Statul si dreptul geto-dac

Organizarea socială și normele de conduită ale geto-dacilor

în Epoca Prestatală examen
Geto-dacii fac parte din neamul etnic al tracilor, despre care Herodot spunea că este „cel mai
numeros după acela al inzilor”. Tracii au pătruns pe teritoriu la sfârșitul Neoliticului(în Neoliticul
Târziu, numit și Eneolitic) în cadrul procesului de indo-europenizare al spațiului Carpato-
Danubiano-Pontic. Tracii au fost creatorii și purtătorii epocii bronzului, iar din cadrul neamului s-a
desprins cel mai important grup etnic, acela al geto-dacilor (avându-se în vedere nivelul civilizației
spirituale și materiale dezvoltate, cât și stadiul organizării politice atins).
Geto-dacii au existat pe un areal geografic întins, delimitat astfel:
 Nord: Carpații Păduroși
 Sud: Munții Haemus
 Vest: Tisa
 Est: fluviul Nistru
REFERINȚE PRIVIND ISTORIA GETO-DACILOR
Istoriografia
 latină - îi denumeștedaci, cu referire la triburile aflate în interiorul arcului carpatic
 greacă - îi denumește geți, cu referire la triburile situate extracarpatic
În realitate, cele două sunt identice, deoarece, conform lucrării Geografia a lui Strabon, geții
și dacii vorbeau aceeași limbă și constituiau același popor.
Istoriografia latină şi cea greacă conţin informaţii foarte valoroase referitoare la modul de
viaţă al geto-dacilor, la nivelul de dezvoltare economic pe care l-au atins, precum şi sistemul de
realizare a conducerii sociale. Datele autorilor antici se completează cu informaţii desprinse din
rezultatele cercetărilor arheologice, întregind astfel imaginea organizării sociale geto-dacă în Epoca
Prestatală.
Mărturiile autorilor antici despre geto-daci se întregesc cu rezultatele săpăturilor arheologice
și construiesc imaginea de ansamblu a societății geto-dace din perioada anterioara întemeierii
statului geto-dac.
1. Herodot, în cartea a 4-a a Istoriilor, relatează expediția regelui persan
Dariusîmpotriva sciților, în 514 î.Hr. Toate triburile s-au supus regelui persan, cu excepția geților
care „au opus o puternică rezistență”, fiind însă învinși de armata persană. Geto-dacii erau „cei
mai viteji dintre traci”.

1
 2. Relatarea lui Tucidide, în lucrarea Războiul Peloponesiac, care vorbeşte
despre uniunea de triburi geto-dace a odrizilor din Dobrogea, care, în sec 5 î.Hr. era condusă de o
căpetenie numită Sitalces şi apoi o altă căpetenie Seuthes. Acelaşi autor precizează un lucru foarte
important: geţii şi alte popoare din aceste ţinuturi sunt vecini cu sciţii, având aceleaşi arme, aceleaşi
obiceiuri. Rezultă că orice menţiune referitoare la sciţi este în egală măsură valabilă şi pentru geto-
daci.
3. Autorul latin PompeiusTrogus vorbeşte despre o uniune de teritorii a geţilor
democratică, condusă de un aşa numit Rex Histrianorum, care a jucat un rol important în conflictul
militar desfăşurat între regele Filip al II-lea al Macedoniei şi căpetenia scită Ateas
4. Autorii Strabonși Arian relatează expediția lui Alexandru cel
Mare(Alexandru al Macedoniei) din 335 î.Hr. la Nordul Dunării, când regele macedonean a cucerit
una dintre cetățile geto-dace aflate la nordul Dunării.
5. Un alt autor latin, Curtius Rufus, în lucrarea Istoria Alexandriei vorbeşte
despre geţii da la Nordul gurilor Dunării, care în anul 326 î.Hr. au înfrânt armata generalului
macedonean Zopyrion.
6. Istoricii Diodor din Sicilia şi Polianus şi geograful Pausanias relatează pe
larg conflictul dintre Dromichaites, șeful unei uniuni de triburi geto-dace din câmpia munteană, și
Lysimah, eveniment petrecut între anii 300-292 î.Hr. și care s-a soldat cu victoria lui Dromichaites.
Autorii menționează, incidental, că raportul dintre Rege și Adunarea Poporului evoluase în favoarea
regelui.
7. Istoricul Iustinius vorbeşte despre conflictul regelui get Oroles cu tribul
Bastarnilor, iar textele unor inscripții descoperite la Histria menţionează numele unor căpetenii gete
din zona Dobrogei, care în sec. 3 î.Hr. îşi exercitau autoritatea asupra cetăţilor greceşti de pe ţărmul
Pontului Euxinus (Remaxos, Zamoldegikos).
8. Istoricul Pompeius Trogus vorbește despre creșterea puterii geto-dacilor sub
regele Rubobostes (Rege dac din Transilvania), într-o zonă aflată în interiorul arcului carpatic.
Trogus Pompeius: „incrementa Dacorum per Rubobosten regem”, „creşterea (puterii) dacilor prin
(sau sub) regele Rubobostes”.
Concluziile relatărilor coroborate cu descoperirile arheologice sunt:
1. Geto-dacii
 sunt o populație sedentară care practică agricultura pe scară largă
 aveau construcții civile și militare impunătoare
 dispuneau de armate puternice și bine echipate

2
 2. Geto-dacii sunt autohtoni în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic, deoarece procesul
cristalizării ca neam distinct în cadrul neamului tracic s-a desfășurat în arealul geografic prezentat.
3. Geto-dacii sunt creatorii și purtătorii Epocii Fierului în România, mai ales în cadrul
celei de-a doua vârste a fierului, denumită epoca La Tène, caracterizată printr-o puternică dezvoltare
a producției și schimbului de mărfuri, a meșteșugurilor, ceea ce a rezultat în acumularea de bogății,
care reprezentau o tentație pentru agricultorii veniţi de pretutindeni.
FORMELE DE ORGANIZARE ŞI DE CONDUCERE A GETO-
DACILOR
Societatea geto-dacă prezintă trăsăturile unei societăţi gentilico-tribale, aflate pe ultimul
stadiu de dezvoltare, ceea ce reprezintă o democraţie militară a triburilor şi uniunilor de triburi.
În cadrul sistemului, atribuţiile de conducere socială aparţin Adunării Poporului, care
reprezintă Adunarea Bărbaţilor, capabili să poarte arme. Aceasta ia cele mai importante decizii
pentru întreaga colectivitate pe baza principiului că cine îşi risca viaţa în luptă, trebuie să şi decidă.
Regii menţionaţi de autorii antici(ex. Rubobostes) nu sunt aşa cum s-ar crede, şefi de state, monarhi,
ei sunt în realitate conducătorii unor triburi şi uniuni de triburi, aleşi şi revocaţi de Adunarea
Poporului, aceasta stabilind totodată şi atribuţiile.
Nu este însă mai puţin adevărat că, aşa cum rezultă şi din izvoarele prezentate, pe fondul
descompunerii societăţii gentilico-tribale se manifestă mai acut tendinţa conducerii militarizate,
sprijinită de aristocraţia gentilico-tribala, de a se impune în faţa poporului, de a-şi permanentiza şi
consolida decizia, ba chiar de a o transmite cu titlu ereditar, tendinţa ce marchează tranziţia de la
societatea gentilico-tribala la societatea organizată politic(stat), astfel încât aceşti şefi militari,
anturaţi de aristocraţia elementelor gentilico-tribale, devin unicul factor decizional în societate.
NORMELE DE CONDUITĂ ALE GETO-DACILOR ÎN EPOCA
PRESTATALĂ (examen)
În această perioadă, relaţiile sociale erau reglementate prin normede conduită fără caracter
juridic, norme ce reprezintă expresia interesului societăţii gentilice şi, ca atare, erau respectate şi
aplicate de bună voie de toţi membrii societăţii.
Totodată, cu referire expresă la geto-daci, trebuie să precizăm că aceste norme de conduită
aveau un caracter pronunţat religios, astfel încât la poporul antic se acredita ideea că normele de
conduită sunt de sorginte divină, că provin de la zei. Unele dintre aceste norme au supravieţuit sub
anumite aspecte şi le regăsim şi în societatea feudală, ceea ce reprezintă o dovadă clară a
continuității poporului român.

3
 NORME DE CONDUITĂ (examen)
Dintre cele mai importante norme pe care geto-dacii le-au aplicat în Epoca Prestatală,
menţionăm reguli conform cărora acum ne arată obiceiurile:
(1) fii puteau cere şi obţine de la părinţi delimitarea părţii care li se cuvine din
proprietatea comună. Din această regulă de conduită, prin conţinutul său, rezultă că proprietatea
privată era în plin proces de constituire.
(2) furtul era socotit o foarte gravă abatere de la normele de convieţuire socială
(3) un întreg ritual, care însoţea încheierea convenţiilor sau învoielilor dintre persoane.
Acest ritual este asemănător cu procedura înfrăţirii din Evul Mediu.
(4) Izvoarele antice menţionează jurământul pe zeităţile palatului regal sau jurământul pe
vetrele regale, cum mai erau numite. Acest jurământ trebuia prestat de către toţi supuşii regelui, iar
dacă regele se îmbolnăvea, se considera că unul dintre juraţi a jurat strâmb. Pentru identificarea lui
erau desemnaţi 3 ghicitori pentru a arăta cine era acela şi dacă el nega se aduceau 6 ghicitori. Dacă
dădeau aceeaşi soluţie, cel în cauză era condamnat la moarte, în caz contrar pedeapsa se aplica
primilor 3 ghicitori. Acest procedeu este asemănător cu instituţia juridică a probei cu jurători,
consacrată de Legea Ţării.
INSTITUŢIA CĂSĂTORIEI
Există o serie de norme de conducere ce reglementează instituţia căsătoriei. În această
materie, izvoarele antice par a fi contradictorii, pentru că, de pildă, poetul Menandru zice că tracii
cunosc poligamia, în timp ce poetul Horatius, în odele sale spune că tracii practicau cu stricteţe
monogamia. În realitate, nu există o contradicţie, ci se completează reciproc, pentru că primul se
referă la o epocă mai veche, când geto-dacii nu erau evidenţiaţi ca un element distinct în cadrul
neamului tracic, în timp ce al II-lea se referă la o epocă mai recentă, în care individualizarea geto-
dacilor că cel mai important neam tracic fusese desăvârşit. Pe fond, trebuie să precizăm că la finele
Epocii Primitive, femeia avea o situaţie inferioară bărbatului, dovada pedeapsa pe care regele Oroles
a aplicat-o oştenilor săi înfrânţi în lupta cu bastarnii: să facă slujba femeilor lor, slujbe care mai
înainte lor li se făceau.
Toate aceste reguli de conduită erau respectate în chip firesc, nu prin constrângere.
Semnificative în acest sens sunt relatările lui Aristotel, care se referă la un trib numit Agatârşi,
aceştia având aceleaşi obiceiuri cu tracii. Agatârşii formulau reguli de conduită în versuri şi le
învăţau pe de rost cântându-le. Iustinus, un alt autor antic, zicea că sciţii respectau drepturile în chip
firesc, nu prin legi, iar Herodot precizează, aşa cum am arătat, că încă din vremea sa, sec. 6, geţii

4
erau cei mai drepţi dintre traci. Dovadă este atașamentul lor pentru respectarea acestor reguli de
conduită.
FORMAREA STATULUI GETO-DAC
Saltul calitativ de la societatea organizată pe baza democraţiei militare la societatea
organizată politic(stat) a fost determinat în mod dialectic de o serie de transformări economice şi
sociale, pe care le-a suferit societatea geto-dacă.
Pe plan economic, sunt progresele realizate în timpul vârstei a II-a a fierului, care a dus la
creşterea productivităţii muncii, la creşterea producţiei şi schimbului de mărfuri, ceea ce a
determinat intensificarea comerţului şi a circulaţiei monetare.
Pe plan social, asistăm la o adâncă stratificare socială, care este oglindită şi arheologic în
descoperirile unor morminte cu un bogat inventar în obiectele de podoabă, care contrastau cu
locuinţele sărăcăcioase ale marii majorități a poporului. Apariţia celor 2 clase reclamă crearea
statului ca un instrument destinat să asigure supremaţia clasei dominante. Aristocrația era
desemnată prin termenii tarabostes sau pileati, iar oamenii simpli, săraci, erau denumiți comati.
Sunt întrunite cele 2 criterii pe baza cărora distingem între societatea gentilică şi societatea
statală:
1. criteriul stratificării sociale
2. criteriul teritorial (apartenența individului la comunitate se realizează în funcţie de
teritoriul locuit, nu în funcție de criteriul afinității-rudeniei de sânge).Acest lucru desemnează faptul
că vechile obști gentilice organizate pe criteriul rudeniei sunt înlocuite cu obști sătești sau teritoriale,
constituite pe criteriul teritorial.
Stratificarea socială s-a realizat şi pe fondul deposedării de pământ a obştilor gentilice şi
formarea marilor latifundii, aparţinând aristocraţiei gentilico-tribale. În acest context apare statul
ca un instrument în mâna clasei dominante, utilizat pentru a ţine în ascultare marea masă a
populaţiei.
Alături de factorii determinanţi, care sunt de ordin intern, a existat o serie de factori externi,
care, deşi nu au determinat în sens dialectic, au favorizat, au grăbit formarea statului geto-dac.
 În primul rând este vorba de slăbirea puterilor celţilor în luptele cu romanii.
 În al doilea rând este vorba de perioada expansiunii romane, expansiune economică,
militară, care a dus la atingerea de către romani a limesului dunărean. Statul roman a cucerit Grecia,
Macedonia, precum și litoralul dobrogean al Pontului Euxin, ajungând la Dunăre și stabilindu-şi
limesul pe linia Dunării.

5
 Statul geto-dac s-a constituit de-a lungul domniei regelui Burebista(care a fost ajutat in
demersul său de Marele Preot Deceneu), despre care Strabon afirma că a pus capăt războiului care
îi diviza şi slăbea pe daci şi i-a făcut pe aceştia să asculte de poruncile sale, întemeind o mare
stăpânire, de a cărei putere se temeau toţi vecinii, inclusiv romanii aflaţi în primul proces de
expansiune militară.
Burebista a realizat o serie de reforme în direcţia consolidării statului şi anume:
 reforma politică, constând în supunerea tuturor triburilor geto-dace, prin negocieri
sau prin forța armelor, întemeind o mare stăpânire de care, spun autorii antici, se temeau inclusiv
romanii.
 reforma religioasă, realizată cu ajutorul Marelui Preot Deceneu, constând în
unificarea credinţelor disparate ale triburilor geto-dace într-un sistem politeist unic.
 reforma administrativă, care constă în mutarea centrului puterii geto-dacilor din
Câmpia Munteană în zona Munţilor Orăştie(interiorul arcului carpatic)unde a fost întemeiată
capitala noului stat, Sarmizegetusa, şi unde a fost edificat un întreg sistem de aşezări fortificate.
Informaţiile pe care ni le-a transmis Strabon, legate de domnia lui Burebista, sunt completate
de cele conţinute într-o inscripţie aflată la mormântul lui Acornion (de la Dionisos), în care se arată
căBurebista ajunsese cel mai mare stăpânitor al ţinutului de dincolo şi de dincoace de Dunăre.
ORGANIZAREA STATULUI GETO-DAC (examen)
ORGANELE CENTRALE ȘI LOCALE
ORGANELE CENTRALE
1. Regele
Conducerea supremă în statul geto-dac era asigurată de rege, vârful nobilimii sclavagiste și
al aparatului de stat.
În statul geto-dac, instituția regalității a avut un caracter ereditar, iar pe latura ereditară se
remarcă succesiunea la tron nu doar a fiului, ci și a fratelui regelui. Regalitatea tinde să devină
ereditară, atât Burebista, cât şi Decebal erau fii de regi.
2. Marele Preot
Acesta juca, în statul geto-dac, rolul de vicerege. Uneori, cele două demnități erau exercitate
de aceeași persoană(ex. Deceneu sau Comosicus, rege si Mare Preot în același timp). Este un
vicerege a cărui putere religioasă completează puterea laică aregelui.
Iordanes şi Diocrates afirmă că marii preoţi aveau o putere aproape regală. Rolul foarte
important se explică prin faptul că aristocraţia şi regii emană legi. Legile sunt de origine divină, de
aceea preoţilor le revenea interpretarea voinţei divine, astfel încât ei aveau principalele atribuţii

6
judecătoreşti. Marele Preot este totodată şi judecătorul suprem. Ei au reprezentat principalul factor
prin intermediul cărora s-a format şi impus sistemul de drept geto-dac.
3. Curtea regală
Există şi o curte a regelui la nivel central, organizată după modelul statelor elenistice,
având şi o anumită ierarhie, dovadă fiind inscripţia din Dionysopolis, care vorbeşte despre primul
sfetnic al lui Burebista. Acornion şi Deceneu au fost primii sfetnici ai lui Burebista şi Vezina a lui
Decebal. Era constituită din sfetnici şi executanţi ai poruncilor regale. Ei se bucurau de stabilitate
în exercitarea atribuţiilor lor.
ORGANELE LOCALE
Referitor la organizarea locală, Suidas precizează că în statul geto-dac erau unii puşi mai
mari peste treburile agricole, iar alţii, din jurul regelui, erau împărţiţi la paza cetăţilor.
Existau două categorii de dregători locali:
 unii aveau atribuţii administrative
 alţii aveau atribuţii militare, puşi la paza cetăţilor
Rezultă că teritoriul statului geto-dac era împărţit în unităţi administrativ teritoriale în
cadrul căruia activitatea din agricultură era dirijată prin organele specializate ale statului => rolul
foarte important al agriculturii în viaţa economică a geto-dacilor. Principala atribuţie a celor puşi
mai mari peste treburile agricole era de a supraveghea sistemul distribuirii şi redistribuirii
loturilor de cultură prin tragere la sorţi, precum şi repartizarea produselor obţinute pe loturile
respective.
Existenţa unei categorii distincte de dregătorii militare arata că există un vast sistem de
apărare în centrul căruia se află sistemul munţilor Orăştie.
ESENȚA ȘI FORMA STATULUI GETO-DAC
ESENŢA STATULUI GETO-DAC
Spre deosebire de Roma antică sau de Grecia antică, care erau state sclavagiste de tip clasic,
statul geto-dac a fost un stat sclavagist începător, cu importante trăsături care îl apropie de statele
Orientului Antic, bazate pe modul de producţie tributal (Egipt, Asiria).
Autori precum Dio Cassius şi Iordanes şi Dio Crisostomul ne-au transmis informaţii legate
de stratificarea socială la daci, împreună cu denumirea categoriilor sociale: clasa dominantă
tarabostes (pileaţi) şi clasa săracă, comati (capillati). Însă toţi factorii de conducere erau recrutaţi
dintre tarabostes.
Datorită istoriei scurte a statului dac, sclavia nu a putut atinge nivelul clasic, în sensul că
baza producţiei în statul geto-dac nu era reprezentată de muncă sclavilor, ci de munca oamenilor

7
săraci, dar liberi, grupaţi în obştile săteşti sau teritoriale. Alături de latifundiile aristocraţiei geto-
dace(proprietatea privată a taraboștilor), există pe scară largă proprietatea comună (devălmaşa) la
nivelul obştilor săteşti sau teritoriale.
De asemenea, un element care conferă caracterul apropiat de modul de producţie tributal este
faptul că în statul dac, precum în Orientul Antic, regele deţinea monopolul exploatării
zăcămintelor de aur.
FORMA STATULUI GETO-DAC
Acesta era o monarhie cu un pronunţat caracter militar. Caracterul militar al statului dac
era dat de faptul că, de-a lungul întregii sale existenţe, statul geto-dac s-a confruntat permanent cu
pericolul extern: celţii şi, ulterior, romanii. Caracterul pronunţat militar al statului geto-dac nu este o
expresie a primitivismului, aşa cum susţin unii autori, ci este o consecinţă firească a contextului
istoric în care s-a format şi a evoluat statul geto-dac, dominat de agresiunea permanentă a puterilor
vecine.
Strabon denumea stăpânirea exercitată de Burebista imperiu, iar o inscripţie descoperită în
Siria denumeşte stăpânirea exercitată de Decebal regat. Lui Decebal i-a fost recunoscută calitatea de
rege al unui regat clientelar Romei.
O particularitate a monarhiei geto-daca este alternanța puterii laice şi religioase în
competenţa aceleaşi persoane sau unor persoane diferite, tendinţa e de contopire a atribuţiilor laice
cu cele religioase. (Deceneu şi Comosicus - regi şi mari preoţi).

DREPTUL GETO-DAC
După constituirea statului geto-dac s-a format şi dreptul geto-dac, alcătuit din norme
juridice ce au luat locul vechilor cutume sau obiceiuri nejuridice din epoca prestatală(perioada
democraţiei militare) în reglementarea relaţiilor sociale din societatea geto-daca.
Dreptul geto-dac s-a format pe trei cai:
 O primă cale este aceea a sancţionării unora dintre vechile obiceiuri ale
geto-dacilor, din Epoca Prestatală, în care este vorba despre obiceiurile acelea care se
dovedeau a fi convenabile şi utile clasei dominante şi despre care se pretindea că ele sunt
expresia unui interes social general.
 A doua cale este a instituirii unor obiceiuri noi, corespunzătoare noilor
cerinţe economice, sociale, circumscrise organizării de tip politic a societăţii.
 A treia cale este aceea a elaborării unui sistem scris. Pe lângă dreptul nescris
sau cutumiar, exprimat în formă obiceiurilor, în statul geto-dac s-a elaborat şi un sistem de

8
 legi scrise care nu au parvenit pe cale directă, dar pe care autorii antici le menţionează.
Strabon şi Iordanes afirmă că Burebista a dat poporului său un set de legi scrise,
conţinând porunci ale regelui şi despre care Burebista pretindea că i-au fost inspirate de zei.
Aceste legi, conform Iordanes, s-ar fi transmis din generaţie în generaţie până în vremea sa
(până în sec 6 d.Hr.). Spre deosebire de codul decemviral al romanilor (Legea celor XII
Table), acestea conţin norme de drept noi.În mod deliberat, Burebista a recurs la autoritatea
religiei pentru a se face ascultat de către popor şi pentru a dubla autoritatea de stat cu cea
religioasă în asigurarea respectării legilor pe care le-a promulgat.
Instituţiile dreptului geto-dac nu ne-au parvenit pe cale directă, dar unele dintre ele au putut
fi reconstituite în mod indirect pe baza izvoarelor istorice care conţin referiri la aceste instituţii şi
totodată pe baza urmelor pe care aceste instituţii le-au lăsat în fizionomia unor instituţii ulterioare.
Cea mai de seamă instituţie a dreptului geto-dac şi a oricărui sistem de drept este instituţia
proprietăţii.
INSTITUŢIA PROPRIETĂŢII
În materia proprietăţii, geto-dacii au cunoscut două forme de proprietate:
 proprietatea privată, a stăpânilor de sclavi
 proprietatea comună, devălmaşă, a obştilor săteşti sau teritoriale
Prima formă de proprietate este atestată de un autor antic, Criton, care menţionează că în
statul geto-dac existau mari proprietari de pământuri şi vite. Alte izvoare antice indică faptul că
practica vânzării sclavilor de origine geto-daca pe pieţele de sclavi ale Imperiului Roman era extrem
de frecventă. Rezultatul este că această formă de proprietate, cea privată, avea ca obiectpământul,
vitele şi sclavii, iar titularii săi erau membrii aristocraţiei geto-dace, şi anume taraboștii.
A doua formă de proprietate, cea comună devălmaşă, este cunoscută din examinarea unor
versuri conţinute în odele poetului latin Horaţiu. Concluziile care se desprind din aceste versuri:
pământurile proprietăţii comune devălmaşe se aflau în proprietatea comună devălmaşă a
membrilor obştii, în sensul că nu erau împărţite. La fel se întâmplă cu recoltele obţinute de pe
aceste terenuri. Pământul obştilor era împărţit numai sub aspectul folosinţei lui în loturi, care erau
atribuite membrilor obştei pe timp de un an, potrivit sistemului asolamentului, prin tragere la sorţi.
În anul următor, loturile de cultura erau redistribuite prin tragere la sorţi potrivit aceluiaşi sistem, al
asolamentului. Procedura distribuirii loturilor prin tragere la sorţi era supravegheată de către
dregătoriiadministrativi, tot aceştia fiind cei care reţineau impozitul sau tributul datorat statului de
cătreobşte din recoltele obţinute.

9
 INSTITUŢIA CĂSĂTORIEI ÎN DREPTUL GETO-DAC
Herodot arată că la daci căsătoria se realiza printr-un contract de cumpărare a soţiei de la
părinţii acesteia de către soţ, iar în cadrul căsătoriei femeia se afla într-o stare de inferioritate faţă
de soţul său.
În acelaşi sens, poetul latin Ovidius vorbeşte despre muncile grele pe care soţia geto-daca
trebuia să le îndeplinească în cadrul gospodăriei.
Un alt poet latin, Horatius, arată, în odele sale, că geto-dacii erau monogami şi
consemnează totodată şi practica zestrei, termen de sorginte geto-daca. Tot Horatius menţionează că
cea mai importantă zestre a femeii geto-dace nu constă în bunurile pe care ea le aducea în regimul
matrimonial, ci în virtutea ei.
DREPTUL PENAL
Un alt domeniu reglementat de dreptul geto-dac este dreptul penal, materie în care
principalele instituţii vizau apărarea statului şi apărarea proprietăţii private. Singura menţiune
concretă existenţa în acest sens provine de la Horatius, care spune că adulterul femeii geto-dace
era sancţionat cu uciderea sa.
DREPTUL PROCESUAL
Referitor la dreptul procesual, deşi din punct de vedere formal atribuţiile realizării justiţiei
fuseseră preluate de către stat, în statul dac, în anumite situaţii (cazuri de vătămare corporală)
continuă să se aplice vechiul sistem al răzbunării sângelui, adică o formă de justiţie privată.
Autorii antici arată că organizarea activităţii de judecată era una dintre preocupările
principale ale statului geto-dac.
În acest sens, Iordanes spune despre Comosycus că era judecător suprem. Acesta se ocupa
de organizarea şi de judecarea proceselor, fiind judecător suprem, însă Comosycus era şi rege şi
Mare Preot, în acelaşi timp. El executa atribuţia de judecător suprem în virtutea calităţii de rege sau
de Mare Preot, referindu-se la sistemul judiciar, ca mijloc de tranşare a litigiilor.
Poetul Ovidius, referindu-se şi el la activitatea judiciară în statul geto-dac arată că duelul
judiciar era utilizat uneori ca sistem de rezolvare a litigiilor între persoane.
DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC
În ceea ce priveşte dreptul internaţional public, unii autori menţionează rolul pe care preoţii
geto-daci îl jucau asemeni preoţilor romani în cadrul ceremonialului care însoţea încheierea
unor tratate de alianţă între statul dac şi alte state.

10
 Provincia romana dacia
ORGANIZAREA DE STAT A PROVINCIEI ROMANE DACIA
În urma războaielor daco-romane (între anii 101-102 şi 105-106), o parte a teritoriilor
locuite de geto-daci au intrat în stăpânirea statului roman. Au rămas însă, în continuare, locuite de
dacii liberi teritoriile: Crișana, Maramureş şi Nordul Moldovei.
Pe de altă parte, dintre teritoriile cucerite de romani, nu toate au intrat în componenţa
provinciei romane Dacia, şi anume: Sudul Moldovei, Muntenia şi colţul de S-E al Transilvaniei
au fost iniţial incluse, din punct de vedere administrativ, în provincia Moesia Inferior.
De-a lungul stăpânirii exercitate de romani în Dacia, această provincie a suferit mai multe
reorganizări administrativ-teritoriale, şi anume:
1. Între anii 106 şi 117 (până la moartea împăratului Traian, cel care a cucerit Dacia),
Dacia a fost o provincie unitară, cuprinzând: Banatul, Oltenia şi Transilvania, fără colţul de S-E.
2. Împăratul Hadrian înfăptuieşte prima reorganizare administrativ-teritoriala între anii
117 şi 124. Şi anume, abandonează S-ul Moldovei şi cea mai mare parte a Câmpiei Muntene, care
erau greu de apărat împotriva atacurilor dacilor liberi şi împarte teritoriul rămas sub stăpânire
romană în două provincii:
 Dacia inferioară (cuprinzând Oltenia, colţul de S-E al Transilvaniei şi V-ul
Munteniei)
 Dacia superioară, (cuprinzând Banatul şi restul Transilvaniei)
3. Între anii124-168, Hadrian desprinde din Dacia superioară zonă situată la Nord de
Arieş şi de Mureșul Superior, şi creează o nouă provincie: Dacia Porolissensis.
4. Ultima reorganizare administrativ-teritoriala este înfăptuita de împăratul Marcus
Aureliu (168-169). El uneşte Dacia superioară cu Dacia inferioară, formând Dacia Apulensis şi apoi
desprinde Banatul din Dacia Apulensis, creând o nouă provincie: Dacia Malvensis (cu capitala la
Malva),menţinând astfel Dacia Porolissensis în vechile sale graniţe.
Cele trei provincii Dacia (Apulensis, Malvensis şi Porolissensis) s-au menţinut până la
retragerea aureliana.(271)
ORGANELE CENTRALE DE CONDUCERE ALE PROVINCIEI
ROMANE DACIA
Provinciile imperiului erau de două categorii:
 provincii senatoriale (pacificate)
 provincii imperiale (nepacificate)
11
 Organele centrale în Dacia-provincie romană:
 Legatus Augusti Pro Praetore
 Concilium Provinciae
 Procuratorul financiar
 Procuratorul vamal
1. LEGATUS AUGUSTI PRO PRAETORE
Dacia era o provincie imperială, considerată nepacificată, fiind condusă direct de către
împărat, prin intermediul unui guvernator, care se numea “legatus augusti pro praetore”. Acesta
era recrutat dintre membrii Ordinului Senatorial şi avea rang consular, în sensul că el fusese consul
la Roma.
Reşedinţa legatului şi capitala provinciei Dacia erau la Colonia Ulpia Traiana Augusta
Dacica Sarmizegetusa. Acest legat imperial avea imperium proconsulare, adică puterea de
comandă a consulului de la Roma. El putea comanda mai multe legiuni şi avea atribuţii supreme de
conducere pe plan administrativ, militar şi judiciar.
* După prima reorganizare (Dacia Superior, Dacia Inferior si Dacia Porolissensis) a
provinciei Dacia, înfăptuită de împăratul Hadrian, această situaţie se menţine în DACIA
SUPERIOARĂ cu singura deosebire că legatul imperial al Daciei Superioare era recrutat dintre
membrii Ordinului Senatorial, dar era de rang pretorian, inferior -era fost pretor la Roma, în sensul
că el nu avea dreptul de a comanda decât o singură legiune, spre deosebire de cel care avea
imperium proconsulare, respectiv legiunea a XIII-a Gemina, care îşi avea sediul în castrul de la
Appulum, unde se afla şi reşedinţa guvernatorului Daciei Superioare. Capitala provinciei Dacia
Superioară rămâne însă la Colonia Ulpia Traiana.
DACIA INFERIOARĂ era o provincie procuratoriană, condusă de un procurator
Augusti,denumit şi procurator presidial sau “praeses”, recrutat dintre membrii ordinului ecvestru,
adică dintre cavaleri. Se bucura de “ius gladii”, care îi conferea depline puteri civile, militare şi
judiciare (dreptul sabiei). Capitala acestei provincii, precum şi reşedinţa guvernatorului ei, se aflau
la Drobeta.
DACIA POROLISSENSIS, sediul guvernatorului şi capitala acestei provincii fiind la
Napoca. În Dacia porolissensis, după transferarea legiunii a V-a Macedonica din Dobrogea în
castrul de la Porolissum-dupa anul 168, atribuţiile de guvernator al provinciei au fost preluate de
generalul comandant al acesteia.

12
 * După ultima reorganizare a Daciei (Dacia Apulensis, Dacia Malvensis, Dacia
Porolissensis), guvernatorul DACIEI APULENSIS redobândeşte rangul consular de la început şi
asigură conducerea şi coordonarea tuturor celor trei Dacii, purtând titulatura de “legatus augusti
pro praetore Daciarum trium”.
DACIA MALVENSIS- procurator presidial-, capitala acestei provincii şi reşedinţa
guvernatorului său fiind la Malva.

Unitatea celor trei provincii Dacia a fost întărită şi de faptul că, începând din vremea
domniei lui Alexandru Sever, colonia Ulpia Traiana este ridicată la rangul de Metropolis a celor
trei Dacii.
2. CONCILIUM PROVINCIAE
Un alt organ de conducere la nivel central era Concilium Provinciae (sau Concilium
Daciarum trium), înfiinţat de împăratul Marcus Aureliu.
Este o adunare provincială alcătuită din delegaţi ai oraşelor celor trei provincii, care se
întruneau o dată pe an la colonia Ulpia Traiana, în Palatul Augustalilor.
Membrii acestei adunări erau recrutaţi din cadrul Ordinului Ecvestru şi din cadrul Ordinului
Decurionilor. Alegeau dintre ei un preşedinte al adunării, care era în acelaşi timp şi Sacerdos arae
Augusti, adică preotul cultului imperial în Dacia.
Acest Concilium era un organ cu caracter consultativ, cu atribuţiuni restrânse, limitate la
arătarea problemelor de interes general ale oraşelor şi provinciilor şi susţinerea intereselor locale în
fața administraţiei imperiale. În acest sens, membrii adunării puteau adresa plângeri împăratului,
faţă de abuzurile magistraţilor provinciali.
În realitate, principala sarcină a acestui Concilium era întreţinerea cultului imperial în
Dacia, în scopul întăririi unităţii provinciilor şi creşterii loialităţii şi devotamentului provincialilor
faţă de administraţia romană.
3. PROCURATORUL FINANCIAR
Organizarea financiară a provinciei Dacia
Administrarea finanţelor provinciei era asigurată de un procurator financiar, cu sediul la
colonia Ulpia Traiana, unde erau centralizate datele privind veniturile şi impozitele pentru toate
cele 3 provincii Dacia.
Acest procurator financiar era subordonat legatului imperial al Daciei şi era recrutat dintre
membrii Ordinului Ecvestru.

13
 El avea în subordinea sa un întreg aparat fiscal, alcătuit din funcţionari inferiori.
Această situaţie a continuat în urma reorganizărilor succesive ale provinciei Dacia, în Dacia
Superioară şi apoi în Dacia Apulensis.
Atunci când locul guvernatorului imperial în Dacia Apulensis era vacant, interimatul
conducerii celor trei Dacii revenea tocmai acestui procurator financiar al Daciei Apulensis.
În Dacia Inferioară, Dacia Porolissensis şi Dacia Malvensis, atribuţiile financiare reveneau
procuratorilor presdiali ai acestor provincii.
O singură menţiune, aceea că în Dacia Porolissensis, după ce conducerea provinciei a fost
preluată de generalul comandant al Legiunii a V-a Macedonica, atribuţiile financiare au revenit unui
procurator financiar special, care nu mai avea calitatea de praeses.
În vederea stabilirii impozitelor şi a bazei impozabile, se efectuau din cinci în cinci ani,
recensăminte ale bunurilor şi persoanelor, de către magistraţi specializaţi, denumiţi “duumviri
quinquenales”.
Impozitele erau de două categorii:
 impozite directe, denumite“TRIBUTA”
 impozite indirecte, denumite “VECTIGALIA”
Impozitele directe erau: impozitul funciar (“tributum soli” sau “stipendium”), care seplătea
şi pe clădiri, şi impozitul personal (denumit “tributum capitis”), pe care îl plăteau nu numai
cetăţenii romani, ci şi peregrinii (străinii, necetăţeni).
Impozitele indirecte erau numeroase erau de 5% pe mosteniri si eliberari de sclavi, de 4% pe
vanzari de sclavi, de 1% pe vanzarea altor marfuri si cel mai important fiind impozitul de 2.5 % pe
circulaţia bunurilor şi persoanelor (un fel de taxa vamală care era încasata în cadrul unor
oficiivamale, amplasate atât la graniţe, cât şi în interiorul provinciilor, denumite “Stationes”).
4. PROCURATORUL VAMAL
Pentru incasarea impozitelor erau organizate oficii vamale atat in interiorul provinciei, cat si
la granite, denumite Stationes portorii si conduse de sclavii imperiali (denumiti servi villici). La
inceput, activitatea de incasare a taxei vamale fost incredintata unor arendasi numiti Conductores,
iar dupa 169 e.n, a fost incredintata unor procuratori vamali recrutati dintre membrii ordinului
ecvestru.
ORGANIZAREA LOCALĂ A PROVINCIEI ROMANE DACIA
În provincia Dacia existau două categorii de aşezări:
 Aşezări urbane
 colonii

14
  municipii
 Aşezări rurale
 aşezări rurale organizate în forma tradiţională geto-dacă a obştilor săteşti sau
teritoriale
 aşezări rurale organizate după modelul roman
Aşezările urbane erau de două categorii:colonii şi municipii.
Coloniile erau centre urbane puternic romanizate, locuitorii lor fiind în majoritate cetăţeni
romani, care se bucurau de plenitudinea drepturilor civile şi politice. Mai mult, unele dintre colonii
erau investite cu “ius italicum”, o ficţiune juridică potrivit căreia solul lor (pământul lor) era
asimilat solului italic (asta înseamnă că cetăţenii romani din acele colonii puteau exercita dreptul de
proprietate quiritara asupra pământului, fiind scutiţi astfel de plata impozitului funciar).
Municipiile aveau un statut inferior, fiind centre mai puţin romanizate, locuite în majoritate
de latini şi peregrini, însă în epoca stăpânirii române a Daciei, distincția care odinioară era extrem
de clară între colonii şi municipii, începe să se estompeze, asistăm la o nivelare a statutului juridic al
aşezărilor urbane în imperiu şi, evident, şi în provincia Dacia.
1. Consiliul municipal - Conducerea supremă a oraşelor
Conducerea supremă a oraşelor, colonii şi municipii, era exercitată de un Consiliu
municipal, organizat după modelul senatului Romei, motiv pentru care el se mai numea şi Senat
Municipal.
Membrii acestui Senat Municipal alcătuiau “ordo decurionum” (ordinul decurionilor).
Numărul decurionilor din Senatul Municipal era cuprins între 30 şi 50, fiind stabilit în actul
de înfiinţare a oraşului, în funcţie de numărul cetăţenilor romani din localitatea respectivă.
Membrii Senatului Municipal erau desemnaţi pe un mandat de cinci ani, de acei magistraţi
specializaţi cu efectuarea recensământului, denumiţi “duumviri quinquenales”.
Membrii erau recrutaţi din rândul persoanelor care îndeplineau cumulativ următoarele
condiţii:
- să fie cetăţeni romani ingenui (adică născuţi din părinţi care au fost întotdeauna
oameni liberi)
- să aibă vârsta de cel puţin 25 de ani (fără perspectiva de a fi puşi sub tutela)
- să aibă o avere de cel puţin 100.000 de sesterţi (pentru că decurionii răspundeau cu
propria lor avere pentru neîncasarea impozitelor şi taxelor datorate de provincialii statului român)
Atribuţiile Consiliului Municipal (Senatului Municipal)
Principalele atribuţiuni ale Consiliului Municipal erau:

15
 1. Atribuirea de terenuri
2. Soluţionarea problemelor edilitare
3. Organizarea spectacolelor şi a jocurilor publice
4. Coordonarea activităţii administrative şi fiscale
5. Îndeplinirea obligaţiilor de cult
6. Alegerea magistraţilor oraşului şi a sacerdoţilor (adică a preoţilor municipali)
7. Cinstirea persoanei împăratului şi a guvernatorului/conducatorilor provinciei

Magistraţii superiori erau numiţi:

- în colonii “duumviri iure DICUNDO”
- în municipii “quatuorviri iure dicundo”
Aceştia erau aleşi pe termen de un an, dintre decurioni, şi aveau atribuţiuni administrativ-
executive şi judiciare (ceea ce le arătă şi numele).
Alţi magistraţi civili erau edilii(“aediles”), care aveau ca atribuţii:
 Poliţia oraşelor
 Aprovizionarea pieţelor
 Întreţinerea clădirilor şi a străzilor
Pe lângă aceştia, erau şi cvestorii (“quaestores”), care se ocupau cu administrarea finanţelor
şi a bunurilor oraşului.
Magistratii sacerdotali (sau preoţii municipali) erau aleşi de către decurioni, fiind integraţi
într-un sistem ierarhic, în fruntea căruia se afla “pontifex”, ales dintre decurioni, urmat de
“flamines” (erau preoţii zeilor principali) şi augurii (sacerdoţi de rang inferior).
1. Primul eşalon al conducerii oraşului era format de Ordinul Decurionilor,
compus din membrii Senatelor Municipale şi magistraţii municipali. In subordinea magistratilor
municipali se afla un intreg aparat de functionari si slujbasi marunti denumiti apparitores.
2. Cel de-al doilea eşalon îl reprezenta Ordinul Augustalilor. Aceştia erau
persoane avute, cu un mare potenţial economic, dar care nu îndeplineau condiţiile pentru a accede la
decurionat. Augustalii erau aleşi pe viaţă de către decurioni, şi aveau că principala sarcină aceea de
a întreţine cultul împăratului şi cultul Romei, şi de a contribui cu donaţii substanţiale pentru
realizarea unor lucrări edilitare, atât în domeniul civil, cât şi în domeniul religios. Augustalii se
constituiau într-o asociaţie la nivelul întregii provincii Dacia, cu sediul la Colonia Ulpia Traiana,
unde se afla şi conducătorul lor, acel “sacerdos arae Auguşti”, care îndeplinea şi funcţia de
preşedinte al lui “concilium provinciae”. Avea o functie de cenzura.

16
 3. Al treilea nivel al conducerii oraşelor îl reprezentau colegiile/colegia. Acestea
sunt asociaţii cu caracter profesional, religios sau funerar, având ca scop ajutorarea reciprocă a
membrilor lor. Colegiile profesionale (de ex. Colegiul meşteşugarilor, negustorilor, etc.) erau
organizate după modelul militar, grupându-i pe membrii lor în “decurii” şi “centurii “, şi erau
conduse de un “praefectus” sau “magister”, fiind totodată puse sub protecţia unei persoane de vază
a oraşului, denumită “patronus” sau “defensor” (apărătorul sau protectorul colegiului respectiv).
AŞEZĂRILE RURALE
Aşezările rurale (sau satele), cuprindeau cea mai mare parte a populaţiei provinciei Dacia.
Aşezările rurale erau de două categorii:
 aşezări rurale organizate în formă tradiţională geto-daca a obştilor săteşti sau
teritoriale
 aşezări rurale organizate după modelul roman
 pagus, pagi (sg si pl)
 vicus, vici
“Pagi”sunt satele organizate pe teritoriul coloniilor, alcătuite în marea lor majoritate din
cetăţeni romani.
“Vici” sunt satele aflate în afara teritoriului coloniilor, locuite în special de necetăţeni(latini,
peregrini).
Aşezări rurale cu statut special
 stationes
 canabae
 regiuni cu regim special(minele de aur și de fier)
Mai existau două categorii de aşezări rurale cu statut special:
“stationes” (care sunt acele oficii vamale poştale de pază şi control)
“canabae” (aşezări rurale organizate pe lângă castrele romane, locuite de veterani, familiile
şi rudele soldaţilor romani, negustori şi meşteşugari care îşi desfăşurau activitatea în strânsă legătură
cu trupele romane).
Există în provincia Dacia şi un teritoriu cu statut special, şi anume exploatările de aur din
Munţii Apuseni, conduse direct de către împărat, prin intermediul unui procurator aurarium.
Aceasta este, în linii mari, organizarea provinciei Dacia.

