Referat la disciplina Dreptul Comerțului Internațional

Tema: CONTRACTELE MODERNE DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

1
 Din puncte de vedere etimologic, noțiunea de comerț provine din denumirea latină
commercium, care exprimă ideea de operațiuni cu marfă. Comerțul internațional include
operațiunile de export și import de mărfuri și servicii, desfășurate de persoanele fizice și juridice,
dintr-un stat cu parteneri din străinătate.
Instrumentul juridic cel mai important de realizare a comerțului internațional, de
înfăptuire a circulației valorilor și cunoștințelor la scară planetară, este contractul comercial
internațional.
Contractul comercial internațional este acordul de voință realizat între doi sau mai mulți
participanți la comerțul internațional în scopul realizării de raporturi juridice de comerț
internațional.
Contractele de comerț internațional pot fi clasificate după mai multe criterii: după
obiectul lor, după durata și modul lor de executare sau după vechimea lor în practica comerțului
internațional.
În funcție de vechimea lor în practica comerțului internațional, contractele de comerț
internațional pot fi tradiționale sau moderne. Dintre contractele moderne pot fi amintite
contractele de leasing, de factoring, de franciza etc.
În cadrul schimburilor economice internaționale, un loc important îl ocupă comerțul cu
inteligența umană. Elementul esențial în această formă de comerț este transferul sau schimbul de
tehnologie. În doctrina românească, noțiunea de transfer de tehnologie, astfel cum a fost ea
definită de mai mulți autori, reprezintă o operațiune internațională complexă, implicând aspecte
economice, tehnico-științifice și tehnologia necesară dezvoltării transferului de tehnologie.
Comerțul internațional permite unei țări să beneficieze de o gamă largă de produse
intermediare și bunuri de capital, pe care nu ar avea posibilitatea de a le produce singură.
Utilizarea lor în procesul de producție sporește randamentul factorilor.
Comerțul reprezintă o cale de comunicare între țări, care stimulează contactele,
schimburile de experiență între specialiști din diferite domenii, privind ultimele realizări
tehnologice, procese de producție, metode organizaționale și manageriale, strategii de piață etc.
Un alt efect al comerțului este acela că poate permite copierea (imitarea) tehnologiilor
realizate în exteriorul țării și adaptarea lor în economia națională.
Putem spune ca principalele beneficii ale comerțului internațional aduse transferului de
tehnologie sunt bunurile și informațiile. Acestea sunt foarte importante în special pentru țările
mai puțin dezvoltate, care prezintă decalaje considerabile față de liderii tehnologiei.
Transferul internațional de tehnologie se concretizează, în principal, în realizarea de
proiecte de investiții și cuprinde:
importul-exportul de mașini, utilaje, echipament și alte bunuri de investiții, asigurarea
serviciilor necesare pentru amplasarea, construirea și punerea în funcțiune a obiectivului
de investiții
asigurarea condițiilor pentru însușirea cunoștințelor tehnico-științifice
pregătirea corespunzătoare a forței de muncă în țara beneficiară
Transferul de tehnologie constituie expresia ce desemnează în mod generic orice
tranzacție asupra tehnologiei considerată în sens larg, vizând transmiterea de către deținătorul de
tehnologie către beneficiar a cunoștințelor cu privire la metoda, modul, experiența de producere a
unui produs, crearea unei fabrici, uzine, împreună cu tehnica aferentă, indiferent dacă este
brevetată sau nu, pe plan juridic.
Transferul internațional de tehnologie se realizează prin contract, părțile contractante
fiind parteneri din țări diferite.

2
 Redactarea unui contract de transfer de tehnologie trebuie să fie în special îngrijită. În
primul rând trebuie să conțină cont de legislațiile în vigoare în țările exportatoare, respectiv
importatoare de tehlogie. În cursul negocierilor precontractuale, revelarea unor anumitor
elemente ale cunoștințelor care vor fi transferate este inevitabilă. Este, deci, obligatoriu să se
întocmească un contract preliminar care să garanteze secretul asupra acestor dezvăluiri și
interdicția de a le folosi în cazul eșuarii negocierilor, care să conțină clauze penale de o valoare
ridicată. Obligațiile fiecărei părți vor trebui să fie precise, în special cu privire la beneficiarul
transferului, obligația păstrării secretului, comunicarea modificărilor aduse tehnologiei și
interdicția exportului cunoștințelor.
În comerțul internațional principalul instrument de transmitere a tehnologiei îl reprezintă
contractul. În raport de natura lui juridică, contractul de transfer de tehnologie prezintă unele
forme: contractul de franciza, diferite contracte de licență, contractul de know-how și contractul
de engineering. Contractele de transfer de tehnologie pot avea, sub aspectul obiectului, o aplicare
largă – ele pot cuprinde linii de fabricație, uzine complexe, utilaje, mașini, licențe de brevete,
know-how sau engineering.

