele de invenţiune.
Comentar teoretic şi practic al Legii asupra brevetelor de invenţiune, cu jurisprudenţa română şi
străină şi îndrumări tehnice, Bucureşti, 1936, p. 67) că importul din străinătate pe teritoriul statului
care a eliberat brevetul nu constituie aplicare a invenţiei în acest din urmă stat. În acelaşi sens s-a
pronunţat şi jurisprudenţa franceză (a se vedea A. Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 228).
93
În acest sens, a se vedea I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor, p. 192.
94
A se vedea B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 67 (şi bibliografia acolo
indicată).
95
Ibidem.
96
Articolul L.613-11 din Codul proprietăţii intelectuale din Franţa, corespondent al art. 43 din
Legea nr. 64/1991, stabileşte - la pct. 2 - condiţia conform căreia "produsul brevetat nu a fost
comercializat într-o cantitate suficientă spre a satisface necesităţile pieţei franceze"; socotim că
această formulare poate sugera un criteriu care să faciliteze conturarea conţinutului conceptului de
"insuficientă aplicare" din legea română.
Aceeaşi finalitate o poate avea şi cunoaşterea cazurilor socotite întemeiate pentru acordarea
licenţelor obligatorii potrivit dreptului englez, astfel: 1) invenţia nu este exploatată la întreaga
capacitate ce este rezonabil practicabilă; 2) cererea internă pentru produsul brevetat nu este satisfăcută
în condiţii rezonabile sau este satisfăcută într-o măsură substanţială prin import; 3) exploatarea
invenţiei în ţară este stânjenită sau împiedicată de importul din străinătate; 4) refuzul acordării de
licenţe (în condiţii rezonabile) nu permite ca o piaţă potenţială de export să fie aprovizionată cu
produse fabricate în ţara care a eliberat brevetul sau prejudiciază înfiinţarea sau dezvoltarea industriei
interne. Pentru expunerea acestor cazuri (inclusiv cu indicarea unor precedente judiciare), a se vedea
W. Cornish, D. Llewelyn, T. Alpin, op.cit., p. 312.

18
 d) titularul brevetului "nu poate să îşi justifice inacţiunea"; sub acest aspect, poate fi
vorba, de exemplu, despre obstacole tehnice sau economice, dar nu şi - bunăoară – despre
existenţa unor negocieri pentru acordarea licenţei, sau despre existenţa exploatării
reprezentate de contrafacerea comisă de un terţ etc.97; condiţia nu este îndeplinită atunci când
invenţia principală nu este exploatată, dar se exploatează invenţia de perfecţionare a celei
dintâi; pe de altă parte, neexploatarea brevetului de perfecţionare nu este acoperită prin
exploatarea brevetului principal98;
e) nu s-a ajuns la o înţelegere între titularul brevetului şi persoana interesată, privind
condiţiile şi modalităţile comerciale de utilizare a invenţiei99 (de exemplu, încheierea unei
licenţe contractuale sau a unui contract de cesiune).
30. Procedura de acordare a licenței obligatorii pentru caz de neexploatare.
Acordarea licenţei obligatorii presupune desfăşurarea unei proceduri judiciare.
30.1. Solicitantul licenței obligatorii. În acest scop, „orice persoană interesată"
(alin. (1) al art. 43) poate sesiza Tribunalul Bucureşti, pentru ca, în cadrul unui proces civil, în
contradictoriu cu titularul brevetului de invenţie (care va avea calitatea procesuală de pârât),
să facă dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute expres de alin. (1) – (3) din art.
43.
Reclamantul („orice persoană interesată") poate fi persoană fizică sau persoană
juridică (aceasta din urmă, de drept privat sau de drept public100). Se pune, însă, problema
dacă, în afara condiţiilor expres prevăzute de art. 43 alin. (1) – (3), mai este nevoie să fie
făcute anumite dovezi cu privire la persoana însăşi a reclamantului. Mai precis, este vorba
despre faptul că în alte legislaţii (de exemplu, în dreptul francez101) se prevede că solicitantul
trebuie să facă dovada că se află în situaţia de a exploata invenţia "într-o modalitate efectivă şi
serioasă" (iar, dacă este cazul, instanţa poate să ordone efectuarea unei expertize asupra
acestei capacităţi de exploatare a invenţiei). În dreptul român, o asemenea exigenţă nu este
prevăzută. Nu este, totuşi, mai puţin adevărat, că art. 43 alin. (1) şi alin. (3) pretind ca
acţiunea să fie formulată de o „persoană interesată" (sublinierea noastră, L.M.). Socotim că
această formulare nu poate să aibă o semnificaţie tautologică, în sensul că legiuitorul ar fi
intenţionat să repete, în cuprinsul redactării acestei dispoziţii legale concrete, principiul că una
dintre condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile este existenţa "interesului".102 Aşa fiind, rezultă
că, întrucât intenţia legiuitorului a avut o altă finalitate, se poate lua în considerare
posibilitatea ca instanţa judecătorească să cerceteze dacă solicitantul este o persoană
"interesată" în sensul că este aptă să exploateze invenţia ce constituie obiectul cererii sale,
fiindcă nu poate avea "interesul" obţinerii unei licenţe obligatorii decât persoana care se află
în poziţia de a putea să treacă la exploatarea efectivă a acesteia, într-o modalitate sau alta. Tot
astfel, interpretarea pe care am întrevăzut-o se poate baza şi pe constatarea că solicitantul
trebuie să facă dovada, printre altele, a faptului că nu s-a ajuns la o înţelegere cu titularul
brevetului; or, realizarea de astfel de negocieri de către un solicitant care nu deţine capacitatea
efectivă de exploatare ulterioară a invenţiei îi poate permite titularului de brevet să îşi justifice
inacţiunea de a nu fi aplicat invenţia prin intermediul licenţei acordate acestui solicitant
necalificat.

97
A se vedea: I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor, p. 192; A. Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p.
229 (şi jurisprudenţa franceză acolo indicată).
98
În acest sens, G. Vander Haeghen, Brevets d'invention, Bruxelles, 1928, nr. 517 (apud B.
Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 67).
99
"Condiţiile excesive propuse de către titularul brevetului echivalează cu un refuz" (A.
Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 228).
100
Conform alin. (4) al art. 44, „Beneficiarul licenţei obligatorii poate fi inclusiv Guvernul sau
terţii autorizaţi de acesta.”
101
A se vedea A. Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 229 (şi jurisprudenţa acolo citată).
102
Asupra "interesului", ca una dintre condiţiile generale de exerciţiu ale acţiunii civile, a se
vedea, de exemplu, V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Volumul I. Teoria
generală, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, p. 270 - 273 (şi bibliografia acolo indicată).

19
 În plus, la aceeaşi concluzie se poate ajunge şi prin invocarea alin. (3) al art. 44,
potrivit căruia „Licenţele obligatorii vor fi autorizate în principal pentru aprovizionarea
pieţei”103 – cu precizarea că este vorba despre „piața internă” (așadar în concordanță cu
redactarea lit. f) din art. 31 al TRIPS).
30.2. Instanţa judecătorească. În ceea ce priveşte instanţa judecătorească sesizată,
trebuie observat că Tribunalul Bucureşti are competenţă exclusivă ca primă instanţă. Conform
art. 46 alin. (2), hotărârea Tribunalului Bucureşti poate fi atacată numai cu apel la Curtea de
Apel Bucureşti.
30.3. Înregistrarea. În baza art. 47, licenţa obligatorie trebuie să fie înregistrată la
O.S.I.M. (după caz: în Registrul naţional al cererilor de brevet de invenţie depuse sau în
Registrul naţional al brevetelor de invenţie), care procedează la publicarea în Buletinul
Oficial de Proprietate Industrială a menţiunii acordării licenţei obligatorii, în termen de o lună
de la primirea comunicării hotărârii judecătoreşti rămase definitivă şi irevocabilă, prin grija
persoanei interesate. Aceeaşi procedură este urmată şi în cazul retragerii licenţei obligatorii.
Deşi nu există nici o prevedere expresă în acest sens, trebuie decis că publicarea produce
efecte numai faţă de terţi, iar nu şi între părţi, faţă de care hotărârea judecătorească este
opozabilă din momentul în care a rămas definitivă şi irevocabilă104.105
31. Efecte. Dacă sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă expuse mai sus, terţul
solicitant dobândeşte dreptul de exploatare a invenţiei, şi anume – astfel cum dispune art. 44
alin. (1) - în condiţiile stabilite prin hotărârea judecătorească „în ceea ce priveşte întinderea şi
durata acestora106 [ale licenţelor obligatorii – nota noastră, L.M.], nivelul remuneraţiei
cuvenite deţinătorului dreptului, stabilit în raport cu valoarea comercială a licenţelor
acordate.”107 Aşadar, licenţa obligatorie este limitată în timp108 şi se acordă cu titlu oneros.
În plus, astfel cum dispune în mod expres acelaşi text legal, aceasta este o licenţă
neexclusivă. Rezultă că, după acordarea unei licenţe obligatorii, titularul brevetului îşi
păstrează dreptul de a conferi licenţe contractuale altor beneficiari, precum şi că este posibilă
acordarea, în condiţiile legii, şi a altor licenţe obligatorii (fiindcă exploatarea realizată de
beneficiarul licenţei obligatorii acordate nu îl scuteşte pe titularul brevetului de a-şi îndeplini
propria sa obligaţie de aplicare a invenţiei pe care a brevetat-o). La aceeaşi concluzie conduce
şi art. 44 alin. (3), care subliniază că „Licenţele obligatorii vor fi autorizate în principal
pentru aprovizionarea pieţei [interne - nota noastră, L.M.] ”