DREPTUL ÎN DACIA ROMANĂ

17
 Dreptul în provincia romană Dacia, ca de altfel dreptul roman în ansamblul său, are un
caracter puternic statuar, în sensul că el consacră un statut juridic diferit pentru diversele clase şi
categorii sociale.
CETĂȚENII ROMANI
Pe primul plan se aflau cetăţenii romani, care se bucurau de plenitudinea drepturilor civile şi
politice, cu excepţia proprietăţii quiritare, pe care o puteau exercita, aşa cum am văzut, doar
cetăţenii romani din coloniile investite cu “ius italicum”.
Astfel, cetăţenii romani aveau următoarele drepturi politice:
 “ius sufragii (dreptul de a alege)
 “ius honorum” (dreptul de a candida şi de a fi ales într-o magistratură)
 “ius militiae” (dreptul de a face parte din legiunile romane)

Pe lângă drepturile politice, drepturile civile erau:

 “ius comercii/comercium” (dreptul de a încheia acte juridice, potrivit
dreptului civil)
 “ius connubii/conuubium” (dreptul de a încheia o căsătorie valabilă, potrivit
dreptului civil)
 “legis actio” (dreptul de a utiliza mijloacele procedurale ale dreptului civil
pentru valorificarea pretenţiilor lor legitime şi a drepturilor lor subiective)
LATINII
Intre romani, drept civil, intre peregrini, dreptul gintilos sau leges moresque peregrinorum.
Romanii aveau deplinatatea drepturilor politice si
După cetăţenii romani, urmau în ierarhia socială, latinii (categoria socială cu un statut juridic
intermediar între cetăţeni şi peregrini). Ei se bucurau de o parte dintre drepturile civile şi politice ale
cetăţenilor romani.
Astfel, dintre drepturile civile, aveau:
 “ius comercii” (
 “ius connubii” (dreptul de a incheia o casatorie dupa regulile romane) şi
“legis actio” (!!) UNEORI
Iar dintre drepturile politice aveau:
 “ius sufragii”
 NU aveau “ius honorum” ( dreptul de a fi ales intr-o magistratura)şi “ius militiae”
(dreptul de a face parte dintr-o legiune)

18
 Latinii din provincia Dacia erau latini fictivi, în sensul că aveau statutul juridic al latinilor
coloniari, dar nu erau rude de sânge cu romanii. De altfel, în perioada stăpânirii române în Dacia,
statutul de latin devenise unul cu caracter excepţional, aplicându-se unui număr redus de persoane
Acest lucru se întâmplă pe fondul tendinţei de generalizare a cetăţeniei romane, înfăptuita prin
edictul împăratului Caracalla (Antonius Caracalla) din anul 212.
Cetăţenii romani, în raporturile dintre ei, utilizau normele dreptului civil.
Latinii, în raporturile dintre ei, precum şi în raporturile cu cetăţenii şi cu peregrinii, utilizau
normele dreptului ginţilor.
PEREGRINII
Cea de-a treia categorie socială era reprezentată de peregrini. Aceasta era şi cea mai
numeroasă categorie socială, pentru că în această intrau autohtonii geto-daci, supuşi cuceririi
romane.
Peregrinii, la rândul lor, erau de două categorii:
1) Peregrini obişnuiţi, care în raporturile cu cetăţenii romani şi cu latinii utilizau normele
dreptului ginţilor, iar în raporturile dintre ei puteau utiliza cutumele locale (“leges moresque
peregrinorum” – legile şi cutumele peregrinilor) numai în măsura în care acestea erau recunoscute
de statul roman, deoarece nu intrau în coliziune cu normele dreptului roman.
2) Peregrini dediticii, adică locuitorii cetăţilor care s-au opus cu forţa armelor cuceririi
romane, spre pildă dacii din Sarmizegetusa. Ei erau o categorie inferioară de peregrini, în sensul că
nu mai aveau acces la dreptul lor naţional, adică nu mai puteau utiliza în raporturile dintre ei
normele/cutumele locale, nu puteau dobândi niciodată cetăţenia romana, dovada că edictul lui
Caracalla îi exceptează de la acordarea cetăţeniei romane şi nu puteau veni niciodată la Roma sub
sancţiunea căderii în sclavie automat.
Concluzie: Normele dreptului ginţilor reprezintă dreptul comun al tuturor acestor categorii
(cetăţeni, latini, peregrini) pentru reglementarea raporturilor juridice dintre ei.
Formele juridice bazate pe “ius gentium”, deşi diferite de formele juridice bazate pe dreptul
civil, produceau, totuşi, efecte juridice valabile, chiar dacă în anumite împrejurări imperfecte faţă de
efectele produse de instituţiile dreptului civil.
De exemplu:
 cetăţeanul roman se putea căsători în mod valabil cu o peregrina potrivit formelor
prescrise de “ius gentium”, dar nu avea manus asupra soţiei (adică nu avea puterea maritală) şi nu
avea “patria potestas” (puterea parinteasca) asupra copiilor rezultaţi din această căsătorie.
 în contractele dintre cetăţeni şi peregrini se putea utiliza forma scrisă, însă această
formă era “ad probationem” şi nu “ad validitatem”.

19
  litigiile dintre cetăţeni şi peregrini erau deduse spre soluţionare
tribunalelor/instantelor romane din provincie, pe baza unei ficţiuni juridice, potrivit careia,
peregrinul era considerat cetăţean roman. (“si civis romanus esset”).
“Ius gentium”, ca diviziune a dreptului privat roman, este mult mai evoluată faţă de
dreptul civil, întrucât nu presupune forme solemne şi gesturi rituale, şi se întemeiază în principal pe
elementul subiectiv al voinţei umane.
În procesul convieţuirii dacilor cu romanii, cele trei rânduieli juridice (drept civil, dreptul
ginţilor şi cutumele locale) s-au apropiat până la contopire, dând naştere, în condiţiile specifice
Daciei, unui sistem de drept nou, anume sistemul juridic daco-roman.
(!!)Este vorba despre un proces de sinteză juridică daco-romană, în cadrul căruiainfluenţa
covârşitoare a fost exercitată, evident, de normele dreptului roman, DAR, la rândul lor, şi cutumele
locale au exercitat o anumită influenţă asupra dreptului roman, în special în direcţia înlăturării
formalismului din actele juridice şi generalizării si ocrotirii principiului bunei-credinţe. Dovada
acestui proces de sinteza o reprezinta unul dintre cele mai importante documente ale dreptului privat
roman si anume Tripticele din Transilvania.
INSTITUŢIA PROPRIETĂŢII (completari seminar 7.22.16)
Pentru analizarea acestei instituţii trebuie făcută distincţia între proprietatea asupra
pământului, pe de o parte, şi proprietatea asupra celorlalte bunuri.
Proprietatea asupra pământului
Referitor la proprietatea asupra pământului în provincia romană Dacia, au existat două forme
de proprietate:
 Proprietatea quiritară - era exercitată în Dacia de către cetăţenii romani care
locuiau în coloniile investite cu ius italicum şi al căror teritoriu era asimilat solului Romei. Nu se
plateasu impozite, insa putea fi dobandita prin uzucapiune, era sanctionata prin actiunea
revendicara. Conferea toate prerogativele dreptului de proprietate (ius putendi, ius fruendi, ius
abutendi, utilizare, fructificare, dispunerea de bun materiala si juridica)
 Proprietatea provincială - era exercitată de ceilalţi provinciali, precum şi de către
cetăţenii romani care nu locuiau în coloniile investite cu ius italicum. Purta asupra imobileleor care
nu erau susceptibile de proprietate quiritara, adica nu aveau ius italicum. Nu era susceptibila de
uzucapiune, ci doar de prescriptio longi/longissimi temporis. Implica plata de impozite. Nu conferea
deplinatatea drepturilor si prerogativelor proprietarului. Nu era sanctionata prin actiunea de
revendicare, ci printr-o actiune grevata de aceasta.
Potrivit unei străvechi reguli consacrate de dreptul roman, toate terenurile cucerite de la
duşmani treceau în proprietatea statului roman cu titlul de ager publicus (ogorul public). În fapt,

20
aceste terenuri erau date în folosinţă provincialilor, care plăteau în schimb un impozit funciar:
tributum solii sau stipendium.
Întrucât aceasta folosinţă exercitată de către provinciali era dificil de încadrat din punct de
vedere juridic, jurisconsulţii romani ai epocii clasice au căutat să o definească pe baza ideilor şi
instituţiilor juridice existente la acea dată, considerând că provincialii exercita asupra terenurilor
respective posesia sau uzufructul şi că pot fi asimilaţi până la un punct cu titularii de drepturi reale.
În realitate, însă, provincialii exercitau asupra terenurilor respective un veritabil drept de proprietate,
pe care romaniştii l-au denumit proprietate provincială. În acest sens, provincialii aveau toate
atributele dreptului de proprietate. Puteau transmite terenurile respective prin acte intervivos,
utilizând tradiţiunea şi, de asemenea, le puteau transmite mortis causa, prin testament. Totodată,
după modelul uzucapiunii din dreptul civil, a fost creată pentru proprietatea provincială o
uzucapiune specială, numită praescriptio longi temporis. Paul şi Modestin o denumeau praescriptio
longae possessionis.
Prescriptio longi temporisse deosebeşte însă de uzucapiunea din dreptul civil:
!SEMINAR! Efecte, termen si disparitia diferentierii odata cu unificarea legislativa
efectuata de imparatul Justinian./
1. În privinţa termenelor: în cazul uzucapiunii din dreptul civil, termenele sunt
de 1 an pentru bunurile mobile şi de 2 ani pentru bunurile imobile. În cazul lui prescriptio longi
temporis, termenele sunt de 10 ani între prezenţi (între persoane aflate în aceeaşi localitate, iar mai
apoi în aceeaşi provincie) şi de 20 de ani între absenţi (între persoane care se afla în localităţi
diferite, mai apoi în provincii diferite).
2. În privinţa efectelor: uzucapiunea din dreptul civil este o prescripţie
achizitivă, duce la dobândirea dreptului de proprietate de către posesor la împlinirea termenului de
1 an sau, după caz, de 2 ani. Prescriptio longi temporis nu este o prescripţie achizitivă, ci extinctiva.
Efectul acestei prescripţii constă în respingerea/stingerea acţiunii în revendicare, a proprietarului de
către posesor, însă, dacă acesta din urmă pierdea posesia bunului chiar şi după împlinirea termenului
de prescripţie, nu mai putea revendica acel bun. La imolinirea termenului se stingea dreptul de a
valorifica in justitie dreptul asupra unui bun si a calitatii de proprietare a celui in contra caruia a curs
termenul.
3. În al treilea rând, spre deosebire de uzucapiune, în cazul lui prescription longi
temporis era admisă joncţiunea posesiilor şi, totodată, nu se cereau condiţiile justului titlu şi a
bunei credinţe.
A fost creată, totodată, şi o praescriptio longissimi temporis, adică prescripţia celei mai
lungi durate, care avea un termen iniţial de 40 de ani, în timpul împăratului Constantin cel Mare,

21
redus apoi mai întâi la 30 de ani, în vremea domniei împăratului Teodosiu al II-lea. Prescriptio
longissimi temporis se aplică atât bunurilor imperiale (patrimonium caesaris), cât şi bunurilor
bisericii. Prescriptio longissimi temporis era, de asemenea, o prescripţie extinctivă.
Împăratul Justinian, în cadrul demersului sau unificator, a suprimat deosebirea între
fondurile italic şi cele provinciale, astfel încât Italia devine şi ea o simplă provincie a Romei,
nemaiavând statutul special anterior.Pe cale de consecinţă, împăratul Justinian a unificat
uzucapiunea cu praescriptio longi temporis, creând următorul sistem:
 Bunurile mobile se uzucapau printr-o posesie de 3 ani, denumită usus capio, iar
bunurile imobile se uzucapau printr-o posesie de 10 ani între prezenţi şi 20 de ani între absenţi,
denumită praescriptio longi temporis. În toate cazurile se cereau atât justul titlul (iusta causa
posessionis) şi buna-credinţă. În toate cazurile prescripţia avea un caracter achizitiv (era un mod de
dobândire a proprietăţii).
Împăratul Justinian menţine şi praescriptio longissimi temporis, dar cu următoarea
fizionomie:
 Dacă posesorul era de buna-credinţă şi nu a intrat în posesia bunului prin mijloace
violente, la finele unei posesii de 30 de ani devine proprietar;
 Dacă posesorul nu este de bună credinţă sau a intrat în posesia bunului prin mijloace
violente, atunci la finele unei posesii de 30 de ani nu devine proprietar, dar poate respinge cu succes
acţiunea în revendicare promovată de proprietar. În acest caz, prescriptio longissimi temporis îşi
menţine vechea fizionomie de prescripţie extinctivă.
Acest sistem a fost introdus de Justinian, printr-o constituţiune imperială, dată în anul 528
d.Hr. Figura juridică a proprietăţii provinciale a dat naştere pe planul tehnicii de reglementare
juridică unor atribute şi unor determinative care au putut fi utilizate cu succes în vederea consacrării
proprietăţii divizate de tip feudal.
PROPRIETATEA PEREGRINĂ
Pe lângă aceste 2 forme de proprietate, asupra celorlalte bunuri (comune), altele decât
pământul, provincialii mai puteau exercita şi proprietatea peregrină.
Această formă de proprietate a fost creată din considerente de ordin economic, deoarece
peregrinii erau principalii parteneri de comerţ ai romanilor. Dar, întrucât peregrinii nu aveau jus
commercii, nu puteau exercita proprietatea quiritară. Astfel, pentru ei a fost creată această formă
specială de proprietate.
Proprietatea peregrină era protejată prin mijloace juridice, create după modelul celor
aplicabile proprietăţii quiritare. Spre pildă:

22
 - Acţiunea în revendicare a fost acordată peregrinilor fie cu suprimarea din formula
acţiunii a sintagmei Ex iure quiritium, fie prin introducerea ficţiunii ca peregrinul este cetăţean
roman (Si civis romanus esset).
- De asemenea, prin utilizarea aceleiaşi ficţiuni, le-au fost acordate peregrinilor actio furti şi
actio damni iniuria dati, care sancţionau delictele de furt şi, respectiv, paguba cauzată pe nedrept.

INSTITUŢIA CĂSĂTORIEI
Între peregrini erau admise căsătoriile şi, totodată, erau admise instituţiile tutelei şi
adopţiunii fraterne, aceasta din urmă instituţie dând naştere, mai târziu, instituţiei juridice feudale a
înfrăţirii.
SUCCESIUNILE
În ceea ce priveşte materia succesiunii, ea putea fi deferităpotrivit legii sau prin testament.
Peregrinii testau în formă specifică a testamentului oral, preluat mai târziu în feudalism sub forma
testamentului cu “limbă de moarte”.De asemenea, peregrinii aveau testament factio pasiva, şi, ca
atare, puteau veni la succesiunea cetăţenilor romani.
MATERIA OBLIGAŢIILOR
În ceea ce priveşte materia obligaţiilor, aceasta cunoaşte o reglementare amănunţită şi
evoluată, deoarece epoca stăpânirii romane a Daciei se caracterizează printr-o dezvoltare
considerabilă a producţiei şi a schimbului de mărfuri.
Obligaţiile în general şi obligaţiile contractuale în special sunt supuse unui regim juridic
extrem de complex, rezultat din împletirea unor elemente ale dreptului civil cu elemente de drept al
ginţilor şi elemente preluate din dreptul autohton în cadrul unei veritabile sinteze juridice daco-
romane.
Aceasta sinteză juridică este oglindită în Tripticele din Transilvania(Tăbliţele cerate din
Transilvania), care reprezintă unul din cele mai importante documente ale dreptului privat roman
descoperite vreodată, fiind încadrate la categoria textelor epigrafice.
TRIPTICELE DIN TRANSILVANIA
Tripticele din Transilvania au fost descoperite între 1786 şi 1855 într-o mină de aur părăsità
de la Alburnus Maior, actuala Roșie Montană. Ele au fost traduse şi publicate de către marele
romanist german Theodor Mommsen, la Viena, într-o ediţie criptică, denumită Corpus
Inscriptionum Latinarum.
Aceste triptice se prezintă sub forma unor tăbliţe din lemn de brad, legate câte 3. Aceste
tăbliţe sunt uşor scobite în interior, scobitura este acoperită cu un strat de ceară, iar peste acest strat

23
de ceară s-a scris cu ajutorul unui stilet. În cadrul tripticelor, scrierea este aplicată pe fetele
interioare ale tăbliţelor I şi III şi pe ambele fete ale tăbliţei II.
Au fost descoperite 25 de astfel de triptice, însă numai 14 sunt lizibile şi, ca atare, numai
acestea au putut fi citite şi descifrate.
Tripticele conţin documente incheiate la Rosia Montana si au fost traduse de marele
romanist german in Corpus Inscriptionem Latinarum, Theodor Mommsen, aceste documente fiind
urmatoarele:
 4 contracte vânzare
 3 contracte de muncă
 2 contracte de împrumut
 1 contract de societate
 1 contract de depozit
 1 proces verbal prin care se constată desfiinţarea unei asociaţii funerare
 lista cheltuielilor efectuate pentru organizarea unui banchet
 actul prin care o persoană îşi asumă obligaţia de a plăti o datorie
Ultimul act din triptice este datat 26 mai 167. Plecând de la acest fapt, Theodor Mommsen a
dedus că tripticele au fost ascunse în mina de populaţia din Roşia Montană, care s-a refugiat apoi în
timpul Războaielor Marcomanice şi nu s-ar mai fi întors, dupa ascunderea tablitelor in mina.
Această explicaţie nu poate fi, însă, susţinută, deoarece exploatarea minelor de aur din zona
Munţilor Apuseni a reprezentat până la sfârşitul dominaţiei romane una dintre preocupările
principale ale a administraţiei romane în Dacia şi care ne împiedică să luăm în considerare explicaţia
oferită de Mommsen.
Mult mai uşor este de presupus că doar persoana care a ascuns actele în mina nu s-ar mai fi
întors în localitatea respective la încheierea Războaielor Marcomanice şi că din aceste considerente,
actele comunităţii din Roşia Montana au rămas în mină şi nu au fost recuperate, fiind descoperite în
urma unor exploatări aurifere combinate cu anumite cercetări arheologice.
CONŢINUTUL JURIDIC AL TRIPTICELOR DIN TRANSILVANIA
1. CONTRACTELE DE ÎMPRUMUT
În ceea ce priveşte contractele de împrumut, într-unul dintre aceste contracte creditor este o
femeie peregrină (fiind numita Anduena lui Bato).
Faptul că o femeie peregrină încheie un contract de împrumut este contrar prevederilor
dreptului roman, întrucât:
 Peregrinii nu aveau jus commercii.

24
  Femeile sui iuris în dreptul roman (cele care nu se aflau sub puterea unui pater
familias) erau puse sub tutela perpetuă a agnaţilor lor, întrucât romanii considerau că femeile sunt
obstaculate din punct de vedere intelectual şi, ca atare, nu puteau încheia acte juridice decât cu
auctoritatis tutoris (cele sui iuris). Aceasta înseamnă că acest contract de împrumut nu a fost încheiat
sub normele dreptului roman, nici potrivit cutumelor locale.
Într-un alt contract de împrumut, avem o simplă convenţie prin care debitorul îşi asumă
obligaţia de a plăti dobinzi la suma împrumutată.
Şi acest lucru contravine dreptului roman, deoarece în dreptul roman obligaţia debitorului de
a plăti dobinzi la suma împrumutată se realiza dintr-un act suprem, fie printr-o stipulatio sortis et
usurarum (stipulaţiune a capitalului şi a dobinzilor), fie printr-o stipulatio usurarum (stipulaţiune
a dobinzilor) alăturată lui mutuum (împrumutul de consumaţiune, care este esenţialmente gratuit).
Si in acest caz avem o derogare de la normele dreptului roman.
Stipulaţiunea este un act solemn, fie că discutăm despre stipulatio sortis et usurarum sau
despre usurarum. Aceasta înseamnă că, în dreptul roman, obligaţia de a plăti dobânzi se asuma
numai în formă solemnă. (Chiar dacă elemente de mutuum erau prezente– Prezenţa martorilor – s-a
folosit stipulatio sortis et usurarum, contractul fiind valabil deoarece putea fi folosit între peregrini şi
cetăţeni.).
2. CONTRACTUL DE DEPOZIT
În triptice avem şi un contract de depozit.
Este vorba despre un depozit neregulat, iar actul nu este încheiat ad validitatem, ci este
încheiat ad probationem, adică cu scopul de a proba o obligaţie izvorâtă dintr-un alt raport juridic.
STIPULAŢIUNEA,CONTRACTE DE ÎMPRUMUT CU DOBÂNDĂ ȘI GARANȚII
PERSONALE
În ceea ce priveşte stipulaţiunea, ea este utilizată în Tripticele din Transilvania pentru
realizarea operaţiunilor juridice a împrumutului cu dobândă şi a garanţiilor personale, deşi în
epoca respectivă dreptul roman crease acte speciale prin care se realizau operaţiunile juridice
respective, şi anume:
 Mutuum, pentru împrumutul de consumaţiune
 Fideiusio (fideiusiunea), ca garanţie personală
3. CONTRACTE DE MUNCĂ
Prin unul dintre contractele de locaţiune din Triptice se realizează o locaţiune de servicii
(locatio operarum) în formă contractului de muncă, prin care o persoană îşi închiriază serviciile
către patronul unei mine.

25
 În privinţa acestui contract se pune problema riscului în contract, deoarece contractul
respectiv conţine o clauză potrivit căreia muncitorul accepta să nu fie plătit pentru perioada în
care nu poate munci din cauze ce nu-i sunt imputabile, mina fiind inundata.
Riscul în contract = sistemul potrivit căruia una din părţile contractante trebuie să-şi
execute obligaţia, deşi cealaltă parte contractată nu şi-o mai poate executa fără vina sa.
În contractul de locaţiune de servicii, cel care ia iniţiative de a-şi închiria forţa de muncă se
numeşte locator, iar cel care închiriază forţa de muncă a altei persoane se cheamă conductor. Prin
urmare, în cazul nostru locatorul este muncitorul.
In contractele sinalagmatice, adica cele care genereaza sarcini pentru ambele parti, regula
este urmatoare: riscul in contract se suporta de catre debitorul obligatiei imposibil de executat.
În dreptul roman clasic, această regulă se modifică, riscul fiind asumat de conductor/patron,
care trebuie să-l plătească pe muncitor şi pentru zilele în care acesta nu poate munci din cauze care
nu-i sunt imputabile.
În Dacia, in Triptice, printr-o convenţie, părţile derogă de la această regulă, stabilind prin
contract că riscul este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat (locator). Această
deosebire faţă de dispoziţiile dreptului roman, se explică prin discrepanța majoră de statut social şi
economic între patronul minei şi muncitor, muncitorul fiind obligat să accepte această clauză în
contract, clauză care nu-i este favorabilă. Contractul de munca devine astfel, un contract de
adeziune, adica la ale carui clauze aderi sau nu, fara a le putea negocia.
4. CONTRACTE DE VÂNZARE
În ceea ce priveşte unul dintre contractele de vânzare, constatăm că el are o formă diferită de
cea proprie contractului de vânzare din dreptul roman, deşi efectele pe care le produce sunt
identice.
Astfel, în dreptul roman clasic, prin simplul acord de voinţă al părţilor, cu privire la obiect şi
la preţ, se năştea contractual consensual de vânzare, care avea ca efecte urmatoarele obligaţi ale
vânzătorului:
1. De a păstra şi preda lucrul
2. De a garanta pentru viții
3. De a garanta pentru evicțiune
4. Obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul
În Tripticele din Transilvania, însă, pentru fiecare efect exista o clauza distincta:
1. O clauză de cumpărare
2. O declaratie referitoare la preţ
3. Clauze distincte cu privire la viții şi evicţiune

26
 4. O declaraţie a garanților
Contractele de vânzare din triptice este semnat nu numai de către martori, ci şi de către părţi
şi garant.
Sub acest aspect, în dreptul roman vechi, actele erau de 2 categorii:
 Acte redactate în formă obiectivă (semnate numai de martori) – tipice perioadei de
început al dreptului roman
 Sub influenta orientrului, au inceput sa fie acte redactate în formă subiectivă
(semnate numai de părţi) – tipice epocii clasice şi postclasice.
Împrejurarea ca în Triptice actele sunt semnate atât de către martori, cât şi de către părţi,
înseamnă din nou o derogare de la principiilor dreptului roman si o tranziţie de la formă obiectivă
la cea subiectivă.
Într-o altă tăbliţă cerată, operaţiunea juridică a vânzării se realizează atât prin intermediul
mancipaţiunii, cât şi prin intermediul contractului consensual de vanzare. A dus la formarea a
multe opinii ale comentatorilor.
Mai mult decât atât, analizând mancipaţiunea, constatăm că aceasta este nulă, deoarece nu
este îndeplinită niciuna dintre condiţiile sale de formă, mancipaţiunea fiind un act de drept civil, de
dobandire a proprietatii, supus unui formalism riguros şi excesiv. Mancipatiunea este accesibila
doar cetatenilor romani, in triptice atat mancipant cat si accipiens erau peregrini, de
asemenea, in dr rom mancipatiunea poarta asupra unor lucruri romane, aici poarta asupra
unui lucru neromana Este necesara prezenta lui Libripens si rostirea unor ritualuri solemne.
- Unii autori au spus că ar fi o eroare de exprimare/redactare şi că părţile nu au vrut să
spună mancipaţiune, ci tradiţiune. Altfel spus, părţile au utilizat în mod greşit cuvântul
“mancipaţiune”. Traditiunea este act de drept al gintilor si este nesupus regulilor de fond.
- Alţi autori au spus că, pentru mai multă siguranţă, s-a utilizat şi mancipaţiunea şi
contractul consensual în vederea realizării aceleiaşi operaţiuni juridice, fără a putea explica, însă, de
ce părţile au folosit mancipaţiunea fără să respecte una din condiţiile sale de formă.
- Iar alţi autori au spus, pur şi simplu, că suntem în prezenţa unei bizarerii juridice.
Niciuna dintre aceste explicaţii nu poate fi luată în considerare. În explicarea acestei situaţii,
trebuie să plecăm de la faptul că în dreptul roman clasic, mancipaţiunea era un mod de dobândire a
proprietăţii, iar contractul consensual nu era un contract translativ de proprietate, ci era un contract
generator de obligaţii. Altfel spus, la romani, prin contractul consensual nu se transmitea dreptul de
proprietate de la vânzător la cumparator, ci contractual doar genera obligaţia vânzătorului de a
transmite cumpărătorului liniştita şi utila posesiune a bunului (vacuam posesionem tradere, linistita
si deplina posesiune) sau a proprietăţii bunului, dacă vânzătorul era chiar proprietar, iar
27
transmiterea, după caz, a posesiunii sau a proprietăţii de la vânzător la cumpărător, se realiza printr-
un act ulterior şi distinct de contractul de vânzare care a dat naştere acestei obligaţii.
În feudalism, contractul consensual de vânzare devine translativ de proprietate (transmite
proprietatea de la vânzător la comparator chiar în momentul realizării acordului de voinţa cu privire
la obiect şi la preţ), sub influenta bizantina.
Împrejurarea ca în Triptice aceeaşi operaţiune juridică se realizează atât prin vânzarea
consensuală generatoare de obligaţii, cât şi prin mancipaţiune, care este un mod de dobândire a
proprietăţii, semnifică faptul că suntem într-o perioadă de tranziţie de la contractul consensual
generator de obligaţii din dreptul roman la contractul consensual translativ de proprietate din
epoca feudală.
Din cercetarea formelor şi elementelor contractelor şi a statutului juridic al persoanelor care
le-au încheiat se desprinde concluzia că ele nu sunt întru totul conforme nici dreptului civil, nici
dreptului ginţilor şi nici cutumelor locale. De aceea este greşit din start demersul ştiinţific de a
încadra aceste acte într-una dintre rânduielile juridice respective şi de a considera ca o ciudăţenie
orice abatere de la prevederile unuia dintre sistemele de drept pe care le-am invocat. Aceasta pentru
simplul motiv că actele din triptice au o fizionomie specifică, de natură a le conferi o identitate
proprie, ca acte juridice de drept daco-roman.
Ele ilustrează faptul că în provincia romană Dacia, alături de sinteză lingvistică şi etnică
dintre autohtonii geto-daci şi coloniştii romani, a avut loc şi o sinteză instituţională, atât la nivelul
instituţiilor politice, cât şi la nivelul instituţiilor juridice.
Sinteza juridică daco-romană a creat un sistem de drept nou, sistemul de drept daco-
roman, care a stat la baza Legii Ţării, adică a dreptului nostru feudal nescris.

Organizarea sociala si normele de conduita in perioada cuprinsa intre retragerea

aureliana(271-275) si sec. Viii d.hr.
Această perioadă coincide cu etnogeneza românească şi afirmarea obştilor săteşti sau
teritoriale ca unica formă de organizare a populaţiei daco-romane.
Contextul istoric în care s-a desfăşurat procesul etnogenezei româneşti
Retragerea aureliana a aparatului administrativ, a armatei romane, a marilor latifundiari a
avut drept consecinţă încetarea formală a dominaţiei romane asupra teritoriului fostei provinciei
dace. Ea nu a însemnat, însă, şi o retragere a fostei populaţii daco-romane, aceasta rămânând pe loc
şi continuându-şi existenţa în formă tradiţională de organizare socială a obştei săteşti sau teritorială.

28
 Pe de altă parte, imperiul roman a continuat să manifeste un interes deosebit asupra fostei
provincii Dacia, care devine acum o zonă de protecţie, o zonă-tampon a limesului de nord al
imperiului. De aceea, până în vremea împăratului Justinian, imperiul roman şi-a menţinut o prezenţă
activă la nordul/stanga Dunării şi a exercitat un control efectiv asupra acestui teritoriu pana in
secolul 5 IHr, ceea ce i-a făcut pe unii autori să vorbească despre o adevărată recucerire a Daciei.
Mai mult decât atât, Dobrogea a continuat să facă parte integrantă din imperiul roman, ca o
provincie separată, Sciţia, în cadrul diocezei Tracia.
În ceea ce priveşte popoarele migratoare care s-au perindat în spaţiul Carpato-Danubiano-
Pontic începând din sec. IIId.hr., ele nu au exercitat o dominaţie efectivă asupra teritoriului locuit de
daco-romani, ci o dominaţie formală/nominala, care s-a concretizat în perceperea unui tribut şi în
anumite raiduri de reprimare si pradă. Pe de altă parte, aceste popoare se aflau din punct de vedere
al organizării sociale în comuna primitivă şi, ca atare, ele nu au fost în măsură să organizeze din
punct de vedere politic teritoriul locuit de daco-romani. Autohtonii i-au asimiliat pe migratori
deoarece le erau superiori numeri si dpdv civilizational si spiritual.
Acesta este contextul istoric în care s-a desfăşurat procesul etnogenezei româneşti, adică al
formării poporului român şi a limbii române, proces ce a cuprins 2 etape:
 Romanizarea dacilor şi formarea populaţiei daco-romane (etapa încheiată în sec
VI).
 Etapa formării poporului român ca un popor cu o identitate proprie, etapă ce a
acoperit sec VI-VIII.
În ceea ce priveşte prima etapă, trebuie să precizăm că romanizarea a început înaintea
cuceririi romane şi a continuat şi după retragerea aureliană, ea având drept rezultat formarea unei
populaţii omogene daco-romane, distinctă de populaţiile barbare şi superioară acestora prin nivelul
de civilizaţie materială şi spirituală pe care l-au atins daco-romanii.
Romanizarea reprezintă sinteza etnică dintre autohtonii geto-daci şi cuceritorii romani,
însoţită de o sinteză lingvistică şi instituţionala, atât pe planul instituţiilor politice, cât şi al
instituţiilor juridice. Sinteza lingvistică a dat naştere unei noi limbi, limba română, al cărei caracter
latin este atestat încă din secolul IV al erei noastre.
În paralel cu procesul romanizării, în cadrul etnogenezei româneşti s-a desfăşurat şi procesul
creştinării populaţiei daco-romane, astfel încât, spre deosebire de popoarele vecine, poporul
român s-a născut ca un popor creştin şi nu a fost creştinat ulterior. Aceasta întrucât creştinarea este o
componentă a etnogenezei româneşti, ea derulându-se încă din sec. III al erei noastre. S-a nascut ca
un popor crstin, si nu a fost crstinata ulterior. Un argument semantic in acest sens este existenta
limbii romanesti, a sinonimiilor: ,,lege romaneasca" - ,,lege crestina" si ,,roman" - ,,crestin".

29
Invaziile migratoriilor nu au putut influenta procesul etnogenezei romanesti, decat in a II-a perioada
a procesului, singura influenta notabila fiind a slavilor, insa si ei u fost asimilati de catre poporul
daco-roman.
Pe planul organizării sociale asistăm, după retragerea aureliană, la o decădere a vieţii
urbane în spaţiul carpato-danubiano-pontic, astfel încât populaţia daco-romana se reîntoarce la
forma tradiţională de organizare socială/ruralism, de dinaintea cuceririi romane, şi anume obştea
sătească sau teritorială. Existenţa şi dezvoltarea aşezărilor rurale în teritoriul de la nordul Dunării
după retragerea aureliană este ilustrată prin bogatele descoperiri arheologice care atestă faptul că
vechile aşezări rurale au fost completate cu sate noi care se înfiinţează în această perioadă.
OBŞTEA SĂTEASCĂ SAU TERITORIALĂ
În dezvoltarea societăţii româneşti, obştea a reprezentat una dintre formele de organizare
socială care a asigurat continuitatea în spaţiul carpato-danubiano-pontic. La început, au existat
obştile gentilice, iar după apariţia statului, obştile săteşti sau teritoriale, care ii reunesc pe indivizii
care locuiesc pe acelasi teritoriu. Aceasta transformare a ocincis cu trecerea de la gentilism la
organizare politica.
Obştea sătească sau teritorială prezintă trăsături comune atât cu obştea gentilică, cât şi cu
statul ca formă de organizare politică. Obstea sateasca reprezinta veriga de lagatura intra forma
gentilica si forma politica.
Cu obştea gentilică, obştea sătească are comun democratismul acestei forme de organizare
socială, iar cu statul, obştea sătească are comun criteriul teritorial de organizare a populaţiei. De
aceea, obştea sătească sau teritorială şi-a putut continua existenţa atât în perimetrul unei organizări
politice, cât şi în afara acesteia. Obstea a fost “vehiculul cu care romanii au parut in istorie, fiind un
popor de obste la nastere, aceasta idee imprimandu-se in psihologia lor”
Sub aspect terminologic, în limba română s-au păstrat 2 termeni pentru desemnarea obştilor
săteşti sau teritoriale:
 Termenul de sat, nu numai asezarea respectiva, ci si locuitorii din acea asezare.
(fossatum lat.)
 Termenul de cătun (de sorginte tracă)

CARACTERELE OBŞTII SĂTEŞTI SAU TERITORIALE

1. Aşa cum îi arată şi numele, obştea sătească are un caracter teritorial. Preupunea
apartenenta in functie de amplasarea statornica a indivizilor. Nu reprezenta aceeasi teritorialitate

30
avuta in vedere la stabilirea existentei statelor, asezarea fiind guvernata teritorial de reguli naturale,
situarea pe acelasi deal, in valea aceluiasi rau, etc..
Ea este o asociaţie de gospodarii familiale, unite pe baza unui teritoriu stăpânit în
comun.
Termenul care desemnează acest teritoriu stăpânit în comun este termenul de moşie (de
sorginte tracă), care are semnificaţia de proprietate incontexte precum “mosie cumparata sau
mostenita”. Pentru partea care revine fiecărui membru al obştii se utilizează un termen din aceeaşi
familie de cuvinte, şi anume termenul de “moş”, alături de care în limba română a pătruns şi
termenul de “bătrân”, care este de sorginte latină (veteranus). Mos batran; alarurarea a doi dermeni
cu aceeasi semnificatie.
Vechimea termenilor de sorginte tracă, la care s-au adăugat cei latineşti constituie o dovadă a
vechimii instituţiei obştei săteşti.
Pătrunderea slavilor şi aşezarea lor la sudul Dunării a determinat apariţia în limba română şi
a unor dublete de sorginte slavă:
 Ocină
 Baştină moşie
 Dedină
 megieş-stăpân în devălmăşie
2. Altă caracteristică a obştilor săteşti este caracterul agricol şi pastoral. Principala
indeletnicire viza cultivarea terenurilor, fapt care justifica ca poporul ramas dupa retragerea
aureliana nu era unul nomad, ci unul statornic. A doua atributie importanta viza cresterea
animalelor. In acest sens, se practica atat pasunatul in vecinatatea locului de paștina, cat si
transhumanta.
Acesta este dat de îndeletnicirile traditionale ale populaţiei daco-romane. În mod
corespunzător, teritoriul obştilor teritoriale era împărţit în 2 categorii:
 câmpul (teritoriul destinat agriculturii)
 păşunea (teritoriul destinat paşterii vitelor) (aici intra si padurea)
Cea mai mare parte a obştii se îndeletnicea cu agricultura, iar în număr restrâns se ocupau cu
păstoritul turmelor comune ale obştii într-o formă pastorală specific românească, şi anume
transhumanța. Ocupatia pastorala are in obste un caracter de stabilitate tocmai prin faptul ca o
pasunea este destinata cresterii vitelor.
SEMINAR: NU ESTE VORBA DE POPULATIA ROMANA DUPA RETRAGEREA
AURELIANA, CI DESPRE POPULATIA RAMASA DUPA RETRAGA AURELIANA.

31
 ORGANIZAREA OBŞTII SĂTEŞTI (TERITORIALE)
Fiind o comunitate de muncă, obştea se organizează în vederea desfăşurării în condiţii
optime a principalelor îndeletniciri ale membrilor săi (agricultură şi păstoritul).
Nu cunoaştem în mod direct organizarea interna a obştilor săteşti sau teritoriale în perioada
cuprinsă între retragerea aureliana şi sec. VIII, dar o putem deduce în mod indirect dintr-o serie de
documente scrise ulterior formării statelor româneşti de sine stătătoare, precum şi din examinarea
sociologică a unor forme de obşti care au supravieţuit până în epoca modernă, in soecial din zona de
munte. Cert este că, în perioada pe care o avem în vedere, obştea sătească sau teritorială avea un
caracter arhaic. La nivelul obştii nu existau stratificări sociale de natură de a asigura un statut
privilegiat unora dintre membrii săi.
ORGANELE DE CONDUCERE ALE OBŞTII
 Adunarea Generală a Obstei
 Sfatul oamenilor buni şi bătrâni
 Aleşii obstei
!Adunarea Generală cuprindea pe toţi oamenii majori (18-25) ai obştii, majoratul fiind
stabilit fie în raport cu vârsta, fie în raport cu căsătoria. Nu se cunoaşte exact situaţia femeilor,
deoarece în timpurile mai noi ele participau numai la adunările unde trebuia să se ia hotărâri cu
privire la bunurile lor. Totuşi, în fiecare adunare dominau anumite grupuri de vârstă şi sex, după
natura scopului urmărit de obşte. Între acestea se distinge „grupul oamenilor buni şi bătrâni” care,
datorită experienţei, calităţilor personale şi conduitei lor morale, exercitau cea mai însemnată
influenţă în dezbaterile şi hotărârile adunărilor.
Adunarea generală se numea tot “obşte” şi se ţinea la casa obştei, iar în zilele de sărbătoare
la biserică, fiind convocata prin viu grai. Era formata doar din barbati sau femei vizate in mod
direct.
Adunarea generală avea competență generală cu privire la toate problemele de interes major
ale obştii, sens în care decidea cu privire la patrimoniul ei
- atribuirea locurilor pt culturile agricole
- stabilirea locurilor aflate în stăpânirea unei gospodării („racle”) sau a celor care
urmează să fie amenajate prin muncă personală (stăpânirile locureşti”).
- îngrădirea ţarinilor
- organizarea muncii colective-pornirea plugurilor sau a turmelor, stabilirea felului
culturilor şi a timpului fiecărei operaţii
- rezolvarea conflictelor dintre membrii obştii

32
 - transferul de bunuri şi încheierea diverselor angajamente
- organizarea celor necesare pt întreţinerea bisericii şi a cultului religios.

!Aleşii obştii erau persoane împuternicite cu exercitarea unor atribuţiuni specifice, fiind
semnificativ faptul că denumirile lor sunt asemănătoare cu denumirile viitoarelor dregătorii din
statul feudal, ceea ce atestă continuitatea poporului român.
!Dintre aleşii obştii cei mai importanţi erau:
 Vornicul, care strângea contribuţiile obştii la fondul comun al acesteia, de exemplu
cand se construia o noua casa a obstii.
 Nemesnicul – avea grijă de gardurile ţarinii
 străjerii
 Postelnicul, care avea în grijă biserica satului
 Logofătul, ştiutor de carte care scria actele obştii
 Jitarul, - păzea recoltele.
 Judele – şeful militar al satului, care avea şi atribuţiuni judiciare. Această denumire
vine de la duumviri jure dicunda şi quatorviri jure dicunda
 O categorie aparte de aleşi erau preotul şi meseriaşi (fierari, potcovari, olari,
tâmplari)
Judii puteau pedepsi pe cei care le nesocoteau deciziile.
Aleşii obştii erau numiţi şi revocaţi de Adunarea Generală a obştii, care le stabilea
atribuţiile şi le supraveghea activitatea, astfel încât funcţiile lor nu puteau fi permanentizate sau
transmise cu titlu ereditar şi nici nu le puteau asigura un statut privilegiat în raport cu ceilalţi
membrii ai obştii.
Obştea sătească sau teritorială reprezintă cea mai simplă formă de organizare teritorială a
populaţiei daco-romane, ceea ce nu exclude existenţa unei forme de organizare sociale mai vaste sub
aspect teritorial.
Este vorba despre uniunile sau confederaţiile de obşti, denumite şi obşti de obşti. Acestea
se organizau din necesitatea utilizării mai judicioase din punct de vedere economic a unui anumit
teritoriu (spre exemplu, versantul unui munte sau valea unui rău), sau din necesităţi de natură
militară (pentru o mai buna organizare împotriva atacurilor popoarelor migratoare).
Unele dintre aceste uniuni de obşti sau confederaţii de obşti au evoluat spre forme superioare
de organizare socială, de natură politică (formaţiunile prestatale de tip feudal) care au dat naştere

33
mai târziu statelor feudale de sine stătătoare. Alte confederaţii de obşti, însă, s-au menţinut sub
această formă şi după întemeiere.
Uniunea de obşti avea un organ suprem de conducere – Marele Sfat – alcătuit din
reprezentaţii obştilor componente şi care avea ca principale atribuţiuni:
 rezolvarea problemelor patrimoniale comune
 soluţionarea litigiilor dintre obşti
 stabilirea contribuţiei acestora la fondul comun al federaţiei
 organizarea apărării în comun a obştilor
Problemele interne ale fiecărei obşti continuau, însă, să fie soluţionate de către organele
proprii de conducere ale acestora. Unle obsti au evoluat spre forme superioare de organizare
politica, in timp ce altele si-au pastrat forma originala pana in feudalism.
NORMELE DE CONDUITĂ ÎN CADRUL OBŞTILOR SĂTEŞTI SAU
TERITORIALE
Pentru relaţiile din interiorul obştilor aflate în acest stadiu este caracteristic mai mult o lipsă
de organizare decât juridică decât un sistem juridic propriu-zis. Regulile de conduită care se
formează sunt legate direct de relaţiile de producţie. Fiind o comunitate de muncă, obştea sătească
îşi formează în primul rând reguli care să organizeze munca în comun a tuturor membrilor.
În cadrul principalelor reguli de producţie se situează intervenţia conducerii obştii pentru
stabilirea felului culturii agricole, a alternării lor, a efectuării diferitelor munci, a fixării loturilor
destinate pentru anumite culturi speciale (cânepă, in), unele cu caracter permanent (viile), livezile.
Intervenţia obştii avea loc şi în privinţa ţarinei destinate agriculturii, unde erau necesare comasări.
O altă categorie fundamentală de norme de conduită o reprezintă normele care asigura
egalitatea tuturor membrilor obştii determinată de participarea tuturor la procesul muncii, acesta
fiind unul care se desfăşura în comun.
NORMELE REFERITOARE LA PROPRIETATE
Prima categorie de norme de conduită se referă la normele de proprietate (sensul
economic, care se referă la bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate).
Stăpânirea exercitată de membrii obştii asupra terenurilor aflate în hotarul obştii îmbrăca
două forme:
 Stăpânire comună devălmaşă
 Stăpânire personală sau individuală
Aceste două forme de stăpânire nu sunt forme de proprietate în sens juridic, ci sunt forme de
apropriere a folosinţei bunurilor, si nu se confunda cu proprietatea privata sau indiviza.