Contractele de licență reprezintă modalitatea cea mai des întâlnită în transferul de

tehnologie. El reprezintă instrumentul prin care se realizează transferul de tehnologie în cadrul
raporturilor de cooperare şi comerţ internaţional.
Contractul de licenţă constă în acordarea de către titularul unei licenţe brevetate unei alte
persoane fizice sau juridice a permisiunii de a executa, în ţară şi pentru o perioadă de timp
limitată, unul sau mai multe acte care sunt acoperite de drepturile exclusive ale titularului
invenţiei brevetate în acea ţară. Acordul este dat în schimbul unui preţ (a unei redevenţe), iar
obiectul contractului se poate referi la dreptul de a folosi brevete de invenţie, procedee tehnice,
documentaţii tehnice, scheme operatorii de producţie, metode de exploatare a maşinilor, metode
de tratare a produselor, mărci de fabrică şi mărci de comerţ. Licenţa este acordată de obicei sub
rezerva unor condiţii care vor fi stabilite într-un document scris prin care licenţiatului îi este
acordată licenţa.
Licenţiatorul poate acorda licenţa în anumite condiţii cum ar fi licenţa să fie exploatată
doar pentru o perioadă de timp ori pentru o anumită regiune limitând astfel exploatarea de către
beneficiar a licenţei. Tot astfel el poate acorda beneficiarului exclusivitatea exploatării acelei
licenţe sau în caz contrar el poate să nu-i acorde licenţiatului exclusivitate caz în care îşi rezervă
dreptul de a acorda permisiunea folosirii licenţei şi altor terţi.
O altă condiţie ar putea fi ca licenţiatul să exploateze invenţia doar în anumite fabrici sau
să comercializeze produsul reprezentând invenţia doar în anumite regiuni bine definite.
Uneori între două firme se face un schimb de licenţe ,în sensul că fiecare pune la
dispoziţia celuilalt , licenţa sa de brevet pentru realizarea de produse diferite sau aplicarea de
tehnologii diferite .Se ajunge astfel la operaţiunea cunoscută sub denumirea de cross-licensing.
Conţinutul şi efectele licenţei sunt reglementate de legea contractului, care se determină
de părţi în conformitate cu principiul autonomiei de voinţă.
Contractul de licenţă apare ca un instrument juridic prin care se precizează drepturile şi
obligaţiile părţilor contractante şi oferă, prin natura sa obligatorie, protecţie împotriva urmărilor
unor eventuale neînţelegeri. Contractul de licenţă este un contract consensual cu titlu oneros,
sinalagmatic, comutativ şi de regulă cu executare succesivă şi intuitu personae.
Titularul invenţiei brevetate care dă permisiunea este numit „licenţiator”. Persoana sau
entitatea juridică care primeşte acea permisiune este numită „licenţiat”. Documentul care pune în

3
evidenţă permisiunea acordată de către licențiator este numit de obicei „contract de licenţă” sau
„licenţă”.
Licențiatorul are următoarele obligații
obligaţia de a-l pune pe beneficiarul licenţei în situaţia de a folosi
invenţia; obligaţia de a-i acorda asistenţă tehnică;
obligaţia de plată a anuităţilor;
obligaţia de garanţie
Licențiatul are obligația de plăti prețul și de a exploata licența.
Printr-o licenţă de brevet titularul său concede unui terţ posibilitatea exploatării invenţiei
protejate. Licenţa acordată poate fi exclusivă, unică sau simplă.
O licenţă exclusivă garantează faptul că licenţiatul nu va avea concurenţă, nici chiar pe
cea a licenţiatorului sau a filialelor sale iar acest lucru trebuie stipulat în contract. O licenţă unică
garantează licenţiatului că licenţiatorul nu va acorda licenţa altor întreprinzători din teritoriul
contractual.
În cazul unui brevet de invenţiei, scopul contractului este acela de a autoriza folosirea
unei invenţii protejate prin brevet. Brevetul de invenţie implicat în această acţiune este identificat
prin precizarea numelui ţării în care a fost acordat şi a numărului său.

