Franciza & Contractul de franciză

În încercarea de a defini franciza putem afirma că aceasta este operaţiunea care îmbracă
forma unui contract prin care o persoană numită francizor îi acordă unei alte personane, numită
beneficiar sau francizat dreptul de exploatare a unui ansamblu de drepturi de proprietate
industrială şi intelectuală, în scopul de producţie sau de comercializare a numitor tipuri de
produse şi/sau de servicii. Nelimitându-se doar la atât putem merge pe ideea că franciza poate fi
văzută ca o „reţetă” legală care permite „copierea” unei afaceri de succes.
Franciza, din punctul de vedere a celor de la revista ”Franchise International”, reprezintă
un concept de afacere prin care francizatul plăteşte pentru „marca” (numele) şi „instruirea”
(know-how-ul) în sistemele, operaţiunile şi sistemul comercial al francizorului printr-o taxă
iniţială şi printr-o taxă ulterioară denumită „taxa de franciză” (un procent din cifra de afaceri).
Potrivit Camerei de Comerţ şi Industrie a României,franciza reprezintă un sistem de
comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice, independente din
punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită Francizor, acordă unei alte persoane,
denumită Beneficiar sau Francizat, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs,
o tehnologie sau un serviciu.
În sistemul de drept românesc franciza a fost pentru prima dată definită legal prin art. 1
din O. G. nr. 52/1997, modificată şi completată prin Legea nr. 79/1998. Potrivit acestui cadru
legal „Franciza este un sistem de comercilaizare a produselor, serviciilor şi tehnologiilor, bazat
pe o colaborare strânsă şi continuă între persoanele fizice şi juridice, independente din punct de
vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei altei personae, denumită
beneficiar, dreptul de a exploata o afacere, un produs sau un serviciu”.
Francizorul este un comerciant care este titularul drepturilor asupra unei mărci
înregistrate, cu condiţia ca drepturile să fie exercitate pe o durată cel puţin egală cu durata
contractului de franciză, conferă dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o
tehnologie sau un serviciu şi asigură beneficiarului o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii
înregistrate.
Beneficiarul este un comerciant, persoană fizică sau juridică, selecţionat de francizor,
care aderă la pricncipiul omogenităţii reţelei de franciză, aşa cum este ea definită de către
francizor.
Astfel, ţinând cont de definiţie, partenerii contractului de franciză se bucură de
independenţă din toate punctele de vedere, nu doar financiar; totodată sunt omise elementele
esenţiale ale francizei şi anume: însemnele de atragere a clientele, know-how-ul şi asistenţa
tehnică şi comercială.
 Din punct de vedere juridic contractul de franciză poate fi definit ca un acord de voinţe
între francizor şi francizat, prin care titularul unei mărci sau afaceri de success pune la dispoziţia
unui comerciant marca, stilul de afaceri ori know-how-ul său, având ca scop exploatarea cu
success a acestora într-un alt teritoriu decât cel de origine, în schimbul plăţii unei redevenţe.
Legea nr. 79/1998 – pentru aprobarea şi modificarea O. G. nr. 52/1997 – modifică şi
completează definiţia francizei astfel: „franciza este un sistem de comercializare bazat pe o
colaborare continuă între personane fizice şi juridice, independente din punct de vedere financiar,
prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persone, denumită beneficiar, dreptul
de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu”.
Din punct de vedere al modalitaţilor de aplicare a francizei, aceasta se face în raport cu părţile
din contractual de franciză.
a) Modalitaţi de aplicare a francizei în funcţie de francizor:
 Polidistribuţia presupune crearea mai multor reţele de franciză, dominate de o societate
de holding.
 Polifranciza presupune un francizor ce devine beneficiarul unei alte reţele de franciză.
 Franciza încrucişată presupune un francizor ce devine beneficiarul unei alte reţele de
franciză.
 Franciza stand („de corner”) se caracterizează prin faptul c un comerciant independent
oferă, în cadrul magazinului său, posibilitatea vânzării produselor fabricate de un
producător renumit, conform prescripţiilor acestuia.
 Franciza internaţională. În această modalitate francizorul , care înfiinţează întreprinderi în
străinătate sau îşi extinde activitatea în diferite zone geografice extranee, are la alegere
una din următoarele forme:
o Franciza direct.
o Franciza în co-întreprindere
o Franciza principal
b) Modalităţi de aplicare a francizei în funcţie de beneficiar se impart în:
 Multifranciza presupune posibilitatea beneficiarului de a deschide mai multe stabilimente
sub aceeaşi firmă, menţionându-se în contractual de franciză numărul maxim de
stabilimente (magazine, staţii de benzină, restaurant, hoteluri) pe care beneficiarul le
poate avea.
 Subfranciza. Prin aceasta modalitate francizorul poate acorda beneficiarului posibilitatea
de a înfiinţa propria sa reţea de franciză, derivată din reţeaua iniţială, fie o subreţea,
pentru un teritoriu bine determinat, putându-se menţiona, în contractual de franciză o
clauză de agrement a sub-beneficiarilor.
 Franciza ierarhizată. Această formă presupune că reţelele de frabciză pot avea o structura
ierarhizată; deasupra se află furnizorul, la nivelul imediat inferior, beneficiarii regionali
 Plurifranciza. (a nu se confunda cu multifranciza) permit unui întreprinzător francizat să
deţină mai multe mărci.
 Dacă până acum am discutat de tipuri de franciză în funcţie de părţile contractului, în cele
ce urmează vom prezenta tipurile de franciză în funcţie de domeniul de activitate în care se
regăseşte această formă contractual.
a) Franciza de servicii.
b) Franciza industrială
c) Franciza de distribuţie
d) Franciza financiară

