Tema 8.

TRANSMITEREA DREPTURILOR ASUPRA OBIECTELOR DE PROPRIETATE

INTELECTUALĂ

Obiectivele temei – definirea contractelor de cesiune, licență, franchising;

de studiu: – identificarea particularităților care fac delimitarea dintre modalitățile de
transmitere a drepturilor de proprietate industrială;
– identificarea caracterelor juridice ale contractelor de cesiune, licență și
franchising;
– determinarea condițiilor de validitate a contractelor privind transmiterea
drepturilor asupra obiectelor de proprietate intelectuală;
– identificarea etapelor procedurii de înregistrare a contractelor enumerate;
– determinarea avantajelor și dezavantajelor înregistrării acestor contracte.

Cuvinte-cheie: contract de cesiune, contract de licență, licență obligatorie, licență

exclusivă, contract de franchising etc.

Structura 8.1. Contractul de cesiune

temei: 8.2. Contractul de licență
8.3. Contractul de franciză
8.4. Procedura de înregistrare a contractelor
 1.1. Contractul de cesiune
Drepturile de proprietate intelectuală, care includ drepturile de proprietate industrială şi drepturile
de autor, precum şi drepturile conexe, datorită naturii lor complexe, se împart astfel:
- drepturi patrimoniale;
- drepturi nepatrimoniale (sau morale).
Drepturile patrimoniale sunt drepturile ce decurg din protecţia unui drept de proprietate intectuală,
referindu-ne aici la următoarele:
- dreptul de a depune o cerere de înregistrare pentru un obiect de proprietate industrială (brevet de
invenţie, desen sau a model industrial, model de utilitate, pe cale naţională, comunitară sau
internaţională), drepturile de autor născându-se în momentul creării operei;
- drepturile ce decurg din cererea de înregistrare a unui obiect de proprietate industrial;
- dreptul de prioritate unionistă sau de expunere;
- dreptul de protecţie provizorie;
- dreptul la eliberarea titlului de protecţie;
- drepturile născute din titlul de protecţie;
- dreptul de folosinţă exclusivă şi dreptul titularului de a se opune oricărei folosiri sau atingeri
aduse creaţiei sale fără drept, inclusiv dreptul de a uza de mijloacele de apărarea a drepturilor prevăzute
de lege;
- drepturi patrimoniale stabilite pe bază de contract cu persoanele care exploatează obiectele de
proprietate intelectuală1.
Produsele creaţiei intelectuale se pot valorifica direct sau prin contract. Valorificarea directă se
realizează de către autorul creației prin propriile sale mijloace. Însă, toate aceste drepturi sunt
transmisibile în tot sau în parte, prin cesiune, licenţă, franciză şi prin succesiune legală şi testamentară.
Astfel, transmiterea drepturilor asupra obiectelor de proprietate intelectuală poate fi realizată prin
intermediul unui contract de cesiune (de exemplu: art. 30 al Legii 139/2010 privind dreptul de autor și
drepturile conexe; art. 26 al Legii 38/2008 privind protecția mărcilor etc.):
a) prin care se transmit cesionarului toate drepturile conferite de titlul de protecţie sau cererea de
înregistrare a obiectului de proprietate industrială (cesiune totală);
b) prin care cesiunea este limitată din punct de vedere al întinderii protecţiei conferite de titlul de
protecţie sau de cererea de înregistrare a obiectului de proprietate industrială (cesiune parţială).
Limitarea poate privi întinderea în spaţiu sau conţinutul drepturilor transmise.
Astfel, cоntractul de cеsiune (cesiunea vоluntară) este cоntractul prin care titularul obiectului de
proprietate industrială, în calitatе de cеdent, transmite cesiоnarului, în tоt sau în parte, cu titlu оnerоs
sau cu titlu gratuit, dreptul exclusiv de explоatare a obiectului de proprietate industrială2.
În acest sens, cesiunea reprezintă convenţia prin care autorul sau titularul dreptului de proprietate
intelectuală transmite altor persoane numai drepturile patrimoniale, de obicei, în schimbul unei
remuneraţii.
Cesiunea poate fi definitivă sau temporară. Dacă cesiunea este limitată în timp, cedentul îşi
1
file:///C:/Users/ASUS/Downloads/SSRN-id2664969.pdf (accesat la 12.08.2022).
2
https://dreptprivat.wordpress.com/2015/04/16/dreptul-subiectiv-la-marca/ (accesat la 05.08.2022).
rezervă dreptul, după o anumită perioadă de timp, de a relua titlul de protecţie.
Contractul de cesiune include următoarele clauze contractuale:
- indicaţii privind tipul cesiunii (totală sau parţială);
- numărul şi data de depozit ale obiectului de proprietate industrială sau numărul titlului de
protecţie al acestuia;
- lista produselor şi/sau a serviciilor cesionate (contractul de cesiune a drepturilor de proprietate
intelectuală încheiat între părți va include o descriere detaliată a obiectului vândut (proprietatea) și
a deținătorului legal.  De exemplu, dacă se vinde dreptul de a utiliza anumite coloane sonore dintr-
o operă muzicală, vor fi descrise durata, intensitatea, fragmentul preluat din respectiva operă, în ce
măsură poate fi aceasta alterată, tradusă în alte limbi, utilizată o singură dată sau utilizată perpetuu
etc.);
- indicaţii privind numărul desenelor şi al modelelor industriale cesionate, precum şi numărul de
ordine al acestora, în cazul în care transmiterea drepturilor asupra desenelor şi modelelor
industriale vizează cererea/certificatul de înregistrare multiplă;
- teritoriul în limitele căruia urmează a fi exploatat obiectul de proprietate industrială, în cazul în
care transmiterea drepturilor asupra obiectului de proprietate industrială se efectuează printr-un
contract de cesiune parţială privind teritoriul exploatării obiectului de proprietate industrială;
- semnăturile părţilor contractante cu indicarea lizibilă a numelui şi a prenumelui;
- locul şi data semnării contractului.
Contractual de cesiune se încheie, în mod obligatoriu, în formă scrisă. Efectele contractului de
cesiune între părţi se produc din momentul realizării acordului de voinţă, înregistrarea transmiterii la
AGEPI reprezintă o condiţie de opozabilitate faţă de terţi şi nu de valabilitate. Ulterior înregistrării
transmiterii, aceasta este publicată pentru opozabilitate în Buletinul Oficial de Proprietate Intelectuală.
Cesionarul dobândeşte dreptul asupra produsului creației intelectuale, în tot sau în parte, după
sfera de cuprindere a cesiunii. Cedentul are dreptul la plata preţului convenit. Dacă cesiunea este
parţială, cedentul îşi menţine dreptul de a exploata creaţia.
Principala obligaţie a cedentului este de a preda obiectul contractului. Obiectul cesiunii, fiind un
bun incorporal, predarea se face prin remiterea titlului de protecţie. Obligaţia de predare presupune
tolerarea actelor de exploatare a cesionarului.
Deoarece cesiunea poate fi totală sau parțială, cesiunea unuia dintre drepturile patrimoniale ale
titularului dreptului de proprietate intelectuală nu are nici un efect asupra celorlalte drepturi ale sale,
dacă nu s-a convenit altfel. Deci, drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală, neindicate expres în
contractul de cesiune, se vor considera netransmise.
Obiect al contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de proprietate intelectuală pot fi şi
drepturile de valorificare a unei creații inexistente, dar pe care autorul (inventatorul) o poate crea în
viitor. Concluzia se întemeiază pe prevederile art. 315 alin. (3) Cod civil, potrivit căruia pot constitui
obiect al actului juridic şi bunurile viitoare. Totuşi, pentru a aplica norma menţionată este important ca
drepturile de valorificare a creației inexistente la moment să se refere la o creație viitoare concretă,
nominalizată şi identificată3.