Contractul de franciza este un acord comercial prin care reputația și informațiile tehnice
ale unei părți sunt combinate cu investiții ale celeilalte părți, în scopul vânzării bunurilor sau a
acordării serviciilor direct către consumator.
Franciza înseamnă reproducerea unei afaceri de succes în condiții convenite cu titularul
afacerii. Aceasta presupune:
exploatarea unor drepturi de proprietate intelectuală și industrială aparținând titularului
unei afaceri de succes, de către un nou întreprinzător în schimbul prețului convenit
un transfer de cunoștințe de la titularul afacerii de succes (francizor) către întreprinzătorul
care l-a selecționat (francizat)
un parteneriat total între francizor și francizat, un schimb permanent de informații între
acești parteneri, o cooperare strânsă și continuă pentru reușita comună în afacere
Acordul de franciză este acela prin care o întreprindere (francizorul), acordă alteia
(francizatul), în schimbul unei compensații financiare directe sau indirecte dreptul de a exploata
o franciză în scopul comercializării unor produse și/sau servicii determinate. Acest acord trebuie
să cuprindă cel puțin următoarele obligații:
utilizarea unui nume sau firme comune și o prezentare uniformă a localurilor și
mijloacelor de transport vizate în contract
comunicarea de către francizor, francizatului său a savoi faire-ului
furnizarea continuă de către francizor, francizatului a unei asistențe comerciale sau
tehnice pe durata acordului.
Obținerea unei francize implică plata unei taxe de intrare în sistem precum și a unor
redevențe anuale, de regulă sub forma unui procent din cifra de afaceri. Există mai multe
categorii de francize: franciză industrială, franciză în distribuție, franciză de servicii sau franciză
principală
Acordul de franciză industrială prevede că francizatul este autorizat, prin acordarea unei
licențe de către francizor, să fabrice sub marca francizorului și cu asistența sa tehnică, produsele.
Cu ajutorul acestui acord, francizorul poate să-și promoveze propria sa marcă în străinătate fără a
fi nevoit să facă investiții majore, reușind astfel să intre relativ ușor pe piețe pe care în alte

4
condiții i-ar fi fost dificil să intre datorită unor factori precum reglementările vamale și fiscale,
costurile transportului, sau costurile legate de promovarea produsului.
Francizatul reușește să beneficieze de serviciile unui întreprinzător a cărui “rețetă” îi poate
asigura succesul în afaceri.
Între francizor şi francizat se stabilesc relaţii specifice. Astfel francizorul acordă
consultanţă managerială, pregăteşte personalul , oferă asistenţă tehnică şi comercială, know-how-
ul, dreptul de a folosi marca sa ,precum şi alte drepturi de proprietate industrială şi intelectuală,
se ocupă de publicitate. Francizatul la rândul are obligaţia de a se încadra în sistemul
francizorului, înbunătăţind şi dezvoltând afacerea acestuia. Se ajunge ca francizatul să fie ţinut să
cumpere materia primă a francizorului, printr-o clauză de aprovizionare exclusivă. Acorduri
cunoscute de franciză industrială sunt cele care au ca obiect produsele Coca-Cola şi Pepsi-Cola.
În acordul de franciză în distribuţie francizorul este un producător care desface produsele
sale prin intermediul unui francizat, fie un angrosist care revinde produsele sub marca unor
francizaţi. În aceste acorduri, francizorul acordă consultanţă, pregăteşte personalul, oferă
francizatului dreptul de a folosi marca sa pentru produsele ce fac obiectul francizei. Acorduri de
franciză de distribuţie cunoscute sunt Yves Rocher, Santal.
Prin acordul de franciză de servicii francizorul care a pus la punct o metodă sau o tehnică
specifică de prestare de servicii, îl autorizează pe francizat să utilizeze aceste metode şi tehnici în
prestarea aceluiaşi gen de servicii. Sunt cele mai răspândite acorduri de franciză. Exemple de
astfel de acorduri de franciză de servicii sunt Mc Donald’S, Pizza Hut.
Contractul de franciză principală (master franchise). Există reţele de franciză construite în
etape. Prin acordul de franciză principală (master franchise), întreprinderea francizoare acordă
altei persoane, subfrancizor, în schimbul unei compensaţii financiare, directe sau indirecte,
dreptul de a exploata o franciză, în vederea încheierii de contracte de franciză cu terţi francizaţi.