Caracterele juridice ale contractului de franciză

Caracterul sinalagmatic al contractului de franciză

Definiţia contractului sinalagmatic se regăseşte în art. 943 din Codul civil român,
caracterul sinalagmatic al unui contract semnificând faptul că, între părţile contractante se
creează obligaţii reciproce, fiecare parte fiind obligată către cealaltă să dea, să facă sau să nu facă
ceva, având fiecare parte, atât calitatea de debitor, cât şi calitatea de creditor.
Părţile contractului de franciză sunt francizorul şi francizatul, ambele părţi fiind atât
titular de drepturi cât şi de obligaţii.
Francizorul este comerciantul, proprietar al unei mărci înregistrate, care utilizează
personal mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale, cercetării şi inovaţiei, asigurând prin
aceasta dezvoltarea şi viabilitatea produsului, conferind unui terţ contractat denumit francizat
dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu,
asigurându-i, în acelaşi timp, o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii înregistrate.
Francizatul este comerciantul persoană fizică sau juridică, selecţionat de francizor care
aderă la idea omogenităţii relaţiei de franciză, în condiţiile stabilite de francizor.
Ceea ce nu trebuie omis este faptul că un francizor poate să selecţioneze mai mulţi
francizaţi, constituind o reţea de franciză. Aceasta poate fi definită ca un ansamblu de raporturi
comerciale între francizor Şi mai mulţi beneficiari, în scopul promovării unei tehnologii, unui
produs sau serviciu, cât şi pentru devoltarea producţiei şi distribuţiei unui produs sau serviciu.
Reţeaua de franciză se caracterizează prin omogenitate, publicitate, unitate şi taxă de reţea.
O. G. nr.52/1997 precizează că franciza se bazează pe colaborarea continuă între cei doi
contractanţi. La rândul său, şi Codul deontologic European al francizei afirmă principiul
colaborării parţilor.
 Obligaţia de colaborare care incumbă contractanţilor, este consacrată şi de către
Principiile de drept European ale contractelor care precizează că „fiecare contractant are
obligaţia de a colabora cu cealaltă parte astefl încât contractul sa-şi producă efectele”.
Obligaţia de cooperare la care sunt ţinuţi contractanţii în virtutea principiului executării
contractului cu buna-credinţă primeşte noi valenţe în cazul contractului de franciză. Astfel, dacă,
în general, interesele contractanţilor sunt opuse şi divergente, iar în temeiul principiului
executării obligaţiilor cu bună-credinţă aceştia sunt datori a avea o conduită care să nu aducă
prejudicii celeilalte părţi contractante, în cazul contractului de franciză interesele francizorului şi
ale francizatului nu sunt opuse.
În temeiul acestei obligaţii de colaborare, părţile vor avea obligaţii specific, al căror debut
se situează încă din faza precontractuală când atât francizorul, cât şi francizatul sunt datori a se
informa reciproc. Beneficiarul contractului este, la rândul său, obligat „să furnizeze francizorului
orice informaţie de natură a facilita cunoaşterea şi analiza performanţelelor şi a situaţiei reale
financiare, pentru a aasigura o gestiune eficientă în legătură cu franciza.”
Apreciem că obligaţia de colaborare este o obligaţie de rezultat, iar nu de mijloace;