103
Totuşi, pentru „invenţiile din domeniul tehnologiei de semiconductori”, licenţa obligatorie
„[…] va fi acordată numai pentru scopuri publice necomerciale sau pentru a remedia o practică
stabilită ca fiind anticoncurenţială, ca urmare a unei proceduri judiciare sau administrative” (art. 44
alin (4) fraza finală - în concordanță cu art. 31 lit. c) din TRIPS); această excepție este o consecință a
importanței deosebite pe care astfel de invenții le au în domeniul militar, al utilizării spațiului cosmic
etc., astfel încât trebuie evitat ca utilizarea acestora să fie apropriată de alte state pe calea indirectă de
recurgere la licențe obligatorii ecepționale în condițiile art. 43 alin. (4).
În România, „invenţiile din domeniul tehnologiei de semiconductori” sunt reglementate prin
Legea nr. 16/1995 privind protecția topografiilor produselor semiconductoare (republicată în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 211 din 25.03.2014). Precizăm că ăn acest domeniu este utilizată și expresia
„topografii ale circuitelor integrate”.
104
Pentru exprimarea unei opinii care pare contrară, a se vedea V. Roş, op.cit., p. 411.
105
Toate actele efectuate de către beneficiarul licenţei anterior hotărârii judecătoreşti
constituie contrafacere. (A se vedea A. Chavanne, J.J. Burst, op.cit., p. 230, precum şi jurisprudenţa
acolo indicată).
106
„Întinderea şi durata licenţelor obligatorii vor fi limitate la scopurile pentru care acestea
au fost autorizate [...]” (fraza întâi din alin. (4) al art. 44).
107
Condiţiile licenţei obligatorii stabilite iniţial de către instanţa judecătorească pot fi
modificate ulterior tot de către instanţă, la cererea fie a beneficiarului licenţei obligatorii, fie a
titularului de brevet (a se vedea, în acest sens, A. Chavanne, J. J. Burst, loc.cit.), dar, desigur - adăugăm
noi - numai dacă au intervenit circumstanţe noi, altfel opunându-se principiul autorităţii lucrului
judecat.
108
Conform art. 82 alin. (8) din Regulament, „În cazul în care titularul nu achită taxele
anuale, pentru a mentine în vigoare brevetul, taxele vor fi achitate de beneficiarul licentei obligatorii.”

20
 Totuşi, trebuie precizat că existenţa unei licenţe obligatorii deja acordate va constitui
un element de care nu poate să facă abstracţie instanţa judecătorească învestită de către un alt
solicitant cu o altă cerere de licenţă obligatorie, pur şi simplu pentru că urmează să se ţină
seama de necesităţile concrete ale pieţei, în sensul asigurării unui profit ca urmare a
exploatării acelei invenţii. Cu alte cuvinte, existenţa pe una şi aceeaşi piaţă a unui anumit
număr de utilizatori ai invenţiei brevetate ar fi de natură să disipeze foarte mult monopolul
temporar, ceea ce poate echivala cu căderea invenţiei în domeniul public. Aşa fiind, nu
excludem dreptul unui beneficiar de licenţă obligatorie de a participa în procesul purtat între
un alt solicitant şi titularul brevetului de invenţie, în condiţiile prevăzute de art. 61 şi urm. din
Codul de procedură civilă pentru participarea terţilor în procesul civil. Astfel cum s-a
observat. „[…] în lipsa unei dispoziţii exprese (existente în alte legislaţii), beneficiarul licenţei
obligatorii nu va avea calitatea de a intenta o eventuală acţiune în contrafacere a brevetului
(prevăzută de art. 56 din lege)."109 De altfel, art. 82 alin. (4) din Regulamentul de aplicare a
Legii nr. 64/1991 stabilește că „Beneficiarul licenței obligatorii nu are calitatea de a intenta o
acțiune în contrafacere.”
De asemenea, licenţa obligatorie este personală, astfel cum - în prezent110 - rezultă în
mod clar din cuprinsul art. 45: „Licenţa obligatorie nu este transmisibilă decât împreună cu
partea din întreprindere sau cu fondul de comerţ care beneficiază de această utilizare.”111

109
Y. Eminescu, Comentariu, p. 187 (unde referirea la art. 59 trebuie înţeleasă astăzi, după
republicarea din anul 2003 a Legii nr. 64/1991, ca având în vedere prevederile art. 59 alin. 1). Articolul
L.615-2 alin. 2 din Codul proprietăţii intelectuale din Franţa prevede că beneficiarul licenţei obligatorii
poate introduce acţiunea în contrafacere, dacă, anterior, l-a pus în întârziere pe titularul brevetului iar
acesta a rămas inactiv.
110
Anterior abrogării alin. 2 al fostului art. 50 din Legea nr. 64/1991 prin art. I pct. 55 din
Legea nr. 28/2007, soluţia asupra problemei dacă licenţa obligatorie putea sau nu să fie transmisă
terţilor întâmpina una dintre cele mai surprinzătoare dificultăţi după modificarea prin Legea nr.
203/2002 a Legii nr. 64/1991, care în cuprinsul fostului art. 50 conţinea două alineate succesive total
contradictorii:
„(1) Licenţa obligatorie nu este transmisibilă decât împreună cu partea de întreprindere sau
cu fondul de comerţ care beneficiază de această utilizare.
(2) Prevederile alin. 1 nu se aplică în cazul în care o licenţă obligatorie a fost acordată
conform art. 48.”
Contradicţia exista fiindcă fostul art. 48 (care corespunde parțial actualului art. 43) constituia
sediul materiei pentru toate cele trei categorii posibile de licenţă obligatorie, iar nu numai pentru licenţa
obligatorie acordată în caz de neexploatare a invenţiei (alin. 1 - 4 ale fostului art. 48). (Precizăm că
fostul art. 48 alin. 5 – 7 reglementa licenţa obligatorie pentru situații excepţionale, iar alin. 8 al fostului
art. 48 reglementa licenţa obligatorie de dependenţă.)
În aceste condiţii, se ridică întrebarea: care dintre cele două alineate succesive prevalează?
Suspectăm faptul că alin. (2) al fostului art. 50 conţinea o gravă eroare de tehnică legislativă,
în sensul că în mod cu totul inexplicabil s-a omis indicarea acelor fragmente ale fostului art. 48 (cel mai
probabil, a alin. (8), prin care era reglementată licenţa de dependenţă) ce erau exceptate de la aplicarea
regulii stabilite prin alin. (1) al fostului art. 50. Supoziţia noastră se bazează pe faptul că lit. c) a alin.
(8) conţinea reglementări proprii (de altfel, şi ele extrem de confuze, până la modificarea lor prin art. I
pct. 52 din Legea nr. 28/2007) cu privire la transmisibilitate.
Oricum ar fi, singurul lucru clar în legătură cu fostul art. 50 era acela că ansamblul
dispoziţiilor sale era neclar, astfel că devenea necesar ca textul său să fie supus interpretării juridice. În
cadrul unui asemenea demers, era natural să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 5 lit. A) pct. 4 teza finală
din Convenţia de la Paris din 1883 pentru protecţia proprietăţii industriale: "O astfel de licenţă
obligatorie va fi neexclusivă şi ea nu va putea fi transmisă, nici chiar sub forma de concesiune de sub-
licenţă, decât împreună cu partea din întreprindere sau din fondul de comerţ care exploatează licenţa
respectiv" (sublinierea noastră, L.M.).
De aceea, nu ni se pare că, sub acest aspect, contribuţia art. 31 lit. e) din TRIPS (conform
textului: "[…] o astfel de utilizare va fi netransmisibilă, cu excepţia părţii din întreprindere sau a
fondului de comerţ care beneficiază de aceasta") ar fi fost determinantă (pentru această din urmă
poziţie, a se vedea C. I. Stoica, R. Dincă, op.cit., p. 181), fiindcă nu vedem de ce efectul care este
recunoscut acestui din urmă act internaţional în cadrul dreptului intern nu a putut să fie - deja - jucat de
către art. 5 lit. A) pct. 4 teza finală din Convenţia de la Paris din 1883 pentru protecţia proprietăţii