Contractul de know-how este definit în doctrină ca fiind „contractul în virtutea căruia

una dintre părţi, numită furnizor, transmite celeilalte părţi, numite beneficiar, în schimbul unei
redevenţe, cunoştinţe tehnice nebrevetabile sau brevetabile, dar nebrevetate, ce-i sunt necesare
pentru fabricarea, funcţionarea, întreţinerea ori comercializarea unor mărfuri sau pentru
elaborarea şi punerea în fabricaţie a unor tehnici sau procedee.” Noţiunea de know-how este o
abreviere a expresiei nord-americane “the know-how to do it”.
Prin contractul de know-how se urmărește așadar transmiterea unui ansamblu de
cunoştinţe de către furnizor, în schimbul plății preţului de către beneficiar. Acesta din urmă nu
are obligaţia de a dezvolta know-how-ul decât dacă în contract se prevede expres acest fapt, însă
dacă alege să o facă, atunci îl utilizează sub marca proprie.
Contractul de know-how nu beneficiază de o reglementare specifică la nivel naţional şi
nici de un cadru uniform legal la nivel internaţional. Singurele instrumente internaţionale privind
contractul de know-how sunt cele elaborate de Comisia Economică pentru Europa, de Camera
Internaţională de Comerţ de la Paris sau de Asociaţia internaţională pentru protecţia proprietăţii
industrial.
Posesorul de know-how nu are un drept de proprietate industrială, terţii putând utiliza
cunoştinţele ce-i formează obiectul dacă le dobândesc prin experienţă proprie. În consecinţă, în
timp ce contractul de licenţă transmite unei alte persoane dreptul de a exploata invenţia
brevetată, ceea ce implică obligaţia pentru titularul de brevet de a nu exercita dreptul de
interdicţie pe care legea i-l atribuie spre a-l ocroti împotriva terţilor, contractul de know-how
transmite dreptul la cunoştinţele furnizorilor către beneficiar cu efectele relative.

5
 Clauzele conţinute în contractul de know-how prezintă o importanţă deosebită. Pe lângă
obiectul precis, prezintă importanţă deosebită teritoriul sau localitatea unde va fi folosit, materiile
prime şi echipamentele, dar mai ales mijloacele de păstrare a secretului, precauţiunile de luat
pentru asigurarea unor prestaţii accesorii, limitele de utilizare, obligaţiile reciproce privind
ameliorarea şi modificările ulterioare, precum şi schimburile de experienţă
Contractul de know-how se caracterizează prin:
noutatea cunoştinţelor relative şi subiective, a căror valoare este concretizată în
rezultatele obţinute;
natura confidenţială a cunoştinţelor, în sensul că orice persoană căreia i s-a adus la
cunoştinţă un know-how secret se angajează implicit să respecte acest caracter;
dinamismul operaţiunii constă în faptul că în contract poate exista o clauză de cross-
licensing, în urma căreia titularul know-how-ului beneficiază de eventualele perfecţionări
ce sunt aduse procedeelor de fabricaţie sau tehnologiilor încorporate, de către utilizator;
complexitatea elementelor component; aceste elemente se pot păstra în forme variate, iar
operaţiunea tehnică prin aplicarea know-how – ului se dovedeşte a fi un proces în
continuă schimbare spre dovedirea unor progrese vizibile.
Furnizorul know-how-ului este obligat să asigure beneficiarului exploatarea tehnică
completă a acestuia. În acest scop, el îi va remite toate documentele, materialele şi instrucţiunile
necesare. Totodată, în sarcina furnizorului subzistă obligaţia de garanţie pentru vicii ascunse. În
cazul neproducerii efectelor scontate în urma aplicării know-how-ului transmis, acest fapt nu
poate constitui un temei pentru invocarea de către beneficiar a răspunderii pentru vici ascunse
furnizorului.
Atunci când contractul de know-how are un caracter exclusiv, furnizorul este obligat să
păstreze faţă de terţi secretul cunoştinţelor tehnice transmise beneficiarului, pe toată durata
contractului şi, dacă se stipulează acest lucru, şi după încetarea contractului, pe o perioadă
raţională.
Un know-how este dobândit sau dezvoltat de către cel care îl deţine în decursul activităţii
de cercetare si dezvoltare sau prin aplicarea tehnicilor industriale şi comerciale în operaţiile, pe
care le efectuează întreprinderea acestuia. Un anumit know-how constituie un bun valoros al
licenţiatorului şi îi poate determina poziţia sa pe piaţă în lupta cu concurenţa. Tocmai de aceea în
cazul în care acesta doreşte sa-l facă cunoscut îl va face în schimbul unui preţ, care să
compenseze dezvăluirea informaţilor.
Beneficiarul are, în toate cazurile, obligaţia de a păstra secretul cunoştinţelor transmise pe
toată durata contractului şi, dacă se stipulează acest lucru, şi după încetarea contractului, pe o
perioadă rezonabilă. Acesta trebuie să nu divulge altor persoane informaţiile primite, pentru ca
know-how-ul să nu intre în domeniul public. De asemenea, beneficiarul are obligaţia de a de a
plăti redevenţele convenite.
Printre clauzele prohibitive introduse de furnizor în contractul de know-how se numără şi
aceea prin care el limitează exploatarea beneficiarului asupra know-how-ului la un anumit
teritoriu, în care beneficiarul are exclusivitate şi poate să realizeze şi să distribuie produse sau să
distribuie produse ori să presteze servicii folosind cunoştinţele care alcătuiesc conţinutul know-
how-ului.
Beneficiarul în contractul de know-how dobândeşte ansambul de cunoştinţe aşa cum
acestea se găsesc la data încheierii contractului. În cazul acestui tip de contract, nu există
obligaţia niciuneia din părţi de a comunica partenerului contractual eventualele imbunătățiri
aduse conceptului.