34
 Se aflau în stăpânire comună devălmaşă:
- pădurile
- păşunile
- islazurile
- apele

In perioada arhaica si:

- turmele comune
- fondul de rezervă pentru anii cu recolta slabă
- moara satului
- bogăţiile subsolului
Un corolar al acestei stăpâniri devălmaşe asupra terenurilor respective era imposibilitatea
membrilor obştii de a înstrăina părţi din hotarul obştii în vederea asigurării unităţii şi integrităţii
obştii respective.
La baza stăpânirii personale sau individuale stătea munca depusă de fiecare membru al
obştii pentru amenajarea unui bun care mai înainte se aflase în stăpânire devălmaşă. Munca
respectivă încorporată în bun cu ocazia amenajării sale îi conferea acestuia o valoare economică
nouă. Cel care a depus munca, avea drept de posesiune asupra acelui amenajament.
Prima desprindere din fondul devălmaş a fost, ca şi la romani, locul de casă şi grădină,
heredium, iar semnul distinctiv al trecerii acestui teren din stăpânire comună în stăpânire
individuală îl reprezintă gardul. Au urmat, însă, şi alte treceri ale unor alte terenuri din stăpânire
comună în stăpânire individuală, anume câmpul de cultură (adică terenul destinat agriculturii),
denumit şi țarină sau raclă.
Acest teren era împărţit în loturi atribuite familiilor din obşte prin tragere la sorţi, însă nu ca
în vechiul sistem geto-dac anual al asolamentului, ci odată pentru totdeauna. Terenurile respective
se mai numeau şi loturi-matcă, întrucât dădeau posibilitatea celor care le stăpâneau să utilizeze şi
celelalte terenuri aflate în hotarul obştii şi care, până la momentul respectiv, se aflau în stăpânirea
devălmaşă a membrilor obştii.
Procesul de desprindere a unor terenuri din stăpânire comună devălmașă şi trecerea lor în
stăpânirea personală a continuat prin defrişări ale unor terenuri utilizate anterior ca păşuni sau
ale unor terenuri cu vegetaţie forestieră. Prin amenajare, aceste terenuri devin agricole, de cultura
şi intră în stăpânirea individuală a acelor membri ai obştii care le-au amenajat. Ele se numesc
stăpâniri locurești. Trecerea tuturor terenurilor din stăpânire comună în stăpânire individuală se
făcea, însă, cu aprobarea membrilor obştii, în speţă, a Adunării Generale a obstei, obştea

35
continuând să exercite un drept superior de supraveghere şi control asupra tuturor teritoriilor aflate
în hotarul obstei. Drept de protimis, prentiune, unul din membrii obstei vroia sa instraineze
stapanirea.
NORMELE CARE REGLEMENTEAZĂ RELAȚIILE DE MUNCĂ
(agricultura si cresterea vitelor)
 Regulile care vizau repartizarea câmpului de cultură si a atributiunilor între
membrii obștii.
 Stabilirea felului culturii pentru fiecare lot.
 Regulile care vizau timpul de desfășurare a diferitelor activități în agricultură și cele
care vizau distribuirea produselor pentru consumul personal al membrilor obștii şi pentru acel fond
de rezervă utilizat în anii cu recoltă slabă.
 Reguli de conduită care reglementau activitatea de păstorit: pornirea turmelor,
împărțirea produselor turmelor comune ale obștii, stabilirea locurilor și a perioadelor de pășunat.
În afara activităților desfășurate în comun, la nivelul obştei, au apărut activități ce implicau
o anumită specializare și cărora li se dedicau doar unii dintre membrii obștii, cum ar fi activitățile
meșteșugărești. Regula era ca cei care se ocupau de mestesugarit aveau in proprietate obiectele
realizate.
Produsele obținute în urma acestor activități reveneau celor care le confecționaseră potrivit
principiului specializării muncii.
NORME REFERITOARE LA STATUTUL PERSOANELOR
În această materie, principiul fundamental era acela al egalității tuturor membrilor obștii,
egalitate izvorâtă din stăpânirea devălmașă asupra pământului, precum și din desfasurarii muncilor
fundamentale în comun.
Împrejurarea că unii din membrii obștii erau învestiți cu anumite atribuțiuni executive nu
înseamnă o încălcare a principiului egalității la nivelul obștii, întrucât, evidențierea acestor
persoane se realiza exclusiv pe baza calităților lor: experiența de viață, vitejie, înțelepciune, etc.

NORMELE REFERITOARE LA FAMILIE, SUCCESIUNI, OBLIGAȚIUNI

În perioada obștii arhaice, familia era structurată în familii mici compuse din părinți și
copii, iar la nivelul ei funcționa principiul egalității în drepturi a tuturor membrilor ei asupra
patrimonului acesteia, din care derivă obligațiile reciproce de întreținere între părinți și copii,
precum și între soţi. Totodată, egalitatea soților în ceea ce privește exercitarea puterii părintești
asupra copiilor. Familia este democrata, spre deosebire de familia romana, aristocrata. In cazul
familiei romane, pater familias exercita puterea absoluta asupra tuturor persoanelor si bunurilor

36
aflate sub puterea sa, in timp ce in cazul familiei romanesti vorbim despre principiul egalitatii. Acest
principiu s-a intarit sub influenta preceptelor crestine.

Căsătoria se încheia prin liberul consimțământ al soților însoțit de binecuvântarea

religioasă, iar divorțul era admis la cererea oricăruia dintre soți, între aceștia existând deplină
egalitate în privința motivelor de divorț pe care le puteau invoca. Sotii aveau drepturi egale.
În ceea ce priveşte materia succesiunilor:
 descendenții aveau întreaga/egala vocație succesorală la mostenirea mosiei
familiei
 era recunoscut și dreptul la moștenire/succesiune al soțului supraviețuitor

În materia obligațiilor, toți membrii obștii aveau deplină capacitate de a încheia convenții,
acestea fiind libere de forme, spre deosebire de caracterul formalist al contractelor din dreptul
roman.
Cele mai utilizate convenții erau: vânzarea, care sub influența dreptului bizantin devine
consensuală translativă de proprietate, precum și schimbul, dat fiind caracterul natural al
economiei în acea epocă. Pentru bunuri de mica insemnatate se facea consensual, iar pentru bunuri
de mare importanta, era necesara aprobarea adunarii generale.
In materie penala, SOBB judeca procesele.
NORMELE REFERITOARE LA RĂSPUNDEREA MEMBRILOR OBȘTII ȘI
PROCEDURA DE JUDECARE
Solidaritatea obștii se manifestă pe planul răspunderii în interiorul obștii, cât și în
raporturile cu obștile învecinate. Tot în materia răspunderii se mai aplicau și legea talionului și
sistemul compozițiunii voluntare.
În materie procedurală existau aceleași instanțe, atât pentru soluționarea pricinilor civile,
cât și pentru soluționarea pricinilor penale, și anume: judele, precum și sfatul oamenilor buni și
bătrâni- instanțe care trebuiau să aplice sancțiuni membrilor obștii, mergând până la excluderea
celor vinovați din obște/comunitate.
În ceea ce privește sistemul probator, încă din această epocă a obstei arhaice apar unele
probe fundamentale pentru practica juridică românească, cum ar fi: jurământul cu brazda și proba
cu jurătorii, ceea ce atesta continuitatea poporului roman si pe planul institutiilor juridice.

37
 aparitia primelor formatiuni politice feudale romanesti si formarea statelor
feudale romanesti de sine statatoare

FORMAREA RELAȚIILOR DE PRODUCȚIE FEUDALĂ ȘI APARIȚIA

CLASELOR SOCIALE SPECIFICE FEUDALISMULUI

Încheierea în sec. VIII a etnogenezei poporului românesc a dus la afirmarea poporului

român din punct de vedere etnic, ca un popor cu o identitate proprie care folosea apelativul
"român" pentru a se desemna, apelativ justificat atât prin tradiția coloniștilor romani, cât și prin
tradiția si perspectiva autohtonilor geto-daci, ca locuitori ai unor ținuturi care făcuseră parte
odinioară din Imperiul Roman.
Bizantinii in numeani “romani”, pentru a-I distinge de barbari.
Este semnificativ faptul că celelalte popoare (slavii, germanii, maghiarii) îi denumeau pe
romani prin apelativele "olahi”, „valahi”, „volohi", apelative prin care aceste popoare îi desemnau
pe foștii locuitori ai Imperiului Roman, ceea ce înseamnă o recunoaștere implicită a caracterului
romanic al poporului român.
FEUDALISMUL TIMPURIU (SEC. IX-XIV)
În perioada feudalismului timpuriu (între secolele IX-XIV), la nivelul obștilor sătești sau
teritoriale au avut loc o serie de transformări de natură economică și socială care au dus la formarea
relațiilor de producție de tip feudal. Vechea egalitate dintre membrii obstei se destrama, facand loc
unei stratificari sociale feudalesi aparitia unor norme de conduita cu caracter juridic, prin care sunt
consacrate noile relatii sociale si de productie. La baza acestei transformatri a stat:
Dezvoltarea forțelor de producție și a producției:
 prin extinderea suprafețelor cultivate
 prin perfecționarea uneltelor de muncă
 prin dezvoltarea meșteșugurilor
 prin apariția și dezvoltarea circulației monetare
Toate acestea au permis că unii dintre membrii obștii, și cu precădere aleșii obștii, să
acumuleze treptat, profitând de poziția lor, suprafețe mari de terenuri la nivelul obștilor sătești sau
teritoriale, ajungând în final să devină proprietarii obștilor și să-i aducă pe ceilalți membrii ai obștii
sărăciți într-o stare de dependență.
Apariția și adâncirea inegalităților sociale la nivelul obștii a dus la formarea claselor și
categoriilor sociale specifice feudalismului, precum și a relațiilor de producție de tip feudal.

38
Existența acestor noi realități sociale este oglindită și documentar, într-unul din cele mai importante
documente ale feudalismului- Diploma Cavalerilor Ioaniți din 1247. În acest document, ca și în
altele asemănătoare, se vorbește despre existența unor majores terrae (mai mari ai pământurilor)
sau cei puternici economic si a caror putere economica statea la baza puterilor politice. Alaturi de
feudalii laici apar si feudalii ecleziastici, prin aceea ca bisericile si manastirile incep sa posede
suprafete tot mai intinse de pamant. Este vorba despre nobilimea feudală aflată în plin proces de
formare.
La polul opus al societății se aflau rusticii valahi (țăranii dependenți), cei care își
pierduseră pământul și trebuie să intre în stare de dependența de tip feudal.
Relațiile dintre cele 2 clase (nobili feudali și valahii rustici) de natură juridică, reglementate
de Legea Țării, au în conținutul lor obligații pe care țăranii dependenți le au față de stăpânii
feudali- “rusticii valahi” erau ținuți să îndeplinească pentru maiores terrae venituri, foloase și slujbe
(cele 3 forme ale rentei de tip feudal: renta în bani, renta în produse, renta în muncă). Au ramas
un numar considerabil de tarani liberi,nesupusi si ca atat cei liberi, cat si cei supusi, au continuat sa
duca existenta in cadrul obstilor satesti sau teritoriale, care au ramas si in feudalism, singura forma
de organizare sociala a taranimii. Obstile satesti saau teritoriale au reprezentat un instrument eficace
de aparare impotriva incercarilor stapanilor feudali de aservire saau impotriva incercarilor de
agravare a dominatiei de tip feudal.
APARIȚIA FORMAȚIUNILOR PRESTATALE DE TIP FEUDAL
Formarea relațiilor de producție de tip feudal și apariția claselor sociale specifice
feudalismului, la nivelul obștilor, au dus mai departe la apariția formațiunilor prestatale de tip
feudal.
Ele s-au constituit pe întregul teritoriu locuit de români începând din secolul IX, și sunt
desemnate prin termenul de țară (latinescul terra) şi termenul de câmpulung, termeni prin care
anterior fuseseră desemnate uniunile de obști sau confederațiile de obști.
Termenul de "țară"
Limba română este singura limbă romanică în care termenul de țară nu a intrat cu sensul
material de pământ (în franceză terre = pământ), ci înseamnă formațiune politică statala. Chiar și
atunci când are un sens subsidiar de pământ, referirea este la teritoriul unei formațiuni politice, deci
același înțeles de formațiune politică. In romana, avem notiunea de paviment (latinescul
pavimentum).
Acest termen de țară se completează cu diverși alți termeni care identifică diferitele
formațiuni prestatale în funcție de anumite criterii:

39
 1) Criteriul geografic- ex Tara Hategului
➢ Denumirile tarilor care cuprind termeni toponimici sau hidronimici atesta vechimea
si continuitatea popoarelor romanesti pe teritoriile respective.
2) Criteriul etnic- ex Tera Vlahorum= tara valahilor
➢ Denumirile cu caracter etnic sunt date de populatiile straine si au si ele o
semnificatie deosebita in sensul ca ele confirma incheierea procesului etnogenezei si formarea
unui popor cu o identitate proprie.
3) Criteriul mixt etno-geografic (o combinatie a primelor) ex Tara Brodnicilor = tara
locuitorilor de la vaduri
4) Criteriul conducatorului politic - ex Tara lui Litovoi, Menumorut , etc.
➢ Denumirile care fac referire la persoana conducatorului sunt si ele semnificative,
deoarece oglindesc depasirea stadiului de organizare sociala in obsti si uniuni/ confederatii de
obsti si trecerea la organizarea politica de tip feudal.
➢ In afara de termenul latin de tara, in limba romana exista si un alt termen originar si
anume termenul de „jupă”, de sorginte traca, de la care vine si jupan, cu care erau desemnati marii
feudali in epoca imediat urmatoare statelor feudale romanesti de sine statatoare.
➢ In afara acestor termeni originari, au patruns si dublete de origine germanica sau slava, si
anume termenul de „cnezat” si termenul de „voievodat”. Datorita acestor dublete existente in
vocabularul limbii romane, unii autori au considerat in mod gresit ca institutiile respective (cnezat si
voievodat) nu sunt romanesti, ci sunt de origine germanica, respectiv slava, insa, aceasta teza nu
poate fi acceptata, intrucat comparand ierarhia feudala romaneasca cu ierarhia feudala slava
constatam ca institutiile respective au un continut si o fizionomie total difera la români fata de slavi.
➢ In ierarhia feudala slava, termenul de cneaz este sinonim cu termenul de principe, iar
termenul de voievod este sinonim cu termenul de duce. Voievodul este subordonat cneazului la slav
si nu are atributiuni judiciare. La români este exact invers. Voievodul este mai mare peste o
confederatie de cneji si continua pe un plan superior atributiile judiciare ale cnejilor.
➢ Aceste cnezate, voievodate si tari nu sunt formatiuni sociale de tipul obstilor, ci sunt
formatiuni statale, politice, avand un aparat politico-administrativ si militar corespunzator. Acest
aparat de care conducatorii de care inaltii feudali dispuneau si le utilizau pentru realizarea functiilor
interna si externa ale formatiunilor respective era denumita “aparatus bellicus”. Functia interna se
refereeala tinerea in ascultare a taranilor,iar cea externa la protejarea de catre ingerintele externe.
➢ Dezvoltarea fortelor de productie si a relatiilor de tip feudal au dus la crestera feudalilor
romani, la intarirea puterii economice si militare a acestor cnezate, voievodate si tari, context in care
feudalii români caută sa nu mai imparta cu feudalii straini, ai caror vasali erau, veniturile feudelor

40
lor, iar aceasta pozitie era spirijinita chiar si de taranimea dependenta, intrucat taranii dependenti nu
agreau dubla exploatare sociala, din partea feudalilor straini si a celor români. In Transilvania,
patrinderea treptata a maghiarilor in secolele 11.12 a intreruptin interiorul arcului carpatic procesul
formarii unui stat feudal romanesc de sine statator, astfel incat in Transilvania s-a constituit doar un
voievodat autohton, dependent de coloana maghiara. Toate incercarile maghiarilor de eliminare a
feudalilor autohtoni prin diferite cai, romanii au continuat sa-si duca existenta in formele de
organizare clasice. Voievozii Transilvaniei, multi de origini romane, si-au creat adevarate dinastii si
au fost suficient de puternici pentru a se opune tendintelor regilor maghiari de limitare a autonomiei
Transilvanie.
➢ Ca atare, se declanseaza lupta feudalilor români pt iesirea de sub dominatia straina prin
crearea de formatiuni mai ample, proces care a dus la formarea statelor feudale romanesti de sine
statatoare.
➢ In legatura cu acest proces, in literatura de specialitate au fost emise mai multe teorii
devenite anacronice:
o una din acestea fiind teoria descalecatului,
o cealalta fiind teoria drumurilor comerciale.

➢ Niciuna dintre aceste teorii nu poate fi primita, pt ca prima este o varianta a teoriei
violentei in istorie, care exagereaza importanta factorului subiectiv uman si neglijeaza importanta
factorului obiectiv, material Cea de-a doua acorda importanta unui factor intern, comertul, dar care
nu este fundamental, ci este derivat, intrucat schimbul de marfuri este subordonat produsului de
marfuri.
➢ Cel care a sesizat clar factorii care au determinta formarea statelor feudale romanesti de
sine statatoare este Nicolae Balcescu. Acesta spunea ca niste stapani de state asa mici precum
Fagarasul sau Maramuresul nu puteau avea destula putere spre a cuprinde asemenea provincii(tara
romaneasca, moldova).
➢ Tot el spunea, ca o concluzie, ca feudalitatea nu se putu introduce in aceste tari cu acesti
domni, Negru Voda si Dragos. Prin urmare, formarea statelor românesti de sine statatoare este
rezultatul unui proces intern de feudalizare, in care cnezii au renuntat la oparte dintre atributiile lor,
in favoarea unuia dintre ei, care a luat titulatura de Mare Voievod si Domn, devenind conducatorul
unui stat feudal de sine statator si de formare a relatiilor sociale de productie de tip feudal.

Legea tarii

41
 FORMAREA LEGII ȚĂRII - FORMAREA DREPTULUI FEUDAL NESCRIS

În epoca cuprinsă între sec. IV-VIII, la nivelul obștilor și confederațiilor de obști a existat un
sistem de reguli de conduită care reglementau relațiile sociale, norme ce nu aveau un caracter
juridic, nu aveau un caracter de clasă, reprezentau cererile generale ale membrilor obștii, iar
asigurarea respectării lor se realiza de buna voie.
Dupa intemeiereea statelor feudale romanesti, Legea Tarii devine un sistem de drept
atotcuprunzator care reglementeaza intreaga materie a dreptului public si privat. Caracterul unitar s-
a pastrat si dupa formarea statelor feudale romanesti de sine stataore si este o expresie in contextul
determinismului de tip dialectic a cadrului unitar in care s-a format poporul roman si anume obstea
sateasca sau teritoriala si a conditiilor unitare economice si sociale in care a evoluat populatia.
Caracterul unitar al legii tarii este dat de unitatea etnica a tuturor romanilor din toate teritoriile
locuite de acestia.
Legea tarii mai are si un caracter teritorial si imobiliar, asa cum rezulta chiar din denumirea
ei, in sensul ca este sistemul de drept al unei societati organizata in tari, altfel spus este sistemul de
dreept al unui teritoriu organizat din punct de vedere statal.
Transformarea acestor norme sociale în norme juridice in perioada prestatal, a presupus
întrunirea cumulativă a două condiții:
1. Aceste norme dobândesc un conținut de clasă, pe fondul stratificării sociale de tip
feudal.
2. Aceste norme sunt învestite cu o sancțiune statală, adică asigurarea respectării lor se
realizează de către un aparat de constrângere al statului. Era aplicata unor norme existente, si anume
a acelora care erau convenabile si utile clasei dominante, adica nobililor feudali.
Aceste doua trasaturi caracteristice s-au conturat ca rezultat al stratificarii sociale si formarii
aparatului coercitiv al statului, menit sa asigure respectarea normelor de drept. Transformarea
normelor sociale de la nivelul obstilor satesti la nivelul juridic a fost surprinsa de marele istoric
Nicolae Iorga ce a denumit sistemul de norme de drept de la nivelul obstilor cu sintagma drept
popular propriu comunitatilor satesti libere.

Apar:
 noi norme de conduită corespunzătoare noilor realități economice și sociale, norme
care reglementează: privilegiile nobilimii feudale, obligațiile țăranilor dependenți fata de nobilii
feudali (cele 3 forme de renta), sistemul relațiilor feudale de vasalitate.

42
  Norme care reglementeaza noua organizare politică a societății: caracterul ereditar
al instituției cnezatului și caracterul electiv al institutiei voievodatului și apoi electivo-ereditar al
instituției domniei.
În ceea ce privește forma, aceste norme juridice apărute, sunt obiceiuri sau cutume,
formând ceea ce Dimitrie Cantemir numește ”jus non scriptum”.
Cunoașterea acestor cutume juridice nescrise, care alcătuiesc laolaltă Legea Țării sau dreptul
nostru feudal nescris, este posibilă pe baza dovezilor scrise: interne și externe, din perioada în care
acest sistem de drept a fost în vigoare.
În ceea ce privește sursele interne, cele mai importante sunt hrisoavele domneşti (actele
emise de cancelaria domnească, care se dau pe bază și în aplicarea dispozițiilor legilor țării).
În ceea ce privește sursele externe, ele sunt documentele emise de cancelariile straine, care
vorbesc despre existența dreptului românesc. Denumirile utilizate de aceste cancelarii străine,
arătând că popoarele vecine, referindu-se la dreptul nostru obișnuielnic, îl concepeau ca pe un drept
cu caracter personal. Spre pildă, în documentele cancelariei maghiare, Legea Țării este denumită
prin sintagma Jus Valahicum, voloschizohon (documentele cancelariei polone), zaconvlaski
(documentele cancelariei sarbe),. Strainii aceau in cedere atunci cand desemnau dreptul populatiei
romanesti, caracterul etnic al vlahilor, asa cum este si normal, astfel incat ei priveau dreptul
romanesc ca pe un drept personal.
Spre deosebire de străini, românii au desemnat dreptul lor obișnuielnic prin sintagma "Legea
Țării" sau obiceiul pamantului (pamant cu sens de tara), întrucât în conștiința poporului român,
acest sistem era socotit că un drept vechi care există încă din momentul formării țării, adică al
statului. Așadar, românii își desemnează propriul lor sistem de drept, privindu-l ca pe un drept
teritorial. De aceea nu este corect să folosim sintagma Jus Valahicum, ci trebuie să folosim sintagma
Legea Țării. Dreptul feudal nescris este dreptul unei tari.
Până la apariția dreptului feudal scris, adică până la apariția pravilelor bisericești și apoi a
pravilelor laice, Legea Țării a fost singurul izvor de drept. Chiar și după apariția dreptului feudal
scris, ea a rămas multă vreme, ceea ce numim noi dreptul comun în toate materiile, adică, atunci
când în pravile pentru o speță anume, nu există o reglementare se aplicau dispozițiile Legii Țării,
asta înseamnă că Legea Țării este dreptul comun.
Legea Țării a cunoscut o evoluție istorică în mai multe etape:
In cadrul procesului istoric de formare a Legii Tarii pot fi decelate urmatoarele etape :
• sec.4-9 (cand Legea Tarii cuprinde numai norme de conduita fara caracter juridic ale
obstilor satesti)

43
 • sec. 9-14 (cand aceste norme devin norme de drept, intregindu-se cu norme juridice
noi relative la organizarea formatiunilor prestatale de tip feudal, la relatiile dintre aceste
entitati si supusii lor, precum si la relatiile de exploatare dintre nobilii feudali si taranii
independenti)
• dupa formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare (cand Legea Tarii
„devine sistem de drept atotcuprinzator, incluzand intraga materie a dreptului public si
privat)
TRĂSĂTURILE LEGII ȚĂRII
1. Legea Țării are un caracter unitar.
Unitatea sa de conținut este dată de faptul că aceleași condiții economice și sociale au existat
pe întregul teritoriu locuit de români și au generat în cadrul formelor de organizare, obștile săteşti
sau teritoriale, o reglementare unitară. Semnificativă în acest sens este sintagma Legea Țării comună
pentru desemnarea dreptului nostru feudal nescris în toate teritoriile locuite de români.
2. În al doilea rând, Legea Țării are un caracter teritorial sau imobiliar, așa
cum rezultă chiar din denumirea ei, adică este legea unei țări, adică al unui teritoriu organizat din
punct de vedere politic.
Acest caracter este consecința firească a caracterului sedentar al poporului român și
deosebește net Legea Țării de dreptul popoarelor migratoare care este un drept personal. Caracterul
teritorial al Legii Țării este susținut și de faptul că instituția fundamentală a sistemului nostru de
drept feudal nescris este instituția proprietății, și cu precădere, a proprietății asupra pământului.
Legea Țării nu face decât să preia dreptul aplicat în provincia romană Dacia, unde instituția
fundamentală este instituția proprietății.
3. Al treilea caracter este caracterul său original.
Este o creație originală a poporului român care are la bază sinteza juridică daco-roman.
Influențele străine asupra dreptului nostru obișnuielnic nu au afectat fondul reglementării, adică nu
sunt influențe de fond, de conținut, ele s-au manifestat pe planul terminologiei, în sensul că, în unele
cazuri, termenii originari de sorginte latină și tracă au fost dublați de termeni preluați de la unele
popoare, în special de la slavi. Este izvorata din modul de viata al acestui popor. Din modul sau de
organizare sociala si apoi politica, respectiv obstile sat stesti sau teritoriale. Slavii au influentat
mult, insa influentele s-au limitat la planul formei,mai exact la patrunderea unor dublete, fara ca
termenii originiari de sorginte traco-latina sa fie abandonati.
Opiniile istoricilor sunt criticate din cauza exclusivismului lor, ele neglijqnd creatia juridica
a poporului roman si considerand ca sistemul nostru de drept feudal nescris este un sistem alcatuit

44
numai din mosteniri si influente, din dreptul altor popoare. Deficientele acestor constructii teoretice
isi au originea in metoda de cercetare utilizata, care este metoda metafizica. Din perspectiva acestei
metoda, autorii mentionati considera ca dreptul se reduce la un continut de idei si categorii si
concepte, astfel incat printr-o analiza comparativa, putem stabili filiatia lor si primordialitatea unora
in raport cu alta. Aplicand aceasta metoda metafizica la cercetarea problemei originii dreptului
nostru national, autorii mentionati rezolva problema la urmatoarea maniera: oricdecateori constata
existenta unor asemanari intre isnstitutiile legii tarii si institutiile unor popore vecine, considera in
mod invriabil ca este vorb de un imprumut realizat de romani din dreptul strain in dreptul lor
national. George Fatinoscu ne-a explicit ca dreptul romanesc este original numai in ceea ce nu
prezinta vreo asemanare cu vreo institutie strina, altminteri ar fi vorba incontestabil de un imprumut.
Mergandu-se pe aceasta linie de gandire, la sfarsitul epocii interbelice, in literatura juridica din
Romanai se considera ca instituiile juridice din dreptul nostru national sunt de 3 categorii:
mostenite, imprumutate si original, in aceasta categorie fiind incluse numai acele institutii care nu
puteau fi asezage in primele doua. Privind aceasta problema a originii legii tarii din perspectiva
celeilalte metode de cercetare a lui Hegel, metoda dialectica, constatam ca xista un raport de
determinare de tip dialectic intre baza economica a societatii si suprastructura acesteia. Unul dintre
componentele suprastructurii sociale este supratructura juridica si institutionala, determinata in
mod dialectic de baza economica a societatii. Numai astfel putem sa explicam asemanari intre
dreptul romanesc si dreptul unor popoare cu care romanii nu au fost niciodata in contact de-a lungul
istoriei. Pe de alta parte, asemanari.e cu instituiile de drept ale unor popoare vecine nu trebuie
vazute dintr-o anumita perspectiva, ci mai degraba a unei expresii a unor conditii similare de
evolutie economica si sociala a unor state din zona balcanica, nu neaparat despre un imprumut.
In concluzie, legea tarii este un sistem de drept original, o creatie a poporului roman prin
valorificarea mosteniri juridice si isntitutionale daco-romane.
A mai existat o contreoversa in legatura cu sfera de aplicare sau continutul legii tarii. In acest
caz, au fost formulate mai multe opinii, ca inainte. Unii autori, precum Dinu Aurion, N Iorga sau
George Codino, spuneau ca legea tarii este un sistem de drept care reglementeaza in exclusivitate
dreptul de proprietate. Altfel spus, este un drept agrar imobiliar. Autorii, evident, aveau in vedere
proprietatea obstilor satesti sau teritoriale, facand abstractie de proprietatea feudala, care si ea este
reglementata tot de legea tarii. In alta opinie, a lui Iorga, spune ca legea tarii este un drept al
agricultorilor si pastorilor fara continut de clasa. Iorga avea in vedere activitatile fundamentale de la
nivelul obsitlor satesti sau teritoriale, dar nu stia ca dreptul nu poate exista inafara statului. Alti
autori, precum D Onciul su Ioan Bogdan. Considera ca legea tarii contine normele pe care se
intemeiaza organizarea meziala si voievodala cu care poprul roman a intrat in epoca feudala. In

45
sfarsit, o alta opinie, formulata la sfarsitul interbelicului, este o opinie care reuneste pe cele
anterioare si se prezinta ca o concluzie finala in aceasta materie. Insa, aceasta concluzie nu este la
adapost de critica, pentru ca cercetarile sociologice efectuate in epoca interbelica de profesorul
Dimitrie Gusti asupra obstilor care s-au pastrat inca in zonele de munte in epoca aceea, cercetari
continuat edupa razboi de profesorul Petre Panaitescu si Henri Stall, au aratat ca legea tarii contine
mult mai multe norme de drept decat cele mentionate de autorii invocati. Aceste cercetari
sociologice nu au facut decat sa confirme teoria lui Nicolae Balcescu, care si in aceasta materie se
doveste a fi cel mai bun istoric roman, si anume faptul ca legea tarii, zice Balcescu, a tinut multa
vreeme locul si de constitutie politica, si de condica țivila si criminala. Legea tarii este un sistem de
drept atotcuprinzator, care reglementeaza intreaga materie a dreptului public si privat.

Organizarea sociala si politica a principatelor romane in epoca feudalismului

dezvoltat
INSTITUŢIILE LEGII ŢĂRII
I. INSTITUŢIILE DE DREPT PUBLIC ALE LEGII ŢĂRII
1. MOLDOVA SI TARA ROMANEASCA
Privesc organizarea de stat a statelor feudale româneşti în epoca feudalismului dezvoltat.
Organele centrale erau în număr de trei:
 Domnul
 Sfatul domnesc
 Dregătoria
DOMNUL
- organul suprem al puterii de stat
- vârful ierarhiei feudale în cadrul sistemului relaţiilor feudale de vasalitate
Domnia
Este o instituţie românească originală, care a apărut în strânsă legătură cu formarea statelor
feudale romaneşti de sine stătătoare ca o treaptă superioară de evoluţie a formaţiunilor prestatale
de tip feudal din epoca feudalismului timpuriu. De aceea, instituţia domniei nu are un
corespondent în statele vecine, iar termenul care o desemnează este de sorginte latină (dominus =
stăpân).
Potrivit concepţiei feudale, titlul de domn înseamnă conducătorul unui stat independent (al
unui stat care nu recunoaşte o autoritate superioară). Are pozitia unui sef de stat care nu recunoaste
o autoritate superioara.

46
 Instituţia domniei a ajuns la deplina sa cristalizare prin preluarea unor tradiţii formate în
cadrul cnezatelor, voievodatelor, ţărilor şi prin asimilarea unor trăsături ale monarhiei bizantine,
care păstrau amintirea organizării politice romane, aveau ca fundament ideologic creştinismul
ortodox şi conţineau premisele necesare pentru centralizarea puterii de stat şi apărarea independenţei
statului.
Domnii purtau în continuare şi titulatura de « mare voievod », care sublinia legătura cu
epoca anterioară, iar în această calitate domnul era comandantul suprem al armatei şi judecătorul
suprem. Dar, în plus, el este şi « domn », adică stăpânul ţării în sens teritorial.
În calitatea sa de şef al statului, domnul exercita o serie de atribuţiuni de ordin politico-
administrativ, militar, legislativ şi judecătoresc, atribuţiuni care erau îngrădite pe de o parte de
dispoziţiile Legii Ţării, iar pe de altă parte de rolul jucat de marii boieri în conducerea statului
feudal, cel puţin în primele decenii după întemeiere.

Atribuţiile domnului
Pe plan politico-administrativ, domnul exercita următoarelor atribuţiuni:
1. Stabilea împărţirea politico-administrativă a ţării
2. Stabilea modul de încasare a dărilor şi efectuarea celorlalte prestaţii d orice fel
către domnie
3. Îi numea şi revoca pe dregători
4. Bătea moneda
5. Exercită tutela administrativa asupra Bisericii, având dreptul de a-i confirma pe
Mitropolitul ţării, pe episcopi şi pe egumeni.
6. Încheia tratatele de alianţă sau tratatele comerciale cu alte state.
7. Declară starea de război sau de pace.
Pe plan militar, domnul conducea armata în calitate de conducator suprem. Calitatea sa a
avut o anumita evolutie. La început, rolul său se limita la coordonarea în lupta a steagurilor
marilor boieri. Ulterior, el devine comandantul «oștii celei mici», o armată proprie a domnului
compusă din slujbaşi ai Curţii domneşti, dregători şi vasalii săi direcţi, <<adica oastea cea mica>>,
iar apoi el este comandantul « oștii celei mari », compusă din toţi bărbaţii capabili să poarte arme,
inclusiv din ţăranii dependenţi de pe teritoriileboieresti,domnesti si manastiresti, in cazul in care
primejdia era foarte mare.
Pe plan judiciar

47
 1. Domnul era judecătorul suprem al tuturor supuşilor, putând pronunţa pedeapsa
cu moartea şi confiscarea averii.
2. Domnul putea să delege atribuţiile sale jurisdicţionale dregătorilor (slujbaşilor
domneşti) sau putea să le acorde boierilor şi mănăstirilor atunci când investea domeniile acestora
cu imunităţi feudale.
3. Hotărârile judecătoreşti pronunţate de domn se bucurau de forţă juridică
(autoritate de lucru judecat) doar pe timpul vieţii acestuia. Domnii următori puteau rejudeca
procesele şi modifica hotărârile pronunţate de domnii anteriori.
4. De regulă, domnul judeca împreună cu Sfatul Domnesc.

Pe plan legislativvoinţa domnului era considerată lege, iar activitatea de legiferare îmbrăca
forma hrisoavelor legislative, care cuprindeau norme cu caracter general, spre deosebir de
hrisoavele individuale care reprezentau norme de aplicare a legii tarii la cazurile individuale, dar
care au apărut foarte târziu (la sfârşitul sec. XVI).
Din examinarea atribuţiilor domnului, rezultă că aceasta instituţie se caracterizează printr-o
confuziune de atribuţii, pe care domnul le deţine în cele mai variate domenii ale vieţii de stat.

Sistemul succesiunii la tron

În ceea ce priveşte sistemul succesiunii la tron, Legea Ţării consacră un sistem profund
original, şi anume sistemul mixt electivo-ereditar. Acest sistem are o străveche tradiţie la români..
Latura electivă a fost întotdeauna practicată la nivelul obştilor săteşti sau teritoriale, unde
ştim că aleşii obştei erau desemnaţi de Adunarea Generală a Obştii. Această latură electivă a
continuat şi în epoca feudalismului timpuriu, unde, la nivelul formaţiunilor feudale de tip prestatal,
voievodul era ales de către Adunarea Cnejilor.
Latura ereditară s-a afirmat şi ea încă de la nivelul obştilor săteşti sau teritoriale, prin
tendinţa aleşilor obştii de a îşi transmite funcţiile cu titlu ereditar. Această tendinţă s-a dezvoltat în
timpul feudalismului timpuriu la nivelul cnezatelor, instituţie care dobândeşte un caracter ereditar.
Din îmbinarea celor 2 principii a rezultat acest sistem mixt electivo-ereditar (din randul
rudelor de sange, putea fi ales unul), potrivit căruia pentru a fi ales domn, o persoană trebuia să
îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
 să fie « din os domnesc » (Gr. Ureche) = rudă legitimă sau nelegitima pe linie
directă sau colaterala, până la orice grad cu oricare dintre domnii anteriori.
 să fie român creştin-ortodox

48
  să nu fie însemnat fiziceşte (pe perioada sclaviei, sa nu fi fost insemnat de proprietar
si sa nu aiba un defect fizic vizibil)
Prin alegere, se alegea care dintre persoanele cu vocatie succesorala devenea domn.
Procedura alegerii domnului urma 2 etape
• Învestitura
o Consta in alegerea facuta de țară, însă prin tara intelegem doar pe boieri, inaltul cler si
conducatorii/ comandantii militari. Oamenii de rand nu aveau niciun rol.
• Încoronarea
o Ceremonia oficiala insotita de aclamatii amintind de investirea in functie a magistratilor
romani
Sistemul electivo-ereditar era considerat legiuit, pentru ca el este consacrat de dreptul nostru
feudal nescris, legea tarii.. Ca atare, persoanele care accedeau la tron potrivit acestui sistem erau
considerati „Domni din mila lui Dumnezeu” sau „Unsii lui Dumnezeu”. Dimpotriva, persoanele
care ajungeau la tron cu incalcarea regulilor revazute de sist electivo-ereditar erau considerati
uzurpatori, fiind denumiti in mod peiorativ domnișori.
In cadrul functionarii sistemului electivo-ereditar s-au constituit anumite mijloace de
influentare, fie a laturii elective, fie a laturii ereditare, si anume:
 recomandarea pe care domnul in functie o adresa adunarii starilor feudale spre
sfarsitul vietii pentru ca persoana indicata de el sa fie aleasa ca domn,
 iar latura ereditara era influentata prin asocierea la tron a unuia dintre fii, pentru a
restrange cercul uneori prea larg al rudelor cu vocatie la domnie.
Instituţia regenței
Legea Ţării consacră şi instituţia regentei, care funcţiona pe timpul minoratului domnului,
regența fiind asigurată de mama acestuia şi de unul dintre marii boieri.
Sistemul electivo-ereditar prezintă anumite avantaje, dar şi unele inconveniențe față de
principiul primogeniturii.
Prezintă avantajul că el permite accesul pe tron al unor rude mai îndepărtate, dar cu reale
calităţi de conducător, în detrimentul unor rude mai apropiate nevârstnice sau incapabile de a
conduce.
Sistemul electivo-ereditar prezintă, însă, şi inconvenientul că cercul celor îndreptăţiţi să
aspire la tron este foarte larg, ceea ce nu de puţine ori a generat lupte interne pentru tron intre
diferiţii pretendenţi, fiecare dintre ei fiind sprijinit de o facţiune boierească, mai grav, unii dintre ei
cerând şi ajutorul unor puteri străine.

49
 Aceste lupte interne pentru tron au slăbit ţările romane şi au favorizat instaurarea
dominaţiei otomane si au dus la alterarea a insusi sitemului succesiunii la tron.
După instaurarea dominaţiei otomane, pe fondul stingerii vechilor familii domnitoare,
puterea marilor boieri a crescut atât de mult încât ei au reuşit să impună pe tron elemente devotate
intereselor lor, ajungând până într-acolo încât condiţionau alegerea de acceptarea de către viitorul
domn a unor angajamente scrise de respectare a privilegiilor boiereşti, angajamente pe care
cronicarul Miron Costin le denumeşte „tocmeală” sau „legătură”.
Treptat, alegerea devine formală, pe primul plan trecând investitura acordată de sultan,
deşi în capitulaţiile încheiate de Ţările Romane cu Înalta Poarta se prevedea expres ca domnul urma
să fie ales potrivit Legii Ţării (potrivit sistemului tradiţional electivo-ereditar) şi doar confirmat de
către Sultan. Dar Imperiul Otoman a încălcat aceste capitulaţii, punând pe primul plan
confirmarea, care de multe ori acoperea viciul juridic al unei alegeri efectuată cu încălcarea
dispoziţiilor Legii Ţării. (Spre pildă, au fost aleşi domni care nu erau din os domnesc sau care nu
erau creștin-ortodocși sau care erau însemnaţi fiziceşte. Despot Voda nu era ortodox, spre exemplu)
În final, spre sfârşitul feudalismului şi mai ales în epoca regimului turco-fanariot, s-a ajuns la
numirea directă a domnilor de către Sultan.

SFATUL DOMNESC
- Este un alt organ central al statului feudal, funcţionând pe lângă domn, prin
intermediul căruia se realizează participarea marilor boieri la conducerea statului feudal.
- Sfatul domnesc este alcătuit din reprezentanţii marilor boieri şi ai înaltului cler.
- El este convocat la datele şi în locurile fixate de domn şi prezidat de către acesta.
- Numărul membrilor sfatului domnesc este cuprins între 12 şi 25.

Principalele atribuţii ale Sfatului Domnesc

1. Întărirea, alături de domn, a tuturor actelor de transfer, având ca obiect
proprietatea feudală, garantând respectarea drepturilor şi a obligaţiilor izvorâte din actul
respectiv.
2. Asistarea domnului la judecarea proceselor, Sfatul dându-şi părerea cu privirea la
fondul pricinii şi acordul cu privire la soluţia pronunţată de către domn.
3. Sfatul Domnesc garanta, împreună cu domnul, respectarea actelor externe, în
special a tratelor de vasalitate.

50
 4. Îl consilia pe domn în toate celelate problemele ale vieţii de stat în care era
consultat.
5. Singura institutie care puta cenzura Domnul.
Din examinarea atribuţiilor Sfatului Domnesc rezultă că acesta este un organ de stat cu
caracter consultativ.
Însă componența şi rolul Sfatului Domnesc, de-a lungul feudalismului, au cunoscut o
anumită evoluţie.
I. Până la sfârşitul sec. XV, din Sfatul Domnesc făceau parte marii stăpânitori
de domenii feudale, investite cu imunităţi, dispunând de slujitori şi armate proprii şi pe care
documentele vremii îi denumesc „jupani” în Țara Românească şi „pani” în Moldova.
În această perioadă puterea sfatului domnesc era atât de mare, încât el practic cenzura
întreaga activitate a domnului. Toate hotărârile erau luate de domn împreună cu Sfatul Domnesc.
Acesta avea un veritabil rol decizional. O dovadă în acest sens este împrejurarea ca toate hrisoavele
domneşti din epoca respectivă cuprind în formula introductivă, alături de numele domnului care a
emis hrisovul, şi numele membrilor Sfatului Domnesc. În partea finală a hrisovului, alături de
pecetea domnească, se aflau şi peceţile membrilor Sfatului.
Rolul Sfatului Domnesc nu se limita doar la a lua decizia împreună cu domnul, ci şi de a
veghea asupra aducerii în fapt a hotărârilor luate. Boierii se angajau sa il sileasca sa ia hotararea
si pe domnii urmatori sa respecte hotararea. In hrisov se aflau pecetea marilor boieri si pecetea
domnului. Această situaţie era firească pentru că în primele decenii după întemeiere, în memoria
marilor boieri era încă vie amintirea faptului că, în realitate, statul feudal se formase prin unirea
feudelor lor, astfel încât prin prezența în Sfat, boierii înţelegeau să-şi apere vechile poziţii
economice şi politice, pe care, dupa intemeiere, le-au consacrat prin sistemul imunităţilor feudale.
II. Mai târziu, începând de la sfârşitul sec. XV, asistăm la creşterea puterii
domneşti, centralizarea statului feudal si la restrângerea imunităţilor feudale, astfel încât în
primul rând se modifica componența Sfatului Domnesc în sensul că în Sfat încep să pătrundă
dregătorii numiţi şi revocaţi de domn şi aflaţi sub controlul acestuia. La un moment dat, marii boieri
– boierii de ţară – sunt eliminaţi complet din Sfat, astfel încât acesta ajunge in Tara Romaneasca si
Moldova să fie alcătuit numai din dregători (slujbaşi domneşti). Pe cale de consecinţă, se schimbă şi
rolul Sfatului Domnesc, în sensul că boierii din Sfat nu mai sunt un factor decizional, ci devin
simpli martori chemaţi să ia act de voinţa domnului.
III. După instaurarea dominaţiei otomane, boierii profită din nou de slăbirea
puterii domneşti, astfel încât rolul Sfatului Domnesc redevine unul decizional. Boierii promovează
acum teza potrivit căreia domnul trebuie să asculte de Sfatul Domnesc, mergându-se până la

51
condiţionarea alegerii domnilor de respectarea privilegiilor boiereşti. Se instaureaza astfel in tarile
romane un autentic regim nobiliar, asemanator cu cel din Polonia.

DREGĂTORIA
- Sunt înalţi demnitari ai statului feudal, numiţi şi revocaţi de domn, care exercitau
atribuţiuni administrative, judiciare şi militare în cadrul aparatului de stat feudal.
- La origine, dregătorii erau slujbaşi domneşti care îndeplineau în cadrul Curţii
domneşti atribuţiuni legate de persoana domnului, asa cum sugereaza si denumirile lor. Treptat
însă, pe măsura intaririi puterii domneşti şi îngrădirii imunităţilor feudale, în cadrul procesului
centralizării de stat, dregătorii domneşti pătrund în Sfatul Domnesc şi preiau în numele
domnului conducerea efectivă a vieţii de stat.
- Sistemul dregătoriilor feudale s-a cristalizat în Țara Românească în timpul
domniei lui Mircea cel Bătrân, iar în Moldova în timpul domniei lui Alexandru cel Bun.
Sistemele sunt asemănătoare datorită tradiţiilor comune şi modelului comun avut în vedere, şi
anume sistemul dregătoriilor din Imperiul Bizantin.
- La investirea în funcţie, dregătorii depuneau un jurământ de credinţă faţă de
domn. Dregătoriile erau onorifice (dregătorii nu erau remuneraţi), dar beneficiau de danii
domneşti pentru dreaptă şi credincioasă slujba, li se concedau veniturile unor moşii şi, de
asemenea, puteau primi daruri de la subalternii lor.