21
 În sfârșit, în cazul în care invețtia din cererea de brevet de invenție sau din brevetul de
invenție, pentru care s-a acordat o licență obligatorie, conține informațtii clasificate, conform
prevederilor art. 38 alin. (2) și (3), acestea îți vor menține în continuare caracterul atribuit (art. 82 alin.
(6) din Regulament).
32. Încetarea licenţei obligatorii pentru caz de neexploatare. Licenţa obligatorie
pentru caz de neexploatare încetează la data indicată în însăşi hotărârea judecătorească prin
care a fost instituită. Nu excludem ca aceeaşi persoană să poată re-edita procedura pentru
dobândirea unei noi licenţe obligatorii, în măsura în care şi de această dată sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege.
De asemenea, este evident că licenţa obligatorie nu mai poate produce efecte juridice
specifice la momentul încetării (indiferent de motiv) valabilităţii brevetului de invenţie, când
invenţia cade în domeniul public.
În sfârşit, potrivit alin. (1) al art. 46, Tribunalul Bucureşti (ca primă instanţă) poate să
fie sesizat, cu o solicitare motivată, de către persoana interesată (în primul rând – desigur – de
către titularul brevetului) spre a pronunţa o hotărâre prin care să fie retrasă licenţa obligatorie
acordată anterior, „atunci când circumstanţele care au condus la acordarea acesteia au
încetat să mai existe, cu condiţia ca interesele legitime ale persoanei care a dobândit-o să fie
protejate într-o manieră corespunzătoare. Licenţa nu va fi retrasă dacă circumstanţele care
au determinat acordarea acesteia riscă să se producă din nou.”
Deşi din formularea textului nu rezultă în mod direct, apreciem că este natural ca
licenţa să fie retrasă inclusiv în cazul (de fapt, în primul rând într-un asemenea caz) în care se
constată că beneficiarul acesteia nu şi-a îndeplinit nici el obligaţia de exploatare a invenţiei.
§7.B. Licenţa obligatorie pentru situații excepţionale
33. Sediul materiei. Categorii și specific comun. Potrivit art. 43 alin. (4): „În afara
situaţiilor prevăzute la alin.(2), o licenţă obligatorie poate fi autorizată de Tribunalul Bucureşti:
a) în situaţii de urgenţă naţională;
b) în alte situaţii de extremă urgenţă;
c) în situaţii de utilizare publică, în scopuri necomerciale.”
Această enumerare reproduce, inclusiv sub aspectul terminologiei utilizate, textul din
fraza a doua a art. 31 lit (b) din TRIPS.
Trăsătura comună caracteristică pentru cele trei ipoteze - distincte - constă în caracterul
excepţional al împrejurărilor în care este permisă instituirea licenţei obligatorii.
34. Raţiune și ipoteze. În niciuna dintre aceste ipoteze, licenţa obligatorie nu este
dispusă cu titlu de sancţiune pentru neîndeplinirea de către titularul dreptului a obligaţiei sale de
exploatare a invenţiei, ci în scopul apărării unor interese generale de natură excepţională.
34.1. Situații de urgență națională. Alte situații de extremă urgență. În absența
oricăror alte indicii concrete în cuprinsul reglementărilor relevante din Legea nr. 64/1991 sau din
art. 31 al TRIPS, devine util112 de a se avea în vedere că prin „Declarația referitoare la TRIPS și
la sănătatea publică” (cunoscută mai bine sub denumirea de „Declarația de la Doha”) adoptată la
14 noiembrie 2001 de cea de-a patra Conferință Ministerială a Organizației Mondiale a

industriale, care este, de asemenea, un act internaţional căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 alin.
(2) din Constituţie ("Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern."). În
sfârşit, potrivit alin. (1) al fostului art. 51 (astăzi –art. 46), Tribunalul Bucureşti (ca primă instanţă)
putea să fie sesizat, cu o solicitare motivată, de către persoana interesată (în primul rând – desigur – de
către titularul brevetului) spre a pronunţa o hotărâre prin care să fie retrasă licenţa obligatorie acordată
anterior, „[…] atunci când circumstanţele care au condus la acordarea acesteia au încetat să mai
existe, cu condiţia ca interesele legitime ale persoanei care a dobândit-o să fie protejate într-o manieră
corespunzătoare. Licenţa nu va fi retrasă dacă circumstanţele care au determinat acordarea acesteia
riscă să se producă din nou.”
111
Conform art. 82 alin. (9) din Regulament de aplicare a Legii nr. 64/1991, „Este asimilată
unei transmiteri înregistrarea schimbării de titular rezultată din absorbția, fuziunea, divizarea sau
dizolvarea unei persoane juridice.”
112
Pentru acest raționament, a se vedea J. Bourgeois, în Concise International and European
IP Law. TRIPS, Paris Convention, European Enforcement and Transfer of Technology, editată de Th.
Cottier, P. Véron, Ed. Kluwer Law International, 2008, p. 97.

22
Comerțului desfășurată la Doha, Qatar113, s-a stabilit că „Fiecare [Stat] Membru are dreptul de a
acorda licențe obligatorii și libertatea de a determina temeiurile pentru care astfel de licențe pot fi
acordate” (pct. 5 lit (b)), precum și că „Fiecare [Stat] Membru are dreptul de a determina ce
anume constituie o urgență națională sau alte situații de extremă urgență, fiind înțeles că crizele
de sănătate publică, incluzându-le pe acelea referitoare la HIV/AIDS, tuberculoză, malarie și alte
epidemii pot reprezenta o urgență națională sau alte situații de extremă urgență” […]” (pct. 5 lit.
(c)).114 Pe lângă aceste exemplificări, este deasupra oricărei îndoieli că intră în aceste concepte și
situațiile care implică apărarea, siguranța națională, catastrofele naturale etc.
34.2. Situaţii de utilizare publică, în scopuri necomerciale. Prin expresia „utilizare
publică” se înțelege în mod obișnuit utilizarea de către stat sau în numele ori pe seama statului,
iar „în scopuri necomerciale” semnifică o activitate care nu constituie o afacere, nefiind urmărită
obținerea de profit.
Aceste precizări nu sunt însă suficiente. Imperativele interpretării juridice determină ca,
pentru evitarea caracterului superfluu, înțelesul juridic al acestei a treia categorii de licență
obligatorie să fie în mod necesar diferit de cel aparținând celorlalte două categorii anterior
analizate. Din această perspectivă, o asemenea diferențiere vădită derivă din absența caracterului
urgent al situației avute în vedere.
În plus, în absența – și sub acest aspect - a oricăror indicii concrete suplimentare în
cuprinsul reglementărilor relevante din Legea nr. 64/1991 sau din art. 31 al TRIPS, poate fi avut
în vedere art. 8.1 din TRIPS, referitor la măsurile pe care statele membre ar putea să le adopte
prin legi pe care le emit în acest domeniu: „Membrii vor putea, atunci când elaborează sau
modifică legile şi reglementările lor, să adopte măsurile necesare pentru a proteja sănătatea
publică şi nutriţia şi pentru a promova interesul public în sectoare de o importanţă vitală pentru
dezvoltarea lor social-economică şi tehnologică, cu condiţia ca aceste măsuri să fie compatibile
cu prevederile prezentului Acord.”115 Din această perspectivă, se poate considera că este inclusă
în expresia „utilizare publică, în scopuri necomerciale”, de exemplu, recurgerea prin
instrumentul unei licențe obligatorii la invenții brevetate în scopul susținerii unor programe de
guvernare (deci programe „publice”)116 referitoare la protejarea sănătății publice şi a nutriţiei sau
pentru promovarea interesului public în sectoare de o importanţă vitală pentru dezvoltarea

113
World Trade Organization, Ministerial Declaration of 14 November 2001, WTO Doc.
WT/MIN(01)/DEC/1, 41 ILM 746 (2002) - accesibilă la
https://www.wto.org/english/thewto_e/minist_e/min01_e/mindecl_trips_e.htm . Precizăm că prin art.
4.1 din Acordul de la Marrakech din 1994 privind constituirea Organizaţiei Mondiale de Comerţ s-a
decis instituirea unei așa-numite „[…] conferinţe ministeriale compusă din reprezentanţii tuturor
membrilor, care se va reuni cel puţin o dată la 2 ani. Conferinţa ministerială va exercita funcţiile
O.M.C. şi va lua măsurile necesare în acest scop. Conferinţa ministerială va fi abilitată să ia decizii cu
privire la toate aspectele ţinând de orice acord comercial multilateral, dacă un membru solicită aceasta,
conform prevederilor specifice referitoare la luarea deciziilor, care sunt enunţate în prezentul acord şi
în acordul comercial multilateral respectiv.”
Se consideră că Declarația de la Doha are natura juridică de „acord ulterior intervenit intre
părţi cu privire la interpretarea tratatului sau la aplicarea dispoziţiilor sale” (în înțelesul art. 31 alin.
(3) lit. a) din Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor).
114
Este menționat (a se vedea J. Bourgeois, loc.cit.) cazul în care, în contextul atacurilor cu
anthrax din SUA și Canada în toamna anului 2001
(https://en.wikipedia.org/wiki/2001_anthrax_attacks) și al temerii că medicamentul Cipro brevetat și
fabricat de Bayer nu ar putea fi disponibil în cantități suficiente și la un preț adecvat (deși Bayer și-a
declarat capacitatea de a face față singură eventualelor cerințe excepționale ale pieței), autoritățile
canadiene dat comandp unei întreprinderi canadiene să fabrice acest medicament fără a se solicita
acordul titularului de brevet (https://www.nytimes.com/2001/10/19/business/nation-challenged-
treatment-canada-overrides-patent-for-cipro-treat-anthrax.html). A se vedea și W. Cornish, D.
Llewelyn, T. Alpin, op.cit., p. 307, nr. 7-40.
115
Pentru acest raționament, a se vedea J. Bourgeois, loc.cit.
116
A se vedea și P. DeRoo, Public Non-Commercial Use' Compulsory Licensing for
Pharmaceutical Drugs in Go Pharmaceutical Drugs in Government Health Care Programs, în
„Michigan Jounal of International Law”, vol. 32, nr. 2, 2011, p. 347-394, accesibilă la
https://repository.law.umich.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1054&context=mjil .