6
La polul opus se situează contractul de franciză, unde francizorul are obligaţia de a comunica
francizatului îmbunătăţirile aduse know-how-ului ulterior transmiterii acestuia, pe toată durata
executării contractului. În cazul reţelei de franciză există un flux continuu de informaţii dinspre
francizaţi înspre francizori şi invers, pentru ca toţi membrii reţelei să desfăşoare în acelaşi mod
activitatea în cauză.
Sistemul pus la punct de către francizor trebuie actualizat pentru a corespunde
standardelor noilor generaţii de produse ori servicii oferite de către concurență, în caz contrar
existând posibilitatea perimării conceptului, aceasta cu atât mai mult cu cât contractele de
franciză sunt contracte de durată.
În cazul contractului de know-how, scopul final este comunicarea acestuia, în vreme ce în
contractul de franciză, transmiterea know-how-ului nu reprezintă decât un mijloc în vederea
realizării obiectului contractului.
Pe plan juridic know-how-ul poate fi protejat:
pe cale civilă, care poate fi:
- contractuala, prin inserarea unor clauze adecvate in contract menite sa asigure
confidentialitatea cunostintelor transmise
- extracontractuală, în temeiul răspunderii civile delictuale când cel în cauză are la
dispoziţie două acţiuni: una pentru concurenta neloială, care poate fi folosită
împotriva concurenţilor, si o acţiune în răspundere civilă delictuală, de drept comun,
care poate fi folosită împotriva altor persoane decât concurenţii
pe calea unei acţiuni penale pentru divulgarea secretului de fabrica sau profesional ori
prin sancţionarea furtului
pe calea unei acţiuni în îmbogăţirea fără justă cauză, care ar avea caracter subsidiar
Contractul de know-how încetează prin expirarea termenului stipulat în conţinutul său,
prin denunţare sau prin reziliere. La expirarea termenului stipulat în contract, procedeul
tehnologic intră în domeniul public. Ca urmare, fiecare parte are dreptul neexclusiv de a continua
să folosească liber şi gratuit cunoştinţele, informaţiile şi documentaţiile pe care părţile le-au
transmis pe durata contractului.

Leasingul în România este reglementat de Legea nr.90/1998 pentru aprobarea

Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing (textul
legii este publicat în M. Of. nr. 170/30 aprilie 1998 ).
Operaţiunile de leasing sunt acele operaţiuni prin care o parte, denumită locator-
finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui
proprietar este, celeilalte părţi, denumită locatar-utilizator, la solicitarea acestuia, contra unei
plăţi periodice, denumită rată de leasing.
Pentru prima dată leasingul apare în S.U.A. în anul 1877 fiind utilizat de către societatea
Bell Telephone Company ca modalitate prin care abonații acesteia puteau doar să închirieze
aparatele telefonice în locul cumpărării, Ulterior, în perioada interbelică se observă apariția
primelor forme de leasing imobiliar al căror obiect era constituit din exploatarea bunurilor pe o
perioadă mai lungă.
Contractul de leasing este un contract cu executare succesivă, cu titlu oneros, comutativ
și care are caracter bilateral. Rata de leasing (sau plata – în cazul contractului de leasing) constă
într-o prestație succesivă, de natură financiară sau patrimonială. Cuantumul ratei de leasing poate
fi modificat doar cu acordul părților.