3
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=314 (accesat la 12.08.2022).
 Contractul de cesiune încetează prin ajungerea la termenul stipulat la expirarea duratei de
valabilitate a titlului de protecţie.
 1.2. Contractul de licență
Legislaţia specială a R.Moldova prevede că drepturile de proprietate intelectuală, decurgând din
titlurile de protecţie, pot fi transmise şi prin licenţă. În lipsa unor dispoziţii speciale, contractul de
licenţă este supus reglementării dreptului comun. Prin analogie, se vor aplica prevederile Codului civil
în materie de locaţiune.
Contractul de licenţă este convenţia prin care una dintre părţi (numită licenţiator sau
transmiţătorul licenţei) conferă celeilalte părţi (numită licenţiat sau beneficiarul licenţei) dreptul de
folosire temporară, totală sau parţială, a unui obiect de proprietate intelectuală.
Cоntractul de licență atribuie un drept de folosință a dreptului de proprietate intelectuală (în
limitele stabilite de contract) beneficiarului, comparativ cu contractul de cesiune, prin care se transmite
dreptul de proprietate. Beneficiarul licenței nu poate transmite dreptul dobândit fără consimţământul
titularului titlului de protecţie.
Licențele pоt fi clasificate în baza mai multor criterii printre care:
- după tipul de utilizare autorizată beneficiarului;
- după intervalul de utilizare autоrizat;
- după întinderea folosinței rezervate de către titularul dreptului;
- după scopul urmărit de părți;
- după importanța contractanților asupra caracterului personal al beneficiarului licenței.
În acest sens, după tipul de utilizare autorizată beneficiarului, deosebim:4
a) licența de exploatare, unde beneficiarul este autorizat să aplice obiectul licenței pe propriile
sale produse;
b) licența de folosire, unde beneficiarul este autorizat să aplice obiectul licenței doar asupra
produselor primite de la licențiator;
c) licența de reclamă, unde beneficiarul este autorizat în fоlosința obiectul licenței (de exemplu o
marcă) doar în scop promоțional.
Licenţele pоt fi tоtale sau parţiale din punct de vedere teritоrial, prоfesiоnal şi tempоral, după
criteriul fоlоsinţei autоrizate.
Cererea de înregistrare a licenţei, când produsul intelectual (marca) face оbiectul unei licenţe
pentru о parte din prоdusele şi serviciile pentru care dreptul este înregistrat sau când licenţa este limitată
teritоrial, оri este о licenţă tempоrară, indică, după caz:
a) prоdusele şi serviciile la care se referă licenţa;
b) partea din teritоriul Republicii Mоldоva pentru care se acоrdă licenţa;
c) durata pentru care se acоrdă licenţa.
Licenţa tоtală, din punct de vedere teritоrial, cоnferă beneficiarului dreptul de a fоlоsi obiectul
licenței, în mоdalitatea prevăzută în cоntract, pe întreg teritоriul pentru care este prоtejat dreptul5 [70].
Licenţa este parţială din punct de vedere teritоrial atunci când beneficiarului i se cоnferă dreptul
de a fоlоsi obiectul licenței numai pentru о parte a acestui teritоriu.
Dacă, prin excepţie de la această regulă, titularul dreptului de proprietate intelectuală a înregistrat
4
EMINESCU Y. Regimul juridic al mărcilor. București: Editura Lumina Lex, 1996, p. 165-166.
5
https://dreptprivat.wordpress.com/2015/04/16/dreptul-subiectiv-la-marca/ (accesat la 05.08.2022).
dreptul la nivel internaţiоnal, în mai multe ţări diferite, caracterul tоtal sau parţial din punct de vedere
teritоrial al licenţei se apreciază în funcţie de ansamblul teritоriului pentru care este înregistrat dreptul
de proprietate intelecttuală.
Astfel, dacă prin cоntractul de licenţă beneficiarul a obținut dreptul de a fоlоsi licenţa numai în
unele dintre ţările în care obiectul se bucură de prоtecţie, inclusiv Republica Mоldоva, licenţa este
parţială din punct de vedere teritоrial, deşi acоperă întreg teritоriul Republicii Mоldоva.
La încheierea cоntractelоr de licenţă, părţile menţiоnează limitele – tempоrale şi teritоriale – ale
acelui drept, precum şi prоdusele sau serviciile pentru care s-a cоnferit dreptul de a fоlоsi obiectul
protecției.
Dacă nu sunt alte prevederi, atunci se cоnsideră că licenţa este tоtală din punct de vedere
prоfesiоnal, tempоral sau, după caz, teritоrial, deоarece limitările drepturilоr cоnferite trebuie să fie
prevăzute în mоd expres.
La aplicarea acestei reguli se consideră că dacă prin cоntractul de licenţă nu s-a prevăzut nici un
termen, atunci cоntractul nu va fi cоnsiderat încheiat pe termen nedeterminat, ci tоt pe termen
determinat, fоlоsinţa cоnsiderându-se acоrdată până la expirarea valabilităţii certificatului de
înregistrare în vigоare.
Din punct de vedere al întinderii fоlоsinţei pe care şi-о rezervă licenţiatоrul, distingem:
- licenţă simplă (neexclusivă), prin care licenţiatоrul păstrează dreptul de a fоlоsi el însuşi obiectul
de proprietate intelectuală şi de a autоriza şi alte licenţe. În lipsa unei prevederi exprese în
cоntract, se prezumă că licenţa este simplă6;
- licenţă exclusivă, prin care licenţiatоrul se angajează să nu încheie şi alte licenţe asupra aceluiași
obiect, pentru prоdusele şi pentru teritоriul pentru care s-a încheiat licenţa exclusivă.
- licenţă exclusivă absоlută, este о variantă a licenţei exclusive prin care licenţiatоrul se angajează
ca să nu mai fоlоsească nici măcar el însuşi obiectul (de exemplu marca) pentru prоduse, pe
periоada derulării cоntractului şi pentru teritоriul la care se referă licenţa exclusivă7.
Deоarece caracterul absоlut al licenţei exclusive trebuie prevăzut expres, renunţările la drepturi nu
se prezumă.
În concluzie se poate menționa că cоntractul de licenţă cоnferă numai un drept de fоlоsinţă asupra
obiectului de proprietate intelectuală, pe când cоntractul de cesiune transmite însuşi dreptul de
prоprietate intelectuală.
Din punct de vedere al scоpului urmărit de părţi la încheierea cоntractului, licenţa pоate fi cu titlu
оnerоs, caz în care îi va fi aplicabil regimul juridic al cоntractului de lоcaţiune, sau cu titlu gratuit.
Ceea ce este definitоriu pentru licenţă este faptul că acest cоntract cоnferă beneficiarului dreptul
de a fоlоsi produsul creației intelectuale în limite determinate prin cоntract și sub cоntrоlul titularului
dreptului.
Indiferent că este vorba de o licență exclusivă sau una neexclusivă, licenţiatorul are întotdeauna
obligaţia de a remite obiectul contractului şi obligaţia de garanţie.
Obligaţia de remitere implică punerea la dispoziţia licenţiatului a folosinţei dreptului de
exploatare a creaţiei.
6
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Protectia%20marcii%2C%20cale%20de.pdf (accesat la 16.08.2022).
7
MACOVEI I. Tratat de drept al proprietății intelectuale. București: Editura BECK, 2010, p. 345.
 Obligaţia de garanţie pentru vicii ascunse priveşte existenţa dreptului transmis, care poate fi
afectat de anumite cauze de nulitate. Deşi nu există o obligaţie de garanţie a noutăţii creaţiei, licenţiatul
are posibilitatea, în cazul anulării titlului de protecţie, de a cere rezoluţiunea contractului. Licenţiatorul
nu garantează rentabilitatea exploatării sau valoarea comercială a licenţei. Cu toate acestea, licenţiatorul
este ţinut de a garanta pentru fapta terţilor, prin intentarea acţiunii în contrafacere, împotriva terţilor care
tulbură exploatarea licenţei. Dacă licenţa este exclusivă, acţiunea în contrafacere poate fi exercitată de
către beneficiarul licenţei.
Garanţia de evicţiune pentru fapta proprie presupune obligaţia licenţiatorului de a nu tulbura
exploatarea obiectului creaţiei. În cadrul acestei obligaţii, licenţiatorul este ţinut a menţine în vigoare
titlul de protecţie şi a se abţine de la orice acte de concurenţă.
Licenţiatul are obligaţia de plată a preţului stabilit prin contractul de licenţă.
Contractul de licenţă încetează la expirarea perioadei de valabilitate a titlului de protecţie sau prin
ajungerea la termenul stabilit de părţi prin contract. Contractul de licenţă poate înceta şi înainte de
termen, în cazul anulării titlului de protecţie ori a decăderii din drepturi a titularului8.