părţile pot să se informeze reciproc, francizorul poate asigura asistenţă pe întreaga durată a
contractului, rezultatul find „livrarea” informaţiilor ori a asistenţei.
De asemenea, contractul de franciză este un contract de colaborare între comercianţi
independenţi.
În dreptul comunitar, vechiul Regulament 4087/88 prevedea că „francizatul trebuie să
indice calitatea sa de comerciant independent (…)”.
Regulamentul aflat actualmente în vigoare, 2790/99, nu se referă la contractual de
franciză, iar acest aspect nu este precizat nici prin intermediul Liniilor directoare
Codul deontologic European al francizei precizează că „franciza este un sistem de
comercializare(…) între comercianţii independenţi din punct de vedere juridic şi financiar”, iar
francizatul este responsabil (…) de actele săvârşite în cadrul exploatârii francizei”.
În legislaţia noastră, O. G. NR. 52/1997 prevede că „franciza este un sistem de
comercializare (…) între personae fizice sau juridice independente din punct de vedere
financiar”. Acelaşi act normative precizează şi că „francizorul se asigură că beneficiarul, printr-o
publicitate adecvată, face cunoscut că este o persoană independentă din punct de vedere financiar
în raportul cu francizorul şi cu alte persoane”.
Legiuitorul român se referă doar la independenţa din punct de vedere financiar, iar nu la
aceea din punct de vedere juridic, cum precizează actele comunitare. Cu toate acestea, este
evident că, şi în concepţia legiuitorului roman, francizatul este un comerciant distinct, din punct
de vedere juridic de francizor. Sublinierea independenţei sub aspect financiar este însă
importantă, definind natura relaţiei existente între francizor şi francizat; s-a apreciat că această
relaţie variază, în funcţie de circumstanţe, de la una de totală dependenţă, care va conduce la
calificarea contractului de franciză ca fiind unul de muncă, la o relaţie care implică o răspundere
crescută faţă de francizat.
Francizatul va desfaşura activitatea care face obiectul francizei în nume şi pe cont
propriu, deci pe propriile sale riscuri; francizorii în intenţia de a explica avantajele viitorilor
frrancizţi prin afilierea la reţeaua de franciză, recurg inclusiv la sintagme precum „Veţi deveni
propriul dvs. patron”.
În cazul în care francizatul nu are calitatea de comerciant independent, contractul de
franciză va fi reziliat.

Caracterul oneros al contractului de franciză

Codul civil, în art. 945 defineşte caracterul oneros al unui contract, precizând că, este
oneros, acel contract în care fiecare parte doreşte a-şi procura un avantaj.
Un contract se consideră a avea un caracter oneros dacă scopul urmărit prin încheierea
acestuia a fost de a obţine un anumit avantaj drept echivalent al obligaţiei asumate, aşadar,
fiecare dintre părţi urmărind un anumit avantaj în schimbul obligaţiei pe care şi-o asumă.
În cazul contractului de franciză, francizorul are dreptul la o redevenţă din partea
francizatului pentru serviciile pe care acesta I le furnizează, la rândul său, acestuia (francizorului)
revenindu-I obligaţia de a pune la dispoziţia francizatului tehnologiile şi produsele care urmează
a fi supuse exploatării.