23
socială, economică, tehnologică a țării respective (eradicarea foametei, protejarea mediului,
creșterea natalității, înlăturarea analfabetismului etc.).
35. Condiţii. Conform primei propoziții a art. 43 alin. (5), „Acordarea licenţei
obligatorii pentru unul dintre motivele prevăzute la alin. (4) nu impune îndeplinirea condiţiilor
menţionate la alin. (2). […].” Dar analizarea sistematică a cuprinsului alin. (1) – (5) arată că în
privinţa licenţelor obligatorii pentru cazuri excepţionale enumerate de alin. (4) al art. 43 nu se
aplică – de fapt - nici întregul text al alin. (1) și nici cel al alin. (3) din respectivul articol.
În mod concret, aceasta înseamnă că, având în vedere și enunțurile relevante din
cuprinsul art. 31 lit. (b) din TRIPS, licența obligatorie pentru situații excepționale se aplică fără a
se ține seama dacă: (i) invenţia nu a fost aplicată sau a fost insuficient aplicată pe teritoriul
României117; (ii) titularul brevetului nu poate să îşi justifice eventuala inacţiune; (iii) nu s-a ajuns
la o înţelegere cu acesta privind condiţiile şi modalităţile comerciale de aplicare a invenţiei.118
În schimb, ca urmare a faptului că nu este necesar să se fi purtat negocieri anterioare
pentru eventuala ajungere la o înțelegere, fraza a doua din alin. (5) al art. 45 impune – pentru
fiecare dintre cele trei situații enumerate la alin. (4) – obligația de a înștiința - „în cel mai scurt
timp” -titularul brevetului despre autorizarea dată de instanță. Iar conform alin. (6), „În situaţii de
utilizare publică în scopuri necomerciale, Guvernul sau terţii autorizaţi de acesta, atunci când
cunosc sau au motive demonstrabile de a cunoaşte dacă un brevet de invenţie valid este sau va fi
utilizat de Guvern, respectiv de terţi, vor anunţa titularul brevetului despre utilizarea acestuia,
într-un timp rezonabil.”119
36. Procedura de acordare, efecte, încetare. În privinţa acestor trei aspecte, rămân
valabile precizările făcute anterior cu prilejul analizei materiei licenţei obligatorii pentru caz
de neexploatare120.
Este important, totuşi, să subliniem că ne aflăm în prezenţa unei proceduri judiciare
care are caracter constitutiv, în fața unor instanțe judecătorești cu competență exclusivă la
nivel național (Tribunalul București și Curtea de Apel București121). Apreciem că, de lege
ferenda, această reglementare nu constituie soluția legislativă potrivită în privința, cel puțin, a
licențelor obligatorii prevăzute de lit. a) (situații de urgență națională) și lit. b) (situații de
extremă urgență), când este evident că obligativitatea desfășurării prealabile a procedurilor
judecătorești anihilează posibilitatea unei reacții eficace care să fie adecvată urgenței avute în
vedere. Dimpotrivă, în aceste cazuri nici dispozițiile constituționale referitoare la protecția
proprietății sau la liberul acces în justiție și nici dreptul internațional în materie122 nu ar

117
Cu alte cuvinte, autorizarea licenţei obligatorii poate fi dispusă chiar şi mai înainte de expirarea
unui termen de 4 sau de 3 ani - conform distincţiilor acolo operate) în alin. (1). Soluţia rezultă, de altfel, şi
ca urmare a analizei naturii raţiunilor avute în vedere de legiuitor, deoarece „situaţiile de urgenţă
naţională” sau „alte situaţii de extremă urgenţă” ori „situațiile de utilizare publică, în scopuri
necomerciale” pot apărea atât după, cât şi mai înainte de expirarea, după caz, a menţionatelor termene de 4
sau de 3 ani.
118
Această din urmă soluţie rezultă şi din art. 82 alin. (2) din Regulament de aplicare a Legii
nr. 64/1991: „În situații de urgență națională sau în alte situații de extremă urgență, în vederea
acorăarii unei licente obligatorii nu este necesar ca persoana interesata care solicita instituirea
licentei obligatorii sa faca dovada faptului ca s-a încercat obtinerea unei licente contractuale.”
119
Se poate observa că alin. (5) și (6) ale art. 43 se află în discordanță cu art. 31 lit. (b) din
TRIPS sub următoarele aspecte: (i) numai pentru situațiile de urgență națională și pentru alte situații de
extremă urgență (iar nu și pentru situațiiile de utilizare publică în scopuri necomerciale), TRIPS
stabilește că titularul brevetului va fi notificat „într-un timp rezonabil” (iar nu „în cel mai scurt timp”),
pe când (ii) pentru situația de utlizare publică în scopuri necomerciale, titularul brevetului trebuie
informat „în cel mau scurt timp” (iar nu „într-un timp rezonabil”).
120
A se vedea supra, paragrafele 30-32.
121
Dispoziția din alin. (2) al art. 46, prin care se stabilește că hotărârile Tribunalului București
în această materie sunt supse numai apelului sunt menite să asigure accelerarea procedurii judiciare
aferente, care ar dura cu mult mai mult dacă ar exista încă o cale de atac în fața instanței supreme.
122
Potrivit lit. (i) din art. 31 al TRIPS, „valabilitatea juridică a oricărei decizii privind
autorizarea unei astfel de utilizări va putea face obiectul unei revizuiri judiciare sau altei revizuiri
independente de către o autoritate superioară distinctă a acestui Membru” – din redactarea textului

24
interzice instituirea licenței obligatorii excepționale printr-un mecanism administrativ, care să
poată fi supus unei cenzurări judiciare ulterioare și cu caracter de celeritate, la solicitarea
celor interesați.123
§7.C. Licenţa obligatorie de dependenţă
37. Sediul materiei. Potrivit art. 43 alin. (7) din Legea nr. 64/1991, „În cazurile în
care un brevet nu poate fi exploatat fără să aducă atingere drepturilor conferite de un alt
brevet, acordat pentru o cerere de brevet a cărei dată de depozit naţional reglementar este
anterioară, o licenţă obligatorie pentru exploatarea brevetului ulterior va putea fi autorizată
numai dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii suplimentare:
a) invenţia revendicată în brevetul ulterior presupune un progres tehnologic
important, de interes economic substanţial în raport cu invenţia revendicată în brevetul
anterior;
b) titularul brevetului anterior are dreptul la o licenţă reciprocă, în condiţii
rezonabile pentru utilizarea invenţiei revendicate în brevetul ulterior;
c) utilizarea autorizată în raport cu brevetul anterior este netransmisibilă, cu
excepţia cazului în care este transmis şi brevetul ulterior.”
Această limită specială – distinctă124 - a exclusivităţii exploatării invenţiei brevetate
(introdusă prin Legea nr. 203/2002) are ca sursă de inspiraţie art. 31 lit. l) din TRIPS, precum şi,
într-o oarecare măsură, prevederile art. L.613-15 din Codul proprietăţii intelectuale din Franţa
(text modificat prin Legea nr. 96-1106 din 18 decembrie 1996).125 Ea reprezintă o nouă
abordare legislativă privind relaţia dintre invenţia aşa-numită „invenţie de perfecţionare”
(complementară, dependentă) şi „invenţia perfecţionată” (principală, dominantă).
38. Ipoteza este aceea în care exploatarea unei invenţii brevetate (invenţia ulterioară)
presupune – din punct de vedere tehnic - exploatarea inerentă a unei alte invenţii brevetate în
baza unei cereri cu o dată de depozit anterioară (invenţia anterioară)126, dar nu s-a ajuns la o
înţelegere între cei doi titulari de brevet pentru a se realiza o asemenea exploatare.
39. Condiţii. De aceea, în măsura în care este îndeplinită condiţia stabilită prin lit. a)
a textului127 şi, în plus, se face dovada că nu s-a ajuns la o înţelegere amiabilă, titularul
brevetului ulterior poate solicita Tribunalului Bucureşti autorizarea unei licenţe obligatorii
care să îi permită să îşi exploateze propria invenţie fără ca prin aceasta să se considere că sunt
încălcate implicit drepturile titularului de brevet anterior. În doctrină, această formă de licenţă
obligatorie este uzual denumită „licenţă de dependenţă.”
40. Procedura de acordare, efecte, încetare. Cât priveşte procedura de acordare,
precum şi încetarea, rămân valabile – mutandis mutandis - precizările făcute anterior cu
prilejul analizei materiei licenţei obligatorii pentru caz de neexploatare128.

rezultând că nu este neapărat necesară o procedură judiciară anterioară, cu caracter constitutiv.