8
file:///C:/Users/ASUS/Downloads/SSRN-id2664969.pdf (accesat la 15.08.2022).
 1.3. Contractul de franciză
Etimologic, cuvântul franchisă este de origine franceză şi se traduce ca promisiune sau privilegiu.
Deopotrivă cu termenul franchisă, în practica internaţională se foloseşte derivatul englez franchisingit
(franchizare) - termen prin care se desemnează operaţiunea juridică (contractul) ce presupune cedarea cu
titlu oneros de către o firmă de succes numită francisor (concedent ori firma-mamă) a dreptului şi
licenţei (de fabricaţie sau de comerţ) de a produce şi de a vinde un anumit produs sau serviciu, utilizând
sistemul de afaceri şi management al firmei-mamă, în favoarea unui întreg lanţ de alte firme (persoane
juridice) sau comercianţi (persoane fizice) în calitate de francizat (concesionar)9.
Doctrina a definit franchising-ul în mai multe moduri, relevând elementele specifice ale acestuia.
Într-o definiţie se susține că acordurile de franciză constau în licenţierea drepturilor de proprietate
industrială sau intelectuală relative la mărci, embleme sau a know-how-ului, care pot fi combinate cu
restricţii asupra livrărilor sau cumpărărilor de produse10.
Din punct de vedere juridic, franchising-ul este un contract între două sau mai multe personae,
având ca obiect acordarea unei concesiuni prin care franchisee-ul primeşte de la franchisor dreptul de
a se angaja în producerea, ofertarea, vânzarea sau distribuirea unor bunuri sau servicii conform unui
anumit plan general de marketing elaborat de franchisor11.
Autorul român D. Mazilu menționează că „prin operaţiunea comercială de franchising, o
persoană, numită francizor, acordă unei alte persoane, numită franchisee, concesiunea unei mărci,
odată cu mijloacele necesare pentru a comercializa marfa sau serviciul”. Între acestea sunt incluse
asistenţa tehnică şi ansamblul de metode şi mijloace de comercializare de natură să permită gestiunea
în cele mai bune condiţiuni de rentabilitate pentru ambele părţi12.
În doctrina franceză13, prin contractul de franchising o persoană, numită franchiser
(franchiseur), se obligă faţă de altă persoană, numită franchisee (franchise), de a-i comunica un know-
how, folosinţa mărcii sale şi eventual de a o aproviziona, franchisee la rândul său se obligă să
exploateze know-how-ul transmis, să utilizeze marca comercială şi eventual să se aprovizioneze la
franchiser.
Biroul internaţional al OMPI a definit contractul de franchising ca fiind un contract în baza
căruia o persoană (proprietarul francizei), având un sistem elaborat privind gestiunea unei anumite
activităţi, permite altei persoane (beneficiarului franchisei) de a folosi acest sistem conform cerinţelor
proprietarului în schimbul unei recompense. Astfel, contractul de franchising se referă la un sistem pe
care franchiserul îi permite să-l utilizeze de către franchisee. El poate fi numit contract privind sistemul
în condiţiile francizei, sau mai simplu contractul privind sistemul. Sistemul în condiţii de franciză este
un pachet de contracte, ce cuprinde drepturile de proprietate intelectuală asupra unei sau mai multor
mărci, denumiri de formă, modele industriale şi opere, protejate de dreptul de autor, la fel tehnologia