Caracterul intuitu personae al contractului

Codul deontologic European al francizei prevede că francizorul selecţionează şi nu
acceptă intrarea în reţea decât a acelor francizaţi care, în urma unei analize, se constată că au
calităţile cerute (pregătire, calităţi personale, capacităţi financiare) de exploatare afacerii
francizate. Corelativ acestui drept al francizatului, este prevăzută şi obligaţia francizorului de a-l
informa cu loialitatea pe francizor asupra experienţei şi pregătirii sale profesionale, dar şi a
capacităţilor sale financiare.
În legislaţia noastră, O. G. nr. 52/1997 prevede ca „francizorul selecţionează beneficiarul
care face dovada competenţelor solicitate, respective: capacităţi manageriale şi capacitatea
financiară pentru exploatarea afacerii”.
S-a afirmat că în contractual de franciză, mai mult decât în cadrul altor contracte
comerciale, succesul fiecăruia dintre parteneri este parţial legat de succesul celuilalt, astfel că
apare evident ca fiecare să-şi aleagă partenerul în funcţie de calităţile personale ale celuilalt.
Astfel francizorul alege cu atenţie francizaţii, în consoderarea capacităţilor acestora de a
desfaşura activitatea care face obiectul francizei. Interesul său nu se limitează la a încasa sunele
datorate de către francizat în temeiul contractului, interesul său este mai ales acela de „a păstra
identitatea comună şi reputaţia reţelei”. În acest sens, conform O. G. nr. 52/1997 se prevede:
„contractual de franciză trebuie să reflecte interesele membrilor reţelei de franciză, protejând
drepturile de proprietate industrial sau intelectuală ale francizorului prin menţinerea identităţii
commune şi a reputaţiei reţelei de franciză”(art. 3). „În temeiul relaţiilor contractual cu
beneficiarii săi, francizorul va întemeia o reţea de franciză, care trebuie exploatată astfel încât să
permit păstrarea identităţii şi renumelui reţelei pentru care francizorul este garant”(art.11).
„Francizorul, în calitatea de iniţiator şi garant al reţelei de franciză, trebuie să vegheze la
păstrarea identităţii şi reputaţiei reţelei de franciză” [art. 15 alin. (2)]. Numai aşa francizorul va
putea creşte în permanenţă cifra sa de afaceri, iar reţeaua se va extinde. În măsura în care unii
dintre membrii reţelei nu respect standardele acesteia, va fi afectată şi activitatea celorlalţi,
clientele fiind ataşată de marca francizorului.
Similar invers, francizatul, optează pentru afilierea la una sau alta dintre reţelele de
franciză din aria de activitate care îl interesează, în considerarea reuşitei de până atunci în afaceri
a reţelei, care se traduce prin notorietatea mărcii, aria de acoperire a reţelei, calitatea know-how-
ului.
Ceea ce preîntâmpină, atât francizorul, cât şi francizorul prin încheierea contractului în
considerarea persoanei partenerului contractual este riscul contractual căruia i se expun prin
încheierea acordului de franciză. Intuitu personae este mecanismul prin intermediul căruia se
prezervă scopul contractului împotriva riscurilor, nu doar din perspective efectelor sale, ci şi în
considerarea calităţilor care îl insipiră şi îi dau contractului certitudinea bunei alegeri. Riscul,
care în esenţă reprezintă o neexecutare totală ori parţială a contractului, trebuie a fi delimitat, iar
