Modulul I

EVOLUŢIA RAPORTURILOR JURIDICE

ÎN SPAŢIUL GETO-DACIC

Lecţia 1. Particularităţi politice, sociale şi juridice ale populatiei de la nordul

Dunării în antichitate
Lecţia 2. Norme de drept premergătoare statului dac centralizat
Lecţia 3. Evoluţia statului si dreptului geto-dac între secolul I î.Hr - secolul I
d.Hr.
Lecţia 4. Aspecte economice şi administrative privind aparitia statului dac
centralizat
Lecţia 5. Instituţiile de drept la geto-daci în cadrul antichităţii clasice
Lecţia 6. Considerente juridice ale relaţiilor internaţionale la geto-daci

(3 ore de studiu)

OBIECTIVE SPECIFICE:
- Cunoasterea şi aprofundarea genezei şi evoluţiei aspectului juridic;
- Cuantificarea rolului dreptului în societate ca mijloc de reglementare a raporturilor
interpersonale şi de convieţuire
- Identificarea istoriei dreptului ca fiind element de referinţă al dreptului românesc;
- Evaluarea corectă a a gradului de dezvoltare a societăţii româneşti în diferitele ei etape şi
stadii evolutive
- Definirea aspectelor unitare ale evoluţiei sistemului juridic la geto-daci;
- Cunoaşterea izvoarelor formale ale dreptului românesc;
- Recunoaşterea instituţiilor politice drept organisme investite cu autoritatea de a exercita
puterea politică.

REZULTATE AŞTEPTATE:
În momentul în care va finaliza studiul acestei teme, studentul va avea posibilitatea:
- să înţeleagă importanţa istoriei dreptului ca element de bază al sistemului de drept
românesc;
- să identifice categoriile de relaţii sociale care fac obiectul dreptului românesc;
- să explice importanţa reglementărilor juridice în cadrul evoluţiei societăţii;
- să înţeleagă noţiunile generale privind instituţiile politice.
- să conştientizeze faptul că dreptul reprezintă o componentă de bază a culturii şi civilizaţiei
poporului român

COMPETENŢE DOBÂNDITE:
- Înţelegerea şi utilizarea noţiunilor specifice de istorie a dreptului românesc;
- Cunoaşterea genezei şi evoluţiei sistemului juridic în ţara noastră;
- Identificarea contribuţiei poporului român la cultura juridică universală.

7
 Lecţia 1.
Particularităţi politice, sociale şi juridice ale populatiei de la
nordul Dunării în antichitate

Pasul 1. Aspecte generale

Desprinşi din marele neam al tracilor, geto-dacii s-au afirmat ca popor de sine stătător
în prima jumătate a mileniului I î.e.n.. Despre vechimea românilor, Nicolae Iorga afirma că au
o istorie de patru ori milenară. Savantul român avea în vedere obârşia românilor din etnicul
dacic romanizat, precum şi faptul că geto-dacii erau la rândul lor descendenţi şi contemporani
cu tracii.
Este bine ştiut că marele neam al tracilor a constituit o realitate etno-culturală în
mileniul al III-lea î.e.n.. Această civilizaţie, corespunzătoare în plan material cu faimoasa
cultură a bronzului, cuprindea spaţiul dintre Carpaţii Păduroşi şi Podişul Boemiei (în
nord-vest), până la vărsarea Bugului în Marea Neagră în est, şi de la Marea Egee în sud până
la izvoarele Nistrului - în nord. Despre traci, istoricul Herodot a lăsat mărturia potrivit căreia,
neamul tracilor era cel mai numeros după inzi. Tracii alcătuiau, în mileniul II î.e.n., un popor
cu o cultură şi civilizaţie distincte: limbă proprie şi teritoriu stabil, ocupând în istoria antică un
loc de necontestat.
Din acest mare neam al tracilor s-a desprins, începând cu anul 1000 î.e.n., ramura de
nord a acestora, intrând în istorie cu numele de geţi la început (cum îi numeau grecii), apoi şi
de daci (cum le-au zis romanii). Istoria îi consemnează pe geto-daci, începând cu secolele
VIII-VII î.e.n., având ca „graniţă” de sud povârnişul nordic al munţilor Haemus (Balcani),
restul graniţelor din vest, nord şi est rămânând aceleaşi, menţionate mai sus, la traci.
Viaţa economică şi politică a geto-dacilor era temeinic conturată în prima jumătate a
mileniului I î.e.n., când în spaţiul dacic au apărut coloniştii greci. Stabilirea comercianţilor
greci, începând cu sfârşitul secolului al VIII–lea – începutul celui de-al VII-lea î.e.n., în
teritoriul dacic s-a făcut cu consimţământul localnicilor în scopul de a-şi extinde sfera lor
comercială. Noii veniţi au găsit aici o bună piaţă de desfacere a produselor lor scumpe
(ceramică, ulei de măsline, arme, pânzeturi etc), ceea ce pune în evidenţă potenţialul
economic şi rafinamentul clasei „nobiliare” dacice şi al armatei. Totodată, şi dacii ofereau
spre schimb (cumpărare) produse la fel de importante (grâu, animale, miere de albine, ceară,
sare etc).

Pasul 2. Izvoarele şi sursele istoriografice care îi amintesc pe geţi şi daci

Activitatea economică intensă era însoţită de una politică şi de stat pe măsură. O primă
menţiune scrisă şi cunoscută de posteritate este însemnarea lui Herodot din anul 514 î.e.n.
Istoricul grec constata existenţa unei armate getice care s-a opus cu „armele” invadatorului
persan. „Popoarele de la sud de Haemus s-au supus fără luptă – scrie Herodot-, numai geţii
s-au opus cu armele”, aceştia din urmă fiind înfrânţi „chiar dacă erau ei cei mai viteji şi mai
drepţi dintre traci”. Remarcăm în acest caz organizarea politică şi militară a geţilor, dar şi
modul lor de a fi: drepţi (judecau cu dreptate) şi viteji. Istoriografia românească susţine că
„în perioada ce începe în secolul al VI-lea î.e.n. – ultima etapă din procesul de destrămare a
comunităţilor gentilice, geto-dacii trăiau organizaţi în triburi între care existau legături
strânse ce mergeau uneori pâna la constituirea unor uniuni politice”.
Până la anul 335 î.e.n. ştirile scrise despre geto-daci sunt mai sărace, nu însă şi cele
arheologice care oferă date foarte bogate. Scriitorii antici Arrian şi Strabon, descriu expediţia
8
lui Alexandru Macedon la nord de Dunăre, în anul 335 î.e.n., unde au constatat existenţa unei
formaţiuni politice dacice, care dispunea de armată (circa 10 000 de soldaţi-pedeştri şi 4000
de călăreţi). Ostaşii regelui macedonean au prădat aşezarea întărită din care se retrăseseră
dacii. De reţinut deci, existenţa unei organizaţii statale de dimensiuni apreciabile, al cărei
teritoriu era sigur la nord de Dunăre, însă nelocalizat cu exactitate. Includem aici şi anul 339
î.e.n., când regele scit Ateas, a întâmpinat o puternică rezistenţă din partea unui rege cu
armata sa, de pe malurile Dunării.Trogus Pompeius aminteşte despre Histrianorum, dedus de
specialişti ca rege al dacilor istrieni (de la Istru, cum se numea Dunărea atunci).
Istoricii Diodor din Sicilia, Polyainos, precum şi geograful Pausanis au scris pe larg
despre agresiunea regelui macedonean Lysimachos asupra regatului dacic condus de
Dromichaites. Conflictul militar, derulat cu aproximaţie între anii 300-292 î.e.n. s-a soldat cu
victoria categorică a geţilor, asupra armatei traco-macedonene. Deci, reţinem existenţa unei
alte formaţiuni politice getice condusă de o căpetenie faţă de care nu trebuie să avem reţinere
în a-l considera rege pe acel victorios Dromichaites.
În jurul anului 200 î.e.n. o altă căpetenie dacică apare în conflictul cu bastarnii în zona
Moldovei, conflict descris de istoricul Iustinus. Pompeius Trogus scrie despre creşterea
puterii politice a dacilor în vremea lui Rubobostes (premergător statului dac centralizat), ce
domnea într-o regiune din Transilvania. Exemplele sunt numeroase, mai ales cele arheologice,
la fel de doveditoare ca şi cele scrise, privind organizarea politică a geto-dacilor în secolele de
dinaintea constituirii statului dac centralizat condus de Burebista.
În secolele IV-II î.e.n. geto-dacii erau o etnie sedentară (care nu a cunoscut migraţia)
numeroasă, răspândită, după cum dovedesc mărturiile arheologice, proporţional pe întreg
teritoriul dacic. Ei au cunoscut o dezvoltare economică remarcabilă, practicând agricultura,
cunoscând arta construcţiilor şi a prelucrării fierului. Geto-dacii erau temeinic organizaţi din
punct de vedere militar, erau uniţi printr-o religie puternică şi năzuiau spre supremaţie politică
în regiune.
În secolul al IV-lea î.e.n. existau deja puternice formaţiuni militare, precum şi
numeroase cetăţi de apărare sub conducerea unor regi zonali. Corespunzător dezvoltării
economice şi social-religioase geto-dacii se aflau spre sfârşitul mileniului I î.e.n., în stadiul
uniunilor de triburi bazate pe democraţia militară. În secolele III-II î.e.n., autoritatea regilor a
crescut necontenit dar şi ideea de unificare a luat amploare, fapt care se va concretiza la
începutul secolului I din ultimul mileniu dinainte de Era Creştină (era noastră).

Lecţia 2.
Norme de drept premergătoare statului dac centralizat

Pasul 1. Aspecte generale

Paralel cu închegarea unor formaţiuni politice timpurii, când rolul comunităţii era încă
puternic, relaţiile sociale la geto-daci erau reglementate prin norme de conduită, respectate de
bună voie de către întreaga comunitate. Dreptatea o făcea comunitatea, nu „instanţa”.
Treptat, pe măsura maturizării societăţii dacice, au apărut norme noi, impuse, care se
împleteau cu cele vechi.
Odată cu destrămarea spiritului de obşte gentilică şi apariţia proprietăţii private,
societatea s-a structurat pe clase: clasa avută, clasa mai puţin avută şi sărăcimea. Acest fapt va

9
impune căutarea/găsirea de noi modalităţi pentru rezolvarea unor conflicte apărute odată cu
clasele sociale.
Pericolul frecvent provocat de populaţiile migratoare-războinice, pe de o parte,
conflictele intertriburi, pe de alta, au direcţionat societatea dacică către o organizare bazată pe
norme mai temeinice de convieţuire, cum ar fi: organizarea prestatală, constituirea de
detaşamente militare, impunerea unor reguli de conduită socială, obligatorii pentru toţi.
Apariţia proprietăţii private şi consolidarea acesteia a scos în evidenţă nevoia unor
măsuri de combatere a faptelor antisociale, în primul rând furtul (resimţit mai puternic în noua
situaţie a existenţei proprietăţii private) care constituia o încălcare deosebit de gravă a
normelor de convieţuire la geto-daci.
Geto-dacii s-au evidenţiat şi în cazul raporturilor cu alte state sau populaţii. Toate
înţelegerile pe care dacii le-au încheiat cu vecinii relevă existenţa unor norme pe baza cărora
se convenea asupra alianţei, păcii sau războiului. Avem în vedere înţelegerile (tratativele) cu
traco-macedonenii lui Lysimachos, cu grecii colonişti, cu romanii mai târziu; alianţele
războinice sau comerciale etc.
Edificatoare rămâne înţelepciunea politico-diplomatică dovedită de Dromichaites, în
raporturile cu Lysimachos, regele macedonean, când după mai multe victorii militare ale
dacilor asupra acestuia din urmă, Dromichaites a organizat ospeţe dedicate învinşilor pentru a
le dovedi omenia şi civilizaţia superioară a geto-dacilor. Dromichaites pornea de la ideea că o
alianţă paşnică este de preferat confruntărilor militare. În acelaşi spirit de înţelepciune
Dromichaites a iniţiat şi alianţe patrimoniale: căsătorii între cele două case princiare.
Istoricii Diodor din Sicilia şi Polyainos, ca şi geograful Pausanios au scris despre
conflictul dintre Lysimachos şi Dromichaites (300-292 î.e.n.). Acest conflict s-a soldat cu
înfrângerea armatei macedonene invadatoare în spaţiul dacic. Armata traco-macedoneană a
devenit prizonieră, urmând să aibă o soartă tragică. Potrivit tradiţiei getice, cei ce şi-au expus
viaţa în luptă erau în drept să decidă în toate privinţele, cu atât mai mult în acele condiţii de
victorie. Ei cereau ca prizonierii, în frunte cu regele şi căpeteniile lor să fie ucişi.
Dromichaites i-a convins însă pe ai săi că e mai bine să le cruţe viaţa şi să fie eliberaţi,
întrucât agresorii macedoneni vor înţelege să nu mai vină cu război asupra geţilor. Faţă de
forţa argumentelor lui Dromichaites, geţii constituiţi în adunarea poporului înarmat, au
renunţat la dreptul de a-l pedepsi pe Lysimachos şi ai lui, aceştia fiind eliberaţi. Întâmplarea
nu are precedent şi este socotită ca o contribuţie dacică la crearea şi fundamentarea unei noi
norme de drept.
Bunele raporturi cu coloniştii greci vreme de mai multe secole, constituie un exemplu
de gândire juridică la geto-daci în raport cu alte state sau populaţii. Aceiaşi geto-daci, animaţi
de sentimente paşnice şi de conlucrare cu populaţiile (popoarele) vecine, au acţionat cu
asprime atunci când populaţii migratoare sau state vecine au atentat la libertatea şi demnitatea
lor.
Se poate conchide aşadar că în perioada democraţiei militare existau norme de drept
proprii (cutume) ale geto-dacilor privitoare la raporturile externe. Cu privire la asemenea
obiceiuri ale geto-dacilor unii istorici ai antichităţii (Iordanes, Athenaios, ş.a.) pomenesc de
practici ale geţilor în domeniul reglementării relaţiilor externe. Reglementarea unor astfel de
relaţii apărute în epoca democraţiei militare sub forma obiceiurilor nejuridice şi deci
nesancţionate de cineva anume, de un for superior, au căpătat cu timpul sancţiune juridică, în
condiţiile constituirii statului dac centralizat.

10
 Pasul 2. Conturarea primelor instituţii politice la geto-daci

Încă din această perioadă a democraţiei militare s-au conturat viitoarele instituţii de
drept, cum sunt: familia, proprietatea, normele de comerţ etc. În această privinţă pot fi date ca
exemple următoarele situaţii:
Familia: era constituită pe principiul monogamiei, spre deosebire de vechii traci, care
practicau poligamia. Se afirmă faptul că geto-dacii apărau cu străşnicie familia monogamă
(pereche). În condiţiile afirmării familiei patriarhale, femeile aveau o situaţie socială
inferioară celei a bărbaţilor, fără însă a se ajunge la umilinţă. Exista un ceremonial al
căsătoriei, potrivit căruia mirele cumpăra mireasa de la părinţii acesteia pe un preţ simbolic.
Mireasa trebuia să aibă dotă (zestre) din partea părinţilor. În mod obligatoriu, femeia lua
numele bărbatului pe care trebuia să-l poarte cu cinste. Din relatările lui Horaţiu (poet latin)
rezultă faptul că familia geto-dacă era patriliniară şi patrilocală, adică: descendenţa se stabilea
după tată, respectiv soţia trebuia să locuiască la bărbat, să urmeze bărbatul. În privinţa
copiilor, aceştia rămâneau la tată în caz că mama deceda.
Un fapt real, legat de familie dar şi de normele de drept existente la geto-daci, este
acela petrecut pe la anul 200 î.e.n. Oroles, conducătorul unei formaţiuni politice gete de prin
părţile Moldovei (la est de Carpaţi), în urma unei înfrângeri suferită de armata sa în faţa
bastarnilor, şi-a pedepsit luptătorii într-un mod foarte original şi anume: oştenii geţi înfrânţi
au fost pedepsiţi să devină slugi soţiilor lor până la răscumpărare, printr-o victorie asupra
bastarnilor. Pedeapsa era destul de umilitoare pentru geţi, dovadă a unor puternice
înrădăcinări a normelor de drept. Geţii lui Oroles şi-au răscumpărat greşeala prin victoria
obţinută într-o nouă luptă cu bastarnii, recăpătându-şi astfel demnitatea de bărbaţi.
Existenţa numelor personale pentru identificarea membrilor comunităţii confirmă
faptul că societatea dacică prestatală era bine definită. Nume ca Dromichaites, Zalmodegikos,
Oroles, Rubobostes, Dapix, ş.a. dau substanţă la ceea ce se va numi patronime.
Un alt aspect al normelor de drept familiale este acela al moştenirii. Herodot
furnizează ştirea potrivit căreia fiii aveau dreptul la moştenirea părinţilor. Ei puteau cere de la
aceştia partea ce li se cuvenea din proprietatea părintească. Faptul pune în evidenţă temeinicia
pe care era clădită familia geto-dacă. Ştirea are importanţă şi prin aceea că Herodot a trăit în
perioada de sfârşit a secolului VI – începutul secolului V î.e.n., iar informaţiile oferite de el
certifică vechimea unor instituţii de drept la poporul român, prin strămoşii săi direcţi, geto-
dacii.
Privitor tot la dreptul de moştenire la geto-daci, lucrări de specialitate observă faptul
că existenţa proprietăţii private şi a familiei monogame presupunea un sistem succesoral
riguros menit să asigure continuitatea patrimoniului familiei de către urmaşii acesteia. Averea
rămânea în cadrul aceleiaşi familii, cu posibilitatea de a o mări prin căsătorii, prin adăugirea
bunurilor dotale ale miresei.
De remarcat este şi faptul că puterea juridică a persoanelor, ca şi a familiilor lor era
diferită în raport de poziţia lor socială. „Nobilimea se bucura de toate privilegiile civile şi
politice, în timp ce marea masă a producătorilor de bunuri avea rezervată o capacitate
juridică restrânsă, cum de altfel se întâmpla şi la alte popoare. Strabon confirmă faptul că de
pe vremea lui Zamolxis (sec VI-V î.e.n.) „societatea geto-dacă cunoştea deosebirea dintre
căpetenii şi poporul de rând”.
Proprietatea rezultă şi din datele menţionate mai sus la dreptul familiei, dar şi din alte
mărturii. Proprietatea s-a constituit în procesul consolidării formaţiunilor politice prestatale.
Scriitorii antici Dio Crisostomos, Dio Cassius, şi mai târziu Iordanes, descriu în operele lor
existenţa claselor la geto-daci, numindu-i pe cei bogaţi tarabostes sau pileati şi pe oamenii de
rând comati sau capilati.

11
 Lucru firesc şi doveditor, oamenii de conducere şi preoţimea erau selectaţi din rândul
celor avuţi. Menţiunea lui Strabon, potrivit căreia pe vremea lui Zamolxis societatea geto-
dacă cunoştea deosebirea dintre căpetenii şi poporul de rând, constituie o confirmare în plus a
vechimii existenţei claselor, implicit a proprietăţii private.
După stabilirea coloniştilor greci pe ţărmul nordic şi vestic al Pontului Euxin, în lumea
dacică s-a conturat o categorie economico-socială nouă, aceea a negustorilor, consolidând
spiritul de proprietate privată.
O altă formă de proprietate la geto-daci a fost obştea (stăpânirea în comun a
pământului) care funcţiona în paralel cu latifundiile private. Este vorba despre obştile
teritoriale, constituite din ţărani liberi care stăpâneau în comun pământul pe care-l lucrau şi de
pe care culegeau roadele potrivit cu lotul ce îl aveau în stăpânire sau pentru folosinţă.
Din datele istorice existente rezultă că geto-dacii aveau respect faţă de proprietate, fie
ea privată sau obştească. După cum se va vedea în continuare, proprietatea era ocrotită prin
norme de drept.
Comerţul la geto-daci s-a manifestat de timpuriu, constituind o componentă esenţială
a economicului. Totodată, activitatea comercială a cunoscut reglementări şi forme juridice
dintre cele mai interesante.
În susţinerea unor teorii privind practica şi evoluţia comerţului la geto-daci, mărturiile
istoriei sunt mai puţin generoase. Totuşi, se poate estima că una dintre formele de comerţ a
fost „trocul”, schimbul direct, marfă contra marfă. O astfel de piaţă cunoscută în plan
universal, nu se putea să nu fie practicată şi de geto-daci. Mai sigur se ştie spre exemplu,
potrivit mărturiei lui Pompeius Mela, că învoielile dintre părţi la aceşti înaintaşi ai românilor,
îmbrăcau forma jurământului însoţit de un anume ceremonial: părţile turnau vin într-o cupă în
care amestecau câteva picături din sângele lor iar după ce înmuiau în acel amestec săgeţile,
sabia şi celelalte arme, consumau conţinutul cupei. Astfel înţelegerea era încheiată.
De asemenea, există consemnări ce susţin că oamenii liberi care aveau datorii şi nu le
puteau onora, deveneau sclavi, în virtutea unui obicei pe care, se bănuie că geto-dacii l-au
împrumutat (preluat) de la greci. Deşi societatea dacică nu a cunoscut sclavajul
instituţionalizat, existau anumite manifestări sporadice, într-un cadru cu totul particular. Se
regăseşte şi în această situaţie o normă de drept.
Stabilirea coloniştilor greci pe ţărmul dacic al Pontului Euxin, precum şi apariţia
monedei la geto-daci, începând cu secolul al IV-lea î.e.n., presupune existenţa unor norme
(reguli) comerciale mai exacte şi mai cuprinzătoare, cum sunt contractele (înţelegerile) de
vânzare-cumpărare, siguranţa căilor comerciale, depozitare de mărfuri, etc. Aşa spre exemplu,
se ştie despre paza depozitelor cu mărfuri din „porturile” Tomis, Callatis, Apollonia, Olbia
ş.a., pază ce era asigurată de geto-daci, fiindcă acestea se aflau pe teritoriul lor. Cu siguranţă,
între părţi erau încheiate anumite contracte cu caracter juridic. Nerespectarea acestora putea
atrage urmări penale sau civile.
Tot în cadrul acestor obligaţii contractuale intra şi tributul plătit de cetăţile pontice
unor căpetenii geto-dacice ca Zalmodegikos, apoi marelui rege Burebista. Din acest aspect se
desprinde şi faptul că autorităţile geto-dacice aveau anumite drepturi, o anume autoritate
asupra coloniştilor greci, cei dintâi fiind suverani în statele lor.
Către sfârşitul mileniului I î.e.n. s-a înregistrat o intensificare a raporturilor
comerciale, interne şi externe, constatându-se existenţa unor manifestări adecvate şi integrate
normelor juridice ale timpului.
Armata a constituit şi ea o probă a vieţii organizate, potrivit unor norme riguroase ce
funcţionau în societatea dacică, norme generale ce trebuiau respectate de bună voie sau ca
rezultat al unor măsuri de constrângere. Datoria de a merge la război şi de a lupta cu abnegaţie
pentru apărarea ţării constituia fără dubii una din normele juridice cele mai râspândite şi mai

12
autoritare. Exemplul oferit de Oroles de a pedepsi pe luptătorii săi pentru că au fost înfrânţi
constituie o dovadă revelatoare a disciplinei militare ce trebuia respectată, nu batjocorită.
Deducem de aici că regulile militare erau stricte nu numai în caz de război, dar şi în alte
cazuri cum era paza cetăţilor.
Existenţa războaielor, consemnate de mărturiile antichităţii, presupunea, fără tăgadă, şi
exercitarea unor norme cu caracter judiciar (s-a vorbit mai sus despre îndatorirea membrilor
comunităţilor de a merge la război atunci când ţara era în pericol şi despre sancţionarea
trădării). Funcţionau norme de drept privind captivii, împărţirea prăzii de război, şi altele.
Toate acestea presupun existenţa unor reguli sau norme juridice constante, nu ocazionale.
Când plecau la război, geto-dacii jurau să nu se întoarcă la familii decât după ce vor învinge
pe duşman.
Religia era cel mai direct legată de manifestările a diferite forme „legislative” la geto-
daci. Practicile religioase foarte vechi şi ele s-au împletit cu cele juridice, adesea
confundându-se. Multă vreme în istoria antică, mai marele religios (marele preot) era şi
judecător suprem, omul dreptăţii. Totodată, multe norme religioase au constituit în acelaşi
timp şi norme de drept. În perioada democraţiei militare la geto-daci (secolele VII-I) factorul
religios a jucat un rol deosebit de important în viaţa socială şi politică.

Pasul 3 Religia – factor generator de norme juridice în

spaţiul cultural şi politic geto-dacic

Referindu-se la religia geto-dacilor, autorul lucrării „Istoria Religiilor”, prof. dr.

Emilian Vasilescu scrie următoarele: „Pe lângă împlinirea cultului, preoţii geto-daci aveau
însuşirea de judecători ai poporului. Ei erau, de asemenea, medici, erau folosiţi ca soli
pentru încheierea tratatelor sau pentru mijlocirea păcii. În astfel de împrejurări ei obişnuiau
să cânte mai întâi din chitare. Se istoriseşte cum preoţii geto-daci au intervenit în lupta geto-
dacilor cu Filip, regele Macedoniei, întâmpinându-l (339 î.e.n.) îmbrăcaţi în veşminte albe,
cu harpele în mâini şi cântând imnuri în cinstea divinităţilor protectoare ale poporului.
Macedonenii, tulburaţi, au făcut pace şi s-au înapoiat acasă”. Cultul lui Zamolxis a avut o
contribuţie determinantă în procesul de închegare a uniunilor de triburi geto-dace, aşa cum
mai târziu, aceeaşi religie, prin Marele preot Deceneu şi preoţimea din subordine a contribuit
în mod direct la făurirea statului dac centralizat, condus de Burebista. Prin înlăturarea
divinităţilor gentilice şi introducerea unui cult comun, cel al lui Zamolxis, s-a ajuns la
consolidarea autorităţii regale, ca expresie a voinţei divine şi a normelor de drept, a legilor.
Reformatorul Zamolxis, cărturar şi mare preot get, zeificat de geţi, a luat parte la
conducerea treburilor obşteşti (Platon, Charmides, 156). În acelaşi mod se pronunţă şi
Eustaţiu care afirmă că Zamolxis lua parte împreună cu regele la conducerea ţării. Un alt
scriitor al antichităţii, Diodor din Sicilia, oferind aceleaşi date, adăuga faptul că:
„reformatorul Zamolxis a dat geţilor legi care i-au fost inspirate de zei”. Nu rezultă despre ce
legi este vorba, dar se poate deduce că referirea are în vedere norme religioase, nu lipsite de
nuanţe ale dreptului laic.
Cum vor fi arătat instanţele de judecată la geto-daci nu s-au păstrat mărturii
edificatoare însă, cu siguranţă, au existat. Din ceea ce se poate deduce amintim „Adunarea
oamenilor bătrâni şi buni” care judeca „pricini locale”. S-a văzut, în cazul conflictului dintre
Lysimachos şi Dromichaites că exista acea adunare a oamenilor înarmaţi şi care avea anumite
puteri deliberative. De asemenea, exista voinţa regelui, a conducătorului. Dromichaites a
„convins” adunarea luptătorilor să renunţe la hotărârea luată iniţial şi să adopte pe aceea a
conducătorului/căpeteniei. Faptul pune în evidenţă creşterea autorităţii „regale” şi a rolului

13
acesteia în conducerea comunităţii, care şi iniţiază norme de drept. Celălalt exemplu folosit de
noi, despre pedeapsa administrată de Oroles, luptătorilor din subordinea sa, învinşi în lupta cu
adversarii „ţării” / regatului”, confirmă acelaşi fapt. Asemenea exemple vor mai fi fost până
la crearea statului centralizat.
Din cele enunţate până aici, se pot desprinde câteva consideraţiuni certe privind
existenţa şi funcţionarea de norme legiuitoare la geto-daci în perioada de dinaintea constituirii
statului dac centralizat, de sub conducerea lui Burebista, spre exemplu: existenţa formaţiunilor
politico-statale amintite, a conducătorilor acestora; funcţionarea unor organisme de decizie,
cum erau adunarea luptătorilor sau instituţia “oameni buni şi bătrâni”, existenţa armatei,
religiei şi diplomaţiei, toate având la bază norme de drept cutumiar care le asigura buna
funcţionare.

Lecţia 3.
Evoluţia statului si dreptului geto-dac între
secolul I î.Hr - secolul I d. Hr.

Pasul 1. Aspecte generale

Rezultat al maturizării societăţii dacice, unirea tuturor formaţiunilor politice existente

într-un singur stat centralizat a constituit apogeul evoluţiei dacilor din mai multe puncte de
vedere: economic, militar, religios, al conştiinţei politice şi al dreptului. De altfel, la începutul
secolului I î.e.n. societatea dacică era unită prin tăria etnicului ce o întruchipa, prin religie,
cultură, lingvistică, viaţă economică.
Statul dac centralizat s-a constituit în jurul anului 80 î.e.n. sub conducerea regelui
Burebista şi a marelui preot Deceneu, prin unificarea tuturor formaţiunilor (regatelor) locale,
fără excepţie. Importanţa acestui moment a fost deosebită prin aceea că şi politicul se alinia
spiritului unitar ce funcţiona deja în celelalte domenii.

Pasul 2. Apariţia statului dac centralizat condus de Burebista

Legitatea centralizării politice a dacilor a fost confirmată de ascensiunea rapidă a

acestora în direcţia dezvoltării tuturor domeniilor enunţate. În noile condiţii, atât economicul,
cât şi politicul, religia, armata, politica externă, justiţia, într-un cuvânt societatea dacică a
cunoscut noi trepte de afirmare sub ocrotirea puternicului stat centralizat.
Statul creat sub conducerea lui Burebista a avut un larg ecou în lumea antică.
Evenimentul a fost remarcat cu respect şi îngrijorare de cronicarii contemporani şi de către
oamenii politici. Strabon (58 î.e.n. – 25 e.n.), istoric şi geograf contemporan cu acel
eveniment, scria: „Burebista, getul, luând conducerea poporului său, a ridicat pe oamenii
aceştia… şi i-a îndreptat prin abstinenţă, sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în
câţiva ani a întemeiat o mare stăpânire”. De asemenea, potrivit inscripţiei de pe monumentul
ridicat de autorităţile oraşului Dyonisopolis concitadinului lor Acornion, fost ambasador pe
lângă Burebista, rezultă că acesta din urma (Burebista) era „cel dintâi şi cel mai mare rege
din Tracia…”.

14
 Pasul 3. Întinderea teritorială a statului dac în timpul regelui Burebista

Un important element în definirea unui stat, atunci, precum şi în zilele noastre, îl

constituie teritoriul. În procesul de realizare a statului, teritoriul pe care se formează acesta
(statul) leagă pe individ de noua structură politico-statală, îi insuflă siguranţă şi demnitate;
individul devine o componentă organică a comunităţii statale. Dacia lui Burebista s-a
circumscris acestui proces. Iată care era întindirea acelui stat: spre apus atingea Cadrilaterul
Boem – Dunărea de mijloc şi Moravia; spre nord se mărginea cu Carpaţii Păduroşi şi
izvoarele Nistrului; spre răsărit cu Bugul şi ţărmul nordic al Mării Negre, iar spre miazăzi
graniţa statului condus de Burebista atingea lanţul munţilor Haemus (Balcani).

Lecţia 4.
Aspecte economice şi administrative privind aparitia
statului dac centralizat

Pasul 1. Aspecte generale

Unificarea a impus noi forme de organizare structurală. Întinderea mare a noului stat a
determinat şi o organizare temeinică în plan central. Astfel, în fruntea statului se afla regele
acceptat de nobilime, între care conducătorii locali au avut un rol decisiv în recunoaşterea lui
Burebista ca unicul conducător al statului. Izvoarele istorice păstrate nu menţionează cum
arăta curtea regală a dacilor, dar se poate deduce, fără teama de a greşi, că o seamă de
conducători locali au căpătat atribuţii centrale. Domenii ca agricultura, finanţele statului
(impozitele), administraţia, armata, biserica, justiţia aveau conducător la nivel central. Există
certitudinea în ceea ce priveşte funcţia de vicerege, deţinută de marele preot Deceneu, care era
şi conducătorul bisericii.
De asemenea, nu există date în ceea ce priveşte administraţia locală. Şi în acest caz
trebuie să recurgem la ipoteze. Este de presupus că fostele regate sau formaţiuni politico-
statale, destul de numeroase de altfel, au devenit unităţi administrative locale, subordonate
centrului, şi care se conformau unor norme impuse de acesta.

Pasul 2. Succesiunea la tron şi menţinerea nucleului statal în Munţii Orăştiei

După moartea lui Burebista, în anul 44 î.e.n., conducerea statului dac a rămas în seama
lui Deceneu, viceregele de până atunci. Nu se ştie cât a domnit acesta, cum a făcut-o şi în ce
an a murit. Se constată doar faptul că după dispariţia şi a lui Deceneu statul dac centralizat s-a
dezmembrat din punct de vedere politic în patru, apoi în cinci mari formaţiuni politico-statale.
S-a păstrat însă intact etnicul şi spiritul dacic, s-a menţinut religia ca element de unitate, viaţa
economică, normele de drept, tradiţiile etc.
Unitatea statal-politică a dacilor se va reface în a doua jumătate a secolului I î.e.n. sub
conducerea lui Decebal, a cărui domnie începe cu anul 87 e.n.. Este posibil ca la venirea în
fruntea statului dac Decebal să fi găsit unitatea refăcută de către înaintaşii săi, deoarece
mărturiile vremii menţionează câteva personalităţi bine conturate şi anume: regii Comosicus,
Scorilo, Durpaneus.
Domnia lui Decebal a început sub auspicii nu prea bune pentru Dacia, deoarece
ascensiunea militară romană în Balcani şi centrul Europei a afectat teritorial statul dac.
15
Decebal nu va mai stăpâni Dacia din vremea lui Burebista, ci o Dacie mult restrânsă şi cu
armatele romane la graniţă, pe o întindere din Maramureş până la vărsarea Dunării în Marea
Neagră. Romanii, profitând de dezmembrarea regatului dacilor, au ocupat teritoriile acestora
de pe malul drept al Dunării şi Panonia. În aceste condiţii de puternică presiune romană, dacii
vor fi nevoiţi să poarte aprige războaie de apărare, războaie care s-au sfârşit cu prăbuşirea
statului dac şi cu sinuciderea regelui Decebal. Urmarea a fost cucerirea romană în Dacia şi
schimbarea destinului istoric al dacilor, care au acceptat romanizarea, nu însă şi cucerirea sau
stăpânirea romană.

Pasul 3. Organizarea socială, politică şi economică

În epoca lui Burebista poporul dac a cunoscut cele mai mari realizări economice; s-a
dezvoltat considerabil agricultura, căpătând forme de organizare şi producţie superioare;
mineritul şi metalurgia au o luat amploare fără precedent. Calitatea şi diversitatea uneltelor
din metale, realizate de către meşterii daci, atestă existenţa unor profesii şi a meşteşugurilor
care erau foarte răspândite. Toate acestea pun în evidenţă o mulţime de activităţi economice.
Aşa se explică existenţa unor funcţii centrale privind agricultura, circulaţia monedei unice,
intensele schimburi comerciale cu grecii şi romanii, precum şi cu populaţii din preajma
dacilor. Cea mai ilustrativă şi importantă activitate a fost aceea din domeniul construcţiilor.
Începând cu perioada domniei lui Burebista, dar şi după aceea, cu deosebire în vremea lui
Decebal (87-106 e.n.) s-au realizat numeroase şi importante construcţii (edificii) din piatră.
Majoritatea lor aveau caracter militar de apărare. Tot în acea perioadă au fost înălţate şi
edificii de cult, unde aveau loc ceremoniile religioase ale dacilor. Asemenea realizări relevă
existenţa unei economii puternice şi temeinic organizată normativ.
În economie se regăseşte şi dreptul comercial, care exprimă mai clar existenţa unor
reguli „legislative”. Intensificarea schimburilor de produse atât în plan intern, cât şi cu alte
state, a impus folosirea monedei unice, nu tribale. În Dacia lui Burebista, ca monedă unică,
era folosit denarul roman, care avea o circulaţie aproape universală. În astfel de situaţii s-au
impus şi norme juridice adecvate, care să asigure buna funcţionare a acestui domeniu. Spre
exemplu, dacii foloseau jurământul ca mijloc principal de garanţie. Potrivit aceleiaşi norme
juridice, statul dac trebuia să dea garanţii comercianţilor, să le asigure locuri de depozitare a
mărfurilor etc.

Lecţia 5.
Instituţiile de drept la geto-daci în cadrul antichităţii clasice

Pasul 1. Aspecte generale

În această perioadă începe să se impună legea ca formă superioară obiceiului

(cutumei). Legea este socotită cel de-al doilea izvor al dreptului. La început, legea a apărut ca
o simplă înregistrare oficială a obiceiurilor juridice, cu timpul însă, aceasta s-a transformat în
depozitarul unor reguli noi şi a unor norme mai complete, impuse de evoluţia societăţii.
Iordanes menţionează caracterul religios al legilor la daci. Fapt explicabil, întrucât la
vechile popoare aceeaşi persoană avea puteri religioase cumulate cu cele statal-juridice.
Instituţia juridică se regăseşte aşadar, în biserică, religia fiind acea instituţie care patrona, cu
puterea ei de convingere, dreptul dacic.
16
 Lucrări de specialitate apreciază faptul că dreptul cutumiar geto-dac a avut o sferă
largă de aplicare în perioada premergătoare statului dac centralizat. Numărul mare de
formaţiuni politice din secolele IV-II î.e.n. confirmă această extindere prestatală pe întreg
spaţiul dacic. Multe din aceste norme de drept, create sau existente în perioada prestatală s-au
păstrat şi în vremea lui Burebista, ceea ce dovedeşte trăinicia lor. Însăşi constituirea de
formaţiuni statale, din ce în ce mai mari, fac dovada maturizării societăţii dacice, implicit
existenţa de „aşezăminte” cutumiare.
O organizare politică nu poate fi concepută fără existenţa unor norme de drept. Acest
fapt aduce în discuţie un alt aspect, asupra căruia nu vom insista aici, şi anume acela că
normele juridice au premers întotdeauna momentului de constituire statală. Se poate susţine
aşadar, că procesul de realizare a formaţiunilor politico-statale au beneficiat de existenţa
normelor de drept. Altfel spus, dreptul şi-a adus o contribuţie hotărâtoare la închegarea
statului dacic, în aceeaşi măsură ca şi religia, economia etc. Dreptul şi religia i-au
conştientizat pe geto-daci, ca şi pe alte popoare, de importanţa majoră a realizării organizaţiei
de stat.
Unele afirmaţii merg până la a atribui geto-dacilor legi scrise, ceea ce este greu de
demonstrat, ştiut fiind faptul că aceştia (geto-dacii) nu foloseau scrisul. Istoricul Iordanes,
referindu-se la geţi menţiona că ei aveau legi scrise. Îndoiala noastră vine şi de acolo că
Iordanes a trăit în secolul VI e.n., deci cu câteva secole mai târziu după perioada pe care o
analizăm. Este posibil ca în cunoscuta lui eroare de a confunda pe geţi cu goţii, Iordanes să fi
atribuit geto-dacilor scrieri gotice.
V. Pârvan, citându-l pe Aristotel, arată că dacii din munţi (Transilvania) „versificau
legile lor şi le cântau spre a le ţine bine minte pe de rost”. Deci nu erau scrise ! Pe de altă
parte, N. Iorga, făcând referire la aceiaşi daci, susţine că aveau „legile scrise în versuri”.
O informaţie aparţinând lui Strabon referitoare la existenţa unor porunci ale regelui
Burebista şi ecoul lor explică puternica autoritate a instituţiei regale. „Burebista - scrie
Strabon - i-a îndreptat pe daci prin abstinenţă, sobrietate, şi ascultare de porunci”. Este
neîndoielnic faptul că statul lui Burebista şi Decebal, se conducea după o seamă de
reglementări stricte – scrise sau nescrise, mai curând nescrise, care cuprindeau elemente
concludente ale dreptului. La baza acestora se aflau acele Legi Bellagines cum spunea
Iordanes că se numesc „legile lor proprii (ale geţilor), pe care le au scrise până în zilele
noastre”. La acest argument menţionăm şi „colecţionarea cea veche de legi a Daciei, care în
diferite epoci figurează ca legi ale Atlanţilor sau Hyperboreilor, ale Sciţilor, Agatârşilor şi
Geţilor”, cum se exprimă Nicolae Densuşianu în monumentala sa operă, Dacia preistorică.
Eruditul nostru savant menţiona că „legile cele mai vechi care au guvernat societatea
omenească au fost de origine pelasgă”, iar în ceea ce ne priveşte „primele începuturi ale
istoriei dreptului şi legislaţiei se reduc la regiunea de nord a Dunării de Jos”.
Scrise sau nescrise, normele de drept la geto-daci au existat de timpuriu, evoluţia lor
conturându-se tot mai clar după realizarea unităţii tuturor formaţiunilor politice dacice într-un
singur stat, condus de regele Burebista împreună cu marele preot Deceneu.

Pasul 2. Instituţii specifice societăţii geto-dace

Instituţia proprietăţii în Dacia burebistană

În privinţa proprietăţii, aceasta a devenit mai puternică, marile latifundii private
delimitându-se clar de ţărănimea liberă, care stăpânea pământul în comun, formând obştea
teritorială. Statul centralizat, între alte atribuţii, o avea şi pe aceea a apărării marii proprietăţi
private. Nobilimea era clasa care asigura conducerea politică a statului, a religiei şi a

17
principalelor instituţii. În consecinţă, aceasta (nobilimea) urmărea să-şi asigure o bază
economică puternică şi stabilă.
Despre modul cum erau exploatate marile proprietăţi la geto-daci nu se ştiu prea multe
lucruri. În schimb, despre proprietatea comună (obştea teritorială) s-au păstrat din textele lui
Horaţiu câteva referiri, între care şi aceea că geţii se ocupau cu agricultura: „strâng recolte
obşteşti cu sârg, de pe glia cea fără de hat”. Pe de altă parte, se ştie că pământul obştii era
împărţit în loturi, atribuite spre folosinţă individuală fiecărei familii anual. Loturile se
redistribuiau prin tragere la sorţi. Păşunile, pădurile, apele, erau în proprietate fie a statului, fie
a comunităţilor. Aceste proprietăţi erau exploatate în comun fără împărţirea în loturi. Noua
modalitate se deosebea de practica din comunităţile mai vechi, în care munca era în comun,
împărţindu-se doar produsele.
Se poate conchide, aşadar, că în condiţiile statului centralizat, comunitatea sătească
unea principiul proprietăţii private cu acela al proprietăţii obşteşti, lăsând loc de dezvoltare
celui dintâi, prin îngrădirea treptată a celui din urmă.

Familia ca instituţie de drept

În condiţiile constituirii statului dac centralizat, familia a căpătat o importanţă şi mai
mare însuşindu-şi statutul de celulă de bază a societăţii. Rolul familiei pereche (monogamă)
sau familia „mică”, cum se numeşte în sociologie, a căpătat atribuţii sporite în economie, ca
sursă demografică, ca element de conservare a etnicului, rol educativ etc. Potrivit unei
diagrame întocmită de L.P. Marcu, atribuţiile familiei în societatea dacică erau multiple (vezi
diagrama).
În ceea ce priveşte regimul persoanelor şi al familiei se constată o accentuare a
diferenţierii de clasă şi corespunzător, consolidarea drepturilor personale şi familiale ale celor
avuţi, oameni de arme (comati, capillati) aflaţi în slujba celor dintâi, şi poporul de rând.
S-a accentuat, de asemenea, diferenţierea capacităţii juridice a persoanelor în raport cu
poziţia socială, clasa avută bucurându-se de o mai puternică ocrotire şi privilegii sporite, pe
când marea masă de ţărani posedau o capacitate juridică restrânsă.
Pe măsura consolidării instituţiei proprietăţii s-a întărit şi poziţia economică a
bărbatului, femeia rămânând pe mai departe dependentă şi subordonată acestuia. În această
privinţă sunt edificatoare însemnările poetului latin Ovidiu, exilat la Tomis, care descrie
starea de subordonare a soţiei faţă de bărbat. Acesteia îi reveneau toate sarcinile gospodăriei:
măcinarea grânelor, căratul apei, gătitul şi îngrijirea copiilor etc.
Horaţiu proslăveşte fidelitatea soţiei la daci, relatând despre suportul legal al acestei
fidelităţi, şi anume: infidelitatea era pedepsită foarte sever.
Alte aspecte privitoare la familia dacică au fost relatate mai sus, principalele trăsături
rămânând aceleaşi şi în condiţiile statului centralizat: descendenţa după tată, soţia locuia la
bărbat, căsătoria se făcea prin răscumpărare, luându-se în calcul cinstea şi frumuseţea fetelor,
existenţa instituţiei dotei, confirmată şi de cuvântul zestre la români, termen din limba dacă.
Avuţiile acumulate de familie dacă erau transmise copiilor în părţi egale, statuându-se
instituţia succesorală. Cele de mai sus constituie şi o dovadă de integrare a cutumei
tradiţionale în normele legislative ale statului dac centralizat.
În ceea ce priveşte poziţia sclavilor în societatea dacică, după constituirea statului
centralizat, trebuie ştiut că aceştia au fost puţini, sclavia având un caracter sporadic,
neinstituţionalizat în forme clasice. Acest fenomen a apărut la geto-daci ca urmare a
influenţelor greacă şi romană, şi a păstrat doar trăsături patriarhale1.

1
Pe larg, Istoria dreptului românesc, Vol. I, 1980, pp. 76-77.
18
 Religia
O instituţie cu puteri deosebite, a cărei scopuri şi activitate se interferau cu alte
domenii, ca politicul, „justiţia”, cultura etc. Unele dintre acestea au şi fost enunţate deja,
rămânând să vedem structura şi modul de manifestare a sarcedoţiului. Tagma preoţilor se
presupune a fi fost foarte numeroasă. Existenţa marelui preot, ceea ce echivala cu o zeitate,
relevă puterea de care dispunea preoţimea în statul dac centralizat. Aşa cum s-a mai arătat,
puterea religioasă provenea din imensul cult al lui Zamolxis pe care dacii l-au respectat cu
străşnicie, însuşindu-şi cu pioşenie învăţăturile acestuia.
Într-o altă ordine de idei, puterea preoţilor daci venea şi de la contribuţia lor la
înfăptuirea statului centralizat. Nu în ultimul rând acest prestigiu se datora şi personalităţii
puternice a lui Deceneu, mare preot în timpul lui Burebista. Asocierea la domnie ca vice-rege
a lui Deceneu nu a fost o întâmplare, ci o recunoaştere a meritelor acestuia de către clasa
politică dacică, şi în primul rând de către Burebista.
Şi în continuare preoţimea va juca un rol determinant în societatea şi statul dac,
funcţiei de conducător al statului, regele, atribuindu-i-se şi aceea de mare preot. Avem
exemplul lui Comosicus şi Deceneu, care au cumulat aceste funcţii. Decebal nu a făcut-o, el l-
a avut ca mare preot pe Vezina. Rolul deosebit ce revenea puterii religioase se explica şi prin
aceea că regii daci, ca şi aristocraţia, erau interesaţi în a acredita ideea că legile sunt de
sorginte divină. De altfel, preoţii erau, potrivit conceptului de atunci, singurii în măsură să
interpreteze voinţa zeilor, şi tot lor le reveneau principalele atribuţii judecătoreşti. Normele
morale impuse de religie erau şi norme juridice. În multe privinţe elementele de drept au fost
zămislite sau propagate în „amvonul” sanctuarelor religioase. Însăşi religia la daci era
temeinic organizată pe baza unor norme ce trebuiau respectate cu „sfinţenie”. Aşa încât, prin
religie, s-au impus multe dintre normele de conduită socială, ce au intrat apoi în patrimoniul
ştiinţei dreptului.

Dreptul penal
Concomitent cu formarea şi afirmarea statului dac centralizat, au apărut o seamă de
norme juridice noi, care înlocuiau sau asimilau „obiceiurile” din epoca democraţiei militare.
Pe lângă dreptul nescris, bazat pe tradiţia locală, în statul centralizat a fost elaborat un sistem
de legi cuprinzătoare ce reflectau şi serveau noilor realităţi (Iordanes, Getica XX, 69). Strabon
a lăsat mărturii scrise, potrivit cărora „legile geto-dacilor au fost adoptate în vremea lui
Burebista, care pretindea că i-au fost inspirate de zei”. De vreme ce asemenea legi au fost
consemnate şi de Iordanes (sec. VI e.n.) înseamnă că ele au fost durabile.
Prin aceste legi nu s-a făcut o simplă codificare a „obiceiurilor”, ci s-au introdus
norme de drept mai adecvate, care cuprindeau poruncile regelui. Existenţa statului presupunea
pe de o parte norme (reguli) cu substrat juridic, iar pe de altă parte instituţionalizarea unui
aparat menit să asigure îndeplinirea dispoziţiilor legislative.
În privinţa dreptului penal, principalele reguli vizau apărarea statului şi a proprietăţii
private. Se constată existenţa unor preocupări centrale, a conducerii statului dac, în privinţa
organizării activităţii juridice. Aşa se explică de ce Burebista a emis legi, iar mai târziu unul
din urmaşii săi (probabil şi alţii), Comosicus „se ocupa de organizarea şi judecarea
proceselor”. Potrivit exegeţilor, în timpul lui Burebista, ca şi după aceea, exista o anumită
organizare a instanţelor judecătoreşti, care foloseau anumite proceduri de judecată.
Măsura distrugerii viţei de vie, despre care menţionează Strabon e o indicaţie preţioasă
în ceea ce priveşte nivelul până la care s-a mers cu reglementarea normelor de comportament
în societatea dacică din timpul lui Burebista. Iordanes scria despre regele Burebista că
„învăţându-i pe daci ştiinţele naturii omeneşti, i-a făcut pe aceştia să trăiască potrivit legilor
naturii”, adică ponderat. Lucrări fundamentale de istorie a românilor evidenţiază faptul că

19
dacii cunoscând organizarea puterii centrale, după modelul monarhiilor elenistice, este posibil
ca la curtea regală (a lui Burebista) să fi existat şi nelipsita tagmă a învăţaţilor. Lucru
plauzibil, pornind chiar de la Deceneu, care era învăţat, şi categoric mai existau şi alţii ca el.
Menţionarea „ştiinţelor” medicale, astronomice, apicole etc. ca fiind cunoscute şi practicate
de către daci, indică şi prezenţa celor juridice.
Aşa cum s-a mai arătat, religia a avut rolul ei determinant în susţinerea şi exercitarea
dreptului. Puterea judecătorească era încredinţată preoţilor. În această privinţă Iordanes
aminteşte despre marele preot Deceneu, ca fiind cel mai mare judecător. Aşadar, Deceneu
apare în mai multe rânduri fie ca legislator, fie ca judecător.
Desigur, nu în toate cazurile legea făcea sau asigura ordinea. Mai acţiona, izolat şi
sporadic, spiritul răzbunărilor personale. Ovidiu, poet latin, a transmis mărturia cum că „în
dispreţul legilor, autohtonii (unii dintre ei) îşi fac singuri dreptate, folosind răzbunarea
sângelui, cum se practica în orânduirea gentilică”. Ceea ce trebuie desprins din această
informaţie este faptul că exista legea şi că ea trebuia respectată.
Scriind despre geto-daci, V. Pârvan, istoric român, arată că aceştia primeau puternice
înrâuriri greceşti şi mai apoi romane, dar în aceeaşi vreme ––subliniază savantul român––
„ofereau la rândul lor şi grecilor şi romanilor o consistenţă spirituală şi caracteristică, pe
care literatura antică a însemnat-o cu mirare şi admiraţie, făcând din geţi aproape un popor
fabulos prin vitejia, înţelepciunea şi sentimentul lui de dreptate”.