7
 Leasingul mobiliar sau al bunurilor de echipament se clasifică în leasing financiar şi
leasing operaţional.
Leasingul financiar este acea operaţiune de leasing care îndeplineşte una sau mai multe
din următoarele condiţii:
riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din
momentul încheierii contractului de leasing;
părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se transferă utilizatorului
dreptul de proprietate supra bunului;
utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va reprezenta
cel mult 50% din valoarea de intrare (de piaţă) pe care acesta o are la data la care
opţiunea poate fi exprimată;
perioada de folosire a bunului în sistem leasing acoperă cel puţin 75% din durata normală
de utilizare a bunului, chiar dacă, în final, dreptul de proprietate nu este transferat.
Leasingul operaţional este acea operaţiune de leasing care nu îndeplineşte niciuna din
condiţiile prevăzute pentru leasingul financiar.
Contractul de leasing cuprinde mai multe acte juridice marcate de interdependenţa dintre
ele: o vânzare, un mandat, o locaţie şi o promisiune unilaterală de vânzare. Contractul de
vânzare-cumpărare se încheie între producătorul-vânzător şi finanţatorul-cumpărător, purtând
asupra bunului ales de către utilizator, care tratează cu vânzătorul toate elementele vânzării.
Finanţatorul va plăti preţul pe baza procesului-verbal de predare încheiat între vânzător şi
utilizator. Acest contract prezintă unele particularităţi faţă de vânzarea uzuală. Astfel, vânzătorul
are obligaţia să livreze şi să instaleze bunul faţă de utilizator, cu alte cuvinte faţă de un terţ în
raport cu contractul de vânzare, terţ care suportă, el, cheltuielile de preluare. De asemenea,
vânzătorul răspunde pentru conformitatea bunului tot faţă de utilizator, care are acţiune directă
contra vânzătorului pentru viciile ascunse sau pentru neconcordanţa cu specificaţiile tehnice
convenite anterior.
Rata de leasing reprezintă în cazul leasingului financiar, cota-parte din valoarea de intrare
a bunului şi a dobânzii de leasing, în condiţiile în care dobânda de leasing reprezintă rata medie a
dobânzii bancare pe piaţa românească, iar în cazul leasingului operaţional, cota de amortizare
este calculată în conformitate cu actele normative în vigoare şi un beneficiu stabilit de către
părţile contractante.
Valoarea reziduală reprezintă valoarea la care, la expirarea contractului de leasing, se
face transferul dreptului de proprietate asupra bunului către utilizator.
Între finanţator, ca mandant şi utilizator, ca mandatar intervine contractual de mandat.
Finanţatorul negociază şi încheie cumpărarea bunului de echipament, convenind cu vânzătorul
asupra parametrilor tehnici ai acestuia. Totuşi, mandatul intervenit între utilizator şi finanţator
prezintă unele particulariltăţi faţă de dreptul comun, utilizatorul acţionând în numele
finanţatorului, dar neprimind indicaţii de la acesta şi având mandatul de a sta în justiţie şi
dispunând de o acţiune în garanţie împotriva vânzătorului.
Substanța contractului de leasing o reprezintă contractul de locație care intervine între
creditorul-locator și utilizatorul-locator. Locaţiunea din cadrul leasingului are caracter intuitu
personae, finanţatorul acceptând contractul numai după ce a verificat solvabilitatea şi capacitatea
profesională a utilizatorului, care nu-şi poate substitui un terţ în executarea contractului de
leasing şi nici nu poate subînchiria echipamentul dat în folosinţă.
Contractul de leasing are şi caracter irevocabil, cel puţin în perioada fixă, care coincide
cu durata amortizării fiscale a bunului închiriat, perioadă în care nici finanţatorul şi nici