astfel se poate afirma existenţa caracterului inutuitu persoanae care ste „obiectiv”, determinat
deci de criteriul conţinutului riscului. Noţiunea de „intuitu personae obiectiv” se sprijină pe
elemente exterioare persoanei şi care au un carcater universal. Un astfel de exemplu este acest
contract de franciză, unde evaluarea candidatului la reţea se face ţinându-se cont de nevoile şi de
riscurile pe care în mod obiectiv le creează dezvoltarea şi protejarea reţelei de franciză.
Deci, prin selecţionarea candidaţilor, francizorul urmăreşte a evita deprecierea activităţii
care face obiectul francizei, pe de-o parte, iar pe de altă parte încearcă a evita dezavuarea
secretului afacerii sale. Încrederea pe care o are în francizat, de a-i încredinţa secretele afacerii
sale, în scopul de a o reitera, dar şi încrederea în loialitatea, consecvenţa şi perseverenţa
francizatului se psrijina pe date obiective cu privire la acesta.
Consecinţele caracterului intuit personae al contractului de franciză sunt cele commune
tuturor contractelor încheiate în considerarea persoanei contractantului: contractual nu poate fi
cedat, contractul va înceta în situaţiile commune tuturor contractelor intuitu personae (respective,
incapacitatea francizatului persoană fizică, încetarea francizatului persoană juridică).
În ceea ce priveşte persoana francizorului, caracterul intuit personae ar trebui să interzică
şi faţă de acesta cesiunea drepturilor care decurg din contract, Astfel, nici francizorul nu va putea
cesiona niciun contract de franciză fără acordul francizatultui, însă s-a afirmat că francizorul
poate să „cedeze firma” sa.
 Executarea contractului de franciză
Principiul contractului de franciză presupune o colaborare strânsă şi continuă a părţilor,
principiu unanim subliniat şi acceptat în lileratura de specialitate.
Potrivit legii noastre, deşi pârţile nu sunt independente din punct de vedere juridic, în
ciuda faptului că au interese commune, existând obligaţia de informare şi pregătire, precum şi un
extins drept de control, s-a preferat eliminarea ideii de colaborare strânsă, acceptată de Codul
Deontologic European.
Pe toată durata contractului obligaţia de colaborare subzistă chiar şi în lipsa unei clause
contractuale expres prevazute, această obligaţie impunându-se a fi obişnuită pentru acest fel de
contracte. Legea noastră nu face referire nici la obligaţia părţilor de „a acţiona echitabil în
relaţiile mutual”în îndeplinirea obligaţiilor, considerându-le subînţelese.
În cele ce urmează se va prezenta specificitatea obligaţiilor contractului de franciză, unele
dintre ele având un character obligatoriu, în lipsa lor, neputându-se vorbi de un contract de
franciză.
Aşadar, obligaţiile esenţiale ale francizorului sunt:
 Transmiterea know-how-ului;
 Transmiterea dreptului de utilizare a semnelor distinctive;
 Asistenţa tehnică şi/sau comercială;
 Aprovizionarea;
 Exclusivitatea;
 Publicitatea.
Obligaţiile esenţiale ale francizatului sunt:
 Respectarea normelor impuse de francizor;
 Păstrarea secretului know-how-ului;
 Plata taxelor şi a obligaţiilor financiare, respective a redevenţelor;
 Aprovizionarea exclusivă;
 Non-concurenţa;
 Realizarea cifrei minime de afaceri;
 Publicitatea.