Dregătorii se împărţeau în 2 categorii:

a. Marii dregători, membrii ai Sfatului Domnesc:
1. Banul de Severin iniţial, apoi Ban al Craiovei – primul dregător în ierarhia feudală a
Ţării Româneşti. Avea în competenţa sa armată, administraţia şi jurisdicţia în zona din dreapta
Oltului (Oltenia). Ca şi domnul, Banul Craiovei putea pronunţa inclusive pedeapsa cu moartea şi
confiscarea averii. Avea în subordinea sa dregători de rang inferior, care se numeau „bănişori”.
2. Logofătul – (în ambele tari) şeful cancelariei domneşti şi deţinătorul sigiliului domnesc
cu care erau întărite hrisoavele domneşti (în ambele tari romane). El judeca si procesele care aveau
ca obiect domeniile domnesti ereditare.
3. Vornicul – conducătorul slujitorilor Curţii Domneşti şi cel care asigura paza graniţelor
(în ambele tari). Mai judeca si pricini penale. Un element specific pentru Moldova existau 2 vornici:
Vornicul Ţării de Sus şi Marele Vornic al Ţării de Jos. Acesta din urmă este primul dregător în
ierarhia dregătoriilor din Moldova. Cei doi vornici (în Moldova) comandau şi armata/ostirea din
zonele respective. In Tara Romaneasca, competenta vornicului era similara cu cea a banului si se

52
exercita asupra zonei din stanga Oltului, adica in Muntenia, deoarece in dreaptea oltului erau
exercitate de banul Craiovei.
4. Postelnicul – (în ambele tari) tălmaciul, sfetnicul de taină al domnului, cel care avea
în competenţa relaţiile externe ale ţării si judeca anumite pricini privind pe functionarii inferiori ai
Curtii Domnesti.
5. Spătarul – (în ambele tari) purtătorul spadei domneşti şi comandantul cavaleriei.
Uneori, în timp de război, spătarul comanda întreaga armată. În Moldova, domnul Ieremia Movilă a
înfiinţat după model polonez o dregătorie similară, denumită „Hatman”, care a preluat atribuţiile
militare ale vornicilor.
6. Vistiernicul – conducea activitatea financiară, coordona strângerea impozitelor şi a
celorlalte prestaţii către domnie, asigura efectuarea cheltuielilor pentru întreţinerea armatei şi a
Curţii domneşti, iar după instauraţia dominaţiei otomane asigura plata haraciului şi a celorlalte
obligaţii fiscale faţă de Poartă.
7. Din secolul 18, veniturile tarii se separa de veniturile domnului, iar astfel, apare un
dregator nou „Camarașul”, insarcinat cu intretinerea Cămării Domnesti, insarcinat cu intretinerea
veniturilor si cheltuielilor domnului.
8. Paharnicul – avea în grijă pivniţele domneşti.
9. Stolnicul – avea în grijă grădinile şi pescăriile domneşti.
10. Comisul – avea în grijă grajdurile domneşti.
b. Micii dregători, care nu faceau parte din Sfat:
1. Armaşul – executarea hotărârilor penale pronunţate de domn.
2. Şătrarul – avea în grijă corturile domneşti.
3. Aga – comandantul pedestrimii, iar apoi a devenit comandantul gărzii personale a
domnului.
4. Clucerul– asigura aprovizionarea curtii cu grane
5. Sulcerul –aproviziona curtea cu carne(nu l am gasit pe nicaieri-vedeti in carte)
Din examinarea atribuţiunilor dregătorilor domneşti rezultă, ca şi în cazul domnului, ca
aceste dregătorii se caracterizau prin confuziunea de atribuţii, specifica institutiilor statului feudal.

ORGANIZAREA FINANCIARĂ

În ceea ce priveşte organizarea financiară, dările erau de trei categorii:

1. În natură (dijme domneşti, denumite în Tara Românească zeciuială, iar în Moldova
denumite deseatină)

53
 2. În muncă („slujbe” sau „robotă”)
3. În bani, categorie în care erau incluse impozitele directe şi indirecte, o serie de taxe
pentru comercializare, si o serie de taxe care inlocuiau darile in natura si in multa. Odata cu trecerea
la economia de schimb, tot mai multe dari in munca si in natura au fost transformate in dari in bani.
Impozitele directe erau impozite personale, pe cap de locuitor şi se numesc, dare în Țara
Românească şi dajdie în Moldova, iar apoi a fost desemnat bir.
Procedura de stabilire a birului era procedura cislei, constând în stabilirea unei sume globale
pentru fiecare grup fiscal (pe obste), repartizată apoi pe unităţi impozabile (pe gospodării ţărăneşti),
în funcţie de puterea lor economică, apreciată după numărul de vite, repartiţie realizată de
funcţionari specializaţi numiţi răbojari.
Din secolul 16, si boierii si manastirile au trebuit sa plateasca acest bir.
Potrivit catastifului de cisle din vremea lui Petre Şchiopul, ce nu s-a păstrat, ţăranii erau
împărţiţi, după cuantumul birului datorat, în două categorii: ţăranii săraci (bir mic) şi ţăranii de
(l)istov (bir mare).
ORGANIZAREA MILITARĂ
Iniţial, locul central în cadrul armatei îl ocupau trupele boierilor, investiţi cu imunităţi, care
în sistemul relaţiilor de vasalitate, răspundeau, în caz de război, la chemarea domnului.
Începând din sec. 15, se consolidează ca o expresie a centralizării puterii, armată proprie
domnului (oastea cea mică) formată din micii feudali, curteni, slujitori şi elemente recrutate de
către domnie. În cazurile de mare primejdie, se hotăra ridicarea la oaste a tuturor locuitorilor şi se
forma oastea cea mare, a cărei bază o constituia ţărănimea.
Pe măsură decăderii curtenilor şi slujitorilor domneşti, începând din sec.17, lefegii sau
mercenarii au ocupat un loc tot mai important în cadrul armatei, cu toate că întreţinerea lor era
costisitoare.
Conducerea armatei aparţinea domnului, ajutat cu precădere de anumiţi dregători: spătarul,
hatmanul şi banul Olteniei. Diferitele categorii de osteni aveau propria lor comanda, formată, de
asemenea, din dregători: căpitanul, aga, logofătul sau postelnicul.
După instaurarea dominaţiei otomane, armata cunoaşte un proces de declin, ea fiind alcătuită
dintr-un număr restrâns de mercenari, cu rolul de a asigura paza domnului şi poliţia internă.

ORGANIZAREA BISERICII
În epoca feudală, biserica a fost principalul factor ideologic de stat. Datorită acestui fapt,
biserica crestin-ortodoxa s-a bucurat de un larg sprijin din partea statului feudal, prin acordarea de
întinse domenii cultivate de ţăranii dependenti.

54
 În acelaşi timp, Biserica Ortodoxă a jucat un rol important în apărarea independenţei faţă de
state vecine, ca Ungaria şi Polonia, care, sub pretextul religiei catolice, urmărea subordonarea
ţărilor române.
Creştinarea daco-românilor a început încă din epoca dominaţiei romane, dar ea a continuat
şi după retragerea aureliana, pentru că legăturile dintre autohtoni şi comunităţile creştine nu s-au
întrerupt, ci au continuat într-un ritm susţinut. După constituirea statului bizantin, influenta creştină
a continuat să se manifeste, dar după formarea statelor slave de sud s-a exercitat prin filiera slavă.
Aşa se explică şi faptul că limbajul Bisericii Ortodoxe româneşti este format din termeni de origine
latină, greacă şi slavă, iar limba de cult a fost cea slavonă.
Lăcaşurile de cult ortodoxe au apărut cu mult înaintea întemeierii, în sate, iar apoi pe
domeniile feudale. Până în a doua jumătate a sec. 14, Biserica din Țara Românească era dependentă
de Patriarhia de la Ohrida, iar cea din Moldova, de Mitropolia Haliciului, dar nu cunoştea o clară
organizare ierarhică. În vremea lui Nicolae Alexandru Basarab a luat naştere, în Țara Românească,
Mitropolia Ungro-Vlahiei, la Curtea de Argeş, recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol, în
anul 1359.
Apoi au luat naştere o serie de episcopii ortodoxe la: Severin, Râmnicu Vâlcea şi Buzău.
Mitropolia din Moldova se afla, în anul 1388, sub autoritatea spirituală a mitropoliei
Haliciului, dar începând din anul 1401 (Alexandru cel Bun), a devenit şi ea dependenta de Patriarhia
de la Constantinopol. Patriarhia din Constantinopol il recunoaste pe Iosif ca mitropolit al moldovei.
Primele episcopii au fost înfiinţate la Roman, Rădăuţi şi Huşi.
În procesul înfiinţării mitropoliilor şi a episcopiilor, s-a înfăptuit şi organizarea ierarhică a
bisericilor şi a mănăstirilor. În vârful ierarhiei ecleziastice se afla mitropolitul, urmat de episcopi,
protopopi, stareţi, preoţi.
Mitropolitul era membru de drept al Sfatului Domnesc si figura in frunta statului domnsesc.
Aşezămintele bisericeşti au fost înzestrate cu întinse domenii de către domni şi boieri.
Marile proprietăţi ale bisericii, investite cu imunităţi, asigurau Marelui Cler o puternică poziţie în
statul feudal. De altfel, mitropolitul era trecut în fruntea statului domnesc. La Sfantul Munte Athos,
prin donatii dircte si indirecte, constand in inchinarea veniturilor unor manastiri domnesti catre
veniturile manastirii de la Sfantul amunte Athos. Intre timp, aceste donatii au crscut excesiv, asa
incat abuzurile din secolului 17 ale clerului strain au facut ca domnul sa restranga donatiile pana la
eliminare de Alexandru Ioan Cuza.
Biserica se află sub tutela domnului, care îi confirma pe mitropoliţi, episcopi şi egumeni,
exercita întreaga autoritate asupra patrimoniului bisericii, în calitatea sa de proprietar suprem, putea

55
judeca procesele care erau de competenta instanţelor ecleziastice, după cum putea rejudeca
procesele soluţionate de aceste instanțe.
ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALA A TARII ROMANESTI
Atat in Tara Romaneasca, cat si in Moldova, existau mari subdiviziuni administrative, care
nu erau unitati administrativ-teritoriale propriu-zise, ci expresia unor reminescente din epoca
anterioara intemeierii statului. Este vorba de zona din stanga si dreapta Oltului in Tara Romaneasca,
pentru zona din stanga atributiile administrative erau exercitate de vornic, iar in dreapta Oltului erau
exercitate de ban, iar in Moldova este vorba de Tara de Sus si Tara de Jos. Unitatile administrativ-
teritoriale propriu-zise erau judetele in TaraRomaneasca si tinuturi in Moldova, si locuri urbane
si rurale.
In ceea ce priveste orasele, acestea sunt unitati administrativ-teritoriale, ce s-au manifestat
ca niste comunitati libere cu organizare proprie si cu o anumita economie. Teritoriul orasului
cuprinde 3 zone:
1. vatra orasului (perimetru construit)
2. hotarulorasului (terenurile cultivate de locuitori)
3. ocolul orasului (numarul de sate adiacente).
Toate orasele se aflau sub stapanirea domnului, insa, daca in Moldova, domnul putea
dispune neingradit de ocolul orasului, asupra caruia orasenii aveau doar un drept de uzufruct, in
Tara Romaneasca, domnul trebuia sa rascumpere ocolul de la oraseni.
Orasele erau conduse de un aparat administrativ, format din 2 categorii de dregatori:
dregatorii locali, alesi de comunitatea orasului si dregatorii domnesti, denumiti de domn.
Dregatorii locali erau ,,judecatori" in Tara Romaneasca si ,,șoltuzi" in Moldova, ajutati de
12 pârgari.
Satele. Potrivit străvechilor tradiții, formate in procesul trecerii de la societatea sclavagista la
cea feudala, obstea sateasca se bucura de dreptul de autoconducere, pe plan economic, politic,
juridic si administrativ. Odata cu aparitia primelor formatiuni politice si in special dupa intemeiere,
statele sunt integrate tot mai mult in sistemul conducerii centralizate, o parte din vechile atributiuni
ale obstii fiind preluate de catre stat. In epoca feudalismului dezvoltat, statele erau impartite in 2
mari categorii: libere si aservite.
Satele libere, (moșnenești sau răzăsești), si-au pastrat autonomia si dupa formarea statelor
feudale, avand organe proprii de conducere. In acelasi timp, ele erau subordonate pe plan
administrativ, fiscal si militar judetelor sau tinuturilor. In sec.14 si 15, satele erau conduse, potrivit
traditiei, de cnezi si juzi, impreuna cu oameni buni si batrani. Din vechiul sistem al autoconducerii,
satele libere continua sa exercite dreptul de a controla stapanirea si instrainarea pamanturilor,

56
judecarea unor procese penale si civile, precum si raspunderea colectiva in materie fiscala si penala.
Majoritatea satelor insa au fost aservite de catre domn, boieri sau manastiri.
In satele aservite, conducerea era exercitata de catre un reprezentant al proprietarului. Pe de
alta parte, in virtutea imunitatilor de care se bucurau, boierii aveau dreptul de a administra satele de
pe mosie si de a judeca, iar uneori aceste drepturi le extindeau si asupra satelor libere din vecinatate.
Cu toate acestea, chiar si in satele aservite, s-au pastrat nealterate o serie de obiceiuri.

II.INSTITUŢIILE DE DREPT PRIVAT ALE LEGII ŢĂRII

INSTITUŢIA PROPRIETĂŢII

Caracteristic evului mediu este faptul că proprietatea în general şi proprietatea asupra

pământului în special are o structură divizată, ierarhizata şi complexă, caracterizată prin
îmbinarea formei de stăpânire personală cu stăpânirea devălmaşă, ca şi prin coexistenta mai multor
forme de proprietate, în funcţie de titularul dreptului de proprietate, fiecare dintre aceste forme
având un regim juridic distinct în raport de poziţia socială a titularului.
Prin urmare, în feudalism, proprietatea nu este absolută ca în dreptul roman şi ca în dreptul
modern, ci este divizată, Legea Ţării consacrând în acest sens un dominium eminens aparţinând
domnului, un dominium utile aparţinând feudalilor şi celorlalţi proprietari şi un drept de folosinţă al
ţăranilor aserviţi asupra loturilor de cultură pe care aceştia le lucrau. Acestea sunt palierele
proprietatii feudale divizate.
DOMINIUM EMINENS
Este dreptul de proprietate supremă a (institutiei domniei-Cuciureanu) domnului asupra
întregului teritoriu al ţării, drept pe care domnul îl exercita în calitatea sa de şef al statului feudal şi
vârf al ierarhiei feudale. Cu alte cuvinte, dominium eminens este domeniul public al statului
feudal şi nu se confunda cu domeniul privat al domnului, adică cu proprietatea domnească,
aceasta din urmă având ca obiect bunurile pe care domnul le stăpâneşte ca mare proprietar feudal
alături de ceilalţi boieri si manastiri.
În virtutea lui dominium eminens, domnul avea următoarele prerogative:
1. Exercită un drept superior de supraveghere şi control asupra
întregului teritoriu al ţării.
2. Culegea moştenirile vacante, astfel pământul şi robii rămaşi fără
stăpân ca urmare a decesului proprietarului lipsit de moştenitori reveneau domnului.

57
 3. Domnul lua în stăpânire res nullius (bunurile nimănui), acestea
fiind de 2 categorii: terenuri pustii, adică terenurile care nu au aparţinut niciodată vreunui
proprietar şi res derelicte, adică terenurile pustiite, cele care au aparţinut cândva unui proprietar,
dar au fost abandonate de acesta.
4. Domnul putea încuviinţa feudalilor desprinderea unor porţiuni
de teren din terenurile pustii sau pustiite şi trecerea lor în stăpânire personală prin întemeierea
unor noi localităţi (sate), care se numeau „slobozii” datorită scutirilor de dări pe care domnul le
acorda cu acel prilej.
5. Lua în stăpânire terenurile confiscate de la boierii hicleni.
Hiclenia (tradarea) era cea mai gravă infracțiune pe care o putea săvârşi boierul, ea era sancţionată
invariabil cu moartea şi confiscarea averii. Averea astfel confiscată intra în stăpânirea domnului.
6. Domnul acorda donaţii sau danii domnesti boierilor pentru
dreapta şi credincioasa slujbă şi mănăstirilor în scopuri pioase.
7. Domnul acorda imunităţi feudale boierilor şi mănăstirilor asupra
proprietății pe care aceştia le stăpâneau.
8. Domnul încuviinţă toate actele juridice având ca obiect
transferul proprietății asupra pământului şi robilor, ocazie cu care părţile contractante făceau ceea
ce Legea Ţării denumea „darea calului”/”darea cupei”, adică dădeau domnului un cal de rasă sau o
cupă dint-un metal preţios pentru a încuviinţa acel transfer al proprietății.
9. Domnul putea exercita dreptul de prădalică sau preadalică, adică
dreptul de retract asupra donaţiilor făcute, după cum putea să renunțe la exercitarea dreptului de
retract sens în care în cuprinsul hrisovului de danie domnească se făcea menţiunea „prădalică să nu
fie”, iar în schimb, beneficiarul donaţiei sau donatarul făcea darea calului sau darea cupei.
10. Domnul avea dreptul de a percepe dijme, biruri şi munci în
folosul domniei (cele 3 forme ale rentei de tip feudal).
DOMINIUM UTILE
Apartine taranilor liberi si feudalilor.
A. Marea proprietate feudala
Ea este o proprietate completa asupra pamantului si incompleta asupra taranilor
aserviti si s-a format anterior intemeierii statelor feudale romanesti de sine statatoare prin
acapararea pamantului obstilor si exploatarea muncii taranilor dependenti, dar si aducerea in stare de
dependent aa membrilor obstei.
➢ Ea este continuatoarea din punct de vedere istoric a stapanirii exercitate de cnejii,
voievozii si juzii romani asupra feudelor lor si s-a constituit in sens juridic printr-un mod originar
58
de dobandire, si anume mostenirea, careia, dupa intemeiere, i s-au adaugat moduri juridice
derivate si anume dania domneasca pentru dreapta si credincioasa slujba, dania particulara,
vanzarea, schimbul si infratirea pe mosie.
➢ In paralel, nobilii feudali si-au extins proprietatile si prin mijloace nejuridice, violente,
prin cotropire sau silă, adica prin acapararea cu forta a pamanturilor taranilor si incalcarea
stravechiului drept de proprietate al acestora.
În funcţie de titularul său, marea proprietate feudală îmbracă 3 forme:
1. Proprietate domnească
Cuprinde bunurile personale ale domnului care îi aparţineau acestuia, ca oricărui alt
membru al clasei feudalilor, încă de dinainte de a accede la domnie. Lor li se adăugau bunurile
dobândite după urcarea pe tron prin diverse căi juridice, prin diverse îmbunătăţiri făcute pe
cheltuială proprie, precum şi o serie de venituri care i se cuveneau domnului, pe timpul exercitării
domniei, venituri separate de visteria ţării şi care purtau denumirea de cămară domnească.
2. Proprietatea boierească
Ea îşi are temeiul în moştenire şi în danie.
Moştenirile erau intarite de domn si se numeau ocini/bastini/dedinii şi nu puteau fi
înstrăinate decât cu respectarea dreptului de protimis (de preemtiune), adică a dreptului de
precumpărare şi răscumpărare aparținând rudelor.
În ceea ce priveşte dania domnească (miluirea domneasca), ea era acordată pentru
serviciile militare aduse domnului sau pentru îndeplinirea unor slujbe sau dregătorii în aparatul de
stat şi avea la baza obligaţia suzeranului de a-l răsplăti pe vasalul credincios, obligație ce intra în
conținutului raportului juridic de vasalitate. Acest raport se stabilea intre domn şi boieri. Domnul
avea calitatea de suzeran, iar boierii aveau calitatea de vasali ai domnului. Până pe la jumătatea sec.
al 15-lea aceste donaţii confereau donatarului un drept temporar asupra bunului donat, limitat la
durata vieţii domnului şi uneori a fiilor acestora care i-ar fi urmat la tron. Însă din a doua jumătate a
sec. al 15-lea, donaţiile devin ereditare, dreptul de retract menţinut doar în caz de hiclenie, adică
în cazul încălcării de către boieri al obligațiilor pe care le aveau faţă de domn, conform raportului
juridic de vasalitate.

3. Proprietate mănăstirească
S-a format după întemeierea statelor feudale romaneşti din donaţiile făcute de credincioşi,
domni, boieri, prelaţi, orăşeni, ţărani în scopuri pioase şi pentru a fi trecuţi în pomelnicul bisericii
şi a li se face slujbe după moarte.

59
 Însă, aceste donaţii aveau caracterul unor donaţii cu sarcină, în sensul că mănăstirea
donatară nu avea dreptul de a înstrăina daniile primite şi trebuia să utilizeze veniturile moşiilor ce-i
fuseseră donate în scopuri de binefacere sau caritabile, sub sancţiunea revocării donaţiei pentru
neîndeplinirea sarcinii.
Indiferent de proprietarul său, marea proprietate feudală are o structură bipartită.
Ea se compune din rezerva feudală şi loturile date spre folosinţa ţăranilor aserviţi, cu
precizarea că şi rezerva feudală era continuată tot prin munca ţăranilor aserviţi care aveau obligaţia
de a presta rentă în munca faţă de stăpânul feudal.
Administrarea domeniilor feudale se realiza de către aparatul propriu de slujbaşi al
stăpânului feudal.
INSTITUŢIA IMUNITĂŢILOR FEUDALE
Instituţia imunităţilor feudale era denumită „ohabă” în Ţara Românească şi „uric” în
Moldova.
Imunitatea se acorda prin hrisov domnesc şi conferea titularului său:
1. dreptul de administrare politică
2. dreptul de judecată
3. dreptul de comandă militară asupra populaţiei de pe domeniile lor
4. dreptul de a face comerţ
5. dreptul de a percepe diferite venituri în folosul lor
6. scutire de plată oricăror dări către domnie
Din conţinutul imunităților feudale rezultă că ele confereau feudalilor o anumită
independenţă politică, în sensul că dregătorii domneşti nu aveau competență pe moşiile investite cu
imunități, funcţiile statului fiind exercitate pe aceste moşii prin intermediul aparatului de slujbași
proprii al acestor feudali.
Imunităţile feudale au apărut imediat după întemeierea statelor romaneşti de sine
stătătoare, întrucât puterea politică şi economică a marilor feudali era superioară domnului şi, ca
atare, ei au impus consacrarea pe plan juridic a privilegiilor lor de a conduce şi din punct de vedere
politic populaţia de pe domniile cale le aparţineau.Sistemul imunităţilor feudale s-a putut consacra şi
extinde în acea epocă şi datorită faptului că aparatul de dregători domnești era slab dezvoltat şi, ca
atare, pentru realizarea funcţiilor statului feudal se impunea utilizarea aparatului de slujbaşi al
marilor feudali.
Există două tipuri de hrisoave domneşti care acordau imunități.

60
 1. Unele care folosesc o formulă concentrată (scurta) pentru acordarea imunităților în
Ţara Românească „să-i fie de ocina şi de ohaba” şi în Moldova „să-i fie uric cu tot venitul”.
2. A doua categorie conţine o formulă detaliată (dezvoltata), descriptivă, de acordare a
imunităţii feudale în care se specifică în amănunt conţinutul imunității respective.
Prima categorie de hrisoave este specifică perioadei istorice situate imediat după întemeiere
când imunitățile aveau un caracter general, ele reprezentau reguli, iar cea de a doua categorie de
hrisoave, cele cu formulă dezvoltată, sunt specifice feudalismului dezvoltat când imunităţile nu mai
aveau un caracter general, ci un caracter excepţional astfel încât era necesară precizarea lor
amănunțită pentru a şti care din activităţile respective urmau a fi scoase din competența dregătorilor
domnești şi date în competenţa stăpânilor feudali. În ceea ce priveşte formula dezvoltată ea este
întâlnită în special în cazul hrisoavelor prin care se acorda imunităţi mănăstirilor, întrucât
proprietatea mănăstirească s-a constituit tocmai în epoca în care imunităţile feudale deveniseră o
excepţie.
Ca urmare a centralizării statului feudal şi a întăririi puterii domnești, imunităţile încep să
fie restrânse, dregătorii domneşti preluând în numele domnului de la marii feudali exerciţiul
drepturilor politice pe domeniile acestora. Astfel, dreptul de judecată al boierilor şi mănăstirilor
este limitat. Drepturile lor militare sunt îngrădite, dezvoltarea producţiei şi al schimburilor de
mărfuri se restrânge până la desfiinţarea dreptului boierilor de a percepe taxe pe circulaţia bunurilor
şi persoanelor, precum şi anumite venituri.
În concluzie, instituţia imunităţilor feudale oglindeşte confuzia dintre dreptul public şi
dreptul privat specifică statului feudal la începuturile sale, dar după centralizarea statului feudal şi
dezvoltarea relaţiilor de producție de tip feudal imunităţile feudale vor dispărea făcând loc
distincției dintre drepturile publice şi drepturile private, constituind dreptul de proprietate absoluta.

PROPRIETATEA ŢĂRĂNEASCĂ
O alta forma a lui domnium utile este proprietatea taraneasca. Ea prezintă caracteristici
diferite după cum este vorba despre:
 proprietatea ţăranilor grupaţi în obşti şi proprietatea ţăranilor care nu face parte
din obşti
 proprietatea ţăranilor liberi şi proprietatea ţăranilor aserviţi
OBŞTEA LIBERĂ
Are un teritoriu alcătuit din:

61
 1. Vatra satului, unde se afla gospodăriile membrilor obştei, proprietate personală a
acestora
2. Câmpul de cultură, unde se aflau loturile de cultură aparţinând membrilor obştilor, de
asemenea proprietate personală a acestora
3. Celelalte terenuri aflate în hotarul obştii pe care membrii obştii le stăpâneau în
devălmăşie: păşuni, fâneţe, ape, bogatiile subsolului, moara satului, paduri.
Fiecare membru al obştei putea, cu aprobarea membrilor obştei, să desprindă terenuri din
porţiunile aflate în devălmăşie şi să le amenajeze prin muncă proprie, conferindu-le o destinaţie
economică nouă. Aceste terenuri treceau din proprietatea comună devălmaşă a membrilor obştei în
proprietatea personală a celui care le amenajase, temeiul juridic al acestui transfer
reprezentându-l cu munca încorporată în terenul respectiv.
Cea mai veche desprindere din fondul devălmaş a fost vatra casei de locuit şi a curţii
respective, apoi loturile de cultură din ţarină, adică terenul desinat agriculturii, apoi alte terenuri
aflate în hotarul obştei, tendinţa fiind aceea de extindere a suprafeţelor aflate în stăpânire personală
a membrilor obştei în detrimentul suprafeţelor rămase în devălmăşie.
Cu toate acestea, până la sfârşitul feudalismului, obştile săteşti sau teritoriale au continuat să
păstreze un drept superior de supraveghere şi control asupra tuturor terenurilor aflate în hotarul
lor, iar expresia juridică a acestui drept superior de supraveghere şi control a fost dreptul de
protimis, adică de dreptul de precumpărare şi răscumpărare pe care membrii obştei îl aveau
asupra terenurilor aflate în hotarul obştei.
Dacă un membru al obştei dorea să vândă un teren din hotarul obștii el trebuia să-şi facă
cunoscută intenţia la 3 târguri succesive. Membrii obştei (rudele şi vecinii) în această ordine legală
de preferinţă puteau să-şi exercite dreptul de precumpărare sau dreptul de preempțiune la preţ
egal. Dacă niciun membru al obştei nu-şi asumă dreptul de precumpărare, terenul putea fi vândut
unui străin de obşte, numai că aceasta vânzare nu era pură şi simplă, ci era vânzare afectată de o
condiţie rezolutorie, constând în aceea că dacă în termen de un an un membru al obştei se răzgândea
putea să îşi exercite dreptul de răscumpărare şi să întoarcă cumpărătorului preţul vânzării devenind
proprietarul terenului. Termenul de un an curgea de la data la care acel membru al obştei luase
cunoștință despre existenţa vânzării.

OBŞTEA ASERVITĂ
Teritoriul acesteia aparţinea stăpânului feudal, însă ţăranii aserviți îşi păstrau dreptul de
proprietate asupra gospodăriei şi uneltelor de muncă, aveau un drept de folosinţă asupra loturilor

62
de cultură, precum şi dreptul de face îmbunătăţiri funciare cu acordul stăpânului feudal şi
plătind zeciuiala cuvenită acestuia.
În ceea ce priveşte ţăranii liberi care nu făceau parte din obşti, ei exercitau un drept de
proprietate asupra gospodăriei, vitelor şi uneltelor de muncă, precum şi asupra unei mici
suprafeţe de teren de cultură.
Alături de marea proprietatea feudală şi de proprietatea ţărănească, ca forme de exprimare
ale lui dominium utile, Legea Ţării a mai consacrat şi
 Dreptul de proprietate asupra gospodariei si uneltelor de munca
 Dreptul de folosinta asupra lotului de culturs
 Dreptul de a face anumite imbunatatiri funciare asupra terenului platind zeciuiala
cuvenita stapanului feudal, caci aceste operatiuni erau facute asupra terenului altuia.
TARANII CARE NU FAC PARTE DIN OBSTI
Proprietatea taranilor liberi care nu erau grupati in obsti se exercita asupra: gospodariei,
vitelor,uneltelor de munca si asupra unor mici suprafete de pamant de cultura.
Alaturi de marea proprietate feudala si proprietatea taraneasca, Legea Tarii
recunostea si: mestesugarilor un drept de proprietate asupra atelierelor si uneltelor lor si
robilor un drept de proprietate asupra salaselor lor, precum si asupra uneltelor de munca
confectionate de ei personal.

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANELOR

Ca şi dreptul roman, Legea Ţării are un profund caracter statutar, consacrând dispoziţii
discriminatorii în raport cu poziţia socială a diferitelor clase şi categorii sociale.
INSTITUŢIA BOIERIEI
În vârful ierarhiei sociale se aflau boierii care:
1. aveau capacitate juridică deplină
2. se bucurau de toate drepturile civile şi politice
3. aveau toate privilegiile
4. erau singurii în măsură să exercite conducerea politică a ţării
5. erau titulari ai dreptului de proprietate feudală investită cu imunităţi feudale, alaturi
de manastiri
La origine, calitatea de boier era indisolubil legată de stăpânirea unei moşii, asa incat ea se
transmitea pe cale ereditară, adică prin moştenire, din generaţie în generaţie, împreună cu moşia.

63
 Pe măsura dezvoltării relaţiilor de producţie de tip feudal, asistăm şi la o stratificare a
boierimii:
 boieri mari şi boieri mici
 boieri de ţară şi boieri de slujbe (dregători)
Ca şi instituţia proprietăţii feudale, şi instituţia boieriei este anterioară întemeierii statelor
feudale romaneşti de sine stătătoare, o dovadă a acestui fapt fiind chiar sintagma „boier de ţară”
acordată marilor boieri, stăpâni de domenii feudale, la origine conducătorii formaţiunilor prestatale
de tip feudal, adică aceia care, prin unirea feudelor lor, întemeiaseră statele feudale romaneşti.
După întemeiere şi după centralizarea statului feudal, apar boierii de slujbe (dregătorii),
recrutaţi de către domn chiar şi din rândul unor categorii sociale inferioare. Calitatea de boier a
acestora decurgea din exercitarea dregătoriei, adică a funcţiei în cadrul aparatului de stat feudal şi nu
era un efect al stăpânirii vreunei moşii, chiar dacă, în timp, dregătorii erau miluiţi de către domn cu
moşii pentru dreapta şi credincioasa slujbă sau li se concedau veniturile unor ţinuturi.
Spre sfârşitul feudalismului, calitatea de boier devine indisolubil legată de exercitarea unei
dregătorii în aparatul de stat şi nu mai este condiţionată de stăpânirea vreunei moşii. Se elaborează
totodată şi un statut scris al boierimii prin care se reglementează acordarea titlului de nobleţe în
raport cu dregătoria încredinţată.
CLERUL
O altă categorie socială aflată de asemenea în vârful ierarhiei sociale feudale este clerul. Ca
şi boierii, clericii:
1. aveau o situaţie privilegiată
2. se bucurau de toate drepturile civile şi politice
3. participau la conducerea ţării în Sfatul Domnesc, precum şi în adunările stărilor feudale
4. unele domenii aparţinând mănăstirilor erau investite cu imunităţi, ceea ce le conferea
clericilor un drept de jurisdicţie laică asupra populaţiei de pe domeniile lor
5. aveau şi atribuţii de drept canonic, conform ierarhiei bisericeşti şi monahale
ORĂŞENII
O altă categorie socială o reprezentau orăşenii, dar aceştia nu erau o pătură socială
omogenă pentru că în ierarhia orăşeneasca în vârf se afla patriciatul orăşenesc sau aristocrația
oraşelor, alcătuită din cei care stăpâneau case în târg şi moşii în ocoalele târgurilor si era redusa
numericeste. Aceasta pătura se bucura de toate drepturile şi privilegiile, iar în Moldova participă
chiar şi la alegerea domnului. Ei nu constituiau o patura sociala omogena, ci startificata dpdv
social in aristocratia oraselor alcatuita din:
o persoanele care stapaneau case in targuri si mosii in ocoalele targurilor
64
 o orasenii propriu-zisi , categorie fomata din:
▪ negustori
▪ mestesugarii
▪ târgoveții
o plebea oraseneasca, alcatuita din saracimea oraselor.
• Orasenii se bucurau, ca boierii si clericii de toate drepturile si privilegiile, iar in Moldova
participau chiar si la alegerea Domnului.Orasenii propriu-zisi erau negustori si mestesugari,
alcatuiau o comunitate libera, avand obligatii fiscale si individuale fata de domnie.
• Spre deosebire de orasele transilvanene, orasenii din Tara Romaneasca si Moldova se aflau
sub o dubla autoritate: a dregatorilor domnesti si a conducatorilor oraselor, alesi din randurile lor.
• In general, târgoveții erau cei ce detineau pravalii si ateliere, dar aveau dreptul de a folosi
in devalmasie mosia orasului pentru agricultura si cresterea animalelor.
• Orasenii aveau dreptul de a participa la conducerea si administrarea orasului si
targului, puteau dispune in mod liber de bunurilor lor si puteau rezolva diferite divergente in
fata unor organe jurisdictionale locale, alese de oraseni, dar din randul aristocratiei orasului.
Sfera drepturilor si privilegiilor orasenilor era mai larga sau mai restransa, fiind precizata in uricul
targului, precum si in actele de privilegii date de domni de-a lungul timpului.
ŢĂRANII LIBERI
O altă categorie socială o reprezentau ţăranii liberi. Ei puteau fi de 3 categorii:
1. Ţărani liberi cu pământ, organizaţi în obşti: „răzeşi” în Moldova şi „moşneni” în
Țara Românească
2. Ţărani liberi cu pământ în afara obştilor: „cneji” sau”judeci”
3. Ţărani liberi fără pământ: „săraci” sau „siromahi”
Ei aveau un statut juridic asemănător targovetilor, în privinţa dreptului de administrare a
bunurilor lor şi de dispoziţie asupra acestor bunuri, precum şi în ceea ce priveşte conducerea satelor.
ŢĂRANII DEPENDENŢI
O altă categorie socială o reprezentau ţăranii dependenţi.
Din punct de vedere a statutului lor juridic ei se aflau în stare de:
 „rumânie” în Țara Românească
 „iobăgie” în Transilvania
 „vecinie” în Moldova

65
 Statutul juridic era determinat de dreptul de proprietate incompletă pe care stăpânul feudal
îl avea asupra lor, în sensul că puteau fi vânduţi, însă numai împreună cu moşia pe care erau
aserviţi, beneficiind, însă, de unele drepturi cum ar fi:
1. Dreptul de a dispune de partea de produse şi venituri care le rămânea după
satisfacerea obligaţiei de plată a rentei feudale.
2. Dreptul de proprietate asupra gospodăriilor lor şi asupra uneltelor de muncă.
3. Dreptul de folosinţă asupra delniței din terenul de cultură ce le fusese acordat din
domeniul feudal.
4. Dreptul de a dobândi în proprietate loturi de pământ şi chiar alţi ţărani aserviţi,
evident cu asentimentul stăpânului feudal.
5. Dreptul de strămutare de pe o moşie pe alta, după satisfacerea obligaţiei de plată a
rentei feudale.
Acest din urmă drept a fost, însă, suprimat în secolul al XVI-lea, când ţăranii dependenţi
au fost legaţi de glie.
Fuga ţăranilor aserviţi de pe moşie fără respectarea condiţiilor de strămutare atrăgea pe de
o parte dreptul stăpânilor lor de a-i urmări oriunde s-ar afla, iar pe de altă parte obligaţia celorlalţi
stăpâni de domenii feudale de a-i reţine şi preda stăpânilor lor.
Ţăranii aserviți erau excluşi de la exerciţiul drepturilor politice, dar ei puteau deveni
oameni liberi prin ieşirea din „rumânie”, după cum şi unii oameni liberi puteau cădea în stare de
dependenţă de tip feudal.

Astfel, Legea Ţării consacră forme de cădere în rumânie şi ieşire din această stare:
Titluri juridice de cădere în rumânie, emise de Cancelaria Domnească şi întărite de domn
şi Sfatul Domnesc:
 Contractul de donaţie prin care ţăranul liber îşi dona, se închina, cu sufletul şi
averea sa
 Contractul de vânzare prin care ţăranul liber îşi vindea libertatea şi, uneori şi
averea, stăpânului feudal
 Contractul de împrumut garantat cu insasi libertatea personală a datornicului
 Hotărârea judecătorească ce consfințea aservirea ţăranilor liberi către stăpânii
feudali

Existau, fireste, si căi nejuridice de cădere în rumânie:

66
  Falsificarea de acte de către boieri
 Cotropirea sau sila, adică aducerea cu forţa a ţăranilor liberi în stare de
dependenţa de tip feudal
Important de retinut este ca, starea de rumânie se transmitea cu titlu ereditar, pe linie
masculină, şi era imprescriptibilă. Regulile rumaniei nu se aplicau femeilor.
Legea Ţării consacră şi forme de ieşire din rumânie ca si exceptie de la caracterul sau
imprescriptibil:
 Iertarea de rumânie este un act cu titlu gratuit, făcut de stăpânul feudal, fie inter
vivos, fie pentru cauză de moarte (mortis causa)
 Răscumpărarea din rumânie, cea mai frecventă formă de ieşire din rumânie,
datorită avantajelor patrimoniale pe care le aducea stăpânilor feudali
 Hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea ţăranilor în procesele acestora
cu boierii, având ca obiect constatarea faptului că ţăranii fuseseră aserviți cu sila.

Căi nejuridice de ieşire din rumânie:

 Arderea titlurilor boierilor de către ţărani
 Cnezirea sau judecirea cu sila, adică situaţia în care ţăranii dependenţi se
comportă de facto ca nişte ţărani liberi
 Fuga de pe moşie
 Răscoala (forma supremă de luptă a ţăranilor dependenţi împotriva exploatării de
tip feudal.)
În legătură cu statutul juridic al ţăranilor aserviţi, profesorul Constantin Giurescu afirmă
existenţa unui „zacon vlaschi” (citit zacon vlașchi), drept romanesc in limba slavona (drept al
vlahilor), pornind de la ideea că vlahii constituiau o categorie socială inferioară şi anume: robii
eliberaţi care deveneau ţărani dependenţi, ceea ce, însă, nu corespunde cu conţinutul Hrisoavelor
Domneşti, astfel încât opinia profesorului Giurescu nu poate fi acceptată.
Nu există nicio distincţie între Legea Ţării care s-ar aplica românilor ca entitate etnică şi
acest zacon vlaschi care ar reglementa statutul juridic al ţăranilor dependenţi, dimpotrivă, Legea
Ţării are un caracter unitar, ea reglementează statutul juridic al tuturor categoriilor de persoane,
al tuturor claselor şi categoriilor sociale, iar termenul de rumân are o dublă conotaţie, un sens etnic
şi un sens social, adică acela de român și ţăran dependent, iar accepţiunea în care este utilizat
termenul decurge din context.

67
 ROBII
O altă categorie socială o reprezentau robii al căror statut juridic era reglementat de un aşa-
numit drept al robilor sau drept tiganesc (poloskove pravo).
Din punct de vedere juridic, robii, ca şi sclavii din Antichitate, erau consideraţi bunuri, deci
obiecte ale dreptului de proprietate şi nu subiecte de drept, adica formau obiectul unor contracte
translative de proprietate (vanzare, donatie), insa stapanii nu aveau asupra robilor, asa cu aveau
asupra sclavilor in dreptul roman, drept de viata si de moarte. Mai mult decat atat, robilor li se
recunostea si o oarecare capacitate juridica, in sensul ca se puteau casatori, puteau stapani
„salasele” si „uneltele” confectionate din munca proprie.
• Majoritatea robilor proveneau din randul populatiilor necrestine (tatari si tigani), desi
robia este mai veche la noi decat venirea celor doua etnii, datand din vremea humanilor si
pecenegilor.
• Dupa apartenență, robii erau domnesti, boieresti si manastiresti.
• Starea de robie era imprescriptibila, insa stapanul ii putea elibera, iar cei care fusesera
luati robi intr-o tara straina, la intoarcerea in tara de origine, redeveneau oameni liberi.
STRĂINII
O altă categorie socială reglementata de Legea Ţării: străinii.
Aveau un regim juridic bine precizat în Legea Ţării şi relativ tolerant, mai ales dacă erau
de religie creştină.
Străinii:
1. se puteau stabili în oraşe si targuri
2. puteau face comerţ
3. puteau exercita meşteşuguri
4. se puteau organiza în comunităţi proprii
5. puteau avea lăcașe de cult proprii (biserici)
Toate aceste drepturi şi privilegii erau prevăzute în actele de privilegii acordate de către
domn.
Mai mult, străinii se puteau naturaliza (împământeni):
 prin căsătoria cu o pământeancă
 prin încredinţarea unei dregătorii, de către domn
Străinii naturalizaţi se bucurau de acelaşi statut juridic cu cel al romanilor.
Însă, străinii:
1. nu puteau dobândi pământ în proprietate
2. beneficiau de un regim fiscal distinct
68
 3. erau exceptaţi în mod expres de la dreptul de a se aşeza în ţările romane şi de a-şi
întemeia lăcaşul de cult străinii de religie musulmană, potrivit capitulaţiilor încheiate între
Imperiul Otoman şi Ţările Romane.
INSTITUŢIA RUDENIEI
Prin definiţie, instituţia rudeniei este o relaţie specială între persoane, izvorâtă:
- dintr-o origine biologică comună (rudenia de sânge)
- din anumite principii de natură religioasă (rudenia prin alianţă sau afinitatea)
- din tainele botezului şi cununiei (rudenia spirituală)
a. Rudenia de sânge poate fi pe linie directă, în ascendent sau în descendent, ori pe
linie colaterală.
Gradele de rudenie dintre două persoane se stabilesc în funcţie de numărul generaţiilor ce
se interpun intre persoanele respective. De exemplu, nepotul si bunicul sunt rude de gradul 2. Verii
de gradul I sunt rude de gradul 4 (2 grade in sus si 2 grade in jos).
Rudenia de sânge da naştere unor obligaţii de ajutor reciproc şi întreţinere şi, totodată,
reprezintă temei al vocaţiei succesorale.
De asemenea, rudenia de sânge reprezintă un impediment la căsătorie.
b. Rudenia prin alianţă este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ, adica cuscria.
c. Rudenia spirituala, adică rudenia dintre naşi şi fini, care genereaza efecte la fel de
puternice ca cea de sange.
Legea Ţării mai prevede şi două forme speciale de rudenie şi anume:
 Rudenie izvorâtă din adopţie
 Rudenie izvorâtă din înfrăţire

INSTITUŢIA CĂSĂTORIEI
Spre deosebire de dreptul modern, în care căsătoria este un contract civil, în Legea Ţării
căsătoria se încheia prin formalităţile religioase stabilite de Biserica Ortodoxă, altfel spus, îmbrăca
forma benedicțiunii religioase.
Etapele premergătoare încheierii căsătoriei erau:
 Vederea în fiinţă (cunoaşterea viitorilor soţi)
 Urmarea de vorbă (tratativele familiilor viitorilor soţi)
 Întocmirea foii de zestre
 Binecuvântarea părinţilor

69
 Zestrea este o instituţie de străveche traditie geto-dacă, era un drept al ambilor tineri şi are
semnificaţia echivalentului muncii depuse de viitorii soţi în gospodăria familiei.
Zestrea se constituia prin strigări publice făcute în timpul serbării nunţii, la ea adăugându-
se şi darurile de nuntă pe care tinerii căsătoriţi le primeau de la celelalte rude şi prieteni şi care,
împreună cu zestrea, alcătuiau baza materială a noii familii.
Însă, din secolul XVII, apar foile de zestre, iar zestrea îşi pierde semnificaţia tradițională,
constituindu-se doar pentru viitoarea soţie şi devenind un fel de afacere pentru viitorii soţi
„vânători de zestre”.
O variantă a căsătoriei tradiţionale era căsătoria pe care Legea Ţării o numea căsătoria cu
fuga, constând într-un simulacru de răpire a viitoarei soţii de către viitorul soţ pentru a forţa
binecuvântarea părinţilor („politica faptului implinit”).
În afara rudeniei, un impediment tipic feudal la căsătorie era starea de robie a unuia dintre
soţi, care atrăgea căderea în robie şi a celuilalt soţ şi, pe cale subsecventa, a copiilor rezultaţi
dintr-o asemenea căsătorie.
Biserica Ortodoxă admitea şi divorţul, consacrând deplină egalitate între soţi în privinţa
motivelor de divorţ pe care le puteau invoca. Sotia puta sa isi paraseasca sotul prin repudiu.
Repudiul era admis nu doar pentru soţ, ci şi pentru soţie, care putea declara în fata
martorilor că părăseşte domiciliul conjugal.
Subsecvent divorţului avea loc partajul bunurilor comune ale soţilor pe care Legea Ţării îl
denumea împărţeala sau alegere.
INSTITUŢIA FAMILIEI 25.11.16 8.12.16
Familia este grupul format din rudele cele mai apropiate având ca nucleu părinţii şi copiii.
Reglementarea institutiei familiei în Legea Ţării preia o mare parte din tradiţia geto-dacă,
astfel încât familia românească este o familie cu caracter democratic, si mai putin din familia
romană care este o familie aristocratică, în care şeful familiei, pater familias, are un drept absolut
asupra bunurilor şi persoanelor aflate sub puterea sa.
Dimpotrivă, potrivit Legii Ţării, soţii aveau o poziţie de egalitate în cadrul familiei, ambii
exercitand puterea părintească asupra copiilor minori, având obligaţia de a-i întreţine şi proteja şi
nu dreptul (ius vitae necisque) de a-i vinde sau de a le închiria serviciile ca în dreptul roman.
După moartea soţului, soţia supravieţuitoare putea exercita singură autoritatea
părintească asupra copiilor minori şi, totodată, între soţi existau drepturi şi obligaţii reciproce de
întreţinere, iar soţul care nu îşi exercita această obligaţie era supus unei pedepse infamante, adică
unei pedepse de natură a atrage oprobiul public, dispreţul public, şi anume, „darea prin târg sau
darea pe uliţa”.