Armata
Armata era una dintre instituţiile cel mai bine organizate în timpul lui Burebista, şi cea
mai puternică. Se ştie prea bine că Burebista putea aduna (mobiliza) o armată de până la
200.000 de oameni, ceea ce-l făcea de temut şi pentru romani. O astfel de armată, posibilă în
condiţiile întinderii şi populării statului condus de marele rege dac, presupunea o organizare
temeinică, reguli de comportament, o structură de comandă şi existenţa unei ordini şi
discipline puternice. Cu certitudine, în cadrul acelei armate au funcţionat legi specifice bazate
pe norme de drept. Religia a avut de asemenea un rol important în educarea armatei, prin
întreţinerea spiritului militar de apărare. A cultivat dispreţul faţă de moarte şi vitejia
(eroismul) în lupta pentru apărarea ţării de pericolul din afară. Cu siguranţă în cadrul acestui
program educativ, se practica şi acel jurământ de dinaintea luptei prin care soldaţii daci jurau
să nu se întoarcă la părinţii lor decât învingători.
Luptele victorioase ale lui Burebista împotriva celţilor, bastarnilor, tauriscilor etc,
populaţii migratoare care zădărniceau liniştea statului dac, precum şi eroismul dovedit de
armatele lui Decebal împotriva cuceritorului roman, fac dovada unei educaţii puternice ce
avea să asigure trăinicia unor „aşezăminte” juridice a căror respectare le ridicau la rang de
virtute.

Lecţia 6.
Considerente juridice ale relaţiilor internaţionale la geto-daci

Pasul 1. Aspecte generale

În locul vechilor relaţii intertribale sau tribal – alte state (legăturile cu coloniştii greci
precum şi relaţiile dintre formaţiunea condusă de Dromichaites şi statul macedonean condus
de Lysimachos) s-au impus legături externe ce se stabileau prin împuterniciţi, desemnaţi
special şi aleşi dintre „dregătorii” cei mai de seamă sau apropiaţi ai regelui: de la
20
ceremonialurile cu cântăreţi, folosite la vechile formaţiuni, s-a ajuns la folosirea unor
diplomaţi experimentaţi, cum a fost cazul lui Acornion din oraşul Dionysopolis utilizat de
Burebista în tratativele cu Pompeius. În anul 48 î.e.n., Burebista a purtat tratative cu
Pompeius în vederea unui ajutor militar solicitat de generalul roman din partea lui Burebista.
Aceste tratative au fost purtate din partea regelui dac de către grecul Acornion. Tratativele au
fost încununate de succes, după cum stă scris pe celebra inscripţie din oraşul antic
Dionysopolis (astăzi Balcic – Bulgaria): „Nu numai că (Acornion) şi-a îndeplinit cu bine
însărcinările ce le avea de la rege (Burebista), câştigând pentru asta bunăvoinţa romanilor,
dar a dus şi cele mai rodnice negocieri în folosul patriei sale (a lui Acornion)”.
Soliile schimbate între Decebal şi Domiţian, soldate cu un tratat favorabil regelui dac,
apoi tratatul de pace încheiat cu Traian după primul război dintre daci şi romani (101-102
e.n.) scot în evidenţă implicarea dacilor în marile probleme ale vremii, precum şi modul de a
purta tratative în condiţiile în care Roma era citadela dreptului scris la acea vreme, a
legislaţiei. Alianţa cu sarmaţii din timpul războaielor de apărare împotriva armatelor lui
Traian, ce invadaseră ţara, este şi aceasta concludentă în ceea ce priveşte practica dreptului
internaţional la daci.

Pasul 2.
Dacii obişnuiau să impună plata unui tribut celor învinşi sau aflaţi în contract de
concesiune, aşa cum au procedat cu coloniştii greci de pe litoralul Mării Negre, sau cu
romanii în condiţiile în care Domiţian nu a reuşit să obţină victoria în războaiele cu dacii lui
Decebal. Se ştie că Domiţian a plătit sume însemnate lui Decebal.
Regii daci au folosit în relaţiile politice externe şi legăturile matrimoniale (de familie).
Să ne amintim de înrudirea lui Dromichaites cu Lysimachos (rege macedonean), prin
căsătoria fiicei ultimului cu regele dac, înrudire care a dus la stabilirea, după îndelungi
războaie, a unor bune relaţii între cele două părţi. Un alt exemplu, Augustus, împărat roman,
făgăduise pe fiica sa lui Cotiso, rege get (getarum regi), în condiţiile în care împăratul roman
ceruse în căsătorie pe fiica regelui dac.
Conducătorii dacilor se foloseau adesea de exemple foarte înţelepte atunci când voiau
să convingă sau să impună o regulă în plan diplomatico-militar. Spre exemplu, Scorylo, regele
dacilor (tatăl lui Decebal), îndemnat de cei din jurul său să-i atace pe romani, întrucât aceştia
traversau o perioadă de frământări interne, nu a considerat oportun să încerce un atac, întrucât
el ştia că un război împotriva romanilor ar fi dus la unitatea acestora. Pentru a-i convinge pe ai
săi, Scorylo, a organizat o competiţie cu câini. A pus doi câini să se încaiere şi când aceştia
erau în toiul luptei, a introdus în arenă un lup. De îndată ce l-au văzut, câinii, lăsând furia
dintre ei, s-au aruncat asupra lupului. Cu această pildă regele dac a impiedicat o invazie
asupra romanilor, ca fiind imprudentă, cu rezultat imprevizibil.

REZUMAT

Desprinşi din marele neam al tracilor, geto-dacii s-au afirmat ca popor de sine stătător în prima
jumătate a mileniului I î.e.n.. Istoria îi consemnează pe geto-daci, începând cu secolele VIII-VII î.e.n.,
având ca „graniţă” de sud povârnişul nordic al munţilor Haemus (Balcani), restul graniţelor din vest,
nord şi est rămânând aceleaşi, menţionate mai sus, la traci. Se poate conchide aşadar că în perioada
democraţiei militare existau norme de drept proprii (cutume) ale geto-dacilor privitoare la raporturile
externe. Cu privire la asemenea obiceiuri ale geto-dacilor unii istorici ai antichităţii (Iordanes,
Athenaios, ş.a.) pomenesc de practici ale geţilor în domeniul reglementării relaţiilor externe. Statul dac
centralizat s-a constituit în jurul anului 80 î.e.n. sub conducerea regelui Burebista şi a marelui preot
Deceneu, prin unificarea tuturor formaţiunilor (regatelor) locale, fără excepţie.

21
 Pericolul frecvent provocat de populaţiile migratoare-războinice, pe de o parte, conflictele
intertriburi, pe de alta, au direcţionat societatea dacică către o organizare bazată pe norme mai
temeinice de convieţuire, cum ar fi: organizarea prestatală, constituirea de detaşamente militare,
impunerea unor reguli de conduită socială, obligatorii pentru toţi.
Unificarea a impus noi forme de organizare structurală. Întinderea mare a noului stat a
determinat şi o organizare temeinică în plan central. Astfel, în fruntea statului se afla regele acceptat
de nobilime, între care conducătorii locali au avut un rol decisiv în recunoaşterea lui Burebista ca
unicul conducător al statului. Unitatea statal-politică a dacilor se va reface în a doua jumătate a
secolului I î.e.n. sub conducerea lui Decebal, a cărui domnie începe cu anul 87 e.n.. Iordanes
menţionează caracterul religios al legilor la daci. Fapt explicabil, întrucât la vechile popoare aceeaşi
persoană avea puteri religioase cumulate cu cele statal-juridice. Instituţia juridică se regăseşte aşadar,
în biserică, religia fiind acea instituţie care patrona, cu puterea ei de convingere, dreptul dacic.
În locul vechilor relaţii intertribale sau tribal – alte state (legăturile cu coloniştii greci precum
şi relaţiile dintre formaţiunea condusă de Dromichaites şi statul macedonean condus de Lysimachos)
s-au impus legături externe ce se stabileau prin împuterniciţi, desemnaţi special şi aleşi dintre
„dregătorii” cei mai de seamă sau apropiaţi ai regelui: de la ceremonialurile cu cântăreţi, folosite la
vechile formaţiuni, s-a ajuns la folosirea unor diplomaţi experimentaţi.

CONCLUZII

În concluzie, până aici, se poate spune că poporul dac în pofida multor vicisitudini ale vremii
s-a afirmat puternic în toate domeniile: economic, militar, religios, politic şi juridic. S-a impus în
lumea antică cu o cultură şi civilizaţie viguroase, contribuind la patrimoniul istoric al umanităţii.
Ascensiunea romană în Dacia şi cucerirea unei mari părţi din aceasta, va întrerupe dezvoltarea
firească a civilizaţiei şi a statului dac centralizat, a instituţiilor politico-juridice ale acestuia. Cucerirea
şi stăpânirea romană, vreme de 165 de ani în vestul Daciei, cu toate părţile ei dramatice (dar şi cu
urmări pozitive) a condus la transformări de substanţă în evoluţia istorică a acestui popor. Cu toată
împotrivirea eroică a autohtonilor, ocupaţia romană fie ea şi parţială, a dat un nou curs istoric
poporului dac, prin romanizarea lui şi prin introducerea de noi norme juridice.

TESTE DE AUTOCONTROL

1. Când, unde şi prin ce anume se afirmă geţii şi dacii în istorie?

2. Cum este structurată familia în cadrul societăţii geto-dace?
3. Cum a contribuit armata, ca instituţie politică la edificarea normelor de drept în statul dac?
4. Care sunt cauzele şi consecinţele apariţiei statului dac unitar în timpul lui Burebista?
5. Identificaţi rolul schimburilor economice şi al administraţiei regale în edificarea dreptului la geto-
daci.
6. Precizaţi importanţa factorului religios în cadrul normelor jurodice la geto-daci.
7. Cum se caracterizează evoluţia relaţiilor internaţionale dintre geto-daci şi alte popoare?

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

1. Apostu, Ioan, Ionescu, Nicolae, Prelegeri de istoria dreptului românesc, Galaţi, Editura Nitnelav,
2003;
2. Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura Şansa, 1996;
3. Cloşcă, Constantin, Asandului, Gabriel, Istoria Dreptului Românesc, Galaţi, Editura Fundaţiei
Academice Danubius, 2002;
4. Firoiu, Dumitru, Istoria dreptului şi statului românesc, Iaşi, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi,
1996;
5. Hanga, Vladimir, Istoria dreptului românesc, Iaşi, Editura Fundaţiei Chemarea, 1993.
6. Marcu, L. P., Istoria dreptului românesc, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1997;
7. Voicu, Costică, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2006;

22
Modulul II
ORGANIZAREA POLITICO-JURIDICĂ A
PROVINCIEI DACIA ROMANĂ

Lecţia 1. Constituirea şi organizarea provinciei Dacia

Lecţia 2. Evolutia instituţiilor de drept
Lecţia 3. Consecinţele retragerii romane de la Nordul Dunării
Lectia 4. Apariţia obştilor teritoriale
(3 ore de studiu)

OBIECTIVE SPECIFICE:
- Cunoaşterea împrejurărilor social-istorice a apariţiei şi dezvoltării dreptului roman în Dacia;
- Înţelegerea rolului dreptului roman în cadrul procesului de romanizare a populaţiei geto-
dace;
- Cunoaşterea impactului retragerii politice a romanilor din spaţiul fostei provincii Dacia;
- Reliefarea importanţei instituţiilor specifice obştii teritoriale în cadrul dreptului românesc.

REZULTATE AŞTEPTATE:
În momentul în care va finaliza studiul acestui modul, studentul va avea posibilitatea:
- Să înţeleagă importanta dreptului în contextul romanizării provinciei;
- Să cunoască transformările sociale, politice şi juridice ale cuceririi romane în Dacia;
- Să enunţe principalele instituţii de drept rezultate în urma procesului de romanizare.

COMPETENŢE DOBÂNDITE:
- Cunoaşterea şi definirea instituţiilor juridice specifice dreptului roman;
- Să exprime importanţa dreptului roman pentru populaţia daco-romană a provinciei;
- Definirea aspectelor cheie derulate pe parcursul procesului de romanizare;
- Să explice rolul depzului în cadrul procesului de romanizare a geto-dacilor.

Lecţia 1.
Constituirea şi organizarea provinciei Dacia

Pasul 1. Reluarea ostilităţilor dintre romani si daci

la frontiera dunăreană a imperiului

Expansiunea romană în sud-estul Europei a atins frontierele dacilor, care parcurgeau

un proces de reunificare politică. Replica dacilor îndârjită şi încercările de a-i îndepărta pe
romani de graniţele statului dac a condus la declanşarea unui conflict, care a durat 20 de ani
(85-106 e.n.). Sunt cunoscute luptele dacilor conduşi mai întâi de Durpaneus, apoi de către
Decebal (începând cu anul 87) împotriva armatelor lui Domiţian (până în 89 e.n.) şi Traian

23
(98-117 e.n.), împăraţi romani. În timpul lui Domiţian, romanii au pătruns în teritoriul dacic
(Banatul de astăzi) dar fără a dobândi un succes hotărâtor. Prin pacea încheiată între cele două
părţi a avut câştig de cauză Decebal, regele dacilor, care a obţinut ajutoare în tehnica militară
şi stipendii băneşti.
Urcarea lui Traian pe tronul imperial de la Roma (97 e.n.), un om ambiţios şi bun
general, a determinat reluarea ostilităţilor pe frontul romano-dacic. Două războaie puternice
(101/102 şi 105/106) au adus deznodământul, victoria romanilor asupra armatei condusă de
marele Decebal. Urmările au fost: prăbuşirea statului dac (desfiinţarea lui) dezmembrarea şi
dispariţia armatei dace, sinuciderea lui Decebal, cucerirea parţială romană în Dacia etc. A fost
ocupată —potrivit informaţiilor geografului Ptolemaios—Transilvania (mai puţin
Maramureşul), Banatul, Oltenia, vestul Munteniei şi o parte din Moldova de sud vest.
Precizăm aici că Dobrogea fusese încorporată Imperiului Roman la începutul sec. I e.n...
Restul teritoriului dacic, Maramureşul, teritoriile de la est de Carpaţi (probabil şi Carpaţii
răsăriteni inclusiv curbura Vrancei), a rămas în afara cuceririi romane. În condiţiile absenţei
unei conduceri centrale, dacii de aici şi-au continuat modul lor de viaţă tradiţional.

Pasul 2. Integrarea noii provincii Dacia romană în structurile

administrative şi politice ale imperiului

Teritoriul cucerit de romani a căpătat o organizare politico-administrativă nouă,

potrivit normelor impuse de stăpânirea romană. A fost creată, astfel, provincia romană Dacia,
asemănătoare altor provincii cum erau Panonia, Moesia Inferior, Moesia Superior etc.
Noul teritoriu cucerit de romani a fost declarat provincie imperială, condusă de un
guvernator, reprezentant al Romei, având gradul de legatus Augusti pro praetore.
Acesta era numit direct de către împărat şi făcea parte din rândul membrilor Ordinului
senatorial de rang consular. El avea sub comandă mai multe legiuni militare. În consecinţă,
legatus Augusti pro praetore exercita atribuţii militare, administrative, judecătoreşti.
Noii stăpânitori, urmând să-şi consolideze poziţia aici, au colonizat această provincie
cu elemente romanizate şi romane (mai puţine) care aveau misiunea să contribuie la
romanizarea dacilor. În cadrul procesului de romanizare un rol important l-a avut armata,
destul de numeroasă în provincia Dacia. Cu toate acestea, marea majoritate a populaţiei a
continuat să o formeze elementul autohton dacic, care a acceptat romanizarea prin însuşirea
limbii latine, în primul rând, prin administraţie şi prin preluarea elementelor de drept roman.
Proclamarea provinciei ca imperială dovedeşte importanţa acordată de conducătorii romani
acestui teritoriu, care era nu numai strategic, ci mai ales bogat în zăcăminte aurifere şi alte
bogăţii, cum erau lemnul, produsele agricole şi animaliere.

Pasul 3. Reorganizarea politică şi administrativă a provinciei

După moartea lui Traian (117 e.n.), pentru a putea fi mai uşor stăpânită, Dacia
Romană a fost împărţită, reorganizată (anul 119), în două subunităţi administrative, şi anume:
Dacia Superior, cuprinzând nordul Transilvaniei, şi Dacia Inferior, partea de sud a
Transilvaniei, cu Banatul şi Oltenia. Prima era condusă de un legatus Augusti pro praetore, ce
făcea parte din ordinul senatorial, iar a doua de către un praefectus, şi mai târziu de un
procurator prezidenţial.
După cum rezultă dintr-o diplomă militară din jurul anului 133, Provincia Dacia a fost
reorganizată administrativ şi militar în trei subprovincii: Dacia Superior, Dacia Inferior şi

24
Dacia Porolissensis. În pofida fărămiţării administrative a Daciei Romane, prin crearea celor
două, apoi trei subprovincii, unitatea acesteia era totuşi menţinută prin aceea că s-a păstrat
instituţia de guvernator suprem peste cele „trei Dacii”, un legatus Augusti pro praetore trium
Daciarum. Această conducere unică reflectă adevărul că Dacia Romană constituia de fapt o
singură provincie. Subdiviziunile enunţate constituiau măsuri de ordin administrativ local.
Alături de guvernatorul Provinciei, un rol de seamă îl avea „adunarea provincială”
(concilium provinciae), organ exponent al intereselor păturii dominante. Este vorba despre
adunarea celor trei Dacii care confirmă unitatea Provinciei Dacia Romană. Atribuţiile acestei
adunări erau mai mult formale: se ocupa de cultul împăratului, ridicarea de monumente şi
statui, mulţumiri guvernatorului, dacă era bun administrator etc.
În cadrul administraţiei locale, asemănător întregului Imperiul Roman, erau organizate
aşezări orăşeneşti, care puteau fi colonii sau municipii, şi aşezări rurale, numite pagi (vici),
villa sau vicus. Coloniile se bucurau de toate drepturile poporului roman şi aveau o situaţie
mai bună decât a municipiilor. De obicei în colonii, care nu erau altceva decât oraşe mai mari,
mai importante, locuiau foştii ostaşi, lăsaţi la vatră. Unele dintre acestea aveau dreptul de
cetăţenie romană (coloniae ciuium Romanorum) în timp ce altele aveau numai drepturi ius
latii, adică se bucurau de un statut juridic intermediar între cel de cetăţean roman şi cel de
peregrin. Oraşele municipii aveau o importanţă mai mică decât coloniile.

Lecţia 2.
Evolutia instituţiilor de drept

Pasul 1. Organizarea financiar-administrativă a provinciei

După cucerirea romană în Dacia, dreptul autohton geto-dac a rămas în vigoare, pentru
a reglementa acele raporturi pe care romanii le mai îngăduiau să fie guvernate de dreptul
local. Aceste norme erau cuprinse în obiceiurile sau cutumele (consuetudo, mos maiorum)
geto-dace, tolerate de noii stăpânitori.
Altfel spus, alături de dreptul local nescris s-a introdus şi dreptul roman scris. Cutuma
locală putea fi aplicată în măsura în care nu venea în contradicţie cu principiile generale ale
dreptului roman. La început, cele două rânduieli juridice se aplicau în paralel, apoi, în cadrul
unui proces de întrepătrundere şi de influenţare reciprocă, a luat naştere un sistem de drept
nou, daco-roman, în cadrul căruia conceptele şi instituţiile juridice au dobândit noi funcţii şi
noi finalităţi. Cucerirea romană în Dacia a însemnat şi o nouă organizare a activităţilor
financiare, domeniu foarte important pentru statul roman care întreţinea o mare armată şi un
impresionant aparat funcţionăresc. Imediat după cucerire, împăratul Traian a ordonat să se
facă un recensământ general al provinciei în scopul stabilirii impozitelor. Erau exceptate de la
impozite câteva oraşe care se bucurau de ius italicum: Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa,
Napoca şi Dierna. Terenurile acestora erau socotite ca făcând parte din teritoriul roman şi, în
consecinţă, neimpozabile.
Impozitele erau de două feluri: directe şi indirecte. În prima categorie intrau
impozitele pe pământ (funciare) şi capitaţia (impozit personal) plătite de toţi locuitorii
provinciei, indiferent dacă erau sau nu cetăţeni. Negustorii plăteau un impozit special sub
numele de aurum negotiatiorium, introdus de împăratul Alexander Severus.
Sub aspectul cuantumului veniturilor ce ajungeau în visteria statului, foarte importante
erau impozitele indirecte. Acestea proveneau din impozite pe moşteniri, eliberări de sclavi,
taxe vamale. Din categoria veniturilor indirecte mai făceau parte monopolurile, minele de
25
sare, minele de fier. Minele de aur în schimb formau proprietatea împăratului; de exploatarea
lor se îngrijea un procurator aurariarum, ajutat de un corp întreg de slujbaşi: contabili
(tabulari), casieri (dispensatores), arhivari, supraveghetori, etc.
Pentru probleme financiare, fiecare din cele „trei Dacii” avea un procurator al ei.
Aceştia erau ajutaţi în îndeplinirea sarcinilor ce le reveneau de funcţionari inferiori, care erau
destul de numeroşi.

Pasul 2. Evolutia principalelor instituţii de drept roman în Dacia

Regimul persoanelor
Concepută destul de profesionist pentru acele vremuri, legislaţia romană s-a dovedit a
fi greoaie în formulări şi nu lipsită de ambiguităţi. Complexitatea realităţilor imperiului
justifică întrucâtva conţinutul prea încărcat al acesteia. În mare măsură, legile romane au fost
transpuse şi în Provincia Dacia.
În privinţa persoanelor, se ştie că locuitorii liberi (adică mai puţin sclavii) din Dacia
romană erau împărţiţi în trei categorii principale şi anume: cetăţeni, latini, peregrini. În
temeiul acelei împărţiri, regimul juridic al persoanelor era reglementat în mod diferit,
respectiv în funcţie de încadrarea acestora într-una din cele trei categorii, după cum urmează:
Cetăţeni erau socotite persoanele ce se bucurau de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii rezidenţi
din Roma sau Italia (adică de toate drepturile). Locuiau în majoritate la oraşe, care căpătaseră
dreptul de ius italicum (calitatea de sol roman). Aceşti cetăţeni aveau dreptul de proprietate
romană. În Dacia au existat câteva oraşe care se bucurau de ius italicum şi anume:
Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca şi Dierna.
Latinii reprezentau majoritatea populaţiei colonizate în Dacia, stabiliţi de regulă în
oraşe. Era cea de a doua categorie de locuitori ai Daciei cucerite de romani şi ocupau o poziţie
intermediară între cetăţeni şi peregrini (vezi mai jos). Aceştia beneficiau de dreptul latin,
aveau aceleaşi drepturi patrimoniale ca şi romanii (ius comerci). În schimb nu se bucurau de
ius connubii – dreptul de a se căsători în conformitate cu dispoziţiile legii romane – şi nu
aveau drepturi politice. În cadrul acestei categorii, ca şi cetăţenii de altfel, existau unele
deosebiri. Spre exemplu, nu toţi latinii coloniari aveau acelaşi statut juridic, deci nici aceleaşi
drepturi, mai ales politice.
Peregrinii constituiau marea masă a populaţiei libere din provincie (toţi locuitorii liberi
ai Daciei Romane, adică autohtoni şi străini stabiliţi în spaţiul dacic, dar care nu erau cetăţeni
sau latini. Situaţia lor era reglementată prin legea de organizare a provinciei (lex provinciae)
şi prin edictele guvernanţilor.
Existau două categorii de peregrini: peregrinii obişnuiţi şi peregrinii dediticii. Cei
dintâi erau străinii ale căror cetăţi n-au fost desfiinţate din punct de vedere politic, ei se
bucurau de ius gentium. Peregrinii dediticii erau acei ale căror cetăţi au fost, după cucerire,
desfiinţate din punct de vedere juridic şi administrativ. Aceasta mai ales în cazurile unei
rezistenţe înverşunate faţă de cuceritorii romani, capitulând în cele din urmă fără condiţii.
În anul 212 e.n. împăratul roman Caracalla a dat edictul imperial cu privire la
naturalizarea peregrinilor.
Reglementări de drept au introdus romanii şi în ceea ce privea alte două categorii de
cetăţeni şi anume: sclavii şi colonii. Deşi în societatea dacă nu a fost instituţionalizată sclavia,
ea s-a practicat totuşi, dar în mod sporadic. În documentele vremii şi în lucrări de specialitate
privitoare la Dacia Romană se fac referiri la cei ce aveau dreptul să aibă sclavi sau la
eliberarea acestora din urmă, precum şi la drepturile sau interdicţiile ce rezultau din căsătoria
dintre oamenii liberi şi sclavi, precizări privitoare la urmaşii acestora etc.

26
 Despre cealaltă categorie, colonii se ştie că „între oamenii liberi şi sclavi se găseau în
provincii, ca şi la Roma o categorie de locuitori care, deşi liberi în drept, se aflau de fapt
într-o situaţie asemănătoare cu sclavia. Colonatul, constatat documentar în diverse părţi ale
Imperiului Roman, nu putea lipsi în Dacia, unde, datorită începutului de declin al sistemului
sclavagist, proprietăţile mai mari urmau a fi lucrate pentru creşterea rentabilităţii lor… de
către aceştia care nu erau altceva decât ţăranii săraci din împrejurimile oraşelor. Rezumând,
trebuie reţinut faptul că, cetăţenii, latinii, peregrinii, sclavii sau alţii, reprezentau tot atâtea
categorii juridice în tabloul societăţii provinciale din Dacia.

Familia, ca instituţie de drept

În condiţiile create de cucerirea romană, familia dacică îşi va păstra caracterul ei
monogam şi de element determinant în viaţa economico-socială. Totodată au apărut elemente
noi impuse de regulile romane. Instituţia familiei la cetăţenii romani stabiliţi în Dacia urma
regulile dreptului roman. În acest caz nu puteau lipsi dispoziţiile specifice pentru cetăţenii
respectivi. Gaius, jurist roman, aminteşte de o controversă cu privire la faptul dacă legea
romană, Julia de fundo dotali se aplica sau nu şi romanilor din provincie.
Iată, spre exemplu, unele prevederi legale cu privire la întemeierea familiei în Dacia
Romană. În privinţa peregrinilor prevederile erau acelea că aceştia neavând ius cannubi, nu
puteau contracta între ei o căsătorie legală conform dreptului roman, ci numai „potrivit legii
lor naţionale (secundum leges moresque peregrinorum)” (Gaius, I, 92), iar dacă soţii erau
peregrini deditici, uniunea lor era reglementată de dreptul popoarelor (ius gentium). Dacă un
cetăţean roman se căsătorea cu o peregrină care primise ius cannubii, căsătoria lor era o
căsătorie romană, iar copiii ce rezultau din aceasta intrau în puterea şefului de familie (pater
familias) – (Gaius, I, 76). Ostaşii necetăţeni romani, odată cu eliberarea din armată, primeau
cetăţenia romană şi în acelaşi timp dreptul de a contracta o căsătorie romană legitimă (ius
cannubii) cu peregrinele sau cu latinele.
În cazul în care un cetăţean roman voia să se căsătorească cu o peregrină, care nu avea
ius cannubii, unirea lor nu avea valoarea unei căsătorii şi copilul urma soarta mamei adică
rămânea peregrin şi el, deşi tatăl era cetăţean roman. Deci, numai ius cannubi justifica o
căsătorie legală, caz în care copiii urmau situaţia juridică a tatălui.
În privinţa sclavilor din Dacia, asemănător lumii romane, ei nu puteau încheia o
căsătorie, deşi existau aceste căsătorii, ele aveau valoarea unui fapt oarecare, nu aceea a unei
căsătorii (matrimonium), cea mai mare parte a sclavilor din Dacia, atâţia câţi erau, trăiau în
astfel de uniuni tolerate de justiţia romană.
În ceea ce priveşte instituţiile dreptului familial (tutelă, curatelă, adopţie, etc)
cetăţenilor romani li se aplicau legile romane. Şi totuşi, existau unele particularităţi,
caracteristice dreptului roman provincial. Deci, exista un drept roman provincial, emanaţie a
autorităţilor provinciale, care în elaborarea normelor legislative locale trebuiau să aibă în
vedere specificul şi cutuma din provincia avută sub guvernare. Spre exemplu, în cazul tutelei
la peregrini se aplica dreptul local geto-dac (Gaius, I, 193). În ceea ce priveşte curatela, există
doar supoziţia că ar fi existat în Dacia Romană.
Adopţiunea şi îndeosebi adrogaţiunea erau, de asemenea, instituţii caracteristice
romane. Rolul pretorului la Roma era îndeplinit în provincii de către guvernatori care
reprezentau autoritatea statului roman, în plan local. Adopţiunea ca şi adrogaţiunea se
încheiau în faţa acestora (Gaius, I, 99-102 şi 105).

Regimul bunurilor
Legile romane ce acţionau în Provincia Dacia priveau şi proprietatea (mai ales
proprietatea), ca instituţie de bază în Imperiu. Aceste legi vizau în principal pe romanii

27
rezidenţi din Dacia. Exista şi o excepţie, anume aceea că ei (rezidenţii) nu puteau avea în
materie imobiliară o adevărată proprietate romană (dominium ex iure Quiritium), afară numai
dacă pământul coloniei respective nu primise, printr-o ficţiune calitatea de „sol roman” (ius
italicum), ca şi cum ar fi fost situat în Italia.
De precizat că asupra fondurilor provinciale, cetăţenii romani nu aveau decât o
„posesiune sau uzufruct”. Adevăratul proprietar al acestor fonduri era fie statul roman, dacă
era vorba de provincii senatoriale (provinciae senatus populi), fie împăratul, dacă provincia
era imperială (provinciae Caesaris, principis), cum era cazul Daciei.
Proprietarii îşi puteau menţine/apăra proprietatea ca urmare a edictelor obţinute de la
guvernatorul provinciei. În baza acestui drept de posesie, proprietarul putea dispune de fondul
respectiv până la a-l înstrăina. Succesiunile la cetăţenii romani din Dacia erau reglementate de
legea romană. În cazul că rolul în domeniul moştenirilor revenea pretorilor sau consulilor,
atunci acest rol îl aveau guvernatorii de provincii.
În cazul provinciilor se puteau face exproprieri mai uşor decât cele italice, în situaţia
de interes public. Legislaţia mai prevedea că pământurile nelucrate puteau fi ocupate de alte
persoane, ca de altfel şi terenurile părăsite de către proprietari. Am reţinut că dreptul la
proprietăţi (funciare) imobiliare îl aveau cetăţenii romani, cei ce se bucurau de cetăţenie
romană. S-a arătat mai sus că bunurile imobiliare în provincii aparţineau fie împăratului, fie
senatului/statului. Cum pământul trebuia muncit ca să dea roade, era lăsat proprietarului iniţial
sau (din disponibil) erau împroprietăriţi veteranii, ori era concesionat celor interesaţi.
Peregrinii nu puteau avea o astfel de proprietate decât dacă se bucurau de ius comercii. Cu
toate acestea, guvernatorii de provincii ocroteau proprietatea peregrinilor, pe care o
considerau un domenium ce ţinea de dreptul ginţilor.
Ca mijloc de dobândire a proprietăţii peregrinii foloseau ocupaţiunea (Gaius, D, 4i,
1,3pv) şi mai ales tradiţiunea (tradiţia). Aceasta din urmă instituţie de drept a ginţilor, putea
fi utilizată între peregrinii, ca şi în raporturile dintre aceştia şi cetăţenii romani, fie pentru
mobile, fie pentru imobile. Potrivit legislaţiei romane se foloseau: prescripţia, servituţiile,
succesiunea, etc. Important este, însă, faptul că peregrinii din Dacia aveau şi o proprietate
reglementată de vechiul lor drept, adică de dreptul geto-dac. Acest fapt se întâmpla numai în
măsura în care dispoziţiile acestui drept fuseseră recunoscute de Roma, fapt ce s-a petrecut în
realitate.

Obligaţii şi contracte
În privinţa obligaţiilor între părţi, problema aplicării dreptului roman în Dacia este
bine ilustrată de mărturii documentare, deosebit de convingătoare pentru istoria dreptului.
Avem în vedere în primul rând tăbliţele cerate, descoperite la Roşia Montană şi care provin
din anul 167 e.n.. Dată fiind importanţa acestora, precum şi raritatea lor vom da câteva detalii.
Tăbliţele la care ne referim sunt alcătuite fiecare din câte trei mici scândurele din lemn de
brad, legate între ele. Faţa primei tăbliţe şi dosul celei de a treia nu sunt scrise. Celelalte trei
feţe sunt acoperite cu un strat de ceară pe care este scris prin incizie. Au fost descoperite 25 de
asemenea tăbliţe, dintre care la 14 s-a păstrat textul inteligibil.
Ce conţin aceste tăbliţe de sunt atât de importante?!
 referiri la un cortegiu funerar
 registru privind veniturile unei societăţi şi cheltuielile acesteia, făcute cu ocazia unui
banchet
 contracte de vânzare-cumpărare;
Redăm conţinutul unora dintre acestea: un copil sclav (fetiţă de 6 ani) era cumpărat
pentru 205 denari. Drept garanţie se prevedea faptul că în cazul unei eventuale evicţiuni şi
vicii ascunse, vânzătorul se obligă, printr-o stipulaţie, faţă de cumpărător, că-i va restitui
28
preţul dublu. Într-un alt caz, un tânăr sclav era cumpărat pentru suma de 600 de denari.
Vânzătorul declara sclavul lipsit de vicii ascunse. Pentru aceasta şi pentru o eventuală
evicţiune, el promitea, printr-o stipulaţie (fide promissio) o sumă îndoită (dublă) faţă de
paguba ce putea fi pricinuită. Drept chezăşie privind respectarea obligaţiilor vânzătorului (id
fide sua esse iussit), intervenea (drept garant) Vibius Longus. În cazul vânzării unei jumătăţi
de casă, se folosea mancipaţiunea. Vânzarea se făcea pentru 300 de denari. Drept garanţie
pentru cazul de evicţiune, vânzătorul se obliga să plătească despăgubiri cumpărătorului o
sumă echivalentă cu paguba pricinuită (tantam pecuniam). Deci, pe de o parte se folosea
despăgubirea în cazurile unor eventuale neconcordanţe în privinţa stipulărilor din contract, iar
în alte cazuri acesta (contractul) era întărit de prezenţa unei persoane garante.
Contractele erau încheiate fie între romani, fie între peregrini, iar vânzările erau
însoţite de mancipaţiune, folosindu-se adesea cel puţin cinci martori. Deşi astfel de acte, de
transferare a proprietăţii, nu erau valabile decât pentru cetăţenii romani, peregrinii, din nevoia
de imitare, foloseau şi ei asemenea acte şi formulări.
Din punct de vedere juridic tripticile la care ne-am referit serveau ca acte probatorii ale
contractelor intervenite între părţi (instrumenta), având valoarea unor probationes. În tăbliţele
respective mai apar contracte de locaţiune, persoane care-şi închiriază munca lor pentru o
sumă oarecare (ceea ce se poate numi astăzi contract de muncă). Se prevede faptul că dacă cel
ce se angaja nu ar fi putut să îşi îndeplinească lucrul, se angaja să plătească despăgubiri. La fel
şi angajatorul se obliga să plătească lucrătorului 5 serteţi pentru fiecare zi întârziere a
retribuţiei. Din conţinutul contractelor rezultă, în cazul de mai sus, că lucrătorul trebuie să
presteze o muncă sănătoasă şi să fie priceput în meserie. (Gaius, D, 9, 2, 8,1)
Asemenea contracte se încheiau nu numai în cazurile când părţile erau persoane, ci şi
în acelea în care era vorba de societăţi. Spre exemplu, un astfel de contract era încheiat în
cazul unei societăţi (societas danistraia) menită să ofere celor interesaţi împrumuturi cu
dobândă. Doi cămătari care au pus în comun un capital pe care apoi l-au exploatat luând
dobândă. Interesant de relevat este faptul că susmenţionatul contract, ca orice contract
consensual, obliga prin însuşi consimţământul părţilor la îndeplinirea clauzelor prevăzute şi în
consecinţă nu mai era nevoie de o stipulaţie specială.
Una din tăbliţe conţinea un contract de depozit. Peregrinul Lupus al lui Careus, declară
că a primit în depozit de la Iulius al lui Alexander, de asemenea peregrin, suma de 50 de
denari. Aici este vorba de un fel de depozit de bancă deoarece cămătarul depozitar, jucând
rolul unui bancher, putea folosi banii în alte scopuri, fiind însă obligat să-i restituie la cererea
deponentului.
Prezintă interes şi faptul că tăbliţele cerate sunt scrise în alfabetul latin cu litere cursive
şi redactate în latina vulgară. Întocmirea lor este făcută potrivit practicilor încetăţenite în
lumea romană.
În privinţa conţinutului juridic al acestora, se dovedeşte faptul că dreptul roman clasic
nu se aplica în Dacia, aşa cum nu se aplica nici în alte provincii, în toată puritatea lui, ci într-o
formă uneori simplificată, însă spiritul de promovare a romanitaţii era nelipsit în provincii.
Cât priveşte alte instituţii din domeniul obligaţiilor, câteva texte amintesc de reguli de
drept al ginţilor, aplicabile în egală măsură romanilor şi peregrinilor daci. Dintre acestea sunt
amintite în lucrări de specialitate, cele referitoare la îmbogăţirea fără cauză (Marcian, D, 25,
2, 25), stingerea obligaţiilor prin acceptilatio (Ulpian, D, 46, 48, 4), convenţia de precar şi
aceea de împrumut (Gaius, III, 132) .
Dar nu numai tripticele constituie dovezi juridice în Dacia Romană, ci şi unele
inscripţii funerare, cum este epitaful de la Sucidava, socotite de specialişti adevărate
documente de drept testamentar.

29
 Dreptul penal şi procesual
Şi în acest domeniu regulile generale privind folosirea legislaţiei romane erau aceleaşi;
dreptul roman avea prioritate în aplicarea lui, nu însă în toate cazurile. Au existat şi situaţii
particulare, în raport de specificul provinciei.
În cazurile de delicte, se întâlnesc în Provincia Dacia, ca şi în alte provincii, reguli
comune, aplicabile romanilor şi peregrinilor în aceeaşi măsură. Legea romană Aquila, emisă
încă în secolul al III-lea î.e.n., cuprindea stipulaţiuni despre furt şi despre damnum inuria
datum (Gaius, IV, 37). Adică în procesele dintre romani şi peregrini era pusă în aplicare
ficţiunea calităţii de cetăţean roman, acordată ad-hoc peregrinilor.
Procedura de judecată era aceeaşi în toate provinciile romane, deci şi în Dacia.
Cetăţenii romani se adresau instanţelor potrivit procedurii formulate. Guvernatorul sau
reprezentantul său (legatus) trimitea părţile, după ce le dădea formula, la un judecător, care
statua in indicio. Guvernatorul putea judeca şi personal pricinile, fără a le mai trimite la
judecător (procedura extra ordinem). În caz de pedeapsă capitală cetăţenii puteau face apel la
Roma.
Peregrinii erau judecaţi tot de guvernatorul provinciei sau de reprezentantul său.
Acesta putea rezolva pricina singur sau dădea numai formule de judecată, trimiţând pricina
spre soluţionare unui judecător unic (iudex unus) sau unor judecători multiplii (recuperatores).
În litigiile dintre un cetăţean roman şi un peregrin, acesta din urmă era socotit, pentru
durata procesului, ca şi cum ar fost cetăţean roman (ac si cuius Romanus esset).

Pasul 3. Instituţii de drept şi organizarea politică între Dunăre şi Mare

Istoriografia românească abordează de regulă în capitole separate, nu unitare,

problema evoluţiei spaţiului dintre Dunăre şi Marea Neagră (Dobrogea), deoarece în această
parte a fostei Dacii şi Provincia Daco-Romană multe evenimente s-au derulat altfel decât în
restul teritoriului rămas în afara cuceririi romane. Istoria dreptului nu putea face excepţie de la
aceasta.
Se ştie prea bine că spaţiul dacic de la ţărmul Pontului Euxin, care se întindea de la
Olbia (vărsarea Bugului în Marea Neagră) până la Apollonia (sud de Callatis-Mangalia) pe
teritoriul Bulgariei de astăzi a constituit poarta de comunicare a dacilor cu lumea orientală,
greacă şi chiar romană. Prin Dobrogea au pătruns sciţii, aici au ajuns armatele persane în anul
514 î.e.n.; tot în acest spaţiu s-au aşezat coloniştii greci şi mai apoi romanii, care mai întâi au
pătruns în Dobrogea (ocupând-o în prima jumătate a sec. I e.n.) apoi au cucerit Dacia sud-
vestică. Pe la mijlocul sec. I e.n. Dobrogea a fost anexată provinciei romane Moesia.
Sub ocrotirea uniunii oraşelor pontice spaţiul dacic dintre Dunăre şi Marea Neagră
avea să urmeze o cale proprie în multe privinţe. Acelaşi spaţiu nu s-a putut sustrage însă
stăpânirii şi influenţei romane. Spaţiul dobrogean a cunoscut stăpânirea romană o vreme mai
îndelungată decât celelalte provincii. Administraţia romană s-a menţinut aici şi după
retragerea aureliană (271), devenind componentă a Imperiului Roman de răsărit (Bizanţ).
În ceea ce priveşte clasele sociale, acestea erau bine conturate în avută, clasă
conducătoare, şi restul populaţiei împestriţată din punct de vedere economic, social, dar şi
etnic. Sunt remarcaţi proprietarii funciari de origine greacă şi romană. Inscripţiile amintesc de
proprietarii funciari care în acelaşi timp erau şi membrii ai Consiliului orăşenesc (buleutae),
arhonţi etc. Pătura mijlocie din oraşele pontice era alcătuită din mici negustori, mici
meşteşugari, mici proprietari funciari, etc.

30
 Clasa de jos o forma populaţia săracă „mulţimea, sclavii” care, datorită ascensiunii
cetăţilor pontice în timpul stăpânirii romane, era destul de numeroasă precum şi ţăranii geto-
daci din teritoriile ce aparţineau acestor oraşe.
Spre deosebire de Provincia romană Dacia, oraşele pontice şi-au păstrat instituţiile lor
tradiţionale: „Senatul municipal” şi „Adunările populare”. Interesele statului roman erau
apărate de un dregător (numit, nu ales) care se chema curator civitatis. Misiunea acestuia era
de a supraveghea din punct de vedere administrativ şi politic, oraşele de pe ţărm precum şi
teritoriile ce aparţineau de el.
Între instituţiile menţionate era şi Adunarea poporului împărţită pe triburi. La Tomis
spre pildă, existau patru triburi specifice ioniene şi un trib al cetăţenilor romani rezidenţi în
cetate, fapt asemănător şi pentru Callatis. Un rol important îl avea de asemenea, Colegiul
bătrânilor, întâlnit la Histria, în a cărei componenţă intrau foşti (sau în funcţiune) membrii ai
Senatului orăşenesc, magistraţi, preoţi, etc. După cucerirea romană ponderea va reveni
coloniştilor romani. De asemenea, în viaţa socială a cetăţilor pontico-dacice un rol important
îl jucau colegiile profesionale, religioase. Membrii acestor colegii erau deopotrivă oameni
liberi şi dezrobiţi.
Despre instituţiile juridice din spaţiul dacic dintre Dunăre şi Marea Neagră, se
apreciază că „probabil au continuat să se aplice cu unele schimbări impuse de cucerirea
romană normele de drept din epoca independenţei lor”. În structura dreptului de proprietate
funciară un rol important în această zonă l-a avut organizarea şi diviziunea terenurilor.
După cum s-a arătat la începutul acestui capitol, ocupaţia romană în Dacia nu a fost
totală ci parţială. O mare întindere a teritoriului fostului stat dac condus de Decebal a rămas în
afara administraţiei romane, respectiv teritoriile din nord (Maramureşul), precum şi teritoriul
de la est şi sud de Carpaţi. În acest spaţiu au continuat să vieţuiască dacii liberi, nesupuşi
ocupaţiei romane. În spaţiul amintit, vechile uniuni de triburi ale carpo-dacilor şi-au păstrat
organizarea, cunoscând doar o anumită influenţă romană, fie direct prin castrele de la Bâtca
Doamnei şi Barboşi (Galaţi), fie indirect prin elementele de transhumanţă din Dacia Romană,
prin intermediul misionarilor creştini, a comercianţilor, etc.
Privitor la elementele de drept, se deduce că a continuat să acţioneze legea dacă. Legea
romană nu a „pătruns” în această zonă, nici organizarea administrativă pe care au introdus
romanii în Dacia. Aflaţi între romani şi barbari (în răsărit), dacii liberi şi-au însuşit şi ei limba
latină, chiar dacă în măsură mai mică, dar s-au înscris prin aceasta în procesul general şi
ireversibil de romanizare.
În condiţiile retragerii romane din spaţiul dacic, dacii liberi vor contribui substanţial la
refacerea unităţii dacilor sub auspiciile procesului de romanizare, care va continua şi după
anul 275, până la desăvârşirea lui în secolul al VI-lea. Istoriografia va „boteza”, nu greşit,
acest popor reîntregit cu apelativul de daco-roman, pentru ca după încheierea procesului de
romanizare străinii să-l numească vlah, după care român.

Lecţia 3.
Consecinţele retragerii romane de la Nordul Dunării

Pasul 1. Retragerea romană. Urmările politico-sociale şi juridice

Părăsirea Daciei de către romani în anii 271-275 e.n. a constituit şi mai constituie o
preocupare constantă pentru istorici, momentul dovedindu-se de un interes aparte pentru
istoriografia românească şi cea generală. Retragerea romană s-a petrecut destul de repede şi
31
într-un moment când raporturile dominator - dominaţi treceau printr-o perioadă liniştită, iar
aproprierea dintre cele două părţi căpătase o direcţie nouă în procesul de romanizare.
Grav a fost însă faptul că această retragere a avut loc în condiţiile unei puternice
ameninţări din partea populaţiilor migratoare-barbare, care s-au năpustit asupra Daciei, lipsită
de apărarea romană. De aici şi o puternică descumpănire în societatea dacică, căreia îi vor
trebui multe veacuri până la refacerea unor noi forme statale. Acestea pe de o parte. Pe de altă
parte, retragerii administraţiei şi a armatelor romane i-a urmat o refacere imediată a unităţii
dacilor, aflaţi într-un puternic proces de romanizare. Odată cu părăsirea Daciei de către
romani s-a spulberat diviziunea impusă de către cucerirea imperială. Dacia s-a refăcut aşadar
teritorial, demografic şi spiritual, economic etc., aşa cum fusese la începutul domniei lui
Decebal. Războiul cu romanii nu a secătuit teritoriul dacic de populaţia autohtonă, cum susţin,
cu rea intenţie, unii pseudoistorici, încercând astfel să acrediteze ideea vidului demografic,
privind continuitatea românilor în acest spaţiu.
Adevărul, confirmat de numeroase mărturii scrise şi arheologice, susţinut de logică,
este acela că în pofida pierderilor mari de oameni, în Dacia cucerită de romani a continuat să
vieţuiască şi să muncească o populaţie dacă numeroasă, acceptând procesul de romanizare şi
de schimbare a destinului istoric.
După retragerea autorităţilor romane din teritoriul fostei Provincii Dacia, s-a
înregistrat un fenomen de ruralizare a vieţii sociale, ca efect al încetării existenţei puterii
administrative centrale şi locale, precum şi ca urmare decăderii oraşelor. Astfel, în fosta Dacie
a lui Decebal au apărut o multitudine de obşti teritoriale, lipsite însă de clasa dominantă
conducătoare şi fără structuri administrative centralizate sau locale.

Pasul 2. Generalizarea obştilor săteşti în spaţiul fostei provincii Dacia romană

Vreme de câteva secole obştea sătească va constitui fundamentul existenţei populaţiei

daco-romane în spaţiul fostei Dacii. Ea (obştea) va face şi va promova legea în acest răstimp
în spaţiul amintit. Chiar dacă migraţiile au afectat (mai puternic la început) procesul de
organizare socială a autohtonilor, ele nu au putut opri acest proces. Comunităţile locale, cu
timpul, s-au consolidat, astfel încât obştea teritorială (sătească) a căpătat adevărate
competenţe economico-sociale şi administrative.
Cercetarea istorică şi sociologică a reuşit să pătrundă tainele obştii româneşti şi să dea
un răspuns coerent. Obştile au avut o existenţă îndelungată. Mai întâi a fost obştea gentilică,
structurată pe rudenie de sânge. Apoi a urmat obştea teritorială bazată pe stăpânirea în comun
a pământului. Obştea teritorială a existat şi în societatea dacică sub forma aşezărilor rurale cu
denumirea de dava. Acestea au devenit fossattum în timpul stăpânirii romane în Dacia, termen
păstrat în limba română cu denumirea binecunoscută de sat. Despre obşte, din perspectiva
istoriei, a scris istoricul P.P. Panaitescu („Obştea ţărănească din Ţara Românească şi
Moldova” ––1964). Însă, cea mai complexă cercetare asupra obştei, îmbinând tehnicile
sociologice de teren şi documentarea de arhivă cu metoda arheologiei sociale a întreprins-o
Henri H. Stahl (Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, 3 vol., 1958-1965 ).
Obştea, ca formă de organizare teritorială nu trebuie înţeleasă ca fiind oponentă
organizaţiei de stat, dimpotrivă ea a dovedit disponibilităţi de încadrare în forme statale, aşa
cum a fost în cazul Daciei centralizate sau în situaţia provinciei Dacia Romană, iar mai târziu
în statul feudal. Comparând obştea teritorială cu statul, se constată că există o trăsătură
comună, şi anume aceea că ambele sunt constituite pe temeiul unor grupări teritoriale, nu de
rudenie.