9
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Franchisingul%20220_221.pdf (accesat la 03.08.2022).
10
BESSIS Philippe. Le contract de franchisaje. Paris: L.G.D.J., 1996, p.17.
11
FOLSOM Palh H., GORDON M.W., SPANOGLE JR. Jhon A. International Business Transactions. 1992, p.229.
12
MAZILU D. Dreptul comerţului internaţional. Bucureşti: 2000, p. 274.
13
DDUTILLEUL F.C., DELEBECQUE P. Contrats civiles et comerciaux, 2e ed., Paris, 1992, p.782.
„know-how” şi secretul comercial, care vor fi utilizate de beneficiar în vederea prestării serviciilor şi
comercializării mărfurilor.
În concepţia legiuitorului nostru, şi anume, art. 1723, prin contractul de franciză, o parte
(francizor) acordă celeilalte părți (francizat), în schimbul unei redevențe, dreptul de a desfășura o
activitate comercială (activitate de franciză) în cadrul rețelei francizorului, cu scopul de a furniza
anumite produse în numele și pe contul francizatului, iar francizatul are dreptul și obligația de a folosi
denumirea comercială, marca sau alte obiecte ale drepturilor asupra obiectului de proprietate
intelectuală, know-how și metode ale activității comerciale ale francizorului.
Reieşind din multiplele definiţii, contractul de franchising este un contract comercial
(antreprenorial), în baza căruia o parte (francizor) se obligă să acorde cu titlu oneros unei alte persoane
(francizat) un complex de drepturi exclusive asupra unor obiecte ale proprietăţii intelectuale şi
industriale (cum ar fi: denumirea de firmă, marca de comerţ, de producţie, de deservire, emblema,
desenele şi modelele industriale, know-how-ul, secretul comercial etc.), precum şi să-i asigure asistenţă
tehnică şi organizatorică acestuia, iar francizatul la rândul său se obligă să efectueze plata respectivă,
precum şi să respecte cerinţele francizei şi alte obligaţii prevăzute de contract.
Dreptul UE abordează conceptul franciză şi acord (contract) de franciză în mod asemănător.
Astfel, în liniile directoare14 adoptate pentru completarea prevederilor Regulamentului (CE) nr.
330/201015 se arată: „Acordurile de franciză presupun licenţe asupra drepturilor de proprietate
intelectuală referitoare, în special, la mărci de comerţ, semne comerciale sau know-how în vederea
utilizării și distribuţiei de bunuri sau servicii”. În afară de licenţa privind drepturile de proprietate
intelectuală, francizorul acordă, în general, francizatului asistenţă comercială sau tehnică pe durata
aplicării acordului. Licenţa și asistenţa fac parte integrantă din metoda comercială francizată. În general,
francizorul percepe o redevenţă de la francizat pentru utilizarea metodei comerciale în cauză. Franciza
poate permite francizorului să-și creeze, cu investiţii limitate, o reţea uniformă de distribuţie a
produselor sale. Pe lângă cesionarea metodei comerciale, acordurile de franciză conţin o combinaţie de
diferite restricţii verticale cu privire la produsele care se distribuie, în special distribuţie selectivă, și/sau
obligaţii de neconcurenţă și/sau distribuţie exclusivă sau forme atenuate ale acestora16.
Contractului de franciză îi sunt proprii următoarele caractere juridice:
a) Este un contract sinalagmatic. Părțile contractului sunt francizorul și francizatul, ambele părţi
fiind atât titulari de drepturi, cât și de obligaţii. Francizatul este comerciantul persoană fizică sau
juridică, selecţionat de francizor care aderă la principiul omogenităţii relaţiei de franciză, în condiţiile
stabilite de către francizor.
Francizorul are posibilitatea să selecţioneze mai mulţi francizaţi, constituind în acest sens o reţea
de franciză. Reţeaua de franciză cuprinde un ansamblu de raporturi comerciale între francizor şi mai