70
 Era practicată totodată şi instituţia adopţiei denumite înfiere, copiii adoptaţi fiind denumiţi
„copii de suflet”.
Asupra reglementarii familiei in dreptul feudal nescris a exercitat o influenta considerabila
nu doar dreptul geto-dac, ci si preceptele religiei crestin ortodoxe.
INSTITUŢIA SUCCESIUNILOR
Reprezinta totalitatea normelor juridice care reglementeaza transmiterea bunurilor pentru
cauza de moarte, transmiterea patrimoniului de la defunct la succesorii acestuia. In Legea Tarii
institutia se numeste mostenire si succesorii se numesc mostenitori.
Cele două cuvinte (mostenitor mostenire) fac parte din familia de cuvinte a cuvântului moş,
de sorginte tracă, din care face parte şi cuvântul moşie, care are sensul de proprietate ereditară.
Potrivit Legii Ţării, moştenirea se deferă:
 Pe cale legala, moştenire legală, legitimă, moştenire ab intestat (fără testament)
 Prin testament, moştenire testamentară.
I. Moştenirea legală
Moştenirea legală se deschide în 3 situaţii:
 Când defunctul nu a lăsat testament.
 Când defunctul a lăsat testament, dar acesta nu este legal întocmit şi ca atare este
nul.
 Când defunctul a lăsat testament, acesta este legal întocmit, valid, însă este caduc.
Caduc in sensul ca nu produce efecte.
În materia moştenirii legale, Legea Ţării consacră
 egala vocaţie succesorală a copiilor legitimi cu cei adoptati adoptaţi
 egală vocaţie succesorală fetelor şi băieţilor atat la bunurile de ereditare, adică cele
moştenite, precum şi la bunurile de cumpărătură ale parintilor lor, adică cele dobândite prin acte
inter vivos ale părinţilor lor.
De la această regulă exista o excepţie în Țara Românească, introdusă prin privilegiul
masculinităţii, în sensul că fetele nu aveau vocaţie succesorală la ocini, nu au vocaţie
succesorală la bunurile ereditare ale părinţilor lor. Fetele primeau echivalentul valoric al
bunurilor ereditare, al părţii din bunurile ereditare ce li s-ar fi cuvenit în bani, obiecte de preţ sau/şi
bunuri de cumpărătură. De regulă, ele îşi primeau părţile succesorale sub formă de zestre, obligaţia
de înzestrare revenind părinţilor, iar în absenţa acestora, fraţilor.
În spiritul principiului roman mater semper certa est și pater is est quem nuptiae
demonstratum (mama este intotdeauba sigura si tatal este cel pe care il indica casatoria) copiii

71
naturali, adică copiii născuţi în afara căsătoriei, nu ştim cine e tatăl, veneau doar la succesiunea
mamei lor, iar fraţii vitregi (hiaștri) aveau egală vocaţie succesorală cu fraţii buni, dar numai la
succesiunea părintelui bun.
De asemenea, Legea Ţării consacră dupa modelul dreptului roman si succesiunea prin
reprezentare, precum şi dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu copiii.
Prin efectul acceptarii succesiunii, treceau asupra succesorilor atât activul succesoral, cât şi
pasivul succesoral, adica datoriile succesiunii. Altfel spus, moştenitorii dobândeau o universalitate,
adică un patrimoniu sau o fracţiune de patrimoniu.
II. Moştenirea testamentară
Moştenirea testamentară se deschide pe baza testamentului lăsat de defunct dacă acesta este
valabil întocmit şi îşi produce efectele.
Testamentul putea fi redactat:
 în formă orală, „cu limbă de moarte”
 în formă scrisă, denumit în Legea Ţării „diată”
Ambele forme de testament se întocmeau în prezenţa martorilor, cea mai răspândită forma
fiind testamentul „cu limbă de moarte”, pentru că la epoca respectivă erau foarte puţini ştiutori de
carte.
Prin testament se putea realiza nu numai o instituire de moştenitor, dar şi o exheredare,
adică o dezmoştenire.
O particularitate a testamentului medieval în raport cu testamentul modern este posibilitatea
introducerii în testament (la cuprins) a unui blestem pentru a asigura respectarea ultimei voinţe a
testatorului.
De asemenea, potrivit Legii Ţării, prin testament se putea face şi o substituțiune
„fideicomisară” (sistemul prin care testatorul disponent dispune bunurile sale unei persoane numite
fiduciar, obligaţia acestuia din urmă fiind de a le păstra şi de a le transmite la moartea sa unei alte
persoane numită fideicomisar sau substituit, indicată tot de către testator), interzisă prin codul civil
Al. I. Cuza şi, surprinzător, introdusă în Noul Cod Civil. Dispune nu doar pentru moarta sa, ci si
pentru moartea fiduciarului. Aceasta se putea cace fie la un anumit numar de generatii, fie la
infinit, in sensul ca erau scoase din circuitul civil si nu puteau transmise niciodata prin act. Aceasta
masura este tipica de tip feudal, in care societatea avea un caracter natural si inchis si in care
schimbul era accidental, asa incat boierii isi asigurau pastrarea patrimoniului pentru mosia lor.

72
 MATERIA OBLIGAŢIILOR
În această materie, Legea Ţării consacră ca izvoare de obligaţii contractele şi delictele,
potrivit clasificării bipartite a lui Gaius.
Accentul în materie obligaţionala cade asupra răspunderii personale in materia
obligationala.
Cu toate acestea, străvechea şi tradiţionala solidaritate a obştei, precum şi anumite interese
ale statului feudal au făcut posibilă existenţa in dreptul nostru feudal a unor forme de răspundere
colectivă şi anume:
 Răspunderea colectivă în materie penală
 Răspunderea colectivă în materie fiscală
 Despăgubirea de la altul
Răspunderea colectivă în materie penală
Este o reminiscenta al vechiului sistem gentilic de razbunare a sangelui. Dupa savarsirea
unui omor, ginta isi putea exercita dreptul de razbunare asupra gintei faptuitorului. Apoi apare
intelegerea de desdăunare, prin care victima renunta la exercitarea dreptului de razbunare, iar
faptuitorul plateste o suma de bani, aceasta suma de bani avand un dublu caracter, atat de
despagubire, cat si de sanctiune.
Acum se vorbeste despre o compozitiune.
Prima formă de răspundere colectivă este răspunderea colectivă în materie penală.
După întemeiere, obştea păstrează dintre vechile atribuţii numai acelea de a-l căuta şi
identifica pe făptuitor si de a il preda slujbaşilor statului, denumiţi „gonitorii din urmă”. În cazul
în care obştea nu-l putea preda pe făptuitor, trebuia să dea urmă, adică să indice gonitorilor din urmă
locul prin care făptuitorul a părăsit hotarul obştii. Dacă nici acest lucru nu era posibil, întreaga
obşte răspundea pentru fapta comisă pe teritoriul său, fiind tinuta să plătească o amendă fixată de
stat. Imposibilitatea ţăranilor de a plăti amendă ducea la aservirea obştii in contul acestei datorii.. În
cazul în care fapta fusese săvârşită pe un domeniu feudal investit cu imunităţi, functionarii domnesti
nu aveau putere aici; identificarea şi sancţionarea făptuitorului era de competenta exclusivă a
stăpânilor feudal.
Statul isi creeaza din aceste amenzi o adevarata sursa de venit, punand „globnici” sa se
ocupe de acestea, intrucat amenzile erau in mare parte sub forma de vite.
Răspunderea colectivă în materie fiscală
O altă formă de răspundere colectivă este răspunderea în materie fiscală, care este o formă
de aservire, în cazul în care unii dintre membrii obştei nu-şi puteau plăti birul stabilit de către
răbojari, datoriile acestea erau plătite de întreaga colectivitate/de celelalte gospodarii tarenesti, iar

73
dacă obştea devenea insolvabilă, ea era aservită de către domnie sau de către un boier în contul
datoriei.
Despăgubirea de la altul
Despăgubirea de la altul este o formă de răspundere solidară, dar care are o sferă de
aplicare mult mai largă decât cea a răspunderii colective de la nivelul obştei, în sensul că ea implică
intregi categorii sociale întregi, aparţinând unui popor.
În dreptul modern, dacă una dintre părţile contractante este străin, constrângerea acestuia
să-şi execute obligaţia se realizează fie pe baza convenţiilor bilaterale dintre state, fie pe baza
procedurii „execuatului”, procedura prin care o hotărâre cu privire la un cetăţean străin devine
executorie în statul căruia acest cetăţean străin îi aparţine.
În feudalism, potrivit sistemului despăgubirii de la altul, creditorii romani care aveau creanţe
faţă de debitori străini, primeau din partea domnului dreptul de a-şi realiză creanţele pe seama
conaţionalilor acestora din urmă, aflaţi în trecere prin ţările romane. După executarea silită a
acestora, cei în cauză primeau toate dovezile privind existenţa creanţei şi modul în care se realizase
executarea silită asupra lor. Iar la întoarcerea în statul de origine, cei în cauză aveau posibilitatea de
a cere autorităţilor proprii să fie despăgubiţi de către conaţionalii lor pentru care fuseseră
urmăriţi. Acest sistem se aplica şi reciproc, atunci când debitorul era român.

FORMELE DE RĂSPUNDERE PERSONALĂ IN LEGEA TARII

LEGEA TARII regula în materie obligaţională este răspunderea personală, iar formele sunt
contracte.
I. CONTRACTUL DE VÂNZARE
Cel mai important contract este contractul de vânzare, care sub influenţa bizantină, devenise
un contract consensual translativ de proprietate, sub influenta dreptului bizantin.
Elementele contractului de vânzare sunt:
 Consimţământul
 Obiectul
 Preţul
CONSIMŢĂMÂNTUL
Consimţământul este manifestarea de voinţă liber exprimata a unei părţi contractante în
sensul dorit de cealaltă parte, realizându-se astfel acordul de voinţa al părţilor.
Consimţământul trebuia să plece din voinţa liber exprimată a părţilor, el trebuia dat de
bunăvoie şi irevocabil.
Dacă consimţământul era viciat (vițiat), contractul era lovit de nulitate.

74
 La epoca respectivă, cel mai important viciu era violenţa, pe care Legea Ţării o denumeşte
“silă”.
Constrângerea de natură economică, care îl determină pe vânzător să vândă bunul
respectiv, nu era considerată viciu (vițiu) de consimţământ.
Celelalte vicii: eroarea şi dolul (înşelăciunea în contract) erau întâlnite rar în practică,
deoarece toate contractele se încheiau în prezenţa unor martori. Eroarea era falsa reprezentarea a
realitatii la incheierea unui contract, iar dolul era o eroare provocata constand in manopere vilclene
exercitate de una dintre partile contractante asupra celeilalte partipentru a o determina sa incheie un
contract.
În unele situaţii, consimţămintele erau condiţii necesare, dar nu şi suficiente pentru
încheierea valabilă a contractului. De exemplu: la vânzarea unui teren aflat în hotarul obştei, se
cerea şi consimţământul membrilor obştei (rudelor şi vecinii) exprimat sub forma dreptului de
protimis (dreptul de precumpărare şi răscumpărare). La vânzarea unui rob sau a unei proprietăţi
feudale, actul de transfer al proprietăţii trebuia întărit prin hrisov domnesc => era necesar acordul
domnului, scop în care părţile făceau “darea calului său darea cupei”, pentru a evita pradalica.
OBIECTUL
Obiectul trebuia să fie un bun aflat în comerţ, adică în circuitul juridic civil, susceptibil de
a fi instrainat.
Cel mai important bun era pământul, care putea fi vândut ca proprietate exclusivă sau în
cote indivize ideale şi abstracte din dreptul de proprietate.
Un specific al vânzării feudale este împrejurarea că obiectul acestei vânzări îl putea
reprezenta şi fiinţa umană, spre pildă: vânzările de robi, vânzările de moşii cultivate cu ţărani
dependenţi, vânzarea de către ţăranii liberi a propriei libertăţi (din considerente de natură
economică).
PREŢUL
Preţul era fixat în bani („in pecunia numerata”), dar uneori preţul putea fi exprimat şi în
alte bunuri, dat fiind caracterul natural al economiei feudale, ceea ce înseamnă că în Legea Țării
nu se făcea o distincţie clară între operaţiunea juridică a vânzării fata de cea a schimbului
(permutatium rerum).
Preţul se fixa în momentul încheierii contractului, dar putea fi plătit şi la un termen
ulterior.
Vânzarea se putea face cu rest de preţ, sub sancţiunea rezoluţiunii contractului pentru
neexecutare, dacă preţul/restul de preţ nu era plătit la termenul fixat. Rezoluţiunea era prevăzută în

75
contract sub forma pactului comisoriu care stabilea ca în cazul rezoluţiunii preţul/partea din preţ se
cerea a fi restituita celui care o plătise (cumpărătorului).
Această restituire a preţului se realiza şi în caz de evicţiune (deposedarea pe cale judiciară a
cumpărătorului de bunul astfel dobândit). Evicţiunea se numea în Legea Ţării „val”,
presupundandu-se ca bunul a fost cumparat „rau”, iar în situaţia în care aceasta intervenea se
presupunea că aceasta a fost cumpărată de la un neproprietar.
Sub aspectul formei, contractul era:
 în formă scrisă
 în formă orală (cea mai răspândită, insa întotdeauna în prezenţa martorilor şi a
martorilor preconstituiți)
II. CONTRACTUL DE DONAŢIE
Un alt contract este contractul de donaţie.
În Legea Ţării este un contract real, în care se încheie prin acordul de voinţă al părţilor,
însoţit de remiterea materială a lucrului.
Elementul esenţial al contractului de donaţie este intenţia de a gratifica.
În cazul donaţiei sau daniei domneşti, intenţia de a gratifica a domnului avea în vedere fie
răsplătirea boierilor pentru dreaptă şi credincioasă slujbă, în virtutea obligaţiei de milă ce intra în
raportul juridic de vasalitate, fie ajutorarea unor mănăstiri în scopuri pioase.
În cazul donaţiilor particulare, intenţia de a gratifica a donatorului avea în vedere
angajamentul donatarului de a-l îngriji pe donator spre sfarsitul vietii sale şi de a-l înmormânta
potrivit datinilor stramosesti, cele mai multe dintre donaţii având caracterul unor donaţii cu
sarcină.

Donaţiile particulare către biserica se făceau în scopuri pioase, filantropice sau pentru ca
donatorul şi membrii familiei sale să fie trecuţi în pomelnicul bisericii şi pomeniţi în timpul
slujbelor ce urmau a se efectua.
Mănăstirea donatară nu avea dreptul de a înstrăina proprietatea primită sub sancţiunea
revocării acesteia pentru neindeplinirea sarcinei.
În ceea ce priveşte obiectul, donaţia putea avea ca obiect acealsi bunuri, dar si fiinţa
umană în 3 cazuri:
 Donaţiile de robi
 Donaţiile de moşii cultivate cu ţărani dependenţi
 Situaţia taranului liber care işi dona libertatea stăpânului feudal

76
 III. CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT
Un alt contract este contractul de împrumut, în forma împrumutului de consumaţie
(mutuum) (sau in forma de comodat).
Împrumutul mutuum avea ca obiect o sumă de bani.
Este un contract unilateral, deoarece generează obligaţii doar în sarcina împrumutatului:
de a-i restitui suma ce îi fusese împrumutată și o dobândă pe care Legea Ţării o numeşte „baș”.
Scadenţa se numea ”zi” sau „soroc” şi era stabilită într-o zi de sărbătoare importantă.
Totodată, Legea Ţării admitea şi anatocismul (dobândă la dobândă), denumită „baș peste
baș”.
Pentru garantarea obligaţiilor, debitorul putea constitui în favoarea creditorului său garanţii
reale şi garanţii personale.
Garanţia reală se numeşte zălog, constă în bunuri mobile şi imobile, în special robi şi
moşii cultivate cu ţărani dependenţi, munca acestora putând fi folosită de către creditor în contul
dobânzilor la suma împrumutată.
A. Zălogul îmbrăca 2 forme:
 fără termen
 cu termen
Dacă zălogul era fără termen, creditorul putea folosi si stapanii bunul până la plata datoriei
de către debitor (sine die= fără termen).
Dacă zălogul era cu termen:
 Şi la scadenţă debitorul plătea datoria, el răscumpăra bunul zălogit, adică reintra în
stăpânirea acestuia.
 Dacă nu plătea la termen, în actul de zălogire se putea prevede ca zălogul devenea
stătător (bunul/bunurile zălogite intrau în proprietatea creditorului, în contul creanţei sale).
 Dacă nu se prevedea ca zălogul devine stătător, datorită faptului că mereu valoarea
bunului zălogit e mai mare decât creanta/suma garantată, se proceda la preţuirea bunurilor zălogite
şi vânzarea lor la „mezat” (la licitaţie publică) celui care oferă cel mai mare preţ. În acest caz,
adjudecător putea fi chiar creditorul în contul creanţei sale sau o altă persoană. Dacă preţul este mai
mare decât suma datorată, diferenţa devine debitorului.
B. Chezaşii sunt garanţi personali (debitori accesorii), care se obligă faţă de creditor
să plătească ei datoria, dacă debitorul principal nu o va plăti, punându-l astfel la adăpost pe creditor
de eventuala insolvabilitate a debitorului principal.

77
 Dacă erau mai mulţi chezaşi, aceştia erau ţinuţi solidari la plata datoriei, în sensul că
creditorul putea să urmărească pe oricare dintre chezaşi şi să-l silească să plătească tot. Chezaşul
plătitor avea drept de regres împotriva celorlalţi chezaşi (cogarantilor sai) pentru partea
contributivă din datorie a fiecăruia precum şi împotriva debitorului principal.
Dacă debitorul devenea insolvabil şi nu erau constituite nici garanţii reale şi nici garanţii
personale, se declanşa împotriva falitului o procedură specială de executare silită, denumită
„curama”, în cadrul căreia bunurile falitului erau evaluate şi împărțite între creditorii
concursuali, proporţional cu valoarea nominală a creanţelor lor.
Legea Ţării mai reglementa şi alte contracte, cum ar fi: contractul de depozit, contractul de
comodat şi locaţiunea de servicii (locatio operarum).
ÎNFRĂŢIREA PE MOŞIE
Este o instituţie feudală extrem de complexă care reuneşte trăsături ale rudeniei,
testamentului şi contractelor. Infratirea a fost o institutie generala la multe popoare, inca de la
comuna primitiva.
Înfrăţirea a apărut în perioada de trecere de la comuna primitivă la stat, când, pe fondul
destrămării relaţiilor gentilice, indivizii se simt din ce în ce mai izolaţi şi lipsiţi de ajutorul ginţii,
context în care încearcă să înlocuiască rudenia de sânge cu o rudenie creată în mod artificial prin
înfrăţire, care este o învoială formală de ajutor reciproc însoţită de o procedură realizata printr-o
procedura ce consta în amestecul câtorva picături din sângele celor înfrăţiţi, aceasta având să
simbolizeze faptul că înfrăţirea imită rudenia de sânge.
De-a lungul timpului, concepţia despre înfrăţire, ritualul înfrăţirii şi efectele acesteia au
cunoscut o anumită evoluţie sub influenţa aparitiei statului şi a raspandirii religiei creştine.
În statul sclavagist roman şi în consecință și în provincia romană Dacia era utilizată
înfrăţirea între peregrini, interzisă de Împăratul Diocletian printr-o constituţiune imperială dată în
anul 285 dHr.
În statul feudal apare înfrăţirea de arme între cavaleri, creată în scopul de a-şi acorda sprijin
reciproc pentru săvârşirea faptelor de arme. Ritualul înfrăţirii se spiritualizează sub influenţa
creştină astfel încât formele păgâne sunt înlocuite cu forme creştine, o infratire de cruce.. Spre
pildă, în cazul înfrăţirii între boieri, amestecul sângelui este înlocuit de o slujbă religioasă în
biserică, iar în cazul înfrăţirii între ţărani, care de cele mi multe ori îmbrăca forma frăţiei
haiduceşti, amestecul sângelui se păstrează, dar crestătură pentru sânge se face în formă de
cruce.
În statul feudal apare o formă cu totul nouă de înfrăţire, şi anume înfrăţirea pe moşie.

78
 Ea se realizează, imbracand forma unui act scris emis de Cancelaria domnească, act în care
se consemnează declaraţia de înfrăţire făcute în faţa Domnului şi a Sfatului Domnesc.
Spre deosebire de formele anterioare de înfrățire, pe fond, înfrăţirea pe moşie nu duce numai
la stabilirea unor relatii de rudenie, ea are efecte patrimoniale, asa incat duce:
 la realizarea unor relaţii personale între cei înfrăţiţi, în sensul că ei devin rude din
punct de vedere formal juridic
 la realizarea relaţii patrimoniale cu privire la anumite bunuri asupra cărora cei
înfrăţiţi constituie anumite drepturi, acesta fiind, de altfel, scopul principal al înfrăţirii pe moşie
Orice fel de bunuri puteau forma obiectul înfrăţirii pe moşie, însă în cele mai frecvente
cazuri, înfrăţirea se realiza asupra pământului, ocinilor, mosiilor; de aceea se şi numea înfrăţirea pe
moşie.
Existau 2 forme de înfrăţire:
 In care toţi cei înfrăţiţi îşi uneau ocinele sau moșiile
 Înfrățirea se realiza doar pe ocina sau moșia uneia dintre părţi
Prin urmare, calitatea de proprietar al unei moşii era o condiţie indispensabilă pentru a
participa la o înfrăţire pe moşie.
În actul de înfrăţire se stabilea de la bun început cui aparţinea ocina sau ocinile asupra
căreia/cărora se realiza înfrăţirea.
Prima formă de înfrăţire cuprinde 2 momente:
I. Cel al unirii ocinelor
II. Al aşezării celor înfrăţiţi ca fraţi pe ocinele astfel unite
A doua formă de înfrăţire presupune un singur moment:
I. Aşezarea celor înfrăţiţi ca fraţi pe ocina pe care se înfăptuieşte înfrăţirea, a unuia
dintre ei.
După modul în care se constituie raporturile de înfrăţire, înfrăţirea îmbrăca 2 forme:
 Directă (în acest caz, raporturile de înfrăţire se stabilesc între toţi participanţii la
actul înfrăţirii)
 Indirectă (în acest caz, cel care constituie înfrăţirea nu intra în raporturi de înfrăţire,
şi doar așează ca fraţi alte persoane pe ocina sau pe ocinile sale)
Înfrăţirea prin unirea ocinilor este întotdeauna o înfrăţire directă.
Efectele sau efectul juridic pe care îl produce constau în crearea unei stări de
coproprietate între cei înfrăţiţi asupra ocinelor unite, in sensul ca anterior înfrăţirii erau
proprietarii exclusivi ai unei moşii, iar după actul înfrăţirii devin coproprietari în cote indivize,

79
ideale, abstracte şi egale asupra ocinilor unite. Cotele dobândite sunt egale, indiferent de suprafaţa
ocinilor aduse în actul înfrăţirii.
Înfrăţirea prin aşezarea ocinelor poate fi directă sau indirectă, iar dacă e indirectă, numai
cei aşezaţi ca frati pe ocina respectiva dobândesc cote indivize ideale, abstracte şi egale din dreptul
de proprietate asupra ocinii.
Înfrăţirea pe moşie se realiza din considerente economice pentru formarea unor moşii mai
mari şi mai puternice din punct de vedere economic.
Aceasta indtitutie genereaza şi efecte juridice în materia rudeniei, a succesiunilor şi a
proprietăţii.
În materia rudeniei, înfrăţirea pe moşie creează o relaţie de rudenie între cei înfrăţiţi ce
poate constitui temelia vocaţiei succesorale.
În materia succesiunilor, infratira pe mosie este utilizată în următoarele situaţii:
 În Țara Românească se înfrăţeau fetele cu băieţii, acestea dobândind, din punct de
vedere juridic, calitatea de băieţi prin efectul înfrăţirii, şi ca atare vocaţie succesorală asupra
bunurilor ereditare.
 Proprietarul unei moşii care nu avea moştenitor sau, dacă suntem în Țara
Românească, avea doar fete, recurgea la o înfrăţire directă cu alte persoane pe moşiile unite sau
doar pe moşia sa sau recurge la o înfrăţire indirectă a fetelor lui cu fiii unei alte persoane pe moşia
sa.
 Prin înfrăţirea pe moşie puteau fi chemate la moştenire în concurs cu fiii şi alte
persoane pe care fiii le excludeau de la moştenire, rezultatul fiind schimbarea ordinii succesorale
în favoarea acelor persoane, pe care constituentul înfrăţirii dorea să le favorizeze, pe principiul
proximitatii gradului de rudenie.
În ceea ce priveşte materia proprietății, înfrăţirea pe moşie este un contract translativ de
proprietate, fiind un mod de dobândire a proprietăţii, deoarece în actul înfrăţirii se putea prevede că
transmiterea drepturilor de proprietate către cei înfrăţiţi se face de îndată, ipso iure, şi nu mortis
causa.
Cu asemenea transmitere imediată se putea face şi cu sarcină, stabilindu-se în acest sens
anumite obligaţii ale înfrăţiţilor faţă de constituentul înfrăţirii.
Înfrăţirea se putea face şi cu clauză de rezervă a proprietăţii (rezervatii domini), în sensul că
transmiterea bunurilor către cei înfrăţiţi se va realiza la momentul morţii constituentului înfrăţirii.
Înfrăţirea pe moşie era utilizată de boieri ca un instrument juridic de aservire a obştilor
săteşti sau teritoriale, sens în care boierii se înfrăţeau cu ţăranii din obşti pe pământurile acestora
din urmă, deveneau coproprietari ai acelor pământuri şi rude cu ţăranii în sens juridic şi, ca atare,

80
puteau exercita dreptul de protimis (dreptul de cumpărare şi răscumpărare) pentru a acapara treptat
toate celelalte terenuri aflate în hotarul obştilor săteşti sau teritoriale.

INSTITUŢIILE SI DISPOZITIILE DE DREPT PENAL ALE LEGII ŢĂRII

Dreptul nostru feudal nescris păstrează o serie de reminiscențe ale vechiului sistem al
răzbunării private, însă asistăm la creşterea treptată a intervenţiei statului în soluţionarea
pricinilor penale pe fondul consolidarii si centralizarii sistemului feudal.
Statul feudal caută să descurajeze aplicarea vechiului sistem al legii talionului prin
sancţionarea cu amenzi, numite zaveasca, a acelora care îndrăzneau să recurgă la răzbunarea
privată.
Totodată Legea Ţării consacră făţiş si expres discriminarea în faţa legii penale, în funcţie
de categoria socială căreia îi aparţineau făptuitorul şi victima, în sensul că aceleaşi fapte şi aceleaşi
pedepse sunt apreciate şi respectiv aplicate în mod diferit, în funcţie de poziţia socială a părţilor.
Legea Tarii consacra si sistemul rascumpararii in bani a pedepselor, sistem care ii incurajeaza pe
bogati.
Infracţiunile erau denumite „vini”, şi erau împărţite în 2 categorii, in functie de gravitatea
lor:
 Vini mari. Fapte mai grave.
 Vini mici
I. O primă categorie de infracţiuni erau infracţiunile îndreptate împotriva
statului si oranduirii feudale:
 Hiclenia
 Neascultarea

HICLENIA
Putea fi comisă numai de boieri şi însemna încălcarea de către aceştia a obligaţiei de
dreaptă şi credincioasă slujbă pe care o aveau faţă de domn şi care intra în conţinutul raportului
juridic de vasalitate.
Hiclenia era sancţionată cu moartea şi confiscarea averii boierului viclean. Bunurile
confiscate erau atribuite bierilor credinciosi si manastirilor.

81
 NEASCULTAREA
Neascultarea („osluh”) era nerespectarea poruncilor domneşti şi neîndeplinirea de către
ţăranii aserviti a obligaţiilor de plată a rentei feudale.
Era sancţionată cu moartea sau o amendă în vite şi confiscarea ocinilor.

II. O altă categorie erau infracţiunile împotriva persoanei.

 Omuciderea (o vină mare, sancţionata cu moartea)
 Lovirea, ranirea (vina mică, amenda în vite)

III. O altă categorie, considerate vini mari, erau acţiunile care aduceau atingere
concepţiei feudale cu privire la religie şi morală.
 Sacrilegiul
 Violul
 Adulterul
 Bigamia
 Sodomia
 Erezia
 Ionosidia
 Rapire de fecioare
Toate acestea erau sancţionate cu moartea, în plus, în caz de adulter, zestrea femeii
adulterine intra în proprietatea soţului, ca o pedeapsa complimentara.

IV. O altă categorie era reprezentată de acţiunile îndreptate împotriva înfăptuirii justiţiei
(toate vini mici).
Mărturia mincinoasă („limba strâmbă”, sperjur) este sancţionată cu însemnarea cu fierul
roşu (numai daca savarsea de 4 ori pentru acoperirea furturilor) şi denunţul calomnios, denumit
„sudalma cea mare”, sancţionat cu aceeaşi pedeapsă care ar fi fost aplicată celui denunţat, dacă
denunţul s-ar fi dovedit a fi adevărat.
Sfada era pedepsită cu amenda (sfada includea insultele, delictul de încălcare a
hotarului, distrugerea semnelor de hotar).
Talharia era pedepsita prin spanzurare la locul faptei, furtul flagrant totodata, iar furtul
simplu, sanctionat cu o dușegubină (ispasirea sufletului), o amenda. Toate acestea erau vini mari si
erau facute impotriva proprietatii.

82
 Sistemul sancţionator cuprindea următoarele categorii de pedepse:
 Pedepsele fizice (intrau şi diversele forme ale pedepsei cu moartea)
 Pedepsele privative de libertate
 Pedepsele pecuniare, amenzile (gloaba, duşegubina şi zăvescă)
 Pedepsele infamante (de natură a duce la oprobiul public – darea pe uliţă, darea prin
târg)
Cu excepţia pedepsei cu moartea pentru hiclenie, toate celelalte pedepse puteau fi
răscumpărate prin plata unei sume de bani sau a unor vite, sistem care îi favoriza pe cei bogaţi.
Cei săraci erau nevoiţi să şi vândă arenda sau libertatea pentru a avea bani pentru răscumpărare =>
acest sistem a devenit un mijloc de aservire a ţăranilor liberi.

INSTITUŢIILE DE DREPT PROCESUAL ALE LEGII ŢĂRII

Şi pe plan procesual, Legea Ţării se remarca printr-un caracter unitar al normelor de
procedură pentru toate tarile romane..
Instanţele de judecată erau:
 La nivelul obştilor săteşti sau teritoriale:
 judele
 Sfatul oamenilor buni şi bătrâni
 La nivelul oraşelor:
 judeţul în Țara Românească
 șoltuzul în Moldova împreună cu cei 12 pârgari (consiliul orăşenesc)
 La nivelul ţinuturilor si judetelor:
 Vornicii si pârcălabii, conducatori ai institutiilor administrativ teritoariale ale
zonei.
 În Moldova cei doi vornici pentru Ţara de Sus şi pentru Ţara de Jos. În Țara
Românească, în stânga Oltului -vornicul şi în dreapta Oltului - Marele Ban
Toate acestea aveau o competenta generala in materie civila si penala.
La acestea se adaugă ceilalţi dregătorii, care aveau o competență specializată, precum şi
boierii şi mănăstirile investite cu imunităţi, care aveau o competentă specializată si drept de
judecata asupra numai anumitor cazuri, rezultată din hrisovul de acordare a imunităţii respective.
Procesele mai grele erau judecate de Domn şi Sfatul Domnesc, la fel şi procesele mai
importante, precum şi plângerile celor nemulţumiţi de judecata dregătorilor, plângeri care nu

83
aveau caracterul unor căi de atac, ci mai degrabă al unor reclamaţii împotriva celor care judecasera
in fond.

Domnul avea competență deplină, putând judeca orice proces în primă şi ultimă instanţă şi
rejudeca toate celelalte procese, soluţionate de celelalte instanțe. Domnul putea judeca impreuna sau
fara Sfatul Domnesc.
Judecata domnească se putea realiza în capitală sau în orice altă localitate, întrucât justiția
feudală are un caracter itinerant.
În procesul feudal nu existau grade de jurisdicţie, astfel încât hotărârea unei instanțe putea
fi atacată la aceeaşi instanţă sau la o instanţă superioară.
De asemenea, nu exista principiul autorităţii de lucru judecat, ceea ce creea o stare de
nesiguranţă în relaţiile judiciare.
Ca atare, pentru a pune capăt prelungirii la nesfârşit a proceselor şi pentru a îngrădi
posibilitatea redeschiderii lor, Legea Ţării a consacrat anumite reguli şi anumite instituţii pentru a
limita posibilitatea redeschiderii proceselor:
 Zaveasca - ea nu împiedica redeschiderea procesului direct, dar obliga partea care
vra sa redeschida procesul să depună în vistieria statului o sumă de bani a priori. Unele hotărâri erau
pronunţate de domn chiar cu aceasta menţiune.
 Fieria - partea care a câştigat procesul depune o sumă de bani în vistieria statului şi,
în schimb, domnul îi garantează prin hrisov că nu va aproba redeschiderea procesului.
 Amenzile judiciare - se introduc din sec. XVIII şi sancţionează culpa procesuală a
părţii care solicită redeschiderea procesului. Acestea erau denumite gloabe în Tara Românească şi
Moldova şi birsabi în Transilvania, desegubine? In Tara Romaneasca.
O altă caracteristică este faptul că instanţele puteau avea nu numai atribuțiuni
jurisdicţionale, ci şi atribuțiuni administrative potrivit confuziunii de atribuţii specifică instituţiilor
feudale. Nu exista principiul separatiei puterilor in stat.
O altă caracteristică este principiul judecătorului unic. Chiar şi atunci când domnul judecă
împreună cu Sfatul Domnesc, hotărârea este a domnului, Sfatul având doar un rol consultativ. Exista
si exceptii, Sfatul Oamenilor Buni si Batrani. Toti membrii justitiei apartin feudalilor.
O altă caracteristică a justiţiei feudale este faptul că, exceptând instanţele de la obştile
săteşti, toate celelalte instanțe reprezintă monopolul feudalilor.
Concepţia care stătea la baza justiţiei feudale este aceea că judecata trebuie să se realizeze
„după lege şi dreptate” sau dupa „obiceiul tarii si dreptate”. Cuvântul „legea” desemnează Legea

84
Ţării, iar cuvântul „dreptate” desemnează conştiinţa juridică a epocii care trebuia să vegheze la
respectarea moravurilor, adică morala epocii.

MATERIA PROBELOR
În vechiul nostru drept feudal, întâlnim atât reguli şi mijloace de probă formate în timpul
feudalismului, cât şi forme probatorii mai vechi, reminiscențe ale orânduirii gentilice, dar care în
condiţiile feudalismului dobândesc un conţinut nou de clasă şi o formă nouă, în sensul că aplicarea
lor este asigurată de forţă coercitiva a statului feudal.
Persistenta acestor forme probatorii vechi, anterioare feudalismului, se explică atât prin
caracterul natural al economiei feudale, supravieţuirea unor forme economice cum ar fi
proprietatea devălmaşă asupra pământului, cat si prin carcterul relativ primitiv.

După forma lor, probele se împart în 2 categorii:

 Probe orale
 Probe scrise
Cele mai obişnuite probe în feudalism, cel puţin la începutul epocii feudale, sunt probele
orale.
Ele au reprezentat mijlocul comun de probaţiune mult timp pentru că marea proprietate
feudală constituită înainte de întemeiere nu putea fi dovedită decât prin probe orale, iar slaba
răspândire a scrisului făcea din probele orale o necesitate.
Cele mai importante probe orale:
 Proba fierului roşu
 Jurământul cu brazda în cap
 Proba cu jurători
 Proba testimoniala sau marturia (a nu se confunda cu marturisirea)

I. PROBA FIERULUI ROŞU

Modul în care a fost utilizată această probă poate fi constatat dintr-un document medieval
denumit Registrul de la Oradea, ţinut de preoţii catolici de la Episcopia din Oradea. Acest registru a
fost ţinut între 1208 şi 1235 şi cuprinde note referitoare la un număr de 389 de pricini soluţionate
prin proba fierului roşu.

85
 Atunci cand judecătorul nu putea da o soluţie, datorită susţinerilor contradictorii ale părţilor
sau ale martorilor audiaţi în cauză, aceştia erau trimişi alaturi de un „pristar” la Episcopia de la
Oradea, unde urmau a fi supuşi probei fierului roşu.
Era oficiată o slujbă religioasă în care era invocată intervenţia divinităţii pentru ca aceasta
să arate de partea cui este dreptatea, după care se dădea martorilor, chezașilor sau uneia dintre părţi,
să poarte în mână o bucată de fier înroşit in foc pe o distanţă de 8-10 paşi, după care mâna era
bandajată, iar bandajul sigilat. După 8 zile se procedă la desigilarea bandajului şi examinarea
mâinii.
 Dacă rana era vindecată, se presupunea ca afirmaţiile erau adevărate, iar hotărârea
se dădea pe cale de consecinţă.
 Dacă rana era vizibilă, se considera că cel supus probei a depus o mărturie falsă, sau
o afirmaţie falsă şi, ca atare, partea respectivă pierdea procesul.
Înafară de semnele arsurii mai erau şi alte circumstanţe socotite în egală măsură dovezi
de vinovăţie, şi anume: neprezentarea la termenul fixat pentru examinarea probei sau violarea
sigiliului bandajului sau alte asemenea împrejurări.
Din examinarea pricinilor consemnate in Registrul de la Oradea, peste 200 dintre ele au ca
obiect judecarea unor fapte de natură a aduce atingere proprietăţii feudale, cei mai mulţi dintre
împricinaţi fiind ţăranii iobagi si alti reprezentanti ai unor categorii sociale inferioare. Ca atare,
aceştia erau supuşi probei şi siliţi să poarte fierul înroşit, nu şi nobilii feudali. Chiar dacă un nobil
era supus probei fierului roşu, el putea desemna un reprezentant, de regulă un ţăran iobag, care să
poarte fierul în locul său, acest lucru fiind consemnat.
Prin urmare, proba fierului roşu are un profund caracter de clasă, ea fiind rezervată
membrilor categoriilor inferioare.
De asemenea, proba fierului roşu are un profund caracter neconcludent, nepertinent si
inutil, pentru că, de pildă, nu era precizată temperatura până la care trebuie încălzit fierul, rezistenţa
fizică a persoanei era esenţială în vindecarea rănii şi, totodată, în diverse scrieri medievale figurau
anumite reţete cu caracter preventiv pentru a reduce efectele arsurii. Avea un profund caracter
discriminator. Se aplica numai in Transilvania si era un mijloc alogen de proba.

II. JURĂMÂNTUL CU BRAZDA ÎN CAP

Este denumit astfel datorită rolului pe care pământul îl joacă în desfăşurarea acestei probe.
Cel care jura invoca pedeapsa pământului privit ca o divinitate (Zamolxe), dacă nu va respecta ceea
ce va jura.
În Moldova, cei care jurau puneau brazdă de pământ direct pe cap, ei se numeau brăzdaşi.
86
 În Țara Românească, cu precădere în Oltenia, ei ţineau brazda de pământ într-o traistă
atârnată de gât şi se numeau trăistași.
Jurământul acesta era utilizat cu precădere în procesele referitoare la grănițuire, cu privire
la hotarele proprietăţilor. Cei care jurau se angajau să arate adevăratele hotare ale proprietăţilor şi
ţineau brazda de pământ pe cap sau în traistă pe tot timpul parcurgerii acestor hotare.
Originea acestei probe este geto-dacă, la ei pământul era divinitatea supremă. Geto-dacii
considerau că pământul este o divinitate care purifică atât pe plan material, cât şi pe plan spiritual.
El îi ajută pe cei care spun adevărul şi îi sancţionează pe sperjuri => expresii: „să-i fie ţărâna
uşoară” „nu l-ar mai răbda pământul”.
În cazul acestei probe, suntem în prezenţa unui dublu simbolism judiciar:
- brazda simbolizează zeitatea pământului
- capul simbolizează fiinţa umană, fiind considerată cea mai importantă parte a
trupului

Sub influenţa creştină, această probă de sorginte păgână s-a spiritualizat, în sensul că locul
brazdelor de pământ este luat de Evanghelie, iar după apariţia statului feudal, proba a constituit un
caracter de clasă, in sensul ca era rezervată doar membrilor categoriilor sociale inferioare, în
special ţăranilor dependenţi.
Pe măsură ce proprietăţile feudale se extind, boierii sunt tot mai interesaţi în utilizarea
acestei probe pentru hotărnicirea moşiilor lor. Dar nu se mai mulţumesc cu martori întâmplători cu
privire la cunoaşterea hotarelor, ci recurg la preconstituirea lor. Copiii de ţărani erau puşi să
parcurgă hotarele moşiei şi în tot acest timp erau daţi de chică (adică erau bătuţi) pentru a ţine
minte hotarele şi pentru că, în eventualitatea unui litigiu privind grănițuirea moşiei, să poată să
depună mărturie şi să fie supuşi probei în cunoştinţă de cauză.
III. PROBA CU JURĂTORI (regina probelor in feudalismul romanesc)
Instituţia jurătorilor a fost un mijloc de probă care prin particularităţile sale contrazice
concepţia modernă referitoare la dovezi.

În procesul penal, prin jurământul lor, jurătorii susţineau jurământul uneia dintre părţile
litigante, arătând că aceasta este demnă de crezare => proba cu jurători este o probă de credibilitate,
şi nu una de veridicitate. Proba cu jurători are un caracter subiectiv, ea nu duce la stabilirea
adevărului, ci a bunei reputaţii a persoanei pentru care jura.

87
 În procesul civil, jurătorii cercetează faptele şi drepturile părţilor litigante, astfel încât
jurământul lor este unul de veridicitate.
Până la apariţia dreptului feudal scris (a pravilelor), în special la nivelul obştilor săteşti, dar
şi în cadrul celorlalte instanțe de judecată, proba cu jurători a fost cel mai răspândit mijloc de probă
pentru soluţionarea proceselor de orice tip, de unde şi denumirea de „lege”. Se considera ca
aceasta proba este suprema, putand sa combata oricare alte probe, inclusiv inscrisurile.
Unii au criticat acest mijloc de probă, spunând fie că este o probă misterioasă, fie că este o
procedură grosolană, fie că este un proces absurd de dovedire.
Instituţia jurătorilor este una original românească, care îşi are originea în jurământul pe
vetrele regale sau pe zeităţile palatului regal practicat de geto-daci.
Jurământul prestat de un număr de jurători, putea fi răsturnat de un număr dublu de
jurători, la fel persoana identificată ca vinovat de un număr de ghicitori, putea fi găsită nevinovată
de un număr dublu de ghicitori. Numarul maxim era de 48.
În epoca gentilică, din grupul jurătorilor puteau face parte doar rudele celui pentru care se
depunea jurământul. Ulterior, din grupul jurătorilor puteau face parte şi vecinii, adică ceilalţi
membrii ai obştei săteşti sau teritoriale, pentru că în final, ca în cazul tuturor celorlalte probe din
procesul feudal, proba cu jurători să dobândească şi ea un caracter de clasă (numai boierii puteau fi
jurători).
Dacă domnul încuviinţa uneia dintre părţi proba cu jurători, utiliza sintagma „i-am dat lege”.
Partea căreia i s-a dat proba putea să accepte prestarea ei („putea să ia legea”) sau putea să se
lepede de lege, adica sa o defere părţii adverse.
Atunci când domnul încuviinţa proba cu jurători, stabilea numărul jurătorilor, iar în unele
cazuri şi numele acestora („jurătorii pe răvaş”). Uneori, domnul, pentru a favoriza o parte, acorda
din start numarul maxim de juratori.
Jurătorii trebuiau să fie de o seamă cu cel pentru care jurau (să facă parte din aceeaşi
categorie socială). De la un punct, juratorii au ajuns sa fie doar boieri, capatand aceasta proba un
profund caracter de clasa.
Depunerea jurământului avea un caracter solemn, atât din punct de vedere religios, cât şi
sub aspect juridic. Pe plan religios, jurământul era depus pe Evanghelie, iar pe plan juridic,
depunerea se făcea în fața împuternicitului domnesc cu supravegherea efectuării probei.
Conţinutul şi forma jurământului pronuntat de juratori trebuiau să fie identice cu cele ale
părţii din proces pentru care jurau. Schimbarea cuvintelor sau greşirea unora ducea la anularea
probei.