Moduri de încetare a francizei

În legislaţia noastră nu este reglementată, în mod special, încetarea contractului de
franciză, însă O.G. nr. 52/1997 conţine unele dispoziţii care privesc încetarea contractului şi
efectele încetării.
Încetarea existenţei uneia dintre părţi
 Având un caracter intuitu personae, încetarea existenţei uneia dintre parţi are ca effect
încetarea convenţiei. Astfel, francizorul sau beneficiarul îşi pot înceta existenţa, în cazul în care
sunt persoane fizice prin deces sau incapacitatea care loveşte una din părţile contractante fără
deosebire de cauzele acesteia ( de exemplu, rezultat al unei incompatibilitaţi profesionale care
interzice părţilor exercitarea activităţilor de comerţ, rezultatul unei condamnări sau puneri sub
interdicţie).
În cazul în care co-contractanţii sunt persoane juridice cauzele care duc la încetarea
existenţei contractului sunt: expirarea duratei pentru care a fost încheiat, lichidarea convenţionala
sau judiciară şi falimentul.
Expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul de franciză
Cum este şi normal, expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul are ca
efect încetarea acestuia, legiuitorul nostru, adoptând, în materia francizei, o soluţie discutabilă.
Asfel, potrivit articolului 5, în contractul de franciză trebuie specificată clar durata acestuia
precum şi condiţiile de modificare, prelungire şi reziliere.
Articolul 6 vine şi menţionează faptul că termenul va fi fixat încât să i se permită
beneficiarului amortizarea investiţiilor specifice francizei. Însă, tot articolul 6 prevede că
francizorul va înştiinţa pe beneficiar cu un preaviz suficient de mare asupra intenţiei de a nu
reînnoi contractul la data expirării sau de a nu semna un alt contract.
Anularea contractului de franciză
Contractul de franciză poate fi anulat în condiţiile dreptului comun. Însă, având în vedere
complexitatea unei astfel de convenţii, literatura de specialitate a arătat că probleme deosebite
pot apărea în ceea ce priveşte vicierea consimţământului prin eroare asupra naturii actului ce se
încheie, eroarea, viciul de consimţământ şi dolul63.
Caracterul complex al contractului precum şi problemele pe care le ridică formarea
consimţământului sunt argumentele reglementării fazei precontractuale şi a dispoziţiei articolului
13 potrivit căruia, publicitatea pentru selectionarea beneficiarilor trebuie să fie lipsită de
ambiguitate şi să nu conţină afirmaţii eronate.
Rezilierea
Ca în orice contract sinalagmatic, condiţia rezolutorie este subînţeleasă şi în cazul
contractului de franciză. Articolul 6 din legea noastră a prevăzut, totuşi, că în contractul de
franciză trebuie prevăzute condiţiile de reziliere şi că în „ cadrul clauzelor de reziliere se vor
stabili în mod clar circumstanţele care pot determina o reziliere fără preaviz.”
Efectele desfinţării contractului de franciză care, în acelaşi timp prezintă anumite
particularităţi sunt restituirea şi reparaţia. Astfel atunci când contractul de franciză încetează,
drepturile incorporale transmise spre folosinţa francizatului vor fi restituite francizorului,
francizatul nemaiputând folosi nici marca, nici alte semne distinctive si nu va mai putea uza de
know-how-ul transmis.
 Concluzii

Scopul propus în lucrarea de față a fost de a aduce la cunostinţă noțiunile instituţiei

francizei care au determinat extinderea acesteia la nivel internaţional, dobândind astfel caractere
fundamentale, cu perspective esenţiale în susţinerea unei afaceri prospere precum si o viziune
mai mică a contractului de franciză.
De asemenea am prezentat perspectivele generale ale acestui model de afacere, avantaje,
dezavantaje, obligații și asa mai departe. Consider că prin această lucrare am reuşit să
demonstrez un deosebit interes teroretic şi practic, făcând o analiză a contractului de franciză
într-o perioadă în care acesta reprezintă o modalitate de desfăşurare a activităţii comerciale la
care recurg, din ce în ce mai des, atât cei care doresc să deschidă o afacere proprie, cât şi cei care
doresc să o extindă. Numărul reţelelor de franciză, aflat în continuă creştere în spaţiul românesc,
face ca lucrarea să prezinte un interes sporit.
 Bibliografie

1. Codul deontologic European al francizei, art. 1

2. Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată în M. Of. nr. 147 din 13
aprilie 1998.
3. Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată în M. Of. , Partea I, nr. 33
din 29 ianuarie 1998, cu modificările şi completările ulterioare.
4. Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, publicată în M. Of. nr. 24 din
20 ianuarie 1991.
5. Ordonanţa Guvernului nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei, publicată în M.
Of. Nr. 224/30. 08. 1997, republicată în M. Of. nr. 180/1998
6. Legea nr. 79/1998, pentru aprobarea şi modificarea O. G. nr. 52/1997, publicată în M. Of.
nr. 147 din 13 aprilie 1998.
7. www. Observatorulfrancizei.ro (Oportunităţi de franize din Franţa şi din România).
8. www. Francize.ro (Firmă de consultanţă pe problem de franciză).
9. www. Francize.net – Portal de informaţii privind franciza.
10. www. Franciza.ro – Site-ul Asociaţiei Române de Franciză.
11. www.Wikipedia.ro