123
O astfel de procedură administrativă de instituire, sub denumirea de „licențe din oficiu”,
prin hotărâre a Guvernului emisă la cererea ministerului de resort „în interesul apărării naționale sau
al siguranței naționale” a fost reglementată prin fostul art. 52 din Legea nr. 64/1991, în redactarea
anterioară modificării sale prin Legea nr. 203/2002 (având ca sursă de inspirație art. L. 613-19 din
Codul francez al proprietăţii intelectuale; în privința acestei materii, a se vedea N. Bictin, Droit de la
propriété intellectuelle, Ed. LGDJ, Paris, 2020, ed. 6, p. 860).
124
De asemenea, semnalăm faptul că art. 44 conţine prevederi speciale privind situaţia
brevetului de soi nou de plantă (alin. 5) şi a invenţiei biotehnologice (alin. 6). (Precizăm că „brevettul
de soi nou de plante” face obiectul reglementării stabilite prin Legea nr. 255/1998 privind protecția
noilor soiuri de plante), iar nu prin Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție.
125
A se vedea: J. Schmidt-Szalewski, J. L. Pierre, op.cit., p. 117 - 118; A. Chavanne, J. J.
Burst, op.cit., p. 230 - 231.
126
Articolul 31 lit. l) din TRIPS utilizează termenii de „al doilea brevet” şi, respectiv, „primul
brevet”.
127
Este evident eronată formularea preambulului alin. (7) al art. 43 în sensul că nu numai
prevederile lit. a), ci şi cele ale lit. b) şi c) ar institui condiţii (cumulative); în realitate, în ultimele două
situaţii este vorba despre efecte (iar nu condiții) ale instituirii licenţei obligatorii în favoarea titularului
brevetului ulterior.
128
A se vedea supra, paragrafele 30-32.

25
 De asemenea, şi efectele sunt asemănătoare, dar unele particularităţi rezultă din
prevederile lit. b) şi c) ale textului.
Astfel, conform art. 43 alin. (7) lit. b), dacă s-a acordat o asemenea "licenţă de
dependenţă", şi titularul brevetului anterior are dreptul ca, pe cale de reciprocitate, să solicite
acordarea - „în condiţii rezonabile” - a unei licenţe asupra invenţiei ulterioare.
Licenţa obligatorie de dependenţă - ca atare - este personală (deci netransmisibilă129),
fiind însă admisibilă transmiterea sa accesorie deodată cu transmiterea brevetului titularului
„invenţiei ulterioare”.130 În tăcerea legii (precum şi a prevederilor TRIPS), considerăm că,
pentru identitate de raţiune, aceeaşi soluţie trebuie să fie dată şi cu privire la eventuala licenţă
reciprocă obţinută de către titularul brevetului asupra „invenţiei anterioare”.
§7.D. Licenţa obligatorie pentru remedierea unei practici anticoncurențiale
41. Existența ca o categorie distinctă a acestei situații de licență obligatorie rezultă
implicit din alin. (7) al art. 44, prin care se dispune că „În cazul în care o licență obligatorie este
autorizată pentru a remedia o practică anticoncurențială, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 43
alin. (3) și (4) și art. 44 alin. (3).” Această limită specială a exclusivităţii exploatării invenţiei
brevetate (introdusă prin Legea nr. 203/2002) are ca sursă de inspiraţie art. 31 lit. (c) și (k) din
TRIPS.
Ipoteza este aceeea în care, prin intermediul unei proceduri administrative sau judiciare
care se desfășoară potrivit legislației din domeniul concurenței, se constată că exploatarea unui
anumit brevet de invenție se realizează de către titular cu încălcarea regulilor de concurență (fiind
deci o practică neconcurențială, anti-concurențială). De aceea, este permisă autorizarea unei
licențe obligatorii în beneficiul unei terțe persoane cu scopul ca prin această măsură să fie
remediată respectiva practică neconcurențială.
În acest caz de licență obligatorie131, avându-se în vedere specificul ipotezei și al rațiunii
pentru care această categorie de licență obligatorie este instituită, prin art. 44 alin. (7) se dispune
că:

129
Articolul 83 alin. (3) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 precizează că și în
acastă materie sunt aplicabile dispozițiile art. 82 alin. (9) din respectivul act normativ: „Este asimilată
unei transmiteri înregistrarea schimbarii de titular rezultată din absorbția, fuziunea, divizarea sau
dizolvarea unei persoane juridice.”
130
Considerăm că la aceeaşi soluţie trebuia să se ajungă şi anterior modificării prin art. I pct.
52 din Legea nr. 28/2007 a textului lit. c) din art. 48 alin. (8), a cărui redactare era extrem de neclară:
„c) utilizarea autorizată în raport cu brevetul anterior este netransmisibilă, cu excepţia cazului în care
o licenţă obligatorie este, de asemenea, transmisă.” Soluţia se impunea prin interpretarea textului în
lumina sub-paragrafului (iii) al art. 31 lit. l) din TRIPS.
131
În context, reamintim că această categorie de licență obligatorie este unul dintre cele două
cazuri - exclusive (celălalt fiind „acordarea pentru scopuri publice necomerciale”) - în care se pot
acorda licențe obligatorii în privința invențiilor din domeniul tehnologiei de produse
semiconductoare (conform art. 44 alin (4) fraza finală din Legea nr. 64/1991, care se află în
concordanță deplină cu art. 31 lit. c) din TRIPS).
Totuși, se observă că prin art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 16/1995 privind protecția
topografiilor produselor semiconductoare (republicată în 2014) se stabilește că unul dintre cazurile în
care se poate solicita licență obigatorie în domeniul topografiilor este acela în care „[...] acordarea
licenței este necesară în situații de ugență care privesc apărarea și siguranța națională, prevenirea
sau lichidarea efectelor unei calamități naturale, încălcarea Legii concurenței nr. 21/1996 [...], ori
nerespectarea standardelor naționale privind poluarea atmosferei;”.
Constatăm că acest din urmă text se află în dezacord parțial cu art. 44 alin. (4) fraza finală din
Legea nr. 64/1991 (menționat mai sus, în prezenta notă), deci implicit în dezacord cu standardul impus
de art. 31 lit. c) din TRIPS (text care nu include între cazurile permise pentru licența obligatorie asupra
topografiei produselor semiconductoare „situațiile de ugență care privesc apărarea și siguranța
națională, prevenirea sau lichidarea efectelor unei calamități”). De aceea, suntem de părere că
aplicarea acestui segment al textului de la lit. a) din art. 31 alin. (1) al Legii nr. 16/1995 (deși constituie
reglementare specială în materie de topografii ale produselor semiconductoare) nu poate produce efecte
juridice în prezența art. 44 alin. (4) fraza finală din Legea mr. 64/1991 (text introdus prin Legea de
modificare nr. 28/2007), care este legitimat de concordanța sa cu TRIPS, pe care îl transpune.
La aceeași concluzie concură și faptul că art. 37 pct. 2 din TRIPS (text dedicat topografiilor

26
- nu este necesar să se facă dovada (enunțată anterior, cu caracter general, la alin. (3) al art. 43) că
solicitantul licenței obligatorii a depus toate eforturile spre a ajunge la o înțelegere într-un termen
rezonabil cu titularul brevetului care constituie sursa practicii neconcurențiale;
- nu este permisă recurgerea la vreuna dintre cele trei categorii de licențe obligatorii excepționale
prevăzute de alin. (4) al art. 43;
- nu se va avea în vedere cerința cu caracter general stabilită prin art. 44 alin. (3) ca licențele
obligatorii să fie autorizate în principal pentru aprovizionarea pieței interne.
În plus, deși Legea nr. 64/1991 nu le-a preluat nicăieri (nici măcar implicit) în cuprinsul
său, este indiscutabil că sunt aplicabile în completare și cerințele enunțate la lit. (k) din art. 31 al
TRIPS în sensul următor:
- în privința cuantumului remunerației acordate titularului brevetului pentru exploatarea
invenției de către beneficarul licenței obligatorii se poate avea în vedere, în sensul diminuării,
faptul că acordarea acesteia din urmă s-a făcut tocmai ca urmare a constatării unei practici
anticoncurențiale aparținând acelui titular de brevet;
- autoritățile competente (în România, instanțele judecătotrești) au dreptul să refuze
încetarea licenței obligatorii atunci când condițiiile care au condus la respectiva autorizare este
posibil să reapară.
Cât priveşte procedura de acordare, efectele, precum şi încetarea, rămân valabile –
mutandis mutandis - precizările făcute anterior cu prilejul analizei materiei licenţei obligatorii
pentru caz de neexploatare132.
§7.E. Licența pentru fabricarea produselor farmaceutice destinate exportului în țări cu
probleme de sănătate publică
42. Sediul materiei. Ipoteză și rațiune. Motivul pentru care a fost emisă Declarația
de la Doha din anul 2001133 l-a constituit recunoașterea de către Statele Membre ale
Organizației Mondiale a Comerțului a gravității problemelor care afectează multe dintre țările
în curs de dezvoltare și cel mai slab dezvoltate țări, în special problemele rezultând din
HIV/AIDS, tuberculoză, malarie și alte epidemii. În acest context, prin paragraful 6 al Declarației
s-a pus problema dacă dispozițiile din sistemul existent TRIPS de licențe obligatorii sunt
adecvate spre a asigura sănătatea publică, în special prin promovarea accesibilității
medicamentelor existente. Întrucât art. 31 lit. (f) din TRIPS prevede cu caracter general că

produselor semiconductoare) arată că în respectiva materie se vor aplica mutatis mutandis