88
 Cu toate aceste, în Transilvania se admitea utilizarea unor formule echivalente sau
repetarea cuvintelor folosite greşit.
Dacă jurământul era depus cu respectarea formelor prevăzute de Legea Ţării, atunci
consemnarea desfăşurării probei se realiza printr-o carte de jurământ, întocmită de împuternicitul
domnesc şi conţinând semnăturile şi pecețile jurătorilor. Aceasta era înaintată domnului, care
pronunţa hotărârea în sensul celor arătate în jurământ, iar partea sprijinită de jurători câştiga
procesul, se spunea „s-a apucat de lege”. 7.12.2016
Dimpotrivă, dacă proba cu jurători nu a putut fi administrată de partea căreia i se
încuviinţase, aceasta pierdea procesul. Se spunea că „a rămas de lege”.
Partea adversă putea să ceară contra proba cu jurători, aducând un număr dublu de
jurători, denumita „lege peste lege”. Dacă contraproba era administrată cu respectarea dispoziţiilor
Legii Țării, hotărârea iniţială era anulată şi se pronunţă o nouă hotărâre conform noului
jurământ. Cel anterior era considerat fals, ceea ce atrăgea amendarea primilor jurători la plata unor
amenzi în vite, denumita „gloabă”.
Numărul maxim de jurători era 48, astfel încât dacă domnul dorea să favorizeze una dintre
părţile litigante, putea să acorde de la început numărul maxim de jurători, astfel încât cealaltă parte
să nu poată face contra probă.
Daca la inceput juratorii trebuiasu sa fie de o seama cu partea din proces pentru care jurau,
dica sa fie din aceeasi categorie sociala, in timp, proba cu juratori dobandeste un caracter de clasa,
in sensul ca doar boierii puteau sa fie juratori.
Proba cu jurători este „regina probelor”, nu numai pentru faptul că prin intermediul ei
poate fi dovedită orice situaţie de fapt şi de drept, ci şi pentru faptul că prin această probă putea fi
combătuta orice altă proba, inclusiv proba cu înscrisuri. Nu întâmplător dreptul nostru feudal o
denumeşte lege. Ea este mijlocul de probă cu cea mai mare forţă probantă.

IV. MĂRTURIA. PROBA CU MARTORI. PROBA TESTIMONIALA.

Martorii sunt persoane care au cunoscut „ex propriis sensibus” despre anumite împrejurări
cu privire la care evaluează în fața instanței, prin mărturia pe care o depun în vederea soluţionării
procesului.
Ca şi jurământul jurătorilor, şi depoziţiile de martori se dădeau sub prestare de jurământ în
biserică, iar biserica dădea anateme împotriva celor care depuneau mărturie mincinoasă.
Forţa juridică a mărturiei, chiar dacă este depusă sub prestare de jurământ, este inferioară
probei cu jurători. Uneori, dacă partea nu putea aduce toţi jurătorii la termen, jurătorii prezenţi erau
ascultaţi ca martori, ceea ce inseamna o aplicare a principiului conversiunii actelor de procedura.

89
 O categorie specială de martori erau aldămășarii sau martorii preconstituiți, persoanele care
fuseseră prezente la încheierea unui contract, asistând părţile în realizarea unui acord de voinţă cu
privire la toate clauzele si elementele invoielii. Aldamasul este de origine păgână, anterioară
răspândirii creştinismului. Aldămașul e o veche instituție păgână, anterioară răspândirii
creștinismului, ce are un dublu caracter: religios și juridic.
Sub aspect religios, după încheierea convenţiei, persoanele care asistaseră partile, invocau
divinitatea pentru ca aceasta să binecuvânteze înţelegerea părţilor. Invocarea se realiza la origine
prin libaţiuni, din care s-a păstrat la noi obiceiul băutului vinului de către aldamasari şi părţi.
Consumarea aldamasului însemna încheierea contractului sub aspect juridic. De regulă, dacă
înțelegerea părților era consemnată într-un înscris, se trecea alături de numele porastilor si numele
aldămășarilor precum și momentele cele mai importante la care aceștia asistaseră. Se mai menționa
totodată valoarea aldămașului care a consumat precum si partea care a suportat cheltuiala. În cazul
ivirii unui litigiu în legătură cu interpretarea sau executarea contractului, aldamasarii erau chemaţi
să depună mărturie în cunoştinţă de cauză.
Daca încheierea contractului îmbrăca forma scrisă, atunci alături de numele şi semnăturile
părţilor, în înscris apărea şi numele aldamasarilor. Totodată erau consemnate valoarea
aldamasarului consumat şi partea care a suportat cheltuiala.

PROBELE SCRISE
Înscrisurile folosite ca mijloc de probă în procesul feudal erau de 2 categorii:
 înscrisuri oficiale, emise de cancelaria domnească şi care purtau diverse denumiri,
cea generică fiind cea de „hrisov”, de sorginte greacă, dar se mai utilizau şi termenii de „uric” şi
termenul de „direse”, care este de sorginte latină.
 înscrisuri provenind de la persoane particulare – „zapise”

2. ORGANIZAREA DE STAT A VOIEVODATULUI TRANSILVANIEI (STAT

AUTONOM)
• La venirea lor în Transilvania, ungurii au găsit deja formate stratificarea socială și relațiile
de producție de tip feudal, formele de proprietate ale feudalismului și instituțiile politice feudale în
cadrul cărora pe primul plan se alfa instituția voievodatului. Toate aceste realități ale lumii feudale
au cunoscut o evoluție specifică, aparte fata de T. Ro. + Moldova, pe fondul instaurarii dominației
maghiare. Ungurii, care la venirea în Transilvania se aflau într-un stagiu primitiv de organizare și nu

90
aveau institutii proprii de tip feudal, le-au preluat pe cele ale românilor și le-au utilizat apoi ca
instrumente de reprimare socială si nationala ale romanilor.
• Constatând totodată numărul mic al ungurilor în Transilvania, ei nu puteau exercita o
dominație efectiva, iar regii maghiari au procedat la o colonizare masiva cu sași si secui însă in
ciuda acestor eforturi, populatia romana autohtona a continuat sa reprezinta majoritatea in
Transilvania. Așa cum rezultă din documentele cancelariei maghiare, pe întreg teritoriul romanesc
intracarpatic erau inca din sec. 9 numeroase cnezate, voievodate si tari romanesti conduse de nobili
romani care purtau diverse titulaturi: cnezi, juzi, jupani, voievozi.
• Existența lor e confirmată nu numai de documente, ci și prin urmele pregnante pe care
aceste instituții le-au lăsat în organizarea interna, administrativa, militara si economica a
voievodatului Transilvania, până la sfârșitul acestuia.
• În cadrul procesului de supunere a Transilvaniei de către unguri s-a dat o luptă acerba între
nobilii roman (cnezi, juzi) și nobilimea desprinsă din randul cotropitorului. Această nobilime era
desemnată cu termenul de nemeș, iar membrii săi au reușit în final să acapareze toate drepturile prin
deposedarea și subordonarea acestora.
• Între secolele XII-XV, nobilii români sunt inca menționați in documentele vremii, alături
de cei unguri, sași si secui, chiar în documentele cancelariei maghiare, intrucat pana in secolul 15,
nobilii romani au continuat sa exercite pe teritoriile pe care le conduceau si pe care, uneori, le avea
si in proprietate, atributiuni administrative, judiciare, fiscale si militare, in contextul in care aparatul
central si local de condicere al voievodatului Transilvaniei nu erau bine consolidate. Romanii care
reprezentau marea majoritate a populatiei isi aparau cu ma indarjire institutiile.
• Din a doua jumătate a secolului XV, însă, dar mai ales după constituirea la 1437 a lui
„Unio Trium Nationum”, o intelegere intre nobilimea maghiara si patricianul sasesc, drepturile
feudalilor români sunt încălcate sistematic, aceștia fiind în cele din urmă excluși, împreună cu
întreaga populație română, de la viața politică a țării. Asta a tinut pana in secolul 18. In acest
context, si-au pastrat pozitiile doar acei feudali romani care au acceptat trecerea la catolicism si
maghiarizarea, iar ceilalti au decazut treptat in randurile micii nobilimi, iar apoi chiar in randurile
taranimii dependente. Alaturi de nobilimea laica a Transilvaniei, a existat si o nobiliza ecleziasta,
formata din inaltii prelati ai bisericii catolice, care, in paralel cu exploatarea de tip feudal, promovau
si o sistinuta politica de reprimare nationala a romanilor ortodoxi, considerati schismatici. In
Transilvania, exploatarea feudala a fost mult mai intensa, deoarece ea se impletea cu exploatarea
nationala a romanilor majoritari si autohtoni. Pe de alta parte, dezvoltarea mai accentuata a
mestesugului si comertului in Transilvania a facut ca orasenii sa reprezinte aici o categorie sociala

91
mult mai importanta si mult mai stratificata, orasenii fiind organizati in „bresle”, si avand obligatii
financiare si militare.

ORGANELE CENTRALE ALE VOIEVODATULUI TRANSILVANIEI

In epoca voievodatului, Transilvania a avut organe centrale de conducerre proprii, ca efect al
autonomiei sale ca entitate statala distincta fata de regatului maghiar.
Astefel incat, pana la sfarsitul dominatiei maghiare, Transilvania s-a manifestat ca o entitate
statala distincta de regatul maghiar. Pana la sfarsitul sec. 12, dominatia maghiara s-a exercitat doar
asupra zonei de Nord-Vest a Transilvaniei, condusa de „Marele Principe” (,,mercurius princeps”-
mentionat de izvoare in anul 1111, avandu-si sediul la Curtea Regala Maghiara). Restul
Transilvaniei se afla sub conducerea cnezilor, voievozilor si juzilor romani. Constatand ca nu pot
supune Transilvania doar prin forta, maghiarii au fost nevoiti sa accepte formele traditonale de
organizare feudala ale romanilor transilvaneni si sa colaboreze, macar la inceput, cu nobilii romani,
context in care s-a constituit voievodatul Transilvaniei, prin extinderea la scara intreagului arc
intracarpatic, a acestei institutii feudale romanesti, a voievodatului, astfel incat documnetele
mentioneaza in 1176 pe Leustachiu, voievod al Transilvaniei.
a. Voievodul
Voievozii Transilvaniei, din care multi erau romani, desi erau vasalii regilor maghiari, s-au
manifestat permanent ca reprezentantii intereselor feudale locale si au cautat permanent sa-si
largeasca atributiile si sa inlature domninatia maghiara. Unii dintre ei au si reusit sa transforme
Transilvania intr-un ,,regnum distinctum” de „regnum hungariae”. Voievozii Transilvaniei aveau
atributii judiciare, administrative si militare.
Pe plan administrativ, il numea pe vicevoievod, pe conducatorii comitatelor si pe marii
dregatori ai Transilvaniei. Totodata, voievodul transilvaniei prezida si convoca Congregatia
generala a nobililor .
Pe plan juridic, voievozii erau judecatori supremi. Atat pe plan administrativ, cat si pe plan
judiciar, atributiile sale erau limitate de autonomia unitatilor administrativ teritoriale, comitate,
scaune sasesti, scaune secuiesti, de privilegiile acordate bisericii catolice, de faptul ca voievodul este
vasalul regelui maghiar, si nu in ultimul rand, de imprejurarea ca domnii Moldovei si T. Ro.
detineau feude importante in Transilvania
( Almasul, Fagarasul, Ciceiul, Rodna, Cetatea de Balta.)

92
 Pe plan militar, erau conducatorii armatei Transilvaniei, pozitie pe care a pastrat o nestirbita
datorita rolului pe care Transilvania l-a jucat in apararea statului maghiar impotriva turcilor si
tatarilor.
Incercarile regilor maghiari de a limita atributiile voievozilor Transilvaniei s-au lovit de o
puternica impotrivire, iar de-a lungul timpului, balanta raportului de forta dintre regele maghiar si
voievozii Transilvaniei a inclinat infavoarea voievozilor Transilvaniei. De exemplu, voievodul
Transilvaniei devine din sec. 15 si comite al secuilor, extinzandu-si astfel jurisdictia si asupra
scaunelor secuiesti.
In exercitarea atributiilor sale, voievodul era ajutat de un aparat central de dregatori,
asemanator cu cel din Moldova si Tara Romaneasca, dar mai putin dezvoltat, intrucat voievodul era
vasalul regelui maghiar, iar pe de alta parte autoritatile administrativ teritoriale, comitatele si
scaunele, se bucurau de o foarte larga autonomie. Abia din epoca principatului se va realiza un
sistem complet de drgatori. Cei mai importanti dregatori erau vicevoievodu, notarul voievodal sau
seful cancelariei voievodale, cu atributii asemanatoare cu cele ale logofatului si judele curtii
voievodului, cu atributii asemanatoare cu cele ale vornicului.
b. Congregatia generala a nobililor
Un alt organ de conducere al Transilvaniei la nivel central este congregatia generala a
nobililor („congregatio generalis nobilium”). Aceasta este Adunarea reprezentativa, pe stari, a
nobilimii, comitatelor, a clerului, a orasenilor si a taranilor liberi, proprietari de pamant. La inceput,
din congregatio generalis nobilium au facut parte si nobilii romani, ultima congregatio generalis
nobilium la care acestia au fost mentionati fiind cea din 1291. Ulterior, dupa Unio Trium Natiorum,
in compunerea congregatio generalis nobilium intrau doar reprezentanti ai celor 3 natiuni
privilegiate, cu excluderea definitiva a reprezentantilor poporului roman autohton si majoritar.
Congregatio generalis nobilium era un organ de stat fara caracter permanent, si se intrunea
periodic la convocarea voievodului, de regula la Turda. Atributiile sale erau de natura administrativa
si fiscala. Existenta congregatio generalis nobilium ilustreaza autonomia Transilvaniei, intrucat
nicio lege a Dietei maghiare nu se aplica in Transilvania, daca nu era insusita de congregatio
generalis nobilium.

ORGANIZAREA LOCALA A VOIEVODATULUI TRANSILVANIEI

Orgnizarea locala a voievodatului Transilvaniei este o imbinare a structurilor politico-
administrative ale romanilor, existente inca dinainte de cucerirea maghiara, si care au supravietuit si
in cadrul voievodatului, cu elemente de organizare locala, imprumutate de maghiari din sistemul

93
feudal german. Astfel, in regiunile locuite exclusiv de romani, subdiviziunile administrativ-
teritoriale erau districtele romanesti, conduse de cnezi, voievozi si juzi.
In regiunile unde, printre populatia romana au patruns si maghiarii, subdiviziunile
administrativ-teritoriale erau comitatele, impartite in „plăși”. Comitatele sunt conduse de „comiți”,
la inceput numiti de regii maghiari, iar din sec. 13, de catre voievodul Transilvaniei, iar plasile erau
conduse de pretori. La nivelul comitatului, comitele era ajutat de un vicecomite sau de o adunare a
comitatului, unde participa nobilimea locala.
In zonele unde au fost colonizati secuii s-au organizat institutii administrativ-teritoriale cu
caracter militar, numite „scaunele secuiesti”. Institutia este preluata tot de la romani, de la vechile
scaune de judecata ale acestora. Numarul scaunelor secuiesti a ajuns in sec. 15 la 7, fiecare scaun
fiind condus de un „căpitan” cu atributii administrative si un „jude”cu atributii judecatoresti. Cele 7
scaune alcatuiesc laolalta ,,universitas siculorum" (obstea secuilor cu capitala la Odorhei). Era
condusa de un comite al secuilor, numit de regele maghiar. Insa din sec. 15, voievodul Transilvaniei
devine si comite al secuior, extinzandu-si autoritatea asupra obștii secuiesti. El era ajutat de 1
vicecomite al secuilor.
In zonele in care au fost colonizati sașii, s-au constituit dupa modelul scaunelor de judet ale
romanilor, scaune săsești care, 7, apoi 9, alcatuiesc laolalta obstea sasilor (,,universitas saxorum"),
cu capitala la Sibiu. Ficare scaun era condus de un „jude regal”, numit de regele maghiar, un
„vicejude”, si el numit de rege, si un „jude scaunal”, ales de comunitatea locala. Obstea sasilor era
condusa de un comite, reprezentant al regelui maghiar, dar care ulterior a trecut sub autoritatea
voievodului Transilvaniei, fiind ales din sec. 15 de membrii comunitatii sasesti.
O alta categorie de autoritate administrativ-teritoriala sunt orasele, care sunosc o puternica
dezvoltare a mestesugurilor si comertului si pe cale de consecinta, dobandesc o mult mai larga
autonomie fata de orasele din Tara Romaneasca si Moldova. Orasele Transilvaniei sunt conduse de
un jude (iudex) si de un consiliu orasenesc sau sfat municipal, compus din 12 jurati, denumiti
,,burghe". Erau alesi pe termen de 1 an din randul patriciatului orasenesc, iar acest sfat municipal
avea atributii administrative si fiscale, fixate prin actele de privilegii acordate orasului.(nepredat)
Orgnizarea locala a oraselor Transilvaniei era dublata de un reprezentant al puterii centrale:
judele regal.
ORGANIZAREA FISCALA
Taranii liberi aveau obligatii fiscale numai fata de stat, pe cand cei aserviti aveau in plus
obligatia sa presteze cele 3 forme ale rentei feudale fata de nemesi si fata de biserica. Sarcinile
fiscale datorate regelui erau inferioare celor datorate nobililor, ceea ce invedereaza iar, autonomia

94
Transilvaniei. In plus, voievodul, care strangea darile pentru rege, avea dreptul sa retina o mare
parte din ele.
Principala obligatie fata de stat (lucrum camerae) era prestata initial in natura, apoi in bani.
Aceasta dare, fixata prin diplome regale, a sporit necontenit. Taranii aveau si obligatia de a plati o
dare funciara numita ,,terragiuns". Cu timpul, ea a fost extinsa si asupra oraselor, transformandu-se
intr-o dare generala. In situatii deosebite, regele impunea dari suplimentare numite ,,subsidia".
Taranii aveau un plus obligatia de a plati ,,quinquagessima ovium" (o oaie cu un miel din
50). Intrucat indeplineau indatoriri militare, secuii erau scutiti dari, totusi cu ocazia incoronarii
regelui, a primei sale casatorii si a nasterii primului sau copil, erau obilgati la darea boilor (un bou
de fiecare familie). Regimul fiscal al sasilor era distinct, ei avand indatorirea de a plati 500 de mari
de argint anual, prin contributia tuturor gospodariilor (darea Sfantului Martin).
ORGANIZAREA ARMATEI
In Transilvania, dat fiind organizarea autonoma, exista si o armata a regelui, aflat sub
conducerea voievodului si o armata a feudalilor locali. Din armata regelui faceau parte marii
dregatori, cei aflati in slujba acestora (iobagiones, castri) ca si unele contingente intretinute de
oraseni si de categoriile sociale privilegiate, la care participau si un numar de iobagi, stabilit prin
reglementari succesive de catre regii Ungariei.
In general, feudalii laici si bisericesti participau la oastea regelui cu un numar de ostasi
proportional cu intinderea proprietatilor funciare pe care le detineau si cu numarul iobagilor pe care
ii stapaneau. La inceputul sec. 15, armata Transilvaniei a fost reorganizata pe principiul banderiilor
(steaguri). Potrivit acestui sistem, marii dregatori, nobiliii, comitatele, orasele, secuii si sasii
intretineau banderii proprii. Aceasta reorganizare este expresia consolidarii puterii si a autonomiei
dregatorilor si nobililor din Transilvania, fata deregele Ungariei.
Fapt este ca oastea din Transilvania a constituit in intreaga epoca a voievodatului un corp de
armata distinct. Armata proprie a feudalilor era formata din slujbasii acestora. Pe cand armata
regelui avea obligatia de a participa la toate razboaiele inclusiv la cele purtate in afara granitelor
statului, armata feudalilor participa numai la razboaiele de aparare.
ORGANIZAREA BISERICII
Biserica ortodoxa din Transilvania se afla in plin proces de organizare ierarhica in momentul
venirii ungurilor. Cu toate ca aceasta ierarhie nu s-a putut desavarsi in epoca voievodatului, Biserica
ortodoxa si-a desfasurat activitatea neintrerupt, asigurand continuitatea credintei religioase a
romanilor.
Biserica ortodoxa a romanilor a fost organizata treptat, pe masura patrunderii ungurilor, fiind
sustinuta de feuali si de regii Ungariei. Ea se bucura de imunitati si privilegii acordate de catre rege,

95
dar in acelasi timp se afla sub conducerea si supravegherea acestuia. Initial, biserica catolica avea
dreptul de a percepe dari numai de la credincioasii sai, dar ulterior acest drept a fost extins si asupra
ortodocsilor. Pe masura ce exploatarea de catre Biserica oficiala s-a inasprit, nemultumirile
taranimii romane, care era in intregime ortodoxa, a capatat si caracterul luptei impotriva
catolicismului. Aceasta lupta s-a intensificat si mai mult datorita faptului ca ortodocsii, socotiti
schismatici, erau supusi unui sistem de prigoana. Regimul de intoleranta religioasa s-a impletit cu
acordarea unor drepturi acelora care treceau la catolicism si prin aceasta se maghiarizau, in cadrul
politicii de deznationalizare a romanilor.

ORGANIZAREA DE STAT A TRANSILVANIEI IN EPOCA PRINCIPATULUI

DEPENDENT DE TURCIA
Intre 1541 si 1683, pana la asediul Vienei, Transilvania a fost organizata ca principat
autonom sub suzeranitate otomana, la fel ca celelalte tari romane. In ceea ce priveste Ungaria, ea a
fost desfiintata, partea central-estica a format Pasalacul de la Buda, iar partea de vest a intrat in
stapanirea casei de Habsburg.
In timpul principatului, organele centrale de conducere a Transilvaniei erau:
-principele
-dieta
-consiliul intim al principelui.

1) Principele
Principele era ales pe viata de catre Dieta si confirmat de sultan, insa Turcia nu a respectat
aceasta regula si de multe ori l-a numit pe principe fara o alegere prealabila din partea Dietei. Dupa
infrangerea de la Mohaci, Dieta Transilvaniei, intrunita la Turda in 1542, a consfintit crearea
principatului Transilvaniei ca stat tributar Turciei, conditionand alegerea principelui Transilvaniei
de obligatia acestuia de a jura ca va respecta privilegiile nobilimii celor trei natiuni, cele 4 religii
recepte si legile votate de Dieta. Acest lucru a marcat instaurarea unui autentic regim nobiliar.
Totusi, atributiile principelui Transilvaniei erau mai largi decat ale voievodului:
o era comandantul suprem al armatei si judecatorul suprem, putand gratia pedepse si
fiind titular al lui dominium eminens.
o Pe plan legislativ:
▪ convoca Dieta,
▪ avea drept de initiativa legislativa
▪ avea dreptul de a ratifica/sancționa sau de a respinge legile votate de dieta.

96
 o era seful administratiei
o ii numea si revoca pe dregatori si pe alti functionari
o conferea titlurile de noblete
o incheia tratatele cu alte state
o declara starea de razboi si pace

2) Dieta Transilvaniei
Dieta Transilvaniei, spre deosebire de vechea congregatie a nobililor, dieta este un organ de
stat cu caracter permanent, sedintele sale tinandu-se de regula la Alba-Iulia de regula, dar si in alte
localitati unde era convocata de principe. Membrii Dietei erau recrutati din randul celor 3 natiuni
privilegiate si celor 4 religii recepte, romanii ortodocsi fiind exclusi cu desavarsire de la viata
politica a tarii. La lucrarile Dietei Transilvaniei participau reprezentantii nobilimii, scaunelor sasesti,
oraselor, reprezentatii celor patru religii recepte, comitii si marii dregatori ai Transilvaniei.

3) Consiliul Intim al principelui

In ceea ce priveste Consiliul intim, el este un organ nou creat in epoca principatului, cu
scopul formal de a-l sfatui pe principe in problemele curente ale vietii de stat. In realitate, insa,
consiliul intim al principelui exercita un control permanent al activitatii acestuia din partea clasei
feudalilor, fiind o creatie a regimului nobiliar instaurat in Transilvania. El era compus din 10-12
membri, recrutati dintre varfurile nobilimii Transilvaniei, asa-numitii „magnați”. Din consiliu facea
parte si un reprezentant al Bisericii Catolice. Consilierii desfasurau o activitate neremunerata, deci
pozitia lor era una onorifica, politica.

ORGANIZAREA FISCALA
Veniturile statului se imparteau in 2 mari categorii. In prima categorie faceau parte veniturile
provenite de pe urma operatiunilor monetare, taxelor si exploatarilor de mine si de saline. Principele
putea dispune de aceste venituri dupa bunul plac. Veniturile provinciale intrau in a II-a categorie si
proveneau din impozitele platite de fiecare gospodarie. Pe masura cresterii tributului catre Turcia, au
sporit si aceste impozite. Desi a cunoscut o permanenta tendinta de crestere, tributul platit de
Transilvania nu a fost la fel de apasator ca cel platit de Tara Romaneasca si Moldova. Pe de alta
parte, majoritatea populatiei, formata din taranimea aservita, avea grele obligatii fata de feudali.
Situatia romanilor s-a inrautatit si mai mult in aceasta epoca, prin generalizarea impozitului platit de
catre ortodocsi fata de Biserica Catolica.

97
 ORGANIZAREA ARMATEI IN TRANSILVANIA
Dieta Transilvaniei s-a preocupat in mod constant de organizarea armatei si de adoptarea
unor reglementari cat mai precise cu privire la sistemul de recrutare la oaste. Din cuprinsul acestor
hotarari se desprind unele reguli generale: toate categoriile aveau obligatia de a paricipa la oaste,
fiecare nobil trebuia sa se prezinte impreuna cu un numar de ostasi proportional cu numarul cu
numarul de iobagi pe care ii avea in stapanire, orasele, secuii si sasii aveau obligatii militare
specifice, taranii din regiunile de margine se bucurau de unele inlesniri in schimbul obligatiei de a
asigura paza hotarelor. In aceasta epoca a crescut in mod considerabil numarul mercenarilor,
dependenti de principe.
ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALA
Organizarea administrativ-teritoriala a ramas, in mare, asa cum s-a configurat in epoca
voievodatului. Principatul Transilvaniei a cuprins intotdeauna centrul Transilvaniei, iar in anumite
perioade si Partium (Crisana si Maramures).

ORGANIZAREA BISERCII
Biserica oficiala a statului a ramas cea catolica, dar pe fondul reformei religioase ce a
cuprins toata Europa, au fost recunoscute si in Transilvania bisericile: reformanta, calvina si
luterana, ce alcatuiau, impreuna cu Biserica Catolica, cele 4 religii recepte ale Transilvaniei.
Biserica Ortodoxa romana din Transilvania a fost considerata schismatica in continuare, dar pe
fondul reformei religioase si sub influenta celorlalte 2 tari romane, ea incepe sa cunoasca un proces
de organizare ierarhica. In cadrul acestui proces de organizarea ierarhica au fost create o serie se
episcopii ortodoxe in localitatile Vad, Ineu, Gioagiu, Silvaș, precum si o mitropolie din
Transilvania, cu sediul la Alba Iulia. La inceput, mitropolitii erau hirotonisiti in Serbia, apoi la
Targoviste, in Tara Romaneasca. In scurta perioada cat a fost principe al Transilvaniei, actionand in
directia consolidarii bisericii ortodoxe din Transilvania, Mihai Viteazul, a creat o noua mitropolie
ortodoxa, intitulata ,,mitropolia Bălgradului, Vadului, Silvașului, Maramureșului, Făgărașului si
Țării Ungurești". 15.12.16

DREPTUL SCRIS IN TRANSILVANIA IN TIMPUL

VOIEVODATULUI SI A PRINCIPATULUI DEPENDENT DE TURCIA
Dreptul scris al Transilvaniei acestei perioade este marcat, in evolutia sa, de mai multe
tendinte:
1. Tendinta factorilor locali de a consolida autonomia voievodatului.
2. Politica centralizatoare prommovata de regii ungari.

98
 3. Tendinta populatiei majoritare romanesti de a-si apara traditiile si institutiile
juridice consacrate de Legea Tarii, inclusiv sub forma codificarilor vechilor obiceiuri,
realizate sub presiunea poporului roman si recunoscuta oficial de statul maghiar.
In acest context, in cadrul dreptului scris al Transilvaniei s-au conturat 2 sisteme juridice:

a.dreptul român transilvanean, care a imbracat forma Legii Tarii si apoi a codificarilor
realizate pe baza obiceiului pamantului si care a reprezentat sistemul de drept preponderent, cel
putin in epoca voievodatului.
b.sistemul juridic discriminatoriu pentru romani, impus de statul maghiar si
reprezentantii celor 3 natiuni privilegiate (incepand din sec. 15), sistem prin care romanii au fost
exclusi de la viata politica si juridica a Transilvaniei, sistem care nu a fost niciodata recunoscut sau
asimilat de populatia majoritara romaneasca.
Dreptul scris in voievodatul Transilvaniei cuprinde:
1. Decretele regale date cu privire la privilegiile nobilimii si
obligatiile taranilor iobagi, precum si cu privire la organizarea judecatoreasca, militara, financiara a
voievodatului, dintre care mentionam, ca exemple:
a. Decretul regelui Andrei al II-lea din 1222
b. Decretul regelui Carol Robert de Anjou
c. Decretul regelui Matei Corvin, ,,Maius", dat in 1483
2. „Unio Trium Nationum”. Este o hotarare data de reprezentantii celor 3 natiuni
privilegiate, in 1437, prin care s-a stabilit ca puterea politica in Transilvania urma sa fie exercitata
numai de reprezentantii acestor 3 natiuni privilegiate, cu excluderea poporului roman majoritar de
la viata politica a Transilvaniei.
3. Elementul de drept scris al Transilvaniei in ,,Tripartitul lui Verboczi".
Aceasta este o lucrare cu caracter privat elaborat de juristi intre anii 1514 si 1517, din ordinul
regelui Vladislav al III-lea si care, datorita evenimentelor ce au urmat, nu a fost promulgata
oficial, ramanand o lucrare cu caracter privat, dar care datorita continutului sau s-a aplicat in
practica instantelor de judecata din Transilvania pana la revolutia europeana de la 1848. Utilizarea ei
a fost consacrata si in Diploma Leopoldina din 1691. Asa cum rezulta si din denumirea ei, lucrarea
are 3 parti, cu privire la:
a. privilegiile nobilimii (prima parte)
b. procedura de judecata (a doua parte)
c. situatia juridica a taranilor iobagi, consacrand legarea lor de glie (a treia parte)

99
 d. Procedura de judecata a taranilor iobagi si statutul oraselor libere (tot in a treia
parte)
4. Statutele Țării Fagarasului, cre reprezinta o legiuire cu caracter de
codificare, pentru ca cuprinde principalele institutii juridice romanesti ale Legii Tarii. Mult timp,
Fagarasul (1369-1432) a fost feuda a domnilor Tarii Romanesti, insa la sfarsitul sec. 15, ea a fost
inclusa in ,,universitas saxorum" (obstea sasilor). Acest lucru a insemnat o incalcare a drepturilor
stravechi ale populatiei romanesti, care s-a lovit de o puternica rezistenta din partea lor, culminand
cu o serie de rascoale ce au avut loc intre 1503-1508.
Printre revendicarile rasculatilor s-a numarat si cea a revendicarii vechilor obiceiuri
ale romanilor, revendicare ce a fost satisfacuta in 1508, prin intocmirea statutelor Tarii Fagarasului.
Statutele Tarii Fagarasului au fost redactate in limba latina. In cuprinsul lor, in preambul, cat si in
partea finala se mentioneaza ca s-au dat la propunerea românilor. Textul statutelor redau obiceiuri
juridice romane, intr-o forma exacta, dar concentrata, pornindu-se de la ideea ca ele sunt cunoscute
foarte bine de populatia romana, care le aplica din generatie in generatie.
Dispozitiile lor nu sunt sistematizate, astfel ca dispozitiile de drept civil sunt intercalate cu
cele de drept penal.
In materia persoanelor, statutele Tarii Fagarasului consacra stratificarea sociala de tip
feudal si discriminarea dintre diversele clase si categorii sociale feudale. Nobilii romani sunt
desemnati prin ,,boyarones", iar taranii sunt desemnati prin ,,rusticii walachi", terminologia fiind
asemanatoare cu cea din Tara Romaneasca.
In materia casatoriei este prevazuta necesitatea consimtamantului parintilor viitorilor soti,
dar si posibilitatea incheierii casatoriei cu fuga (simulacru de rapire), urmat de plata unor amenzi
simbolice. Inzestrarea fetelor este obligatia parintilor (iar dupa moartea acestora fratilor), situatie
identica cu privilegiul masculinitatii din Tara Romaneasca si care reprezinta un corolar al
privilegiului masculinitatii. Statutele prevedeau ca desfacerea casatoriei se poate face prin repudiu,
in caz de adulter, urmat de pierderea zestrei de catre sotia adulterina.
O ampla reglementare este intalnita in materia succesiunilor, in sensul ca daca un boier
moare fara succesori, poate dispune prin testament de 1/3 din bunurile mobile, si bunurile imobile
intrand in stapanirea seniorului sau. Daca cineva moare fara descendenti de sex masculin, fetele
dobandesc bunurile mobile si 1/4 din contra valoarea pamantului (bunurile imobile), dupa o justa
verificare a acestora, aplicandu-se privilegiul masculinitatii. La fel ca si in Tara Romaneasca, fata
inzestrata de parinti era exlusa de la mostenirea lor.
Este reglementata si infratirea pe mosie, cu principalele sale aplicatii.

100
 In materia proprietatii, reglementarile pastreaza urme ale proprietatii devalmase, desi
ea nu este consacrata in mod expres, cum ar fi sistemul raspunderii colective in materie penala.
Domeniul dreptului penal este cel mai amanuntit reglementat, fiind sanctionate o
multime de infractiuni, cele mai grave fiind considerat
A. insurectia impotriva castelanului
b. erezia
c. incendierea
d. violarea de domiciliu
e. falsificarea de moneda
(toate pedepsite cu moartea)
In materia proprietatii, reglementarea din statutele Ţării Făgăraşului conţine urme
semnificative lăsate de proprietatea comună devălmaşă de la nivelul obştilor săteşti sau
teritoriale.
Din analiza dispozitiilor statutelor Tarii Fagarasului, rezulta ca unitatea de continut si
aplicare a obiceiului roman, in toate cele 3 tari romane, inclusiv in teritoriul intracarpatic, unde
oprimarea nationala a poporului roman a reprezentat o politica constanta a conducatorilor Tarii
Romanesti, alesi numai dintre reprezentantii celor 3 natiuni privilegiate. De aceea, este remarcabil
ca numai cu 3 decenii inainte de incetarea dependentei Transilvaniei fata de Ungaria, autoritatile
maghiare au fost nevoite sa recunoasca si sa codifice obiceiurile romanesti, care s-au pastrat intr-o
forma nealterata.
DREPTUL SCRIS IN TRANSILVANIA IN PERIOADA
PRINCIPATULUI DEPENDENT DE TURCIA (1541-1683)
Dupa caderea Ungariei la Mohaci, Dieta Transilvaniei intrunita la Sighișoara in 1540 a
hotarat că, pe viitor, Transilvania se va conduce dupa legi proprii, iar legile din Ungaria inceteaza sa
se mai aplice in Transilvania. Totodata, Dieta de la Sighisoara consacra in continuare Unio Trium
Nationum, ca fundament al dreptului public discriminatoriu al Translivaniei. Intrucat in epoca
principatului dependent de Turcia Dieta Transilvaniei a adoptat un numar impresionant de legi
pentru a acoperi vidul de reglementare, astfel s-a simtit nevoia sistematizarii lor, in ordine
cronologica, sub forma incorporarii in colecții de legi.
• Prima colectie cuprinde legile adoptate de Dieta Transilvaniei intre 1540-1653 si a fost
elaborata in timpul domniei celor 2 principi Gheorghe Racoți (I si II), fiind denumita ,,Aprobatae
Constitutiones Regni Transilvaniae et Partium Hungariae et Isdem Anexarum".
• A doua culegere de legi cuprinde legile adoptate de Dieta Transilvaniei intre 1654-
pana la sfarsitul epocii principatului dependent de Turcia. A fost elaborata in timpul domniei

101
principelui Mihai Appafy, fiind denumita ,, Compilatae Constitutiones Regni Transilvaniae et
Partium Hngariae et Isdem Anexarum".
• Ulterior, cele 2 culegeri au fost reunite intr-una singura intitulata ,, Aprobatae et
Compilatae constitutiones regni transilvaniae et partium ungariae et isdem anexarum". in cadrul
careia legile sunt grupate cronologic, pe domenii: dreptul canonic, organizarea de stat, privilegiile
feudalilor, procedura de judecata si diferitele probleme administrative.
Dreptul scris al Transilvaniei in epoca principatului dependent de Turcia este patruns de
tendinta de promovare a intereselor celor 3 natiuni privilegiate si ale celor 4 religii recepte, sens in
care sunt reglementate foarte amanuntit obligatiile taranilor iobagi fata de nobili, fata de
Biserica si fata de stat.
Legislatia aceasta a inrautatit si mai mult situatia juridica a populatiei romane, care erau
considerati tolerati si suportati „pro tempore”. Aveau interdictii de a purta anumite vesminte,
pentru a sublinia statutul lor inferior. S-a inrautatit si situatia preotilor ortodocsi, ce erau asimilati
taranilor aserviti si aveau obligatii ca acestia. Toate acestea reprezinta interesele nobilimii, fiind
semnificativa utilizarea termenului de ,,regnum" in cadrul acestor colectii de legi, intrucat in
epoca respectiva, cuvantul ,,regnum" desemna un stat suveran. Prin urmare, legislatia aceea dorea
a fi expresia intereselor nobilimii locale, organizata in cadrul unei entitati statale de sine statatoare..
In afara acestor codificari, au mai fost codificate norme de drept scris si cutumiar ale
oraselor municipale sasesti in statutele municipale sasesti adoptate in Adunarea sasilor intre
1570 si 1580 si aprobate de principele Transilvaniei in 1583. Aceasta lucrare cuprinde
numeroase dispozitii in materia obligatiilor, pentru ca sasii erau cei mai legati de activitatea
comerciala, de schimbul de marfuri. Sunt cuprinse si dispozitii de drept penal si drept procesual,
toate redactate intr-o forma sistematizata. Au mai fost elaborate si alte culegeri de drept ale unor
autoritati administrativ teritoriale: ,,Statutele Odorheiului" si ,,Statutele Zarandului'’, in
virtutea autonomiei locale de care se bucurau aceste unitati administrativ-teritoriale.

DREPTUL SCRIS AL TRANSILVANIEI IN EPOCA PRINCIPATULUI

DEPENDENT DE AUSTRIA

Această etapă debutează în 1683, odată cu înfrângerea armatei otomane la asediul

Vienei şi durează până la 1867, când se instaurează dualismul austro-ungar.
În 1688, armatele austriece pătrund în Transilvania şi aceasta devine un stat vasal
Austriei, situaţie acceptată de Dieta de la Făgăraş care statuează că alegerea principelui
Transilvaniei urma să se facă potrivit vechilor reguli.

102
 Prin Diploma Leopoldină din 1691, împăratul Leopold al Austriei recunoaşte
autonomia Transilvaniei şi se obligă să o respecte. Noul statut juridic este recunoscut şi pe
plan internaţional prin Tratatului de pace de la Karlowitz.
În 1699, ultimul principe al Transilvaniei, Mihai Appafy al II-lea, renunţă la
drepturile sale princiare în favoarea împăratului Austriei, creându-se o uniune personală
între Transilvania şi Austria, în sensul că împăratul Austriei este şi principe al
Transilvaniei. Această situaţie este consacrata de iure prin documentul adoptat de dieta
(1702) denumit pragmatica sancţiune potrivit căruia alegerea principelui Transilvaniei se
făcea potrivit aceloraşi reguli care guvernau succesiunea la tronul Austriei.
1765- Austria devine Mare principat- imparatul Austriei este mare principe al
Transilvaniei promovand o politica absolutista.
Organizarea de stat a Transilvaniei ca principat autonom dependent de Austria
-principele exercita puterea executiva
Transilvania era condusă de un guvernatorcare coordona administraţia civilă a
principatului (ales de dieta si confirmat de principe) şi de un comandant general al armatei
austriece din Transilvania care coordona administraţia militară a principatului. Uneori,
cele 2 funcţii se reuneau asupra aceleiaşi persoane care purta titulatura de Preşedinte al
Guvernului.
Tot la nivel central, in cadrul consiliului intim funcţiona Guvernul provincial
(guberniul) a cărui activitate era controlată de Cancelaria Aulică de la Viena în cadrul căreia
funcţiona Cancelaria Aulică Transilvană creată în 1695. Era format din guvernator,
comandantul general al armatei, cancelar, tezaurar, preşedintele staturilor si concilium
duodecemvirale.
Alte instituţii care funcţionau la nivel central erau:
 Comisariatul ţării care controla aprovizionarea armatei din Transilvania
 Tezauriatul care administra finanţele Transilvaniei
 Exactoratul provincial+revizoratul de carti pt exercitarea cenzurii, direcţia
de edile si tabla justitiara (instanta de apel)
În epoca principatului dependent de Austria se produce pe plan religios o mişcare care
a avut consecinţe extrem de importante pentru susţinerea documentară şi ideologică a luptei
populaţiei româneşti autohtone şi majoritare pentru afirmarea naţională, crearea bisericii
unite. Astfel, Sinodul de la Alba Iulia din 1697, convocat de episcopul Teofil, a hotărât în
principiu unirea bisericii ortodoxe din Transilvania cu biserica catolică. Această hotărâre a

103
fost luată ca urmare a promisiunilor împăratului Austriei în sensul că preoţii uniţi vor fi
scutiţi de obligaţii iobăgeşti, obligaţii care revenea preoţilor ortodocşi.
Acelaşi împărat, printr-o diplomă dată în 1701, extinde scutirile şi asupra ţăranilor
uniţi, însă această Diplomă Leopoldină nu a fost acceptată de Dieta Transilvaniei şi, ca
atare, nu s-a aplicat aici.
În 1744, printr-un rescript imperial dat de împărăteasa Maria Tereza, naţiunea
română a fost recunoscută ca a patra naţiune a Transilvaniei, însă nici acest rescript nu s-a
aplicat în Transilvania, deoarece Dieta l-a interpretat în sensul că el se aplică doar
nobililor şi clericilor şi că aceştia nu formează o a patra naţiune, ci sunt lipituri la cele 3
naţiuni privilegiate.
Unirea cu Roma a unei părţi a bisericii din Transilvania a avut importanţă, în sensul
că a permis accesul fruntaşilor bisericii unite la arhivele de la Roma, precum şi la arhivele
imperiale de la Viena, aceştia realizând o intensă munca de documentare în sprijinul
argumentării drepturilor naţiunii române în Transilvania. Activitatea depusă de ei a contribuit
la formarea fundamentului ideologic al mişcării de eliberare naţională a românilor din
Transilvania.
Dreptul în Transilvania în epoca principatului dependent de Austria
Prin articolul 1 al Diplomei Leopoldine din 1691 s-a menţinut aplicarea în
Transilvania a vechilor legiuiri feudale şi anume: „Unio Trium Nationum”, „Tripartitul lui
Verboczi” şi „Approbatae et Compilatae Constitutiones”.
În 1695, printr-o rezoluţie alvinţiană, s-a organizat în cadrul Cancelariei aulice de la
Viena o Cameră Aulică Transilvăneană care cenzura activitatea guvernului Transilvaniei.
Un alt document elaborat în această perioadă este pragmatica sancţiune prin care s-a
consfinţit de iure uniunea personală dintre Austria şi Transilvania.
Dieta Transilvaniei a adoptat şi în această perioadă a principatului dependent de
Austria o serie de hotărâri care au înăsprit exploatarea socială de tip feudal.
Astfel, Dieta din 1714 a fixat numărul zilelor de clacă la 4 zile pe săptămână pentru
iobagi şi 3 zile pentru jeleri (ţărani liberi fără pământ). Această hotărâre a fost amendată de
împărăteasa Maria Tereza printr-un rescript imperial dat în 1747 prin care a diminuat
numărul zilelor de clacă pe săptămână la 4 zile pentru ţăranii care nu aveau vite şi 3 zile
pentru ţăranii care aveau vite.
Printr-un alt rescript imperial „punctele regulative” 1769, împărăteasa Maria Tereza
îi invită pe nobilii Transilvaniei aparţinând celor 3 naţiuni privilegiate să înceteze abuzurile

104
asupra ţăranilor iobagi, majoritatea de origine română. Niciuna dintre hotărâri nu s-au
aplicat în Transilvania pentru că au fost respinse de Dietă.