32
 Totodată obştile se deosebesc esenţial de stat prin aceea că numai statul dispune de o
forţă publică instituţionalizată (cu organisme de constrângere etc), ce se situează deasupra
societăţii, în timp ce obştea este lipsită de astfel de instituţii. Ea păstrează forme arhaice de
conducere, realizate prin participarea tuturor membrilor săi. Obştea teritorială constituie, prin
această prismă, primul pas spre organizarea de stat, prin prezenţa criteriului teritorial, ca
temelie de constituire, fapt pentru care obştea devine prima grupare socială a oamenilor liberi,
nelegaţi prin legături de sânge.
Lumea obştilor străromâneşti constituie o enigmă care continuă să uimească pe
cercetători. Întrebarea ce se pune adesea este cum de s-a putut ca în condiţiile absenţei statului
şi a armatei, expus turbulentelor şi devastatoarelor migraţii barbare, pe o durată de câteva
secole, să se plămădească românismul ca expresie a continuităţii?! Răspunsul l-a dat tăria
acestor obşti. Puterea lor a constat în spiritul de solidaritate intra şi inter colectivitate, precum
şi în mulţimea lor pe întinsul fostei Dacii. Obştile s-au menţinut în spiritul tradiţiilor
pământene, au preluat creştinismul şi au menţinut procesul de romanizare, evoluând către
formaţiuni prestatal feudale.
A fost practic o reluare a vieţii de la început, pe o structură dacică puternic
înrădăcinată în conştiinţa acelor oameni care nu s-au lăsat desprinşi de pe pământul
străbunilor; nu l-au abandonat, n-au renunţat la limba şi credinţa lor, dobândite între timp.
Înfruntând vitregii greu de imaginat dacoromanii (străromânii) au găsit formule de
supravieţuire şi continuitate în condiţii de disoluţie etno - culturală provocate de migraţii. În
această privinţă subscriem la opiniile potrivit cărora dispariţia relaţiilor de producţie tipice
societăţii dacice şi celei romane (sclavagiste) pe teritoriul vechii Dacii, în urma retragerii
autorităţilor romane, nu a condus la instituirea unui mod de producţie superior, feudal, dar
nici la o întoarcere spre comuna primitivă, deşi migraţiile barbare puteau determina aceasta.
Saltul calitativ realizat încă din ultima perioadă a statului dac definitivat de stăpânirea
romană, şi anume generalizarea organizării teritoriale a comunităţilor vicinale nu a putut fi
lichidat de noii cuceritori.
Aşadar, înfruntând vitregiile provocate de migraţiile barbare, obştea strămoşească s-a
păstrat şi s-a dezvoltat, evoluând către închegarea unor noi forme de convieţuire socială,
economică şi politică. Existenţa satelor obşte este atestată arheologic şi prin scrieri
contemporane, în întreg spaţiul vechii Dacii.
Datele de care dispune cercetarea la ora actuală pun în evidenţă şi faptul că în pofida
opreliştilor cauzate de migratori, populaţia autohtonă a sporit, ceea ce a condus şi la o creştere
a numărului aşezărilor, precum şi la extinderea teritorială a acestora.
Creşterea demografică, oglindită în extinderea teritorială a obştilor existente, precum
şi apariţia de obşti noi s-a reflectat în apropierea dintre acestea, dând naştere la formaţiuni mai
mari, mai cuprinzătoare. În cadrul acestui proces, unele obşti şi-au pierdut identitatea în noile
comunităţi, numite uniuni de obşte, cu o capacitate economică mai mare şi cu o eficienţă
sporită în apărarea fiinţei lor faţă de pustiitoarele migraţii care nu conteneau.
Uniunile de obşti, unele mai puternice, altele mai firave, vor constitui temelia a ceea
ce s-au numit ţări, apoi cnezate şi voievodate, formaţiuni mult mai cuprinzătoare şi mai clar
exprimate în plan politic, administrativ şi militar.
Încadrarea obştilor săteşti în formaţiuni politice mai largi nu a modificat structura
internă tradiţională a fiecăreia dintre ele. Obştea teritorială a rămas celula de bază a
organizării administrative rurale, adică satul cu particularităţile şi meritele lui în susţinerea
formaţiunilor mai mari din care vor face parte.

33
 Lecţia 4.
Apariţia şi dezvoltarea obştilor teritoriale

Pasul 1. Organizarea şi conducerea obştilor

Obştea sătească a fost singura formă de organizare social-economică a populaţiei

daco-romane în acest răstimp, de la părăsirea Daciei de către romani, până la integrarea în
structurile statale feudale. Obştea nu şi-a încetat existenţa nici în timpul stăpânirii romane şi
nu a putut fi distrusă nici de marile migraţii.
Formă tradiţională dacică, apoi daco-romană de organizare social-economică, obştea
sătească a supravieţuit şi s-a dezvoltat corespunzător, în secolele ce au urmat, pe tot teritoriul
fostei Dacii, constituind una din liniile de forţă ale unităţii românilor, un adevărat bastion
etnic, social-economic, juridic şi religios al populaţiei autohtone în lupta pentru dăinuire pe
pământul strămoşesc.
Deşi lipsită de conducere administrativ-politică centrală sau zonală, obştea
strămoşească a cunoscut totuşi organizarea, o organizare sui generis ce particularizează în
comparaţie cu perioada dacică sau cea feudală de mai târziu, precum şi faţă de alte obşti.
Locul primordial l-a avut criteriul teritorial susţinut de cel economic. La temelia
trăiniciei obştii a stat întotdeauna solidaritatea de interese, nevoia de apărare şi supravieţuire.
În virtutea celor de mai sus, membri ai obştii erau numai cei ce stăpâneau prin voinţa întregii
comunităţi o parte din teritoriul comun. În obştea teritorială, vicinală sau sătească, teritoriul
avea atât funcţie economică, precum şi semnificaţie socială de determinare a apartenenţei la
obşte.
Din punct de vedere politic, obştea teritorială reprezenta o democraţie care folosea
principiul colectiv şi se autoadministra. Obştea îşi alegea singură organele de conducere prin
consimţământ general şi pe care membrii comunităţii le respectau, supunându-se de bună voie
dispoziţiilor acestora.
Asemenea organisme de conducere erau:
a) Adunarea Megieşilor, membrii stăpânitori de-a valma;
b) Oamenii Buni şi Bătrâni, aleşi dintre megieşi, şi care aveau împuterniciri judiciare;
“Ceata de bătrâni - arăta Romulus Vulcănescu - era dătătoare şi păstrătoare de datini,
cutume şi tradiţii juridice. Ea constituia organul suprem de reglementare obişnuielnică a
obştei şi totodată de judecată fără apel...”
c) Juzii, şefi militari ai satului (obştii); un fel de strajă permanentă. Şi aceştia aveau
împuterniciri judiciare.
În cadrul obştii exista prin tradiţie un spirit conlucrativ de apărare şi muncă în comun.
Obştea sătească a cunoscut şi relaţii intercomunitare publice. Acestea se stabileau pentru
nevoi de apărare sau lucrări comune, punându-se sub o comandă unică satele din aceeaşi vale
sau regiune. De aici şi până la confederaţiile (uniunile) de obşti, cu aspect de nucleu statal, nu
a fost decât un pas.
Viaţa economică a obştii
În cadrul procesului de teritorializare a obştilor, un rol important l-a avut economicul,
evoluţia „tehnicilor agricole” şi pastorale – cum se demonstrează în lucrări de specialitate
(H.H. Stahl şi P.P. Panaitescu).
Obştea a fost în primul rând o comunitate de muncă, într-un teritoriu dat, constituită
într-un prim stadiu pe baza legăturilor de rudenie. Destrămarea relaţiilor gentilice (familiale) a
dus la slăbirea legăturilor de rudenie, locul acestora luându-l criteriile teritorial şi economic.

34
În acest fel, în cadrul obştii teritoriale, vicinală sau sătească principiul teritorial va căpăta şi o
funcţie economică.
Principalele îndeletniciri ale obştilor au rămas aceleaşi, ca şi în vremea geto-dacilor:
agricultura, păstoritul, creşterea animalelor, meşteşugurile etc. În privinţa muncii agricole se
poate afirma că era bine organizată, pe bază de normative speciale cum erau: repartiţia
câmpurilor de cultură pentru membrii obştii; folosirea asolamentului pe culturi şi câmpuri;
stabilirea momentelor privind declanşarea campaniilor de arat-semănat şi recoltat; fixarea
rezervelor agricole pentru sămânţă, schimburi comerciale, dări etc.
În paralel cu agricultura se desfăşura o substanţială activitate în domeniul creşterii
vitelor (bovine, cabaline, porcine), precum şi a păstoritului. Existau şi aici norme, bine
delimitate şi respectate ca atare, legate mai ales de păstorit: pornirea turmelor, împărţirea
produselor în cazul turmelor comune; stabilirea locurilor şi perioada de păşunat etc.
Alte activităţi, comune sau individuale, la fel de importante, care intrau, de asemenea,
în răspunderea şi atribuţiile obştii erau: mineritul, vânătoarea, pescuitul, executarea căilor de
acces (drumuri), defrişări de păduri, amenajări hidrotehnice sau construcţia de aşezăminte
publice (de rugăciune).
O atât de complexă activitate presupunea, desigur, şi existenţa unor oameni pricepuţi
în organizare. Ei au existat, fără dubii. În primul rând erau cei din conducerea obştii, însă s-au
afirmat şi alte persoane cu calităţi (întreprinzători, cu iniţiativă) care cu timpul s-au detaşat
faţă de masa membrilor obştii. Trebuie subliniat faptul că aceştia au avut o contribuţie
însemnată la dinamizarea vieţii economice şi la propăşirea obştii în general. Aşa s-au conturat
treptat diferenţele economice în societatea de obşte a străromânilor. La începutul perioadei,
aceste diferenţieri mai curând nu se semnalau, sau dacă existau ele erau foarte slabe. Abia în
secolul al VIII-lea vor apare primele manifestări clare de inegalitate economică şi socială.
În concluzie la această problemă se poate susţine că: principiul economic fundamental
în cadrul obştii a fost proprietatea comună asupra tuturor pământurilor şi asigurarea accesului
fiecărui membru la cele trei mari zone economice şi agricole, anume:
a) terenurile arabile;
b) vatra satului;
c) păşunile, pădurile, apele.

Pasul 2. Instituţii şi norme de drept în cadrul obştii

Proprietatea
Principala avuţie a obştii era pământul pe care locuia şi îl lucra, păşunile, pădurile,
apele, tot ce intra sub incidenţa teritorială a obştii. Proprietatea era comună; o stăpânire în
devălmăşie care nu era suma proprietăţilor individuale ci un întreg asupra căruia aveau
drepturi egale toţi membrii colectivităţii, cu excepţia bunurilor personale. De precizat faptul
că doar pământul era în proprietate comună, roadele acestuia reveneau fiecărei familii potrivit
lotului ce i se atribuia la începutul fiecărui an agricol.
În cadrul proprietăţii devălmaşe, membrii obştii, individual sau în grup, nu aveau voie
să înstrăineze părţi din moşie. Proprietatea obştească era sacră, intangibilă. Turmele de oi,
vite, cai etc., erau socotite, de asemenea, bunuri comune (devălmaşe). În această categorie
intrau bunurile din subsol (diferite minereuri), morile, precum şi alte instalaţii. În aceste
condiţii se pare că a luat naştere dreptul la preemţiune, cunoscut prin durabilitatea lui.
Înstrăinarea de bunuri imobile privea pe cei ce nu făceau parte din clanul respectiv. Dacă
cineva renunţa la drepturile lui asupra lotului de pământ se impunea consultarea mai întâi a

35
rudelor doritoare de a cumpăra, iar în cazul că nu se găsea cineva dintre rude, urmau vecinii,
obştea. Ideea era aceea de a nu înstrăina părţi ale comunităţii.

Stăpânirea personală
Dacă pământul era în devălmăşie, existau şi bunuri ale familiei, cum erau casa şi
curtea, unelte şi alte bunuri personale, care vor sta la temelia viitoarelor proprietăţi feudale.
Casa a fost prima desprindere de obşte. Fără îndoială că şi uneltele personale aveau acelaşi
statut, legiferat de către comunitatea de obşte. Semnul trecerii gospodăriei în stăpânire
personală l-a constituit gardul (I.I. Rusu) cu care a fost izolată de proprietatea comună a
obştii. Modul de îngrădire a casei şi a curţii este constatat începând cu secolul al IV-lea e.n.
Un proces asemănător s-a petrecut cu câmpul, ajungându-se la delimitări de loturi numite sorţ.
Probabil pentru încurajarea unei mai bune organizări a muncii şi pentru randament mai mare,
conducerile obştilor au stimulat loturile familiale sau personale. Se ivea astfel o valoare nouă
în domeniul proprietăţii şi o normă legislativă proprie viitoarelor forme de proprietate feudală.
Lărgindu-se treptat, proprietatea va deveni una dintre instituţiile fundamentale ale
dreptului feudal şi burghez de mai târziu.

Regimul persoanelor
Fapt enunţat deja la alte capitole, regimul fundamental al obştii era egalitatea dintre
membrii acesteia. Egalitatea era determinată de caracterul de devălmăşie asupra pământului şi
de participarea tuturor la munca de producere a bunurilor, în condiţiile absenţei elementului
economic dominant, care să nu muncească dar să aibă mai mult decât cei ce lucrau.
Prin dispariţia stăpânirii romane de tip sclavagist, şi când încă nu apăruseră deosebirile
de avere, oamenii erau toţi egali. Calităţile personale de inteligenţă, vitejie, bună comportare –
aşa cum erau de exemplu, oamenii buni şi bătrâni, puteau să evidenţieze pe unii membrii din
cadrul comunităţii săteşti, dar nu săi suprapună celorlalţi. Prin sarcinile obşteşti pe care le
îndeplineau, aceştia aduceau foloase întregii obşti.

Familia
În perioada la care ne referim (sec. IV-IX) familia mică devine celula de bază a
societăţii. Familia avea atribuţii economice, paternale, biologice, educative, sociale etc. Exista
o solidaritate familială rezultată din aceste atribuţii şi răspunderi. Exista îndatorirea de
întreţinere reciprocă între soţi şi între părinţi şi copii. Asemenea principii tradiţionale la daci
vor fi întărite de religia creştină, răspândită în lumea daco-romană încă din secolul al III-lea
e.n.
Căsătoria se încheia prin liber consimţământ al soţilor, iar după răspândirea
creştinismului şi prin binecuvântarea religioasă. Divorţul era admis la cererea oricăruia dintre
soţi pe baza aceloraşi principii de egalitate, în ceea ce privea motivele invocate. De asemenea,
succesiunea: descendenţii aveau drepturi egale la moştenirea părinţilor. Dreptul de moştenire
era recunoscut şi soţului supravieţuitor.

Norme de drept civil

De necrezut că într-o lume atât de zbuciumată, expusă la permanente retrageri din
calea năvălitorilor şi revenirea la vetrele iniţiale, o lume în care orice lucru se realiza
anevoios, s-a găsit forţa necesară menţinerii şi promovării vieţii specifice, a normelor morale
şi de drept, condiţie fără de care nu se poate vorbi de societate organizată sau civilizaţie.
Ştiinţa istoriei evidenţiază faptul că obştea sătească străromânească, în tainica ei
evoluţie a răspuns multor cerinţe ale momentului, reuşind să se încadreze în normele fireşti de
ascensiune ale unui popor. A creat şi acumulat valori noi, reuşind chiar să asimileze

36
numeroase grupuri de populaţie străine, risipite în acest spaţiu de tăvălugul migraţiilor,
populaţii cu care autohtonii adesea au conlucrat sau pe care le-au înfruntat. Asimilarea de
populaţii migratoare explică diferenţa istorică dintre autohtoni (mai evoluaţi) şi năvălitori,
aflaţi într-un stadiu mult înapoiat. În astfel de condiţii, foarte succint prezentate, daco-
romanii, mai exact străromânii, au menţinut legea pământului, adică norme şi instituţii de
drept.
Obiceiul pământului nu este o creaţie a unui moment oarecare din trecut, ci este
produsul unui îndelungat proces istoric care, în linii mari, coincide cu însuşi drumul urmat de
poporul ce l-a aplicat. Într-o formă iniţială, acest sistem normativ a corespuns societăţii fără
clase, iar după înglobarea comunităţilor săteşti în organisme politice de tip statal - mai întâi de
tip sclavagist, apoi feudal - ele au căpătat caracter de formaţiune juridică, în cadrul unui
proces dialectic specific, prin care dreptul clasei dominante, impus maselor populare ca drept
pozitiv, a continuat să fie aplicat de acestea şi după dispariţia acestor clase, a modului de
producţie şi a sistemului de drept respectiv, transformându-se din drept pozitiv în obicei
juridic.
Dreptul civil s-a manifestat sub diferite forme de exprimare juridică. În primul rând, ca
persoane libere şi egale, membrii obştii puteau încheia diverse tranzacţii sub formă de
contracte. Vânzarea era contractul cel mai răspândit, cu efect translativ de proprietate prin
simplul consimţământ al părţilor. Numeroase tezaure monetare scoase la iveală de arheologi
pentru epoca respectivă, precum şi exemplarele de balanţe pentru cântărirea obiectelor de
vânzare, fac dovada unui comerţ intens şi implicarea persoanei în afaceri, care atrăgea după
sine responsabilităţi şi respectarea de norme comerciale, juridice de piaţă.
Contractele verbale erau precumpănitoare, iar cuvântul dat lega părţile, ca şi datul
mâinii, ambele procedee având sensuri magice. Jurământul era folosit şi în înţelegerile
particulare şi în cele cu alte popoare (de stat).

Răspunderea penală şi procedura de judecată

În condiţiile din acele vremuri este aproape surprinzător faptul că au existat norme de
drept care au funcţionat cu eficienţă. Cu certitudine, la menţinerea şi impunerea normelor
juridice în societate a contribuit biserica, precum şi spiritul foarte puternic de comuniune.
Exista o supunere totală (cel puţin la început) faţă de voinţa colectivităţii.
Aşadar au existat instituţii (nu în sensul celor de astăzi) şi activităţi legislative pe care
trebuie să le descifrăm din multitudinea ştirilor despre alte domenii. Adesea, actul juridic
putea fi confundat cu faptul economic, religios, militar sau politic.
Totuşi, cu toată perfecţiunea pe care, din sentimentalism încercăm să o atribuim
înaintaşilor noştri, trebuie relevat faptul că existau şi abateri de la normele de conduită socială
stabilite prin tradiţie sau impuse de colectivitate (direct ori prin conducătorii ei).
Complexitatea fiinţei umane, imprevizibilul social au cauzat şi anomalii care la rându-le au
determinat măsuri pentru stoparea şi eradicarea lor.
Spre deosebire de perioada anterioară retragerii aureliene formalismul caracteristic
dreptului roman a dispărut, impunându-se formele mai vechi, simple şi directe.
Se poate susţine că tradiţia dacică a fost destul de puternică, dacă avem în vedere
următoarele: după retragerea romană, statul cu organismele lui a lipsit; clasele dominante nu
existau; lumea daco-romană s-a refăcut în mediul rural; populaţiile migratoare au frânat
evoluţia societăţii daco-romane. Menţinerea şi revigorarea cutumei dacice s-a datorat faptului
că dreptul roman nu a fost aplicat marii majorităţi a populaţiei din Dacia Romană. Această
populaţie avea statutul de peregrin, iar cetăţenii romani colonizaţi în provincie au păstrat în
bună măsură propriul lor drept provincial, pe care apoi l-au luat cu ei odată cu retragerea din
Dacia. Rezultă de aici întrebarea firească şi anume cum şi de unde au ajuns la nord de Dunăre

37
numeroase elemente de drept roman pe care le întâlnim mai ales în epoca modernă. Ipotetic se
poate răspunde că asemenea elemente, prezente în spaţiul românesc de mai târziu, au fost
preluate posterior prin influenţe indirecte, dar şi directe (prin Bizanţ), care s-au regăsit într-un
fond preexistent mai cuprinzător.
Autorii tratatului de Istoria dreptului românesc apreciază pe bună dreptate faptul că
despre o continuitate a dreptului roman se poate vorbi mai puţin în domeniul dreptului privat
şi mai mult în cel public, tărâm în care stăpânirea romană a excelat printr-un spirit
organizatoric de necontestat. Prin legile introduse, romanii au reuşit, în anumite privinţe, să
cointereseze şi masa cetăţenilor de rând, astfel că unele din legile romane au devenit cutumă
în cadrul obştei locale. Dreptul acţiona atunci când normele de conduită socială stabilite prin
obiceiul pământului sau ad-hoc, erau încălcate. Conflictele dintre membrii obştii se rezolvau
în cadrul acesteia. În alte cazuri nefericite se recurgea la Legea talionului. În cazul în care o
persoană sau mai multe dintr-o obşte provocau daune altei obşti, răspunderea o prelua obştea
vinovatului (vinovaţilor). Aşadar răspunderea era solidară din partea comunităţii, care îşi
aroga dreptul de a pedepsi pe vinovat potrivit regulilor din obştea respectivă, răspunzătoare de
educaţia lui. În cazul că existau daune, de asemenea, obştea căreia îi aparţinea vinovatul
plătea despăgubiri.
În vechiul sistem punitiv popular românesc pedeapsa maximă era nu moartea, ci
izgonirea vinovatului din colectivitate (sat, obşte). Opinia publică exercita astfel un control şi
o înrâurire puternică şi permanentă asupra celor ce nu respectau regulile de convieţuire. S-au
păstrat până târziu în evul mediu şi epoca modernă, şi alte pedepse cum erau strigarea peste
sat, sau cu ocazia unor întruniri atribuirea de porecle făptaşilor vinovaţi.
În general, în lumea obştilor predominau infracţiuni contra persoanelor, şi nu cele
contra bunurilor, furtul fiind considerat un lucru lipsit de sens. Însuşirea roadelor pentru
consumul pe loc nu era socotită furt, ci numai culegerea lor pentru alte scopuri (înstrăinare).
Sancţiunea pentru hoţ era purtarea lui prin sat cu lucrul furat, ceea ce echivala cu moartea
civilă a celui vinovat. Se aplica şi vendeta (răzbunarea) dar în zonele rămase în urmă, unde
relaţiile gentilice au durat mai multă vreme. În zonele în care obştile teritoriale s-au dezvoltat
mai de timpuriu, începuse să se admită compoziţia.
Normele de convieţuire aplicate în vechime, în relaţiile materiale dintre membrii
comunităţilor vecine de pe teritoriul ţării noastre au îmbrăcat forme multiple: organizare,
administraţie, regimul persoanelor, bunuri, obligaţii, pedepse, relaţii intercomunitare publice
şi private etc. având caracter de sistem normativ ce corespundea, în conţinut şi formă, nevoilor
concrete ale acestor comunităţi, stadiului lor de dezvoltare (L. P. Marcu). Toate relatările
subliniază vechimea acestor practici, ce au avut o aplicare îndelungată, pe baza convingerii că
ele reprezentau o ordine juridică şi că aveau deci o raţiune de a exista.
Nerespectarea obiceiului juridic, înzestrat cu sancţiune materială, însemna, în acelaşi
timp, nesocotirea voinţei întregii comunităţi, fapt pentru care cel vinovat se excludea automat
şi fără drept de apel din mijlocul ei, fiind “desconsiderat şi povestit peste tot satul”,
“rămânea toată viaţa batjocura satului”, “nu mai scăpa de gura satului” –– formulări de
expresie juridică venite din vechime şi care s-au păstrat până în contemporaneitate.

REZUMAT

Urcarea lui Traian pe tronul imperial de la Roma (97 e.n.), un om ambiţios şi bun
general, a determinat reluarea ostilităţilor pe frontul romano-dacic. Două războaie puternice
(101/102 şi 105/106) au adus deznodământul, victoria romanilor asupra armatei condusă de
marele Decebal. Urmările au fost: prăbuşirea statului dac (desfiinţarea lui) dezmembrarea şi

38
dispariţia armatei dace, sinuciderea lui Decebal, cucerirea parţială romană în Dacia etc. A fost
ocupată —potrivit informaţiilor geografului Ptolemaios—Transilvania (mai puţin
Maramureşul), Banatul, Oltenia, vestul Munteniei şi o parte din Moldova de sud vest.
Precizăm aici că Dobrogea fusese încorporată Imperiului Roman la începutul sec. I e.n...
Restul teritoriului dacic, Maramureşul, teritoriile de la est de Carpaţi (probabil şi Carpaţii
răsăriteni inclusiv curbura Vrancei), a rămas în afara cuceririi romane. În condiţiile absenţei
unei conduceri centrale, dacii de aici şi-au continuat modul lor de viaţă tradiţional.
În anul 212 e.n. împăratul roman Caracalla a dat edictul imperial cu privire la
naturalizarea peregrinilor. Rezumând, trebuie reţinut faptul că, cetăţenii, latinii, peregrinii,
sclavii sau alţii, reprezentau tot atâtea categorii juridice în tabloul societăţii provinciale din
Dacia.
După retragerea autorităţilor romane din teritoriul fostei Provincii Dacia, s-a
înregistrat un fenomen de ruralizare a vieţii sociale, ca efect al încetării existenţei puterii
administrative centrale şi locale, precum şi ca urmare decăderii oraşelor. Astfel, în fosta Dacie
a lui Decebal au apărut o multitudine de obşti teritoriale, lipsite însă de clasa dominantă
conducătoare şi fără structuri administrative centralizate sau locale.
Spre deosebire de perioada anterioară retragerii aureliene formalismul caracteristic
dreptului roman a dispărut, impunându-se formele mai vechi, simple şi directe.
Se poate susţine că tradiţia dacică a fost destul de puternică, dacă avem în vedere
următoarele: după retragerea romană, statul cu organismele lui a lipsit; clasele dominante nu
existau; lumea daco-romană s-a refăcut în mediul rural; populaţiile migratoare au frânat
evoluţia societăţii daco-romane. Menţinerea şi revigorarea cutumei dacice s-a datorat faptului
că dreptul roman nu a fost aplicat marii majorităţi a populaţiei din Dacia Romană

CONCLUZII

Încercând să formulăm o concluzie se poate spune că: în Provincia Dacia, dreptul

roman clasic s-a aplicat nu într-o formă radicală, ci într-o formă adaptată nevoilor cotidiene de
menajare a raporturilor de conlucrare între cuceriţi şi cuceritori. Totodată, se recunoaşte,
îndeobşte, că dreptul roman era superior celui dacic, care însă nu a fost înăbuşit, acesta din
urmă oferind şi el elemente de substanţă pentru dialog. Amestecul dintre elementele
tradiţionale dacice şi normele de drept roman au constituit principalul izvor de drept
românesc. Acest fapt se va petrece după ce dreptul roman va fi negat un timp, în spaţiul daco-
roman, după reunirea Daciei romane cu dacii liberi. Mai târziu, prin intermediul civilizaţiei
bizantine, românii vor redescoperi valorile dreptului roman, de la care se va inspira întreaga
Europă.
Cutuma geto-dacă, la care s-a adăugat spiritul legislativ roman, transformarea acestora
în Ius Valachorum, fac dovada, dacă mai era nevoie, vechimii şi continuităţii neîntrerupte a
civilizaţiei daco-romanilor, şi a contribuţiei lor la valorile universale.
Obştea sătească a cunoscut, în perioada de care ne ocupăm, şi relaţii interetnice
publice. Aceste elemente de drept intercomunitar privat se regăsesc în modul de tratare a
străinilor, care în sistemul popular tradiţional nu erau neapărat neromâni ci “om din alt sat”.
Relaţiile intercomunitare publice se stabileau pentru nevoi de apărare.
În încheiere se impune să menţionăm câteva referiri cu privire la originea instituţiilor
juridice. A rezultat şi din cele expuse până aici, însă, ne facem o datorie de profesie de a le
menţiona în mod succint întrucât disputa a fost îndelungată şi cuprinzătoare. În primul rând,
temelia dreptului la români a constituit-o daco-romanismul. Au existat şi alte influenţe, mai
vechi sau mai târzii, însă nici într-un caz nu se poate accepta exclusivismul, anume că
originea dreptului românesc ar fi exclusiv tracă, exclusiv dacă, sau exclusiv romană.

39
Realităţile în acest spaţiu, în care s-a format poporul român, începând cu dacii, au fost de aşa
natură încât contribuţiile au venit din mai multe părţi: şi de la traci, şi de la daci, şi de la
romani, şi de la alţii (celţi, goţi). Însă cu riscul de a ne repeta, susţinem că temeinicia dreptului
românesc constă în creaţia autohtonă, în preluări creative şi din alte civilizaţii.

TESTE DE AUTOCONTROL

1. Identificaţi etapele procesului de romanizarea a geto-dacilor

2. Precizaţi importanţa dreptului roman în cadrul societăţii geto-dace
3. Precizaţi categoriile de persoane existente în dreptul roman.
4. Argumentaţi cauzele şi consecinţele retragerii aureliene din Dacia
5. Enunţaţi subiectele raporturilor de drept constituţional.
6. Caracterizaţi principalele instituţii de drept înainte şi dupa retragerea romană
7. Identificaţi principalele instituţii de drept în cadrul obştilor teritoriale
8. Definiţi principalele cauze care au condus la generalizarea obştilor teritoriale
9. Reliefaţi aspectul unitar al normelor de drept cutumiar atât în spaţiul fostei provincii
romane cât şi în arealul dacilor liberi
10. Definiţi rolul dreptului cutumiar în evoluţia procesului de constituire a cnezatelor,
voievodatelor şi ţărilor româneşti.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

1. Apostu, Ioan, Ionescu, Nicolae, Prelegeri de istoria dreptului românesc, Galaţi, Editura
Nitnelav, 2003;
2. Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura
Şansa, 1996;
3. Cloşcă, Constantin, Asandului, Gabriel, Istoria Dreptului Românesc, Galaţi, Editura
Fundaţiei Academice Danubius, 2002;
4. Firoiu, Dumitru, Istoria dreptului şi statului românesc, Iaşi, Editura Fundaţiei Chemarea,
Iaşi, 1996;
5. Hanga, Vladimir, Istoria dreptului românesc, Iaşi, Editura Fundaţiei Chemarea, 1993.
6. Marcu, L. P., Istoria dreptului românesc, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1997;
7. Voicu, Costică, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura Universul
Juridic, 2006;

40
Modulul III
JUS VALAHICUM ŞI ÎNCEPUTURILE DREPTULUI
FEUDAL ROMÂNESC

Lecţia 1. Jus valahicum în Ţările Române

Lecţia 2. Practici juridice în afara teritoriilor româneşti
Lecţia 3. Organizarea politico-statală a românilor la începuturile evului mediu

(3 ore de studiu)

OBIECTIVE SPECIFICE:
- Înţelegerea deplină a noţiunii de Lege a Ţării;
- Cunoaşterea practicilor juridice aferente lui Jus Valahicum;
- Identificarea principalelor caracteristici ale dreptului cutumiar românesc;
- Identificarea aspectelor unitare ale dreptului autohton în apariţia statelor medievale
Româneşti.

REZULTATE AŞTEPTATE:
În momentul în care va finaliza studiul acestui modul (teme), studentul va avea
posibilitatea:
- să recunoască importanţa cutumei în cadrul istoriei dreptului românesc;
- să înţeleagă deosebirea dintre practicile juridice cutumiare şi cele scrise;
- să precizeze asemănările şi deosebirile existente în cadrul procesului de constituire a
statelor medievale româneşti.

COMPETENŢE DOBÂNDITE:
- Cunoaşterea şi aprofundarea noţiunilor specifice lui Jus Valahicum;
- Exprimarea asemănărilor şi deosebirilor dintre dreptul scris şi cel nescris.

Lecţia 1.
Jus valahicum în Ţările Române

Referindu-se la rolul tradiţiei în promovarea normelor de drept la români, N. Iorga

făcea observaţia că ea (tradiţia) priveşte nu târgurile în care „tradiţia poate fi alterată de
aglomerarea de persoane venite din mai multe direcţii şi dintre mai multe etnii, ci satul
străvechi şi original. Tradiţia ––sublinia marele istoric–– fixează legăturile dintre oameni,
sub raport civil, ca şi sub cel penal…”

41
 Pasul 1. Cutuma

Despre cutumă, dicţionarele se pronunţă în mod lacunar: „normă de drept izvorâtă

dintr-o practică îndelungată; obicei (în vechiul drept românesc)”. Dat fiind importanţa acestei
norme de drept în istorie, vom apela la Dicţionarul de expresii juridice latine (autori:
Sebastian Răduleţu, Lucian Săuleanu) în care se dă o explicaţie lămuritoare asupra a ceea ce
reprezintă cutuma, termen cunoscut şi sub denumirile de obicei, obiceiul pământului,
consuetudo.
A jucat un rol important în Europa până în secolul al XIX-lea, când a început să-şi
piardă din importanţă, locul său fiind luat treptat de legile scrise, moderne, dar care au
încorporat părţile pozitive durabile ale cutumei. Cu toate acestea, obiceiul juridic continuă să
fie izvor important de drept în sistemul anglo-saxon. De asemenea, cutuma deţine un rol
deosebit în cadrul anumitor ramuri de drept, precum dreptul maritim, dreptul internaţional,
sau dreptul constituţional, mai ales că multe ţări au constituţii preponderent cutumiare. În alte
ramuri de drept cutuma nu poate fi admisă ca izvor de drept, precum e în cadrul dreptului
penal, care este guvernat de principiul legalităţii, încriminări şi de principiul legalităţii
pedepselor.
Primele norme ale cutumei priveau, desigur, organizarea şi ordinea socială,
proprietatea, folosirea pământului, relaţiile de familie etc. S-au constituit şi instituţii de
judecată specifice, alese după anumite rânduieli; s-au instituit dări şi pedepse concepute după
o datină proprie.
Obştea săteasca, agrară şi pastorală, este socotită de întreaga literatură juridică
românească din ultimul timp, drept cadru al formării cutumei. Confirmă acest fapt studiile
unor prestigioşi cercetători în domeniul istoriei dreptului ca: Val. Al. Georgescu, Vl. Hanga,
Val. Şotropa, Liviu P. Marc, Emil Cernea, Romulus Vulcănescu şi alţii.
În ansamblul lor, datinile, cutumele şi tradiţiile juridice alcătuiesc un subsistem juridic
primar, din care, pe de o parte, s-a format „legea ţării” sau „obiceiul pământului”, iar, pe de
alta, s-a născut substantivul secundar de norme juridice senioriale (domneşti, boiereşti şi
mănăstireşti), care sunt, în ansamblul lor, mai consistente şi mai elaborate. Ambele
subsisteme, cel primar şi cel secundar vor alcătui, după cum se va vedea în continuare,
sistemul juridic feudal românesc. În evul mediu, cutuma era socotită un ansamblu coerent de
obiceiuri de obşte autohtonă, pe cale de dezagregare. Acesteia i s-au adăugat, începând cu sec.
XIII-XIV, unele norme de mai mare însemnătate. Ele priveau structura generală a statului, şi
în primul rând puterea medievală şi domnească. Chiar o lege scrisă se putea transforma în
cutumă. Spre exemplu, abandonarea oficială a unei norme de drept, dacă ea răspundea
cerinţelor obştii, păstrându-se forma de cutumă. În asemenea situaţii se făcea trimitere la
porunca anulată: „Aşa cum a dat poruncă Ştefan Vodă”, cu referire la faptul că urmaşii nu
mai respectau anumite norme de lege stabilite de înaintaşi.
Factorul juridic reprezentat prin dreptul nescris, obiceiul, legea cea vie „care trăieşte
în conştiinţa tuturor ––aprecia istoricul Ioan Lupaş–– a constituit o creaţie originală a
românilor, care a evoluat în direcţia spiritului de unitate, întreţinut de limba şi religia
română”. Pe calea „dreptului românesc” (Jus Valachicus), a dreptului consuetudinar sau
obişnuielnic, s-au transmis multe tradiţii şi instituţii ancestrale româneşti, socotite cu temei,
contribuţii la patrimoniul ştiinţific universal.

42
 Pasul 2. Jus Valahicum – considerente generale

Revenind la Legea ţării trebuie spus că aceasta însemna o multiseculară practică a

vieţii sociale, bazată pe îndeletnicirile fundamentale, ce acopereau întreg spaţiul locuit de
români. Asemenea legi nescrise, de sorginte străveche, cu numeroase elemente de drept
cutumiar, agrar şi pastoral, cuprind şi organismele de aplicare a normelor juridice.
Referindu-se la această tradiţie juridică, istorici ai dreptului românesc susţin că Jus
Valachicum constituie apogeul unei îndelungate evoluţii, în cadrul obştilor săteşti.
Ascensiunea organizării teritoriale şi politice către ceea ce s-a numit „ţară”, la un moment dat,
urmată apoi de cnezat şi voievodat, s-a făcut pe temeiul consolidării şi perfectării normelor de
drept proprii.
Jus Valachicum constituie dovada faptului că instituţia dreptului la români era
puternică prin vechimea, logica şi răspândirea ei. Nu numai că a supravieţuit vicisitudinilor
istoriei, ci mai mult decât atât, s-a perfectat într-un sistem, ceea ce nu a putut fi dislocat de
migratori sau de către influenţe din afară. Un lucru, îndeobşte cunoscut, anume acela că
procesul cristalizării societăţii feudale româneşti a căpătat trăsături proprii mult diferite faţă
de feudalismul popoarelor vecine, care de la stadiul de barbarie au trecut direct la feudalism.
Datorită acestui fapt autohtonii au exercitat o puternică influenţă asupra vieţii populaţiilor
migratoare, grăbindu-le procesul de trecere spre feudalism şi chiar sedentarizarea geopolitică.
Comunităţile gentilice ale populaţiilor migratoare, din prima fază a pătrunderii lor pe
teritoriul fostei Dacii, nu au putut influenţa, cum eronat le-a fost atribuit, organizarea social-
economică a autohtonilor, cu atât mai puţin în plan juridic, dimpotrivă, modul de organizare
în unităţi teritoriale a populaţiei localnice a grăbit sedentarizarea noilor veniţi. „Ca atare –
conchid Vl. Hanga şi L. P. Marcu - terminologia social organizatorică a populaţiilor
migratoare, ce au trecut vremelnic pe teritoriu dacic n-au reprezentat decât un paralelism cu
ceea ce exista deja…”
Potrivit dicţionarelor, Jus Valachicum sau Jus Valachorum, se traduce prin dreptul
românesc. Acesta a fost sistemul de reglementare în cadrul obştilor săteşti ale românilor, pe
când nu se numea aşa (Jus Valachicum) şi care, pe măsura cristalizării societăţii feudale în
Europa de est, state din preajma românilor au receptat Jus Valachicum, recunoscându-i
aplicabilitatea.
Totodată, în Ţara Românească şi Moldova aceleaşi norme de drept au căpătat
denumirea de Legea ţării. Folosirea termenului de Vlah (Valah) în sens romanic (vorbitor de
limbă romanică) apare aproximativ în secolul al VII-lea, termen folosit de vechii germani
(walch, welsch); mai frecvent însă, vlahii sunt menţionaţi (în documente) începând cu secolul
al IX-lea (Balak(h), denumire preluată din vechi mărturii bizantine, care la rândul lor
proveneau de la vechii germani.
Astfel, Jus Valachicum a ajuns, în mod firesc să se asocieze cu termenul valah care
termen îi definea, îi nominaliza pe români. De altfel dualitatea vlah-român, folosită pentru
spaţiul românesc, dovedeşte că populaţia vlahă se identifica cu aceea de apartenenţă romană,
legată de originea istorică a acestui popor. Istoricul Adolf Armbruster, susţine cu temei că
românii nu s-au numit pe ei înşişi altfel decât după numele cetăţii romane (Roma), adică
români, iar ideea care stă la baza termenului Valachus (Vlach) trebuie căutată la români, acolo
unde semnificaţia generală a numelui s-a transformat într-una specială
Aşa cum cu temei aprecia istoricul I.C. Filitti: “A legiui (a emite legi) nu se prea
obişnuia în trecutul nostru (a românilor) îndepărtat. Legea era obiceiul pământului, uzul
tradiţional, născut o dată cu formarea poporului român şi cu întemeierea Principatelor
(statelor feudale centralizate româneşti). Când, rare ori, se introducea vreo orânduială
(rânduială), legiuitorul era domnitorul...”

43
 După cum se va vedea în continuare, Legea ţării va fi tot mai îngrădită de către
normele de drept medievale, norme elaborate de clasa feudală, şi servind în principal această
clasă. Jus Valachicum face în plan legislativ trecerea de la societatea de obşte, la cea feudală.
Elemente ale lui Jus Valachicum sunt prezente în lumea obştilor, care încă nu erau vlahe (ci
mai mult daco-romane). Aceste elemente au pregătit şi au făcut trecerea la următoarea
societate structurată pe clase şi organisme administrativ politice de stat. Se poate conchide
astfel că au existat două stări diferite, şi anume: obştea şi societatea feudală, care au avut ca
numitor comun Legea ţării, Legea Românească sau Jus Valachicum.

Pasul 3. Jus Valahicum în cadrul statelor medievale româneşti

O continuare şi funcţionare firească a avut Jus Valachicum în cele două ţări româneşti,
aşa cum era firesc, de altfel, pentru că aici era leagănul de apariţie şi dezvoltare a acestuia.
Obiceiul juridic nescris, cel care îşi are originea în dreptul de sat liber, este atestat documentar
sub numiri diverse precum legea românească, legea ţării, obiceiul pământului, obiceiul ţării,
legea bătrână, dreptul ţării etc.
În substratul acestor formulări simple ca exprimare, stau reguli de drept ce oglindesc
întreaga realitate socială, adică: boierimea, ţărănimea dependentă, moşnenii, răzeşii şi
orăşenii, comunitatea obştească – satul.
În Moldova, legea românească este amintită într-un document (cel mai vechi
cunoscut) din septembrie 1445, în care domnitorul Ştefan al II-lea, dăruind un tătar (rob)
preciza că în eventualitatea eliberării lui (a tătarului-rob), „acesta să trăiască slobod după
legea românească”. Într-un alt document din 1452 Alexandru al II-lea voievod promitea să
întărească „cu privilegiul cel mare, după dreptate şi după obiceiul ţării” lui Mihail logofăt,
ocinile cumpărate. Ştefan cel Mare a dat numeroase acte „după legea ţării, aşa cum stau şi
trăiesc în ţara noastră toţi românii, după legea lor românească” […], „aşa cum cere dreptul
ţării”. Alexandru Iliaş, invoca şi el „obiceiul pământului” la 1632 etc.
În documentele Ţării Româneşti (Muntenia), legea românească este menţionată la 28
iulie 1470 (prima cunoscută) prin care domnitorul Radu cel Frumos întărea o danie „după
legea românească”. La 1619 Gavril Movilă confirma mănăstirii Sfânta Troiţă din Bucureşti
un sat, poruncindu-le sătenilor „să dea datul (darea) cum iaste legea românilor…”. Matei
Basarab invoca, la 1633, „obiceiul românilor”, ca fiind lege veche; Radu Şerban nu voia să
iasă din rânduiala ţării Româneşti, din lege, ci Domnia Sa le-a dat lege să jure cu 12 megiaşi.
„Legea veche şi obiceiul ţării” (după care urmau să fie cercetate şi judecate, în faţa
judecătorilor îndrituiţi, toate pricinile…”) sunt menţionate în art. 10 al Tratatului din 20 mai
1595, încheiat la Alba Iulia între delegaţia de boieri munteni şi Sigismund Bathory, principele
Ardealului.

Lecţia 2.
Practici juridice în afara teritoriilor româneşti

Pasul 1. Jus Valahicum – formă de manifestare a identităţii nationale la români

Fie în spaţiul românesc, fie în afara acestuia, pe teritoriile altor state din preajmă, Jus
Valachicum a constituit trunchiul care a alimentat normele de drept românesc, norme
împământenite „din veac”. În jurul acestui „trunchi” au gravitat toate formele de manifestare a
legii româneşti.
44
 Jus Valachicum este în acest caz expresia recunoaşterii legii românilor de către alte
popoare, şi prin aceasta, recunoaşterea însăşi a românilor, a culturii şi civilizaţiei lor. La acea
vreme, o astfel de recunoaştere era firească, deoarece lumea nu se „emancipaseră” într-atât,
încât să nege dreptul la existenţă a altora, sau să se considere superioare şi să denigreze istoria
altora.
Răspândirea lui Jus Valachicum a fost destul de mare. În sudul Poloniei, spre exemplu,
aşezările cu regim de „drept valah” au fost, după unii cercetători, de 243, iar după alţii de 400-
500. În Moravia, numărul valahilor era apreciat, în 1864, la cca. 50.000-60.000 de suflete.
Cifre elocvente pentru a demonstra cuprinderea legii româneşti „în afară”.
Pe de altă parte, frecvenţa expresiei de Jus Valachicum era destul de mare, aceasta
apărând integrată în documente străine îmbrăcând referiri diferite. Referiri care nu dezgolesc
de conţinut termenul de valah, adică românesc. În Polonia, satul supus dreptului românesc era
o Villa Valachica, adică terenuri agricole dintr-o aşezare românească. Tot în Polonia
terenurile erau delimitate după un sistem agromensual românesc, mensuna Valachică, iar
cneazul din aşezările româneşti, convocat de regele Poloniei la război, se prezenta armatus
cum uno equo, arcu et telis ac cum reliqua Valachica apparatu; ceea ce se traduce prin
existenţa unei armate româneşti, echipată, potrivit tradiţiei româneşti, cai, arcuri, săgeţi, suliţe,
şi ghioage.
În Silezia existau aşezări de „drept valah”. În Croaţia, de asemenea, mărturiile
amintesc de Universitas Valachorum, de comites Valachorum (1468), precum şi de cnezi
valahi, ceea ce pune în evidenţă existenţa unor trăiri româneşti recunoscute de către
autorităţile statului în interiorul căror graniţe se aflau. Indicarea expresă a lui Jus Valachicum
ca normă aplicabilă a unor litigii civile sau penale este de o importanţă deosebită pentru
istoria dreptului românesc. Jus Valachicum era un sistem de drept pozitiv cu aplicare oficială
în statul polon, fie de către organele aşezării româneşti, fie de către cneaz (care putea să nu fie
român), fie de către organele judiciare ale statului, cu o anumită participare a aşezării căreia îi
aparţineau părţile în litigiu.

Pasul 2. Jus Valahicum practici juridice

În cazul când numai una dintre părţi intra sub incidenţa lui Jus Valachicum (în cazuri
penale) pentru a fi valabilă, aceasta trebuia să concorde cu celelalte drepturi aplicabile, caz în
care Jus Valachicum înceta de a mai fi un suport de reducere sau de agravare a pedepsei.
Ideea de bază a sistemului de Jus Valachicum, prin originile lui, era aceea că
recunoaşterea statutului privilegial pe care îl comporta, se acorda unor oameni liberi, adică
neînrobiţi, fiind şi beneficiari ai unei relative autonomii etnic-locale. Referindu-se la
maramureşeni, Miron Costin arată că „ei nu sunt supuşi nimănui, liberi, nu slujesc nici până
azi unui stăpân străin”. Numai când mergea şi principele în persoană „încălecă şi ei la
război, şi ţin pe cheltuiala lor garnizoana cetăţii Hust (localitate românească aflată în
Ucraina). Au privilegii deosebite ––precizează cronicarul–– şi sunt până astăzi neîntrecuţi în
treburile ostăşeşti.” În ţara Moţilor ––şi aceasta aflată sub dominaţie maghiară, la început,
apoi sub cea otomană, urmată de stăpânire austriacă–– de asemenea funcţiona un regim de
libertate valahă. În acest fel s-a manifestat până în secolul al XIX-lea.
Noţiunea de drept românesc pentru aşezările Vlahe, acţiona şi în Serbia, în regiunea
Prizren, regăsindu-se şi în secolul al XIV-lea. Mărturii credibile conţin precizări asupra
faptului că aşezările cu organizare judiciară erau mai vechi, respectiv din secolul al XII-lea.
Alte dovezi: în actele lui Ştefan Duşan al III-lea, al Serbiei din anii 1336-1346 şi din 1348-
1353, sunt reglementate normele cu privire la vlahi, purtând numirea de legea vlahilor.

45
Asemenea legi sunt prezentate ca legi din bătrâni, legi vechi. Tot aşa va fi înfăţişată şi legea
vlahilor din Croaţia (1436).
Alte legi Valahe (Vlahe), aplicabile, fără o consemnare formală de legea Vlahilor,
continuau să se aplice prin efectul receptări şi reglementării de obşte valahă ––ca obicei local.
În dreptul fundamental al statului sârb se admitea valabilitatea obiceiurilor locale în limita
intereselor generale ale societăţii sârbeşti. Procesul se poate interpreta în acelaşi fel şi în
Croaţia, Ungaria sau Polonia, unde, de asemenea mărturiile documentare atestă funcţionarea
unui sistem de drept valah. Astfel, nu se poate nega caracterul de supravieţuire a unui
străvechi drept consuetudinar românesc.
Tot atât de adevărat este şi faptul că după o lungă rezistenţă în încercuirea impusă de
ţările respective (Polonia, Serbia, Moravia, Slovacia, Croaţia, Bulgaria şi Grecia) Jus
Valachicum s-a pierdut treptat (nu de tot) prin îndepărtarea lui de către legislaţia autohtonă.
Au rămas doar în mod excepţional unele dispoziţii, ca „obicei românesc”. Acesta din urmă
nu a putut fi dezrădăcinat ca formă de autonomie locală şi fără caracter de privilegiu. Deci o
valorificare restrânsă care să nu afecteze legile statului respectiv.

Lecţia 3.
Organizarea politico-statală a românilor la începuturile
Evului Mediu

Feudalismul sau Evul Mediu reprezintă orânduirea care face legătura dintre
clasicismul antic şi epoca modernă. Începuturile evului mediu în Europa s-au conturat pe
fundalul destrămării (prăbuşirii) Imperiului Roman, începând cu secolul al IV-lea era noastră
şi în condiţiile năvălirilor barbare ce vor dura aproape o mie de ani. Această epocă istorica -
feudalismul - care a durat peste 12 secole (sec. V-XVIII) prezintă unele caracteristici care o
deosebesc de antichitate, dar şi de epoca modernă care a succedat-o.

Pasul 1. Organizarea politico-statală a românilor la începutul Evului Mediu

În arcul carpatic existau în secolul al X-lea formaţiuni politico-administrative ce

proveneau din vechea obşte. Ele se numeau cnezate sau voievodate. Astfel, sunt atestate
documentar, Ţara Crişanei ––condusă de voievodul Menumorut (dux Vlachorum); Ţara
voievodului Glad (ducele Banatului); Ţara Ultransilvaniei (a voievodului Gelu); Ţara Bârsei,
Făgăraşului, Zarandului, Maramureşului (cu cnezatul Câmpulung pe Tisa) etc. Asemenea
formaţiuni înglobau teritorii vaste şi parcurgeau în secolele IX-XI un proces de dezvoltare şi
afirmare în toate planurile, după cum dovedesc mărturiile istorice.
Aşezarea maghiarilor în câmpia Panonei, la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul
secolului al XI-lea, şi infiltrarea lor ulterioară în Transilvania a stânjenit dezvoltarea liberă a
voievodatelor şi cnezatelor din spaţiul fostei Dacii traiane, însă nu au reuşit să anihileze
evoluţia şi autohtonia acestora.
Voievozii români, între care Menumorut, Glad, Ahtum şi Gelu s-au împotrivit
expansiunii maghiare în Transilvania, căutând să apere independenţa şi autenticitatea acestor
teritorii româneşti. O astfel de rezistenţă a întârziat şi limitat dominaţia regatului maghiar în
Transilvania, dar nu a putut să o îndepărteze.
Teritoriile româneşti de la sud de Carpaţi au cunoscut organizarea politică înainte de
1247, anul emiterii “Diplomei Ioaniţilor”. La vest de Olt era voievodatul lui Litovoi, care
46
cuprindea Valea Jiului până dincolo de Munţii Hategului, apoi cnezatele lui Farcaş
(aproximativ jud. Vâlcea) şi Ioan (teritoriul dinspre Dunăre în jud. Olt). “Diploma Ioaniţilor”
îi menţionează pe majores terrae (mai marii pământurilor). Menţiunea confirmă existenţa
clasei feudale.
La răsărit de Olt, pe valea Argeşului se afla “Ţara lui Seneslau, voievodul românilor”.
Istoricul Dinu Giurescu apreciază că, dat fiind densitatea populaţiei şi unele indicii din
documente ulterioare, au existat la sud de Carpaţi şi alte formaţiuni politice, în părţile
Ilfovului, pe Ialomiţa inferioară, Târgul de Floci (pe Dunăre), în părţile Buzăului şi
Râmnicului Sărat etc.
Pornind de la elemente similare, se poate afirma că şi în Moldova, estul Carpaţilor
Răsăriteni, au existat formaţiuni politice româneşti, atestate cel mai târziu în sec. al XIII-lea.
În părţile Vrancei, spre exemplu, exista un cnezat căruia Dimitrie Cantemir îi spunea
“republica”. Alte formaţiuni statal-politice, după câte se cunoaşte până în prezent, au fost la
Câmpulung Moldovenesc şi la Tigheciu. De asemenea, cnezate şi voievodate vor fi mai
existat pe valea Trotuşului, cu centru la Ocna de Sare de aici; în jurul Bârladului (Ţara
Berlandicilor), târg amintit de cronicile ruseşti din secolul al XII-lea, în părţile Orheiului şi ale
Iaşilor, în jurul Tighinei; în “Ţara Sepeniţului”, care cuprindea cetăţile Hotin, Tetina şi
Hmielov; în zonele Baia, Suceava şi Siret.
Totodată, românii din Moldova sunt explicit menţionaţi de misionarul franciscan
Giovani da Piani del Carpini care, la 1247, aminteşte de voievodatul lui Olaha; Thomas
Tuscus, în a sa cronică la 1277 scrie despre un conflict între “bruteni (probabil ruteni) şi blaci
(români). Aceiaşi români, de la est de Carpaţi, erau aliaţii regelui polon Wladislau Lokietek,
în razboiul dus împotriva mangrafului de Branderburg, la 1326.