reglementările din art. 31 lit. a) – k) din TRIPS referitoare, printre altele, la licențele obligatorii privind
invențiile – ceea ce înseamnă că și în dreptul nostru intern prevalează, în materie de licențe obligatorii
privind tehnologia produselor semiconductoare, acele dispoziții din Legea nr. 64/1991 care se află în
discordanță cu dispozițiile din Legea nr. 16/1995.
Pentru o completă argumentare, mai trebuie adăugată și precizarea că nu se poate admite ca
expresia „situații de ugență care privesc apărarea și siguranța națională, prevenirea sau lichidarea
efectelor unei calamități naturale” să fie interpretată ca fiind subsumată implicit situației de „utlilizare
publică, în scopuri necomerciale” de la lit. c) a art. 43 alin. (4). Aceasta deoarece – așa cum s-a arătat
supra, paragraful 34.2. – ipoteza „utlilizare publică în scopuri necomerciale” este total distinctă și nu
include ipotezele imediat anterioare „urgență națională” și „extremă urgență” de la lit. a) și b) din
același art. 43 alin. (4). Așa încât, în materia topografiilor produselor semiconductoare nu se poate
acorda licență obligatorie în „situații de ugență care privesc apărarea și siguranța națională,
prevenirea sau lichidarea efectelor unei calamități naturale” sub cuvânt că ar fi de fapt vorba despre
„„situații de utlilizare publică, în scopuri necomerciale”.
Pe de altă parte, poate fi considerată ca o ipoteză de „utilizare publică in scopuri
necomerciale” situația de „nerespectare a standardelor naționale privind poluarea atmosferei” indicată
în finalul enumerării din art. 31 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 16/1995.
În concluzie, în materie de tehnologie a produselor semiconductoare, licența obligatorie: (i)
poate fi acordată numai pentru a remedia o practică stabilită ca fiind anticoncurențială, precum și
pentru scopuri publice necomerciale (situație care include și nerespectarea standardelor naționale
privind poluarea atmosferei); dar (ii) nu poate fi acordată în situații de ugență care privesc apărarea și
siguranța națională ori prevenirea sau lichidarea efectelor unei calamități naturale (deși acestea din
urmă sunt indicate ca atare de art. 31 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 16/1995).
132
A se vedea supra, paragrafele 30-32.
133
Cu privire la Declarația de la Doha, a se vedea și supra, paragraful 34.1.

27
licențele obligatorii vor fi autorizate în mod predominant pentru aprovizionarea pieței interne a
Statului Membru în care sunt acordate, această reglementare restricționează posibilitatea de
autorizare a unei licențe obligatorii pentru producerea de medicamente într-un Stat Membu
inclusiv în vederea exportării acestora în acele State Membre (cel mai adesea state în curs de
dezvoltare sau statele cel mai slab dezvoltate) a căror capacitate de producție în sectorul
farmaceutic este insuficientă sau inexistentă134. În consecință, ca urmare a solicitării înscrise la
pct. 6 al Declarației de la Doha de a se indentifica de urgență o soluție, în anul 2003 a fost
elaborată de către Consiliul pentru TRIPS o decizie prin care, prin referire la Declarația de la
Doha, a fost conceput așa-numitul „sistem al paragrafului 6” în sensul posibilității derogării de la
art. 30 lit. (f) din TRIPS spre a se permite acordarea într-un Stat Membru exportator a unei
licențe obligatorii în măsura necesară pentru scopurile producerii produselor farmaceutice și al
exportării către un Stat Membru importator sau către alte state eligibile. Aceasta a condus mai
departe la adoptarea în anul 2005 la Geneva de către Consiliul General al OMC a unui Protocol
de amendare a TRIPS prin introducerea unui articol 31 bis.135
Acest amendament a intrat în vigoare la 23 ianuarie 2017, când s-a ajuns la acceptarea sa
de către 2/3 dintre Statele Membre ale OMC (inclusiv de către Uniunea Europeană, în numele
statelor membre ale acesteia).
Chiar anterior acestei intrări în vigoare a art. 31 bis din TRIPS, Uniunea Europeană
adoptase la 17 mai 2016 „Regulamentul (CE) nr. 816/2006 al Parlamentului European și al
Consiliului privind acordarea de licențe obligatorii pentru brevetele referitoare la fabricarea
produselor farmaceutice destinate exportului în țări cu probleme de sănătate publică”, care își
produce efectele direct în sistemul de drept al statelor membre ale Uniunii Europene, inclusiv
în România.136
43. Condiții, procedura de acordare, efecte, încetare. Fără a intra în detalii,
precizăm – din perspectiva unei licențe obligatorii din această categorie care ar fi solicitată
spre a produce efecte juridice în România - că prin Regulamentul nr. 816/2006 se dispune
după cum urmează:
- obiectul licenței obligatorii îl constituie un „produs farmaceutic” de uz uman (ori
ingredientele active și trusele de diagnosticare ex vivo) care este protejat pe teritoriul
României printr-un brevet de invenție (sau prin certificat suplimentar de protecție;
- solicitantul (o entitate care deține capacitatea de a fabrica produse farmaceutice)
depune cererea de acordare a licenței obligatorii la „autoritatea competentă”137 din România
în materie de acordare a licențelor obligatorii (care este Tribunalul București, conform art. 44
și urm. din Legea nr. 64/1991);
- solicitantul prezintă dovada existenței unei solicitări specifice din partea: (i)
reprezentanților autorizați ai țării ori țărilor importatoare; sau (ii) unei organizații
nonguvernamentale care acționează cu autorizarea oficială a uneia sau mai multor țări
importatoare; sau (iii) organismelor ONU ori a altor organizații internaționale din domeniul
sănătății care acționează cu autorizarea oficială a uneia sau mai multor țări importatoare, în
toate cazurile indicându-se cantitatea de produs solicitată. Țările importatoare eligibile pentru

134
În mod concret, companiile farmaceutice inițiaseră proceduri litigioase bazate pe sistemul
TRIPS împotriva Republicii Africa de Sud care a legiferat permisiunea importării de versiuni generice
de medicamente HIV/AIDS, precum și fabricarea acestora sub licență obligatorie în Africa de Sud.
Pentru prezentarea contextului istoric și juridic, a se vedea și; C. Seville, EU Intellectual Property Law
and Policy, Ed. Edward Elgar, Cheltenham, UK, 2009, p. 79-81; W. Cornish, D. Llewelyn, T. Alpin,
op.cit., p. 307-310.
135
Textul art. 31 bis poate fi accesat la
https://www.wto.org/english/res_e/publications_e/ai17_e/trips_art31_oth.pdf .
136
Ca urmare a adoptării Regulamentului nr. 816/2006, unele state au efectuat modificări în
propria legislație națională. Pentru situația din Marea Britanie sub acest aspect, a se vedea L. Bently. B.
Sherman, Intellectual Property Law, Oxford University Press, Oxford, ed. 4, 2014, p. 656.
137
Prin „autoritate competentă” se înțelege orice autoritate națională care are competența de
acordare a licențelor obligatorii în conformitate cu legislația internă privind brevetele, cu excepția
cazului în care statul membru stabilește altfel (art. 2 pct. 4 din Regulamentul nr. 816/2006). Până în
prezent, în România nu au fot emise reglementări referitoare la aplicarea acestui Regulament.

28
a beneficia de sistem sunt: țările cel mai slab dezvoltate din lume; țările care au informat
OMC de intenția lor în această privință; țările aflate pe lista de țări cu venituri reduse stabilită
de Comitetul de asistență pentru dezvoltare din cadrul OCDE. Țările importatoare trebuie să
confirme că vor utiliza sistemul în scopuri care privesc sănătatea publică, iar nu în scopuri
industriale sau comerciale;
- solicitantul prezintă dovezi în sensul că a depus eforturi pentru a obține autorizația
de la titularul de brevet însuși, dar că aceste eforturi nu s-au bucurat de succes înăuntrul unui
termen de 30 de zile anterioare depunerii cererii; această cerință nu se aplică în situații de
urgență națională sau în alte circumstanțe de extremă urgență ori în cazuri de utilizare publică
în scopuri necomerciale;
- solicitantul furnizează „autorității competente” informații cu privire la produs,
cantitatea pe care intenționează să o producă și țările destinatare;
- autoritatea națională competentă îl informează pe titularul brevetului despre
depunerea cererii;138
- licența se acordă pe durată determinată, indicată ca atare în decizia „autorității
competente”;
- beneficiarul licenței are obligația de a plăti o remunerație adecvată titularului de
brevet, stabilită prin decizia „autorității competente”; în situații de urgență națională sau în
alte circumstanțe de extremă urgență ori în cazuri de utilizare publică în scopuri necomerciale,
această remunerație este de cel mult 4% din prețul total ce urmează să fie plătit de țara
importatoare sau în numele acesteia;
- licența acordată nu este transferabilă (cu excepția acelei părți din întreprindere sau
din fondul comercial care dispune de aceasta) și nu este exclusivă;
- în cazul în care produsul sau produsele reglementate de licența obligatorie sunt brevetate în
țările importatoare menționate în cerere, produsul ori produsele respective se exportă numai în cazul în
care și aceste țări au eliberat o licență obligatorie pentru importul, vânzarea și/sau distribuția
produselor.
- sub rezerva unei protecții corespunzătoare a intereselor legitime ale beneficiarului licenței,
aceasta poate fi retrasă printr-o decizie a „autorității competente”, în cazul în care condițiile licenței nu
sunt respectate;
- produsele fabricate sub licență obligatorie acordată în considerarea situației din statul
importator („produse generice”, comercializate la prețuri adecvate pieței respectivul stat) nu pot fi
reimportate și comercializate în state member ale UE (prin așa-numitele „importuri paralele”), spre a
nu se contraveni pe această cale funcționării piețelor concurențiale.
§7.F. Licenţa obligatorie asupra invenției brevetate de o instituție de învățământ superior
44. Sediul materiei. Această licență obligatorie este reglementată prin art. 12 din
Legea nr. 83/2104 privind invențiile de serviciu139 – al căror conținut a făcut obiect de
analiză parțială cu ocazia prezentării anterioare a drepturilor inventatorului care nu este titular
de brevet140, cu excepția problemei procedurii de acordare a licenței, pe care – din motive
didactice – o realizăm în cadrul prezentei secțiuni privind licențele obligatorii.