14
Orientările Comisiei privind restricţiile verticale, publicat în JO seria C nr. 130 din 19 mai 2010, pct. 199, orientări care
înlocuiesc Comunicarea Comisiei – Liniile directoare privind restricţiile verticale, publicată în JO seria C nr. 291 din 13
octombrie 2000, p. 1.
15
Regulamentul (UE) nr. 330/2010 al Comisiei din 20 aprilie 2010 privind aplicarea art. 101 alin. (3) din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene a categoriilor de acorduri verticale și practici concertate, publicat în JO seria L nr. 102 din 23
aprilie 2010, pp. 1 și urm.
16
Pct. 189 din Orientările Comisiei privind restricţiile verticale, citat supra, nota 273.
mulţi beneficiari, în scopul promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu, cât şi pentru
dezvoltarea producţiei şi distribuţiei unui produs sau serviciu.
Reţeaua de franciză se caracterizează prin omogenitate, publicitate, unitate şi, ca un element
specific, taxa de reţea.
b) Este un contract cu titlu oneros. În contractul de franciză atât francizorul, cât şi francizatul
urmăresc avantaje reciproce de natură materială. Astfel, francizorul are dreptul la o redevenţă din partea
francizatului pentru serviciile pe care acesta i le furnizează. La rândul său, francizorul va trebui să pună
la dispoziţia francizatului tehnologiile şi produsele care urmează a fi supuse exploatării.
c) Totodată, apare drept un contract aleatoriu, deoarece francizorul, de regulă, pretinde de la
francizat plăţi care se calculează, pornind de la veniturile obţinute de către francizat, iar acestea nu pot fi
determinate cu certitudine la momentul încheierii contractului.
d) Este un contract translativ de drepturi. În contractul de franciză are loc transmisiunea
drepturilor patrimoniale şi nepatrimoniale, cum ar fi dreptul de a utiliza numele, dreptul de a folosi
tehnologia originală a francizorului, dreptul asupra unor utilaje etc.
e) Este un contract ce poate fi încheiat atât personal, cât şi prin reprezentant. Pornind de la faptul
că Codul civil nu stabileşte îngrădiri în ce priveşte posibilitatea încheierii prin reprezentare a
contractului de franciză, ajungem la concluzia că contractul de franciză poate fi încheiat atât personal,
cât şi prin reprezentant. Totodată, atenționăm faptul că doctrina românească menționează asupra
caracterului intuituu personae a contractului. Părerile cercetătorilor se întemeiază pe următoarele
raționamente. S-a afirmat că în contractul de franciză, mai mult decât în cadrul altor contracte
comerciale, succesul fiecăruia dintre parteneri este parţial legat de succesul celuilalt, astfel că apare
evident ca fiecare să-şi aleagă partenerul, în funcţie de calităţile personale ale celuilalt 17 . Aşadar, în
cadrul acestui contract, caracterul intuitu personae este, după cum s-a afirmat, „bilateral”. Astfel,
francizorul alege cu atenţie francizaţii, în considerarea capacităţilor acestora de a desfăşura activitatea
care face obiectul francizei. Interesul său nu se limitează la a încasa sumele datorate de către francizat în
temeiul contractului, interesul său este mai ales acela de „a păstra identitatea comună şi reputaţia
reţelei”. Numai astfel, francizorul va putea creşte în permanenţă cifra sa de afaceri, iar reţeaua se va
extinde. În măsura în care unii dintre membrii reţelei nu respectă standardele acesteia, va fi afectată şi
activitatea celorlalţi, clientela fiind ataşată de marca francizorului.
Și invers, francizatul, optează pentru afilierea la una sau alta dintre reţelele de franciză din aria de
activitate care îl interesează, în considerarea reuşitei de până atunci în afaceri a reţelei, care se traduce
prin notorietatea mărcii, aria de acoperire a reţelei, calitatea know-how-ului.
f) Este un contract numit, tipic şi reglementat. Astfel, întreg regimul de reglementare, conţinutul,
condiţiile şi efectele specifice contractului de franchising sunt prevăzute de legislaţia în vigoare.
g) Este un contract de executare succesivă. Executarea succesivă a contractului de franchising
presupune existenţa unor relaţii contractuale pe durată lungă.
h) Este un contract negociabil. Toate clauzele contractului sunt detaliat negociate de către părţi.
Atât francizorul, cât şi francizatul stabilesc în mod detaliat limitele drepturilor şi obligaţiilor reciproce.
Aceasta este condiţionat de cele mai dese ori de natura raporturilor în care se încadrează părţile. Astfel,

17
MATRAY Ch. Le contrat de franchise. Bruxelles: Ed. Maison Larcier, 1992, p. 22.
în categoria aceasta de raporturi este vorba de protecţia proprietăţii industriale, de secret comercial, fapt
care obligă ambele părţi.
i) Este un contract, de regulă, afectat de modalităţi. Pornind de la caracterul complex al
contractului de franchising, acesta apare, de regulă, ca unul afectat de modalităţi de timp, de fapt etc.
Contractul de franciză include, de regulă, următoarele clauze:
1) numărul titlului de protecţie al obiectului de proprietate industrială;
2) indicaţii privind dreptul francizatului de a încheia contracte de subfranciză, după caz;
3) teritoriul pe care va fi folosită marca francizorului;
4) descrierea completă a programului de prestare a francizei;
5) semnăturile părţilor contractante cu indicarea lizibilă a numelui şi a prenumelui; dacă partea
contractantă este persoană juridică, contractul este semnat de conducătorul unităţii, fiind indicată
funcţia, numele şi prenumele semnatarului, şi se aplică ştampila;
6) termenul de valabilitate a contractului;
7) locul şi data semnării contractului.
În doctrina şi practica internaţională s-au conturat mai multe tipuri de franchising. Criteriul
principal18 de clasificare a francizei lor îl constituie domeniul de activitate în care operează. În funcţie
de aceasta, se disting 3 mari categorii de franciză19:
– franciza de distribuţie;
– franciza de servicii;
– franciza de producţie sau industrială.
Franciza de distribuţie – în care beneficiarul se limitează la a vinde anumite produse într-un
magazin care poartă denumirea – firma francizorului (conform hotărârii Curţii de Justiţie Europene din
28.01.1986 în afacerea ,,Pronupţia”).
În dependenţă de calităţile pe care le poate avea francizo-ul distingem:
a) franciza de distribuţie a produselor realizate de însuşi francizor. Producătorul îşi organizează o
reţea proprie pentru a-şi distribui propriile produse, utilizând distribuitori independenţi care se folosesc
de reputaţia şi tehnicile comerciale ale producătorului. Exemplu: reţelele Ives-Rocher, Pronupţia,
Pingouin.
b) franciza de distribuţie în care francizorul nu este decât un simplu distribuitor al produselor
altora. În acest caz, francizorul nu mai este producătorul. El asigură aprovizionarea beneficiarilor cu
produse selecţionate. Esenţială este asigurarea unor tehnici de vânzare proprii, bazate pe un know-how
deţinut de francizor, care, însoţite de renumele transmis prin intermediul semnelor distinctive, asigură
beneficiarilor succesul comerţului lor.
Franciza de servicii – mijlocul prin care francizorul acoperă anumite pieţe cu propriile servicii,
prin intermediul unor comercianţi independenţi, care le oferă consumatorilor ca şi cum ar fi oferite de
francizorul însuşi. Deci, beneficiarul oferă un serviciu sub emblema, numele comercial şi marca
francizorului şi se supune instrucţiunilor acestuia din urmă. Rolul-cheie în această categorie de contracte
revine know-how-ului însoţit de însemnele de atragere a clientelei.
18
GHEORGHIU Gh., TURCU G.N. Contractul de franciză - aspecte generale. În: Revista de Drept Comercial nr.3/2000
p.53.
19
Această clasificare a fost consacrată şi prin Regulamentul Comisiei Europene nr.4087/1988 din 30.11.1988.
 Cele mai puternice reţele de acest tip le regăsim în industria restaurantelor şi cafenelelor, fiind
diversificată în ultimele decenii prin crearea restaurantelor rapide („fast food” – „McDonalds”, „Burger
Chef”, „Pizza Hut”, „Forneti” etc.).
Franciza de producţie sau industrială – vizează producţia de bunuri, fiind definită ca mijlocul
„în virtutea căruia beneficiarul (care este o societate comercială de producţie) fabrică el însuşi, după
indicaţiile francizor-ului, produse pe care le vinde sub marca acestuia”. Franciza de producţie nu are
aceeaşi dezvoltare ca şi celelalte tipuri de franciză, fiind considerată ca având o natură diferită de
celelalte acorduri de franciză, presupunând în acelaşi timp transfer de know-how creat şi testat de
francizor, de brevet şi de marcă, de inginerie şi de asistenţă tehnică de specialitate şi de multe ori chiar
livrare de furnituri şi materii prime, acordată beneficiarului înainte şi în timpul producţiei. Foarte
cunoscute francize de producţie sunt cele ce au ca obiect produsele „Campari”, „Schweppes”, „Coca-
Cola”, „PepsiCola” etc.
După gradul de determinare a conceptului francizabil se pot întâlni alte forme de franchising:
franciza afacerii, franciza afiliată, franciza multiconceptuală, franciza Nisa, subfranciza-franciza
principală20.
Franciza afacerii – Business Format Franchiasing – sau franciza în format de afaceri – este cea
mai răspândită formă de franciză21 ce constă în concesionarea unui sistem complet de afaceri, începând
de la licenţa de fabricaţie, licenţa de marcă, controlul calităţii, sistemul de management şi sfârşind cu
strategia de marketing, produsele sau serviciile, reţelele şi modelele de distribuţie, specific acesteia fiind
faptul că beneficiarul cumpără de la francizor dreptul de a utiliza toate elementele care constituie
sistemul de afaceri al acestuia din urmă, consumatorul neputând sesiza diferenţele dintre unitatea
beneficiară şi francizor.
Franciza afiliată22 – este creată între francizor şi un comerciant independent ce se găseşte deja pe
piaţă şi prin afilierea sa la reţeaua de franciză îşi modifică activitatea.
Franciza multiconceptuală – se referă la situaţiile în care, pe de o parte francizorul
achiziţionează noi concepte de franciză, pe care le dezvoltă în reţea, iar pe de altă parte, beneficiarii pot
dezvolta sau achiziţiona concepte francizabile, devenind la rândul lor francizori.
Franciza Nisa – este dezvoltată cu precădere în ultimii ani, în domeniul reţelelor hoteliere şi de
restaurante, urmărindu-se exploatarea anumitor însemne comerciale ce au un renume pe un anumit
segment de piaţă bine determinat, urmărindu-se în mod special nevoile acestor consumatori.
Subfranciza – franciza principală – se realizează prin selecţionarea la nivel local a unui
francizor principal master franchiasing – engl. sau maître franchise – fr. ce acţionează în subfranciză.
Prin contractul de franciză principală, întreprinderea francizoare cedează altei persoane, subfrancizor,
numit şi beneficiar principal, în schimbul unei compensaţii financiare, dreptul de a exploata o franciză
în scopul încheierii de contracte de subfranciză cu beneficiarii din ţara respectivă. Acest sistem de
subfrancizare permite o rapidă dezvoltare a reţelei de franciză.