Pasul 2. Întemeierea Ţărilor Române

Românii, prin tradiţia lor dacică, prin evoluţia lor unitară în perioada migraţiilor,
aveau dreptul la o organizare feudală centralizată într-un singur stat pe toata întinderea fostei
Dacii. Însă, vicisitudinile istoriei nu au permis acest lucru, realizându-se astfel cele trei state
românesti cu puternice şi permanente legături între ele. În pofida unor atari realităţi politice
pluraliste, românii vor evolua unitar prin spirit, limba şi conştiinţa originii comune. Unirea
politică deplină se va înfăptui, după încercarea lui Mihai Viteazul la 1600, mai târziu, în
epocile modernă şi contemporană.

a. Voievodatul Transilvaniei
Cum anume s-a produs actul de unificare a cnezatelor şi voievodatelor din
Transilvania, dând naştere la o puternică formaţiune politică centralizată, nu se ştie prea bine.
Ceea ce se cunoaşte cu exactitate este faptul că în secolele XI-XIII teritoriul românesc a
cunoscut ultimele valuri ale populaţiilor migratoare: pecenegi, uzi, cumani, mongoli şi tătari.
Acestea au cauzat enorme distrugeri materiale şi pierderi de vieţi omeneşti, au frânat
dezvoltarea societăţii româneşti, aflată în acea vreme într-o perioadă de avânt economic şi de
consolidare a vieţii politice şi de stat.
Notarul anonim al regelui maghiar Bela aminteşte în cronica sa Gesta Hungarorum de
existenţa, la sfârşitul secolului al IX-lea, a trei formaţiuni politice - ducate (voievodate) ––sau
“ţări”–– în Banat, Crişana şi Podişul Transilvaniei, conduse de: Glad, Menumorut, Gelu,
urmate la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea de alte două ducate sau
voievodate: unul cu centru la Alba-Iulia, iar al doilea în Banat, având cetatea de scaun la
Morisena (Cenad, jud. Timiş).

47
 Aceste două voievodate cuprindeau teritoriile unor “ţări” ale românilor, fiind mai
întinse decât cele precedente, mai bine organizate şi mai bogate. Totodată, săpăturile
arheologice au scos la iveală cetăţi ca Moigrad şi Moreşti, reşedinte ale unor căpetenii
politice.
Un alt izvor convingător este epopea intitulată Viaţa sfântului Gerard de Cenad, scrisă
în prima jumătate a secolului al XII-lea, în care se dau informaţii despre organizarea
voievodatului “bănăţean”, precum şi despre legăturile lui politice şi religioase cu Bizanţul.
În această etapă, voievodatele româneşti au evoluat de la formaţiuni de mică întindere
spre forme statale mai cuprinzătoare, mai bine organizate, adică spre realizarea centralizării
într-un singur voievodat.
Lucru, de asemenea ştiut, este faptul că în anul 1176, Leustachius apărea ca voievod al
întregii Transilvanii, ceea ce atrage atenţia asupra unificării care avusese loc în acest spaţiu
românesc. Au urmat alţi voievozi ca Roland Borşa (1284-1293) sau Ladislau Kan (1294 -
1315), care au asigurat unitatea înfăptuită, precum şi un cuprinzător statut de autonomie
românească.

b. Ţara Românească (Muntenia)

A fost constituită ca stat feudal centralizat de sine stătător în prima parte a secolului al
XIV-lea, rezultat firesc al unui proces complex şi îndelungat de unificare a tuturor
formaţiunilor politice româneşti prestatale existente de secole între Carpaţi şi Dunăre. Pe
parcursul veacului al XIII-lea s-a realizat pe întreg teritoriu amintit o omogenizare etnică în
condiţiile asimilării de către autohtoni a ultimilor migratori (slavi, pecenegi, cumani, tătari).
Se constată o maturizare politică a formaţiunilor existente din spaţiul de la sud de Carpaţi.
Dezvoltarea acestor cnezate şi voievodate a fost stânjenită, de asemenea, de tendinţele
expansioniste ale regatului maghiar, care râvnea cu insistenţă la supunere faţă de Coroana
Maghiară a acestei ţări româneşti. Periodic, aceste formaţiuni au avut statut de vasalitate faţă
de regii unguri. Aceştia din urmă, fără să aibă vreun drept, cu atât mai puţin accepţiunea
românilor, se considerau suzerani ai cnezatelor şi voievodatelor de la sud de Carpaţi.
Nu puţine şi nu uşoare au fost confruntările voievozilor români cu regatul maghiar, în
tendinţa şi dorinţa lor firească de a-şi menţine independenţa deplină. Exemplul cel mai
atrăgător îl oferă voievodul Litovoi, care în anii 1272-1277 a refuzat să recunoască
suzeranitatea regelui maghiar Ladislau Cumanul. Intervenţia militară a ungurilor a fost
întâmpinată de români cu rezistenţă armată. Litovoi a căzut în luptă (1277) iar fratele său
Bărbat, succesor la domnie, a fost nevoit să recunoască pentru un timp suzeranitatea regelui
maghiar.
Cel care a conferit românilor de la sud de Carpaţi independenţă şi un larg prestigiu a
fost Basarab (fiul lui Tihomir) care a domnit între anii 1310-1352, recunoscut ca mare
voievod, apoi ca domnitor (unificator) de toţi ceilalţi cnezi şi voievozi dintre Dunăre şi
Carpaţii sudici.
Victoria armatelor sale la Posada (9-12 noiembrie 1330) asupra regelui maghiar Carol
Robert a reprezentat actul de naştere a Ţării Româneşti ca stat independent, unitar, centralizat
şi de sine stătător.
Acest fapt a asigurat pentru o perioadă de circa o sută de ani, organizarea şi
dezvoltarea liberă a acestei ţări. Totodată, noul stat european se va bucura de un real prestigiu
în rândul ţărilor vecine şi în Europa.

c. Întemeierea Moldovei
Începând cu secolul al XI-lea sunt atestate, la est de Carpaţi, mai multe formaţiuni
politice româneşti, care au ieşit în evidenţă, fiind consemnate în cronicele vremii. Izvoarele

48
poloneze ce stau la baza Cronicii lui Jan Dlugosz dovedesc faptul că în anul 1070 “valahii”
au luptat alături de Viaceslav de Polotk împotriva lui Boleslav al II-lea, “cel îndrăzneţ”,
regele Poloniei.
Formaţiunile politice româneşti de la est de munţii Carpaţi au urmat aceeaşi cale ca şi
Ţara Românească, în efortul lor de constituire a statului feudal centralizat de sine stătător,
existând în acest caz multe asemănări. Realităţile social-economice şi politice, existenţa mai
multor formaţiuni politice în regiunea la care ne referim confirmă gradul evoluat la care
ajunsese această zonă. La fel ca în Ţara Românească şi în Moldova, slăbirea dominaţiei
Hoardei de Aur (tătarii) crease condiţii mai bune procesului de unificare a românilor.
În primii ani ai secolului al XIV-lea este pomenită în zonă o “ţară a românilor”
(Vlachenlant), dar şi aici pătrunsese regalitatea maghiară, care a organizat în părţile nord-
estice ale Moldovei începând din anul 1352 o Marcă (administrativ-politică) cu capitala la
Baia. Conducerea ei a fost încredinţată lui Dragoş (boier român din Maramureş) care a căpătat
titlu de voievod supus coroanei maghiare.
Lichidarea vasalităţii ce o impuseseră maghiarii aici s-a înfăptuit prin lupta armată a
românilor localnici, în alianţă cu oştenii maramureşeni conduşi de către căpetenia lor Bogdan
de Cuhea. Acesta era un aprig luptător român împotriva tendinţelor şi practicilor
expansioniste ale feudalităţii maghiare.
Profitând de faptul că ungurii se găseau în conflict cu Ţara Românească şi cu bulgarii,
Bogdan din Maramureş a trecut munţii cu o mică armată, şi în conlucrare cu oştile boierilor
moldoveni l-a alungat pe voievodul Balk (1359), urmaşul lui Dragoş la tronul Moldovei, aflat
şi el sub suzeranitate maghiară. Drept urmare a îndepărtării “împuternicitului” maghiar,
boierii moldoveni l-au ales pe Bogdan domn al ţării Moldovei. Astfel se alcătuia o nouă ţară
românească ca stat independent de sine stătător centralizat.

d. Ţara Cavarnei (Dobrogea)

În secolele X-XIII românii dintre Dunăre şi Marea Neagră erau organizaţi, asemănător
întregului spaţiu românesc în formaţiuni politico-statale ca acelea conduse de jupan Dimitrie
(sec. X). Către sfârşitul secolului întâi al celui de-al doilea mileniu în Dobrogea sunt atestate
formaţiuni politice româneşti: una condusă de Tatos, cu centru la Silistra; o alta a lui Satza, cu
centrul la Vicina; şi una condusă de Sestlav. Aceste formaţiuni situate aproximativ pe
teritoriul de astăzi al Dobrogei au luptat pentru emancipare de sub dominaţia bizantină,
dovadă a unei evoluţii evidente şi a organizării politice a acestei zone.
Pe la anul 1346 Dobrogea a fost eliberată de sub autoritatea temporară a ţarilor bulgari
de către Balica, şi el unul dintre conducătorii importanţi ai acestui teritoriu. Au urmat apoi
Dobrotici, Ivanco şi Mircea Cel Bătrân. Acesta din urmă a apărat-o ca domnitor până în anul
1418, când a fost cucerită de turci.

Pasul 3. Instituţii politico-administrative în Evul Mediu românesc

1. Domnia
Ca instituţie centrală, reprezentativă pentru societatea feudală românească, domnia la
români a constituit elementul de referinţă în evaluarea unor norme juridice. Această instituţie,
asemănătoare altora de acest fel din alte ţări, are unele trăsături specifice, originale prin
reprezentativitatea şi funcţionalitatea ei.
Domnia în cazul românilor a fost rezultatul unui îndelung proces evolutiv şi de
maturizare a societăţii româneşti. Ca expresie a formei politice de stat domnia a apărut
concomitent cu întemeierea Ţării Româneşti (începutul sec. XIV), şi apoi a Moldovei. În

49
ambele ţări procesul de afirmare a instituţiei amintite a fost în această privinţă asemănător.
Voievodul Basarab devine domn după victoria românilor de la Posada (1330) asupra regelui
maghiar Carol Robert.
Treptat, titulatura de voievod a fost umbrită de cea de domnitor (domn). Rezultă
limpede faptul că titlul de domn nu era o chestiune de demnitate personală, ci una care
semnifica instituţia supremă a statului (ţării). Titlul de domnitor oglindea starea politică şi
juridică raportată la natura relaţiilor ţării cu alte state. Această titulatură statua independenţa
ţării respective, poziţia şefului de stat (domnitorul) care nu recunoştea o autoritate străină ca
fiindu-i superioară.

Originalitatea domniei
Domnia constituie o creaţie instituţională românească, originală. Ea a apărut ca treaptă
superioară în evoluţia organizării de stat la români, sintetizând forma “ţărilor”, cnezatelor şi
voievodatelor.
În consolidarea autorităţii lor, domnitorii români s-au folosit de sprijinul bisericii
ortodoxe, ceea ce însemna asentimentul (voinţa) întregii ţări, a creştinilor ortodocşi. Şi nu în
ultimul rând, domnii celor două ţări româneşti (Moldova şi Muntenia) s-au sprijinit în
activitatea şi afirmarea instituţiei domniei pe normele de drept româneşti, bine înrădăcinate şi
cunoscute la acea vreme. Aşa cum s-a mai arătat în paginile acestei cărţi, normele de drept
(legea) a constituit întotdeauna un element important în afirmarea unor momente şi instituţii
româneşti. Normele de drept au fost acelea care au stimulat conştientizarea factorului politic
de prezenţa momentului oportun pentru a acţiona într-o direcţie sau alta.

Legitimitatea domniei
Principiile care au stat la baza legitimităţii domniei aveau o puternică tradiţie la
români. Astfel de principii rezultau din două trăsături fundamentale şi anume: alegerea
domnitorului, cu respectarea eredităţii.
a. Alegerea era un principiu întemeiat de vechea obşte, încă din vremea dacilor,
respectat în timpul cuceririi romane şi consolidat după retragerea romanilor din Dacia (275
e.n.). Ca atare, pe fundalul unei îndelungate tradiţii, noua instituţie, domnia a putut fi
acceptată cu uşurinţă. Aceasta cu atât mai mult cu cât ea (domnia) nu a fost impusă din afară,
ci dimpotrivă, s-a afirmat în lupta cu agresorii străini, pentru apărarea valorilor româneşti.
Reprezentarea principiului legitimităţii a făcut ca mulţi domnitori români să
domnească perioade îndelungate. Astfel, Basarab I a domnit 42 de ani în Ţara Românească;
de asemenea, Mircea cel Bătrân a domnit 32 de ani, Alexandru cel Bun a condus Ţara
Moldovei 32 de ani iar Ştefan cel Mare 47 de ani.
Legitimitatea trebuia să rezulte din acceptarea domnitorului de către marea majoritate
a boierilor (boierimii) de la curte şi din teritoriu, principiu care, în cele mai multe cazuri, s-a
respectat la români.
b. Ereditatea, unul din cele două principii fundamentale amintite mai sus, constituia
un element nou în practica instituţională feudală românească. Fără să se renunţe la principiul
eligibilităţii s-a introdus, odată cu domnia, şi acela al eredităţii, ajungându-se la împletirea
celor două modalităţi, deopotrivă de utile şi trainice. Funcţiile de cneaz şi voievod au devenit
cu timpul ereditare, modalitate transmisă şi la instituţia domniei. Deci instituţia voievodală,
foarte puternică la români, s-a transformat treptat în una domnească, titlul de voievod
menţinându-se alături de acela de domnitor, în cele mai multe cazuri.
Principiul domniei ereditar – elective, bazat pe legitimitate, a cunoscut şi unele
variante cum erau asocierea la domnie sau recomandarea. Urmărindu-se prin acestea

50
transmiterea paşnică a puterii dar şi o mai sigură modalitate de a se păstra domnia în cadrul
aceleaşi familii domnitoare.
c. Asocierea era atunci când domnitorul proclama din timpul vieţii una din rudele sale
(fiu, nepot, frate) ca asociat la domnie, alături de el, urmând ca asociatul să domnească în
continuare după decesul sau îndepărtarea domnitorului.
d. Recomandarea a fost o altă modalitate de asigurare paşnică a succesiunii, exemplul
cel mai elocvent şi mai cunoscut este acela când Ştefan cel Mare, la o vârstă înaintată şi
suferind, a adunat Sfatul Ţării, recomandându-i să aleagă ca succesor pe tronul Moldovei pe
fiul său Bogdan al III-lea. Mai târziu, peste ani, Ştefăniţă Vodă a recomandat ca succesor pe
Petru Rareş.
Asemenea modalităţi au rezultat din nevoia de a fi asigurată continuitatea şi
stabilitatea politică, şi de a nu lăsa posibilitatea unor intruşi neaveniţi şi nelegitimi să acceadă
la putere, precum şi de a limita amestecul puterii suzerane, Turcia, în treburile interne ale
Ţărilor Române.
Acestea erau rânduielile fireşti, adică în conformitate cu legea ţării, care trebuia
respectată. Atât originalitatea, cât şi celelalte aspecte ca legitimitatea sistemului ereditar etc.
se circumscriu normelor de drept românesc, mai vechi sau mai noi, pentru acea vreme toate
acestea constituind elemente trainice şi funcţionale în materie de drept. Au existat şi abateri de
la lege, atunci când elemente străine de familia domnitoare sau nedorite (neagreate), care prin
şiretlicuri au acaparat, nu pentru mult timp, puterea; sau atunci când domnitorii erau numiţi de
către Turcia, puterea suzerană, ceea ce s-a socotit pe bună dreptate că domnitorii respectivi
erau nelegiuiţi, nu aveau temei legal, potrivit normelor de drept din Ţara Românească.
Prin recomandare, ca şi prin asociere nu se încălcau normele sistemului electiv –
ereditar. Ambele modalităţi aveau un caracter paşnic, sprijinindu-se pe consimţământul
Sfatului Ţării. Era totodată, şi o recunoaştere din partea domnitorului a prerogativelor adunării
stărilor, o dovadă de respect faţă de normele impuse de Legea Ţării cu privire la domnie, ceea
ce întărea acesteia caracterul ei de legitimitate.
Intensificarea luptelor interne pentru tron, lupte întreţinute abil de puterea Otomană,
devenită din secolul al XV-lea suzerană Ţărilor Române, a dus la slăbirea sistemului electiv –
ereditar. În acelaşi timp un nou neajuns l-a constituit larga vocaţie succesorală (prea mulţi
aveau dreptul la domnie) fapt ce a provocat numeroase fricţiuni, patimi, violenţe, cheltuieli
inutile şi păguboase. Toate acestea au şubrezit sistemul tradiţional, adică legea.
Pe măsură ce puterea Otomană se consolida şi se extindea (sec. XV-XVIII) iar lupta
pentru putere în Ţările Române căpăta forme acute, s-a deschis posibilitatea ca domnitorii
români să fie mai întâi confirmaţi de Poartă, după care Sfatul Ţării se pronunţa „pentru”. Şi
mai gravă a devenit situaţia când domnitorii români erau numiţi direct de către
Constantinopol. Faptul a constituit o atingere gravă a demnităţii româneşti, erodată între timp
cu concursul marii boierimi (vz. infra).
Lucru ştiut că începând din prima parte a secolului al XV-lea, între Ţările Române şi
puterea Otomană s-au încheiat tratate ce cuprindeau obligaţii pentru ambele părţi. Prin
asemenea tratate, numite capitulaţii, se recunoştea identitatea Ţărilor Române, turcii
angajându-se să le apere integritatea teritorială şi să nu se amestece în treburile interne. În
schimb românii recunoşteau Turcia ca putere suzerană şi se angajau la plata unui tribut anual.
Regula alegerii pe viaţă a domnitorului a fost anulată de turci în secolul al XVI-lea, apoi
domnitorii au cerut să fie confirmaţi (“întăriţi”) de Poartă la fiecare trei ani, iar din secolul al
XVII-lea confirmarea se va face la un an. Faptul constituia o încălcare gravă de către puterea
otomană a principiilor dreptului românesc, aceasta amestecându-se tot mai brutal în viaţa
politică a Ţărilor Române. La fel de gravă a fost impunerea (tot de către Poartă) regulii ca

51
boierii să poată alege ca domnitor pe unul dintre ei, ceea ce lovea în dreptul eredităţii, şi va
ascuţi lupta pentru putere.

1. Prerogativele domneşti în evul mediu

Mărturiile vremii pun în evidenţă faptul că prerogativele domneşti erau numeroase,
ceea ce făcea ca unele dintre ele să fie îndeplinite cu ajutorul Sfatului Ţării sau a dregătorilor.
Actele de mare importanţă pentru ţară erau semnate de domnitor cu consimţământul şi a altor
autorităţi. Mircea cel Bătrân, cu ocazia acordării privilegiilor comerciale braşovenilor (1413),
după ce enumeră ca fiind de faţă boierii Divanului adaugă ”« et alii nostri barones et milites
terrae nostre multi»”. Actul de închinare al lui Bogdan Vodă la 1450 către Ioan Corvin este
făcut cu “căpitanii noştri, boierii noştri, oştile noastre, Sfatul nostru şi întreagă ţara
noastră”. Un ceremonial asemănător a avut loc şi cu prilejul tratatului de închinare a lui
Ştefan cel Mare la Colomeea (1485) către regele Poloniei.
Oprindu-ne doar la unele dintre prerogativele mai importante şi de mai mare interes
pentru lucrarea de faţă amintim:
-prerogativa executivă, în care intrau mai multe atribuţii de ordin administrativ-politic.
Domnitorul era principalul deţinător al puterii în stat; el era şeful puterii executive
- prerogativa militară, care deşi se regăseşte în executiv, avea o importanţă aparte,
deoarece domnitorul era conducătorul suprem al oştirii
- prerogativa diplomaţiei, de asemenea, revenea expres domnitorului, deoarece acesta
reprezenta ţara în raport cu celelalte state
- prerogativa judecătorească. Domnitorul era instanţa supremă de judecată, precum
avea şi prerogativa legiuitoare (emiterea de acte normative). Asemenea prerogative, emanând
dintr-un singur loc, de la o singură persoană/instituţie (domnia), asigura un sistem juridic
unitar ţării. (Asupra acestei probleme vom reveni mai jos). Domnitorul putea da ordine
permanente şi obligatorii ca nişte legi. Era supremul judecător şi legislator. Aşa se explică
faptul că pentru români, ca şi pentru alte popoare, domnitorul era socotit, în primul rând
Judecătorul Suprem.

2. Sfatul Ţării
În cele două ţări româneşti, Muntenia şi Moldova, funcţiona ca organism reprezentativ
Adunarea celor mai de seamă boieri, organism căruia i s-a spus Sfatul Ţării. Această adunare,
constituită încă de la întemeierea statelor centralizate româneşti, era menită să asigure
conducerea treburilor ţării alături de domnitor. Din operele cronicarilor moldoveni rezultă
faptul logic, potrivit căruia domnitorul nu conducea singur ţara, ci el trebuia să consulte Sfatul
în problemele principale.
Importanţa deosebită a Sfatului Ţării rezultă din atribuţiile sale în conducerea
treburilor statului. Acest organism avea îndatoriri asemănătoare cu cele ale domnitorului. Ca
exponent al clasei feudale, Sfatul Ţării consilia pe domnitor în probleme juridice, financiare,
religioase, militare, de politică externă etc.
Adunarea la care ne referim era rezultatul unui îndelung exerciţiu politic şi de drept.
Constituirea lui într-o nouă dimensiune trebuia raportată la instituţia domniei, care căpătase şi
ea o altă conotaţie administrativ-statală. Domnia reprezenta acum un stat centralizat, o
adevărată ţară independentă în sensul cel mai larg al expresiei.
Ca organism de conducere superioară, Sfatul Ţării, era rezultatul, nu a unei invenţii
sau creaţii de moment, ci a unei evoluţii îndelungate, marcând odată cu instituţionalizarea
domniei, o treaptă nouă, superioară în afirmarea politică şi juridică a românilor. Sfatul Ţării
semnifica într-un plan superior ceea ce altă dată, în lipsa clasei feudale era Sfatul oamenilor
buni şi bătrâni, iar mai târziu adunările voievodale.

52
 Până în secolul al XVI-lea adunările boiereşti (Sfatul Ţării) au acţionat în concordanţă
cu voinţa voievodului (domnitorului), perioadă în care puterea domnească reuşea cu uşurinţă
să o domine pe cea a boierilor. De altfel, între cele două puteri centrale erau legături fireşti,
“originare de solidaritate între domn şi marii boieri”. Faptul se explică prin menţinerea, un
timp, nealterată a vechilor tradiţii care constau în interdependenţa dintre cele două instituţii.
Adunarea boierilor alegea pe domnitor, iar acesta la rându-i ocrotea interesele clasei feudale,
din mijlocul căreia provenea şi el.
Instituţia Sfatul Ţării a înregistrat cu timpul transformări şi modificări de atribuţii, în
sensul creşterii acestora, la un moment dat, dar şi pierderea lor mai târziu, când situaţia
politică a celor două state (Moldova şi Ţara Românească) se va deteriora ca urmare a
amestecului turcesc în viaţa lor internă. Începând din a doua jumătate a sec. al XVI-lea se va
impune termenul de divan, de origine turcească (însemnând consiliul sultanului, domnitorului
în cazul românilor). S-a menţinut însă şi termenul de sfat, care era folosit alternativ.
Ca instituţia cea mai prestigioasă, după domnie, Sfatul Ţării îşi asigurase atribuţii
dintre cele mai importante. Mai mult decât atât, ca prerogativă politică Sfatul avea în primul
rând pe aceea a alegerii domnitorului, participând apoi deopotrivă la actul de conducere şi
gospodărire a ţării.
Avea atribuţii în politica externă, contribuind împreună cu domnitorul la încheierea
tratatelor cu alte ţări, şi chiar semnându-le alături de şeful statului. În cele mai multe situaţii
domnitorul se consulta cu membrii Sfatului în privinţa direcţiilor de orientare a politicii
externe.
În domeniul juridic Sfatul era implicat ca element de consiliere a domnitorului, dar şi
de soluţionare a unor procese importante. Membrii Sfatului erau aceia care cunoşteau normele
dreptului consuetudinar sau al pravilelor, asigurând, prin intervenţia lor, acurateţea şi
obiectivitatea actului de drept. Sfatul domnesc nu era o instanţă de judecată. Membrii săi
ajutau pe domnitor în cercetarea şi judecarea cazurilor “pe rol”. Ei nu votau, nu hotărau, ci îşi
dădeau doar cu părerea (vot consultativ).
Privitor la problemele economico-financiare, atribuţiile Sfatului Ţării cuprindeau:
strângerea dărilor, plata haraciului către turci, găsirea de mijloace potrivite pentru îndeplinirea
celor de mai sus. Prin aceste atribuţii, boierii, membri ai Sfatului Ţării, veneau în ajutorul
domnitorului, aprobând propunerile şi măsurile acestuia, conforme cu normele de drept după
care se călăuzeau. Ei nu se puteau opune atunci când domnitorul introducea o dare nouă.
Sfatul nu controla cheltuielile din visteria ţării, de care era răspunzător vistiernicul în faţa
domnitorului. În schimb acesta putea prezenta catastiful (registru, condică) de cheltuieli spre
informarea Sfatului.
S-a enumerat deja între atribuţiile Sfatului Domnesc şi aceea a problemelor bisericii.
Acesta (Sfatul) era consultat de către domnitor în chestiunile importante ce priveau raporturile
statului cu biserica. Alegerea ierarhilor bisericii se făcea de către un Sobor convocat de
domnitor. Din acest Sobor făceau parte episcopi, membrii ai Sfatului Domnesc şi egumeni.
De asemenea, membri ai Sfatului participau la dezbateri privitoare la înfiinţarea de eparhii sau
mutarea dintr-o localitate în alta a mitropoliţilor şi a episcopiilor; caterisirea ierarhilor de către
domn se făcea tot cu acordul Sfatului Domnesc.
Una dintre atribuţiile relevante ale Sfatului Domnesc a fost acea judiciară, atribuţie
despre care s-a amintit doar tangenţial. Este locul să detaliem aceste atribuţii deoarece
interesează în mod deosebit lucrarea de faţă. Există opinia, sprijinită de mărturii documentare,
potrivit căreia în Moldova în secolele XIV-XVIII Sfatul Domnesc “conlucra cu domnitorul în
dezbaterile judiciare”.
Alte opinii mai recente, converg către ideea că Sfatul Domnesc şi domnitorul
constituiau “instanţa supremă de judecată”. Acest fapt nu înseamnă că orice şedinţă de

53
judecată se derula neapărat în această componenţă. Existau situaţii când domnitorul judeca şi
dădea sentinţele singur, probabil asistat doar de unii membrii ai Sfatului. În principiu însă,
consultarea de către domnitor a Sfatului Ţării la judecăţi constituia o necesitate politică, dar şi
o cerinţă „profesională”, întrucât între membrii Sfatului existau buni cunoscători ai legilor. Se
explică, astfel, principiul că unde judecă mai mulţi nu poate fi încălcată (ştirbită) dreptatea.
Sfatul Domnesc avea în secolul XVII atribuţii judiciare mai clar exprimate. Dacă până
în secolul al XVII-lea judecata se desfăşura în prezenţa domnitorului, începând cu acest veac,
Sfatul Domnesc judeca în absenţa acestuia (şeful statului). Se crede că domnitorul nu mai
participa la toate instanţele, acordând în mod tacit gir sfatului sau reprezentanţilor acestuia.
De altfel, se constată că hotărâri judiciare ale instanţei boierilor, formată din membrii Sfatului
Domnesc erau întărite de către domnitor prin semnătură şi sigiliul său.
În secolul al XVIII-lea participarea Divanului la judecata domnească a căpătat noi
forme de organizare şi manifestare juridică. Un colectiv restrâns, de data aceasta, format din
membri ai Divanului, din dregători sau foşti dregători primea misiune de la domnitor de a
cerceta pricina şi de a propune soluţii. Actul emis se va numi anafora, şi dobândea putere
executorie numai după ce era întărită, semnată (confirmată) de către domnitor. Acesta putea
modifica hotărârea propusă.
Secolul al XVIII-lea a fost secolul luminilor şi era de aşteptat ca şi în practica juridică
să se facă simţit acest lucru. Faptul a coincis cu instituirea în Ţările Române a domniilor
turco-fanariote. Noii “domnitori” veniţi din Constantinopol au adus cu ei şi practici noi în
domeniul juridic. S-a impus dreptul scris, răspândirea lui fiind mai largă şi mai expresivă.

3. Dregătoriile
O altă instituţie centrală cu puteri destul de mari a fost dregătoria. Aceste dregătorii
erau numeroase, fiind conduse de către un dregător sau doi; dregătorii erau înalţii demnitari ai
Ţării, numiţi de către domnitor din rândul marilor boieri, mulţi dintre ei având un exerciţiu
îndelungat în Sfatul Domnesc. Aceşti dregători exercitau diverse atribuţii în cadrul Curţii
Domneşti, dar unii dintre ei funcţionau cu răspunderi pe plan administrativ în teritoriu.
Adesea, competenţele dregătorilor se încrucişau dând naştere la confuzii şi suprapuneri de
atribuţii.
Sistemul dregătoriilor este mai bine cunoscut din vremea lui Mircea cel Bătrân (1386-
1418) în Ţara Românească, şi Alexandru cel Bun (1400-1432) în Moldova. Dregătoriile au
fost, în mare, aceleaşi atât în Moldova cât şi în Ţara Românească. Acest fapt se datora
tradiţiilor comune şi a limbii române, precum şi a ideii de apartenenţă la acelaşi trecut de
cultură şi civilizaţie.
Nefiind aleşi, ci numiţi de către domnitor, după preferinţele şi interesele sale,
dregătorii trebuiau să fie ataşaţi Domniei. Aceasta cu atât mai mult cu cât ei depuneau
jurământ de fidelitate. Nu erau retribuiţi în aceste funcţii, în schimb beneficiau de danii
domneşti, care constau din moşii, păduri, iazuri etc. Totodată, dregătorii primeau daruri
consistente de la cei pe care-i păstoreau.
Existau două categorii de dregători: marii dregători, care şi participau la Sfatul
Domnesc (Divan) şi micii dregători, cu funcţii mai mici, nu lipsite însă de importanţă.
Amintim câteva dintre dregătoriile mai importante şi mai cunoscute: logofătul––şeful
cancelariei, având şi atribuţii de ordin judiciar; marele vornic –– conducătorul slujitorilor
curţii, judeca anumite procese penale; postelnicul––care coordona politica externă;
vistiernicul –– avea răspundere în domeniul strângerii venitului la stat, între altele judeca
procese cu privire la stabilirea şi perceperea dărilor. Începând cu secolul al XVIII-lea, visteria
statului s-a separat de cămara domnească, veniturile domnitorului fiind administrate de
cămăraşi; spătarul –– cu atribuţii militare; banul (specific Olteniei) –– coordona dregătoria

54
Băniei, dar era subordonat domnitorului Ţării Româneşti, avea roluri administrative, militare
şi judecătoreşti în Oltenia.

REZUMAT

Dreptul românesc vechi, nescris, a cărui origine trebuie căutată în practicile populare
de la nivelul obştii săteşti, agrare şi pastorale, este o creaţie originală a poporului nostru, o
sinteză de norme juridice formată treptat în secolele de trecere la feudalism. Acest drept
oglindeşte un sistem juridic de sat (rural) bazat pe stăpânire, folosinţă şi responsabilitate
colectivă.
Jus Valachicum este de fapt Legea Românească, lege păstrată şi aplicată în toate
teritoriile locuite de români. Adică, statele feudale din vecinătatea ţărilor Române, pe
teritoriul cărora existau colectivităţi româneşti, au recunoscut acestora dreptul de a se folosi
de normele juridice proprii, numindu-le Jus Valachicum, ca un drept personal şi colectiv.
Moment remarcabil în istoria românilor, constituirea celor trei state centralizate
(Transilvania, Ţara Românească şi Moldova) a marcat începutul unei noi etape istorice,
deosebit de importantă în procesul de afirmare şi consolidare a românismului. Formarea
statelor feudale centralizate a constituit momentul de încheiere a procesului de reunire a
vechilor formaţiuni de dimensiuni mai mici (cum erau ţările, cnezatele, voievodatele).
Principiul domniei ereditar – elective, bazat pe legitimitate, a cunoscut şi unele
variante cum erau asocierea la domnie sau recomandarea. Urmărindu-se prin acestea
transmiterea paşnică a puterii dar şi o mai sigură modalitate de a se păstra domnia în cadrul
aceleaşi familii domnitoare

CONCLUZII

Pentru ca un obicei să devină cutumă, deci izvor de drept în cadrul unei comunităţi,
aceasta trebuie să îndeplinească câteva condiţii, şi anume:
- să existe la nivel social, obiectiv; să se practice în mod repetat în viaţa de zi cu zi, şi
totodată în mod constant, adică toate precedentele să meargă în acelaşi sens, să nu apară
cazuri care infirmă regula;
- să existe la nivel individual convingerea că acel comportament, acea regulă de
conduită este obligatorie. În acest caz se are în vedere elementul psihologic, subiectiv.
- trebuie să existe un consens cvasi-general la nivelul colectivităţii cu privire la
obligativitatea (opinia iuris) şi necesitatea regulii respective (opinia necesitatis);
- regula trebuie să treacă proba timpului, să fi fost aplicată într-un interval de timp
suficient de îndelungat pentru a se impune ca obligatorie la nivelul comunităţii respective;
- obiceiul, pentru a deveni cutumă, trebuie să se respecte într-un sens clar, susceptibil
de o singură interpretare;
- de regulă cutuma a constituit un drept nescris
Legea ţării sau Jus Valachicum, deşi se sprijinea pe tradiţia de obşte, nu poate fi
confundată cu aceasta. La rândul ei, Legea ţării, a continuat să funcţioneze şi în condiţiile
feudalismului dezvoltat, fără însă ca instituţiile feudale să se fi confundat cu aceasta, întrucât
caracteristic statului feudal îi era norma de lege centrală, elaborată din dorinţa şi la cererea
domnitorului. Astfel de legi coabitau cu legea ţării „din vechime”, care la rându-i încorpora
elemente ale cutumei.
Dacă alte popoare s-au regăsit de la începutul evului mediu în state unice, românii, ca
şi alte etnii, au cunoscut vreme de mai multe secole pluralismul statal. Din cauza presiunilor şi
ameninţărilor externe, venite din mai multe direcţii deodată, românii au fost nevoiţi să se

55
constituie mai întâi în cunoscutele formaţiuni centralizate (Transilvania, Moldova şi Ţara
Românească).
O asemenea instituţie, cum era domnia, nu a avut corespondent la statele vecine.
Denumirea însăşi este românească, pusă de cărturari în legătură cu latinescul dominus, mare
conducător militar. Asocierea, în cazul românilor, a titlului de voievod şi domn, în
succesiunea lor, subliniază tradiţia dar şi inovaţia.

TESTE DE AUTOCONTROL

1. Caracterizaţi cutuma ca izvor de drept

2. Precizaţi aspectele relevante ale lui Jus valahicum în realizarea unităţii culturale a
românilor în evul mediu
3. Caracterizaţi procedurile juridice specifice lui jus valahicum
4. Definiti organizarea socială în evul mediu românesc
5. Reliefaţi aspectele similare si particularităţile întemeierii statelor medievale româneşti
6. Precizaţi particularităţile instituţiei domniei la români
7. Prezentaţi aportul românilor în materie de drept la crearea unor noi instituţii politice în
evul mediu
8. Identificati atribuţiile Sfatului Ţării şi ale Sfatului Domnesc
9. Motivaţi similaritatea existenţei principalelor tipuri de dregătorii în Tările Române
10. Identificaţi consecinţele stăpănirii maghiare în Transilvania asupra exercitării dreptului
autohton românesc

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

1. Apostu, Ioan, Ionescu, Nicolae, Prelegeri de istoria dreptului românesc, Galaţi, Editura
Nitnelav, 2003;
2. Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura
Şansa, 1996;
3. Cloşcă, Constantin, Asandului, Gabriel, Istoria Dreptului Românesc, Galaţi, Editura
Fundaţiei Academice Danubius, 2002;
4. Firoiu, Dumitru, Istoria dreptului şi statului românesc, Iaşi, Editura Fundaţiei Chemarea,
Iaşi, 1996;
5. Hanga, Vladimir, Istoria dreptului românesc, Iaşi, Editura Fundaţiei Chemarea, 1993.
6. Marcu, L. P., Istoria dreptului românesc, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1997;
7. Voicu, Costică, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura Universul
Juridic, 2006;

56
Modulul IV
SPAŢIUL JURIDIC MEDIEVAL ROMÂNESC

Lecţia 1. Evoluţia dreptului feudal scris

Lecţia 2. Instituţia proprietăţii în Evul Mediu românesc
Lecţia 3. Raporturile politico-juridice ale Ţărilor Române cu Poarta Otomană

(3 ore de studiu)

OBIECTIVE SPECIFICE:

- Evidenţierea aspectelor principale ale dreptului feudal românesc;

- Diferenţierea tipurilor de proprietate pe categorii şi clase sociale în evul mediu;
- Identificarea abuzurilor puterii suzerane în materie de suveranitate şi autonomie a
principatelor.

REZULTATE AŞTEPTATE:

În momentul în care va finaliza studiul acestui modul (teme), studentul va avea

posibilitatea:
- să cunoască caracteristicile specifice dreptului feudal în spaţiul românesc;
- să înţeleagă deosebirile dintre principalele tipuri de proprietate la români;
- să recunoasca deosebirile survenite între starea de drept şi starea de fapt în raporturile
principatelor Române cu Imperiul Otoman.

COMPETENŢE DOBÂNDITE:

- Cunoaşterea şi utilizarea adecvată terminologie specifice în materie de drept feudal;

- Precizarea corecta a tipurilor de proprietate feudală şi a conexiunii cu diferitele clase şi
categorii sociale;
- Înţelegerea corectă a raporturilor statale dintre Ţările Române şi puterea suzerană.

Lecţia 1.
Evoluţia dreptului feudal scris la români

În Evul Mediu, majoritatea statelor vor iniţia procese de redactare a normelor morale.
Religioase şi a cutumelor (obiceiurilor şi practicilor juridice nescrise care erau transmise din
generaţie în generaţie) în formă scrisă. Raporturile sociale survenite între şi nobilime pe
deoparte ca fiind clasa conducătoare – în spaţiul românesc boierime - şi celelalte categorii
sociale (ţărănime, meşteşugari etc.) vor urma să fie redefinite prin legi noi care protejau
interesele claselor avute fără se mai ţine cont, decât sporadic de cutumele existente.

57
 Pasul 1. Aspecte generale

Apariţia şi formarea primelor structuri statale româneşti va coincide cu generalizarea

pe întreg spaţiul locuit de populaţia românească a unui sistem juridic propriu, absolut necesar
reglementării raporturilor sociale apărute între membrii diferitelor comunităţi prefeudale
româneşti. Yus Valahicum, sau „Legea Ţării” reprezintă dovada vie a unui întreg spaţiu
cultural-juridic românesc, expresie a vechimii, continuităţii culturii şi civilizaţiei daco-romane
pe acest teritoriu. Unitatea şi individualitatea normelor de drept specifice populaţiei vlahe
(româneşti), va fi recunoscută chiar de popoarele vecine, ce caracterizau Jus Valahicum, ca
reprezentând un sistem de norme de conduită aplicabil doar pe teritoriul locuit de vorbitorii
de limbă latină.
Acest sistem de drept primar românesc se baza, în mod exclusiv, pe cutume, norme
juridice şi de conduită socială, general şi universal valabile pentru membrii unei colectivităţi
şi a cărui valoare socială rezida în permanentizarea sa în timp şi spaţiu, fiind înfiinţate
totodată şi primele instituţii specializate în soluţionarea diferendelor dintre locuitori unei
obşti. Potrivit acestor considerente, sistemul juridic feudal românesc va deriva din aceleaşi
obiceiuri juridice, ce vor fi codificate sau nu, dar care vor reglementa din punctul de vedere al
drepturilor şi obligaţiilor persoanei ierarhizarea societăţii feudale.
Evul mediu va constitui o perioadă de debut în ceea ce priveşte literatura juridică a
timpului pentru toate cele trei structuri feudale româneşti, Moldova, Transilvania şi Ţara
Românească. Diferitele scrieri, având un caracter mai mult sau mai puţin juridic, de foarte
multe ori aveau mai mult un caracter etic, sau religios, vor reflecta în mod fidel condiţia şi
nivelul social dobândit de fiecare persoană în parte, care în funcţie de apartenenţa socială era
deasemenea direct răspunzător pentru faptele sale unei structuri ierahizate a instanţelor de
judecată. Domnul şi divanul domnesc - pentru începuturile feudalismului românesc Sfatul
Ţării în Moldova şi Ţara Românească sau Dieta în Transilvania- vor avea rolul de instanţe
supreme în stat, în timp ce scaunele de judecată formate din juzii, cnezii sau „oamenii buni şi
bătrâni” formau instituţiile primare de judecată la nivelul obştii săteşti.

Pasul 2. Generalizarea literaturii juridice şi a dreptului scris românesc

Capacitatea juridică va fi diferenţiată şi după alte criterii ce vor influenţa folosinţa sau
exerciţiul drepturilor juridice. Un rol important, de pildă, îl va avea religia, în special în viaţa
românilor transilvăneni care, datorita religie lor ortodoxe, nu vor fi admişi în structurile
ierarhice superioare feudale sau în funcţii politico-administrative. În acest sens se înscriu
diferitele acte regale emise de cancelaria de la Budapesta sau, decretele emise de dieta
nobiliară maghiară de la Cluj, precum Tripartitul lui Werboczi, Aprobatele şi Compilatele.
Răspunderea juridică în dreptul medieval românesc avea la bază aprecierea
reprezentanţilor puterii în privinţa faptei, considerată periculoasă, drept pentru care,
infracţiunile erau sancţionate extrem de sever, pravilele şi legiuirile domneşti considerând ca
fiind dintre cele mai grave cele comise împotriva ordinii publice, religiei şi mai puţin cele
comise contra persoanei, proprietăţii sau familiei.
Consolidarea vieţii spirituale în tradiţia bizantino-slavă se va realiza într-o mare
măsura prin penetraţia şi răspândirea monahismului de tip athonit. Puternic sprijinită de
domnia centralizatoare, biserica celor două state româneşti, Moldova şi Ţara Românească, îşi
va întări considerabil poziţia şi influenţa în societate, desfăşurând o intensă activitate
spirituală ce consemna, fără doar şi poate, legitimitatea şi autoritatea puterii laice. După
modelul bizantin, instituţia domniei din Ţările Române va patrona tipărirea „pravilelor

58
împărăteşti”, acte normative menite a conserva status-qvo-ul social şi politic existent la acea
vreme. Pravilele s-au caracterizat prin consacrarea făţişă a inegalităţii sociale, categoria
stăpânitoare a celor mai mari proprietăţi fiind numită boierime, „cei de rudă bună, rudă aleasă,
mai marii altora, om de folos, domni bogaţi, etc iar ţăranii -drept- săraci, ţărran gros şi prost,
cei mici, cei mici şi proşti, om de jos, micşor, etc.
Discriminările pe care aceste acte juridice le fac sunt notorii, făţişe în materie de probe
sau răspundere penală. Individul este tratat potrivit rangului social avutşi, cele mai multe
dintre pricini ivite vor da câştig de cauză ceui de rang superior, pe principiul bunei credinţe
conferite de apartenenţa la rangul boieresc. Astfel, pentru cel care va depune mărturie contra
„oamenilor buni şi vestiţi.....să nu se creadă”, deorece „săracii nu mărturisesc”. Dintre ele mai
cunoscute pravile împărăteşti amintim :
 Tetraevanghelul lui Alexandru cel Bun, in 1429;
 Pravila de la Târgovişte, scrisă între ani 1451-1452;
 Tetraevanghelul de la Humor, scris şi decorat de călugărul Nicodim;
 Pravila de la Mănăstirea Neamţ, 1474;
 Liturghierul slavon, 1481 în Transilvania;
 Evangheliarul, 1502 în Moldova;
 Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, 1518-1521;
 Pravila de la Mănăstirea Bistriţa1618.
Considerăm astfel că situaţia juridică a locuitorilor Ţărilor Române în Evul Mediu se
va afla sub incidenţa regulilor generale ce guvernau societatea, specifice de altfel întregului
spatiu european la acea vreme şi nu numai. La baza piramidei sociale, conform unor norme
specifice dreptului românesc, se va menţine drept prioritară ideea considerării persoanei drept
esenţială şi drept urmare cele mai drastice pedepse se vor aplica celor vinovaţi de infracţiuni
contra persoanelor – din cadrul obştii sau nu-, infracţiunile contra proprietăţii fiind trecute pe
un plan secundar. Putem avansa ideea că apariţia şi răspândirea umanismului în statele
medievale româneşti, redescoperirea condiţiei omului – în limitele permise de structura
societăţii feudale – se va grefa pe un fond autohton coerent şi perfect compatibil cu noile
curente culturale provenite din Apus. Trunchiul comun, reprezentat de dreptul roman, păstrat
într-o mare măsură în spaţiul românesc, graţiei tradiţiei orale, precum şi redescoperirea
culturii şi civilizaţiei clasice, romane, vor permite congruenţa în timp şi a celor două sisteme
juridice în timp, bazate acum mai mult sau mai puţin pe fondul comun al ideologiei
Umanismului.
Penetraţia timpurie a ideilor reformatoare ale lui Martin Luther în Transilvania va
beneficia de existenţa unor condiţii social-politice interne şi externe extrem de favorabile,
fapt pentru care se va putea realiza pentru prima dată o laicizare a tipăriturilor şi o reevaluare
a condiţiei omului , în contextul răspândirii şi în spaţiul românesc a ideilor Umanismului si
ale Renaşterii de Nicolaus Olahus, Ioan Honterus sau Oprea Diacul.
Apariţia şi răspândirea umanismului în spaţiul românesc, sub influenţa moştenirii
culturale a antichităţii clasice a condus la o dezvoltare a lumii urbane, ca o consecinţă a
modificărilor sociale, conturându-se o cultură laică, din care s-au desprins concepţii rupte de
tradiţia religioasă. Ea a determinat o lărgire a accesului la cultură, intensificarea contactelor
culturale între provinciile româneşti. În Transilvania, ca pretutindeni în Europa, ideile
Reformei vor prinde mai ales în rândul saşilor şi populaţiei maghiare dar, ele vor avea un
impact puternic şi asupra populaţie româneşti. Deşi Contrareforma va recupera în
Transilvania o parte importantă din terenul pierdut, o serie de tipărituri româneşti vor fi puse
în circulaţie întărind convingerea populaţiei de necesitatea ţinerii slujbelor din biserici în
limba poporului şi nu în latină, pentru a fi înţeleasă, normele bisericeşti putând fi acum

59
accesibile şi omului de rând fără a mai fi inerpretate de preoţi în folosul lor sau al celor
privilegiaţi.

Pasul 3. Statutul juridic al locuitorilor români în Evul Mediu

Cu toată influenţa exercitată de curentele înnoitoare atât în Tranasilvania dar mai ales
în celelalte două state româneşti, veche organizare feudală nu a putut fi destrămată, nobili
folosind în scop personal noile tendinţe cultural-spirituale, mărindu-şi propietăţile. Piramida
feudală va rămâne valabilă în continuare nobilii, respectiv boierii menţinând în continuare
controlul asupra celor mai mulţi dintre locuitorii provinciilor româneşti. Vechile învoieli
feudale vor continua să existe, agravând situaţia juridică a ţărănimii care îşi va pierde într-o
măsură însemnată libertatea devenind rumâni, vecini sau iobagi după caz.
Sfârşitul secolului al XVII-lea şi întregul secol al XVIII-lea vor sta sub semnul
Iluminismului şi al Iozefinismului. În aceste condiţii se vor resimţi în plan social o serie de
reforme menite a atenua situaţia categoriilor de jos a populaţiei fără a destabiliza însă
structura societăţii. O lovitură regimului feudsal transilvan va fi dată prin Patenta imperială
din 25 august 1785 care desfiinţa servitututea feudală, suprimând dependenţa personală.
„Răspunzător” pentru asta se va face împăratul Iosif al II-lea, considerat ca făcând parte din
categoria celor mai luminaţi despoţi. Odată cu sfârşitul domniei, în urma izbucnirii revoluţiei
franceze, nobilimea va impune o restituţio in integrum, care va însemna anularea majorităţii
reformelor, cu excepţia Patentei imperiale de desfiinţare a iobăgiei, măsură odată luată va fi,
pe bună dreptate, considerată ireversibilă.
Situaţia juridică locuitorilor din celelalte două state româneşti, Moldova şi Ţara
Românească, era cumva asemănătoare românilor transilvăneni, chiar dacă, din punct de
vedere al dreptului internaţional ele se aflau sub suzeranitatea Porţii Otomane. Instituirea
regimurilor fanariote în cele două principate va coincide cu o perioadă de gravă ştirbire a
autonomiei interne a principatelor. Încălcarea drepturilor politice şi civile ale locuitorilor se va
concretiza acum încel mai înalt grad, anume însăşi categoria socială a boierimii, reprezentând
minoritatea dominantă va fi afectată prin înlăturarea de la funcţiile publice şi anularea
drepturilor politice. Obiceiul ţării permitea anterior acestora participarea la guvernare dar şi
alegerea domnitorului, drepturi anulate acum de puterea suzerană. În privinţa depturilor
politice şi civile ale celor situaţi la baza piramidei sociale, regimul fanariot a înregistrat o
adevărată contraperformanţă, procentul ţărănimii libere devenind acum unul insignifiant faţă
de cel al ţărănimii dependente.
Cu toate aceste aspecte negative, perioada fanariotă va consacra racordarea culturală a
spaţiului românesc la cel european. Reprezentând o adevărată „fereastră” a Porţii Otomane
spre lumea apuseană, regimurile fanariote vor avea posibilitatea resimţirii unor puternice
presiuni ce vizau, nici mai mult nici mai puţin modernizarea principatelor române sub toate
aspectele. Fenomenul plecării tinerilor boieri la studii, în străinătate, similar curentului
cultural al şcolii ardelene, din Transilvania, va conduce în scurt timp la edificarea unei noi
categorii sociale, mult mai receptivă la transformările sociale ce se făceau anunţate.