138
Precizăm că, întrucât în România „autorittatea competentă” este o instanță judecătorească
(conform art. 43 alin. (1), art. 44 alin. (1), art. 46 și art. 47 din Legea nr. 64/1991), aceasta va urma –
inclusiv sub aspectul acestei „înștiințări” - regulile aplicabile unui process civil desfășurat, în
contradictoriu, între solicitantul licenței obligatorii (în calitate de reclamant) și titularul brevetului (în
calitate de pârât), pecum și că hotărârea pronunțată este supusă (numai) apelului la Curtea de Apel
București.
139
Acest text legal are următorul conținut: „(1) Pentru invenţiile rezultate în urma unor
activităţi de cercetare-dezvoltare sau didactice desfăşurate într-o instituţie de învăţământ superior,
titulară a dreptului de protecţie, aceasta acordă inventatorului la cerere, cu titlu gratuit, un drept de
exploatare a invenţiei în domeniul său de activitate didactică şi de cercetare, în baza unui contract de
licenţă neexclusivă, chiar dacă inventatorul nu este salariat.
(2) Contractul prevăzut la alin. (1) are o durată de valabilitate egală cu durata desfăşurării
de către inventator a activităţilor didactice şi de cercetare.”
140
A se vedea Secțiunea a III-a din Capitolul al VI-lea („Limitele dreptului subiectiv de
proprietate industrială asupra invenției”) al Părții I, Titlului al III-lea.

29
 45. Procedura de acordare. Dacă părțile (instituția de învățământ superior tiulară a
brevetului de invenție și, respectiv, inventatorul) încheie voluntar – prin negocieri - contractul
de licență, nu este necesară nicio altă procedură specială prin care să fie puse în aplicare
dispozițiile art. 12 din Legea nr. 83/2014. În cazul în care însă titularul brevetului refuză
încheierea contractului de licenţă (ori nu se opune, dar părţile nu ajung la un acord cu privire
la anumite clauze contractuale), inventatorul are deschisă calea în justiţie, în contradictoriu cu
pârâtul titular de brevet. Având în vedere absența oricăror dispoziţii speciale în această
privință în cuprinsul Legii nr. 83/2014, există dificultăţi pentru stabilirea modului în care
inventatorul trebuie să procedeze.
45.1. Astfel, cea dintâi tentaţie este aceea de a se aplica prin analogie principiul care
rezultă din coroborarea alin. (1), alin. (4) şi alin. (7) din art. 43 al Legii nr. 64/1991 în sensul
că acordarea licenţelor obligatorii intră în competenţa – specială - de primă instanţă a
Tribunalului Bucureşti. Aceasta ar conduce mai departe la posibilitatea acestei instanţe
specializate de a pronunţa şi în prezenta ipoteză o hotărâre de acordare a licenţei în favoarea
inventatorului reclamant, în condiţiile determinate prin acea hotărâre - respectându-se desigur
prevederile speciale rezultate din art. 12 al Legii nr. 83/2014 (acordare cu titlu gratuit; pentru
o durată de timp „egală cu durata desfăşurării de către inventator a activităţilor didactice şi
de cercetare”).
Pentru motive de consecvenţă, aceasta ar conduce mai departe la legitimarea instanţei
judecătorești de a soluţiona acţiunea introdusă de inventator împotriva instituţiei de
învăţământ prin aplicarea, mutatis mutandis, a regulilor ce se pot desprinde din ansamblul
prevederilor art. 43 – 47 referitoare la licenţele obligatorii: licenţa ar fi acordată prin însăşi
hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în condiţiile determinate în cuprinsul acesteia
pe baza dispoziţiilor legale aplicabile în materie (cu titlu gratuit; pentru o durată de timp
„egală cu durata desfăşurării de către inventator a activităţilor didactice şi de cercetare”; ca
licenţă neexclusivă; intuitu personae, deci netransmisibilă), iar nu prin pronunţarea unei
hotărâri de obligare a titularului de brevet la încheierea ulterioară a contractului de licenţă.
45.2. Se poate însă obiecta că, totuşi, nu există niciun text care cel puţin să sugereze o
minimă corelare a art. 12 din Legea nr. 83/2014 cu instituţia licenţelor obligatorii şi că deci
competenţa specială a Tribunalului Bucureşti ar fi pur și simplu lipsită de orice temei legal, cu
consecinţa necesităţii recurgerii la dreptul comun.
Aceasta ar conduce la o soluţie identificabilă printr-un raţionament mult mai
complicat şi care, până la urmă, ni se pare insuficient adecvată aplicării eficiente a
prevederilor art. 12. Astfel, trebuie constatat mai întâi că eventuala aplicare în această situaţie
a prevederilor art. 60 alin. (1) (fostul art. 63 alin. (1))141 cu privire la competenţa generală a
instanţelor judecătoreşti în anumite materii referitoare la invenţii impune analizarea
problemei, aparent minore, dacă, după modificarea sa prin art. 16 pct. 4 al Legii nr. 83/1994,
este adevărat sau nu că în cuprinsul art. 60 alin. (1) nu mai există – din punct de vedere juridic
- o virgulă între cuvintele „inclusiv drepturile patrimoniale ale inventatorului” şi cuvintele
„din contractele de cesiune şi licenţă”. Este cert că această virgulă a existat mai înainte de
modificarea menţionată, dar este incert dacă inexistenţa sa materială în textul corespunzător
publicat mai întâi în Monitorul Oficial al României nr. 471 din 26 iunie 2014 (unde a fost
publicată Legea nr. 83/2014, care a modificat fostul art. 63 alin. (1), devenit art. 60 alin. (1))
şi apoi în Monitorul Oficial al României nr. 613 din 19 august 2014 (unde a fost republicată
Legea nr. 64/1991) este rezultatul voinţei deliberate a legiuitorului sau este doar o eroare

141
În prezent, textul are următoarea redactare : „Litigiile cu privire la calitatea de inventator,
de titular de brevet sau cele cu privire la alte drepturi născute din brevetul de invenţie, inclusiv
drepturile patrimoniale ale inventatorului din contractele de cesiune şi licenţă, sunt de competenţa
instanţelor judecătoreşti” (sublinierea noastră, L.M.).
Anterior, redactarea era următoarea: „Litigiile cu privire la calitatea de inventator, de titular de brevet
sau cele cu privire la alte drepturi născute din brevetul de invenţie, inclusiv drepturile patrimoniale ale
inventatorului, din contractele de cesiune şi licenţă, sau cele referitoare la nerespectarea dispoziţiilor
prevăzute la art. 5 alin. (6), art. 36 si art. 42 sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti” (sublinierea
noastră, L.M.).

30
materială, care ar trebui – doar - înlăturată printr-o rectificare publicată în Monitorul Oficial al
României.142 Personal, înclinăm să credem că nu s-a produs o simplă eroare materială.143
Această poziţie – dacă este corectă - atrage, mai departe, consecinţa că actualele
prevederi ale art. 60 alin. (1) nu pot include în lista situaţiilor cărora li se aplică şi situaţia ce
face obiectul prezentei analize, deoarece este evident că dreptul (patrimonial) al inventatorului
la acordarea respectivei licenţe obligatorii nu se subsumează conceptului de „drepturi
patrimoniale ale inventatorului din contractele de cesiune şi licenţă”. De aceea, nefiind
posibilă aplicarea art. 60 alin. (1), devine necesar să se recurgă la dispoziţiile (de drept
comun) ale art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă („Tribunalele judecă: […] 1. În primă
instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe;” – sublinierea
noastră, L.M.)), prin raportare la art. 94 pct. 1 din acelaşi Cod, referitor la competenţa în
primă instanţă a judecătoriei.
Diferenţa faţă de cazul în care ar fi aplicabile prin analogie prevederile art. 43 din
Legea nr. 64/1991 constă în aceea că acţiunea inventatorului întemeiată pe art. 12 din Legea
nr. 83/2014 nu ar intra în competenţa specială a Tribunalului Bucureşti, ci în competenţa
generală pentru litigiile de proprietate intelectuală a tribunalelor (judeţene ori al Municipiului
Bucureşti, în raport cu regulile privind competenţa teritorială) – în condiţiile în care, totuşi,
într-o bună politică legislativă în acest domeniu, ar fi fost preferabilă competenţa Tribunalului
Bucureşti, ca instanţă specializată în domeniul proprietăţii industriale asupra invenţiilor.
Mai mult decât atât, spre deosebire de Tribunalul Bucureşti în calitatea sa de instanţă