DREPTUL FEUDAL SCRIS in tara romaneasca si moldova

PRAVILELE BISERICEŞTI
Datorită organizării sale ierarhice şi rolului său de principal factor ideologic al societăţii
feudale, Biserica Ortodoxă română a fost în măsură să elaboreze norme de conduită care să fie
aplicabile pe întreg teritoriul locuit de romani, prin extinderea autorităţii sale spirituale şi cu
sprijinul statului feudal.
La rândul lor, domnii erau interesaţi (1) în consolidarea statului feudal şi centralizarea
puterii de stat, care urma să se realizeze şi (1) de introducerea unor reglementări juridice noi cu
caracter uniform, spre deosebire de obiceiul juridic care prezenta semnificative particularităţi
regionale.
Pravilele bisericeşti au avut un caracter oficial, deoarece au fost întocmite din ordinul
Domnului sau al mitropolitului, și pe cheltuiala acestora.
Dispoziţiile din pravile erau obligatorii atât pentru clerici, cât şi pentru laici, atât în
domeniul religios propriu-zis, cât şi în domeniul juridic, deoarece, potrivit concepţiei autorilor de
pravile, dispoziţiile de drept civil, penal si procesual ţineau tot de domeniul religios.
Întrucât Biserica Ortodoxă română se afla sub autoritatea spirituală a Patriarhiei de la
Constantinopole, domnii şi mitropoliţii români au respectat regula de mult consacrată potrivit căreia
pravilele bisericii ortodoxe se întocmesc numai după izvoare canonice bizantine.
Deoarece procesul de creştinare a geto-dacilor, a populaţiei daco-romane şi româneşti, a
însoţit etnogeneza românească şi a deputat încă înainte de instaurarea dominaţiei romane.
Principalele cuvinte ale limbajului religios sunt de sorginte latină: biserica (basilica), cruce
(crux). Limba română este singura limbă romanică în care termenul de biserică e de origine latină.
În toate celelalte limbi romanice cuvântul biserica e de sorginte greacă (eclesia).
Pătrunderea masivă a slavilor la Sudul Dunării a rupt romanitatea nord-dunăreană de
contactul nemijlocit cu Bizanțul.
Din epoca feudalismului timpuriu, influența bizantină s-a exercitat pe filieră slavă. În acest
context, slavona a devenit limba oficială a cancelariei domneşti şi limba în care au fost redactate
primele pravile şi limba cultului religios ortodox.
Această situaţie nu a durat mult, până la jumătatea sec. 16, deoarece populaţia nu cunoştea
limba slavonă, deoarece ea era doar o limba de cancelarie, ea fiind cunoscută doar de câţiva

105
călugări şi grămătici ai cancelariei domneşti, motiv pentru care pravilele încep să fie redactate şi în
limba română..
La început, pravilele bisericeşti (in slavona sau romana) au fost multiplicate sub formă de
manuscrise pentru ca apoi să fie multiplicate prin tipărire după ce tiparul a pătruns şi în ţările
române. Pravilele tipărite apar de la mijlocul sec. 17.
Cele mai importante pravile în limba slavonă sunt:
1. „Pravila de la Târgovişte” (1452) elaborată de grămăticul Dragomir din porunca
domnului Vladislav al Ţării Româneşti
2. „Pravila de la Putna” (1581) care este bilingvă, redactată în română şi slavon cu text
interliniar
3. „Pravila de la mănăstirea Bistriţa” (1618) din Moldova
4. „Pravila de la mănăstirea Bistriţa” (1636) din Oltenia
Izvoarele acestor pravile au fost
 „Sintagma alfabetică” o lucrare din 1335 de la Salonic denumită a lui Matei
Vlastares
 “Nomocanoanele părinţilor Bisericii”
 Legislaţia împăraţilor bizantini – “Bazilicalele” lui Leon al II-lea filosoful
(exemplu)
Cele mai importante pravile în limba română:
 „Pravila Sfinţilor Apostoli” scrisă de diaconul Coresi (1560-1562) la Braşov,
denumită şi „Pravila de la Ieud”, după numele localităţii din Maramureş unde a fost descoperit
singurul exemplar al acestei pravile.
 „Pravila Aleasă” scrisă de logofătul Eustratie (1632), în Moldova, el a preluat
izvoare bizantine conţinute într-o lucrare intitulată nomocanonul lui Mihail Malaxos
 „Pravila de la Govora” sau Pravila cea Mică tipărită în Țara Românească la 1640
din porunca domnului Matei Basarab în 2 ediţii identice: o ediţie pentru Țara Românească, cu o
prefaţa scrisa de mitropolitul Theofil al Ţării Româneşti şi una pentru Transilvania, cu o prefaţa
scrisa de mitropolitul Ghenadie al Transilvaniei.
Conţinutul pravilelor bisericeşti este extrem de variat, deorece alături de textele cu
caracter juridic sunt cuprinse şi texte din diverse alte domenii: extrase din lucrări religioase, date
istorice despre sinoadele bisericeşti şi despre părinţii bisericii, autori de pravile, cronici, tabele de
calculare a timpului, diferite formulare pentru întocmirea unor acte.
La rândul lor, dispoziţiile cu caracter juridic nu sunt sistematizate pe ramuri şi instituţii de
drept, astfel încât normele de drept laic alternează cu normele de drept canonic, cele de drept civil
106
alternează cu cele de drept penal şi procesual. Ca o particularitate, pe planul dreptului penal,
infractiunile era socotite pacate, iar pedepsele clasificate in pedepse fizice si pedepse duhovnicesti
erau socotite ca forme de ispasire a pacatelor.
Prin conţinutul lor mistic şi prin discriminările sociale făţişe pe care le consacrau, pravilele
au contribuit la consolidarea relațiilor de productie de tip feudal. Pe de alta parte, având în vedere
izvoarele utilizate la elaborarea lor, pravilele marchează cea de-a doua etapă a evoluţiei dreptului
românesc sub influenţa dreptului roman şi anume etapa receptării ideilor şi instituțiilor juridice
române pe cale mediată, aşa cum au fost ele adaptate la realităţile feudale ale Bizanțului, adica din
acest moment influenta dreptului s-a realizat pe filiera bizantina.
În toate cele 3 ţări române pravilele bisericeşti au un conţinut similar, mergând până la
identitate, ceea ce arată unitatea de concepţie a dreptului nostru feudal scris ca o continuare
firească a unităţii de reglementare din Legea Ţării (dreptul feudal nescris).
Pravilele bisericeşti nu au fost doar simple construcţii teoretice, ci ele au fost destinate să
aibă şi o finalitate practică, adică să se aplice efectiv în practica instanţelor de judecată.
Totusi, există puţine documente care să ateste faptul că hotărârile judecătoreşti pronunţate de
instanțe erau chiar erau date în baza pravilelor. Acest fenomen se explică prin faptul că hotărârile
judecătoreşti în materie penală şi a dreptului familiei se dădeau în formă orală, iar cele care se
dădeau în formă scrisă fie nu ni s-au păstrat întrucât părţile litigante nu au avut interesul să le
păstreze, fie nu indicau capul de pravilă, adică textul din pravilă pe baza căruia s-a pronunţat
hotărârea respectivă.
În litigiile referitoare la dreptul de proprietate, hotărârile erau date întotdeauna în scris şi
întotdeauna erau motivate cu texte din pravile. Asemenea hotărâri ni s-au păstrat pentru că părţile
litigante aveau tot interesul să păstreze documente care reprezentau dovada titlului lor de
proprietate.
Una dintre cele mai celebre hotărâri care s-a păstrat, conţinută într-un hrisov dat în vremea
domnului Alexandru Ilias, este hotărârea dată în procesul dintre „Florica” şi „Maria”. Florica era
fata legitimă a lui Mihai Viteazul, iar Maria fata naturală. Procesul a fost soluţionat pe baza
pravilei, în hotărâre se indică textul din pravila pe care aceasta se întemeiază, iar sentinţa a fost
pronunţată în favoarea fiicei legitime, Florica.
HRISOAVELE LEGISLATIVE
Hrisoavele domnești au avut, mult timp, un caracter individual, adică erau acte de aplicare
a dispoziţiilor Legii Ţării la cazuri particulare.

107
 Începând de la sfârşitul sec. 16 şi până la începutul sec. 17, apar hrisoavele legislative, care
conţin norme cu caracter general, aplicabile tuturor subiectelor de drept si pe intreg teritoriul
tarii.
Unul dintre primele hrisoave legislative şi dintre cele mai controversate este așezământul
dat de Mihai Viteazul în 1595, în care se menţionează cu referire la ţăranii dependenţi „care pe
unde va fi să fie rumân în veci”. Unii istorici români, analizând aşezământul, au concluzionat că el
conţine dispoziţii prin care ţăranii dependenţi sunt legaţi de glie. In legatura cu acest hrisov, unii
autori au afirmat ca prin intermediul lui, Mihai Viteazul, fortat de o conjunctura nefavorabila si sub
presiunea boierilor, ar fi procedat la legarea taranilor dependenti, de glie. Opinia nu poate fi
impartita, pentru ca in 1595 se afla in plina desfasurare riposta militara otomana in Tara
Romaneasca fata de atitudinea antiotomana a lui Mihai Viteazul. Poporul din stanga Oltului s-a
refugiat pe mosiile din dreapta Oltului, in Oltenia, ce apartineau banului si partidei boieresti ce-l
sprijinea. Dand acest hrisov, cu privire la taranii dependenti, Mihai Viteazul nu i-a legat de glie, ci
pentru a-i favoriza pe boierii olteni, a modificat dispozitiile Legii Tarii, ce anterior anului 1595
prevedeau legarea de glie a taranilor dependenti. Daca s-ar fi aplicat dispozitiile Legii Tarii, boierii
din dreapta Oltului ar fi trebuit sa-i remita pe taranii dependenti din stanga Oltului, refugiati pe
mosiile lor, stapanilor acestora, ori prin asezamant Mihai Viteazul ii elibera pe boierii din dreapta
Oltului de aceasta obligatie legala, pentru a-i favoriza. Totodata, Mihai Viteazul creeaza o noua
categorie de tarani dependenti, ,,rumânii de legatura", adică ţăranii liberi fugiţi pe moşiile din
dreapta Oltului la data asezamantului.
Aşezăminte similare au fost date în Moldova de Ştefan Tomșa şi Miron Barnovschi.
Ulterior, pe măsura centralizării puterii domneşti, intervenţiile domnilor în materie
legislativă exprimate în formă hrisoavelor legislative s-au înmulţit semnificativ.
PRAVILELE LAICE 15.12.16 (2)
Au fost adoptate la mijlocul sec. 17, aproape simultan şi cu un conţinut similar în Țara
Românească şi Moldova, ca o necesitate pentru puterea de stat centralizată de a interveni rapid cu
reglementări în cele mai diverse domenii ale vieţii sociale. Pentru boieri, pravilele laice au
reprezentat mijloace de limitare a puterii domneşti, întrucât, aşa cum spune cronicarul Grigore
Ureche, acolo „unde nu sunt pravile, din voia domnilor, multe strâmbătăţi se fac”. Pravilele laice
au repreezentat si un mijloc de limitare a arbitrariului domnesc.
I. Cartea românească de învăţătură
În Moldova, în 1646, Eustrapie/Eustache a elaborat la porunca domnului Vasile Lupu
Cartea românească de învăţătură, prima codificare cu caracter laic din istoria dreptului
românesc. Ea a fost tipărită la tipografia mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi. Titlul este semnificativ, e

108
carte românească de învăţătură, lucrare aparuta din initiativa romaneasca, iar izvoarele avute în
vedere la elaborarea sa au fost sintetizate şi codificate într-o viziune proprie şi nu într-o manieră
compilatoare. Astfel, este o lucrare de sinteza si originala. Termenul de învăţătură nu are un sens
didactic, ci are un sens juridic, acela de poruncă domnească sau de dispoziţie obligatorie care
atrage sancţionarea domneasca asupra acelora care nu ascultă de astfel de învăţături.
Izvoarele acestei pravile sunt:
 „Nomos ghiorghicos” (legiuirea agrară bizantină), data in timpul Imparatului Leon
Isaul.
 O lucrare denumită „Praxis et teoriae criminalis” a unui renumit penalist italian
Prospero Farinacci, latinizat Farinacius.
II. Îndreptarea legii
În Tara Românească, în 1652, un călugăr erudit pe numele său Daniil Panoneanul, care
ulterior a ajuns mitropolit al Transilvaniei, a elaborat din porunca domnului Matei Basarab,
contemporanul si rivalul lui Vasile Lupu, „Îndreptarea legii” sau „Pravila cea Mare”, tipărită la
Târgovişte şi care conţine o predoslovie (prefaţă) scrisă de mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti.
Şi titlul acesteia este semnificativ, sugerând acelasi scop, influenţarea comportamentului uman
prin dispoziţii legale noi. Cuprinsul acestei pravile este mai dezvoltat decât al pravilei din
Moldova şi reproduce în linii generale cuprinsul pravilei munteinzate a celei a lui Lupu, însă
conţine totodată şi nomocanonul lui Mihail Malaxos, iar în partea finală conţine unele chestiuni
de caracter general din diverse domenii cum ar fi medicina, gramatica, filozofie si diverse
chestiuni canonice.
Conţinutul juridic al celor 2 pravile este asemănător şi se referă, in principal, la
reglementarea relaţiilor sociale din agricultură, prcum si sancţionarea faptelor cu caracter penal,
iar dispoziţiile de drept civil şi procesual civil sunt mai reduse numeric.
Asistăm la o sistematizare a dispoziţiilor cuprinse în pravile în pricini (secțiuni), glave
(capitole) şi zaciale (articole).
Cele 2 pravile au o structură bipartită.
PARTEA I a pravilelor conţine normele care reglementează relaţiile sociale din
agricultură, consacrând:
1. Legarea de glie/pamant a ţăranilor dependenţi
2. Dreptul stăpânilor feudali de a-i urmări pe ţăranii fugiţi şi de a-i readuce pe moşii
3. Interdictia celorlalti boieri de a ii primi pe mosiile lor pe taranii fugiti si de a ii
returna stapanilor lor.

109
 4. Obligațiile de plată a rentei feudale către stăpânii feudali precum şi dreptul
stăpânilor feudali de a-i pedepsi pe ţăranii care nu-şi îndeplineau aceste obligaţii.
5. Norme referitoare la paza hotarelor, a recoltelor şi ale bunuri agricole.
6. Norme referitoare la creşterea vitelor, împărţirea recoltelor şi schimburile de
terenuri.
PARTEA 2 se refera la Instituţiile de drept civil, penal şi procesual.
1.MATERIA PERSOANELOR
În materia persoanelor, persoanele fizice denumite obraze se clasifică în slobozi (liberi) şi
robi.
Majoratul este fixat la 25 de ani, însă răspunderea juridica pentru faptele proprii intervine
de la 18 ani.
Căsătoria, familia şi rudenia sunt reglementate pe baza aceloraşi principii din pravilele
bisericeşti. Căsătoria este precedată de logodnă – instituție preluată din dreptul bizantin, ea
conferă soţului puterea maritală asupra soţiei, menajarea zestrei, dar şi un drept de corecţie care
merge până la pedepsirea fizică a soţiei şi închiderea ei. Desfacerea casatoriei se facea prin
moartea unuia dintre soti, prin repudiu si prin divortul pronuntat pe cale judecatoreasca.
Pravilele recunosc un anumite efecte juridice ale concubinajului, astfel incat concubina infidela isi
pierde averea analog cu pierderea zestrei de catre femeia adulterina. Sunt reglementate si institutiile
adoptiei si tutelei.
2. MATERIA BUNURILOR
În materia bunurilor este protejată in mod deosebit proprietatea imobiliară. Se face
distinctia intre bunurile ce formeaza obiectul proprietatii reglementate de dreptul laic (mirean) si
bunurile considerate sfintite, ce se bucura de o protectie speciala, potrivit prevederilor dreptului
canonic. Defrisarea sau lazuirea sunt elemente noi ce se regasesc.
Uzucapiuneanu nu era recunoscută. Acţiunea în revendicare putea fi intentata oricând.
3. MATERIA SUCCESIUNILOR
În materia succesiunilor, moştenirea putea fi deferită prin testament, întocmit în formă
scrisă-denumit zapis - sau în formă orală, adică cu limbă de moarte, sau putea fi deferită potrivit
legii şi se numea moştenire „ab intestat” (fără testament).
Este introdusă că o sancțiune- nedemnitatea succesorală pentru asasin şi fii acestuia la
moştenirea celui asasinat.
Deasemenea, sunt prevăzute ca şi categorii de moştenitori legali, descendenții si
ascendentii la infinit, precum şi colateralii până la gradul 9. Copiii naturali vin doar la mostenirea

110
mamei si sunt reglementate rezervele succesorale si cantitatea disponibila in functie de numarul
copiilor.
4. MATERIA OBLIGAŢIILOR
În ceea ce priveşte materia obligaţiilor, ea era reglementata avându-se la bază principiul
răspunderii personale, iar principalele izvoare de obligaţii erau contractele şi delictele. Acestea
puteau fi incheiate proprio nominem, in nume propriu, sau prin mandatari (pristari sau
ispravnici).Pentru validitatea contractelor se cere ca vointa partilor contractate sa nu fie vitiata prin
violenta (sila) sau prin dol (amagire). Principalele contracte reglementate de pravile sunt: de
vanzare, incheiere, imprumut, donatie.Se mentine acelasi sistem de garantie ca si in legea tarii
(zalogul si chezasii).
5. MATERIA DREPTULUI PENAL
Materia dreptului penal este foarte amplu reglementată.
Infracţiunile erau denumite vini/greşeli, fiind incontinuare clasificate după gradul lor de
periculozitate socială în vini mari şi vini mici.
Se introduc concepte noi in materia dreptului penal precum:
-Infracțiunea flagrantă era denumită „vină de faţă şi arătată”.
-Pentru prima dată la calificarea unei infracţiuni se aveau în vedere poziţia subiectivă a
infractorului („gândul făptaşului”), apoi momentul şi locul săvârşirii faptei.
Sunt introduse categorii noi în materie penală:
 tentativa
 concursul de infracţiuni
 complicitatea
 recidiva
Sunt reglementate si cauzele care înlătura răspunderea penală cum ar fi
 nebunia
 legitima apărare
 ordinul superiorului
 vârstă sub 7 ani
Sunt reglementate cauze care atenuează răspunderea penală – circumstanțe atenuante:
 bătrâneţea
 vârstă sub 10 ani
 Stare de mânie
 Stare de beţie

111
 Sunt reglementatecauze care agravează răspunderea penală – circumstanțe agravante:
 calitatea de boier la infracţiunea de hiclenie
 calitatea de ruda in cazul indemnului la savarsirea infractiunii de desfrâu.
6. SISTEMUL SANCŢIONATOR
În ceea ce priveşte sistemul sancţionator, el este în linii generale acelaşi (cuprindea:
pedeapsa cu moartea sub diferite forme, alte pedepse fizice, pedepse privative de libertate -
temnita, ocna, surghiunul la manastire-, pedepse cu caracter religios - anatema, interdictia de a
intra in biserica, neingropare-, pedepse infamante –purtarea prin targ-, pecuniare –amenzile
(gloabe)-) şi se introduc pe lângă pedepsele principale şi pedeapsa complementară a confiscării
averii în cazul infracţiunilor grave cum este hiclenia.
Pravilele prevăd că judecătorul are o foarte largă posibilitate de apreciere-„voia giudetului
e foarte largă”, în sensul că judecătorul poate să schimbe pedeapsa aplicată initial sau poate să
dispună chiar iertarea de pedeapsă.
Sistemul sancţionator are şi un vădit caracter discriminator, în sensul că pravilele
recomanda ca pedepsele fizice să nu se aplice boierilor şi clericilor şi chiar dacă li se aplică aceste
pedepse fizice, ele să fie înlocuite cu surghiunul sau cu pedepse pecuniare. Dimpotrivă, pravilele
precizează că pedepsele fizice urmau să se aplice membrilor categoriilor sociale inferioare.
7. MATERIA DREPTULUI PROCESUAL
Pe plan procesual există 2 categorii de instanțe:
 laice
 bisericeşti
Nu funcţiona principiul specializării instanţelor, astfel încât acestea aveau o competență
generală, atât în materie civilă, cât şi penală. Acestea aveau si atributiuni in materii administrative,
ceea ce putea duce la o subordonare a acestora in rezolvarea procesului.
În ceea ce priveşte materia penală, acţiunea putea fi promovată de victima faptei penale,
dar şi de alte persoane cărora legea le acordă legitimare procesuală activă:
1. părintele putea introduce act penal pentru copil
2. stăpânul pentru slugă
3. soţul pentru soţie
4. egumenul pentru monahi si clerici
5. dascălul pentru ucenic
in cazul talhariei sau falsului de moneda, denuntul era obligatoriu.
8. MIJLOACELE DE PROBĂ
În ceea ce priveşte mijloacele de probă, acestea sunt:
112
  proba cu martori (testimonială)
 jurământul
 înscrisurile
 Expertizele si prezumţiile denumite presupusuri, semne sau înţelesuri
În materie penală, era admisă tortura ca instrument procedural pentru a smulge
mărturisirea învinuitului, daca acesta neaga savarsirea faptei, dar exista si alte metode de probare a
vinovatiei.
În ceea ce priveşte proba testimonială, forţa sa probantă era diferită în funcţie de poziţia
socială a martorului: boierii si clericii atunci când erau audiaţi trebuiau crezuţi mai mult, cand erau
martori.
Nu erau cunoscute căile de atac, însă cel nemulţumit de hotărârea pronunţată de o instanţă
putea să se adreseze instanţei superioare.
Nu exista principiul autorităţii de lucru judecat, însă erau recunoscute anumite termene de
prescripție a dreptului material la acţiune.

ORGANIZAREA DE STAT SI DREPTURILE ÎN EPOCA REGIMULUI

TURCO-FANARIOT
• Regimul turco-fanariot a fost instaurat in Tara Romaneasca in 1716, dupa caderea lui
Constantin Brancoveanu si in 1711 in Moldova dupa caderea lui Dimitrie Cantemir, a durat pana la
revolutia lui Tudor Vladimirescu din 1821 si a cunoscut 2 faze:
I. Prima faza (1711 Moldova, 1716 T.R. Pana la 1774
• a debutat cu instaurarea acestui regim si s-a sfarsit in 1774, cu pacea si tratatul de la Kuciu-
Kainardji.
• Asistam apogeul dominatiei otomane asupra tarilor romane: domni fanarioti sunt recrutati
din Fanar, si se comporta ca niste agenti fiscali, asimilati pasilor cu 2 tuiuri, sunt numiti direct de
sultan, fiind integrati ierarhic in administratia otomana.
• Durata domniilor este foarte scurta (in medie este de 2 ani si jumatate), iar fanariotii se
comporta ca niste arendasi ai tarilor romane, fiind preocupati de indeplinirea obligatiilor fata de
Poarta (din ce in ce mai numeroasa) si de spolierea fiscala a tarilor romane, in interesul propriu si al
clientelei lor politice.

113
 • Tronurile principatelor erau scoase la mezat si se practica totodata sistemul mutarii
domnilor, dintr-o tara in alta, sistem ce a avut si efecte pozitive, in sensul ca a asigurat evolutia
unitara a dreptului in cele 2 principate.
Regimul nobiliar slabeste pentru ca puterea domnului, numit direct de catre Poarta, este
foarte larga, in contextul in care toti domnii acestei perioade sunt alogeni.
In locul Sfatului Domnesc, se constituie Divanul Domnesc, cu ocomponenta mult mai
restransa decat cea a Sfatului, si cu un rol consultativ. Majoritatea membrilor, boierilor din Divan
sunt in continuare romani, dar multi dintre dregatorii din Divan patrund alogenii, adusi si recrutati
din clientela domnilor fanarioti. In imprejurari deosebite, precum in timpul domniei lui Constantin
Mavrocordat, este convocat sfatul de obste al tarii, avand o competenta mai larga, in sensul ca
aceasta adunare include membrii divanului, alti boieri, negustori mari, conducatorii bisericii,
comandanti militari, rolul acestei adunari fiind de a se pronunta asupra unor reforme de stat.
In ceea ce proveste dregatoriile, numarul lor creste din necesitatea capatuirii domnilor
fanarioti, iar cresterea aceasta se face fie prin crearea de dregatorii noi, fie prin dublarea sau
triplarea celor existente.
II. A doua faza (1774-1821)
Asistam la o serie de schimbari importante, in sensul ca prin tratatul de pace de la K-K, este
inlaturata obligatia de exportare a bunurilor doar pe piata otomana si la preturi de dumping, astfel
ca, ulterior, Tarile Romane intra in circuitul economic european, devenind o importanta tara de
export, mai ales a produselor agricole, pentru restul europei. Cresterea de cerere i-a determinat pe
boieri sa isi extinda stapanirea absoluta asupra celei mai mari parti a mosiei lor si sa impuna
condintii din ce in ce mai grele taranilor care lucrau aceste terenuri. Cultivarea nu se facea intensiv,
ci extensiv si prin crrstereea obligatiilor taranilor fata de boieri.
Tot prin tratatul de pace de la K-K, Rusia dobandeste un drept de interventiein treburile
interne romanesti, in calitate de tara protectoare, alaturi de Turcia, care ramane suzerana. Acest
tratat prevede o durata fixa a domniei de 7 ani, cu posibilitatea schimbarii domnului numai pentru
greseli grave, iar Rusia dobandesteun drept de intercesiune in favoarea tarii romane, silind Turcia sa
treaca de la simpla recunoastere a drepturilor tarilor romane, la respectarea efectiva a lor.
Se infiinteaza un nou organ de stat la nivel centrat, numita Vornicia Obstilor, care are
atributiuni administrative in domeniul invatamantului, comertului, industriei, lucrarilor publice,
problemelor edilitare, s.a. In ceea ce priveste sistemul dregatoriilor, el continua sa se extinda prin
aceleasi metode: crearea unor dregatorii noi sau dublarea si triplarea celor existente.
EVOLUȚIA DREPTULUI ÎN PRIMA FAZĂ A REGIMULUI TURCO-FANARIOT

114
 Prima faza se caracterizeaza printr-o slaba dezvoltare de elaborare a dreptului, pentru ca
domninatia otomana era la apogeu, iar autonomia principatelor fusese mult stirbita. Cu toate astea, si
in aceasta epoca se adopta pravile. Este vorba despre:
1. ,,Nomocanonul" lui Gheorghe din Trapezunt, intocmit in Tara Romaneasca in 1730, din
porunca lui Nicolae Mavrocordat. Este o lucrare scrisa in limba greaca, ce cuprinde dreptul canonic.
2. ,,Manualul de legi" al marelui paharnic, Mihai Fotino, elaborat din ordinul domnului
Stefan Nicolae Racovita, structurat in 3 parti, cuprinzand dreptul canonic si dreptul laic, fiind o
noutate ca dispozitiile sale sunt structurate pe ramuri de drept. Ca alt element de noutate, aceasta
pravila este prima care contine dispozitii de drept comercial.
Activitatea de elaborare a dreptului in aceasta perioada a fost influentata si de puterea
protectoare (Rusia), in sensul traducerii din limba rusa a legiuirii Imparatesei Ecaterina a II-a.
In prima faza, procesul de legiferare a fost cu precadere influentat de reformele lui
Constantin Mavrocordat.
CONSTANTIN MAVROCORDAT
Prima fază a regimului a fost dominată din perspectiva elaborării dreptului de
personalitatea lui Constantin Mavrocordat. El s-a remarcat că o figură aparteîn galeria domnilor
fanarioţi şi a dominat prinerudiţia şi activitatea sa această primă fază.
Constantin Mavrocordat a avut 10 domnii (6 în Țara Românească şi 4 în Moldova) în total
22 de ani de domnie, un record rămas neegalat pentru epoca respectivă.
Fiind o persoană extrem de erudită a încercat să guverneze ţările române în spiritul
absolutismului iluminat asemenea împăraţilor Austriei.
REFORMELE LUI CONSTANTIN MAVROCORDAT
El a realizat o serie de reforme care au dus la modernizarea statului și vieții sociale.
Aceste reforme se impuneau cu necesitate, deoarece:
1. relaţiile de producţie de tip feudal se aflau în plină descompunere
2. noile relaţii de tip capitalist apar şi se dezvoltă
3. vechile monopoluri feudale sunt înlăturate
4. suprastructura instituţională a ţărilor române trebuia pusă în acord cu baza
economică
Constantin Mavrocordat a realizat o serie de reforme care au fost consacrate prin
aşezământul din 1740 şi publicate în revistă „Mercure de France” in 1742.
Aşezământul din 1740 cuprinde următoarele reforme:
1. Reforma în domeniul organizării cultului religios

115
 În articolele 1-4 se realizează o reformă în domeniul organizării cultului religios, în sensul
că preoţii şi mănăstirile sunt scutite de dări, dar drepturile de judecată ale acestora sunt limitate şi
se introduc epitropiile mănăstireşti ca instrumente de control cu privire la modul în care erau
administrate bunurile bisericii, in scopul de limitare a abuzurilor.
2. Reforma privind instituția boieriei
În articolul 5 se realizează un nou statut juridic al boierilor, calitatea de boier fiind legată
exclusiv de slujba îndeplinită în cadrul aparatului de stat şi nu de stăpânirea sau exercitarea
dreptului de proprietate asupra unei moşii. Boierii devin un fel de functionari.
Sub acest aspect boierii se împart în 2 categorii ierarhice:
 boierii veliţi şi urmașii lor care purtau denumirea generică de neamuri, adică cei
care deţineau dregătorii în cadrul Divanului Domnesc (organul de stat care a înlocuit Sfatul
Domnesc). Aceştia erau scutiţi de toate dările.
 boierii mazili care îndeplineau dregătorii mai mici, ei erau scutiţi doar de o parte
din dari.
3. Reforma privind administrația locală, conducerea județelor
În articolele 7-8 se prevede că la conducerea judeţelor din Țara Românească şi a
ţinuturilor din Moldova sunt aşezaţi 2 ispravnici: unul cu atribuţiuni administrative şi celălalt cu
atribuţiuni judecătoreşti, ceea ce a reprezentat un prim pas în consacrarea principiului separaţiei
puterilor în stat. Tot Mavrocordat a prevăzut acordarea de lefuri pentru toţi dregătorii, sens în care
a fost creată o aşa-numită „casă a răsurilor”, un fond alimentat de anumite impozite şi care era
destinat pentru plata lefurilor slujbaşilor româneşti.
4. Reforma fiscală
Constantin Mavrocordat a realizat o reformă fiscală în articolele 9,10,12,13 prin care a
suprimat unele dări şi a unificat toate celelalte dări într-una singură denumită „sama
obştească”,plătibilă în 4 sferturi. Ulterior, cuantumul a crescut, ajungându-se de la 4 sferturi la 12
sferturi. Aceasta reformă a pus capăt haosului fiscal care domina ţările romane.
5. Reforma socială
Prin aşezământul din 1740, Constantin Mavrocordat a realizat şi o reformă socială, dar în
sens negativ- a interzis strămutarea ţăranilor dependenţi de pe moşii şi, sub presiunea boierilor, i-
a obligat pe aceştia să lucreze un anumit număr de zile suplimentare pentru boieri, fără a preciza
însă numărul de zile, ceea ce a generat numeroase abuzuri din partea boierilor. 5.1.201
Pe acest fond, între 1741-1746 asistăm la un masiv fenomen de bejenie (fuga de pe moşie)
aceştia refugiindu-se la Sud de Dunare, in Imperiul Ototman,, unde sarcinile fiscale erau mai
blânde. Asistăm la o diminuare considerabilă a bazei de venituri a statului, ceea ce l-a determinat
116
pe Constantin Mavrocordat, pe atunci domn in Tara Romaneasca, să realizeze cea mai importantă
reformă a sa, reforma socială.
Astfel, printr-un aşezământ dat la 1 martie 1746, în Țara Românească, Mavrocordat a
stabilit o serie de masuri, astfel că cei care se întorceau în ţară urmau a fi iertaţi de rumânie pe
baza unor certificate de iertare de rumânie emise de Divanul domnesc. Scutirea de dari pentru 6
luni, platirea unei taxe unice in cuantum de 5 taleri, platibila in 4 sferturi. Cei veniti se puteau aseza
pe orice mosie, nu doar pe mosia de pe care fugisera, de asemenea avand obligatia de a munci pe
rezerva feudala timo de 6 zile pe an si trebuiau sa dea dijma la semanaturi. Domnul le promitea
fugarilor introsi in Tara Romaneasca, eliberarea unui certificat de iertare de rumanie, de catre
divanul Domnesc. Acest asezamant continea o lacuna juridica, unii autori sustinand ca era
intentionata: nu se preciza data pana la care cie fugiti puteau sa se intoarca pentru a beneficia de
prevederile asezamantului. In acest context, fenomenul de bejenie s-a amplificat, in sensul ca si
ceilalti tarani dependenti de mosii au fugit la Sud, avand sa se intoarca pentru a beneficia de
prevederile asezamantului.
Ca atare, la 5 august 1646, C. Mavrocordat a dat un nou asezamant prin cree a dispus
eliberarea din stare de dependenta a tuturor rumanilor, stapanii lor fiind invitati sa elibereze fara
plata, iar in caz contrar, contra unei sume de 10 taleri, obligat.
O masura asemanatoare a luat C. Mavrocordat si in moldova in 1 iunie 1679, prevazand
eliberara gratuita a taranilor dependenti din Moldova (vecini).
Reformele lui C. Mavrocordat au o importanta covarsitoare pentru modernizarea tarilor
romane, in directia inlocuirii productiilor romane de tip feudal, cu noile relatii de productie de tip
capitalist. Fostii tarani dependenti devin tarani clacasi, ei fac conventii cu boierii, astfel ca primesc
proprietati sa le cultive, in schimbul unui numar de zile de claca. Aceasta claca imbraca forma unui
contract de adeziune, ale caruit clauze si conditii nu puteau fi negociate de catre taran.
Taranul clacas nu mai este legat de mosie, dar este legat de sat, pe care nu il poate parasi
decat cu acordul stapanului, in caz contrar, stapanul putand sa il readuca in stat „manu militari”, cu
forta armelor.
Domnii fanarioti care au urmat, au dat o serie de urbarii, prin care au stabilit numarul zilelor
de claca, tendinta fiind aceea de a spori numarul de zile de claca. Insa, reformele lui Mavrocordat nu
au dus la o desfintare totala a starii de dependenta de tip feudal, intrucat au continuat sa existe
categorii sociale ramase in stare de dependenta feudala: scutelnici si oslusnici. Ambele categorii
sunt persoane care lucreaza in cadrul curtilor boieresti si au obligatii fiscale doar fata de boieri, nu si
fata de stat. Scutelnicii sunt cei care indeplinesc in cadrul Curtilor Boieresti o munca calificata, iar
oslușnicii sunt cei care care indeplinesc munci necalificate in Curtile Boieresti.

117
 Ţăranii fugiţi care se întorceau se puteau stabili pe orice moşie, iar foştii lor stăpâni nu-i
mai puteau urmări. Aceştia aveau obligaţia de a munci un anumit număr de zile şi de a plăti o
dijmă la produsele obţinute de pe terenurile pe care le cultivau. Acest aşezământ conţinea un viciu
juridic -nu preciza data până la care cei fugiţi trebuiau să se întoarcă pentru a beneficia de
prevederile aşezământului, astfel încât aşezământul din 1 martie 1746 în loc să stopeze fenomenul
bejeniei l-a amplificat.
Şi mai mulţi ţărani au fugit pentru a se putea întoarce şi beneficia de prevederile
aşezământului. Mavrocordat a dat la 5 august 1746 un nou ordin prin care a dispus eliberarea
tuturor românilor din starea de dependenţa de tip feudal, stăpânii lor fiind invitaţi să-i elibereze
fără plată, iar dacă refuzau erau obligaţi să-i elibereze cu plata unei sume de 10 talere. Totodata,
ei erau scutiti de dari 6 luni si apoi plateau 5 talere impartite in 4 sferturi, trebuind sa lucreze 6 zile
pe an in folosul stapanilor mosiilor.
La 1 iunie 1749, pe când era domn al Moldovei, Mavrocordat a dat un aşezământ
asemănător pentru Moldova pentru că el prevedea eliberarea gratuită şi necondiţionată a
vecinilor.
Această reformă a avut următoarele consecinţe:
 încetează starea de dependenţa de tip feudal
 raporturile dintre boieri şi ţărani nu mai au o bază legală, ci au o bază
contractuală, în sensul că se încheie anumite învoieli între boieri şi ţărani prin care ţăranii primesc
în folosinţă o parte din moşii şi în schimbul acestei folosinţe sunt obligaţi să presteze un număr de
zile de clacă pentru boieri şi să plătească dijma la produsele obţinute de pe terenurile primite în
folosinţă
De iure, situatia taranilor s-a imbunatatit, pentru ca ei nu mai erau legati de glie, nu se mai
aflau in stare de dependenta fata de boieri si de manastiri, insa de facto, asistam la o inrautatire a
taranilor deveniti clacasi, pentru ca acele invoieli se realizau in conditii contractuale foarte
dezavantajoase pentru tarani, ei fiind nevoiti sa accepte toate clauzele impuse de boier. Principala
invoiala a fost numarul de zile de claca ce trebuie prestate. Astfel, taranii nu mai sunt legati de
pamant, ci de sat, pentru ca nu poate parasi satul decat cu acordul stapanului mosiei, acesta avand
dreptul de a-l readuce ,,manu militari".
Domnii fanarioţi au dat o serie de urbarii (hotărâri domneşti) prin care s-au fixat anumite
limite pentru numărul zilelor de clacă şi, totodată, s-a stabilit şi nartul, adică cantitatea de muncă
care trebuia prestat într-o zi de clacă. Tot prin aceste urbarii se prevedea şi faptul că ţăranul este
legat de sat, pe care nu-l poate părăsi până nu-şi îndeplineşte obligaţia de a presta numărul
respectiv de zile de clacă, în caz contrar el putând fi readus cu forţa înapoi.

118
 EVOLUŢIA DREPTULUI ÎN CEA DE-A DOUA FAZĂ A REGIMULUI
TURCO-FANARIOT
PRAVILELE ADOPTATE ÎN CEA DE-A DOUA PERIOADĂ A REGIMULUI
TURCO-FANARIOT
Ce am scris eu, penultimul curs: Ele contin o serie de trasaturi comune:
-izvoarele bizantine isi pierd ponderea de odinioara in elaborarea acestor pravile, in
favoarea codurilor burgeheze europene, cu precadre Codul Napoleon (1804) si Codul Civil Austriac.
Din acste coduri sunt extrase majoritatea principiilor de drept si institutiilor de drept reglementate de
pravilele adoptate in cea de-a doua faza a acestui regim.
-prin aceste pravile se realizeaza pentru prima data o codificare a Legii Tarii si o
sistematizare a principiilor Dreptului Obisnuielnic, premiera in istoria dreptului romanesc.
-pravilele din aceasta faza se caracterizeaza si prin o serie de progrese semnificative pe
planul sitematizarii si tehnicii de reglementare juridica. O atentie speciala este acordata, in cadrul
acestor prravile, procodurii de judecata, fapt explicabil prin faptul ca tarile romane nu se mai aflau
in orbita de influenta a Imp Oto pe plan comercial, ele intrand in circuitul comercial european, prin
inlaturarea monopolului otoman asupra comertului exterior al principatelor.
In acest context, se inmultesc litigiile dintre resortisantii locali si dintre unele puteri straine,
aflati in relatii sociale pe teritorii romane, context in care exista pericolul ca acestia sa invoce, asa
cum o faceau in Imperiul Otoman, imunitatea de jurisdictie sub pretextul ca tarile romane sunt parte
integranta a Imperiului Otoman si ca procedura de judecata ste greoaie si inapoiata.
In I. Otoman exista si pretextul ca instantele otomane erau religioase, nu laice, altfel spus, in
I. Otoman, toate procesel dintre resortisanti otomani si straini se judecau in ambasadelor statelor,
ceea ce insemna o grava stirbire aduse I. Otoman. In principate, pravilele au acordat o atentie
deosebita procedurii de judecata, aceasta desfasurandu-se dupa cele mai moderne principii la acea
vreme. Astfel, se evita imunitatea de jurisdictie pentru resortisantii din principat sau tarile straine.
-legiuirile adoptate in aceasta faza au fost adoptate atat in limba romana, cat si in greaca
noua, deoarece domnii fanarioti erau de sorginte greaca.

Clasificare: legiuirile se impart in doua categorii: 1.nomocanoane si legiuiri clasice

bizantine/ pravile noi, adica pravile care nu sunt inspirate din vechiul drept bizantin.

119
 In prima categorie:
-Nomocanonul lui Antimivireanul (Capetele de Porunci), care a avut doua editii.
-traducere a Hexabiblului lui Constantin Armenoculos, realizata de marele paharnic Toma
Cara. Acesta este unul dintre cele mai importante elemente ale legislatiei bizantine, fiind elaborat in
epoca de declin a Imperiului Bizantin, adica in epoca paleologilor. Dar care si-a gasit aplicarea in
cadrul instantelor de judecata, o foarte lunga perioada de timp.

2.Legiuiri care au ramas la stadiul de lucrari cu caracter privat si legiuiri care au fost
promulgate de catre domni, dobandind prin efectul promulgarii un caracter oficial.
Din cadrul legiuirilor cu caracter privat mentionam:
-pandectele lui Toma Cara, elaborate la 1806, din ordinul domnului fanarior Alexandru
Moruzzi. Lucrarea era proiectata sa aiba o structura tripartita, partea intai despre persoane, partea
doi despre lucruri, partea trei despre actiuni. Modelul urmat era Institututele lui Gaius. Din
nefericire, paharnicul nu a realizat decat prima parte, motiv pentru care lucrarea nu a fost
promulgata de domni si oficializata.
-Primul Cod Civil roman, Manualul Juridic al lui Andronache Donici, elaborat la 1814 de
catre unul dintre cei mai mari pravilisti romani. Un cod civil admirabili din punctul continutului de
reglementare, dar neaprobat deoarece autorul era adept al Miscarii Carbunarilor, o miscare a unor
boieri progresisti, inspirata din miscare Carbonarilor, din Italia. Lucrarea nu a fost promulgata si
pentru pentru ca autorul se afla in conflict cu alti doi pravilisti, si anume Cristian Flechtenmacher si
Anania Puzanos, acestia doi fiind favoritii domnului fanariot Scarlat. Chiar daca lucrarea nu a fost
promulgata oficial, datorita valorii sale exceptionale, ea s-a aplicat in practica instantelor de judecata
din ambele tari romane pana la adoptarea Codului Civil Român.

Lucrarile promulgate oficial: -coduri –legiuiri cu caracter special

Codurile sunt trei: Pravilniceasca Condica, Codul Calimah, Legiuirea Caragea.
Pravilniceasca Condica a fost elaborata in 1775 din ordinul lui Alexandru Ipsilanti, fanariot,
dar nu a intrat in vigoare decat in 1780, datorita opunerii Imperiului Otoman. Denumirea in romana
este „Mica Randuiala Juridica”, iar in greaca „Sintagmation Nimocon”, fiind doua editii. Izvoarele
acestei pravile sunt Legea Tarii, Basilicalele, jurisprudenta, precum si doctrina juridica moderna
(lucrarile lui Montesquieu si Becaria). Nu se cunoaste autorul acestei pravile, ca autorul prezumtiv,
unii autori plasandu-l pe Ienăchiță Văcărescu, singura pesoana care indeplinea toate condtiile pentru
a indeplini aceasta munca. De facto, Pravilicesca Condicta s-a aplicat pana in 1818, iar in jure pana
la abrogarea expresa prin codul lui Alexandru Ioan Cuza.