60
 Lecţia 2.
Instituţia proprietăţii în Evul Mediu românesc

Ideea păstrării în familie (şi în ţară) a averii a jucat un rol important în orânduirea
feudală în general. În sistemul transilvănean, dreptul succesoral prezintă multe particularităţi,
determinate de dominaţia regatului maghiar, dar şi asemănări cu Moldova şi Ţara
Românească. Rezistând tuturor represiunilor şi agresiunilor la care a fost supusă, străvechea
legislaţie românească din Transilvania a continuat să evolueze şi se va regăsi, mai târziu în
trunchiul comun, cel românesc şi va contribui la întemeierea cadrului legislativ fundamental
după 1918 în Statul naţional unitar român, respectiv România interbelică.

Pasul 1. Aspecte generale

În feudalism proprietatea prezintă unele caracteristici faţă de perioada premergătoare

acestei orânduiri, precum se deosebeşte de ceea ce va urma în capitalism. Închegarea, într-un
proces îndelungat, a proprietăţii feudale a dat acesteia un caracter complex marcat de
suprapuneri de norme şi discriminări juridice. Se întâlneşte în această epocă o formă de
diversificare a proprietăţii după titular, după categorii sociale, după modalităţi de constituire
etc.
O primă distincţie, fundamentală, a proprietăţii feudale a fost aceea dintre bunurile
mobile şi bunurile imobile. Această din urmă categorie care constă de fapt din proprietatea
funciară (pământul) era cea mai importantă. Diferenţierea bunurilor imobiliare după titulari
(stăpâni) a condus la crearea câtorva categorii ce defineau, prin trăsăturile lor, feudalismul.
Românii au făcut acea distincţie necesară între pământenii băştinaşi care aveau o ţară
moştenită de la înaintaşii lor, şi acele populaţii sau popoare instabile, aflate în permanentă
mişcare, în căutarea unui loc stabil. Românii au văzut în aceştia din urmă un pericol,
constatând că noii veniţi să se aşeze printre ei urmăreau pe diverse căi să-i alunge de pe
pământul şi din drepturile lor.
Aşa, şi numai aşa se explică grija la strămoşii noştri de a nu înstrăina principalul lor
bun economic, pământul cu bogăţiile lui. Cu timpul, acest simţământ a slăbit la români, mai
ales în perioadele modernă şi contemporană. Lucru ştiut, românii n-au dus lipsă de intruşi, de
diverse etnii, care au încercat să devină ei stăpâni pe pământul şi bogăţiile românilor. Acest
concept de a nu înstrăina, nu contravenea reputaţiei românilor de ospitalitate. Dimpotrivă, ei
tratau pe străini cu multă grijă şi cinste, crezând că aceştia (străinii) erau la fel de bine
intenţionaţi.

Pasul 2. Tipurile de proprietate în evul mediu românesc

Proprietatea domnească, apare ca instituţionalizată în Ţara Românească şi Moldova.

În Transilvania, acelaşi tip de proprietate se numea regală, deoarece regele maghiar se
autointitula stăpânul proprietăţilor voievodale. Era doar o ficţiune deoarece stăpânirea efectivă
o exercita voievodul Transilvaniei. Proprietatea domnească era formată din: terenuri ale
nimănui, din pământuri confiscate ca pedeapsă pentru cazurile de trădare, terenuri ale cetăţilor
(ocoale), minele de sare etc.
La începutul perioadei (sec.XIV) nu se făcea distincţie între bunurile (proprietatea)
domnitorului şi domeniile statului. Începând cu sec. al XV-lea s-a conturat separarea a ceea ce
61
se numea Cămara domnească de visteria statului. Totuşi, o delimitare clară între domeniile
statului şi cele personale ale domnitorului nu a existat până în secolul al XVIII-lea, persistând
o confuzie, adesea voită, între cele două mase de bunuri.
Proprietatea feudală, consta din bunurile imobile şi bunurile mobile, dobândite pe
mai multe căi: însuşirea de terenuri ale nimănui (fără stăpân –– vezi mai sus); prin defrişări;
pe calea moştenirii; donaţiei domneşti; prin cumpărare. Proprietatea marilor feudali-
constituie esenţa societăţii medievale peste toto în Europa acelor vremuri- era garantată prin
natura acelei orânduiri (instituţionalizarea cunoscutei imunităţi feudale). Totodată, Domnia
constituia principalul garant al proprietăţii feudale, precum şi normele de drept create de acea
orânduire.
Proprietatea bisericească, constituia şi ea o componentă a marii şi privilegiatei
proprietăţi feudale. S-a constituit îndeosebi din daniile domneşti, dar şi din donaţii particulare,
formându-se adevărate latifundii episcopale şi mânăstireşti. Şi proprietatea bisericească
beneficia de un regim juridic protector, asemănător moşiilor boiereşti. În Ţara Românească şi
Moldova mari proprietăţi rurale dar şi urbane, oraşe întregi se aflau în stăpânirea Mitropoliei
sau a unor episcopii. Asemenea proprietăţi erau lucrate de ţăranii stabiliţi pe domeniile
respective, fiind dependenţi de acestea.
În Transilvania terenurile bisericii catolice (părţile canonice) erau formate din
pământuri atribuite în folosinţă preoţilor, servind la susţinerea materială a acestora.
Înzestrarea cu pământ a parohiilor catolice sau greco-romane din Transilvania a preocupat
îndeaproape regalitatea maghiară, apoi forurile conducătoare ale Imperiului Habsburgic. O
asemenea preocupare s-a accentuat, conducând la generalizarea formării unor sesii parohiale.
Un rol negativ în domeniul proprietăţii din Moldova şi Ţara Românească l-a constituit
acţiunea de închinare a numeroase biserici cu averile lor către patriarhiile ortodoxe din
Constantinopol, Alexandria, Antiohia, precum şi comunităţii religioase de la Sfântul Munte
din Grecia. Egumenii străini ajunşi la conducerea bisericilor închinate au practicat o
administraţie spoliatoare prin înstrăinarea unor mari bogăţii şi valori patrimoniale.
Proprietatea ţărănească, reprezenta principala categorie socială a populaţiei
furnizoare de bunuri şi mergând în unele cazuri chiar şi până la 90%, era împărţită în două
mari categorii şi anume:
1. ţărănimea dependentă de marea proprietate (domnească, boierească, bisericească)
pe terenul căreia locuia şi muncea pentru stăpân;
2. ţărănimea liberă, care era în afara proprietăţii feudale, organizându-se singură după
legi din vechime. Aceasta avea însă obligaţii faţă de statul feudal, reprezentat în acest caz de
către domnitor.
Ţărănimea liberă a fost nevoită să reziste presiunilor marii proprietăţi, care pe diferite
căi abuzive urmărea să supună satele libere. Caracteristica proprietăţii ţărăneşti era aceea că
ea nu reprezenta o formă de exploatare, ca în cazul proprietarilor feudali. Ţărănimea liberă îşi
lucra singură, cu forţe proprii “moşia”. În Ţara Românească şi Moldova se bucurau de dreptul
de proprietate ţăranii liberi cât şi producătorii dependenţi de ei. Ţăranul dependent era, de
asemenea, stăpân (avea drept de proprietate) pe inventarul de muncă şi vite.
În categoria ţăranilor mai existau iobagii, care aveau doar proprietate mobiliară şi
proprietatea unor imobile dobândite prin acte juridice. Pământul pe care-l lucrau aparţinea
feudalului, iobagii fiind răsplătiţi cu produse şi loturi de pământ (sesii) asupra cărora nu aveau
drept de proprietate, ci numai de lucru (posesie).

62
 Pasul 3. Practici juridice feudale în spaţiul românesc

Pedepsirea crimelor în trecutul îndepărtat (ca şi în evul mediu) nu era privită ca în

zilele noastre o problemă ce interesează opinia publică, dimpotrivă era socotită o chestiune de
drept privat, ca şi problemele de drept civil; adică, privea doar pe cel afectat. Pentru cei ce
comiteau un jaf sau o crimă şi erau prinşi de “autorităţi”, judecata se rezuma la a fi pedepsiţi,
potrivit voinţei celui păgubit sau familiei celui omorât. Aşadar crimele erau socotite o
problemă particulară. Răul ce-l pricinuiau infractorii era apreciat nu ca o daună îndreptată
împotriva societăţii, ca urmare a tulburării ordinii publice (un pericol social), ci daune private.
Vinovaţii îşi puteau răscumpăra pedeapsa (chiar şi cea capitală) prin bani sau alte bunuri
oferite celui vătămat sau familiei celui ucis.
În cazul când un om era ucis în hotarul unui sat şi nu era cunoscut făptaşul, pedeapsa
amenzii cădea asupra acelei localităţi. Cel mai adesea se întâmpla ca sătenii să nu aibă cu ce
plăti, atunci se aplica gloaba de animale, 50 de boi, spre exemplu. În cazul în care satul
pedepsit nu avea cum, sau cu ce să achite “contravenţia”, acesta îşi pierdea libertatea,
devenind domnesc sau proprietatea celui ce se angaja să plătească pedeapsa. În felul acesta şi-
au pierdut libertatea multe sate româneşti, devenind dependente de unul dintre domeniile
feudale: domnesc sau bisericesc.
Fapt destul de frecvent în aplicarea pedepselor, era acela că nu se avea în vedere nici o
gradare în raport cu gravitatea lor. Spre exemplu, pedeapsa cu moartea se aplica foarte uşor
(fără discernământ) celui care comitea un furt mărunt la fel cu cel care comitea o crimă. La
acest aspect se adaugă uşurinţa răscumpărării pedepsei, despre care s-a amintit mai sus. În
evul mediu, ca şi în antichitate de altfel, lichidarea unei vieţi era privită cu resemnare.
(dreptul penal)
Din vechime s-a păstrat şi cultivat la români procedeul ca înstrăinarea unei moşii să nu
se facă la întâmplare. Cel ce voia să vândă un teren proprietate era dator (obligat) să se
adreseze pentru cumpărare mai întâi rudelor, spre a vedea dacă acestea sunt interesate în
cumpărarea acelui teren; numai dacă nu erau amatori în rândul rudelor se putea adresa (în al
doilea rând) celor ce se învecinau cu proprietatea în discuţie. În cazul când nici aceştia nu erau
interesaţi, caz foarte rar întâlnit, atunci proprietatea respectivă putea fi vândută la oricine vroia
să o cumpere. În situaţia când vânzătorul nu proceda la consultarea mai întâi a rudelor şi a
vecinilor şi făcea vânzarea altcuiva, cei dintâi puteau acţiona în judecată pe vânzător pentru
dreptul de preemţiune. Cel ce acţiona, cu temei, în judecată obţinea câştig de cauză cu
obligaţia de a răsplăti cumpărătorului valoarea achitată. (dreptul civil)
În vechiul drept românesc moştenirea legală (ab intestato) revenea mai multor
îndreptăţiţi la aceasta, pe care putem să-i nuanţăm astfel:
Descendenţii erau cei coborâtori în linie directă din aceiaşi părinţi, dar erau luaţi în
calcul şi colateralii defunctului în ordinea apropierii ca grad de rudenie cu cel decedat.
Ascendenţii sunt părinţii, bunicii, străbunicii defunctului. Aceştia erau chemaţi la
succesiune numai în cazul că nu existau descendenţi. Părinţii moşteneau pe copiii înfiaţi ca şi
pe cei legitimi în caz de deces.
Colateralii, erau o altă categorie de succesori la moştenire. Se aveau în vedere rudele
coborâtoare dintr-un autor comun, chemate la moştenire, în cazul absenţei descendenţilor şi
ascendenţilor. Existau două clase de colaterali şi anume:
Privilegiaţii, adică fraţii şi surorile, precum şi descendenţii acestora;
Ordinarii, însemnând celelalte rude alăturate până la un anume grad. Aici intrau copiii
din afara căsătoriei, copiii înfiaţi, soţul supravieţuitor, autoritatea publică (domnia, fiscul,
cutia milei).

63
 Nu e lipsit de interes să amintim şi de acea parte a sufletului, obicei ce se practica în
Ţările Române. O porţiune din averea defunctului se păstra pentru împlinirea grijilor
sufleteşti, după datină, adică necesarele cheltuieli de înmormântare şi pomenire până la
ceremonialul de dezgropăciune de la şapte ani.
Privitor la succesiune (moştenire) existau şi alte aspecte, din care consemnăm:
- Dacă defunctul lăsa copii din mai multe căsătorii, succesiunea se împărţea între ei
astfel: copiii de la tată moşteneau averea acestuia, iar copiii de la mamă averea mamei. Copii
nelegitimi erau chemaţi doar la averea mamei. Există şi alte opinii bazate pe documente, că şi
aceştia se bucurau de averea ambilor părinţi în cazul că tatăl era cunoscut. Altcumva „copilul
din flori”, nelegitim, era înfiat de tatăl vitreg şi intra în drepturi ca şi ceilalţi copii.
- În privinţa soţului supravieţuitor existau mai multe judecăţi contradictorii, dintre care
ne vom rezuma la aspectele cele mai cunoscute şi mai răspândite. În Ţara Românească, dacă
deceda soţia şi nu existau urmaşi, averea acesteia trecea jumătate în posesia soţului şi jumătate
în posesia mamei ei. În cazul altei judecăţi, participa la moştenire soţul, mama şi verişoara
(verişoarele) defunctei, primind fiecare câte o treime din succesiune. Potrivit aceloraşi
reglementări, cuprinse şi în Îndreptarea legii (vezi mai jos) dacă defunctul soţ nu avea rude de
sânge până la gradul al şaselea, ci numai soţie, aceasta moştenea jumătate din averea
succesorală, iar jumătate devenea domnească. Domnia era ultima (în ordine) parte
succesorală. Din lipsă de rude ale defunctului şi de testament, averea celui decedat revenea
legal domniei (domnitorului).
O succesiune nerevendicată de nimeni era Desherenţa. Aceasta revenea, din oficiu,
autorităţii publice, ca o consecinţă a ideii fundamentale potrivit căreia bunurile fără stăpân îi
aparţin. Acea autoritate publică nu putea fi decât domnia, care la rândul ei putea înzestra cu
acea succesiune o mănăstire.
În aceeaşi perioadă a evului mediu românesc funcţiona dreptul de opţiune ca una
dintre normele nescrise la început, apoi scrise, căpătând caracter de lege. Acest fapt, dreptul
de opţiune, însemna că succesorul putea să accepte sau să refuze moştenirea.
Dezmoştenirea. O consecinţă opusă moştenirii era dezmoştenirea moştenitorului,
aspect destul de frecvent în evul mediu românesc. Dezmoştenirea înseamnă modificarea
ordinii succesorale de către de cuius. Urmarea acestui fapt, moştenirea revenea celorlalţi
chemaţi de lege, în absenţa excluşilor. În cazul că erau înlăturaţi toţi virtualii moştenitori fără
a fi indicaţi alţii, succesiunea revenea, de asemenea, domniei.
Atunci când bunurile ereditare erau amanetate sau decedatul avea datorii se proceda la
lichidarea succesiunii. O asemenea acţiune comporta două operaţiuni şi anume: lichidarea
activului şi lichidarea pasivului succesoral. În primul caz se făcea raportul dărilor şi a dotei,
adică masa succesorală şi restabilirea egalităţii între descendenţi; în al doilea caz, moştenitorii
trebuiau să onoreze obligaţiile contractate de către de cuius. Ei nu puteau pretinde să
primească bunuri succesorale înainte de a fi achitat datoriile şi obligaţiile succesorale
moştenitorul nu dobândea bunurile ereditare decât după lichidarea pasivului succesoral.
(Dreptul de succesiune)
Transmiterea averii pe cale testamentară este atestată documentar înainte chiar de
apariţia termenului de diată (testament), ca urmare a consolidării proprietăţii private şi a
individualizării stăpânirii şefului de familie cu sprijinul bisericii. Până la consolidarea
proprietăţii individuale, nu se putea vorbi despre dreptul de a dispune de avere prin testament.
În secolul al XIV-lea întâlnim o asemenea transmitere în Ţara Românească, una dintre
primele atestări documentare cunoscute în această privinţă. În secolele următoare testamentele
s-au înmulţit. De la Pătraşcu cel Bun, domn în Ţara Românească (1554-1557) s-a păstrat un
hrisov în care se afirma: “cine va lăsa la moartea lui toate averile sale şi ale părintelui său
oricărui om, acel om să le stăpânească”.

64
 Înainte de consacrarea prin pravile a testamentului se obişnuia ca acest act să se facă în
faţa notarilor, ceea ce dădea un caracter solemn momentului. Între martori figurau adesea
preoţi sau cărturari, dar şi prelaţi cu funcţii mai înalte, sau chiar în faţa domnitorului şi a
Divanului.
Dacă exista testament scris şi semnat, nu mai erau necesari martorii. De asemenea, se
avea în vedere ca testatarul să fie în toate facultăţile sale mintale pentru ca voinţa lui să nu
poată fi viciată. Îndreptarea legii prevedea ca testatarul trebuie să fie cu “mintea întreagă şi
sănătoasă” şi declaraţia sa de ultimă voinţă să fie făcută în faţa a şapte martori, care în
anumite cazuri puteau fi reduşi până la trei. Numeroase testamente conţineau şi blesteme, în
dorinţa dispunătorilor de a le face astfel respectabile.
Un testament putea fi revocat prin altul ulterior. Îndreptarea legii mai stipula faptul că
femeia nu putea lăsa testament decât în mod excepţional. Se mai prevedea ca în cazul voinţei
menţionate, bunurile primite să fie păstrate şi transmise altui urmaş, şi aşa mai departe.
Şi aici se observă preocuparea ca averea să nu fie înstrăinată (să nu devină prădalnică),
ci să rămână în familie.(moştenirea testamentară)

Lecţia 3.
Raporturile politico-juridice ale Ţărilor Române
cu Poarta Otomană

Evoluţia politica externă a celor trei ţări române până la începutul secolului al XVI-
lea este data luptele interne disputate între autoritatea centrală, domnia/ principele şi marii
feudali( boierii la răsărit şi sud de Carpaţi şi nobili în interiorul arcului carpatic. Încercările de
salvare a independenţei şi conducerea frontului antiotoman au fost conduse pe rând de toate
cele trei state medievale româneşti, Ţara Românească, Transilvania şi Moldova, însă, la
începutul secolului al XVII-lea Ţările române ies epuizate din acest conflict şi fără a avea un
sprijin politic extern şi constant, vor trebui să încheie tratate politice, capitulaţii, cu Poarta
Otomană.

Pasul 1. Contextul internaţional şi politic

Instaurarea dominaţiei otomane asupra principatelor române va avea consecinţe

importante din punct de vedere politic dar şi economic întârziind dezvoltarea firească a
acestora. Spre deosebire de alte state aflate oarecum în aceiaşi situaţie cu Ţările Române
acestora din urmă le a fost recunoscută autonomia internă, limitată şi periodic încălcată,
prevederile tratatelor bilaterale specificând, conform dreptului feudal interanţional obligaţii
reciproce între puterea suzerană şi statul vasal. Pentru a întări dominaţia asupra ţărilor române
turcii vor încorpora o parte din teritoriile istorice româneşti în imperiu sub formă de
sangeacuri sau raiale precum: Dobrogea, Turnu, Giurgiu, Chilia Cetatea Alba, Braila Tighina
sau Hotin (pentru o vreme chiar şi Banatul cu o parte a Crişanei vor constitui un paşalâc
distinct cu capitala la Timişoara). Teritoriile astfel organizate erau considerate proprietatea
sultanului si supuse legii islamice fiind administrate de bey sau paşale iar populaţia autohtonă
avea un statut tolerat, inferior.
Noua perioadă din istoria ţărilor române va constitui din punct de vedere politic şi
juridic, economic şi social un regres evident ce va slăbi şi mai mult autoritatea politică a
dominitorilor ce vor fi schimbaţi din funcţie după bunul plac al sultanului şi fiind totodată şi
65
lipsiţi de capacitatea de reacţie( armata se va desfiinţa treptat, cetăţile importante centre de
rezistenţă antiotomană vor fi dărmate veniturile economice ale domniei limitate, capitalele se
vor multa de la Suceava la Iaşi şi de la Târgovişte la Bucureşti ). Fiind satisfăcute interesele
economice ( tributul, peşcheşurile, contribuţiile în natură şi ulterior inclusiv monopolul
comercial otoman asupra comerţului exterir al principatelor ) Poarta Otomană va permite
pastrarea cel putin formală a cadrului politic şi juridic intern. Turcii se vor obliga prin aceste
tratate să:
 respecte frontierele Ţărilor Române;
 confirme alegerea domnitorilor potrivit Legii Ţării de către români
 garanteze neamestecul în treburile interne ale Ţărilor Române
 protejeze principatele de eventualii agresori externi
Principala obligaţie a tuturor statelor vasale Imperiului Otoman era aceea de a
îndeplini obligaţiile economice, fiscale precum tributul sau haraciul. Această obligaţie în
cazul românesc va evolua progresiv în raport de gradul de dependenţă politică tot mai
accentuat pe care turcii îl vor impune în mod constant. Creşterea contribuţiei de la cca 3000
de galbeni al Ţării Româneşti la începutul secolului al XVI-lea la 10000 la mijlocul secolului
pentru ca la sfarşitul secolului să ajungă la 150000 de galbeni. Pentru Moldova creşterea
pentru aceiaşi perioadă va fi de la 2000 de galbeni la 30000 şi în final de 650000 de galbeni.
Transilvania, beneficiind de o poziţie geostrategică favorabilă nu a fost supusă unor astfel de
abuzuri economice din partea Porţii Otomane creşterea obligaţiilor financiare fiind mult mai
moderată de la 10000 de galbeni în 1541 la 15000 în 1575 şi rămânând constantă până la
intrarea acesteia sub dominaţia habsburgică. La aceste se adaugau şi peşcheşurile (daruri
ocazionale sau anuale făcute sultanului, marelui vizir şi altor înalţi demnitari otomani).
Obligaţiile în natură nu erau deloc neglijabile şi se concretizau în exportul către
imperiul otoman a unor mari cantităţi de cereale, vite şi produse animaliere, livrate periodic.
Pentru perioade de criză, se recurgea la achiziţii şi contribuţii exceptionale precum şi cai,
grâne cherestea necesare efortului de război al puterii suzerane. Cum Poarta Otomană se afla
aproape mereu într-un conflict prelungit cu vecini săi ne putem închipui ce valoare şi ce
ritmicitate aveau aceste contribuţii în natură.
În vederea satisfacerii necesarului de hrană al imperiului Poarta Otomană va interzice
exportul Ţărilor Române către alte ţări, rezervându-şi dreptul de monopol. Concomitent
bunurile achiziţionate de pe piaţa românească erau subevaluate astfel încât se situau de 3, 4
ori sub media europeană fapt ce reprezenta o altă modalitate de sustragere a avuţiei naţionale.

Pasul 2. Accentuarea dependenţei politice a Ţărilor Române

Epopeea lui Mihai Viteazul aduce pentru statele medievale româneşti un momente de
repaus în privinţa dominaţiei otomane iar după consumarera acetui episod se produce o
atenuare a dependenţei economice a acestora faţă de Sublima Poartă. Această atenuare este
doar de natură economică şi are caracter temporar iar după acesta se va produce nouă
înrăutăţire a situaţiei economice şi politice a principatelor române. Vor creşte însă cheltuielile
pentru obţinerea tronului în funcţie atât de pretendenţi căt şi de corupţia generalizată la
nivelul marilor dregători otomani iar contextul geopolitic dat de rivalităţile războiulul de 30
de ani şi de competiţia dintr Austria, Rusia, Polonia şi Imperiul Otoman în estul continentului
european Orientarea spre Rusia a conducătorilor Ţărilor Române, tot mai evidentă, şi
nîncrederea într-un regim boieresc va contribui la înlăturarea domniilor pământene şi
instaurarea regimului fanariot.

66
 De remarcat, faptul că, instaurarea regimului turco-fanariote va presupune înlăturarea
ultimului drept naţional al populaţiei române din principate în materie de numire a domnului
dintre autohtoni. Clivajul domniilor pământene în favoarea celor turco-fanariote se va
concretiza şi într-o noua etapă de accentuare asuprire apopulaţiei şi de pierdere a avuţiei
populaţiei în favoarea noilor stăpâni.
Cu toate ca îşi păstrează autonomia amestecul otoman în afacerile interne ale
principatelor devine o constantă şi un abuz evident faţă de care ţările române nu pot face mai
nimic. Cu rare excepţii domnitorii şi principii sunt numiţi acum direct de către turci
încălcându-se flagrant autonomia ţărilor române. Pentru a-şi consolida dominaţia lor turcii vor
urmări schimbarea cât mai des a domnilor, media unei domnii în Moldova a fost decirca doi
ani şi jumătate în Ţara Românească de patru ani şi jumătate iar în Transilvania de şase ani.
Domnitorii şi principii sunt supravegheaţi în mod permanent de dregătorii otomani şi sunt
deasemenea chemaţi periodic la Poartă unde li se rezervă un tratement aproape umilitor.
Deasemenea controlul domnilopr şi mai ales al politicii interne şi externe a ţărilor române se
face în mod permanent şi prin intermediul numeroşilor dregători greci şi levantini care sunt
oameni de încredere ai sultanului.
Dominaţia otomană a fost fără îndoială o piedică în dezvoltarea normală a ţărilor
române ca de altfel orice dominaţie străină. Din punct de vedere economic, puterea suzerană
va fi interesată ca statele vasale ei să producă cât mai mult, deoarece o mare parte a bogăţiilor
ţării erau trimise spre Constantinopol însă populaţia nu era interesată în creşterea producţiei.

REZUMAT
Evul mediu va constitui o perioadă de debut în ceea ce priveşte literatura juridică a timpului
pentru toate cele trei structuri feudale româneşti, Moldova, Transilvania şi Ţara Românească.
Diferitele scrieri, având un caracter mai mult sau mai puţin juridic, de foarte multe ori aveau mai mult
un caracter etic, sau religios, vor reflecta în mod fidel condiţia şi nivelul social dobândit de fiecare
persoană în parte, care în funcţie de apartenenţa socială era deasemenea direct răspunzător pentru
faptele sale unei structuri ierahizate a instanţelor de judecată.
În feudalism proprietatea prezintă unele caracteristici faţă de perioada premergătoare acestei
orânduiri, precum se deosebeşte de ceea ce va urma în capitalism. Închegarea, într-un proces
îndelungat, a proprietăţii feudale a dat acesteia un caracter complex marcat de suprapuneri de norme şi
discriminări juridice. Se întâlneşte în această epocă o formă de diversificare a proprietăţii după titular,
după categorii sociale, după modalităţi de constituire etc.
Pedepsirea crimelor în trecutul îndepărtat (ca şi în evul mediu) nu era privită ca în zilele
noastre o problemă ce interesează opinia publică, dimpotrivă era socotită o chestiune de drept privat,
ca şi problemele de drept civil; adică, privea doar pe cel afectat. Pentru cei ce comiteau un jaf sau o
crimă şi erau prinşi de “autorităţi”, judecata se rezuma la a fi pedepsiţi, potrivit voinţei celui păgubit
sau familiei celui omorât. Aşadar crimele erau socotite o problemă particulară.
Din vechime s-a păstrat şi cultivat la români procedeul ca înstrăinarea unei moşii să nu se facă
la întâmplare. Cel ce voia să vândă un teren proprietate era dator (obligat) să se adreseze pentru
cumpărare mai întâi rudelor, spre a vedea dacă acestea sunt interesate în cumpărarea acelui teren;
numai dacă nu erau amatori în rândul rudelor se putea adresa (în al doilea rând) celor ce se învecinau
cu proprietatea în discuţie. În cazul când nici aceştia nu erau interesaţi, caz foarte rar întâlnit, atunci
proprietatea respectivă putea fi vândută la oricine vroia să o cumpere. În situaţia când vânzătorul nu
proceda la consultarea mai întâi a rudelor şi a vecinilor şi făcea vânzarea altcuiva, cei dintâi puteau
acţiona în judecată pe vânzător pentru dreptul de preemţiune.
Spre deosebire de alte state aflate oarecum în aceiaşi situaţie cu Ţările Române acestora din
urmă le a fost recunoscută autonomia internă, limitată şi periodic încălcată, prevederile tratatelor
bilaterale specificând, conform dreptului feudal interanţional obligaţii reciproce între puterea suzerană
şi statul vasal. Pentru a întări dominaţia asupra ţărilor române turcii vor încorpora o parte din teritoriile
istorice româneşti în imperiu sub formă de sangeacuri sau raiale.

67
 Creşterea contribuţiei de la cca 3000 de galbeni al Ţării Româneşti la începutul secolului al
XVI-lea la 10000 la mijlocul secolului pentru ca la sfarşitul secolului să ajunga la 150000 de
galbeni. Pentru Moldova creşterea pentru aceiaşi perioadă va fi de la 2000 de galbeni la 30000 şi în
final de 650000 de galbeni. Transilvania, beneficiind de o poziţie geostrategică favorabilă nu a fost
supusă unor astfel de abuzuri economice din partea Porţii Otomane creşterea obligaţiilor financiare
fiind mult mai moderată de la 10000 de galbeni în 1541 la 15000 în 1575 şi rămânând constantă până
la intrarea acesteia sub dominaţia habsburgică.
Cu toate ca îşi păstrează autonomia amestecul otoman în afacerile interne ale principatelor
devine o constantă şi un abuz evident faţă de care ţările române nu pot face mai nimic. Cu rare
excepţii domnitorii şi principii sunt numiţi acum direct de către turci încălcându-se flagrant autonomia
ţărilor române. Pentru a-şi consolida dominaţia lor turcii vor urmări schimbarea cât mai des a
domnilor, media unei domnii în Moldova a fost decirca doi ani şi jumătate în Ţara Românească de
patru ani şi jumătate iar în Transilvania de şase ani. Domnitorii şi principii sunt supravegheaţi în mod
permanent de dregătorii otomani şi sunt deasemenea chemaţi periodic la Poartă unde li se rezervă un
tratament aproape umilitor.

CONCLUZII
Raporturile sociale survenite între şi nobilime pe deoparte ca fiind clasa conducătoare – în
spaţiul românesc boierime - şi celelalte categorii sociale( ţărănime, meşteşugari etc) vor urma sa fie
redefinite prin legi noi care protejau interesele claselor avute fără se mai ţine cont, decât sporadic de
cutumele existente.
Ideea păstrării în familie (şi în ţară) a averii a jucat un rol important în orânduirea feudală în
general. Există în Evul Mediu patru tipuri de proprietate ce au fiecare strânse legături cu categorile
socilae care le definesc: proprietatea domnească, boierească (în Moldova şi Ţara Românească şi
nobiliară în Transilvania), bisericească şi ţărănească (liberă şi dependentă).
Noua perioadă din istoria ţărilor române va constitui din punct de vedere politic şi juridic,
economic şi social un regres evident ce va slăbi şi mai mult autoritatea politică a dominitorilor ce vor
fi schimbaţi din funcţie după bunul plac al sultanului şi fiind totodată şi lipsiţi de capacitatea de reacţie
(armata se va desfiinţa treptat, cetăţile importante centre de rezistenţă antiotomană vor fi dărmate
veniturile economice ale domniei limitate, capitalele se vor multa de la Suceava la Iaşi şi de la
Târgovişte la Bucureşti ).

TESTE DE AUTOCONTROL
1. Care sunt cauzele apariţiei primelor scrieri juridice româneşti?
2. Care sunt elementele definitorii ale proprietăţii feudale în spaţiul românesc?
3. Identificaţi deosbirile dominaţiei otomane în ceea ce priveşte regimul ocupaţiei faţă de alte state
vasale imperiului otoman.
4. Precizaţi cauzele de ordin politic şi juridic ale instabilităţii politice din statele medievale
româneşti.
5. Reliefaţi argumentele care au contribuit la accentuarea dependenţei politico-juridice pe de o parte a
ţărilor române faşă de imperiul otoman şi pe de altă parte a unor categorii sociale faţă de altele.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE:
1. Apostu, Ioan, Ionescu, Nicolae, Prelegeri de istoria dreptului românesc, Galaţi, Editura Nitnelav,
2003;
2. Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura Şansa, 1996;
3. Cloşcă, Constantin, Asandului, Gabriel, Istoria Dreptului Românesc, Galaţi, Editura Fundaţiei
Academice Danubius, 2002;
4. Firoiu, Dumitru, Istoria dreptului şi statului românesc, Iaşi, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi,
1996;
5. Hanga, Vladimir, Istoria dreptului românesc, Iaşi, Editura Fundaţiei Chemarea, 1993.
6. Marcu, L. P., Istoria dreptului românesc, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1997;
7. Voicu, Costică, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2006.

68
Modulul V
EVOLUŢIA DREPTULUI ÎN PERIOADA MODERNĂ

Lecţia 1. Organizarea administrativă şi politică a Principatelor Române

Lecţia 2. Evoluţia dreptului în perioada modernă
Lecţia 3. Instituţiile de drept specifice regimului fanariot
Lecţia 4. Importanţa Regulamentelor Organice şi a iniţiativelor reformatoare
ale revoluţiei române de la 1848

(3 ore de studiu)

OBIECTIVE SPECIFICE:

- Cunoasterea şi aprofundarea aspectului juridic ce a contribuit la instaurarea domniilor

fanariote;
- Cuantificarea rolului dreptului modern în societatea românească în perioada fanariotă;
- Identificarea principalelor etape în aparitia unor noi ramuri ale dreptului;
- Evaluarea corectă a a gradului de dezvoltare a societăţii româneşti din punct de vedere
juridic;
- Recunoaşterea instituţiilor politice drept organisme investite cu autoritatea de a exercita
puterea politică;
- Definirea aspectelor unitare ale proiectelor juridice ale revoluţiei române de la 1848.

REZULTATE AŞTEPTATE:

În momentul în care va finaliza studiul acestei teme, studentul va avea posibilitatea:

- să înţeleagă importanţa juridică a fenomenului de intituire a domniilor pamântene;
- să identifice categoriile de relaţii sociale care fac obiectul dreptului în perioada fanariotă;
- să explice importanţa reglementărilor juridice în cadrul evoluţiei societăţii în această
perioadă;
- să înţeleagă noţiunile generale privind instituţiile politico-juridice ce apar şi coresponenţele
lor pe plan european;
- să conştientizeze faptul că dreptul reprezintă o preocupare unitara a principalelor categorii
sociale din spaţiul românesc în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

COMPETENŢE DOBÂNDITE:

- Înţelegerea şi utilizarea noţiunilor specifice de istorie a dreptului românesc;

- Cunoaşterea genezei şi evoluţiei sistemului juridic în ţara noastră;
- Identificarea contribuţiei pasoptiste la făurirea dreptului unitar modern.

69
 Lecţia 1.
Organizarea administrativă şi politică a Principatelor Române

Instituirea regimurilor fanariote în cele două principate va coincide cu o perioadă de

gravă ştirbire a autonomiei interne a principatelor. Încălcarea drepturilor politice şi civile ale
locuitorilor se va concretiza acum încel mai înalt grad, anume însăşi categoria socială a
boierimii, reprezentând minoritatea dominantă va fi afectată prin înlăturarea de la funcţiile
publice şi anularea drepturilor politice.

Pasul 1. Aspecte generale

Confruntările dintre cele trei mari puteri pentru supremaţie în zonă au afectat puternic
soarta şi evoluţia românilor prin amestecul în treburile interne ale acestora, şi ca urmare a
numeroaselor războaie purtate pe teritoriul lor de Rusia, Austria şi Turcia.
Formula fanariotă va reprezenta, pentru început, o soluţie de compromis între
statutul de autonomie al celor două principate româneşti şi cel al administraţiei şi dominaţiei
otomane chiar dacă îngrădirea autonomiei se reflectă şi în apariţia noilor instituţii politice sau
modificarea celor tradiţionale. Cei numiţi la cârma celor două state româneşti erau dependenţi
de Constantinopol întrucât nu erau deloc agreaţi de clasa politică românească astfel încât vor
fi nevoiţi să îşi aducă un număr simţitor de colaboratori pe care îi vor numi în funcţii
administrative sporind nemulţumirea populaţiei autohtone.
În scopul dovedirii loialităţii lor faţă de Poartă, domnitorii fanarioţi vor recurge la
măsuri reformiste ce privesc organizarea şi mai ales administrarea statului oentru a eficientiza
modul de îndeplinire a obligaţiilor fata de puterea otomană. Nu trebuie uitat faptul că acestia
erau în continuare mutaţi periodic dintr-un principat în altul pentru a li se verifica loialitatea
faţă de sultan şi ai împiedica sa colaboreze cu partida natională contra imperiului otoman. De
la 65000 de taleri că era tributul Moldovei acesta va ajunge la 260000 iar pentru Muntenia
diferenţa pentru această perioada va fi de la 260000 la 300000 de taleri. Darurile şi
peşcheşurile anuale vor atinge şi acestea cote excepţionale ce vor duce la săracirea ţărănimii
dar nu numai.

Pasul 2. Regimul administraţiei turco-fanariote în principate

a. Domnia
În acest timp, autonomia judiciară a Ţărilor Române a fost apărată de către domnitori
faţă de turci, hotărârile acestora neputând fi atacate în faţa unei instanţe străine (turceşti)
oricât de înalte ar fi fost. Boierii înşişi şi-au unit eforturile cu ale domniei ca să apere această
autonomie.
În planul relaţiilor externe atribuţiile domnului vor continua să fie limitate faţă de
puterea suzerană şi de protectoratul Rusiei (după 1774–– tratatul de la Kuciuk-Kainargi).
Domnitorii români din cele două principate – supuse Porţii – nu aveau dreptul de a face o
politică externă proprie (să încheie tratate cu alte state, să declare război sau să încheie pace,
să trimită sau să primească soli). Totuşi cu abilitate şi curaj aceştia au reuşit adesea să
ocolească opreliştile puterii suzerane.
Prerogative militare, domnul avea în această perioadă prea puţine, dat fiind rolul redus
al armatei autohtone în timpul regimului turco-fanariot. Formal, în perioada când ţara nu era
70
ocupată de trupe ruseşti sau otomane, domnul îşi exercita prerogativa de comandant suprem al
armatei, numind şi revocând comandanţii superiori..
În raporturile cu biserica drepturile domnitorului au rămas în general aceleaşi ca în
perioada anterioară: dreptul de a legifera organizarea bisericii, înfiinţarea de mitropolii,
episcopii, mănăstiri; de a numi şi revoca ierarhii bisericii; de a fixa competenţa de judecată a
organelor bisericeşti în legătură cu mirenii etc.
b. Sfatul de obşte era o formă fanariotă a adunării de stări, o adunare restrânsă în
comparaţie cu Marea Adunare a ţării de mai înainte. Acesta s-a substituit treptat Marii
Adunări care şi-a pierdut cu timpul importanţa. Convocarea Sfatului de Obşte se făcea prin
poruncă domnească în vederea unor deliberări importante pentru ţară. Acest organism avea o
structură elastică. Din punct de vedere numeric se adunau între 12 şi 14 persoane, uneori în
jur de 36. La adunare participau boieri de obşte, deosebiţi de cei „de divan”. Membrii
Divanului participau în mod obligatoriu la adunare (probabil cu drept de vot deliberativ), de
unde se deduce că boierii de obşte nu aveau o asemenea obligaţie, şi probabil erau convocaţi
numai când se impunea aceasta. Sfatul de Obşte avea îndeosebi atribuţii administrative
nejudiciare. Existau şi excepţii. Sfatul de Obşte din Moldova putea judeca unele procese mai
importante. Despre funcţionarea şi procedura acestuia se cunosc prea puţine lucruri întrucât
nu aveau secretariat sau arhivă proprie. Înscrisurile erau anaforale care aduceau la cunoştinţa
domnitorului rezultatul deliberării.
Raporturile dintre Sfatul de Obşte şi domnie erau complexe, fiind greu de făcut
consideraţii pe marginea acestora.
c. Marea Adunare a Ţării a supravieţuit prin unele vestigii, având caracter simbolic,
oficios. A fost denaturată de regimul fanariot prin desconsiderarea ei. În primul rând fusese
îndepărtată atribuţia ei cea mai importantă, anume acea de a alege pe domnitor. Domnitorii
erau numiţi direct de către Puterea Otomană.
d. Sfatul Domnesc (Divanul), a fost o altă instituţie de stat centrală din Ţările
Române, în perioada la care ne referim. Acesta a cunoscut o serie de schimbări de structură,
determinate de transformările economico-sociale, instituţionalizându-se pe măsura destrămării
feudalismului şi afirmării societăţii burgheze. Până la Regulamentul Organic a continuat să fie
format exclusiv din dregători, ca mai înainte. Membrii Divanului erau în general boieri de
rangul I, numiţi şi „divaniţi”, însă participau la Divan şi unii mari dregători rămaşi fără
atribuţii şi care şi-au păstrat rangul şi titlul. Lucrurile fiind într-un proces de tranziţie, se
observă faptul că domnitorul îşi căuta sfetnicii dintre oamenii pricepuţi care intrau apoi în
Divan.
Până la Regulamentul Organic, Divanul Domnesc a continuat să cumuleze atribuţii
judecătoreşti, executive şi legislative. Introducându-se principiul separaţiei puterilor, Divanul
nu va mai păstra decât atribuţii judecătoreşti, devenind instanţă supremă de judecată. Celelalte
atribuţii ale Divanului Domnesc au fost preluate de alte organisme ca : Adunarea Obştească şi
Sfatul Administrativ în activitatea de conducere şi administrarea ţării. Sfatul Domnesc avea
alte numeroase atribuţii, între care: financiare, militare, religioase etc. Şedinţele Divanului
erau publice, când judeca pricini şi când dezbătea probleme privind interese de stat.
e. Dregătoriile au căpătat trăsături noi în această perioadă. Dregătorii erau numiţi şi
revocaţi de către domnitor. În linii mari acestea (dregătoriile) şi-au păstrat conformaţia din
perioada precedentă, instituindu-se însă şi aspecte noi, ca urmare a evoluţiei condiţiilor
economice, sociale şi politice, în legătură cu numirea dregătorilor, criterii de selecţionare,
atribuţii, modul de remunerare, ierarhia, clasificarea etc. În această perioadă s-au impus noi
categorii de dregători în detrimentul celor vechi. În noile împrejurări s-a modificat însăşi
clasificarea boierilor, deoarece numirea într-o dregătorie se va face acum după calitatea celui

71
numit în ierarhia boierească. Dregători de clasa I între care: marele vornic, marele logofăt,
marele spătar, marele hatman, marele vistier, marele postelnic, marele agă, marele cămăraş;
Dregători (dregătoriile) de clasa a II-a între care amintim câteva din cele 17 cunoscute:
marele ban, marele clucer, marele stolnic, marele sluger, marele armaş etc.;
Şi dregători de clasa a III-a. Fără a fi subestimaţi, aceştia aveau atribuţii destul de
importante: erau dregători ce ţineau de Curtea Domnească, subalterni ai marilor dregători,
zapcii, ş.a

Lecţia 2.
Evoluţia dreptului în perioada regimului fanariot

Situaţia politică şi economică dificilă a principatelor, accentuata de războailel ruso-

austro-turce, duse în mare parte pe teritoriul acestora impuneau o serie de reforme pentru
stabilizarea şi contabilizarea exactă a cheltuielilor şi veniturilor lucru absolut necesar pentru
satisfacerea nevoilor economico-financiare crescânde ale Imperiului Otoman.

Pasul 1. Inceputurile modernizării legislative

În cadrul evoluţiei relaţiilor social-politice afirmarea dreptului şi a instituţiilor juridice

avea să joace un rol semnificativ. Modernizarea dreptului la români a început prin prin
reformele lui Constantin Mavrocordat, care a domnit în mai multe rânduri în Moldova şi Ţara
Românească între anii 1730-1769. Conform acestora este desfiinţată rumînia şi vecinia,
adică legarea de glie. Rumînii se pot răscumpara, au un drept de strămutare limitat datorând
pentru lotul pe care îl aveau un număr de 12 zile de clacă pe an. Vecinii din Moldova nu mai
pot fi vânduţi şi dăruiţi dar nici nu se se pot strămuta după bunul lor plac fiind datori cu 24
zile de clacă pe an. Deşi pare că situaţia ţăranilor nu s-a îmbunătăţit foarte mult reformele vor
stopa abuzurile pentru o vreme şi vor cointeresa populaţia să producă mai mult de pe loturile
de pământ pentru a se răscumpara. Apreciată de specialişti ca reformistă, egalizatoare, ca
tehnică a dreptului şi relativ unificatoare pentru cele două ţări româneşti (Moldova şi
Muntenia), Constituţia mai prevedea şi plata tuturor dregătorilor de stat şi scutirea clerului de
dări şi limitarea dreptului acestuia de judecată fiind publicată în limba franceză de către
revista “Mercur de France”, în anul 1742.
O trecere a activităţii legislative a acestei perioade ar însuma următoarele documente
legislative:
1. Constituţia lui Constantin Mavrocordat;
2. Capetele de porunci (1714-Muntenia);
3. Codul lui Mihai Fotino (1765-Muntenia);
4. Prviniceasca Condică a lui Alexandru Ipsilante (Manualul de legi-1780-Muntenia);
5. Pandectele lui Toma Carra (1806- Moldova);
6. Manualul juridic al Llui Alexandru Donici (1814-Moldova);
7. Codul Civil al lui Scarlat Callimach (1817-Muntenia);
8. Legiuirea Caragea (1818-Muntenia).
Încă din prima fază a perioadei în discuţie problema dominantă a fost aceea a
codificării dreptului. Astfel, au fost substanţial modernizate tradiţionalele texte de lege
bizantine prin Codul Callimachi. Acesta din urmă nu mai constituia doar o imitaţie servilă, ca
în alte cazuri, ci făcea dovada celui mai occidental cod de până la 1821. În aceeaşi măsură,
72
elemente ale obiceiului pământului rămâneau valabile prin adaptarea lor la noile condiţii dând
consistenţă practicii dreptului românesc. În legătură cu aceasta este relevant faptul că a fost
tradusă lucrarea intitulată Cutumiar, întocmită de Mihail Fotino.
Acest Cutumiar avea de altfel o largă circulaţie în mediul juridic românesc şi în
mentalitatea tuturor claselor sociale, ceea ce punea în evidenţă puternica tradiţie a cutumei sau
legii pământului, în condiţiile afirmării de noi principii şi tehnici de judecată. Totodată,
trebuie ştiut faptul că valabilitatea obiceiului sau cutumei trebuia confirmată prin pravilă (lege
scrisă) care avea autoritate dovedită.
Înnoirea a constat şi în suprimarea (nu în întregime) pluralismului şi paralelismului în
sistemul de drept feudal. În această privinţă continuau să existe contradicţii între sistemele
juridice cu vechi tradiţii de autonomie locală sau funcţională. Pe de altă parte, la începutul
secolului al XIX-lea, dreptul era receptat şi înfăţişat ca drept al statului, pe cale de a deveni
naţional, ceea ce se va înfăptui pe deplin mai târziu.
Modernizarea s-a oglindit şi în instituţionalizarea codurilor specializate pe ramură
modernă de drept, cu un rol hotărâtor în organizarea economiei capitaliste şi a societăţii
burgheze.
Legiuirea Caragea a fost ultimul Cod general feudal cuprinzând trei-patru ramuri de
drept. Tot atunci codurile specializate, aflate în fază de proiect, cu multe reminiscenţe
bizantine, îşi găsiseră locul în Manualul lui Mihail Fotino din anul 1777.
Din exemplele enumerate se desprinde concluzia că modernizarea dreptului românesc
a constat într-un proces complex şi de durată, un proces organic cu adaptări succesive şi nu
totdeauna doveditoare. Din practica legislativă a acestei faze de început şi din programele
elaborate, privitoare la reaşezarea pravilelor ţării, adică a noilor coduri, rezultă caracterul de
sinteză (drept bizantin receptat, obiceiul pământului, drept românesc) al codurilor şi
proiectelor de cod ale anilor 1765 - 1826. Fiecare cod a fost un pas înainte faţă de precedentul.

Pasul 2. Organizare învăţământului juridic românesc

În centrul preocupărilor de modernizare a dreptului românesc a stat şi procesul de

formare a unui limbaj al dreptului şi a unei terminologii juridice cuprinzătoare. În vocabularul
juridic românesc au pătruns termeni moderni de factură occidentală, sufixele şi derivaţiile
autohtone de până atunci fiind înlăturate.
În a doua jumătate a secolului al XVIII- lea se înfăptuiesc mai multe măsuri de
reorganizare a Scolilor domneşti sau a academiilor de la Iaşi şi Bucureşti. Domnitorii
Alexandru Ipsilanti, în Ţara Românească, imitat de Alex Moruzi, de Grigore Ghica şi
mitropolitul Iacob II Stamate în Moldova, s-au implicat în sprijinirea şi promovarea cursurilor
de Înalte Legi, precum şi a unor profesori români, ca: Ştefan Nestor Craioveanu, Gh. Lazăr la
Bucureşti, iar la Iaşi, reputatul dascăl de legi, C. Crysokefalos. Totodată, contactele juridice
cu Vestul Europei se înmulţesc; tineri români capătă consacrarea ca jurişti în centre
academice apusene. Un prim jurist român care şi-a pregătit doctoratul în drept la Paris a fost
un oarecare Bogdan. Importantă s-a dovedit a fi fost, în legăturile cu apusul, şi circulaţia
cărţilor de specialitate.
O primă fază a modernizării, s-a încheiat în 1821; procesul va continua însă şi în anii
următori până în anii 1831, după care se va impune o altă fază, de asemenea importantă, fixată
de exegeţi între anii 1831 - 1848, ca fiind una calitativă, de excepţie în demersul către o
adevărată modernizare ce va domina sec. al XIX-lea.
Cu ajutorul influenţelor străine, dar cu puternice resorturi interne, dreptul românesc a
făcut paşi decisivi, în această etapă, spre circumscrierea lui în modernismul european. Puterea

73
de selecţie, valorificarea tradiţiei româneşti, puterea de creativitate, voinţa şi pregătirea de
cadre sau de instituţii naţionale etc. caracterizează dreptul românesc din prima jumătate a sec.
al XIX-lea.
Domnitorul Mihail Sturdza a creat la Iaşi, în 1834, o şcoală de înalte studii, devenită
Academia Mihăileană (după numele întemeietorului), în cadrul căreia a introdus discipline de
drept. A existat şi planul creării unei înalte şcoli juridice în limba franceză, însă acesta a eşuat,
dar ideea a rămas. În acelaşi timp, colegiul academic Sf. Sava de la Bucureşti, a ocupat pentru
Muntenia o poziţie similară cu aceea a Academiei Mihăilene din Iaşi. Şi aici se regăsesc
preocupări pentru ştiinţa dreptului, susţinute de absolvenţi ai institutelor superioare de drept
din alte ţări. În anul 1837, la Iaşi, a fost tipărit “Jurnalul judecătoresc”, fără să aibă o viaţă
prea lungă. Asemenea încercări nu erau eşecuri, ci căutări de căi sigure între multiplele şi
frământatele probleme ale epocii, cu atât mai mult în Ţările Române

Lecţia 3.
Instituţiile de drept specifice regimului fanariot

Ideile iluministe ale unor domnitori şi nevoia de rezolvare a acestei crize au făcut ca în
toată perioada, de la mijlocul secolului XVIII-lea şi până la Unirea principatelor, să se facă
eforturi susţinute pentru remedierea proastei organizări a justiţiei, înregistrându-se unele
rezultate notabile, în condiţiile rezistenţei opuse de vechea clasă feudală.