20
CAMBELL D., LAFILI L. Distributorships agency and franchising in an international arena: Europe, The United States,
Japan and Latin America. Kluwer, 1991, p. 175-176.
21
COSTIN M.N. Dicţionar de drept internaţional al afacerilor. Vol.II. Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 1996.
22
GHEORGHIU Gh., TURCU G.N. Contractul de franciză - aspecte generale. În: Revista de Drept Comercial nr.3/2000,
p.56.
 Simbolul personalităţii umane la acest început de mileniu constă în raportul dintre patron şi
salariat. Oamenii, în număr din ce în ce mai mare, vor să devină patroni şi propriii lor stăpâni. Franciza
le permite această transformare a omului din instrument, din proprietar al forţei de muncă în
antreprenor, în proprietar al rezultatelor directe ale muncii sale. Înţelegând acest lucru, francizorul şi
francizatul vor stabili adevărate relaţii de parteneriat bazate pe încredere, ajutor reciproc şi onestitate în
afaceri.
Astfel, avantajele afacerii în sistem de franciză, pentru francizor, se rezumă la următoarele:
- Extinderea francizei pe pieţe noi cu efortul financiar al francizaţilor - principalul avantaj pe care
franciza îl oferă francizorului este că îi permite să-şi extindă afacerea rapid, cu minimum de capital.
Pătrunderea francizorului pe pieţe noi se face, în principal, cu resursele financiare, umane şi de timp ale
francizaţilor. În plus, prin extinderea în sistem de franciză, riscul financiar al francizorului este redus.
Toate celelalte metode de extindere (de exemplu, deschiderea de puncte de lucru, sucursale) presupun
investiţii de capital propriu.
- Obţinerea de profit din taxe de franciză şi taxe continue/periodice – trebuie din start să
specificăm faptul că extinderea unei afaceri în sistem de franciză nu este pentru francizor un scop în
sine. Cu toate acestea, cu fiecare nouă locaţie, francizorul obţine un profit din încasarea taxei de
franciză. În plus, francizorul realizează venituri din taxe periodice. De regulă, el primeşte de la fiecare
francizat taxe periodice sub forma unui procent din cifra de afaceri a acestora.
- Contribuţia francizaţilor la cheltuielile de publicitate. Promovarea identităţii unei afaceri se face
prin campanii puternice de publicitate. Francizorii şi francizaţii îşi desfăşoară activitatea sub o identitate
comună – marca, emblema sau alte simboluri ale francizorului. Este firesc, prin urmare, ca francizaţii să
contribuie cu sume de bani la fondul de publicitate. Cu cât resursele pentru publicitate comună vor fi
mai mari, cu atât campaniile de promovare vor fi mai puternice.
- Vânzarea produselor şi serviciilor francizorilor către francizaţi. Francizorul poate impune
francizaţilor să cumpere produse şi servicii direct de la el. O astfel de clauză contractuală permite
francizorului să controleze desfacerea propriilor produse şi servicii. De asemenea, în funcţie de
prevederile contractului de franciză, aprovizionarea de la francizor poate fi facultativă sau obligatorie.
Sunt frecvente cazurile în care, deşi francizaţii îşi pot alege liber furnizorul, preferă să se aprovizioneze
direct de la francizor.
- Francizaţii sunt motivaţi pentru a avea succes. Francizaţii nu sunt angajaţi ai francizorului. Ei
cumpără cu banii lor dreptul de a intra în reţeaua de franciză şi deschid propria lor afacere. Sunt
managerii propriei lor afacerii. Fiind vorba de resursele lor, francizaţii vor fi puternic motivaţi ca
afacerea să reuşească.
Totodată, franciza implică și unele dezavantaje. Principalul dezavantaj este dat de costurile
francizei. Pe lângă taxa de acordare a francizei și redevențele anuale, care diminuează profitul
beneficiarului, acesta trebuie să mențină permanent un anumit standard de calitate.
Deci, putem concluziona că dezavantajele afacerii în sistem de franciză pentru francizor se rezumă
la următoarele aspecte:
- Succesul francizorului nu garantează succesul francizatului. Este posibil ca francizatul să se
dovedească incapabil să reproducă, în teritoriul în care operează, afacerea care i-a fost cedată prin
franciză. Motivele pot fi diverse, de la incapacitate managerială până la lipsa de experienţă. Cert este
faptul că există riscul ca, în practică, afacerea unui francizat să nu funcţioneze. Este posibil, de
asemenea, ca eşecul în activitatea unui francizat să producă efecte negative în întreaga reţea de francize.
- Dependenţa profiturilor francizorului de profitul francizaţilor. Câştigurile unui francizor depind
de succesul financiar al francizaţilor. De aceea, cea mai bună strategie a unui francizor este să procedeze
la o atentă selectare a francizaţilor. Francizaţii trebuie să aibă calităţi de manager şi capacitate
financiară, astfel încât să rămână în afacere şi să depună toate eforturile pentru a ajunge la un rezultat
bun, adică în stadiul să o dezvolte.
- Riscul lezării renumelui mărcii, firmei, produselor şi serviciilor francizorului. Francizorul
colaborează permanent cu francizatul pe parcursul raporturilor lor contractuale. Cu toate acestea, el nu
va putea controla afacerea direct şi în totalitate, iar în aceste condiţii nu poate oferi soluţii imediate
tuturor problemelor care pot apărea în desfăşurarea activităţii fiecărei unităţi.
- Riscuri financiare în cazul practicării unor prețuri prea mici la vânzarea francizei. De
asemenea, există şi situaţii în care francizorul, din dorinţa sa de a se extinde cât mai repede cu putinţă şi
de a acoperi cât mai multe pieţe, vinde una dintre francize prea ieftin. Decizia de a ceda una din afaceri
la preţuri scăzute pentru perioade mari poate genera francizorului greutăţi financiare, ce sunt destul de
dificil pentru a fi redresate.