142
Conform art. 17 din Legea nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României
(republicată):
“(1) În cazul în care, după publicarea actului normativ, se descoperă erori materiale, la cererea
organului emitent, adresată Secretariatului General al Guvernului, se procedează la publicarea
unei rectificări.
(2) Rectificarea se face cu avizul prealabil al Consiliului Legislativ.
(3) Se interzice, sub sancţiunea nulităţii, modificarea prevederilor unor acte normative prin
recurgerea la operaţiunea rectificării.”
143
Motivele pentru care înclinăm să credem că nu s-a produs o simplă eroare materială pornesc de
la constatarea că se constată două deosebiri între varianta existentă anterior modificării efectuate de art.
16 pct. 4 din Legea nr. 83/2014 şi varianta ulterioară acestei modificări, şi anume:
- eliminarea respectivei virgule; şi
- eliminarea următoarelor cuvinte: „sau cele referitoare la nerespectarea dispoziţiilor prevăzute
la art. 5 alin. (6), art. 36 si art. 42” (sublinierea noastră, L.M.).
Raţiunea eliminării din această enumerare a (fostului) „art. 36” este aceea că acest text a fost
abrogat expres prin art. 16 pct. 1 al Legii nr. 83/2014. Conţinutul său era următorul: „(1) Pentru
invenţiile create si realizate în condiţiile art. 5 alin. (1) cu clauză contrară şi, respectiv, ale art. 5 alin.
(2) inventatorul beneficiază de drepturi patrimoniale stabilite pe bază de contract încheiat cu
solicitantul sau, după caz, cu titularul brevetului.
(2) Drepturile patrimoniale se stabilesc în funcţie de efectele economice si/sau sociale rezultate din
exploatarea brevetului sau în funcţie de aportul economic al invenţie.” (sublinierea noastră, L.M.).
Iar, la rândul său, art. 36 a trebuit să fie abrogat ca o consecinţă a abrogării prevederilor art. 5, la
care art. 36 făcea implicit referire.
În consecinţă, se poate trage concluzia că realmente s-a dorit ca înlăturarea din corpul legii a
„drepturilor patrimoniale ale inventatorului” instituite prin fostul art. 36 să se reflecte corespunzător în
întreaga economie a legii, ceea ce a atras nu numai modificarea părţii finale a alin. (1) al fostului art. 63
(actualul art. 60), ci şi eliminarea menţionatei virgule, spre a se stabili în continuare că sunt de
competenţa generală a instanţelor judecătoreşti numai acele „drepturi patrimoniale ale inventatorului”
care rezultă „din contractele de cesiune şi licenţă”.
În sfârşit, pentru a duce până la capăt analiza, adăugăm aprecierea că, deşi considerăm că în
cuprinsul actualului art. 60 alin. (1) nu există nicio eroare materială, această deliberată eliminare a
virgulei respective constituie o eroare de legiferare. Într-adevăr, contrar părerii că „drepturile
patrimoniale ale inventatorului” constituia o expresie care acoperea numai drepturile patrimoniale
reglementate prin fostul art. 5 din Legea nr. 64/1991, realitatea juridică este că, după abrogarea art. 5
prin Legea nr. 83/2014, mai există încă alte „drepturi patrimoniale ale inventatorului” – aşa cum este,
de exemplu, acest drept al inventatorului de a solicita acordarea unei licenţe obligatorii, conform art. 12
din Legea nr. 83/2014.

31
judecătorescă specială pentru soluţionarea litigiilor referitoare la licenţele obligatorii,
tribunalul sesizat144 nu va avea puterea de a aplica regulile speciale ce se desprind din
ansamblul prevederilor art. 43 – 47, ceea ce înseamnă în primul rând că nu va putea acorda
licenţa prin însăşi hotărârea pe care o pronunţă, ci va putea să emită doar o hotărâre de
obligare a pârâtului titular de brevet la încheierea ulterioară a contractului de licenţă (în
condiţiile determinate prin hotărârea judecătorească respectivă).145
§8. Dreptul de efectuare a studiilor și testelor necesare în vederea autorizării
introducerii pe piață a medicamentelor generice („Excepția Bolar”)
46. Sediul materiei. Potrivit art. 708 alin. (6) din Legea nr. 95/2006 privind reforma
în domeniul sănătăţii (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 28
august 2015), „Desfăşurarea testelor şi studiilor necesare în scopul aplicării prevederilor
alin. (1)-(4) şi cerinţele practice care rezultă nu sunt considerate ca fiind contrarii
drepturilor privind brevetele şi certificatele de protecţie suplimentară pentru medicamente.”
Aceste dispoziții legale constituie transpunerea conținutului art. 10 (6) din Directiva
2001/83/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 6 noiembrie 2001 de instituire a
unui cod comunitar cu privire la medicamentele de uz uman (text introdus prin Directiva
2004/27/CE). În același sens sunt și prevederile art. 27 (d) din „Acordul privind Curtea unică
în materie de brevete” (documentul 2013/C 175/01 al Consiliului Uniunii Europene)146.
47. Ipoteză, rațiune, efecte. Prevederile alin. (1)-(4) din respectivul text de lege, la
care se face trimitere, stabilesc procedura specială (incluzând „teste și studii”, precum și
„cerințe practice”) ce trebuie să fie urmată pentru obținerea autorizației administrative de
punere pe piață în România a categoriei așa-numitelor „medicamente generice” (categorie
diferită de aceea a ”medicamentelor de referință”)147.148
Durata acestei proceduri speciale (deși cu mult mai redusă decât în cazul punerii pe
piață a medicamentelor de referință) este de natură să întârzie punerea pe piață a
medicamentelor generice, ceea este împotriva interesului public general. Totodată, efectuarea
unora dintre studiile și testele, precum și îndeplinirea unor cerințe practice impuse de această
procedură specială nu ar constitui altceva decât exploatări ale obiectului brevetului eliberat
pentru medicamentul de referință, care, potrivit regulilor generale în domeniu, sunt interzise
terților mai înainte de expirarea valabilității respectivului brevet. Acestea au natura de
exploatări pentru scop comercial („punerea pe piață”), astfel încât nu pot fi realizate prin
eventuala invocare a art. 33 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 64/1991 sub cuvânt că ar fi vorba
despre „folosirea în scopuri experimentale, exclusiv cu caracter necomercial (sublinierea

144
Care, în baza regulilor de competenţă materială, s-ar putea întâmpla să fie chiar Tribunalul
Bucureşti – dar de această dată nu în calitate de instanţă cu competenţă specială.
145
Pentru motive evidente, în această situaţie nu sunt aplicabile prevederile art. 1.279 alin. (3) din
Codul civil potrivit cu care “[…] dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanţa, la
cererea părţii care şi-a îndeplinit propriile obligaţii, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de
contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt
îndeplinite. […].”
146
Menționatele izvoare juridice europene sunt ulterioare unor dispoziții echivalente cuprinse în
„Drug Price Competition and Patent Term Restoration Act” (legislație emisă în anul 1984 de Congresul
S.U.A.), dispoziții având ca scop soluționarea adecvată pe cale legislativă a unei probleme ce fusese
relevată prin hotărârea judecătorească pronunțată de o instanță federală în litigiul Roche Products Inc.
v. Bolar Pharnaceutical Co., Inc., 733 F2D 858 (Fed. Circ. 1984). Ca urmare a acestor circumstanțe,
această înstituție juridică este larg cunoscută sub denumirea de „Excepția Bolar”.
147
Medicamentele „generice” (definite la alin. (2) lit. a) din menționatul art. 708) sunt echivalente
cu medicamentele originale („de referință”) a căror protecție prin brevet de invenție a expirat (ori este
pe cale de a expira). Ele conțin aceleași ingrediente farmaceutice active ca și medicamentele originale
și, de asemenea, sunt echivalente cu medicamentele originale în ceea ce privește calitatea, eficiența si
siguranța. Întrucât medicamentele generice nu se brevetează și nici nu se comercializează sub marca
utilizată pentru medicamentele de referință, ele au, în general, prețuri mai mici.
148
Fără a intra în detalii, precizăm doar că reglementarea sub acest aspect referitoare la
„medicamentele generice” operează și pentru alte categorii de produse/substanțe anume stabilite prin
alin. (2) lit. (b) și alin. (3) din menționatul art. 708.

32
noastră, LM.), a obiectului invenției” (a se vedea supra, nr. 19-21).149
În consecință, studiile și testele necesare pentru obținerea autorizației de punere pe
piață (care presupun o durată semnificativă) ar trebui să înceapă a fi realizate numai după
expirarea valabilitții brevetului medicamentului de referință, ceea ce ar conduce de fapt la
extinderea în timp a monopolului rezultat dintr-un asemenea brevet prin amânarea posibilității
terților interesați de a produce și furniza medicamente generice pentru persoanele cărora le
sunt necesare.150
În aceste circumstanțe, „Excepția Bolar” (legiferată prin art. 708 alin. (6) din Legea
nr. 95/2006) legitimează – printr-o limitare echilibrată, de strictă interpretare - declanșarea
încă din perioada de valabilitate a brevetelor pentru medicamentele de referință a procedurii
de obținere a autorizației de punere pe piață a medicamentelor generice, în interesul
publicului.

[sfârşitul documentului]

149
Din acest motiv, sunt eronate – și deci nu produc efecte juridice valabile - dispozițiile art. 8 lit. a)
din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 conform cărora „În aplicarea prevederilor art. 34
alin. (1) lit. e) din lege, nu constituie încălcarea drepturilor prevăzute la art. 32 și 33 din lege: a)
desfășurarea testelor și studiilor necesare în scopul obținerii autorizației de punere pe piață a unui
medicament, precum și cerințele practice care rezultă din acesta;”. (
150
A se vedea J. Pila, P. Torremans, op.cit., p. 214-215.

33