Pasul 1. Iniţiative moderniste privind organizarea actului juridic

Cel care a încercat o reformă radicală în materie de justiţie a fost Constantin

Mavrocordat, ceea ce a dat unitate şi consistenţă ceând instituţia ispravnicilor pentru judeţe în
Muntenia şi ţinuturile dîn Moldova. În aceste posturi au fost numiţi boieri (de rangul I sau II)
cu deplină competenţă administrativă şi judecătorească, chiar dacă împricinaţii erau de rang
similar sau mai mare. Au fost stabilite norme de organizare, competenţă şi procedură pentru
jurisdicţia ispravnicilor, aceştia având obligaţia de a judeca neîntârziat şi cu „uşile deschise”
etc. Totodată, se interzicea ispravnicilor să fie judecători şi globnici.
Constantin Mavrocordat a încercat să creeze instituţia modernă a judecătorilor de
profesie, salarizaţi de stat, nu de către ispravnici, instituind pe lângă fiecare isprăvnicie câte
un judecător sau doi, care puteau judeca şi în absenţa ispravnicului iar introducerea procedurii
scrise devenea obligatorie ca şi introducerea condicelor trimise spre verificare lunar
domnului. În acest caz se făcea un pas real în direcţia separaţiei puterii judecătoreşti de cea
executivă. Aplicarea în întregime şi în totalitate a reformelor concepute nu depindea numai de
domnitor, ci şi de numeroşi alţi factori.
Reforma judecătorească a lui C. Mavrocordat şi-a dovedit necesitatea şi caracterul ei
înaintat prin însăşi dificultăţile de aplicare şi prin amploarea ei. Principiile acestei reforme,
dezvoltate şi amendate, s-au impus în cele din urmă, definind faza de trecere de la dreptul
feudal la cel burghez. Din întreaga reformă, cu tot ritmul lent de aplicare, aspectul judiciar a
rămas partea cea mai relevantă prin pozitivismul ei.
După câteva încercări nereuşite de organizare judecătorească modernă ale înaintaşilor
(C. Mavrocordat, Racoviţă, Matei Ghica) a venit rândul lui Alexandru Ipsilanti (1786-1788)
care a creat, la cererea boierilor moldoveni, în cadrul Divanului Domnesc, pentru început,
departamente judecătoreşti. În Moldova a fost confirmată, în aprilie 1771, existenţa divanului
74
de giudecăţi, devenit ulterior Departamentul giudecăţii. În cealaltă ţară românească,
Muntenia, cuprinsă şi ea de febra înnoirilor, a fost creat (mai 1772), „Departamentul
judecăţii”, existând şi un departament II (civil).
În Ţara Românească, domnitorul Alexandru Ipsilanti a perseverat de asemenea, în
direcţia modernizării dreptului. Opera sa este cuprinsă în Pravilniceasca condică, adoptată în
anul 1775 în care este reglementată organizarea instanţelor judecătoreşti. Acestea erau
structurate într-un sistem ierarhic, cu competenţe delimitate pe diferite trepte de jurisdicţie.
Astfel:
1) divanul gospodăresc (domnesc);
2) judecătoria veliţilor boieri;
3) al doilea departament (două departamente civile de acelaşi grad);
4) al treilea departament al vinovaţilor” (departament penal)”;
5) judecători; Pentru judecătoria ot vel aga;
6) judecătorii după judeţe.
Alexandru Ipsilanti a creat Departamentul criminalicesc şi Departamentul străinelor
pricini, punând în aplicare departamentul II (civil). De asemenea, rezultă funcţionarea
departamentului al II-lea (judecata divanului domnesc). Au fost făcute totodată şi unele
ajustări ale legislaţiei existente.

Pasul 2. Organisme judecătoreşti

a). Judecătorii de judeţe

Ocupându-se de procedura de judecată Al. Ipsilanti a continuat de fapt opera începută
de Constantin Mavrocordat. Ipsilanti a conceput organizarea proceselor în 12 paragrafe şi a
acordat o importanţă sporită judecătorilor. Astfel, judecătorii puteau judeca şi singuri în timp
ce ispravnicii nu mai aveau dreptul să judece fără judecător. Judecătorul de judeţ, aşadar,
judeca numai vinovăţiile uşoare, trebuind să dea hotărâre scrisă privitoare la pedeapsa
pronunţată. S-a menţinut practica discriminatorie ca boierii cei mari să fie judecaţi de Divan,
chiar dacă fapta incriminatorie se petrecea pe teritoriul de competenţa a judeţului; deci în
aceste cazuri, atât ispravnicul cât şi judecătorul de judeţ, erau daţi deoparte.
b) Departamentele civile şi departamentul penal
Cele două departamente despre care s-a mai amintit, erau compuse din judecători cu
ştiinţă şi cu praxis, iar aceştia judecau după pravila şi obiceiul pământului. Privitor la
Departamentul al III-lea („al vinovaţilor”) Pravilniceasca condica face referiri la modul de
judecată (legile ce se aplicau), la atribuţiile departamentului, la cercetarea învinuiţilor (care nu
se putea face decât de judecători), la modificarea de hotărâri ce revenea numai domnitorului
etc. Judecata veliţilor boieri făcea obiectul capitolului al III-lea din aceeaşi condică.
Completul de judecată era compus din boieri cu funcţii înalte şi trei mazili veliţi; judecata se
făcea la curtea domnească. În acest cadru erau judecate apelurile (element de modernitate
occidentală) declarate împotriva hotărârilor departamentelor inferioare.
În asemenea cazuri dosarul înaintat „departamentului de apel” trebuia să conţină
analiza probelor administrate, doveditoare pentru culpă, modul de desfăşurare a procesului,
indicându-se articolele din pravilă aplicate etc.Hotărârile veliţilor boieri trebuiau înscrise în
condica specială pentru hotărâri, practică iniţiată de Constantin Mavrocordat.
c) Divanul domnesc era instanţa supremă şi avea o competenţă de judecată generală.
Judeca numai în apel pricini deosebit de grave care puteau fi pedepsite cu mutilare sau
moartea făptuitorilor (vinovaţilor). În asemenea cazuri instanţa supremă de judecată (Divanul
domnesc) era compusă din domnitor, marii boieri, mitropolit şi episcopi. Când domnitorul nu

75
participa la judecată, divanul întocmea anaforale ce erau supuse aprobării domnitorului, iar
acesta confirma sau infirma hotărârea luată. În acest din urmă caz se proceda la o nouă
judecată, de data aceasta în prezenţa domnitorului care conducea Divanul.
d) Instanţele speciale. Începuturile justiţiei militare
În capitolul al XIII-lea din Pravilniceasca Condică sunt trecute prevederi referitoare la
cazurile de abateri din armată, iar în capitolul al XIV-lea erau norme pentru marele aga (şeful
poliţiei). Ambele instanţe aveau o anume competenţă penală, iar hotărârile pronunţate de
acestea erau supuse apelului Divanului veliţilor boieri. Legislaţia militară constituie dovada
faptului că reforma judecătorească era cuprinzătoare, încorporând aproape toate domeniile de
activitate mai importante.
Primele elemente de justiţie militară au apărut în legislaţia fanariotă. Dovadă o face
Manualul de legi al lui M. Fotino, din 1777. La rubrica pravile ostăşeşti sunt incluse trei
paragrafe din Bazilicale, referitoare la dezertări şi capacitatea de a fi ostaş, precum şi patru
paragrafe din legiuirile militare publicate de Leunclavius în 1596 (Val. Al. Georgescu)2.
Pravilniceasca condică cuprindea dispoziţii de justiţie militară în capitolele intitulate
Judecătorie ot vel spătar şi Judecătorie ot vel aga, preconizându-se două instanţe cu caracter
militar. Pe lângă militari, instanţele amintite judecau şi civili pentru anumite infracţiuni ce
aveau tangenţă cu armata.

Pasul 3. Instituţiile de drept

a) Dreptul civil
Ca şi în multe alte domenii, modificări înnoitoare au avut loc în această perioadă şi în
ceea ce privea condiţia persoanelor. Elementul om-cetăţean apare acum ca substanţă a
transformărilor caracteristice perioadei de tranziţie. Deşi se mai păstrau multe trăsături din
epoca anterioară, se remarcă şi atitudini noi. Constantin Callimachi, luând act de modificările
ce se impuneau, preciza că: „persoană se zice, în legi, omul ce are într-un stat stare
politicească, adică politiceşti drituri şi îndatoriri”. Astfel, rezultă din aceasta conceptul
modern de cetăţean, ce avea drepturi şi îndatoriri în cadrul societăţii. A urmat apoi Legea
Caragea care stabilea unele criterii în clasificarea persoanelor şi anume: „după noroc”––
adică, oameni liberi, robi şi dezrobiţi; apoi după fire –– bărbaţi şi femei; după etate; după
capacitate (cei cu discernământ pe de o parte şi risipitori şi fără minte, pe de altă parte).
În privinţa ţărănimii, trebuie ştiut că după „emanciparea” ei prin reformele lui
Constantin Mavrocordat, aceasta şi-a menţinut poziţia socială de moşnean (în Ţara
Românească) şi de răzeş (în Moldova), în pofida asalturilor marii boierimi asupra
proprietaţilor ţărăneşti. Clasa ţărănimii libere se va lărgi prin alăturarea celor eliberaţi prin
reformele lui Constantin Mavrocordat, care, deşi nu erau proprietari de pământ, au devenit
persoane libere sub raportul capacităţii de drept.
Robii au continuat să existe atât în Moldova cât şi în Ţara Românească. Ei constituiau
o altă categorie de cetăţeni, locuitori ai satelor. Hrisovul lui C. Mavrocordat prevedea că
„numai ţiganii au acea robie”. Legea Caragea făcea precizarea că „domnitorul era stăpân
absolut şi pe viaţa robilor”. În starea de rob se ajungea prin naştere; cei născuţi din părinţi
robi, idem cei născuţi „din mama roabă sunt robi”; prin vânzare-cumpărare sau donaţie.
Starea de rob a cunoscut şi ea elemente de modernizare. Constantin Callimachi definea
instituţia într-o nouă concepţie precizând că „deşi sunt împotriva firescului drit (drept) al
omului, s-a urmat din vechime în prinţipatul acesta, însă într-un alt sens decât în antichitate,
căci aici puterea stăpânului nu mai poate ca odinioară sub nici un cuvânt sau pricină a se
2
Ap. Istoria dreptului românesc, II/1, p. 207.
76
întinde asupra vieţii robului, ci doar asupra averii lui …, drept aceea este robul supus
pământeştilor legi şi se apără de către ele”3. Însăşi faptul că situaţia robilor era în atenţia
legiuitorului pune în evidenţă preocuparea pentru încadrarea robilor în anumite norme de
drept.
Legislaţia reformatoare stabilea norme şi în ceea ce privea vârsta, sexul şi unele
incapacităţi (L. Caragea). Vârsta era primul element de care se ţinea seama în exercitarea
capacităţii.
- Până la şapte ani copiii erau prunci;
- Până la 14 ani –– băieţii, şi până la 12 ani fetele erau, erau consideraţi nevârstnici, şi,
deci nu puteau încheia acte juridice, acestea putând fi efectuate numai de părinţii lor sau de
tutori;
- Între 14 şi 25 de ani tânărul era considerat sprevârstnic sau afilix, cu o capacitate
juridică limitată, aflându-se în continuare sub tutela curatorilor;
- Sexul – deosebirea de sex era considerată de lege ca fiind „după fire”; capacitatea
juridică a femeilor continua să fie mult redusă, iar participarea lor la viaţa publică era exclusă.
Legea Caragea preciza expres că „numai boierii bărbaţi se fac boieri, judecători şi
ocârmuitori obşteşti”, şi tot ei erau cei ce puteau îndeplini funcţii bisericeşti.

Incapacitatea, tutela, curatela

În sistemul juridic la care ne referim, pe lângă cei nevârstnici sau sprevârstnici, erau
persoane lovite de incapacitate juridică, cei suferinzi de boli mintale, cum era lipsa uzului
raţiunii sau a discernământului. Tot în această categorie strict juridică erau încadraţi şi cei ce
lipseau mai multă vreme din ţară.
Administrarea averii celor nevârstnici era încredinţată părinţilor, sau în lipsa acestora,
tutorilor (epitropi). Pentru cei între 14 şi 25 de ani, ca şi pentru cei loviţi de incapacitate, ei se
numeau curatori.
Un loc aparte în legislaţia vremii l-a ocupat starea civilă, întocmirea şi păstrarea
actelor. În secolul al XVIII-lea, privitor la elementele de stare civilă existau unele reguli, şi
anume, preoţii ţineau condici pentru evidenţa naşterilor, căsătoriilor şi deceselor. Unele
registre de această natură s-au păstrat la mitropolii şi episcopii. În 1785 au fost publicate în
Moldova dispoziţii prin care se interzicea preoţilor din sate şi din oraşe să cunune pământeni
„cu robie sau robi cu pământence”, precizându-se că în cazul oficierii nunţii nepermise,
preoţii să fie caterisiţi, iar căsătoriile să se anuleze.

Rudenia
Strâns legată de familie, rudenia, nu a suferit schimbări substanţiale în sistemul
normativ cutumiar. Continuă a se face distincţie între rudenia naturală, izvorâtă din filiaţie,
(cea creată de raporturi matrimoniale) şi familia spirituală. La acestea se adaugă înfrăţirea cu
diferitele ei forme.
Legiuirile din această perioadă cuprind reglementări de rudenie care nu diferă esenţial
de cele precedente, deoarece aveau la bază principiile de drept canonic care guverna încă
instituţia familie. Au fost reglementate probleme ca filiaţiunea (copiii legitimi, nelegitimi,
legitimaţi sau adoptaţi…) rudenia naturală (căsătoriile) adopţiunea etc. S-au conturat idei
legislative privind funcţiile familiei: economică, demografică, etnică, religioasă, pedagogică,
psihologică. De asemenea, probleme referitoare la divorţ, adulter.
În problema familiei reglementările juridice au fost în această perioadă (sfârşitul sec.
al XVIII-lea, începutul sec. XIX) complexe. Pe de o parte s-au menţinut reglementări de tip
feudal, pe de altă parte s-au înregistrat tendinţe de modernizare. Spre exemplu, în Moldova o
3
Istoria dreptului românesc, II/1, p. 244.
77
însemnătate deosebită a avut-o manualul (juridic) al lui Alexandru Donici, iar în Ţara
Românească, Codul Callimachi. De asemenea, reglementări ample privind familia au fost
cuprinse în Pravilniceasca Condică şi Legea Caragea.
La temelia familiei se afla căsătoria pe bază de voinţă reciprocă, de legiuită însoţire:
„Nunta iaste tocmeala unirii bărbatului cu femeia spre a face copii” (L.Caragea II 16 f 1).
Erau interzise căsătoriile între creştini şi necreştini, precum şi cele dintre persoanele
libere şi robi. Legislaţia de atunci cuprindea multe dispoziţii privitoare la zestre, păstrându-se
unele reglementări anterioare: contra zestrea era una dintre acestea; o deosebită alcătuire prin
care bărbatul sau altcineva în numele lui, dădea femeii (miresei) „daruri privitoare către
zestrea ei”.
Totodată, prevederi valoroase privitoare la raporturile dintre soţi, precum şi a celor
dintre părinţi şi copii au fost introduse în legislaţia vremii. Codul Callimachi statornicea, spre
exemplu, obligaţia pentru părinţi, privind creşterea şi educarea copiilor. Dominanta desprinsă
din legiuirile timpului era aceea a poziţiei superioare a bărbatului (tatălui), păstrându-se
trăsături tradiţionale cum erau: statornicirea principiului responsabilităţii personale în
domeniul civil şi penal.
În privinţa desfacerii căsătoriei, atât Codul Callimachi, cât şi Legea Caragea stabileau
motivele de divorţ atât în sarcina soţiei cât şi a soţului.
În perioada de destrămare a feudalismului au crescut considerabil asociaţiile cu profil
lucrativ. Tovărăşia (asocierea) în aceste cazuri era socotită obştire sau comunitate. Astfel de
tovărăşii erau socotite în legea Callimachi o singură persoană moralicească spre deosebire de
cea firească. Diversele forme de asociere au căpătat o importantă largă în legislaţia vremii, ca
urmare a numărului în creştere al acestora şi a marii lor diversităţi.

b) Dreptul comercial
Acest domeniu a înregistrat un interes aparte pentru legislaţia timpului, cu atât mai
mult cu cât societatea se îndrepta spre un regim capitalist burghez, ce presupunea
intensificarea şi diversificarea activităţilor comerciale. Principalele legi scrise au abordat
relaţiile comerciale, mai târziu, potrivit evoluţiei regimului economico-politic din această
parte a Europei.
În Pravilniceasca Condică, în Codul Callimachi şi în Legea Caragea sunt
reglementate relaţiile comerciale. Regulamentul Organic proclama libertatea comerţului în
interiorul celor două Principate şi între ele.
În Moldova sunt de asemenea de semnalat dispoziţii şi norme privind dreptul
comercial precum şi jurisdicţia comercială, rezultând din ofisuri domneşti, anaforale, adrese,
circulare etc. Spre deosebire de Muntenia, în Moldova Codul Comercial francez era
recomandat spre folosire prin dispoziţii ale Înaltelor autorităţi. Totodată se remarcă tendinţa,
tot mai puternică, de diferenţiere între elemente de drept civil şi cele de drept comercial,
existând instanţe comerciale deosebite de cele civile.
În Transilvania, evoluţia spiritului burghez a fost mai rapidă, evoluţie determinată de
ascensiunea accentuată a capitalismului. În acest cadru s-a afirmat şi burghezia comercială
românească. În timpul împărătesei Maria Teresa (1740-1780) s-a introdus legislaţia
comercială şi cambială. Au fost puse în aplicare legi austriece privind falimentul şi bancruta
frauduloasă. Începe să se manifeste o autonomie a dreptului comercial. Reglementări cu profil
de drept comercial erau cuprinse în Codul Civil austriac, intrat în vigoare pe teritoriul
Transilvaniei începând din 1853.
Reglementarea operaţiunilor comerciale a constituit o preocupare care a reţinut
atenţia legiuitorului. Numeroasele acte de comerţ, precum şi diversitatea lor pun în evidenţă
importanţa ce trebuia acordată comerţului. Jurisdicţia comercială se referea la instanţe

78
comerciale specializate în procese de acest gen. Au fost reglementate prin norme de drept
problemele maritime, cuprinzând dispoziţii privitoare la „corăbii şi alte vase de mare”,
sechestrare, vânzare de corăbii, atribuţiile căpităniei, încadrarea marinarilor
Actele de comerţ au fost şi ele întocmite în mare parte după Codul Comercial Francez
din 1808. Existau două grupe de operaţii comerciale şi anume: actele de comerţ principale
acte de comerţ accesorii. acte de comerţ accesorii.Totodată legiuirile din acea perioadă, de
trecere de la feudalism la capitalism, cuprindeau prevederi referitoare la comercianţi; la
societăţile comerciale, care erau de trei feluri:
- în comandită;
- în nume colectiv;
- anonime;
fiecare dintre acestea având norme bine precizate. Existau chiar şi prevederi despre
organizarea societăţilor de persoană, contracte, faliment şi bancruta etc.

c) Dreptul penal
În cele două ţări româneşti (Muntenia şi Moldova), dreptul penal a cunoscut unele
transformări de substanţă, circumscrise evoluţiei spre capitalism a societăţii româneşti.
Schimbările au constat într-un proces de coabitare (în timp) a normelor vechi cu cele noi. S-au
menţinut aspecte ale pluralismului juridic de tip feudal dar a crescut rolul dreptului scris faţă
de cel cutumiar. S-au concretizat, în perioada la care ne referim, unele principii specifice
dreptului penal şi anume:
- individualizarea răspunderii penale, cu personalitatea pedepsei şi excluderea
răspunderii familiale;
- legalitatea incriminării şi a pedepsei;
- respectul libertăţii individuale prin arestarea cu forme legale, cercetarea fără tortură
şi interzicerea detenţiunii preventive prelungite;
- aplicarea pedepsei după judecată, printr-o hotărâre motivată;
- umanizarea pedepselor, cu excluderea pedepsei cu moartea şi a mutilării;
- executarea pedepsei în condiţii care să aibă în vedere corectarea vinovatului.
Noul Cod penal al Moldovei, cunoscut şi sub denumirea de Codul Şuţu-Sturdza, era
un cod complet al ramurii dreptului penal. Avea o structură avansată, fiind influenţat de Codul
penal austriac (1802), traducere românească (Cernăuţi 1807).
Pedepsele erau destinate ca să păzească liniştita petrecere şi politiceasca siguranţă a
obştei, şi, ca atare, se recomandau acele pedepse „care vor face cea mai puternică lucrare
(impresie) în sufletele oamenilor … şi a se da pildă altora”. Spre exemplu, pedeapsa de
„defăimare în faţa obştei” era una din străvechile pedepse, de aceea se folosea bătaia repetată
pe uliţe.
Deşi Codul la care ne referim stabileşte pentru majoritatea infracţiunilor pedepse
precise, mai continua, totuşi, tehnica veche de a se lăsa la aprecierea judecătorilor stabilirea
pedepselor. În alte infracţiuni se mai găseşte concepţia morală a pravilelor bisericeşti de a se
considera faptele incriminante ca păcate, şi deci de a fi pedepsite, pe lângă sancţiunile juridice
penale, şi cu „canonisire bisericească”.
Între aspectele noi, cuprinse de Codul penal din care cităm, amintim: tentativa,
(infracţiunea săvârşită dar neizbutită) recidiva, complicitatea, circumstanţele atenuante şi
agravante, prescripţia. De data această acţiunea penală aparţinea statului, încât chiar dacă
intervenea o împăcare între părţi, judecata îşi urma cursul. Cel ce îşi făcea singur dreptate era,
totuşi, pedepsit, deoarece stăpânirea era datoare a purta de grijă pentru siguranţa supuşilor ei.

79
 d) Procedura de judecată
Este domeniul în care s-a resimţit pe larg schimbările şi reforma dreptului românesc
pentru acea perioadă, procedura însemnând derularea practică a unui proces, adică
instrumentarea acestuia până la finalizarea lui, hotărârea definitivă şi executarea pedepselor
(Procedura penală).
Constantin Mavrocordat a adus dreptului procedural din Ţara Românească şi Moldova
schimbări importante, care se vor accentua în deceniul al IV-lea al sec. al XIX-lea. Dispar
unele instituţii din perioada anterioară (răspunderea colectivă), făcând loc altora noi,
burgheze. Alături de numeroase trăsături ce se menţineau au apărut precizări şi inovaţii,
introduse prin hrisoavele domneşti, legi sau proiecte de legi. În această privinţă sunt de
menţionat câteva mari hrisoave din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, şi anume: Proiectele
de cod ale lui M. Fotino; Pravilniceasca Condica; Legea Caragea în Ţara Românească şi în
Moldova: Manualul lui Donici şi Codul Callimachi. Toate acestea dau dreptului procesual din
cele două principate o înfăţişare nouă ––de tranziţie––, pregătind alte îmbunătăţiri.
Probele au căpătat o importanţă deosebită şi ele, urmărindu-se sistematizarea şi
reglementarea conţinutului lor, precum şi folosirea unor modalităţi adecvate în obţinerea
acestora (a probelor). Îndeosebi Legea Caragea, preluând practici mai vechi, a consacrat
reguli ca: dovedirea afirmaţiei; clasificarea dovezilor; sporirea importanţei probelor în proces.
Hotărârea judecătorească, de asemenea, constituie o preocupare de îmbunătăţire şi de
perfectare a procedurii de judecată. Constantin Mavrocordat poruncea ispravnicilor săi că
trebuie făcut în aşa fel încât „cartea de judecată să se potrivească cu rânduiala”, adică
motivarea să corespundă cu soluţia.
Căile de atac şi executarea hotărârii constituie o componentă la fel de importantă în
arealul procedurii, înregistrându-se şi în această latură preocupări pentru o mai bună derulare
a acţiunii judiciare, în conformitate cu progresul social-economic din Ţara Românească, şi
corespunzător cu mersul normelor de drept european. Se au în vedere, opoziţia, apelul, apelul
la apel, executarea hotărârii etc.

e) Regimul penitenciar în Principatele Române

Ca şi în alte ţări, executarea pedepselor private de libertate, în ţările române se făcea în
ocnele de sare pentru oamenii de rând, condamnaţi la muncă silnică, şi temniţe pentru cei cu
pedepse mai „uşoare”, sau exilul la mânăstiri, când era vorba de boieri.
Condiţiile de viaţă în ocne erau primitive, ducând la o rapidă distrugere fizică a
condamnaţilor. Cei coborâţi în „groapa ocnii” nu mai vedeau lumina zilei până la terminarea
pedepsei. În realitate nimeni nu putea rezista mai mult de 5 ani.
La sfârşitul sec. al XVIII-lea au început în statele Occidentale reforme ale regimului
penitenciar. În contrast cu regimul feudal, în care detenţia se executa în comun, noul regim
impunea separarea condamnaţilor după natura şi gravitatea pedepselor, urmărindu-se
reeducarea prin muncă a condamnaţilor şi prin măsuri morale, folosindu-se diferite metode de
detenţie.

80
 Lecţia 4.
Importanţa Regulamentelor Organice şi a iniţiativelor
reformatoare ale Revoluţiei române de la 1848

Organizarea politică a celor două state românerşti a fost marcată de proiectele

constituţionale apărute atât în cadrul revoluţiei de la 1821 cât şi de Regulamentele Organice
adoptate de ţările române ca urmare a consecinţerlor aplicării Tratatului de la Adrianopol
dintre Rusia şi Poarta Otomană în 1829. Contextul geopolitic european de la începutul
secolului al XIX-lea este cumva favorabil principatelor române şi nevoia de modernizare a
societăţii româneşti se va afirma acum cu şi mai multă vehemenţă.

Pasul 1. Transformări social, politice şi juridice în prima jumătatea a secolului al

XVIII-lea până la Regulamentele Organice

Efortul de modernizare şi structurare tehnică a dreptului apare evident în cuprinsul

programului revoluţionar al lui Tudor Vladimirescu, al prevederilor tratatului de la
Adrianopol, în cadrul Regulamentul Organic şi nu în ultimul rând în documentele
programatice ale revoluşiei române de la 1848. Este important de precizat, faptul că, revoluţia
lui Tudor Vladimirescu din 1821, deşi nu şi-a atins scopurile sociale şi politice decât parţial,
totuşi, a contribuit în mod decisiv la reinstaurarea regimului domniilor pământene şi la
desfiinşarea regimului fanariot (la respectarea autonomiei principatelor). Articolele referitoare
la Ţările Române din cadrul Tratatului de la Adrianopol (Actul osăbit pentru prinţipaturile
Moldova şi Ţara Românească) conţin şi ele importante prevederi ce ţin de respectarea
drepturilor politice interne ale principatelor, precum:
 Retrocedarea Ţării Româneşti a raialelor din stânga Dunării Turnu, Giurgiu Brăila;
 Stabilirea graniţei pe talvegul Dunării;
 Obligaţia Porţii Otomane de a respecta şi apăra drepturile principatelor câştigate anterior;
 Autonomia administrativă a acestora;
 Alegerea domnilor pe viaţă şi posibilitatea administrării cu ajutorul boierilor din Divan a
ţării;
 Scutirea obligaţiilor principatelor de a aproviziona cetăţile turceşti şi Constantinopolul
 Libertatea comerţului pe Dunăre;
 Anularea monopolului comercial otoman asupra comerţului exterior al Ţărilor Române.
Drept urmare, ocupaţia rusă a principatelor urma să asigure respectarea acestor
prevederi şi să iniţieze procesul de transformare legislativă necesară. Acesta se va traduce
prin adoptarea Regulamentului Organic în 1831 în Ţara Românească şi 1832 în Moldova şi
datorita similitudinilor evidente (practic există mici deosebiri în aplicarea acestora în cele
două ţări române putem vorbi de un singur regulament pentru Moldova şi Ţara Românească.
Organizarea regulamentară a principatelor va ţine cont de următoarele prevederi:
 Separarea puterilor în stat (domnul puterea executivă instanţele de judecată puterea
judecătorească iar puterea legislativă aparţinea Adunării Obşteşti).
 Domnul este ajutat de miniştri, este şeful puterii executive sancţionează şi promulgă legile,
estecomandantul suprem si are drept de veto. Justiţia este reorganizată pe criterii de
competenţă, înfiinţându-se tribunale de primă instanţă, divanuri judecătoreşti de apel şi o
supremă instanţă la Bucureşti. Adunarea obştească supune spre aprobare domnului cererile
şi dezideratele ţării.
81
 În privinţă modernizării finanţelor se reintroduce impozitul unic pe cap de locuitor,
capitaţia pentru ţărani şi patenta pentru negustori şi meşteşugari, boierii fiind scutiţi de
plata dărilor. Se prevede înfiinţarea unei Bănci Naţionale şi se adopta principiile bugetare
moderne.
 Pentru dezvoltarea industrie şi a agriculturii se menţionau primele de încurajare, protejarea
industriei naţionale iar în agricultură se crea posibilitatea introducerii unor noi relaţii de
muncă de tip modern în detrimentul celor tipic feudale, încurajându-se producţia şi
transformarea domeniului feudal în fermă capitalistă.
 Este înfiinţată miliţia naţională cu scopul de a asigura ordinea şi siguranţa cetăţenilor
 Regulamentele Organice introduc în relaţia dintre propietarul de tren agricol şi lucrător
norma de lucru – nartul - fapt ce făcea creşterea reală a numărului zilelor de clacă.

Pasul 2. Transformări social, politice şi juridice în prima jumătatea a secolului al

XVIII-lea după adoptarea Regulamentelor Organice

Evoluţia socio-economică a principatelor române în prima jumătate as secolului al

XIX-lea a depaşit în scurt timp cadrul legislativ dat de prevederile regulamentelor organice
astfel că, la jumătatea secolului acestea deveniseră anacronice, depăşite, fiind în contradicţie
cu realitatea social politică. Dintre acestea amintim: în 1835 la Scăieni – Societatea
agronomică şi manufacturieră sub influenţă ideilor socialismului utopic fancez, în 1939 sub
conducerea comisului Leonte – conjuraţia confederativă ce îşi propunea unirea ţărilor
române şi a Serbiei pe principii democratice, 1838 constituirea partidei naţionale conduse de
Ion Câmpineanu, 1843- societatea secretă Frăţia ce avea drept obiectiv instaurarea unei noi
orânduiri, iar în perioada similară în Moldova se constituie Asociaţia patriotică.
Frământările revoluţionare, încercările de iniţiere a unor proiecte constituţionale noi
vor fi încununate de programul revoluţionar de la 1848 sub conducerea aripii liberale a
boierimii ce constituie prot stindardul luptei revoluţionare în provinciile româneşti jucând
rolul unei adevărate clase progresiste în ascensiune (similar burgheziei în Europa
occidentală). Principalele documente programatice sunt:
 Petiţiunea proclamaţiune, Iaşi, martie 1848, Moldova;
 Petiţiunea Naţională, Blaj, Mai 1848, Transilvania;
 Prinţipurile noastre pentru reformarea patriei, Brasov, mai 1848, Transivania;
 Proclamaţia de la Islaz, iunie, 1848, Ţara Românească;
 Dorinţele partidei naţionale din Moldova, august, 1848 Cernăuţi.
Datorită conjuncturii externe nefavorabile nu sunt formulate explicit prevederi
politice, accentul cazând mai mult pe aspectul social, economic şi juridic precum desfiinţarea
privilegiilor feudale, egalitatea în faţa legii, schimbarea instituţiilor statului, impunerea
progresivă la impozite, reprezentare naţională şi socială proporţională, mandatul domnului pe
5 ani, libertatea tiparului şi eliminarea cenzurii şi instituirea unei gprzi naţionale sa apere
drepturile dobândite. Se mai prevedea, important pentru realitatea socială din principate,
emanciparea clacăşilor şi împropietărirea lor prin despăgubirea boierilor, emanciparea
mănăstirilor de sub tutela străină, secularizarea averilor acestuia, dezrobirea ţiganilor
învăţământul egal pentru toţi cetăţenii, desfiinţarea pedepsei cu bătaia şi moartea, acordarea
de drepturi politice tuturor compatrioţilor de alta credinţă. Unitatea acestui program de
revendicări a fost rezultul unei reale colaborări între conducătorii revoluţiei din cele trei
provincii istorice româneşti.

82
 REZUMAT

Instituirea regimurilor fanariote în cele două principate va coincide cu o perioadă de

gravă ştirbire a autonomiei interne a principatelor. Primul domnitor care a încercat o reformă
radicală în materie de justiţie a fost Constantin Mavrocordat, care a domnit succesiv în Ţara
Românească şi Moldova. Reformele concepute de el au fost puse în aplicare mai întâi în
Muntenia, apoi şi în Moldova, ceea ce a dat unitate şi consistenţă începutului înnoitor. Efortul
de modernizare şi structurare tehnică a dreptului apare evident în cuprinsul programului
revoluţionar al lui Tudor Vladimirescu, al prevederilor tratatului de la Adrianopol, în cadrul
Regulamentul Organic şi nu în ultimul rând în documentele programatice ale revoluşiei
române de la 1848.
Cu ajutorul influenţelor străine, dar cu puternice resorturi interne, dreptul românesc a
făcut paşi decisivi, în această etapă, spre circumscrierea lui în modernismul european. Puterea
de selecţie, valorificarea tradiţiei româneşti, puterea de creativitate, voinţa şi pregătirea de
cadre sau de instituţii naţionale etc. caracterizează dreptul românesc din prima jumătate a sec.
al XIX-lea. În centrul preocupărilor de modernizare a dreptului românesc a stat şi procesul de
formare a unui limbaj al dreptului şi a unei terminologii juridice cuprinzătoare. În vocabularul
juridic românesc au pătruns termeni moderni de factură occidentală, sufixele şi derivaţiile
autohtone de până atunci fiind înlăturate
Conceput sub auspicii străine, dar ca urmare a unor insistente cerinţe interne,
Regulamentul Organic constituie o realitate românească. Apreciat sau criticat potrivit
momentului istoric dat, Regulamentul Organic se înregistrează ca un adevăr incontestabil în
ceea ce priveşte ascensiunea dreptului românesc. În nici un caz Regulamentul Organic nu
constituie un pas înapoi sau o stagnare a societăţii româneşti în ansamblul ei, cu atât mai puţin
în domeniul juridic. El conţine elemente înaintate din tot ceea ce se realizase în răstimpul de
la Constantin Mavrocordat –– până la 1831.

CONCLUZII

Reforma judecătorească a lui C. Mavrocordat şi-a dovedit necesitatea şi caracterul ei

înaintat prin însăşi dificultăţile de aplicare şi prin amploarea ei. Principiile acestei reforme,
dezvoltate şi amendate, s-au impus în cele din urmă, definind faza de trecere de la dreptul
feudal la cel burghez.
Regulamentul Organic, creând o justiţie cu magistraţi de stat de carieră şi funcţionari
judecătoreşti, toţi retribuiţi de stat cu salarii, iar nu plătiţi de impricinaţi, realizează un progres
demn de relevat în ceea ce priveşte moralizarea justiţiei. „Judecata trebuia făcută după lege”,
era îndemnul cel mai adesea întâlnit în actele domneşti din acea perioadă . Frământările
revoluţionare, încercările de iniţiere a unor proiecte constituţionale noi vor fi încununate de
programul revoluţionar de la 1848.

TEST DE AUTOCONTROL

1. Evidenţiaţi principalele deosebiri ale organizării de stat faţă de perioada anterioara.

2. Precizaţi importanţă socialpolitica a principalelor documente juridice elaborate în acestă
perioadă.
3. Identificaţi caracterul instituţiilor de drept dincadrul regimului fanariot
4. Precizaţi relevanţa proiectelor constituţionale în cadrul societăţii româneşti
5. Caracterizaţi programul revoluţionar al revoluţiei de la 1848

83
 RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE:

1. Apostu, Ioan, Ionescu, Nicolae, Prelegeri de istoria dreptului românesc, Galaţi, Editura
Nitnelav, 2003;
2. Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura
Şansa, 1996;
3. Cloşcă, Constantin, Asandului, Gabriel, Istoria Dreptului Românesc, Galaţi, Editura
Fundaţiei Academice Danubius, 2002;
4. Firoiu, Dumitru, Istoria dreptului şi statului românesc, Iaşi, Editura Fundaţiei Chemarea,
Iaşi, 1996;
5. Hanga, Vladimir, Istoria dreptului românesc, Iaşi, Editura Fundaţiei Chemarea, 1993.
6. Marcu, L. P., Istoria dreptului românesc, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1997;
7. Voicu, Costică, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura Universul Juridic,
2006;

84
Modulul VI
EVOLUŢIA RAPORTURILOR POLITICO-JURIDICE
ÎN PERIOADA MODERNĂ

Lecţia 1. Aspecte politico-juridice ale Unirii principatelor române de la

1859
Lecţia 2. Organizarea judecătorească şi reformele din timpul domniei lui
AL.I.CUZA (1850-1866)
Lecţia 3. Constituţia de la 1866 – cadrul general de organizare politica şi
Juridică a societăţii româneşti
Lecţia 4. Evoluţia învăţământului juridic din a doua jumatate a secolului al
XIX-lea şi până la 1914
(3 ore de studiu)

OBIECTIVE SPECIFICE:

- Cunoasterea şi aprofundarea genezei şi evoluţiei aspectului juridic;

- Cuantificarea rolului dreptului în societate ca mijloc de reglementare a raporturilor
interpersonale şi de convieţuire;
- Identificarea istoriei dreptului ca fiind element de referinţă al dreptului românesc;
- Evaluarea corectă a a gradului de dezvoltare a societăţii româneşti în diferitele ei etape şi
stadii evolutive;
- Definirea aspectelor unitare ale evoluţiei sistemului juridic la geto-daci;
- Cunoaşterea izvoarelor formale ale dreptului românesc;
- Recunoaştereea instituţiilor politice drept organisme investite cu autoritatea de a exercita
puterea politică.

REZULTATE AŞTEPTATE:

În momentul în care va finaliza studiul acestei teme, studentul va avea posibilitatea:

- să înţeleagă importanţa istoriei dreptului ca element de bază al sistemului de drept românesc;
- să identifice categoriile de relaţii sociale care fac obiectul dreptului românesc;
- să explice importanţa reglementărilor juridice în cadrul evoluţiei societăţii;
- să înţeleagă noţiunile generale privind instituţiile politice;
- să conştientizeze faptul că dreptul reprezintă o componentă de bază a culturii şi civilizaţiei
poporului român.

COMPETENŢE DOBÂNDITE:

- Înţelegerea şi utilizarea noţiunilor specifice de istorie a dreptului românesc;

- Cunoaşterea genezei şi evoluţiei sistemului juridic în ţara noastră;
- Identificarea contribuţiei poporului român la cultura juridică universală.

85
 Lecţia 1.
Aspecte politico-juridice ale Unirii principatelor române
de la 1859

Deşi înfrântă, revoluţia de la 1848 a contribuit din plin la maturizarea societăţii

româneşti prin difuzarea în rândul populaţiei a ideilor despre unire şi independenţă, iar
problema principatelor române va deveni acum o problemă de interes european a cărei
rezolvare se impunea cu necesitate atât din considerente politice interne cât şi externe.

Pasul 1. Aspecte generale

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au loc evenimente majore în evoluţia

societăţii româneşti, evenimente care definesc ascensiunea spre împlinirea a două idealuri
vitale şi anume, unitatea şi independenţa tuturor românilor. Conferinţa de Pace de la Paris
(1856), ce a urmat Războiului Crimeii (1853-1856) a readus în cancelariile europene
doleanţele românilor pentru unirea Moldovei şi Ţării Româneşti, urmărindu-se prin aceasta
realizarea uni prim pas (cheia de boltă fără de care s-ar prăbuşi între edificiul naţional) în
realizarea unităţii depline a românilor, din cele două ţări într-un stat de sine-stătător,
independent şi suveran. Războiul, încheiat cu victoria turcilor, sprijiniţi direct de către Franţa
şi Anglia, afectase Ţările Române prin ocuparea lor de către Rusia, care se autodeclarase
„protectoarea acestora”.
Lucrările Conferinţei de Pace de la Paris (1856) au avut prevederi favorabile în
privinţa românilor din principate şi anume:
 se recunoştea dreptul de a se uni cele două ţări Moldova şi Valahia;
 restituirea către Moldova a trei judeţe (Cahul, Bolgrad şi Ismail) din sudul Basarabiei,
răpite de Rusia în 1812;
 organizarea modernă a viitorului stat, ce urma să se înfăptuiască sub protecţia celor şapte
state garante;
 protectoratul Rusiei era înlocuit de garanţia colectivă a marilor puteri
 se menţinea, în schimb, suzeranitatea Porţii asupra celor două ţări ca şi până atunci, însă
limitată de garanţia colectivă a marilor puteri.
Important şi inedit în Pacea încheiată la Paris 1856, a fost participarea la tratative a
unor state europene ca Anglia, Franţa, Austria, Sardinia şi Prusia. Aceste ţări plus Rusia şi
Turcia s-au constituit în cele din urmă într-un organism internaţional ca puteri garante pentru
români.
Instituţiile de drept nefiind suficient de bine conturate, oamenii pregătiţi în domeniul
juridic, mentalităţile şi practicile moderne de drept generalizate nu se putea concepe
împlinirea politică a românilor de la 1859. Fără a face notă discordantă cu ceea ce se întâmpla
în centrul şi răsăritul Europei, revoluţia pasoptistă va număra printre elite reprezentanţi de
seamă ai boierimii (este vorba de boierimea liberală şcolită în apus, având în special studii
juridice) care vor trece peste barierele sociale şi vor milita din plin pentru reformarea
societăţii româneşti.
Se poate afirma că unirea Moldovei şi Ţării Româneşti în ianuarie 1859 s-a sprijinit
şi pe ceea ce îndeobşte s-a numit şi se numeşte drept. Aceleaşi norme juridice, aceleaşi
practici bazate pe tradiţie, şi îmbogăţite mereu, prezente şi active în Ţările Române au pregătit
momentul 1859, unirea doar a Moldovei şi Ţării Româneşti, pentru ca în 1918 să se

86
desăvârşească procesul istoric de făurire a statului naţional unitar român, însumând în
graniţele sale, fireşte, teritoriile româneşti aflate pe durate diferite sub cotropire străină.
Unirea din 1859/1862 constituie un punct de referinţă în ceea ce priveşte istoria
dreptului românesc. Deşi acesta (dreptul) a contribuit la realizarea unirii, trebuie să-l
subsumăm acesteia (unirii) din punct de vedere didactic, motiv pentru care vom expune mai
întâi structura evenimentelor ce compun actul istoric a Unirii cu faptele şi consecinţele lui.

Pasul 2. Unirea principatelor de la 1859

Soarta celor două principate a fost hotărâtă mai clar după consultarea românilor din
Moldova şi Ţara Românească în privinţa formei de stat pe care o doreau. Divanurile ad-hoc,
constituite în acest scop s-au exprimat clar pentru statul unitar sub conducerea unui domnitor.
După această hotărâre, reprezentanţii celor şapte state, întruniţi la Paris în Convenţie (1858)
au stabilit modul de organizare a viitorului stat român. Dezicându-se în multe privinţe de la
hotărârile iniţiale, puterile garante nu au mai susţinut unirea deplină a celor două ţări, ci de
data aceasta au „recomandat” constituirea unei uniri formale în care să se păstreze vechea
organizare, cu domnitori separaţi, guverne, adunări elective, capitale separate etc. „Unirea”
urma să constea doar în denumirea de „Principatele unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti”,
precum şi în crearea Uniunii vamale, şi a Comisiei juridice unite de la Focşani, Comisie ce
urma să pregătească legi comune.
Procedându-se la alegerea domnitorului de către adunările elective ale Moldovei şi
Ţării Româneşti acestea l-au ales pe Al. I. Cuza mai întâi la Iaşi (5 ianuarie 1859) şi apoi la
Bucureşti (24 ianuarie 1859)..
Dubla alegere susţinută de majoritatea covârşitoare a românilor crea o situaţie inedită
atât din punct de vedere politic cât şi juridic. Domnitorul ales urma să conducă două state
fiecare cu guvernul său, cu adunarea electivă proprie, cu capitale separate. Procedeul pus în
aplicare de români a surprins capitalele europene care au contestat (îndeosebi Austria şi
Turcia) dubla alegere, acuzând faptul că românii au încălcat Convenţia de la Paris din 1858, şi
bineînţeles voinţa celor şapte state.
Faptul era împlinit, şi conducătorii politici români au continuat să acţioneze cu
rapiditate în direcţia consolidării Unirii prin reforme unificatoare, pe de o parte, şi prin acţiuni
diplomatice pe de altă parte, pentru a determina puterile garante să consimtă asupra dublei
alegeri a lui Cuza şi prin aceasta să se ajungă la recunoaşterea Unirii celor două principate. În
urma eforturilor diplomatice ce au durat trei ani, cele şapte state luând act de puternica voinţă
a românilor, de a trăi uniţi într-un singur stat naţional (chiar dacă unirea era parţială din punct
de vedere geopolitic), şi convingându-se de maturitatea politică a românilor au recunoscut
treptat dubla alegere a lui Cuza şi odată cu aceasta unitatea deplină, doar pe timpul domniei
acestuia, ceea ce pune în evidenţă reticenţele ce stăpâneau acele ţări, fără voinţa cărora unirea
era greu de realizat atunci. Lăsând de o parte faptul că s-a menţinut suzeranitatea Porţii, mult
limitată faţă de mai înainte, este de remarcat aspectul că a fost îndepărtat uniprotectoratul
Rusiei, şi înlocuit cu cel al puterilor garante. În asemenea condiţii, Al. I. Cuza şi apropiaţii
lui, clasa politică de la acea vreme, a trebuit să acţioneze cu tact şi mare înţelepciune.

87
 Lecţia 2.
Organizarea judecătorească şi reformele din timpul
AL. I. CUZA (1850-1866)

Fără să aştepte îndemnuri din afară, Al. I. Cuza a întreprins o seamă de măsuri
(reforme) menite să consolideze actul înfăptuit, în ianuarie 1859. Au fost votate proiecte de
legi unitare de către cele două adunări elective; s-au organizat ministerele pe principiul
unităţii; au fost modificate instituţii ca poşta, telegraful, vămile, serviciul sanitar; s-au creat
organisme instituţionale comune cu sediul la Bucureşti, viitoarea capitală a României.
Recunoaşterea dublei alegeri a dat un impuls şi mai puternic acţiunilor pentru desăvârşirea
actului din 1859.

Pasul 1. Activitatea legislativă reformatoare în timpul domniei lui Al. I. Cuza

Al. I. Cuza a emis acte de valoarea constituţională. Reamintim că în decembrie 1861

când cele şapte state au recunoscut dubla alegere, prima măsură a domnitorului român a fost
aceea de a da o Proclamaţie către ţară şi de a convoca cele două Adunări în sesiune comună
pentru data de 24 ianuarie 1862, dată nu întâmplător aleasă pentru un asemenea moment.
Caracterul solemn al Adunării a constat în consacrarea unirii depline şi proclamarea statului
România. Tot în aceste împrejurări şi cu scopul consolidării actului unirii, oraşul Bucureşti a
fost declarat capitala ţării, devenind sediul instituţiilor centrale şi reşedinţă domnească.
Un moment însemnat la constituit elaborarea Statutului dezvoltător al Convenţiei de la
Paris din 1858. Transformările suferite în viaţa statului român, împlinirile numeroase datorate
curajului şi operativităţii cu care au acţionat Al. I. Cuza, Mihail Kogălniceanu şi alţii au făcut
necorespunzătoare legea de bază, care era Convenţia de la Paris, în conducerea şi organizarea
statului. Era nevoie de o lege autohtonă care să răspundă noilor realităţi. Astfel, în luna mai
1864 a fost elaborat Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, socotit de unii specialişti
ca prima constituţie modernă a românilor. A intrat în vigoare după acceptul puterilor garante.
Este locul să amintim şi faptul că mai înainte Comisia Centrală de la Focşani,
constituită şi ea în sprijinul Convenţiei de la Paris, avea între altele şi misiunea întocmirii unui
proiect de Constituţie, în baza căruia urma să se conducă noul stat român. Proiectul a început
să fie redactat după luna august 1859 şi nu se cunoaşte când a fost terminat. Proiectul de
constituţie la care ne referim nu a fost pus în aplicare deoarece între timp s-a conturat ideea
Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1858, care răspundea mai bine nevoilor
reformatoare ale statului român. România a funcţionat în baza acestuia până la Constituţia de
la 1866. I. C. Filitti, referindu-se la această împrejurare, făcea precizarea potrivit căreia Al. I.
Cuza, împreună cu colaboratorii săi apropiaţi elaborase un proiect propriu de reformă
constituţională a ţărilor române, fără nici un amestec al puterilor garante sau al Porţii.
Prompt şi în concordanţă cu cerinţele societăţii româneşti, expuse încă în timpul
revoluţiei de la 1848, Al. I. Cuza a procedat la emiterea de legi în domeniile electoral, agrar,
constituţional, şcolar etc. Astfel, avem în vedere Legea agrară din august 1864 prin care au
fost împroprietăriţi peste 500.000 de ţărani. Prin adoptarea acestei legi clăcaşii au devenit
proprietari pe loturile ce erau în posesia lor; s-a desfiinţat regimul clăcăşiei în schimbul unei
despăgubiri pe care împroprietăriţii urmau să o plătească. După adoptarea acestei legi 2/3 din
pământurile moşiereşti au fost expropriate. Implicaţiile acestei legiuiri au avut, în primul rând,
un caracter economic, acesta ducând la ameliorarea situaţiei unui mare număr de familii

88
rurale. Totodată, reforma a constituit o puternică lovitură dată poziţiei economice şi politice
ale moşierimii, deschizând largi perspective dezvoltării capitaliste în România.
Reforma electorală s-a impus, de asemenea, ca o necesitate, întrucât noua clasă
burgheză reclama drepturi politice mai largi de care să beneficieze şi ea, pe măsura
contribuţiei la înnoirile din societatea românească şi a rolului ce avea să-l aibă în mersul
istoriei românilor. Noul aşezământ electoral, contestat de adunarea electivă va fi adoptat prin
plebiscit (1864). Potrivit acestei legi, alegătorii erau de doua categorii: primari, cei ce plăteau
un impozit mai mic (în comunele rurale), precum şi cei din comunele urbane cu un impozit
ceva mai mare, ca de altfel şi patentarii de până la clasa a V-a inclusiv. Cincizeci de alegători
primari numeau un alegător, categoria direcţi. Aceştia din urmă trebuiau să aibă un venit de
100 galbeni. Mai puteau fi alegători direcţi fără a se lua în calcul veniturile, preoţii, profesorii
academiilor şi colegiilor, doctorii şi licenţiaţii facultăţilor, avocaţii, inginerii, arhitecţii etc.
Alegătorii de ambele grade trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani, iar pentru a fi aleşi
minim 30 de ani şi un venit de 200 de galbeni. Această lege a constituit, de asemenea, un pas
înainte pe calea reformelor înfăptuite cu mult curaj de Al. I. Cuza şi sfetnicii săi.
Un alt act normativ cu caracter reformator l-a constituit şi legea pentru Consiliile
judeţene, precum şi legea comunală, ambele elaborate în 1864. S-a reglementat clar, pentru
prima oara, modul de constituire, organizare şi funcţionare a comunelor şi judeţelor.
Domnia lui Al. I. Cuza s-a încheiat într-un mod neaşteptat, prin determinarea abdicării
lui, la 11 februarie 1866, de către Coaliţia liberalo-conservatoare.