1.4. Procedura de înregistrare a contractelor

Contractele de cesiune, licenţă şi franchising privind obiectele de proprietate industrială se
înregistrează la AGEPI la solicitarea părţilor contractante.
Procedura de înregistrare a contractelor este reglementată prin prevederile Regulamentului privind
înregistrarea contractelor de cesiune, licenţă, gaj şi franchising referitoare la obiectele de proprietate
industrială, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 612
din 12.08.2011, publicat în Monitorul Oficial nr. 135-138, art. 682 din 19.08.2011.
În conformitate cu pct. 3 al Regulamentului citat, solicitarea înregistrării unui contract se
efectuează prin depunerea unei cereri, care se completează prin dactilografiere sau imprimare, pe un
formular-tip, aprobat de AGEPI, cu excepţia contractului de gaj, a cărui înregistrare se efectuează în
baza demersului uneia dintre părţile contractante. 
La completarea formularului cererii se indică următoarele:
1) datele de identificare ale părţilor contractante;
2) numele şi adresa reprezentantului/mandatarului autorizat;
3) numele, prenumele şi adresa persoanei desemnate pentru corespondenţa cu AGEPI;
4) datele ce permit identificarea obiectului de proprietate industrială, după caz:
a) numărul titlului de protecţie, sau, în lipsa acestuia:
b) numărul şi data de depozit a cererii de înregistrare a obiectului de proprietate industrială, sau,
în lipsa acestora:
c) numărul şi data de intrare atribuite cererii de înregistrare a obiectului de proprietate
industrială;
5) solicitarea privind eliberarea adeverinţei de confirmare a modificării datelor;
6) semnăturile părţilor contractante.
 Cererea trebuie să se refere la înregistrarea unui singur contract, care poate să includă unul sau
mai multe obiecte de proprietate industrială înregistrate la AGEPI.
La cerere se anexează următoarele documente, după caz:
1) procura semnată de părţile contractante;
2) contractul de cesiune, licenţă sau franchising în cazul în care transmiterea drepturilor se
efectuează conform acordului benevol încheiat între părţile contractante;
3) hotărârea instanţei de judecată privind transmiterea drepturilor asupra obiectului de proprietate
industrială;
4) actul normativ ce reglementează transmiterea drepturilor asupra obiectului (obiectelor) de
proprietate industrială;
5) copia hotărârii adunării generale a membrilor societăţii prin care s-a decis transmiterea
drepturilor;
6) traducerea în limba de stat a documentelor anexate, dacă acestea sunt depuse în altă limbă decât
cea de stat;
7) dovada de plată a taxei pentru înregistrarea contractului.
Examinarea cererii şi a documentelor anexate se efectuează în termen de 3 luni de la data
înregistrării cererii la AGEPI.
În procesul de examinare a cererii şi a documentelor anexate se verifică23:
1) existenţa solicitării de înregistrare a contractului perfectată pe un formular-tip al cererii, în
conformitate cu prevederile legale;
2) existenţa altor documente necesare efectuării procedurii de înregistrare a contractului, stabilite
conform punctului 9 din Regulament;
3) corespunderea datelor indicate în cerere şi a datelor conţinute în documentele anexate cu datele
înscrise în registrele naţionale de înregistrare a obiectelor de proprietate industrială;
4) existenţa acordului expres al solicitantului/titularului privind transmiterea drepturilor referitor
la obiectul de proprietate industrială, în cazul în care se solicită înregistrarea unui contract de cesiune,
licenţă sau franchising, sau existenţa acordului expres al debitorului gajist de a constitui gajul în
favoarea creditorului obligaţiei garantate, în cazul în care se solicită înregistrarea unui contract de gaj;
5) corespunderea documentelor anexate şi a contractului cu prevederile Regulamentului şi
legislaţiei în vigoare;
6) existenţa dovezii de plată a taxei pentru înregistrarea contractului.
Dacă în procesul examinării se constată că cererea şi/sau documentele anexate cererii nu
corespund cerinţelor stabilite în Regulament sau dacă lipsesc unele dintre documentele enumerate la
punctul 9, AGEPI notifică solicitantul/titularul sau reprezentantul/mandatarul autorizat, în cazul în care
acesta a fost desemnat prin procură, şi îi acordă un termen de 2 luni, de la data expedierii notificării,
pentru remedierea iregularităţilor constatate sau pentru prezentarea documentelor lipsă, precizând
modalitatea de remediere a iregularităţilor constatate.  