8
utilizatorul nu pot revoca unilateral actul dintre ei. Locaţiunea din cadrul leasingului a suferit
alterări în raport de locaţia clasică şi în sensul că obligaţiile locatorului privind predarea posesiei
bunului şi privind asigurarea liniştitei şi utilei posesii sunt executate de vânzător, nu de
finanţator. Obigaţia de întreţinere a bunului închiriat este, de asemenea, în întregime pe seama
locatarului, care suportă şi prima de asigurare, iar nu pe seama locatorului.
Promisiunea unilaterală de vânzare fiinţează în seama finanţatorului şi operează la finele
duratei contractului de leasing. Astfel, utilizatorul are posibilitatea fie să restituie bunul, fie să
ceară reînoirea locaţiei pentru o nouă perioadă de timp contra unei chirii diminuate, fie să
cumpere bunul la un preţ rezidual rezultat din diferenţa dintre preţul iniţial, precizat în contract,
şi chiria achitată. Dacă utilizatorul optează pentru această ultimă soluţie, creditorul-finanţator
este obligat să-i vândă echipamentul.
În cazul în care societatea de leasing şi utilizatorul se află în state diferite, devin
aplicabile normele Legii nr. 105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat, cu
modificările şi completările ulterioare. Art. 40 alin. 3 al legii arată că prin sediu real se înţelege
locul unde se află centrul principal de conducere şi gestiune a activităţii statutare, chiar dacă
hotărârile consiliului de administratie sunt adoptate porivit directivelor din alte state. Este vorba
de sediul societăţii de leasing. Aceasta, potrivit aceleiaşi legi, are naţionalitatea statului în care
are sediul, sediul principal sau sediul real.
Importanţa instituţiei leasingului şi extinderea reglementării ei în tot mai multe ţări, au
fost punctul de plecare pentru decizia UNIDROIT de a elabora un proiect de reguli uniforme în
materie. Astfel se explică semnarea la Ottawa, la 28 mai 1988 a Convenţiei UNIDROIT asupra
leasingului financiar internaţional.

Engineering-ul este un complex de operaţiuni, prealabile sau concomitente, de concepţie

şi elaborare, precum şi de coordonare şi executare a proiectelor şi lucrărilor pentru realizarea
unui obiectiv. Operaţiunile de engineering se îndeplinesc în cadrul a două faze principale: faza
de studii, ce include cercetările în baza cărora se elaborează un proiect, şi faza de executare, ce
cuprinde realizarea sau punerea în stare de serviciu a unui obiectiv.
Neavând reglementări proprii, practica comerțului internațional a creat anumite uzanțe,
materializate în contracte model și condiții generale, elaborate de organisme internaționale sau
asociații profesionale și care se vor aplica în temeiul principiului libertății contractual, în măsura
în care dispozițiile imperative ale legii competente să cârmuiască contractual o permit.
Noțiunile de consulting și engineering se întrepătrund, formând un ansamblu unitar, între
ele neputându-se face o distincție netă. Având un conținut asemănător, ele se utilizează de regulă
împreună, dar se pot utiliza și separat. Astfel, se consideră că activitatea de consulting se referă,
în principal, la realizarea de studii și proiecte și constă în acordarea de asistență în vederea
organizării unor activități economice, a perfecționării conducerii și funcționării, iar cea de
engineering se referă la faza de execuție a obiectivului economic sau social și reprezintă
ansamblul de operații, în special de ordin intellectual, care urmăresc realizarea de investiții în
condiții de eficiență maximă și care reprezintă totalul activităților anterioare, concomitente și
ulterioare ce însoțesc realizarea unui proiect dat.
Contractul de consulting-engineering este convenția prin care o parte, denumită furnizor
de engineering, se obligă, în schimbul unei sume de bani să presteze în favoarea celeilalte părți,
denumită beneficiar, diferite servicii de natură preponderent intelectuală pentru conceperea,
proiectarea, realizarea și darea în folosință a unei lucrări sau instalații în industrie, agricultură sau
ramuri conexe.