Pasul 2. Reorganizarea justiţiei în timpul domniei lui Al. I. Cuza

Spre deosebire de reformele întreprinse de domnitorul Cuza în prima parte a domniei

sale, care au constat într-o seamă de legi adoptate în diferite domenii, opera legislativă a
constituit apogeul acestei activităţi. Prin elaborarea codurilor de legi în a doua parte a domniei
s-a asigurat osatura dreptului românesc modern, care va sta la baza întregului sistem juridic
din perioada următoare, sistem consolidat apoi cu Constituţia din 1866 şi alte norme
legislative.
Legislaţia din timpul domniei lui Cuza ca şi instituţiile de drept create în cei şapte ani
de domnie, constituie o sinteză a evoluţiei dreptului de dinaintea sa. Şi totodată s-au pus
bazele instituţiilor de drept modern, care vor dăinui multă vreme şi vor impulsiona legislaţia
românească. În perioada 1859-1918 s-au înregistrat multe realizări în domeniul dreptului, cu
observaţia că cele mai multe şi mai temeinice au fost în timpul domniei lui Al. I. Cuza.
Elaborarea Codurilor Civil, Comercial, Penal, Procesual, cărora li se adaugă legislaţia
muncii etc, au constituit acţiuni de anvergură, dar de strictă necesitate, aducând România
alături de ţările europene avansate. Prin adoptarea codurilor amintite şi a altor legi organice s-
a constituit în linii generale sistemul de drept burghez, superior celui feudal. Prin opera
legislativă a lui Cuza, România a intrat în rândul ţărilor cu cea mai înaintată legislaţie. În
pofida unor scăpări s-au limite manifestate, codurile adoptate au generalizat reglementarea
juridică pe temeiul legii. Opera juridică a lui Cuza a condus în acelaşi timp, la perfectarea
tehnicii juridice, la afirmarea dreptului românesc în ţară şi peste hotare.

a. Codul civil
Dat fiind rămânerea în urmă, comparativ cu Europa centrală şi occidentală, normele de
drept civil prezentau o importanţă deosebită prin necesitatea şi complexitatea lor. Normele de
drept civil existente în acea epocă erau în multe privinţe depăşite sub aspectul conţinutului, iar
sub aspectul formei (sistematizării) erau dispersate.

89
 La cererea domnitorului Al. I. Cuza, Comisia Centrală de la Focşani a alcătuit noul
Cod civil la care ne vom referi în continuare. Codul Civil a fost adoptat în anul 1864 şi a intrat
în vigoare la 1 decembrie 1865. În momentul publicării acestuia s-a numit „Codul civil Al. I.
Cuza”, iar după abdicare a fost republicat sub titlul de „Codul civil român”. A abordat
aproape toate problemele ce intrau în această sferă a dreptului precum: persoanele, familia,
bunurile, obligaţiile succesiune şi donaţii.

b. Codul comercial
Vechi de când lumea, normele comerciale au evoluat în raport cu acea latură
economică numită schimbul de produse sau comerţ. Formele de manifestare de-a lungul
timpului au fost foarte diverse, ajungându-se datorită amplorii ce a luat-o viaţa economică, la
nevoia unor norme drastice, acoperite de legi scrise, cuprinzătoare şi amănunţite. Apariţia
unor instituţii tipice dreptului comercial şi necunoscute celui civil, cum sunt bursele de pe
lângă târguri, transporturi feroviare, vânzări de la o piaţă la alta, asigurările, întreprinderile
industriale şi bancare etc. au făcut ca dreptul comercial să predomine asupra celui civil şi să se
detaşeze într-un domeniu juridic aparte, necesitând un cod al său. În perioada de început, în
sistemul dreptului burghez, dreptul comercial era subsumat dreptului privat, deşi se detaşase
chiar prin problematica lui. Eroarea venea de la faptul că schimburile de bunuri se făceau între
persoane particulare, prin excepţie cu statul. De aceea normele de drept comerciale au fost
adunate într-un Cod de comerţ încă din anul 1840, în Ţara Românească. În anul 1863,
domnitorul Al. I. Cuza l-a preluat şi extins în toată ţara, adică şi în Moldova. Acest cod s-a
aplicat până în anul 1887, când a fost adoptat un nou cod comercial, supus şi acesta
îmbunătăţirilor periodice potrivit cerinţelor societăţii româneşti în ascensiune.
Deşi aparţinând domeniului economic, comerţul a întrat în sfera dreptului. Viaţa
economică reprezentând însăşi societatea cu implicaţiile ei multiple nu poate funcţiona fără un
sistem de norme ale dreptului. Posibilităţile de abuz sunt multiple, precum şi natura foarte
diversă a raporturilor dintre oameni, întrucât s-a impus la fel ca în civil şi penal o legislaţie
adecvată. Prin codul la care ne referim sunt „supravegheate” actele şi formele de comerţ; se
defineşte profesia de comerciant, ca fiind o categorie deosebită, întrucât operează cu valori şi
bunuri; de asemenea dă un cadru juridic societăţilor comerciale, obligaţiilor şi contractelor
sociale; reglementează creditul, titlurile de credit, precum şi operaţiile bancare sau de bursă,
faliment etc.

c. Dreptul penal
În momentul Unirii din 1859 în Ţările Române erau în vigoare două coduri penale şi
anume: Condica criminalicească în Moldova, elaborată în 1826, în timpul domniei lui Ioniţă
Sandu Sturza, şi Condica criminală şi de procedură pusă în aplicare în 1850 pe vremea
domniei lui Barbu Ştirbei Vodă, în Ţara Românească.Unirea din 1859 a urgentat unificarea
legislativă, aceasta fiind atunci imperios necesară. Astfel a fost întocmit noul şi unicul Cod
penal românesc intrat în vigoare în 1865.
Normele din noul Cod penal au fost astfel grupate încât să se recunoască împărţirea în
două mari componente şi anume: una având un caracter general, care conţinea reguli juridice
aplicabile la toate infracţiunile, şi o componentă cu caracter special, destinată diferitelor
categorii de infracţiuni şi sancţiunile respective. Crimele şi delictele au fost grupate în mai
multe categorii şi anume:
I. Infracţiunile împotriva statului.
II. Crimele şi delictele împotriva Constituţiei (fapte îndreptate contra sistemului
parlamentar sau electoral. Nu excludem faptul că s-a avut în vedere şi Statutul dezvoltător al
lui Cuza).

90
 III. Crime şi delicte împotriva intereselor publice.
IV. Infracţiunile îndreptate împotriva intereselor particulare (contra vieţii şi integrităţii
corporale, a onoarei, a patrimoniului etc).
În comparaţie cu legiuirile penale anterioare, inegalitatea socială consacrată de
acestea, a fost înlocuită în noul cod prin principiul egalităţii tuturor cetăţenilor ţării în faţa
legii, principiu înscris cu mult timp înainte în programele politice burgheze, şi care abia acum
îşi găseau aplicarea în practica juridică. Din parcurgerea Codului penal român rezultă o
atenuare a sancţiunilor, fapt remarcat de istorici şi jurişti ca reprezentând cea mai blândă lege
penală din Europa.
Este relevantă în acest sens prevederea din Codul penal român că, „ori de câte ori o
lege, fie veche, fie nouă este favorabilă infractorului, acea dispoziţie se va aplica”. Deci,
instanţa nu trebuia să caute legea (sau articolul din lege) cea mai aspră, ci omeneşte pe cea
mai blândă, vizându-se scopul ei educativ-corecţional..
Criticat, pe bună dreptate în anumite privinţe, pentru unele lacune sau pentru
caracterul blând al pedepselor prevăzute, Codul penal român din 1864 a avut o longevitate
apreciabilă, menţinându-se în vigoare până în anul 1937.

d. Dreptul procesual civil

A fost reglementat în perioada la care ne referim (1859-1918) de Codul de procedură
civilă, pus în aplicare la 1 decembrie 1865. A fost completat şi modificat prin legi ulterioare
(1879, 1894, 1896, 1907).
Complexitatea problemelor de drept în epoca modernă a crescut simţitor în comparaţie
cu epocile anterioare. Totodată, s-au modificat şi condiţiile de aplicare a dreptului. Exista o
experienţă acumulată, sprijinită şi de ştiinţa dreptului, care alături de învăţământul academic a
impulsionat în mod substanţial organizarea şi aplicarea normelor de drept pe temeiuri
evoluate. Codurile elaborate în această perioadă stau mărturie în acest sens.
Codul la care ne referim a stabilit o ordine a instituţiilor de procedură, care începe cu
judecătoria. A reglementat procedura de judecată în tribunale. Nu se va mai judeca la
întâmplare, ci pe baza unor reguli bine stabilite. Astfel, în cazul judecării în instanţă procedura
era următoarea:
a) cererea de chemare în judecată;
b) citarea persoanelor fizice şi juridice;
c) Ministerul public parte principală în proces (în cele penale, dar şi în alte cazuri);
d) şedinţele de judecată;
e) judecarea pricinilor;
f) excepţiile preliminare;
g) chemarea în garanţie;
h) sentinţă;
i) despăgubirile şi cheltuielile;
j) hotărârile date în lipsă, şi opoziţia.
Totodată, Codul de procedură civilă cuprindea norme privitoare la procedurile
pregătitoare şi probatorii (înscrisurile, proba cu martori, expertiza, cercetarea la faţa locului,
prezumţiile, mărturisirea, jurământul, jurământul judiciar etc.); sunt, de asemenea, prevăzute
procedurile în cazurile de recurgere la apel sau la recurs, precum şi procedurile speciale, taxe
etc. Toate aceste norme obligatorii cu detalierile lor pun în evidenţă rigurozitatea cu care s-a
procedat la modernizarea dreptului românesc în a doua jumătate a secolului XIX – începutul
secolului XX.

91
 e. Dreptul procesual penal
A fost reglementat de Codul de procedură generală, adoptat şi aplicat concomitent cu
Codul penal din 1865. Acest cod realiza un compromis între vechea procedură şi judecata
penală modernă. Concepţiile moderne preconizau o judecată publică, deschisă, orală şi
contradictorie, pe când vechea procedură era secretă, scrisă şi nu presupunea dezbaterea
contradictorie a problemelor. Chiar dacă s-au mai menţinut unele tare ale trecutului, în epoca
modernă Dreptul procesual penal capătă cu totul alte valenţe, conectate la realităţile timpului.
Potrivit noii viziuni, procesul penal cuprindea două faze şi anume:
a. Faza premergătoare judecăţii, adică descoperirea, urmărirea şi instrucţia.
b. Faza judecăţii
Codul prevedea următoarele instanţe de judecată:
1. Judecătoriile de plasă;
2. Tribunalele de judeţ;
3. Curţile de juri;
4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Ca şi în cazul dreptului de procedură civilă judecătoriile de plasă nu au funcţionat din
lipsă de personal cu pregătire corespunzătoare. Atribuţiile acestora au fost încredinţate
autorităţilor administrative (subprefecţi). Codul la care ne referim abordează pe larg o
diversitate de aspecte (reguli) de procedură între care: actiunea, competenţa şi subiectele
dreptului procesual penal şi fazele procesului penal.
Din toate acestea se desprind o multitudine de aspecte pe care Codul de procedură
penală le explică în ideea aplicării lor cât mai corecte. Acest cod a stat la baza procedurală în
perioada 1865-1918, fiind supus doar la două modificări (1902 şi 1913). Un alt cod va fi
elaborat în perioada interbelică.

f. Legislaţia muncii
În sistemul de drept românesc de până la a doua jumătate a secolului XIX nu a existat
o legislaţie sau norme juridice care să răspundă domeniului muncii fiindcă în evul mediu o
astfel de problemă nu s-a pus. Raporturile dintre proprietarul de pământ şi ţăranul dependent
erau de altă natură. Apariţia libertăţii juridice a persoanei, după reforma lui Constantin
Mavrocordat, a adus în prim-planul relaţiilor sociale problema raporturilor dintre angajator şi
angajat. Problema muncitorească se va pune în a doua jumătate a secolului XIX, când viaţa
economico-industrială va prinde contur şi în România. Complexitatea şi oportunitatea acestui
domeniu industrial-muncitoresc i-a determinat pe jurişti să elaboreze norme de drept pentru
reglementarea raporturilor patron-salariat; luarea în calcul a unor drepturi pentru salariat
(drepturi ce trebuiau statuate şi ocrotite) etc.

Lecţia 3.
Constituţia de la 1866 – cadrul general de organizare
politica şi juridică a societăţii româneşti

Moment de vârf în procesul de afirmare a principiilor constituţionale, anul 1866

încheie un ciclu de încercări şi căutări, ciclu început în perioada fanariotă cu acea
«Constituţie» a lui Constantin Mavrocordat, şi care a marcat mai multe momente enunţate
deja. Constituţia din 1866, deşi elaborată în condiţii de dependenţă faţă de Puterea Otomană
(vasalitatea faţă de Poartă se va menţine până la 9 mai 1877), are un caracter aparte prin

92
plenitudinea ei, fiind socotită insistent de către istoriografi ca prima Constituţie cu adevărat
modernă a românilor.

Pasul 1. Aspecte generale

Dreptul constituţional la români a parcurs un proces anevoios dar ferm în încercările

repetate ale acestora de a avea această lege fundamentală care să consfinţească unitatea,
demnitatea şi gradul înaintat de cultură a românilor. Greutatea venea din faptul că a persistat
dominaţia străină şi, legat de aceasta a menţinut pluralismul statal românesc. Altcumva
naţiunea şi simţământul de drept sunt vechi, fapt dovedit de mai multe acţiuni care au pregătit
Constituţia de la 1866.
Până la adoptarea constituţiei la care ne referim au avut loc unele evenimente care se
impun a fi consemnate. În februarie 1866 domnitorul Al. I. Cuza a fost nevoit (forţat) să
abdice de la conducerea ţării, abdicare considerată necesară pentru salvgardarea realizărilor
dobândite până atunci, şi în special a unirii realizate. Astfel, în condiţiile rămânerii libere a
tronului României, a fost adus în ţară Prinţul Carol de Hohenzollern şi instalat în grabă ca
domnitor, ”urmaş” a lui Cuza. La Paris cele şapte state ”garante” se întruniseră imediat,
declanşând dezbateri privitoare la situaţia creată în România, propunându-se chiar
dezmembrarea ţării. Prin alegerea de către Parlament şi confirmarea printr-un referendum a
noului domnitor, puterile europene au fost puse în faţa faptului împlinit, iar unitatea statală a
fost salvată. A urmat recunoaşterea actului înfăptuit de români, după eforturi însemnate.

Pasul 2. Cadrul legislativ general dat de constituţia de la 1866

La 1 iulie 1866 a intrat în funcţiune noua şi adevărata Constituţie, având ca model

Constituţia belgiană din 1831, apreciată ca una dintre cele mai liberale din Europa, însă
adaptată la realităţile vieţii politice româneşti. Potrivit noii constituţii, monarhia s-a
transformat dintr-o monarhie electivă într-una ereditară şi constituţională. Atribuţiile
constituţionale ale domnului eraufoarte largi( seful statului, comandantul suprem al armatei,
numea şi revoca ministri, avea dreptul de a bate monedă, de a reprezenta ţara în străinătate, de
a semna tratatele internaţionale, drept de iniţiativă legislativă, dreptul de veto) specificându-se
totodată faptul că acesta nu poate exercita alte puteri decât acelea atribuite lui prin Constituţie.
Dintre principalele prevederi constituţionale amintim:
 Constituţia este structurată pe 8 titluri şi 133 articole, numele oficial al statului fiind
România (despre teritoriu României, drepturile românilor, puterile statului, finanţe, puterea
armată, dispoziţii generale revizuirea constituţiei dispoziţii tranzitorii şi finale
 Introducerea sistemului electoral bazate pe colegii ( 2 la Senat şi 4 la Cameră, departajate
prin cens )
 Introducerea sistemului modern de respectare a separaţiei puterilor în stat (domnul prin
intermediul guvernului – puterea executivă, domnul şi reprezentanţa naţională – puterea
legislativă, instanţele de judecată – puterea judecătorească)
 Este prevăzut principiul suveranităţii nationale – suzeranitatea otomană nefiind amintită în
constituţie, teritoriul fiind indivizibil şi inalienabil
 Monarhia este considerată ereditară în familia Hohenzolern
 Este prevăzut şi garantat dreptul la proprietate (nicio lege nu poate înfiinţa pedeapsa
confiscării averilor)
 Este introdus principiul responsabilităţii ministeriale şi al guvernării reprezentative
93
 Noua formă de guvernare se fundamenta pe principiul că toate puterile statului emană
de la naţiune, care nu le poate exercita decât prin «delegaţiune», în conformitate cu principiile
şi regulile precizate în legea supremă în stat. Constituţia din 1866 a reprezentat forma juridică
care a consacrat aspiraţiile democratice ale naţiunii române.
Considerând faptul că o constituţie, spre deosebire de o lege ordinară, reprezintă o
convenţie între naţiune şi putere, Constituţia din 1866 a proclamat principiul stabilităţii
constituţionale în sensul că acest act fundamental nu putea fi modificat prin lege ordinară, ci
numai în urma unei proceduri foarte greoaie si de durată fapt ce a permis acesteia, să rămână
în vigoare, cu ceva modificări până la adoptarea constituţiei de la 1923.
Integrându-se spiritului european din punct de vedere al gândirii juridice, poporul
român, prin reprezentanţii săi politici, în unele cazuri prin participare directă a electoratului, a
dovedit implicare conştientă şi responsabilă în lupta pentru emancipare socială, pentru
libertate şi demnitate. În această privinţă învăţatul N. Iorga aprecia cu temei că numai
educaţia poporului poate da valoare oricărei forme legale, constituţionale.

Pasul 3. Modificările constituţionale

Actul constituţional care a stat la baza fundamentării României moderne a suferit

unele modificări pe măsură ce dezvoltarea societăţii şi a contextului geopolitic internaţional
nu mai corespundea cadrului legislativ de la 1866 şi ţara intra într-o nouă etapă a revoluţiei
economice şi în special a industrializării. Dintre acestea amintim:
 În urma războiului de independenţă şi pentru respectarea dispoziţiilor Congrsului de pace
de la Berlin s- a permis şi cetăţenilor de altă etnie şi altă credinţă să-şi poată exercita
drepturi civile şi politice
 În 1884, odată cu transformarea României în regat sunt modificate prevederile
constituţionale ce ţin de domn, presă, proprietate şi sistemul electoral
 În 1917 sunt modificate articolele privitoare la regimul proprietăţii specificându-se faptul
că noţiunea de utilitate naţională va fi introdusă pentru a se putera pregăti reforma agrara
iar din punct de vedere politic pentru a cointeresa pe ţărani în lupta de aparare a
independenţei naţionale
 În1918 are loc ultima modificare a constituţiei de la 1866 prin care se introduce votul
obştesc, egal, direct şi secret pe baza respectării principiului reprezentativităţii
proporţionale ce va permite o mai largă participare a populaţiei la treburile statului

Lecţia 4.
Evoluţia învăţământului juridic din a doua jumatate a
secolului al XIX-lea şi până la 1914

Experienţa judecătorească din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – început de

secol XIX, şi-a evidenţiat importanţa, dovedind că jurisprudenţa va fi instituţionalizată ca
sursă de drept. Tinerii jurişti formaţi în şcoli superioare din ţări europene, precum şi în şcoli
româneşti s-au implicat cu succes în opere de codificare şi legiferare a elementelor teoretice
de drept, contribuind la înlăturarea amatorismului şi a abuzurilor. Tehnici noi bazate pe
cunoştinţe ştiinţifice au fost folosite pe larg în elaborarea unor opere juridice sau acte
normative îndeosebi cele codificatoare.

94
 Pasul 1. Aspecte generale privind importanţa dreptului în societate

Corespunzător reformelor structurale şi instituţionale din domeniul dreptului, a avut

loc şi o afirmare puternică a ideologiei şi gândirii juridice din Principatele Române, apoi din
România. Astfel, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea ştiinţa legilor a început timid să
se afirme în direcţia unor căutări şi a extinderii dreptului ca instituţie socială şi de perspectivă.
Constituirea unei ştiinţe a dreptului, începând cu secolul al XIX-lea, preponderent laică şi cu
structură diferită de cea canonică, a marcat începutul formării şi afirmării unei pleiade de
jurişti, precum şi conturarea unui fond de carte juridică prin apariţia literaturii şi cursurilor de
drept, ediţii de coduri, teze de doctorat etc.
În urma analizei evoluţiei situaţiei socio-politice se desprinde interesul şi puterea cu
care s-a afirmat rolul dreptului în cadrul României moderne. Evoluţia raporturilor interumane
dintre indivizi şi dintre cetăţean şi organismele reprezentative ale statului cereau şi ele
imperios lansarea instituţiilor de drept în sensul perfectării normelor juridice, a generalizări
lor şi creşterii rolului justiţiei în societate. O contibuţie majoră în acest sens au avut-o şi
reprezentanţii generaţiei paşoptiste care aveau în majoritatea lor studii de drept în străinătate.
De asemenea, un număr la fel de important de conducători ai principatelor fuseseră şi ei
licenţiaţi în drept şi avuseseră posibilitatea să implementeze cunoştinţele lor juridice în
administrarea celor două ţări româneşti. Fiind jurişti aceştia vor înţelege pe deplin rolul
dreptului în promovarea idealurilor de libertate naţională şi de emancipare socială, atât cât s-a
putut în acele condiţii. Totodată au sprijinit orice acţiune de promovare a învăţământului
academic şi a ştiinţei dreptului românesc. Chiar dacă nu se poate vorbi încă de doctrină şi
ştiinţă, se constată însă o canalizare către acestea: traduceri din lucrări “universale”,
realizarea de coduri juridice, elaborarea unor lucrări de specialitate etc. Toate acestea fac
dovada unui climat juridic în curs de afirmare ştiinţifică.
În acelaşi timp se constată interesul unui număr apreciabil de tineri pentru profesia de
jurist, precum şi implicarea lor după terminarea studiilor în procesul de implementare a
dreptului modern în societatea românească.

Pasul 2. Evoluţia stiinţei juridice în cadrul în cadrul învăţământului superior

Suspendat pentru scurt timp din cauza evenimentelor de la 1848, învăţământul juridic
superior în Muntenia a fost reluat, creându-se, în cadrul Colegiului de la Sfântul Sava,
“Şcoala specială de legi”, o adevărată facultate de drept, la care se predau disciplinele de
Drept administrativ român şi Economia politică. În anul 1854, un număr de 14 studenţi au
absolvit Şcoala specială de legi, constituind prima promoţie de absolvenţi ai aceste Facultăţi.
Între profesorii care au asigurat conţinutul didactico-ştiinţific amintim pe G. Costaforu, V.
Boerescu, C. Bosianu, P. Vioreanu ş.a.
În anul 1859 învăţământul juridic a fost despărţit de şcoala de la Sf. Sava,
constituindu-se, într-o Facultate de sine stătătoare cu dreptul de a conferi titluri universitare.
Anul şcolar 1859/1860 a marcat înfiinţarea oficială a Facultaţii de drept din Bucureşti, având
următoarea structură de programă: an I: Drept roman, cu C. Bosianu şi o catedră vacantă;
anul al II lea: Drept civil român, cu G. Costaforu; Procedura dreptului civil, cu P. Vioreanu,
Drept roman (C. Bosianu); anul al III-lea: Drept civil (G. Costaforul), Drept comercial (V.
Boerescu), Drept administrativ (P. Vioreanu).
Începând cu anul 1855 se fac pregătiri în vederea punerii în funcţiune a Şcolii
superioare de învăţământ juridic. Au fost angajate cadre didactice cu pregătire juridică, între
care Simion Bărnuţiu, Gh. Apostoleanu, Al. Papiu-Ilarian. Facultatea a început să funcţioneze

95
din al doilea semestru, respectiv din februarie 1856, cu 8 studenţi (cursuri cu frecvenţă) şi cu
19 studenţi extraordinari (cu frecvenţa facultativă).
Cu unele neregularităţi, cauzate de Războiul Crimeei (1853-1855), Facultatea de Drept
din Iaşi a funcţionat până în 1858, an în care învăţământul juridic era apreciat ca fiind de
calitate.
În cursul anului 1859, pe fondul evenimentelor politice petrecute în Ţările Române,
dubla alegere a lui Al. I. Cuza ca domnitor al românilor din cele două ţări şi punerea bazelor
statului naţional modern, problema învăţământului superior s-a pus ca fiind de interes naţional
pentru ambele principate, în conformitate cu orientările date de Convenţia de la Paris din
august 1858. Această problemă a fost preluată de Comisia juridică centrală de la Focşani, dar
care nu a făcut mare lucru în această privinţa. Astfel au început lucrările pentru o noua
organizare a învăţământului academic.
În ianuarie 1860, Consiliul Şcolar superior a hotărât să se constituie comisii pentru
alcătuirea statutelor fiecărei facultăţi, ce urma să fie aprobate de minister. Primele statute
redactate au fost cele ale Facultăţii juridice, apoi ale facultăţilor de filosofie, teologie şi
medicină. După pregătirile necesare, la îndemnul lui M. Kogălniceanu, Al. I. Cuza a decretat
înfiinţarea Universităţii din Iaşi, a cărei solemnitate de deschidere a avut loc la 26 octombrie
1860, în prezenţa domnitorului. Astfel, învăţământul superior din România a intrat într-o noua
fază de afirmare.
Înfiinţarea Universităţii din Iaşi a constituit una din primele măsuri reformatoare
independente întreprinse de domnitorul Al. I. Cuza. Convenţia de la Paris a celor şapte state
garante, din august 1858, nu consemna nimic despre şcoală, însă a imprimat spiritul înnoitor,
iar oamenii politici cu vederi radicale, în frunte cu Al. I. Cuza, M. Kogălniceanu şi alţii au
interpretat-o în sensul că şcoala era un element fără de care nu putea fi concepută societatea
modernă românească şi nici consolidarea Unirii nu putea fi asigurată.
O nouă organizare a şcolii româneşti a avut loc în anul 1864 prin Legea
învăţământului din acel an, când a fost înfiinţată Universitatea din Bucureşti. Privitor la
învăţământul superior legea la care ne-am referit stipula la art.1 “patru feluri de facultăţi”:
filosofie şi litere, drept, medicină, ştiinţe fizice, matematici şi ştiinţe naturale. Aşadar,
învăţământul juridic era legiferat urmând a pregăti magistraţi şi avocaţi de care societatea
românească, aflată în ascensiune, avea mare nevoie.
Învăţământul juridic în cadrul celor două universităţi moderne de la Iaşi şi Bucureşti a
căpătat în scurtă vreme prestanţă şi o înaltă ţinută academică. Acest fapt este ilustrat de marile
personalităţi ce s-au afirmat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea — începutul secolului
al XX-lea şi care la rândul lor au sporit faima şcolii de drept din România.

REZUMAT

Deşi înfrântă, revoluţia de la 1848 a contribuit din plin la maturizarea societăţii

româneşti prin difuzarea în rândul populaţiei a ideilor despre unire şi independenţă, iar
problema principatelor române va deveni acum o problemă de interes european a cărei
rezolvare se impunea cu necesitate atât din considerente politice interne cât şi externe.
Conferinţa de Pace de la Paris (1856), ce a urmat Războiului Crimeii (1853-1856) a readus în
cancelariile europene doleanţele românilor pentru unirea Moldovei şi Ţării Româneşti,
urmărindu-se prin aceasta realizarea uni prim pas (cheia de boltă fără de care s-ar prăbuşi
între edificiul naţional) în realizarea unităţii depline a românilor, din cele două ţări într-un stat
de sine-stătător, independent şi suveran. Spre deosebire de reformele întreprinse de
domnitorul Cuza în prima parte a domniei sale, care au constat într-o seamă de legi adoptate
în diferite domenii, opera legislativă a constituit apogeul acestei activităţi. Prin elaborarea

96
codurilor de legi în a doua parte a domniei s-a asigurat osatura dreptului românesc modern,
care va sta la baza întregului sistem juridic din perioada următoare, sistem consolidat apoi cu
Constituţia din 1866 şi alte norme legislative.
La 1 iulie 1866 a intrat în funcţiune noua şi adevărata Constituţie, având ca model
Constituţia belgiană din 1831, apreciată ca una dintre cele mai liberale din Europa, însă
adaptată la realităţile vieţii politice româneşti. Constituţia din 1866 a reprezentat forma
juridică care a consacrat aspiraţiile democratice ale naţiunii române. S-au statuat unele
principii evoluate cum ar fi: principiul suveranităţii naţionale, separaţiei puterilor,
guvernământului reprezentativ, monarhiei ereditare, responsabilităţii ministeriale, supremaţiei
Constituţiei asupra celorlalte legi. De asemenea, prin acest act fundamental au fost proclamate
şi garantate toate drepturile şi libertăţile civile înscrise în Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului din 1789.
Constituţia din 1866 este în esenţă o constituţie liberală, care a consacrat în domeniul
practicii politice şi juridice liberalismul românesc, afirmând rolul şi rostul istoric al burgheziei
române în crearea unei forme de guvernare şi a unor instituţii democratice întemeiate pe
valorificarea creatoare a tradiţiilor noastre în acest domeniu. Corespunzător reformelor
structurale şi instituţionale din domeniul dreptului, a avut loc şi o afirmare puternică a
ideologiei şi gândirii juridice din Principatele Române, apoi din România. Astfel, în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea ştiinţa legilor a început timid să se afirme în direcţia unor
căutări şi a extinderii dreptului ca instituţie socială şi de perspectivă.

CONCLUZII

În urma eforturilor diplomatice ce au durat trei ani, cele şapte state luând act de
puternica voinţă a românilor, de a trăi uniţi într-un singur stat naţional (chiar dacă unirea era
parţială din punct de vedere geopolitic), şi convingându-se de maturitatea politică a românilor
au recunoscut treptat dubla alegere a lui Cuza şi odată cu aceasta unitatea deplină, doar pe
timpul domniei acestuia, ceea ce pune în evidenţă reticenţele ce stăpâneau acele ţări, fără
voinţa cărora unirea era greu de realizat atunci.
Legislaţia din timpul domniei lui Cuza ca şi instituţiile de drept create în cei şapte ani
de domnie, constituie o sinteză a evoluţiei dreptului de dinaintea sa. Noua formă de guvernare
se fundamenta pe principiul că toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate
exercita decât prin «delegaţiune», în conformitate cu principiile şi regulile precizate în
Constituţie.
Măsurile reformatoare ale lui Cuza au stârnit nemulţumiri atât în rândul marilor
proprietari, mulţi dintre ei parlamentari, precum şi a puterilor garante. Pentru acestea din urmă
Cuza acţionase prea „independent”, ceea ce a făcut să nu mai fie susţinut şi să se subscrie la
abdicarea lui în ideea destrămării Statului Român înfăptuit la 1859/1862, care îşi dovedea
viabilitatea. În definitiv constituţiile sunt concepute, sau ar trebui concepute pentru binele
popoarelor. La români constituţionalitatea s-a sprijinit pe voinţa tuturor sau a unei mari
majorităţi până la acea dată (1866) ca reprezentându-le interesele fundamentale. Constituţia
oglindeşte înţelepciunea sau dimpotrivă neînţelepciunea unei naţii (tot prin reprezentanţii săi).
În acelaşi timp se constată interesul unui număr apreciabil de tineri pentru profesia de
jurist, precum şi implicarea lor după terminarea studiilor în procesul de implementare a
dreptului modern în societatea românească.

97
 TEST DE AUTOEVALUARE

1. Precizaţi importanţa unirii de la 1859 prin prisma condiţionării reciproce a statului şi

dreptului.
2. Argumentaţi importanţa juridică internă şi externă a actului unirii de la 1859.
3. Motivaţi importanţa operei legislative a lui Al. I. Cuza în evoluţia dreptului românesc
modern.
4. Identificaţi principalele trăsături juridice ale constituţiei de la 1866.
5. Caracterizaţi forma de organizare statală dată de noua Constituţie.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE:

1. Apostu, Ioan, Ionescu, Nicolae, Prelegeri de istoria dreptului românesc, Galaţi, Editura
Nitnelav, 2003;
2. Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura
Şansa, 1996;
3. Cloşcă, Constantin, Asandului, Gabriel, Istoria Dreptului Românesc, Galaţi, Editura
Fundaţiei Academice Danubius, 2002;
4. Firoiu, Dumitru, Istoria dreptului şi statului românesc, Iaşi, Editura Fundaţiei Chemarea,
Iaşi, 1996;
5. Hanga, Vladimir, Istoria dreptului românesc, Iaşi, Editura Fundaţiei Chemarea, 1993.
6. Marcu, L. P., Istoria dreptului românesc, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1997;
7. Voicu, Costică, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura Universul Juridic,
2006;

98
Modulul VII
EVOLUŢIA STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC
ÎN PERIOADA INTERBELICĂ (1918-1945)

Lecţia 1. Consecinţele economice, sociale şi juridice ale Marii Uniri de la

1918
Lecţia 2. Organizarea politică şi adminstrativă dată de constituţia de la 1923
Lecţia 3. Legislaţia şi organizarea judecătorească în perioada interbelică

(3 ore de studiu)

OBIECTIVE SPECIFICE:

- Cunoasterea şi aprofundarea genezei şi evoluţiei aspectului juridic;

- Cuantificarea rolului dreptului în societate ca mijloc de reglementare a raporturilor sociale;
- Evaluarea corectă a a gradului de dezvoltare a societăţii româneşti în perioada interbelică pe
baza evoluţiei dreptului şi a impactului acestuia în societate;
- Definirea aspectelor unitare ale evoluţiei dreptului şi statului;
- Recunoaştereea instituţiilor politice şijuridice în perioada interbelică.

REZULTATE AŞTEPTATE:

În momentul în care va finaliza studiul acestei teme, studentul va avea posibilitatea:

- să înţeleagă importanţa istoriei dreptului ca element de bază al sistemului de drept
românesc;
- să identifice categoriile de relaţii sociale care fac obiectul dreptului românesc în perioada
interbelică;
- să explice importanţa reglementărilor juridice în cadrul evoluţiei societăţii;
- să înţeleagă noţiunile generale privind instituţiile politice;
- să conştientizeze faptul că dreptul reprezintă o componentă de bază a culturii şi civilizaţiei
poporului român.

COMPETENŢE DOBÂNDITE:

- Înţelegerea şi utilizarea noţiunilor specifice de istorie a dreptului românesc;

- Cunoaşterea genezei şi evoluţiei sistemului juridic în ţara noastră;
- Identificarea contribuţiei poporului român la cultura juridică universală.

99
 Lecţia 1.
Consecinţele economice, sociale şi juridice ale
Marii Uniri de la 1918

Realizarea Marii Uniri de la 1918 a reprezentat încununarea unor idealuri de secole a

românilor, reprezentând în acelaşi timp o confirmarea a statutului naţiunii române printre
artizanele sistemului de pace de la Versailles care a definit pentru prima dată în istorie
întăietatea principiul naţionalităţilor în organizarea păcii. Uniurea Transilvaniei cu România a
marcat sfârşitul unui proces şi deschiderea unei etape noi în dezvoltarea societăţii româneşti
care dispunea acum de cadrul jurodico-politic unitar pentru toate provinciile româneşti.

Pasul 1. Aspecte generale privind activitatea politică şi juridică în favoarea

unirii tuturor românilor

În cursul anului 1918, pe fundalul victoriei Antantei asupra Puterilor Centrale,

provinciile româneşti, aflate sub ocupaţie străină, s-au unit cu Vechiul Regat, rezultatul fiind
posibil datorită efortului de război al României alături de Antantă, pe de o parte iar pe de altă
parte datorită disciplinei exemplare şi entuziasmului românilor aflaţi în afara statului
naţional, manifestate cu prilejul organizării adunărilor reprezentative care aveau să hotărască
unirea cu ţara. Astfel, Se constituia, astfel, Statul Naţional Unitar Român, a cărei
recunoaştere internaţională s-a făcut prin Tratatul de Pace de la Paris, din anii 1919-1920:
 la 27 martie 1918, Basarabia, teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru (răpit de Rusia în
anul 1812) s-a unit cu România;
 la 15 noiembrie 1918 a procedat la fel Bucovina (nordul Moldovei) care se afla în
componenţa Imperiului Austriac din anul 1775;
 la 1 decembrie 1918,Transilvania, încorporând Maramureşul, Crişana şi Banatul, s-a unit
cu România desăvârşind procesul de consolidare a statului unitar naţional.
Hotărârile luate de reprezentanţii politici ai celor trei provincii româneştivor fi
recunoscute şi promulgate prin decrete-regale în 27 noiembrie 1918 pentru Basarabia, 18
decembrie 1918 pentru Bucovina şi 24 decembrie pentru Transilvania. Unirea tuturor
provinciilor româneşti a fost recunoscută ca având valabilitate politică şi juridică chiar şi de
reprezentanţii principalelor naţiuni conlocuitoare. În luna ianuarie 1919 la Mediaş s-au
întrunit reprezentanţii comunităţii germane din Transilvania, care, şi-au dat acordul în privinţa
actului realizat în decembrie 1918 la Alba-Iulia. Cu prilejul unei adunări similare, organizate
în Banat la Timişoara, reprezentanţii germanilor de aici au avut aceiaşi poziţie faţă de actul
unirii. Pentru a trece la realizarea efectivă a unirii au fost consituie adunări reprezentative,
legislative precum şi guverne provizorii formate din reprezentanţii populaţiei provinciilor
respective care au acţionat din punct de vedere politic şi juridic în direcţia constituirii unui
aparat administrativ unic la nivelul întregii Românii.
Aceste împliniri istorice au fost rezultatul voinţei şi luptei îndelungate a românilor de a
trăi într-un singur stat, conform dreptului istoric, de neam şi de limbă comună.

100
 Pasul 2. Consecinţele Marii Uniri de la 1918

Pentru poporul român începea o etapa istorică nouă, în care întreaga avere naţională
devenea proprietatea românească, după cum erau adunate la un loc toate potenţele ştiinţifice
creatoare. România, un stat cu suprafaţa de 295.000 Km2, şi cu o populaţie de peste 15,5
milioane de locuitori devenea o putere de mărime mijlocie care prin faptele ei economice
sociale şi de politica generală a constituit o pildă pentru alte state, în perioada interbelică.
Aceste deziderate au fost atinse cu eforturi şi jertfe deosebite, numărul victimelor româneşti în
război s-a ridicat la peste 300 000 de vieţi omeneşti precum şi importante pagube materiale şi
umane. România a trebuit sa se multumească cu doar 1% din cuantumul reparaţiilor de război
pe care statele Antantei le-au impus Germaniei astfel, că efortul general de reconstrucţie
economică a ţării a fost şi mai mult îngreunat. Deasemenea, unele dispoziţii şi prevederi ale
tratatelor de pace care consfiinţeau constituirea unor state naţionale sau întregirea altora au
reprezentat costuri suplimentare pentru statele mici şi mijlocii (printre care şi România) în
detrimentul Marilor Puteri.
Astfel, se crease o situaţie nouă din punct de vedere politic-statal, prin urmare şi
juridic, punându-se problema unor structuri unice viitoare la nivelul întregului stat român.
Acesei situaţii guvernele de după unire vor trebui să le facă faţă prim democratizarea vieţii
social-politice şi prin introducerea a două reforme electorală 1918 care a introdus votul
universal şi agrară în 1921 şi în final adoptarea unei constituţii a tuturor românilor.

Lecţia 2.
Organizarea politică şi adminstrativă dată
de Constituţia de la 1923

Organizarea politică a României interbelice a stat sub tiparul constituţiei din 1923,
care a consfinţit regimul politic cu instituţiile sale tipice: monarhie constituţională, parlament
bicameral, administraţia centrală a statului şi administraţia teritorială etc. În noul stat se
observă o intensificare a vieţii social politice, caracterizată de apariţia unor partide politice cu
extensii naţionale în toate provinciile româneşti sau de dispariţia altora ce jucaseră un rol
important înainte de război.

Pasul 1. Evoluţia constituţională interbelică a României

Constituţia din 29 martie 1923 a reprezentat, în bună parte o revizuire a vechii

constituţii de la 1866 – fiind înlocuite sau modificate radical un număr de 20 de articole, s-au
adăugat alte 7 articole noi, a fost modificată redactarea sau au primit completări un număr de
25 de articole iar 76 de articole ale vechiii constituţii au fost mentinute în întregime - ,
reprezentând şi ea una dintre cele mai liberale din Europa centrală şi de Răsărit. Totuşi, noul
act constituţional reprezenta doar proiectul partidului liberal, şi ca atare a fost considerată ca
fiind nelegală deoarece nu s-au respectat întru totul regulile de revizuire a vechii constituţii
stabilite prin articolul12. Potrivit acesteia erau prevăzute următoarele responsabilităţi
pentrureprezentanţii celor trei puteri în stat, regele – puterea executivă parlamentul-
legislativă iar instanţele de judecată - puterea judecătorească:
Potrivit Constituţiei din 1923, regele avea puterea executivă, cu precizarea că el o
„exercita in mod regulat (precizat) de Constituţie” cu prerogative ca:
101
 numirea sau confirmarea în funcţii publice;
 întocmirea de regulamente; era comandantul suprem al armatei şi conferea grade militare
superioare;
 acorda decoraţii; avea dreptul să bată monedă.
 Actele prin care regele exercita prerogativele sale în domeniul administraţie erau Decretele
regale ce erau contrasemnate de miniştrii de resort, care şi răspundeau juridic pentru ceea
ce semna regele
 dreptul de a convoca Parlamentul în sesiuni extraordinare,
 de a dizolva una s-au amândouă Camerele,
 de a numi şi revoca pe şeful guvernului.
Parlamentul, instituţie centrală şi reprezentativă mai veche, a fost menţinut în aceiaşi
structură bicamerală, cu menţiunea lărgirii lui ca urmare a includerii în cadrul statului român
şi a noilor provincii româneşti, Basarabia, Bucobina şi Transilvania ce avuseseră anterior
organizare politică şi reprezentare în cadrul statelor în care fuseseră încorporate. Cele două
camere componente ale Parlamentului erau Senatul şi Camera Deputaţilor. Senatul era format
din senatori aleşi şi senatori de drept, nominalizaţi după statutul lor instituţional. Drept
urmare a renunţării sistemului de vot cenzitar şi introducerii votului universal direct, secret şi
obligatoriu, Adunarea Deputaţilor era aleasă de către toţi cetăţenii români apţi de vot (femeile
militarii şi magistraţii nu aveau drept de vot).
În atribuţiile Parlamentului intrau: iniţiativa legislativă, dezbaterea şi elaborarea de
legi, care erau sancţionate de rege.
Pentru România exista o singură Curte de Casaţie şi Justiţie, fapt stabilit prin
Constituţia din 1923. În 1925 va fi elaborată legea pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie, având
ca bază elemente din vechea lege a lui Al. I. Cuza (1864). Suprema instanţă se înfăţişa ca un
puternic element al Unirii. Legea Curţii de Casaţie, elaborată în decembrie 1925, preciza, ca şi
Constituţia, unicitatea celei mai înalte instanţe judecătoreşti. Judecătoriile, tribunalele Curţile
de Apel şi Curţile cu Juraţi reprezentau instanţe de nivel secundar ordonate ierarhic şi având
competenţe bine delimitate.
În contextul ascensiunii regimurilor totalitare în întreaga Europă şi România nu va
face excepţie de la acestă stare de fapt, astfel încât, la 10 februarie 1938 regele Carol I
instaurează printr-o nouă constituţie un regim de autoritate monarhică. Aceasta este
structurată, ca şi precedentele, pe 8 titluri are 100 de articole şi ca o caracteristică generală
concentrează puterea politică în mâinile regelui. Din păcate, în perioada de după anul 1938
capacitatea juridică a persoanei a fost limitată până la lichidarea unor drepturi şi libertăţi
democratice. Constituţia din anul 1938 a introdus primatul îndatoririlor în detrimentul
drepturilor şi libertăţilor personale. Chestiunea era justificabilă prin aceea că se înteţiseră
măsurile pregătitoare faţă de ameninţările războiului ce avea să vină.
Dintre prevederi amintim:
Regele este considerat capul statului, poate emite decrete-lege, în timp ce adunările
sunt dizolvate, are dreptul de a dizolva adunările, poate declara război sau încheia pace,
promulgă legile şi are competenţe executive şi legislative dar le exercită prin miniştzri care
sunt responsbili pentruactele semnate de rege.
Parlamentul este format din Senat (senatori aleşi, numiţi în număr egal) şi Adunarea
Deputaţilor (formată din cetăţeni de peste 30 de ani, aleşi prin vot secret egal în
circumscripţii, pentru prima dată şi de către femei care nu erau eligibile în Adunarea
Deputaţilor) este menţinut ca instituţie tradiţională pentru a se pastra aparenţa unui cadru
democratic.

102
 Instanţele de judecată sunt menţinute ca având competenţe în materie judecătorescă,
guvernul are respunsabilităţi sporite, sunt înfiinţate noi ministere şi Consiliul de Coroană ca
organ consultattiv al regelui, partidele politice sunt desfiinţate.
Intrarea României în război a impus suprimarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi
instituirea cenzurii într-un mod şi mai autoritar decât constituţia din 1938 ce va fi anulată
odată cu instituirea regimului antonescian. Ca urmare a compromiterii politice a regelui Carol
al II-lea şi a situaţiei generale degradante cauzată de declanşarea celui de-al doilea război
mondial, regimul politic carlist a fost îndepărtat prin determinarea lui Carol II să abdice (4–5
septembrie 1940). În fruntea statului a fost adus generalul Ion Antonescu, care va păstra
instituţia monarhică, rege devenind, prin succesiune, Mihai, fiul lui Carol al II-lea.
Ion Antonescu, deşi era şeful guvernului, şi-a arogat puteri excepţionale, devenind în
fapt Conducătorul statului. Regele Mihai (19ani), a păstrat doar câteva prerogative
protocolare.
După actul de la 23 august 1944 s-a revenit la organizarea democratică parţială a
vieţii politice româneşti prin câteva acte normative:
1. Decretul 1626din 1944 ce prevedea repunerea în drepturi a constituţiei de la 1923
2. Decretul nr 1849din 1944 ce presupunea judecarea şi condamnarea criminalilor de
război
3. Legea nr 86 din 1945 privind statutul minorităţilor naţionale

Pasul 2. Organizarea adminstrativ-eritorială a României

între cele douuă războaie

Realizarea Statului Naţional Unitar Român a impus o dezvoltare corespunzătoare a

aparatului administrativ, în măsură să satisfacă complexitatea noilor probleme apărute. Faţă
de ministerele existente înainte de război, în anul 1920 au apărut altele noi şi anume:
Ministerul muncii si ocrotirilor sociale; Ministerul cultelor si artelor; (înlocuind vechiul
Minister al cultelor şi instrucţiuni publice); în 1921 a fost creat Ministerul agriculturii şi
domeniilor (prin reorganizarea aceluiaşi minister) etc.
Legea din 2 august 1929 pentru organizarea ministerelor a încercat să dea o organizare
omogenă tuturor ministerelor, stabilind un număr de zece ministere: Interne; Externe;
Justiţiei; Instrucţiunii publice şi cultelor; Apărării naţionale; Finanţe; Agriculturii şi
domeniilor; Industriei şi comerţului; Lucrărilor publice şi comunicaţiilor; Muncii; Sănătăţii şi
Ocrotirilor Sociale. În noua organizare au fost introduse subsecretariatele de stat, precum şi
miniştrii fără portofoliu, care nu erau titulari ai unor departamente, dar deveneau miniştrii pe
considerente politice (clientela politică).
Măsuri deosebite au fost întreprinse şi în ceea ce privea administraţia teritorială, date
fiind problemele rezultate din actul Unirii. Administraţia locală trebuia adusă la acelaşi
numitor, ţinându-se seama de faptul că provinciilor unite cu ţara cunoscuseră administraţii
diferite. Judeţul, cea mai reprezentativă unitatea teritorială întrunea o dublă calitate şi anume:
reprezenta o unitate administrativă descentralizată cu personalitate juridică şi era o
circumscripţie teritorială în care funcţionau servicii administrative centralizate ale
ministerelor, deci o componentă a executivului.
În ceea ce priveşte structura organismelor de conducere judeţene, acestea aveau
atribuţiuni bine delimitate si erau:
a) Prefectul;
b) Preşedintele delegaţiei Consiliului judeţean;
c) Consiliul judeţean.

103
 Organizarea administrativă locală a fost rezultatul mai multor legi, datorită
complexităţii ei. Judeţul cuprindea mai multe comune care constituiau elementul de bază în
organizarea administrativă locală. Ele erau de două feluri, comune urbane şi rurale. Între
judeţ şi comune se interpunea plasa, unitate administrativă fără putere juridică; un fel de
circumscripţie care încorpora câteva comune, şi mijlocea legătura dintre comune şi judeţ.

Lecţia 3.
Legislaţia şi organizarea judecătorească în perioada
interbelică

După realizarea României întregite, în anul 1918, Dreptul civil a fost supus unor
transformări importante atât pentru unificarea legislaţiei, precum şi pentru punerea de acord a
legislaţiei existente cu ideile sociale, economice şi politice ce s-au ivit după primul război
mondial.