23
Regulamentul privind înregistrarea contractelor de cesiune, licenţă, gaj şi franchising referitoare la obiectele de proprietate
industrială, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 612 din 12.08.2011, publicat în Monitorul Oficial nr. 135-138 art. 682 din
19.08.2011, punct. 19.
 Dacă în procesul examinării se constată că cererea şi documentele anexate corespund prevederilor
legislaţiei în vigoare şi dacă întrunesc condiţiile stabilite de Regulament, AGEPI emite decizia de
înregistrare a contractului.

În urma încetării efectelor contractului de licenţă, gaj sau franchising, AGEPI radiază informaţia
despre contract din registrele naţionale ale obiectelor de proprietate industrială.
Radierea informaţiei privind înregistrarea contractului de licenţă, gaj şi franchising se realizează şi
la solicitarea părţii contractante interesate prin depunerea la AGEPI a unei declaraţii în formă scrisă,
semnată de ambele părţi contractante, care este însoţită de următoarele documente:
1) acordul privind rezilierea contractului semnat de ambele părţi, cu respectarea condiţiilor
stabilite conform punctului 4 subpunctul 6) din prezentul Regulament sau hotărârea instanţei de
judecată;
2) procura, în cazul în care declaraţia referitoare la radierea informaţiei privind înregistrarea
contractului se depune prin reprezentant/mandatar autorizat;
3) dovada de plată a taxei de radiere a informaţiei privind înregistrarea contractului.

Sarcini pentru autoevaluare

1. Explicați modalitățile prin care se pot valorifica produsele creației intelectuale.
2. Definiți noțiunea contract de cesiune.
3. Idendificați deosebirile dintre cesiunea totală și cesiunea parțială.
4. Idendificați deosebirile dintre cesiunea definitivă și cesiunea temporară.
5. Identificați clauzele obligatorii care trebuie incluse în contractul de cesiune.
6. Definiți noțiunea contract de licență.
7. Idendificați criteriile de clasificare a contractului de licență.
8. Identificați obligațiile principale ale licențiatorului și ale licențiatului.
9. Identificați asemănările și deosebirile dintre contractul de cesiune și contractul de licență.
10. Definiți noțiunea contract de franciză.
11. Identifcați părțile în contractul de franciză.
12. Idendificați caracterele juridice ale contractului de franciză.
13. Identificați clauzele obligatorii care trebuie incluse în contractul de franciză.
14. Identificați criteriile de clasificare a francizei.
 15. Identificați avantajele unei afaceri în sistem de franciză.
16. Identificați dezavantajele unei afaceri în sistem de franciză.
17. Descrieți procedura de înregistrare a contractelor translative de drepturi de proprietate
intelectuală.
18. Identificați actele care se anexează la cererea de înregistrare a contractului de cesiune, licență
și franciză la AGEPI.
19. Explicați acțiunile AGEPI la momentul constatării faptului că solicitantul înregistrării
contractului nu îndeplinește condițiile stbilite de Regulamentul privind înregistrarea contractelor de
cesiune, licenţă, gaj şi franchising referitoare la obiectele de proprietate industrială.

Bibliografie de referință
1. BESSIS Ph. Le contract de franchisaje. Paris: L.G.D.J., 1996.
2. CAMBELL D., LAFILI L. Distributorships agency and franchising in an international arena:
Europe, The United States, Japan and Latin America. Kluwer, 1991.
3. COSTIN M.N. Dicţionar de drept internaţional al afacerilor. Vol.II. Bucureşti: Ed. Lumina Lex,
1996.
4. DDUTILLEUL F.C., DELEBECQUE P. Contrats civiles et comerciaux, 2e ed., Paris, 1992.
5. EMINESCU Y. Regimul juridic al mărcilor. București: Editura Lumina Lex, 1996.
6. file:///C:/Users/ASUS/Downloads/SSRN-id2664969.pdf (accesat la 12.08.2022).
7. file:///C:/Users/ASUS/Downloads/SSRN-id2664969.pdf (accesat la 15.08.2022).
8. FOLSOM Palh H., GORDON M.W., SPANOGLE J.R. Jhon A. International Business
Transactions. 1992.
9. GHEORGHIU Gh., TURCU G.N. Contractul de franciză - aspecte generale. În: Revista de Drept
Comercial nr.3/2000 p.56.
10. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=314 (accesat la 12.08.2022).
11. https://dreptprivat.wordpress.com/2015/04/16/dreptul-subiectiv-la-marca/ (accesat la 05.08.2022).
12. https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Franchisingul%20220_221.pdf (accesat la
03.08.2022).
13. https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Protectia%20marcii%2C%20cale%20de.pdf
(accesat la 16.08.2022).
14. MACOVEI I. Tratat de drept al proprietății intelectuale. București: Editura BECK, 2010.
15. MATRAY Ch. Le contrat de franchise. Bruxelles: Ed. Maison Larcier, 1992.
16. MAZILU D. Dreptul comerţului internaţional. Bucureşti: 2000.
17. Regulamentul (UE) nr. 330/2010 al Comisiei din 20 aprilie 2010 privind aplicarea art. 101 alin. (3)
din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene categoriilor de acorduri verticale și practici
concertate, publicat în JO seria L nr. 102 din 23 aprilie 2010.
18. Regulamentul privind înregistrarea contractelor de cesiune, licenţă, gaj şi franchising referitoare la
obiectele de proprietate industrială, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 612 din 12.08.2011,
publicat în Monitorul Oficial nr. 135-138 art. 682 din 19.08.2011.