9
 Contractul de consulting-engineering este consensual, comutativ şi cu titlu oneros. Are
caracter intuitu personae, pentru că obligațiile ce rezultă din acest contract urmează să fie
executate personal de furnizorul de engineering, dar părțile pot deroga de la această regulă mai
ales în cazul prestațiilor care depășesc limitele unei operații de consulting-engineering și deci,
pot fi cesionate unei alte firme în conditiile stabilite de părți. În toate cazurile, firma de
engineering rămâne singura răspunzătoare de executarea în mod corespunzător a contractului. În
mod obişnuit, contractul se încheie în formă scrisă, care este cerută ad probationem. În literatura
de specialitate, contractul de engineering este calificat ca un contract nenumit.
Activitatea de consulting-engineering se realizează prin mai multe tipuri de contracte:
contracte la cheie, contracte separate şi contracte combinate.
În contractul la cheie, furnizorul livrează un anumit obiectiv în stare de funcţionare, iar
clientul plăteşte preţul forfetar (stabilit din timp) prestabilit. Contractul la cheie cuprinde mai
multe contracte şi anume: un contract de vânzare-cumpărare, un contract de licenţă, un contract
de locaţie de servicii, un contract de împrumut pentru creditul acordat de vânzător.
Contractele separate se încheie pentru fiecare operaţiune. La contractele separate pentru
fiecare operație pot apărea următoarele două situații. O situație când beneficiarul posedă
tehnologia el trebuie să încheie contracte cu un antreprenor și cu furnizorul de utilaje. În situația
în care clientul nu are tehnologia și trebuie să o procure, va încheia în acest scop un contract cu
terțul care i-o va furniza, dar care în raport cu garanțiile ce i s-ar cere, va putea pretinde un
control asupra echipamentului și eventual, dreptul de a livra el o parte din acestea, precum și un
control asupra instalației. În alte cazuri tehnologia va putea fi procurată de către furnizor.
Contractele combinate implică un furnizor general care răspunde de realizarea
obiectivului industrial, cu excepţia construcţiilor civile, care se efectuează de către client.
Obiectul contractului de consulting-engineering îl formează operaţiunile prestate, de la simple
consultaţii până la realizarea unor proiecte sau obiective.
Contractul de engineering este o creație a practicii americane și pentru că nu a fost
reglementat în legislațiile naționale ori prin convenții internaționale, în practica internațională
acest contract este cârmuit de uzanțele comerciale care s-au conturat sub formă de contracte tip
(elaborate de asociații de ingineri consultanți, specializați pe domenii), sub forma de condiții
generale (elaborate de asociații profesionale sau de organismele ONU), sub forma de
recomandări sau prin repetarea aceluiași tip de contract reglementând același tip de relații.
Contractul de engineering, cu multitudinea sa de obligații, de nature diferite, poate fi
apreciat că are drept prestație caracteristică cea de natura executării de lucrări sau a prestării de
servicii și, în consecință, lex contractus va fi legea țării prestatorului și anume, legea țării unde își
are sediul organizația de engineering.
În ipoteza în care nu se poate stabili care obligație este caracteristică, se va adopta soluția
supunerii contractului de engineering legii țării în care s-a încheiat contractual.

Factoring-ul este contractul prin care, o parte, numită aderent, transferă în proprietate o
anumită categorie a creanțelor sale, unei alte părți, numită factor, care, în schimbul unui
comision, se obligă să plătească aderentului contravaloarea lor, el urmând să încaseze aceste
creanțe de la debitorii aderentului, fiind subrogat în acest scop în toate drepturile pe care
aderentul le are împotriva debitorilor săi.
Factorul ia asupra sa riscul insolvabilității debitorului și, ca urmare, dacă la scadență,
debitorul unei facturi nu plătește, factorul nu se poate întoarce împotriva aderentului decât în caz
de inexistență totală sau parțială a creanței, adică în situatia în care creanța nu se poate realiza

10
pentru că vânzătorul nu și-a executat obligațiile sale comerciale (de exemplu, nu a livrat marfa
sau marfa nu era corespunzătoare).
Contractul de factoring este bilateral, consensual, cu titlu oneros şi cu executare
succesivă. Factoring-ul este un contract de adeziune la clauzele impuse de factor, precum şi
intuitu personae în ce priveşte persoana aderentului. Tot contractul de factoring cuprinde şi o
clauză de exclusivitate, aderentul cedând creanţele clientului în totalitatea lor, integral sau global.
În operaţiunile de factoring tradiţional, factorul plăteşte creanţele imediat, în momentul
primirii lor, în timp ce în operaţiunile de factoring de scadenţă, factorul plăteşte creanţele, în
momentul exigibilităţii lor, data cesiunii fiind aceeași cu data scadenței creanțelor.
Factoring-ul prezintă asemănări cu împrumutul, mandatul comercial, scontul şi
operaţiunea de asigurare-credit.
Transmiterea creanţelor către factor se realizează prin intermediul unei subrogări
convenţionale. Prin simpla transmitere a facturilor, fără altă formalitate decât notificarea către
debitor, factorul devine proprietarul creanţelor. El dobândeşte toate drepturile şi garanţiile
aferente, fără a avea o acţiune în regres împotriva aderentului. Prin excepţie, în situaţia
inexistenţei totale sau parţiale a creanţei, factorul are o acţiune în repetiţiune a plăţii nedatorate.
Contractul de factoring poate înceta prin expirarea perioadei stabilite pentru cedarea
creanţelor şi reziliere sau ca urmare a incapacităţii ori morţii aderentului.

11