Pasul 1. Legislaţia românească interbelică

În problema persoanelor, legislaţia a fost adusă la acelaşi numitor, începând cu

numele, ce individualiza persoana şi continuând cu actele stării civile, naţionalitatea,
naturalizarea etc. Aceste aspecte au făcut obiectul unor atente elaborări şi înscrisuri în noua
legislaţie. A fost adoptată legea unificatoare privind actele de stare civilă (25 februarie 1928).
Titlul II din Codul civil al lui Cuza din 1864 a fost modificat în sensul extinderii acestuia. S-a
schimbat ordinea materiei şi s-au introdus norme noi. S-au perfectat şi completat textele
existente şi s-a procedat la clasificări mai sistematice. Lucru lesne de înţeles, elemente de
procedură din vechiul cod nu mai corespundeau noii epoci, de aceea printr-un şir de legi
Codul civil din 1864 a căpătat o înfăţişare nouă.
Problematica dreptului familiei va fi reluată în această perioadă pe alte baze. S-au avut
în vedere transformările mentale intervenite în perioada de referinţă, precum şi evoluţia social
economică, juridică şi politică. De observat că s-a consolidat procesul de legiferare a familiei.
Constituţia din anul 1923 prevedea următoarele în acest sens: actele de stare civilă sunt de
atribuţia legii civile, adăugând că întocmirea acestor acte va trebui sa preceadă întotdeauna
benedicţiunea religioasă, de unde rezultă faptul că aceasta din urmă nu era obligatorie.
Noua legislaţie proclama deplina egalitate între soţi, în ceea ce privea drepturile civile.
Era o chestiune de substanţă juridică. Pe de altă parte s-au introdus îngrădiri în exercitarea
dreptului de căsătorie pentru anumite categorii de funcţionari, fiind vizaţi ofiţerii şi membrii
corpului diplomatic, cărora li se impunea dovada unei averi (dote) pentru a contracta
căsătoria.
Perioada la care ne referim a cunoscut şi elemente de subminare a familiei şi anume,
dezinteresul crescând pentru închegarea unei familii conjugale, înmulţirea divorţurilor,
apariţia caselor de toleranţă, adulterul etc.
O măsură legislativă ce afecta instituţia familiei a fost luată în anul 1940 (legea din
august) care oprea căsătoria între români de sânge şi evrei. O altă restricţie legală era aceea
potrivit căreia căsătoria funcţionarului public necesita aprobarea ,,Şefului” Nesupunerea în
acest caz era sancţionată prin disponibilizare.
Problema bunurilor a fost şi ea luată în dezbatere aducându-i-se corijări şi
îmbunătăţiri: Constituţia din 1866 prevedea o gamă largă de drepturi în ceea ce privea
proprietatea imobiliară. În condiţiile de după primul război, din considerente morale faţă de
104
cei ce luptaseră pentru cauza unităţii naţionale, s-a admis măsura echitabilă de împroprietărire
a unui număr însemnat de săteni în detrimentul marii proprietăţi private. Constituţia din anul
1923 înscria principiul (corespondent în vechea constituţie) că proprietatea de orice natură
precum şi creanţele asupra statului „sunt garantate” adăugând că ,,nimeni nu poate fi
expropriat decât pentru cauza de utilitate publică, după dreapta despăgubire stabilită de
justiţie“.
Prin acelaşi articol 19 (fără corespondent în vechea constituţie) s-a naţionalizat
subsolul, ţinându-se seama de drepturile câştigate. Legea minelor (1924), Legea energiei
(1924) şi legea privind regimul apelor din acelaşi an, au fost întocmite în baza acestor
principii constituţionale.
Un aspect nou de consemnat este acela al creşterii numărului populaţiei oraşelor, care
a dus la construirea de clădiri cu mai multe etaje şi cu mai multe apartamente. Acest fapt a
făcut să apară probleme noi între colocatari cu privire la părţile comune, reglementarea
acestora făcându-se prin Legea din 3 martie 1927. În aceiaşi termeni de perfectare a legislaţiei
române au fost abordate şi alte domenii ca: obligaţiile, contractele şi garanţiile, succesiunile
etc.
Doctrina şi jurisprudenţa constituie o latură a dreptului care, în această perioadă, a
înregistrat mutaţii active şi originale în comparaţie cu modelele occidentale.
Rolul creativ românesc s-a manifestat în interpretarea unor texte greu de conciliat;
prin aplicarea în domeniile cele mai variate a unor teorii generale sau a unor maxime juridice;
în lipsa unor texte de lege care să rezolve problemele aduse în judecata instanţelor; în
interpretarea ingenioasă a unor redactări legale sumare pentru adaptarea lor la dezvoltarea
tehnicii de interpretare folosită de instanţele judecătoreşti. Soluţiile jurisprudenţiale şi opiniile
de doctrină au dus în câteva cazuri importante la modificări legislative în materie succesorală,
responsabilitate civică, substituţie fideocomisară şi dublul legat constituţional, abuzul de
drept, validitatea actelor etc.

Dreptul procesual civil

Instituţiile procedurale erau procesul şi execuţia silită, care au fost supuse
modificărilor cerute de transformările politico-statale. Au fost unificate legile din vechea
Românie cu cele din provinciile unite cu ţara. Totodată, au fost introduse norme procedurale
corespunzătoare acelei perioade prin modificări aduse Codului de procedura civilă din anul
1865.
Ca elemente noi se înregistrează accelerarea judecăţilor înaintea tribunalelor şi curţilor
de apel, s-a procedat la unificarea competenţei instanţelor. Un principiu inovator a fost acela
care consacra rolul activ al judecătorului în conducerea procesului, ceea ce a însemnat un nou
pas înainte faţă de trecut, când judecătorul nu putea avea nici o iniţiativă. Vechiul deziderat de
accelerare a judecăţilor şi-a găsit înfăptuirea prin Legea din anul 1925, privind accelerarea
judecăţilor, pentru a scurta durata. Aceeaşi lege a împărţit procedura de judecată în două faze:
preliminară şi de fond.

Dreptul penal.Codul penal din anul 1936

Odată cu realizarea statului naţional unitar român a apărut şi o pluritate de
reglementări penale. Situaţia deosebită creată consta în faptul că existau mai multe legislaţii
rezultate din existenţa unor coduri diferite în regiunile unite cu ţara. Astfel, se poate
nominaliza Codul penal român din anul 1864; Codul penal ungar din anul 1878, prezent în
Transilvania; Legea austriacă, respectiv Codul penal austriac din anul 1852, iar în Basarabia,
Codul penal rus din 1903.

105
 Din considerente de politică legislativă, s-a ales situaţia menţinerii, un timp, în vigoare
a acestora până la intrarea „pe rol” a noului Cod penal român în anul 1937. Între timp au fost
adoptate succesiv o serie de legi noi care se vor regăsi în spiritul Codului de mai târziu.
În noul Cod se reflecta principiul răspunderii întemeiate pe responsabilitatea morală a
făptuitorului; principiul individualizării legale a pedepsei în raport cu forma de vinovăţiei şi în
raport cu gradul de pericol social al faptei; menţinerea împărţirii tripartite a infracţiunilor
(crime, delicte, contravenţii). În aplicarea sancţiunii, Codul lua în considerare persoana
infractorului şi gradul de pericol social pe care acesta îl prezenta.
Privitor la infracţiuni şi pedepse trebuie ştiut că noul Cod (1937) reflecta o minuţioasă
reglementare a infracţiunilor, nominalizând infracţiunile politice faţă de cele de drept comun.
Au fost instituite astfel două categorii de pedepse criminale şi corecţionale şi anume: unele de
drept comun şi altele politice. Cele mai grave infracţiuni erau considerate acelea care puneau
în primejdie organizarea socială şi ordinea de drept (atentate împotriva conducătorului ţării,
uzurparea politică, surparea ordinii constituţionale etc.)
Codul penal din anul 1936, respectând prevederile Constituţiei nu a inclus sancţiunea
capitală, pedeapsa cu moartea. Totuşi, în comparaţie cu cel din 1864 s-a caracterizat printr-o
înăsprire a regimului punitiv (maximul pedepselor fiind mai ridicat), înăsprire explicată de
doctrină ca o necesitate determinată de creşterea simţitoare a criminalităţii după primul război
mondial.
În perioada 1938––1944 s-a înregistrat o amplificare a faptelor incriminate printr-o
înăsprire şi mai mare a regimului pedepselor. Cele două coduri penale –– cel din 1936/1937 şi
Codul Justiţiei Militare, elaborat în acelaşi an, au fost supuse unor completări şi modificări
substanţiale, domeniul vizat fiind cel al “ordinii publice (politice) şi siguranţa statului”.
Constituţia din februarie 1938 consacra regimul înăspririi pedepselor. Au apărut
probleme legislative noi cum erau crima de sabotaj comercial sau industrial.
În condiţiile stării de război s-a impus necesitatea unor acte normative noi care
reglementau infracţiunile denumite crima de sabotaj comercial, industrial etc. Ca atare a fost
introdusă, după 1938, pedeapsa capitală.

Dreptul procesual penal

Era reglementat de Codul de procedură penală, elaborat în anul 1936 şi pus în aplicare,
începând cu 1 ianuarie 1937. La baza întocmirii acestuia a stat vechiul Cod din anul 1864 care
a oferit încă multe elemente valabile. Altele, depăşite, au fost corectate din mers prin
dispoziţii, atât înainte cât şi după anul 1918.
Ca primă preocupare în domeniu a fost extinderea aplicării elementelor de procedură
penală din Vechiul Regat, în Basarabia (1919), în Transilvania şi Bucovina (ceva mai târziu),
culminând cu punerea în aplicare a noului cod care va căpăta autoritate instituţională în
întreaga Românie.
Prin noul cod de procedură penală au fost simplificate formalităţile de desfăşurare a
procesului –– în mod deosebit a instrucţiei –– care până atunci se prelungea exagerat de mult.
Şi în noul Cod de procedură penală, din 1936/37 este reflectat principiul diferenţierii
procedurii penale faţă de dreptul penal.
Au fost delimitate şi clarificate mai bine probleme ca acţiunea penală, competenţele,
subiectele procesului penal, fazele, judecata etc. În privinţa competenţei, Codul a preluat, în
mare, reglementările anterioare. Contravenţiile erau de competenţa judecătoriilor, delictele de
competenţa tribunalelor, iar crimele de aceea a Curţilor cu Juri. În competenţa Curţilor cu Juri
intrau şi delictele politice, precum şi cele de presă.
În perioada 1938–1944 foarte multe cauze penale au fost preluate de către Justiţia
militară, din motivele instituţionalizării stării de asediu, cauzată de război. În acest caz

106
judecata era urgentă, rapidă şi comprimată; hotărârile instanţelor militare nu erau supuse
recursului la Înalta Curte de Casaţie. Represiunea era astfel considerabil înăsprită. Sub
regimul “Antonescu” (1940–1944) procesul penal a suferit însemnate modificări, diminuându-
se până la desfiinţare graniţele procesuale, ca o consecinţă a extinderii puterii instanţelor
militare.

Dreptul comercial
A căpătat în noua perioadă o consistenţă mai puternică, prin profunzimea şi
multitudinea aspectelor legiferate. Reforma acestui domeniu legislativ a constat într-o seamă
de reglementari prin legi sau norme regulamentare, întrucât Codul Comerţului a fost terminat
abia în anul 1938, sub forma de proiect, şi nu a mai putut apare legea de punere în aplicare.
Totuşi, literatura de specialitate a valorificat datele cuprinse în el, ceea ce i-a dat valoare
istorică, dar şi practică, pentru că de fapt codul era o sinteză a legislaţiei în domeniu.
Problematica dreptului comercial este vastă, motiv pentru care ne vom limita la a
enunţa câteva aspecte mai relevante: reglementarea problemei cooperaţiei, elaborându-se în
anul 1928 un Cod al cooperaţiei; Camerele de comerţ şi industrie, unificarea şi extinderea
lor; problema societăţilor de asigurare, reorganizarea acestora; regiile comerciale au fost
supuse şi ele modernizării şi unei supravegheri legislative riguroase.
Un cadru legislativ aparte l-a constituit sistemul bancar şi instituţiile de credit, pornind
de la unificări şi urmărindu-se lărgirea, consolidarea şi perfectarea lor.

Legislaţia muncitorească
Câteva momente semnificative au fost înregistrate în ceea ce priveşte dreptul de
asociere şi organizare a muncitorilor din fabrici şi a altor categorii de salariaţi. Spre exemplu,
Legea sindicatelor profesionale din anul 1921, a instituit legiferarea organizării muncitorilor.
Însă, în legea pentru persoanele juridice erau incluse şi dispoziţii menite a limita formele de
manifestare şi organizare muncitorească.
În această problemă, legiuitorii şi organismele menite a elabora legile şi de a
supraveghea eficacitatea acestora s-au constatat progrese însemnate. S-a legiferat, în această
perioadă, ocrotirea muncii minorilor şi a femeilor, s-a introdus repaosul duminical legiferat,
durata zilei de muncă (1929) de 8 ore etc. În anul 1933 a fost elaborată legea pentru unificarea
asigurărilor sociale. Legea asupra condiţiilor de muncă (1929) a făcut dovada implicării
dreptului în problematica socială.

Pasul 2. Organizarea judecătorească

În anul 1924 a fost elaborată Legea organizării judecătoreşti. Era aducere la zi a legii
din anul 1909. Astfel, organele puterii judecătoreşti erau: Judecătoriile, Tribunalele, Curţile
de Apel, Curţile cu Juraţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi Jurisdicţia Militară, care era
organizată separat.
a) Judecătoriile nu se vor mai numi ,,Judecătorii de ocoale”, ci simplu judecătorii.
Aşa precizase Legea din 25 iunie 1924 privitoare la organizarea judecătorească. Au fost
înfiinţate, în schimb, circumscripţii ale acestora. Personalul Judecătoriei era compus dintr-un
judecător şi unul sau mai mulţi ajutori de judecători. S-a desfiinţat postul de magistrat stagiar.
O dispoziţie nouă ce privea buna funcţionare a justiţiei era aceea că „Judecata se va
face la reşedinţa judecătoriei” nu ca până atunci când judecătorul se deplasa în localităţile cu
pricina.

107
 b) Tribunalele. Legea prevedea ca în fiecare capitală de judeţ va funcţiona un tribunal,
care, la rându-i, cuprindea circumscripţiile judecătoreşti. Tribunalele erau alcătuite din una
sau mai multe secţii. Fiecare secţie avea un preşedinte, cel puţin doi judecători de şedinţă,
unul sau doi supleanţi, grefieri, impegaţi etc. Compunerea completului de judecată a cunoscut,
pentru scurt timp, o inovaţie şi anume aceea a introducerii judecătorului unic la tribunale, în
primă instanţă. Se menţinea şi completul de doi în materie penală şi, contecios sau ca instanţă
de apel în recurs.
c) Curţile de apel au crescut ca număr de la 4 la 12, nominalizându-se în Legea
tribunalelor care făceau parte din circumscripţia fiecărei Curţi. Aceasta se compunea din una
sau mai multe secţii, fiecare dintre ele având un preşedinte şi cinci consilieri, plus alţi trei (cel
puţin) pentru inspecţiile judecătoreşti. Curtea de Apel judeca în complet de trei consilieri,
luând decizii cu majoritatea de doi, în cazurile apelurilor la procesele judecate de judecător şi
în apelurile penale. În cazuri mai complicate, Curtea de Apel era obligată să judece cu cinci
consilieri
d) Curţile cu juraţi. Legea din 1924 stabilea că în fiecare judeţ să funcţioneze câte o
Curte cu juraţi, cu competenţa de a judeca ,,în toate materiile criminale şi delicte de presă”.
Judecau în sesiuni ordinare, stabilite prin regulament special pentru funcţionarea lor, cu
deosebire faţă de trecut când şedinţa nu mai era prezidată de un consilier de la Curte, ci de
prim-preşedintele tribunalului sau preşedintele tribunalului nedivizat.
e) Curtea de Casaţie. Pentru România exista o singură Curte de Casaţie şi Justiţie, fapt
stabilit prin Constituţia din 1923. În 1925 va fi elaborată legea pentru Curtea de Casaţie şi
Justiţie, având ca bază elemente din vechea lege a lui Al. I. Cuza (1864). Suprema instanţă se
înfăţişa ca un puternic element al Unirii. Legea Curţii de Casaţie, elaborată în decembrie
1925, preciza, ca şi Constituţia, unicitatea celei mai înalte instanţe judecătoreşti (art. 1), lucru
nu uşor de realizat, dată fiind pluritatea sistemelor juridice aplicate pe teritoriul ţării după
Unire. Curtea de Casaţie rămânea formată tot din trei secţii, ca în trecut, şi se compunea dintr-
un prim-preşedinte şi trei preşedinţi de secţie, însă numărul consilierilor s-a ridicat la 42, iar
după anul 1932 la 50 etc. Au fost introduse două amendamente apreciate ca deosebit de
importante, stabilite prin constituţie şi adoptate de legea de organizare a Curţii şi anume:
1. dreptul de recurs în casare, era de ordin Constituţional, ceea ce dădea o garanţie în
plus pentru justiţiabili;
2. numai Curtea de Casaţie în secţiuni unite, avea dreptul de a judeca
Constituţionalitatea legilor.
Curtea de Casaţie avea şi competenţe ca Înaltă Curte de Justiţie ca şi mai înainte. În
cazuri excepţionale şi în cauze politice Curtea de Casaţie judeca în calitate de Înaltă Curte de
Justiţie în secţiuni unite. Într-o formulare nouă aceasta îşi menţinea prerogative de a judeca
miniştrii deferiţi justiţiei.
Unele modificări s-au înregistrat şi în timpul dictaturii Carliste, când s-a generalizat şi
permanentizat starea de asediu şi a crescut competenţa instanţelor militare. Toate acestea din
cauza pregătirilor de război din Europa şi a ameninţărilor din afară la integritatea teritorială a
României. Legea organizării judecătoreşti din august 1938 nu a mai inclus între instanţele de
judecată Curţile cu Juraţi, şi a creat două feluri de judecătorii: Urbane (existente) şi
Comunale.

REZUMAT

În cursul anului 1918, pe fundalul victoriei Antantei asupra Puterilor Centrale,

provinciile româneşti, aflate sub ocupaţie străină, s-au unit cu Vechiul Regat, rezultatul fiind
posibil datorită efortului de război al României alături de Antantă, pe de o parte iar pe de altă

108
parte datorită disciplinei exemplare şi entuziasmului românilor aflaţi în afara statului
naţional, manifestate cu prilejul organizării adunărilor reprezentative care aveau să hotărască
unirea cu ţara. Astfel, Se constituia, astfel, Statul Naţional Unitar Român, a cărei
recunoaştere internaţională s-a făcut prin Tratatul de Pace de la Paris, din anii 1919-1920.
Hotărârile luate de reprezentanţii politici ai celor trei provincii româneştivor fi recunoscute şi
promulgate prin decrete-regale în 27 noiembrie 1918 pentru Basarabia, 18 decembrie 1918
pentru Bucovina şi 24 decembrie pentru Transilvania. Unirea tuturor provinciilor româneşti
a fost recunoscută ca având valabilitate politică şi juridică chiar şi de reprezentanţii
principalelor naţiuni conlocuitoare.
Organizarea politică a României interbelice a stat sub tiparul constituţiei din 1923,
care a consfinţit regimul politic cu instituţiile sale tipice: monarhie constituţională, parlament
bicameral, administraţia centrală a statului şi administraţia teritorială etc. În noul stat se
observă o intensificare a vieţii social politice, caracterizată de apariţia unor partide politice
cu extensii naţionale înn toate provinciile româneşti sau de dispariţia altora ce jucaseră un rol
important înainte de război.
Realizarea Statului Naţional Unitar Român a impus o dezvoltare corespunzătoare a
aparatului administrativ, în măsură să satisfacă complexitatea noilor probleme apărute. Faţă
de ministerele existente înainte de război, în anul 1920 au apărut altele noi şi anume:
Ministerul muncii si ocrotirilor sociale; Ministerul cultelor si artelor; (înlocuind vechiul
Minister al cultelor şi instrucţiuni publice); în 1921 a fost creat Ministerul agriculturii şi
domeniilor (prin reorganizarea aceluiaşi minister) etc
În problema persoanelor, legislaţia a fost adusă la acelaşi numitor, începând cu
numele, ce individualiza persoana şi continuând cu actele stării civile, naţionalitatea,
naturalizarea etc. Aceste aspecte au făcut obiectul unor atente elaborări şi înscrisuri în noua
legislaţie. A fost adoptată legea unificatoare privind actele de stare civilă (25 februarie 1928).
Titlul II din Codul civil al lui Cuza din 1864 a fost modificat în sensul extinderii acestuia. S-a
schimbat ordinea materiei şi s-au introdus norme noi. S-au perfectat şi completat textele
existente şi s-a procedat la clasificări mai sistematice. Lucru lesne de înţeles, elemente de
procedură din vechiul cod nu mai corespundeau noii epoci, de aceea printr-un şir de legi
Codul civil din 1864 a căpătat o înfăţişare nouă.
În timpul războiului, în România nu s-au adus schimbări structurale organizării
judecătoreşti. Se remarcă aceeaşi importanţă ridicată a instanţelor militare, determinată de
starea de război. În anul 1941 au fost create instanţele militare speciale, formate din generali,
numiţi de Ministerul Apărării Naţionale, în număr de trei.

CONCLUZII

Unirea Transilvaniei cu România a marcat sfârşitul unui proces şi deschiderea unei

etape noi în dezvoltarea societăţii româneşti care dispunea acum de cadrul jurodico-politic
unitar pentru toate provinciile româneşti.
România, un stat cu suprafaţa de 295.000 Km2, şi cu o populaţie de peste 15,5 milioane
de locuitori devenea o putere de mărime mijlocie care prin faptele ei economice sociale şi de
politica generală a constituit o pildă pentru alte state, în perioada interbelică.
Constituţia din 29 martie 1923 a reprezentat, în bună parte o revizuire a vechii
constituţii de la 1866 – fiind înlocuite sau modificate radical un număr de 20 de articole, s-au
adăugat alte 7 articole noi, a fost modificată redactarea sau au primit completări un număr de
25 de articole iar 76 de articole ale vechiii constituţii au fost mentinute în întregime,
reprezentând şi ea una dintre cele mai liberale din Europa centrală şi de Răsărit.

109
 După realizarea României întregite, în anul 1918, Dreptul civil a fost supus unor
transformări importante atât pentru unificarea legislaţiei, precum şi pentru punerea de acord a
legislaţiei existente cu ideile sociale, economice şi politice ce s-au ivit după primul război
mondial.
În general, organizarea judecătorească după Unirea din 1918 a rămas aceiaşi până
după cel de–al doilea război mondial, când din cauza ocupaţiei sovietice şi instituirea unui
nou regim politic în România, justiţia va fi supusă şi ea unor restructurări profunde, care au
deturnat adevărata menire a acesteia de a fi autoritară, imparţială şi inamovibilă. Instituţiile de
drept au devenit anexe ale politicului, coparticipând la toate actele de “justiţie” ce s-au
petrecut în acea perioadă.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Identificaţi principalele momente ale Marii Uniri de la 1918.

2. Argumentaţi carcaterul şi necesitatea măsurilor reformiste de de după război, reforma
electorală şi agrară.
3. Determinaţi în ce constă caraterul liberal al constituţiei de la 1923.
4. Caracterizaţi tendinţele inovatoare apărute în legislaţia românească interbelică.
5. Definiţi organizarea de stat a României în perioada interbelică.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE:

1. Apostu, Ioan, Ionescu, Nicolae, Prelegeri de istoria dreptului românesc, Galaţi, Editura
Nitnelav, 2003;
2. Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura
Şansa, 1996;
3. Cloşcă, Constantin, Asandului, Gabriel, Istoria Dreptului Românesc, Galaţi, Editura
Fundaţiei Academice Danubius, 2002;
4. Firoiu, Dumitru, Istoria dreptului şi statului românesc, Iaşi, Editura Fundaţiei Chemarea,
Iaşi, 1996;
5. Hanga, Vladimir, Istoria dreptului românesc, Iaşi, Editura Fundaţiei Chemarea, 1993.
6. Marcu, L. P., Istoria dreptului românesc, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1997;
7. Voicu, Costică, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura Universul Juridic,
2006;

110
Modulul VIII
EVOLUŢIA RAPORTURILOR JURIDICE ÎN SPAŢIUL
ROMÂNESC DUPĂ 1945
Lecţia 1. Transformarea României din regat în republica populară –
stare de drept/stare de fapt
Lecţia 2. Evoluţia dreptului şi a statului în perioada regimului comunist
1945-1989

(3 ore de studiu)

OBIECTIVE SPECIFICE:

- Cuantificarea importanţei respectării cadrului juridic în contextul schimbărilor politice;

- Identificarea istoriei dreptului ca fiind element de referinţă al dreptului românesc;
- Evaluarea corectă capacităţilor juridice ale regimului comunist;
- Definirea izvoarelor specifice ale jurisdicţiei europene şi locul dreptului românesc în acest
context;
- Recunoaşterea instituţiilor politice şi juridice europene.

REZULTATE AŞTEPTATE:

În momentul în care va finaliza studiul acestei teme, studentul va avea posibilitatea:

- să înţeleagă importanţa istoriei dreptului ca element de bază al sistemului de drept
românesc;
- să identifice categoriile de relaţii sociale care fac obiectul societăţii socialiste;
- să explice importanţa reglementărilor juridice în societate in momentele de criză politică;
- să înţeleagă rolul instituţiilor politice europene;
- să conştientizeze faptul că dreptul reprezintă şi o componentă culturală.

COMPETENŢE DOBÂNDITE:

- Înţelegerea şi utilizarea noţiunilor specifice de istorie a dreptului românesc;

- Cunoaşterea genezei şi evoluţiei sistemului juridic în ţara noastră;
- Identificarea contribuţiei poporului român la cultura juridică universală.

111
 Lecţia 1.
Transformarea României din regat în
Republica Populară – stare de drept/stare de fapt

Procesul instaurării comunismului în România nu a constituit un fenomen singular

dimpotriva, el regăsindu-se multiplicat, de altfel, la scara întegii Europe Centrale şi de Sud-
Est, în cadrul unui vast scenariu “finlandizare” a zonei de către sovietici cu acordul tacit al
aliaţilor lor. Implicarea directă, brutală în politica interna şi impunerea de “guverne prietene”
reprezenta prin definiţie o încălcare a principiilor constituţionale de suveranitate, invalidând
din start regimurile de “democraţie populară”.

Pasul 1. Aspecte generale

Este binecunoscut faptul că orice regim de tip totalitar are drept principal obiectiv
preocuparea de a conferi legalitate guvernării sale, aparentă în cele mai multe cazuri, iar în
subsidiar anihilarea oricăror forme chiar şi minore de opoziţie, care ar putea pune în discuţie
legitimitatea şi legalitatea puterii. Instaurarea regimului comunist în România a coincis în fapt
şi în drept cu instituirea unui astfel de regim politic, ce nu va încerca să se dezmintă în nici un
fel în această privinţă. Tocmai de aceea este cu atât mai interesant şi important de aflat cât de
veridică în sensul reprezentativ şi legal al termenului, a fost modalitatea de preluare a puterii
de către comuniştii români, cu atât mai mult, cu cât aceasta se prezumă a fi fost facută în
numele unei legimităţi populare, văzută şi înţeleasă prin prisma doctrinei politice comuniste,
discutabilă de altfel şi sub raportul posibilităţilor de a transpune cu succes teoria în practică.
Procesul instaurării comunismului în România nu a constituit un fenomen singular
dimpotriva, el regăsindu-se multiplicat de altfel la scara întegii Europe Centrale şi de Sud-Est,
în cadrul unui vast scenariu de “finlandizare” a zonei de către sovietici cu acordul tacit al
aliatilor sai. Implicarea directă, brutală în politica internă şi impunerea de “guverne prietene”
reprezenta prin definiţie o încălcare a principiilor constituţionale de suveranitate, invalidând
din start regimurile de “democraţie populară”.
Guvernarea legala şi constitutionala in cadrul statului de drept, corelata cu existenta şi
exercitarea drepturilor şi libertatilor fundamentale ale omului sau cetateanului, presupune
pentru partidele şi gruparile totalitare, un spatiu restrans de manevra, in lupta pentru cucerirea
puterii politice. Tocmai de aceea, neputand folosi teroarea decat intr-o masura destul de
limitata, aceste centre de putere sunt nevoite sa imparta cu celelalte partide politice – care
urmaresc respectarea principiilor democratice - necesitatea de a-şi castiga aderenti prin
intermediul propagandei, instrument care poate penetra subconstientul maselor dar şi al
elitelor. Dealtfel este binecunoscut faptul ca nazismul german, in frunte cu A. Hitler va ajunge
la guvernare in Germania interbelica in urma castigarii unor alegeri democratice, şi cu
respectarea mijloacelor de expresie legale conferite oricarui partid politic. Explicatiile
istoricilor s-au oprit în cele mai multe cazuri la argumentul dat de conditiile geopolitice
complexe de la sfarşitul celui de al doilea razboi mondial şi la importanta de necontestat
dealtfel a factorului extern, dat de prezenta armatei roşii in tara, ca armata de ocupatie.
Pentru a ascunde aceasta realitate cruda consfintita de conventia de armistitiu,
incheiata de Romania cu Natiunile Unite, la Moscova in data de 12 septembrie 1944, regimul
politic instaurat la 6 martie 1945, va prezenta trupele straine ca “eliberatoare “iar Uniunea
Sovietică drept“marele frate de la răsărit“.

112
 Din punct de vedere social trecerea de la regimul monarhic la cel republican a putut fi
posibila gratiei crizei increderii in institutiile statului, prezenta in mentalul colectiv al maselor,
dar nu numai. Pe de alta parte mizeria de dupa razboi a resuscitat valente latente ale unei
populatii şi asa lipsita demulte atribute necesare unei existente cel putin decente in cadrul unui
stat cu adevarat de drept.

Pasul 2. România - de la monarhie constituţională la republică populară

Contextul geopolitic în care se afla România la sfârşitul celui de-al doilea război
mondial va permite Uniunii Sovietice să aibă puterea de decizie nemijlocită prin intermediul
Comisiei Aliate de Control înfiinţată potrivit Convenţiei de Armistiţiu de către Aliaţi. Acest
fapt, a permis precipitarea procesului de instaurare a unor regimuri de “democraţie populară”
la frontierele U.R.S.S.-ului, în consecinţă României i se va impune schimbarea regimului
politic şi în cele din urmă chiar a formei de guvernământ. Una dintre metodele comuniştilor
care vizau slăbirea încrederii cetăţenilor în instituţiile statului o reprezenta declanşarea
demonstraţiilor antiguvernamentele, în paralel cu sabotarea guvernului din interiorul acestuia,
forţând astfel, demisia cabinetului (Sănătescu şi Rădescu, după caz).
Acutizarea conflictului politic în interiorul guvernului dintre reprezentanţii partidului
comunist şi cei ai partidelor istorice, va determina Uniunea Sovietică să impună aducerea la
putere a unui guvern dominat de comunişti pe motivul că, precedentele cabinete politice nu
respectă prevederile Convenţiei de Armistiţiu, protejându-i pe colaboratorii regimului
antonescian, fără a fi în măsură să facă faţă “importantelor manifestări politice antifasciste ale
populaţiei”. La sfârşitul războiului refuzul Statelor Unite şi al Marii Britanii, de a-l
recunoaşte, îl vor determina pe Regele Mihai să ceară demisia cabinetului, dar premierul
având sprijinul Uniunii Sovietice, nu va lua în considerare cererea suveranului. Sistarea
raporturilor dintre rege şi guvern va constitui astfel o consecinţă firească, un impas politic şi
constituţional greu de depăşit, concretizat în final prin refuzul regelui de a colabora cu un
guvern considerat pe drept acum neconstituţional.
Greva regală v-a trezi opoziţia politică la acţiune şi va avea drept efect intervenţia
Marilor Puteri care vor impune intrarea în guvern a reprezentanţilor partidelor istorice. La 15
octombrie 1946 cabinetul va fixa data definitivă pentru ţinerea alegerilor la 19 noiembrie, prin
Decretul 2219 privitor la alegerile pentru Adunarea Deputaţilor. Scrutinul în sine, la fel ca şi
pregătirea lui a fost viciat de nenumărate ingerinţe ale guvernului, care spera să-şi asigure
astfel câştigarea alegerilor. Rezultatul real al votului a fost trucat prin intermediul forţelor de
poliţie şi al consilierilor sovietici care vor inversa practic, rezultatul votului acordând Blocului
Partidelor Democratice 71% din voturi, iar opoziţiei restul. Ţinând cont de falsul electoral
înregistrat, partidele istorice vor decide boicotarea lucrărilor Adunării Deputaţilor,
considerând că dreptul electoral a fost refuzat unei mari părţi a populaţiei şi în consecinţă,
alegerile nu sunt constituţionale. Opoziţia îl va încuraja pe rege să nu deschidă lucrările
Adunării Deputaţilor, întrucât acest lucru ar constitui o validare a alegerilor electorale,
câştigate prin fraudă electorală de partidul comunist.
Experienţa grevei regale, îl va determina pe monarh să nu întrerupă punţile de legătură
cu guvernul, conştient că risca astfel abdicarea. La 1 decembrie 1946, regele potrivit
prevederilor constituţionale deschide lucrările parlamentului, acordând guvernului Groza mult
aşteptata legitimitate constituţională. Încheierea Conferinţei de Pace de la Paris va permite
guvernului încheierea Tratatului de Pace dintre România şi puterile aliate la data de 10
februarie 1947. Tratatul conţinea importante prevederi ce afectau suveranitatea statală prin
permiterea staţionării în continuare pe teritoriul României a trupelor armatei roşii.

113
 La 30 decembrie 1947, în timp ce Parlamentul se afla în vacanţă, s-a difuzat la radio
ştirea abdicării Regelui Mihai I şi Proclamaţia Guvernului către popor. Potrivit acestuia,
Mihai I, conştient că “în viaţa statului român s-au produs în ultimii ani adânci prefaceri
politice, economice şi sociale, care au creat noi raporturi între pricipalii ai vieţii de stat şi în
consecinţă, pe deplin conştient de importanţa actului ce fac în interesul poporului român,
abdic pentru mine şi pentru urmaşii mei de la tron, renunţând pentru mine şi pentru ei la toate
prerogativele cele le-am exercitat ca rege al României. Las poporului român, libertatea de a-şi
alege noua formă de stat.”
În continuarea motivării actului de abdicare, regele concluziona că “existenţa
raporturilor care nu mai corespund astăzi condiţiunilor, stabilite de pactul fundamental
Constituţia ţării, cerându-se o grabnică şi fundamentală schimbare în deplină înţelegere cu
factorii de răspundere ai ţării, conştient de răspunderea ce-mi revine, consider că instituţia
monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de stat, ea reprezentând o
piedică serioasă în calea dezvoltării României”.
Intimidarea tânărului monarh de către experimentatul Petru Groza se va materializa
prin aceea că regelui i s-a pus în vedere cu sau fără voia sa, faptul că abdicarea sa şi abolirea
monarhiei se va realiza oricum. În urma refuzului celor doi de a-i acorda timp de reflecţie, sau
amânarea abdicării, Mihai I va fi nevoit să-l semneze, adăugând “sunt obligat să mă supun
acestui act de violenţă, nu am de ales”.

Lecţia 2.
Evoluţia dreptului şi a statului în perioada
regimului comunist 1945-1989

Partidul a concentrat întreaga putere, deoarece respingea principiul burghez al

separării puterilor în stat. Această atitudine era motivată de faptul că respectivul partid se erija
în reprezentantul (a se citi conducătorul) poporului muncitor. În asemenea condiţii, P.C.R. a
acţionat pentru reorganizarea aparatului de stat, în scopul aservirii acestuia intereselor sale
politice.

Pasul 1. Evoluţia constituţională în perioada regimului comunist

În perioada de după cel de-al doilea război mondial până în 1990, în România au fost
elaborate Constituţii în 1948, 1952, 1965, cea din 1965, rămănând în vigoare până în
decembrie 1989.
Constituţia din 1948 consfinţea în art. 3, faptul că „întreaga putere emană de la
popor”, dar, în fapt, prin ea se impunea sistemul unui singur partid în România şi înlătura
principiul separaţiei puterilor în stat, înlocuindu-l cu cel al „unităţii depline a puterii de stat”.
Potrivit reglementărilor constituţionale din România socialistă, organul suprem al puterii de
stat era Marea Adunare Naţională, faţa de care trebuiau să răspundă toate celelalte organe ale
statului.
Aceasta a devenit instituţie unicamerală (prin desfiinţarea Senatului), fiind singurul
organ legislativ şi având multiple competenţe şi atribuţii: formarea guvernului, votarea
bugetului, înfiinţarea, contopirea sau desfiinţarea unor ministere, adoptarea deciziilor privind
problemele războiului şi păcii, acordarea amnistiei etc. În realitate, rolul M.A.N. era formal,
114
întrucât marea majoritate, dacă nu totalitatea actelor legislative şi administrative erau
elaborate şi aplicate de către guvern, la indicaţiile Comitetului Central al P.C.R.
Constituţia din 13 aprilie 1948 prevedea că guvernul, ca organ suprem executiv şi
administrativ, să fie format din primul –ministru, unul sau mai mulţi viceprim-miniştri,
precum şi din miniştri de resort.
Guvernul era stabilit de către Marea Anulare Naţională (M.A.N.), în faţa căreia dădea
socoteală atât ca organ colectiv, cât şi prin fiecare membru (ministru) al său, iar în intervalul
dintre sesiunile M.A.N. răspundea în faţa prezidiului acesteia. Membrii guvernului erau
desemnaţi dintre deputaţii M.A.N. şi chiar dintre persoanele ce nu deţineau calitatea de
deputat, dar se bucurau de încrederea partidului comunist (de regulă, membri ai acestuia).
În martie 1952 a fost elaborată o nouă Constituţie – era cea de a doua Constituţie a
Republicii Populare Române. Constituţia din 1952 a consfinţit rolul decisiv al P.C.R. în
conducerea ţării. Marea Adunare Naţională s-a menţinut ca organ suprem al puterii de stat
fiindu-i subordonate toate celelalte organe şi instituţii de stat.
Prezidiul Marii Adunări Naţionale a fost înlocuit cu Consiliul de Stat, care însă era
independent de forul legislativ şi care avea atribuţii largi în conducerea societăţii româneşti.
M.A.N. era definită ca unicul organ legiuitor, cu o structură unicamerală şi cu o serie de
atribuţii în numirea guvernului, votarea bugetului, instituirea şi conferirea de ordine şi
decoraţii, titluri onorifice, în declanşarea războiului ori a păcii.
În Constituţia din 1952 s-a renunţat la ambiguitatea terminologică şi, pentru prima
dată, în ea se vorbeşte despre Consiliul de Miniştri, spre deosebire de actul constituţional din
1948, în care organul suprem executiv şi administrativ era numit guvern. În noua Constituţie,
Consiliul de Miniştri era definit textual „organ suprem, executiv şi de dispoziţie”. Era investit
de M.A.N. în faţa căreia răspundea direct pentru activitatea sa. Consiliul de Miniştri era
considerat drept organism colectiv în care preşedintele său era şeful guvernului. În contrast cu
Constituţia din 1948, unde era prevăzută formal răspunderea miniştrilor pentru faptele penale,
comise în timpul mandatului, în aceea din 1952 nu mai apare răspunderea ministerială,
conferindu-se în acest mod demnitarilor în cauză o „imunitate” guvernamentală, neîntâlnită
în nici o constituţie.
Legat de activitatea Consiliului de Miniştri se remarcă faptul nou că în practica
legislativă românească din perioada socialismului s-a introdus o „inovaţie” politico-juridică,
în sensul că anumite acte normative (mai importante) au îmbrăcat forma unei duble titulaturii
şi anume: hotărâri ale Comitetului Politic Executiv al PCR şi ale Consiliului de Miniştri. De
altfel, orice act normativ trebuia avizat în prealabil de organismele politice.
Prin Constituţia din 1952 s-a legiferat o nouă împărţire administrativ –– teritorială a
României, începută încă din 1950. Principalele unităţi teritoriale au devenit pentru mai mulţi
ani (până în 1968) regiunea, raionul şi comuna. Au fost organizate mai întâi 28 de regiuni
(Legea nr.5 din 8 septembrie 1950), apoi numărul acestora au fost reduse la 16 Potrivit acestei
constituţii statul a căpătat largi competenţe şi atribuţii în toate domeniile vieţii sociale,
economice şi culturale. El (statul) organiza şi planifica economia naţională, deţinea
monopolul organizării sistemului bancar, bănesc şi de credite, precum şi al conducerii
întreprinderilor şi instituţiilor de stat, industriale, agricole şi comerciale. Tot statului îi
revenea sarcina conducerii învăţământului de toate gradele, asigura dezvoltarea culturii etc.
Perioada în cauză a fost caracterizată de nuanţarea raportului dintre individ şi stat în
favoarea statului. Dacă în constituţiile din perioada interbelică şi cea din 1948 drepturile şi
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor erau prevăzute în primele capitole, imediat după cele
privind teritoriul ţării, în aşezământul din 1952 ele sunt denumite „drepturi şi îndatoriri
fundamentale” şi plasate abia în capitolul al optulea. Cetăţenilor le erau garantate (în mod
demagogic) libertatea cuvântului, a presei, întrunirilor şi mitingurilor, cortegiilor şi

115
demonstraţiilor de stradă, însă cu condiţia ca ele să fie exercitate „în conformitate cu
interesele celor ce muncesc şi în vederea întăririi regimului de democraţie populară”.
În perioada 1947 – 1974 România a fost republică parlamentară, întrucât nu avea un
şef de stat, fie el monarh sau preşedinte de republică. Potrivit modificărilor din martie 1974 a
ultimei Constituţii, cea din 1965, s-a introdus funcţia de preşedinte. Această funcţie cumula o
multitudine de atribuţii transferate din domeniul legislativului suprem şi de la cel
administrativ central.
Preşedintele republicii devenea şeful statului şi reprezenta puterea de stat în relaţiile
interne şi internaţionale ale Republicii Socialiste România, fiind ales de M.A.N. .Avea dreptul
de a numi şi revoca (la propunerea primului-ministru) pe viceprim–miniştrii, miniştrii şi
conducătorii altor organe ale administraţiei de stat, precum şi pe membrii Tribunalului
Suprem. Preşedintele statului putea emite norme cu putere de lege sub formă de decrete
prezidenţiale şi decizii şi cumula dreptul de promulgare a legilor şi decretelor normative
elaborate de forul legislativ suprem.
Constituţia din 1965 a menţinut, în general, aceeaşi structură de organizare şi
funcţionare a organelor de stat prevăzute şi în constituţiile anterioare. Astfel, organismele
supreme ale puterii de stat erau: Marea Adunare Naţională şi Consiliul de Stat. Principalul
element al noii constituţii era acela că se abolea termenul de Republică Populară, acesta fiind
înlocuit cu Republica Socialistă.
Consiliul de Miniştri rămânea organismul administraţiei de stat, care exercita
conducerea activităţii pe întreg teritoriul ţării, stabilea măsurile pentru aducerea la îndeplinire
a politicii interne şi externe, conducea activitatea ministerelor, elabora proiectele planului şi
bugetului de stat de nivel republican, adopta măsuri pentru apărarea ordinii publice, exercita
atribuţii de conducere şi control.

Pasul 2. Dreptul românesc în perioada 1944-1989

Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944 dintre România şi URSS prevedea, în

art. 14, că „Guvernul şi Înaltul Comandament Aliat (a se citi sovietic) vor colabora la
arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război ”. pregătindu-se astfel
posibilitatea legală de imixtiune a părţii sovietice în sistemul juridic românesc, ceea ce
contravenea constituţiei care stipula faptul că nici o lege nu putea înfiinţa pedeapsa confiscării
averilor, respectiv interzicea crearea de „comisii şi tribunale extraordinare” în vederea
anumitor procese, fie civile, fie penale, sau în vederea judecării unor anume procese.
Crearea instanţei extraordinare Tribunalul poporului a constituit, de asemenea, o
violare gravă a Constituţiei. Legea prevedea înfiinţarea instituţiei acuzatorului public care nu
făcea parte din instanţele judecătoreşti, acuzatorii fiind numiţi de către Consiliul de Miniştri şi
investiţi cu largi atribuţii procedurale şi de instrumentare a cazurilor. Astfel, Legea 312 din 21
aprilie 1945 crea o gravă imixtiune a executivului în domeniul juridic. De asemenea, prin
această lege – 312 – se introducea arbitrariul şi abuzul în materie judecătorească, Consiliul de
Miniştri putând emite mandate de arestare care nu erau supuse confirmării judecătoreşti.
Prin Constituţia din martie 1948 s-a creat posibilitatea de imixtiune a executivului în
realizarea justiţiei şi legalităţii. A fost înfiinţată instituţia asesorului popular, care funcţiona
pe lângă toate instanţele (cu excepţia Curţii Supreme). Asesorii populari erau aleşi de către
colectivele de muncă unde lucrau sau erau numiţi nemijlocit de către organizaţii ale partidului
comunist – devenit partid de guvernământ. Prin prezenţa acestora în completul de judecată se
urmărea „aplicarea justiţiei şi înfăptuirea legalităţii populare”.

116
 În acelaşi context şi spirit constituţional, din 1948, a fost abandonată reglementarea de
drept prin contenciosul administrativ. Astfel, persoanele prejudiciate în drepturile lor printr-un
act administrativ ilegal sau abuziv nu se puteau adresa justiţiei în vederea reparaţiilor morale
sau materiale deschizându-se calea arbitrariului şi abuzurilor împotriva cetăţenilor din partea
autorităţilor administrative.
Începând cu anul 1952 s-a o „justiţie nouă”, prin înlocuirea vechii structuri
judecătoreşti tradiţionale. Au fost adoptate legi noi de organizare judecătorească şi a
procuraturii, într-un spirit „constituţional” de data aceasta. Constituţia din 1952 a reconfirmat
instituţia asesorilor populari. Asesorii populari funcţionau la toate nivelurile sistemului
judecătoresc (inclusiv la Tribunalul Suprem), având toate drepturile judecătoreşti, iar, uneori,
în judecarea proceselor de fond, cei doi asesori populari puteau stabili hotărârea instanţei,
chiar împotriva părerii preşedintelui.
Aceeaşi Constituţie din 1952 consfinţea noua modalitate de realizare a justiţiei,
începută încă din 1950. S-a renunţat la vechea denumire a instanţelor, prevăzându-se a
funcţiona două tipuri de instanţe judecătoreşti şi anume: a) ordinare şi b) speciale (militare).
Structura sistemului instanţelor ordinare avea la bază tribunalul popular, care funcţiona în
fiecare raion (v. organizarea administrativă), oraş şi raion orăşenesc. Ca instanţă de fond şi de
recurs exista tribunalul regional. În vârful sistemului se situa Tribunalul Suprem, alcătuit
din patru colegii şi anume: penal, civil, militar şi pentru transporturi..
Lucrări de specialitate apreciază că legea fundamentală, Constituţia din 1965 a
supralicitat rolul dreptului şi legislaţiei ca instrument de modelare şi de transformare a
realităţii sociale, atribuindu-le o funcţie pur instrumentală în vederea menţinerii şi consolidării
regimului socialist şi subordonării indivizilor faţă de partid şi de stat.

REZUMAT

Contextul geopolitic în care se afla România la sfârşitul celui de-al doilea război
mondial va permite Uniunii Sovietice să aibă puterea de decizie nemijlocită prin intermediul
Comisiei Aliate de Control înfiinţată potrivit Convenţiei de Armistiţiu de către Aliaţi. Acest
fapt, a permis precipitarea procesului de instaurare a unor regimuri de “democraţie populară”
la frontierele U.R.S.S.-ului, în consecinţă României i se va impune schimbarea regimului
politic şi în cele din urmă chiar a formei de guvernământ.
Procesul instaurării comunismului în România nu a constituit un fenomen singular
dimpotriva, el regăsindu-se multiplicat de altfel la scara întegii Europe Centrale şi de Sud-Est,
în cadrul unui vast scenariu de “finlandizare” a zonei de către sovietici cu acordul tacit al
aliatilor sai. Implicarea directă ,brutală în politica internî şi impunerea de “guverne
prietene”reprezenta prin definiţie o încalcare a principiilor constituţionale de suveranitate,
invalidând din start regimurile de “democraţie populară”. Partidul a concentrat întreaga
putere, deoarece respingea principiul burghez al separării puterilor în stat. Această atitudine
era motivată de faptul că respectivul partid se erija în reprezentantul (a se citi conducătorul)
poporului muncitor. În asemenea condiţii, P.C.R. a acţionat pentru reorganizarea aparatului de
stat, în scopul aservirii acestuia intereselor sale politice.
Abdicarea Regelui Mihai, nu presupunea în condiţiile constituţionale date, răsturnarea
ordinei constituţionale sau schimbarea formei de stat, cu atât mai mult cu cât în astfel de
situaţii, monarhul nu-i putea lăsa poporului român o astfel de diligenţă, întrucât acesta deţinea
deja prin Constituţie (conform art. 33).
Condiţiile Convenţiei de Armistiţiu, corelate cu introducerea unui regim tranzitoriu de
organizare judecătoreasca au generat grave şi dureroase disfuncţionalităţi în sistemul juridic

117
românesc şi a condus la eliminarea a numeroşi magistraţi de valoare din rândurile justiţiei
române, cei rămaşi fiind obligaţi să se supună puterii executive şi celei politice.
Constituţiile postbelice ale României, de inspiraţie comunistă, nu vor recunoaşte nici
una din tradiţiile constituţionale româneşti în ceea ce privea legislaţia şi aplicarea acesteia în
funcţie de organele şi instituţiile desemnate legal şi legitim să o facă. În multe privinţe rolul
legiuitor al Marii Adunări Naţionale era preluat de consiliul de stat până la dispariţia acestuia
în 1989.

CONCLUZII

Este binecunoscut faptul că orice regim de tip totalitar are drept principal obiectiv
preocuparea de a conferi legalitate guvernării sale, aparentă în cele mai multe cazuri, iar în
subsidiar anihilarea oricăror forme chiar şi minore de opoziţie, care ar putea pune în discuţie
legitimitatea şi legalitatea puterii. Instaurarea regimului comunist în România a coincis în fapt
şi în drept cu instituirea unui astfel de regim politic, ce nu va încerca să se dezmintă în nici un
fel în această privinţă. Constituţiile perioadei socialiste aveau scopul dovedirii „legalităţii” şi
„legitimităţii” regimului politic din România, instaurat aparent, în urma unor scrutinuri
electorale, desfăşurate cu respectarea tuturor regulilor democratice. Constituţia din 13 aprilie
1948 reprezintă produsul tipic al aplicării în viaţa politică românească a doctrinei şi ideologiei
comuniste, ea fiind inspirată din Constituţia U.R.S.S.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Identificaţi etapele politico-juridice ale schimbării formei de guvernământ în România

(1944-1947).
2. Definiţi impactul ocupaţiei sovietice în instaurarea regimului comunist.
3. Argumentaţi rolul ideologiei comuniste în transformarea dreptului în societatea
românească postbelică.
4. Reliefaţi natura evoluţiei constituţionale a României după război.
5. Precizaţi importanţa şi rolul dreptului în cadrul regimului comunist.

BIBLIOGRAFIE:

1. Apostu, Ioan, Ionescu, Nicolae, Prelegeri de istoria dreptului românesc, Galaţi, Editura
Nitnelav, 2003;
2. Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura
Şansa, 1996;
3. Cloşcă, Constantin, Asandului, Gabriel, Istoria Dreptului Românesc, Galaţi, Editura
Fundaţiei Academice Danubius, 2002;
4. Firoiu, Dumitru, Istoria dreptului şi statului românesc, Iaşi, Editura Fundaţiei Chemarea,
Iaşi, 1996;
5. Hanga, Vladimir, Istoria dreptului românesc, Iaşi, Editura Fundaţiei Chemarea, 1993.
6. Marcu, L. P., Istoria dreptului românesc, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1997;
7. Voicu, Costică, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura Universul Juridic,
2006.

118