120
 Codul Calimah sau Condica Țivilă a Moldovei, elaborat din ordinul domnului Scarlat
Calimah. Pentru elaborarea acestui cod au fost create mai multe comisii. In varianta romana,
comisia ii cuprindea pe Cristian Flechtemacher, Petrache Asachi si Damaschin Bojică. Pentru
varianta in limba neogreaca, comisia ii cuprindea pe Cristian Flechetmacher, Anania Cusanos si
Andronache Donici.
Izvoarele acestui cod sunt Legea Tarii, dreptul bizantin, codul civil francez de la 1804, codul
Napoleon si codul civil austriac de la 1811, care la randul sau era elaborat dupa modelul codului
civil francez. Acest cod civil are doua versiuni: in neogreaca, aparuta la 1817 si in romana, la 1833.
A existat si o controversa in practica instantelor in legatura cu chestiunea de a sti de cand se practica
aceasta pravila. Aceasta controversa a fost solutionala in sensul ca se aplica din 1817, chiar daca in
romana a aparut ulterior.
Structura codului Calimah. 2032 de articole, structurare in o parte introductiva cu 24 de
articole, trei parti si doua anexe, cuprinzand regulile aplicabile lentru concursul creditorilor si pentru
licitatii.
Prima parte se dupeste dritul persoanelor, a doua dritul lucrurilor, a treia inmarginirile
ce privesc dritul persoanelor dimpreuna cu al lucrurilor. In partea introductiva exista o parte
importanta care spune ca Legea Tarii ramane dreptul comun in toate materiile.

Legiuriea Caragea a fost intocmita in 1818, in Tara Romaneasca, si aintrant in 1819 in

vigoare, autorii sunt Atanastie Hristofor, precum si Nestor, mare logofat al dreptatii (Ministrul
Justitiei) si primul profesor de drept la scoala domneasca. Proiectul elaborat de acestia a fost revizuit
de stolnicii Constantin si Ionita Balaceanu. Lucrarea are o structura alcatuita din 6 parti. Prima
despre obraze, a doua despre lucruri, a treia despre tocmeli, a patra despre daruri si mosteniri,
a cincea despre vini, a sasea despre ale judecatii. Astfel, acest cod are caracter eclectic, reunind un
cod civil, unul penal, si de procedura, 1-4 civil, 5 penal, iar 6 procedura.
Şi legiuirile adoptate în această a doua fază sunt în esenţa lor feudale, însă prezintă anumite
particularităţi atât sub aspectul conţinutului, cât şi pe planul formei.
I. Astfel,izvoarele bizantine pierd ponderea avută odinioară în favoareaprincipiilor de
drept şi instituțiilor juridice extrase din codurile burgheze europene.
II. În al doilea rând, asistăm la o codificare la Legii Ţării şi sistematizarea acesteia pe
instituţii juridice.
III. În al treilea rând, se remarcăimportante progrese pe planul sistematizării, precum şi
pe planul tehnicii de reglementare juridică. Sistematizarea pravilelor adoptate în această perioadă
se apropie foarte mult de cea pe care o regăsim în codurile burgheze europene.

121
 IV. În al patrulea rând, aceste pravile sunt de regulă bilingve, fiind redactate în limba
romană şi în limba neogreacă.
V. În sfârşit, pravilele acordă o atenţie deosebită aspectelor de drept procesual, în
special Pravilniceasca Condică, fapt explicabil prin aceea ca după Pacea de la Kuciuk-Kainardji,
ţările române, fiind atrase în circuitul economiceuropean, asistăm la multiplicarea raporturilor
juridice de natură civilă şi, mai ales, comercialăîntre resortisanții ţărilor române şi cei din ţările
europene, iar dispoziţiile de natură procedurală erau imperios necesare pentru a evita imunitatea
de jurisdicţie aplicabilă resortisanților ţărilor europene în Imperiulotoman cu motivaţia
căinstanţele otomane erau islamice şi nu laice, iar procedura era învechită.
Prin aceste dispoziţii procedurale se dorea sublinierea ideii că ţările române sunt țări
creştine şi nu islamice, că ele nu fac parte integrantă din Imperiulotoman, iar normele de natură
procedurală sunt suficient de evoluate pentru a putea fi aplicate în cadrul unor eventuale litigii
dintre resortisanţii autohtoni şi cei străini.
Ce era scris, penultimul curs:
LEGIUIRILE ADOPTATE ÎN CEA DE-A 2 FAZĂ A REGIMULUI TURCO-
FANARIOT
Legiuirile adoptate în cea de-a 2 fază pot fi împărțite în 2 categorii:
 Nomocanoane şi legiuirile laice bizantine
 Nomocanonul lui Antim Ivireanulintitulat “Capetele de porunci”, apărut într-o a2-a
ediţie în 1785, prima ediţie apăruse în 1714.
 Traducerea realizată de către paharnicul Toma Carra a unei lucrări bizantine
denumite ,,Hexabiblul" lui Constantin Armenopulos.
 Legiuirile laice româneşti, legiurile noi care la rândul lor se divid în 2 categorii:
 Legiuiri care au rămas la stadiu de proiect, nefiind promulgate de către domn
 Legiuiri oficiale, promulgate de către domnii fanarioţi
Legiuiri care au rămas la stadiu de proiect, nefiind promulgate de către domn
Din prima categorie fac parte 2 lucrări foarte importante:
1. “Pandectele lui Toma Carra” întocmite de acest mare poet şi pravilist în 1806
din ordinal domnul fanariot Alexandru Moruzi. Pandectele se doreau a fi o lucrare cu o structură
tripartită, prima parte referindu-se la persoane, a 2-a parte referindu-se la lucruri, a3-a parte
referindu-se la acţiuni (structura acestei lucrări este inspirată din Institutele lui Gaius). Paharnicul
Toma Carra nu a putut realiza decât o parte.

122
 2. A doua lucrare rămasă la stadiul de proiect este „Manualul juridic a lui
Andronache Donici”, elaborate de același mare pravilist în 1814. Este primul Cod civil românesc.
Această lucrare de o valoare ştiinţifică excepţională nu a fost promulgată oficial, întrucât
Andronache Donici era un simpatizant al mişcării cărvunarilor din Moldova, dezavuata de domnul
Scarlat Calimah, iar al doilea motiv este rivalitatea dintre Andronache şi ceilalţi pravilişti oficiali
ai domnului. Pe același fond, lucrarea sanu a fost promulgată oficial, dar s-a aplicat în practica
instanțelor de judecată până la adoptarea Codului civil Alexandru Ioan Cuza (1865). Nu a fost
promulgat oficial pentru ca Andronache Donici era un membru marcant al miscarii carvunarilor ce
milita pentru modernizarea statului pe principii progresive si care era dezavuata de domnul
Moldovei, Scarlat Calimachi. Andronache Donici se afla in rivalitate cu alti 2 pravilisti ai epocii:
Cristian Flechtenmacher si Anania Cuzanos (protejatii lui Scarlat Calimachi).
Pravilele adoptate de către domnii fanarioţi la rândul lor sunt de două categorii:
 lucrări cu caracter de cod
 legiuiri speciale
CODURILE PROMULGATE OFICIAL
Legiuirile care au un caracter de codificare sunt:
 Pravilniceasca Condică
 Codul Calimah
 Legiuirea Caragea
1. PRAVILNICEASCA CONDICĂ
Pravilniceasca Condică, denumită în limba neogreacă este „Sintagmation nomicon” iar în
limba română- “Mica rânduială juridică”. A fost elaboratăîn două edițiiîn 1775 din ordinul
domnului AL. Ipsilanti şi a intrat în vigoare abia în 1780 datorită împotrivirii Imperiului Otoman.
Izvoarele acestei pravile sunt
1. Legea ţării/ Obiceiul pământului
2. Bazilicalele
3. Jurisprudenţa sau poveţele
4. Doctrina juridică modernă, şi anumelucrările lui Montesquieu şi Beccaria
Autorul prezumtiv al acestei pravile este Ienăchiță Văcărescu, singurul erudit al epocii care
cunoștea izvoarele. Știa și neogreaca.
Dispoziţiile acestei pravile s-au aplicat de facto până în 1818, când a intrat în vigoare
Legiuirea Caragea, şi de iurepână în 1865, când a intrat în vigoare codul civil Al. Ioan Cuza.
2. CODUL CALIMAH (CONDICA ŢIVILĂ A MOLDOVEI)

123
 Iniţiativa elaborării acestei pravile aparţine domnului Scarlat Calimah, care în 1813 a
alcătuit două comisii pentru elaborarea pravilei, una pentruversiunea în limba neogreaca, în
1817, şi cealaltă pentruversiunea în limba română, în 1833.
Comisia pentru versiunea în limba neogreacă avea următoarea componență: Christian
Flechtenmacher, pravilistul oficial al domnului Scarlat Calimah, Anania Cuzanosşi Andronache
Donici.
Comisia pentru versiunea în limbaromână avea următoarea componență: Christian
Flechtenmacher, Petrache Asachi şi Damaschin Bojinca.
Versiunea în limba neogreacă a fost promulgată oficial de către domnul Scarlat Calimah în
anul 1817, iar versiunea în limba română a fost promulgată abia în 1833.
Acelașicod civil conţine 2032 de articole structurate în 3 părţi şi un preambul care conţine
24 de articole. În acelpreambul se precizează în mod expres că Legea ţării este drept comun în
toate materiile reglementate de cod. Prima parte este intitulatăDritul Persoanelor, a2-a parte este
intitulatăDritul Lucrurilor, a 3-a parte este intitulată înmărginirile ce privesc “Dritul persoanelor
împreună cu al lucrurilor”. De asemenea, codul are şi 2 anexe care cuprind regulile referitoare la
concursul creditorilor şi vânzarea la mezat.
Izvoarele acestei pravile au fost:
1. Legea ţării
2. Dreptul bizantin
3. Codul Civil francez de la 1804
4. Codul Civil austriac de la 1811, acesta din urmă la rândul său elaborat pe modelul
cod civil francez
3. LEGIUIREA CARAGEA
Legiuirea Caragea elaborată din porunca domnului Ioan Gh. Caragea şi intrată în vigoare
la 1819.
Autorii acestei pravile sunt Atanasie Cristopol şi logofătul Nestor. Acesta din urmă era
mare logofăt al dreptății, adică un fel de ministru de justiţie şi, de asemenea, a fost primul român
profesor de drept la școala domnească.
Proiectul legiuirii Caragea, aşa cum a fost elaborat de cei doi, a fost revizuit de stolnicii
Constantin şi Ioniţă Bălăceanu.
Această lucrare, spre deosebire de Codul Calimah, este eterogenă, deoarece reuneşte laolaltă
dispozițiile de drept civil, de drept penal şi de drept procesual.
Legiuirea Caragea este structurată în 6 părţi:
1. prima parte – Despre obraze(capitol referitor la persoane)

124
 2. a2-a parte –Despre lucruri (capitol referitor la bunuri)
3. a3-a parte–Despre tocmeli (capitol referitor la contracte)
4. a4-a parte – Despre daruri şi moşteniri (capitol referitor la liberalităţi). Aceste
prime 4 capitole alcătuiesc un Cod civil.
5. a 5-a parte – Despre vini, adică este un cod penal
6. a6-a parte – Despre ale judecăţilor, adică este un cod de procedură
LEGIUIRILE SPECIALE
În afara acestor legiuiri oficiale, care au caracterul unor coduri, au existat şi legiuiri
speciale, adoptate de-a lungul timpului de către domnii fanarioţi în anumite materii.
Spre pildă, o legiuire specială foarte importantă este intitulatăSobornicescul hrisov dat în
1785 de domnul Alexandru Mavrocordat prin care erau reglementate si relațiile dintre boieri şi
ţăranii clăcaşi cu referire la
 numărul zilelor de clacă şi
 la nart (cantitatea de muncă pe care târanul clăcaş trebuie să o presteze într-o zi de
clacă).
A imbracat ca forma fizionomia a 2 anaforale date de sfatul de obste al tarii:
1. in 14 august 1785 prin care se interzicea intocmirea de acte de mestesugire de danie,
vanzare sau schimb avand ca obiect acapararea cu silnicie a pamantului tarii, insa dispozitiile ei se
aplicau doar pentru viitor, ea nefacand nicio mentiune referitoare la actele mestesugite deja
intocmite;
2. din 12 septembrie 1785 se interzice vanzarea separata a robilor tigani in vederea asigurarii
unitatii familiilor acestora.
O altă categorie - Ponturile sau Urbariile între care cel mai important “Pontul Boierescului”
promulgat în 1805 de către domnul fanariot Al. Moruzi, prin care se reglementeaza raportul dintre
boieri si taranii clacasi, in sensul stabilirii numarului de zile de claca si a nartului (cantitatea de
munca ce trebuia prestata intr-o zi de claca).
Conținutul pravilelor date în a doua fază a regimului fanariot
Principalele instituții din pravile
Drept privat: INSTITUIȚIA PROPRIETĂȚII
Dreptul de proprietate evoluează în direcţia degajării proprietăţii feudale a boierilor asupra
mosiilor lor de străvechiul drept de folosinţă al ţăranilor, proces care a debutat cu reforma lui
Constantin Mavrocordat. Boierii erau interesat de asta pentru a extinde rezerva feudala, terenurile
cultivate in regie proprie.

125
 Marcând trecerea de la concepţia feudală a proprietății divizate la concepţia burgheză a
proprietății absolute, aceste legiuiri prevăd ca atributele proprietății pot fi împărţite între două
persoane, din care una are dritul fiinţei lucrului, iar cealaltă are dritul folosului lucrului, dar aceste
doua drepturi se pot reuni si asupra aceleiasi persoane, si atunci dreptul de proprietate este
desavarsit sau neimpartit, adica absolut.
Aceeaşi tendinţă se degajă şi din textele care prevăd că raporturile juridice dintre boieri şi
ţăranii clăcaşi izvorăsc dintr-un contract de emfiteoză, asa cum arata in mod expres Legiuirea
Caragea, prin urmare se confirmă împrejurarea că aceste raporturi nu mai au o bază legală, ci o bază
contractuală.
Aceasta înseamnă recunoaşterea indirectă a dreptului de proprietate al boierilor asupra
moşiilor lor.
Transmiterea folosinţei unei părţi din moşie către ţăranii clăcaşi în baza unor contracte
încheiate cu boierii nu aduce atingere cu nimic dreptului absolut de proprietate al boierilor asupra
moşiilor lor. Mai mult, acest drept absolut de proprietate al boierilor se extinde şi asupra altor
categorii de terenuri, altele decât cele arabile, în baza unui aşezământ pentru păduri şi dumbrăvi,
adoptat de domnul Alexandru Moruzi. Astfel, utilizarea pădurilor de către ţăranii clăcaşi pentru
satisfacerea unor necesităţi personale este condiţionată de plata unei taxe denumite „zeciuială”, ceea
ce înseamnă recunoaşterea indirectă a dreptului absolut de proprietate al boierilor asupra
pădurilor.
Asistăm totodată la tendinţa unor domni fanarioţi ca prin interpretarea tendenţioasă a unor
instituții juridice să ajungă la desfiinţarea dreptului străvechi de proprietate, atât al ţăranilor liberi,
cât şi al boierilor autohtoni. Aceasta în vederea asigurării resurselor necesare căpătuirii clientelei
lor politice.
De pildă, cu ocazia elaborării Codului Calimah, domnul Scarlat Calimah pretindea că, la
origine, toate pământurile au aparţinut domnului şi, ca atare, nu poate exista proprietate privată
asupra pământului fără hrisov de danie domnească, astfel încât terenurile stăpânite fără hrisov de
danie urmau să treacă în proprietatea domnului, în calitatea sa de titular al lui dominium
eminens!
Însă Sfatul de obşte al Moldovei a respins această interpretare dată de domnul Scarlat
Calimah, arătând că, potrivit Legii Ţării, doar terenurile pustii şi pustiite sunt terenuri domneşti şi,
chiar dacă am admite că la origine toate terenurile au fost domneşti şi au intrat în stăpânirea
boierilor şi ţăranilor fără hrisov de danie, ele oricum au devenit proprietatea acestora prin efectul
uzucapiunii celei mai lungi (prescriptio longissimi temporis cu termenul de 40 de ani care, potrivit
bazilicalelor, se aplică şi imobilelor domneşti).

126
 MATERIA PERSOANELOR
Clasificarea persoanelor se face “după noroc“ în:
 slobozi
 robi
 sloboziţi
Țăranii care munceau pe moşiile boiereşti denumiţi clăcaşi sau locuitori.
Legislaţia adoptată în această perioadă este o expresie a interesului boierilor de a spori
numărul zilelor de clacă ca măsură extensivă de creştere a producţiei agricole pe fondul antrenării
ţărilor române în circuitul economic european.
Astfel, daca Pravilniceasca Condică stabileşte un minim de 6 zile de clacă şi maxim de 12
zile de clacă, Legiuirea Caragea stabileşte un minim de 12 zile de clacă pe an, fără maxim şi cu un
nart sporit.
De asemenea, asistăm la o creştere impresionantă a numărului scutelnicilor şi
posluşnicilor care nu aveau obligaţii fiscale faţă de stat, ci doar dependență faţă de boieri, motiv
pentru care, în 1814, în Țara Românească, s-a stabilit că în niciun judeţ numărul scutelnicilor şi
posluşnicilor nu poate fi mai mare decât numărul birnicilor, adica cei care platesc impozit catre
stat.
În ceea ce priveşte robii, aceştia erau asimilaţi lucrurilor, ca si sclavii din dreptul roman,
însă li se recunoaște o capacitate juridică limitată, ca şi în cazul sclavilor, în măsura în care aceasta
era necesară realizării unor interese ale proprietarilor lor. Spre exemplu, robii puteau să apară ca
reprezentanți ai stăpânilor lor în raporturile acestora cu alte persoane.
Ca un element de noutate este reglementarea persoanelor juridice în cadrul unui capitol
distinct, fapt explicabil prin apariţia primelor societăţi comerciale ca urmare a dezvoltării relațiilor
de producție de tip capitalist, intensificarea comerțului. Acestea erau denumite „tovărăşii” în
Pravilniceasca Condică şi în Legiuirea Caragea şi ”persoane moraliceşti” în Codul Calimah.
Erau reglementate următoarele aspecte referitoare la tovărăşiile neguţătoreşti şi anume:
1. Formarea capitalului social al societății comerciale
2. Administrarea societăţilor
3. Impartirea castigurilor si pierderilor intre asociati

127
 4. Stingerea sau încetarea societăţii comerciale
5.
FAMILIA, RUDENIA ŞI CĂSĂTORIA.
În aceste materii, pravilele se inspiră cu precădere din dreptul bizantin.
Rudenia putea fi „duhovniceasca” (prin botez sau cununie) sau de sânge sub întreita
linie: suitoare- dreaptă linie, coborâtoare- dreaptă linie şi lăturalnică linie, zice Codul Calimah, sau
rudenia de sânge putea fi de sus, de jos sau de mijloc/alături- Legiuirea Caragea.
Erau interzisecăsătoriile între creştini şi necreştini, precum şi între slobozi şi robi.
Copiii rezultaţi din relaţia unui om liber cu un rob erau, potrivit Codului Calimah, oameni
liberi, iar în ceea ce priveşte instituţia căsătoriei, spre pildă, Legiuirea Caragea prevedea „separaţia
de corp a soţilor”, adică despărțirea în fapt a soţilor.
În ceea ce priveşte zestrea sau dota era consacrată regula evaluării sau preţuirii bunurilor
mobile ce intrau în componenţa dotei, cu excepţia bunurilor mobile prin natura lor (spre pildă
robii şi animalele, zice Codul Calimah), efectul fiind acela că în cazul în care zestrea trebuia
înapoiată soţul trebuia să răspundă în limitele valorii fixate în momentul preţuirii si nu
subsecvent. În ceea ce priveşte robii si animalele, atât Pravilniceasca Condică, cât şi Codul Calimah
prevedeau ca aceştia trebuie restituiţi în acelaşi număr cu cei conţinuţi în foaia de zestre.
Adulterul soţiei ducea la pierderea zestrei, care trecea în proprietatea bărbatului, iar soţia
adulterină urma a fi închisă în mănăstire. Codul Calimah este mai sever şi prevede că dacă din
căsătorie nu au rezultat copii, întreaga zestre revine soţului care, iar dacă timp de 2 ani de zile nu
îşi ia înapoi soţia din mănăstire, ea rămâne închisă la mănăstire pentru tot restul vieţii. Legiuirea
Caragea este mai puţin severă şi restrânge dreptul de proprietate al soţului la jumătate din zestrea
soţiei adulterine, iar aceasta nu mai poate fi închisă în mănăstire aşa cum prevedea Codul
Calimah. Mai mult decat atat, aceeasi regula se aplica si sotului adulterin, in cazul Legiuirii
Caragea.
În ceea ce priveșteobligaţia de înzestrare, Codul Calimah prevede ca ea revine părinţilor,
sau, dacă aceştia nu sunt în viaţă, bunicilor, iar Pravilniceasca Condică şi Legiuirea Caragea prevăd
ca sarcina înzestrării fetelor revine fraţilor, ca un corolar al privilegiului masculinităţii.
Totodată, pravilele introduc instituţii noi, după modelul codurilor burgheze europene, cum
ar fi
1. Instituţia tutelei, denumită epitropie
2. Instituţia curatelei, denumită curatorie, pentru administrarea bunurilor copiilor
minori şi orfani

128
 3. Domnul Scarlat Calimah a înfiinţat chiar şi judecătorii epitropicești pe lângă
episcopiile de la Roman şi Huşi şi o comisie epitropicească la nivelul întregii Moldove pe lângă
mitropolia de la Iaşi.
4. Este reglementată şi instituţia adopţiei denumită înfiere. In Codul Calimah, spre
deosebire de celelalte legiuiri, se precizeaza ca acesti copii adoptati se numesc copii de suflet, adica
copii care se primesc pentru hrana si cresterea lor, spre folosul sufletesc.
5. Totodată, sunt aşezate pe baze moderne răspunderea civilă şi răspunderea penală,
pe baza criteriului răspunderii personale. Astfel, Pravilniceasca Condică prevede că soţia nu
răspunde pentru datoriile soţului şi nici pentru faptele penale ale acestuia săvârşite fără
participarea ei, după cum nici părinţii nu răspund pentru faptele comerciale şi pentru faptele
penale săvârşite de copiii lor care sunt majori şi, ca atare, nu se mai afla în întreţinerea lor. Ultima
dată.
MATERIA SUCCESIUNILOR
Moștenirea putea fi deferită ab intestat sau potrivit testamentului lăsat de defunct, dacă
acesta este valabil întocmit și își produce efectele.
În materia moștenirii legale au vocație succesorală cele 3 categorii de rude de sânge până la
gradul VIII, precum și soția supraviețuitoare.
1. Dacă soțul supraviețuitor vine în concurs cu copiii, el dobândește o parte virilă, cât a
unui copil, dar nu în proprietate, ci în uzufruct, iar
2. Dacă soțul supraviețuitor vine în concurs cu celelalte rude sau cu copiii defunctului
dintr-o căsătorie anterioară, soțul supraviețuitor dobândește o cotă indiviză în proprietate, cuprinsă
între 1/6 și 1/3 din moștenire.
3. În lipsa altor rude, soțul supraviețuitor dobândește întreaga moștenire.
4. Dacă nu există succesori se declară vacantă, fiind culeasă de către stat.
5. Bunurile robului decedat fără moștenire revin stăpânului acestuia.
Toate legiuirile adoptate consacră rezerva succesorală pe care o denumește partea legitimă,
precum și moștenirea destinată sufletului, adică treimea din moștenire destinată cheltuielilor de
înmormântare și de omenie a defunctului.
Între legiuirile din Țara Românească și Moldova avem o serie de deosebiri. Codul Calimah –
se deschide succesiunea și-n cazul declarării morții civile a persoanei pe care o declară moarte
politicească. Toate legiuirile prevăd că fetele înzestrate nu pot cere sinisfora, echivalentul lui
collatio dotis(raportul bunurilor dotale) pentru a veni la moștenire, nici nu pot fi obligate la aceasta.
Potrivit Codului Calimah, copiii naturali au dreptul de moștenire, dar vin în concurs cu cei legitimi,

129
în timp ce Legiuirea Caragea consacră vocația succesorală a copiilor naturali doar la moștenirea
mamei.
Exheredarea se putea realiza doar pentru motive determinate, precum necinstirea, acuzarea
pe nedrept prin acțiuni penale, neîngrijirea în caz de boală(motive enumerate de Legiuirea
Caragea) sau vătămarea reputației familiei prin comportament imoral, nerespectarea dreptei
credințe(motive prezentate de Codul Calimah).
Moștenirea testamentară este atunci când defunctul a lăsat un testament care își produce
efectele, adică nu este caduc. Testamentul se putea întocmi în formă scrisă– diată, sau în forma
orală a 5 martori, aceștia putând consemna în scris cele declarate de testator. Nu puteau fi admiși ca
martori conform Codului Calimah femeile, robii, săracii, creștinii fățarnici și desfrânații.
MATERIA OBLIGAȚIILOR
În această materie, spre deosebire de legiuirile anterioare, Legiuirea Caragea prevede multe
dintre principiile de bază ale contractelor, iar Codul Calimah dezvoltă o adevărată teorie generală
a obligaţiilor, consacrând ca izvoare de obligaţii legea, tocmeala (contractul) şi vătămarea
pricinuită cuiva (delictul).
Ambele coduri clasificau tocmelile după forma lor în: scriseși nescrise (prin viu grai.)
Codul Calimah face distincţie între contracte sau tocmeli:
 Unilaterale - cele care generează obligaţii doar în sarcina uneia dintre părţile
contractante
 Bilaterale (sinalagmatice) - generează obligaţii în sarcina ambelor părţi contractante
Potrivit legiuirilor, condiţiile de validitate ale contractelor erau:
1. Capacitatea: era denumită vrednicia persoanelor, fiind amănunţit
reglementată în Codul Calimah, afirmându-se în acest sens cătot omul se socoteşte vrednic de a-şi
câştiga dritul, însă după rânduielile făcute de legi. Aceste legi, însă, restrângeau capacitatea unor
categorii sociale, potrivit discriminărilor de tip feudal, atât pentru drepturile civile, cât şi pentru
drepturile politice. Erau consideraţi incapabili sau nevrednici şi cei condamnaţi pentru săvârşirea
unei infracţiuni grave pe toată durata executării pedepsei. Li se aplica o pedeapsă complementară
alăturată pedepsei pricniciple.
2. Consimţământul: Legiuirea Caragea arată că el trebuie să fie lipsit de silă şi
vicleşug, adică să nu fie vițiat prin violenţă sau dol.
3. Obiectul: Codul Calimah arată că obiectul contractului trebuie să fie în
comerţ, adică în circuitul juridic civil.

130
 4. Cauza: Legiuirea Caragea reproduce după modelul Codului Napoleon
principiul cauzei licite şi morale, arătând ca tocmeala împotriva pravilelor şi a năravurilor celor
bune (un contract încheiat cu încălcarea legii şi a moralelor) nu se întocmeşte.
În ceea ce priveşte contractele în special, Pravilniceasca Condică reglementează contractul
de împrumut, iar Legiuirea Caragea şi Codul Calimah cuprind prevederi referitoare la o mare
varietate de contracte:
1. Vânzarea
2. Donaţia
3. Schimbul
4. Arenda
5. Contractul de împrumut
6. Contractele de depozit şi comodat
7. Contractul de mandat
8. Chezăşia și Zălogul
9. Anticreza
1. CONTRACTUL DE VÂNZARE
Amănunţit reglementat în ambele legiuiri ca urmare a nivelului ridicat de dezvoltare pe care
îl atinseseră relaţiile de producţie de tip capitalist.
Din punctul de vedere al formei, vânzarea se putea realiza în formă scrisă sau în formă
orală. Potrivit Legiuirii Caragea, forma scrisă era cerută ad validitatem la vânzarea bunurilor
imobile şi a robilor. Erau instituite anumite incapacităţi la înstrăinare, spre pildă, egumenii nu
puteau vinde bunurile ce compuneau averile mănăstirilor pe care le administrau şi, de asemenea,
erau instituite anumite incapacităţi la dobândire, spre pildă, necreştinii, armenii și evreii nu puteau
dobândi moşii. Aceste interdicţii sunt reglementate în Codul Calimah. Se respecta de asemenea
dreptul de protimis.
De asemenea, era prevăzută stricarea sau anularea vânzării pentru leziune dacă preţul era
mai mic de jumătate din valoarea de circulaţie a bunul. Dacă, însă, cumpărătorul dorea să
păstreze bunul trebuia să completeze preţul până la limita minimă prevăzută de lege.
2. CONTRACTUL DE DONAȚIE
Este reglementat în mod asemănător în cele două coduri fiind prevăzute în mod expres
cauzele de revocare a donaţiilor şi fiind, totodată,reglementate şi darurile de logodnă, cele de
dinaintea nunţii şi cele de a doua zi după nuntă.
3. CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT
Amănunțit reglementat în Pravilniceasca Condică care stabileşte

131
 1. obligativitatea înscrisului
2. menţiunile pe care înscrisul trebuie să le cuprindă
3. faptul că alături de înscris la încheierea contractului trebuiau să fie prezenţi cel
puţin 3 martori pentru ca debitorul să nu poată tăgădui ulterior respectivul înscris.
În caz de neplată scadenţă, creditorul se adresa instanţei care stabilea vânzarea la mezat (la
licitaţie publică) a bunului zălogit, dacă împrumutul era garantat cu o garanţie de aur, astfel încât
creditorul să se îndestuleze din preţul obţinut. Dacă împrumutul era garantat cu garanţi
personali, numiţi chezaşi, atunci pravilele consacră în favoarea chezaşilor beneficiile de diviziune
şi de discuţiune.
Beneficiul de diviziune=dreptul chezaşului urmărit în justiţie de creditor de a cere
divizarea datoriei intre toţi chezaşii (când sunt mai mulţi chezaşi).
Beneficiul de discuţiune=dreptul chezaşului urmărit în justiţie de creditor de a-i cere
creditorului să îl urmărească mai întâi în justiţie pe debitorul principal (chezaş=debitorul
accesoriu) şi numai dacă acesta se dovedeşte a fi insolvabil şi în limitele insolvabilităţii sale să îl
urmărească în justiţie pe chezaş.
După modelul Codului Napoleon, Legiuirea Caragea introduce conceptul nou de cambie în
materia împrumutului denumită poliţă sau carte de împrumutare. Pentru polița neplătită la termen
se admitea o dobândă dublă. E un titlu cu credit, o obligație abstractă, între 3 persoane, trăgător,
tras și beneficiar.
Toate legiuirile admit şi existenţa împrumutului cu dobândă, dobânda este fixată la maxim
10% pe an cu interzicerea anatocismului (dobândă la dobânda) şi a cametei (dobânda mai mare
decât cea maximă admisă de lege).
Însă, aceste reglementări nu au oprit fenomenul acordării de împrumuturi cu dobânzi
cămătăreşti, dovadă că era încetăţenităpractica ținerii la muncă a ţăranilor debitori de către
boierii creditori în contul dobânzilor la sumele împrumutate.
4. CONTRACTUL DE ARENDĂ
Foarte amănunţit reglementat –arendarea moşiilor și chiriile locuințelor. Sunt varietăți ale
locatio rei. Se prevede dreptul de protimis al copărtașilor.
Erau reglementate şi varietăţi ale arendei: contractul de emfiteoză şi contractul de clacă.
5. CONTRACTUL DE ÎNCHIRIERE
Foarte amănunţit reglementat - obiect: imobilele cu destinaţie de locuinţă.
Sunt prevăzute în amănunţime obligaţiile ţăranilor clăcaşi faţă de moşie:
1. plata dijmei la tarla
2. numărul zilelor de clacă

132
 3. interdicţia de a aduce îmbunătăţiri, de a clădi şi de a defrişa fără acordul
moşierului. prezentant totodată şi vechile monopoluri ale boierilor pe domeniile lor.
4. dreptul stăpânului moşiei de a moşteni casa, gospodăria şi îmbunătățirile funciare
realizate de către clăcaşii fugiţi de pe moşie sau care au murit fără a avea moştenitori
MATERIA DREPTULUI PENAL
Dreptul penal clasifică infracţiunile în vini mari şi vini mici, şi nu desprinde cu totul
conceptul de infracţiune de persoana făptuitorului, infractorului.
O foarte importantă categorie de infracţiuni: acelea care sancţionează abuzurile slujbaşilor
domneşti.
 Pravilniceasca Condică incriminează abuzurile de putere ale judecătorilor faţă de
împricinaţi şi ale ispravnicilor faţă de locuitorii judeţelor şi, totodată, faptele de corupţie ale
judecătorilor şi ale celorlalţi slujbaşi ai instanţelor de judecată.
O altă categorie de infracţiuni amănunţit reglementată: cea care sancţionează faptele
îndreptate împotriva noului sistem probator în justiţie.
 Este incriminatăplastografierea de acte, pedeapsa este mai gravă dacă înscrisul este
unul domnesc.
 De asemenea, este incriminată mărturia mincinoasă, martorii mincinoşi condamnaţi
fiind înscrişi într-o aşa-numită condica a şireţilor. De asemenea, este sancţionat şi traficul de
influenţă.
O altă categorie de infracţiuni o reprezintă cele săvârşite în legătură cu activitatea
comercială.
În această materie, este incriminată bancruta frauduloasă. Cei în cauză erau denumiţi=
mufluzi mincinoşi, adică: comercianţii care în mod fals pretindeau că sunt în faliment, adică în
stare de incapacitate de plată, pentru a se sustrage de plata datoriilor către creditorii lor.
De asemenea, este accentuată răspunderea personală, atât în materia despăgubirilor
penale, cât şi a celor civile şi este sancţionată atât pe plan penal, cât şi pe plan civil încălcarea
dreptului de protimis.
De asemenea, se menţin pedepsele fizice şi în continuare judecătorul are o largă posibilitate
de apreciere, deoarece pravilele nu stabilesc limite minime şi maxime ale pedepselor, ci conţin
formule destul de echivoce de genul “să se pedepsească” sau “să se pedepsească grav”. Se
realizează totuşi un progres în direcţia dozării pedepsei în funcţie de poziţia subiectivă a
făptuitorului. Astfel, Legiuirea Caragea distinge între omorul cugetat şi omorul necugetat
(infracţiunea de omor şi infracţiunea de ucidere din culpă).

133
 DISPOZIŢIILE LEGIUIRILOR CU PRIVIRE LA ORGANIZAREA
JUDECĂTOREASCĂ ŞI DREPTUL PROCESUAL
Instanţele se constituie ca nişte organe colegiale, ierarhizate şi specializate, în cadrul
unuisistem stabilit în Pravilniceasca Condică, sistem care cuprinde următoare categorii de instanțe:
1. Judecătoria după la judeţe: compusă dintr-un judecător, un logofăt pentru ţinerea
condicilor de judecată (grefier) şi doi slujbaşi pentru munci marunte ai instanţei (aprozi şi agenţi
procedurali).Cu toate acestea, ispravnicii judeţelor păstrează atribuţiuni de judecată fie singuri, fie
împreună cu judecătorul din cadrul acestei instanțe.
2. Departamenturile:
 în materie civilă:
 la Bucureşti–2 departamenturi: unul compus din 8 judecători, celălalt din 7
judecători
 la Craiova–o judecătorie cu 4 boieri judecători
 la Iași–departamentul al doilea pentru pricinile civile mai mărunte şi Divanul
Judecătoresc pentru pricinile mai mari.
 în materie penală:
 la București–un departament al vinovăţiilor denumit în greacă criminalion
 la Craiova – instanța asemănătoare compusă din 3 boieri
 la Iași–un departament al afacerilor criminale.
 în materia litigiilor cu caracter de extraneitate (în care una dintre părţi este un străin):
 în Țara Românească= departamentul străinelor pricini
 în Moldova = departamentul treburilor străine.
 pentru infracțiuni și conravenții cu caracter polițenesc se deschid la București
Spătăria, pentru zonele perifercie și mahalale,și Agia, pentru zona centrală.
3. Departamentul veliţilor boieri, precum şi Divanul Olteniei de la Craiova–aceste instanțe
judecau în primă instanţă: litigiile dintre boieri şi ca instanţă de apel: apelurile formulate de
împricinaţi împotriva hotărârilor pronunţate de celelalte departamenturi.
4. Divanul Domnesc - prezidat de către domn (Țara Românească + Moldova). E instanta
suprema.
DISPOZIŢIILE LEGIUIRILOR CU PRIVIRE LA DREPTUL PROCESUAL
Pravilele introduc o serie de reforme menite să modernizeze activitatea de judecată, spre
pildă:
1. introduse condicile de judecată.

134
 2. devine obligatorie redactarea în motivarea hotărârilor cu arătarea capului de
pravilă.
3. devine posibilă reprezentarea în justiţie:
a. prin mandatari– vechili
b. prin avocaţi – vechili de judecată
4. Se înfiinţează registre de publicitate imobiliară şi se introduce obligativitatea
înscrierii în aceste registre a tuturor operațiunilor imobiliare conţinute în: zapise, diate, seneturi şi
foi de zestre.
5. Se introduce condica siretilor
6. Este introdus sistemul recuzării judecătorilor
7. se introduc termene de prescripţie pentru dreptul material la acţiune şi pentru
exercitarea opţiunii succesorale
8. sunt legiferate şi o serie de proceduri speciale cea a falimentului şi arbitrala, se
introduce înscrisurile speciale, CAMBIILE denumite poliţe şi procedura subsecvenţă acestora
denumită procedura CAMBIALA. Legiferarea unor proceduri speciale: falimentul, arbitrajul, dar si
a unor inscrisuri speciale (polite sau cambie).

TRANSILVANIA. ORGANIZAREA DE STAT SI DREPTUL TRANSILVANIEI IN PERIOADA

DOMINATIEI HABSBURGICE. 1688-1848.
Organizarea de stat.
Dupa asediul Vienei din 1683, profitand de slabirea puterii imperiului Otoman, Austria a
lansat o politica de expansiune, iar Transilvania i-a devenit vasala in 1688, situatia fiind acceptata de
Dieta de la Fagaras, care a statuat ca alegerea principelui Transilvaniei se va face si pe viitor,
potrivit vechilor reguli. In 1691, prin Diploma Leopoldină, Imparatul Austriei si-a asumat obligatia
de a respecta legile si institutiile politice ale Transilvaniei, iar pe plan intern, prin Pacea de la
Karlowitz din 1699, Turcia recunoaste pierderea Transilvaniei in fata Imperiului habsburgic.
Mihai Apafi II a fost contrans sa renunte la drepturile sale de principe al Transilvaniei, in
favoarea imparatului austriei.
In 1722, prin “Pragmatica sancțiune”, sunt abrogate toate legile si cutumele privind alegerea
principelui Transilvaniei, acesta uramand a veni la tron potrivit regulilor care reglementau
succesiunea la tronul Austriei, iar in 1765 Transilvania este ridicata la rangul de mare principat in
cadrul Imperiului Habsburgic.. Guvernatorul Transilvaniei care avea si calitatea de presedinte al

135
tarii era ales de Dieta si confirmat de Imparat. Guvernatorului ii revenea sarcina rezolvarii
problemelor civile.
Comandantul general militar putea fi ales si guvernator, astfel ca ajungea sa cumuleze
functiile de conducator civil si militar.
Un alt organ de conducere era Comisariatul Tarii, ce avea in atributii controlul
aprovizionarii militare.
Problemele fiscale cadeau in pricina Tezauratului.
Guvernul provincial era supravegheat de Cancelaria Aulică de de la Viena, in cadrul careia
s-a infiintat (in 1695) Camera Aulică Transilvania.
Organizarea Bisericii
Habsburgii au adoptat o politica de amagire a sperantelor romanilor de a li se recunoaste drepturi
politice sub conditia unirii bisericii ortodoxe din Transilvania cu Roma. Biserica unită urma sa fie
recunoscuta religie receptă a Transilvaniei. In acest sens, sinodul din 1697 de la Alba Iulia, convocat
de episcopii Teofil si Atanasie Anghel a hotarat, in principiu, unirea cu Roma, confirmata prin o
Diploma a Imparatului Leopold I, prin care preotii uniti urmau sa fie scutiti de obligatiile iobăgesti.
In 1701, scutiriele se extind asupra taranilor aserviti, dar Diploma Leopoldina nu a fost
acceptata de Dieta. Fruntasii Bisericii Unite, in special Inocențiu Micu-Klein, au luptat pentru
drepturile inscrise si pentru recunoasterea oficiala a natiunii Române. In 1744, printr-un rescript
imperial, imparateasa Maria Tereza a dat curs acestor cereri, dar dieta l-a interpretat in sensul ca el
priveste doar nobilii si clericii, iar natiunea romana nu ar fi a patra natiune din Transilvania, ci o
lipitura la cele trei natiuni privilegiate. Aceste masuri au favorizat deznationalizarea celor care
doreau sa acceada la dregatorii.

Drept: in privinta evolutiei dreptului din aceasta perioada, putem identifica urmatoarele:
-toate legiuirile feudale aplicate anterior in Transilvania, adica Unio Trium Natiorum,
Tripartitum-ul lui Werboczi si Aprobatae et Compilatae Constitutiones au fost intarite de Austria
prin art. 1 din Diploma Leopoldina din 1691.
Ca elemente de noutate:
-Rezolutia alvitiana din 1693 prin care s-a decis organizarea camerei aulice a Transilvaniei in
cadrul Cancelariei Aulice de la Viena
-Pragmatica Sanctiune din 1713 a stabilit sistemul de succesiune la tronul principatului.
-Hotararea Dietei Transilvaniei din 1714 care fixa numarul zilelor de claca (4 zile/saptamana pentru
iobagi; 3 zile/saptamana pentru jeleri). Aceasta hotarare a Dietei a fost amendata de imparateasa

136
Maria Tereza printr-un rescript imperial din 1647 care prevedea 4 zile/saptamana pentru taranii fara
vite si 3 zile/saptamana pentru taranii cu vite. Acest rescript nu s-a aplicat, fiind respins de dieta.
In 1769, imparateasa Maria Tereza a dat un nou rescript  imperial “Punctele
regulative”, (“Certa puncta”) prin care nobilii transilvaneni erau invitati sa nu mai comita
abuzuri asupra taranilor. Si aceasta hotarare a fost respinsa de Dieta Transilvaniei.
TRANSILVANIA 1848-1918
Regimul neoabsolutist – care a durat din 1848 pana in 1860 si care s a dovedit a fi neviabil
in conditiile framantarilor interne din imperiu generate de asuprirea locula si nationala si a izolarii
Austriei in urma infrangerilor suferite in Italia si formarii statului national roman.
Regimul liberalist 1860-1867 – a fost instaurat la 20 oct 1860 cand dupa convocarea
senatului imperial de la Viena in cadrul caruia intrau reprezentantii tuturor natiunilor din imperiu,
inclusiv romani, imparatul a dat diploma imperiala pentru reglementarea raporturilor publice din
monarhi, act prin care organizarea imperiului a suferit importante modificari plecandu-se de la
recunoasterea tuturor natiunilor din imperiu si a drepturilor acestora de a-si pastra individualitatea
istorica si politica printr o organizare proprie si prin respectarea legilor si asezamintelor proprii. In
ciuda impotrivirii maghiare, curtea de la Viena a convocat in 1863 dieta Transilvaniei pe baza unui
regulament electoral provizoriu ce dadea curs intr-o mare masura principiului reprezentarii
proportionale ceea ce a dus la schimbarea structurii sociale si nationale a organului legiuitor. Aveam
40 de regalisti denumiti de imparat si 125 de deputati alesi. In urma acestei alegeri au rezultat 48
deputati romani, 44 maghiari si 33 sasi. Deputatii maghiari au refuzat sa participe la lucrarile Dietei
intrunite la Sibiu. Legislatia dietei de la Sibiu a constat in:
1. Anularea legii din 1848 prin care se stabilea unirea Transilvaniei cu Ungaria.
2. Recunoasterea confesiunilor sale prin articulare, modalitate practica de participare a
romanilor la viata de stat.
3. Recunoasterea limbii romane ca limba ofociala alaturi de maghiara si germana.
4. Constituirea tribunalului suprem al Transilvaniei 1865 instamta ce urmaa sa decida in al 3-
lea grad de jurisdictie in procesele civilie si penale, sa solutioneze conflictele de competenta intre
tabla regeasca de la Targu Mures si tribunalul de la Sibiu sau dintre autoritatile din Transilvania si
cele din afara ei, sa solutioneze conflictele dintre organizatiile politice si cele judecatoresti din
Transilvania si sa se pronunte cu privire la modificarea sau adoptarea legii.
5. Schimbarea sistemului electoral prin adoptarea ca lege a regulamentului provizoriu pe
baza caruia se intrunise dieta de la Sibiu.
Au mai existat o serie de probleme care au stat in atentia dietei, dar care n-au fost solutionate
din pricina dualismului austro-ungar. Dintre acestea amintim problema agrara construirea unei cai

137
ferate care sa faca legatura cu Romania, modernizarea sistemului impoztelor si constituirea unui
buget provincial si reforma administrativa prin inlocuirea comitatelor scaunelor si a districtelor cu
12 unitati administrativ teritoriale.
Regimul dualist 1867-1918 – in sept 1865 Dieta de la Sibiu a fost defiinta convocandu-se o
noua dieta la Cluj pe baza unei legi feudale din 1711. Noua dieta avea 190 de regalisi si 108 deputati
majoritatea maghiari. Dieta de la Cluj a votat anexarea Transilvaniei la Ungaria. In 1867 s-a incheiat
acordul dintre Austria si Ungaria in urma caruia Frantz Joseph I a capatat si titlul de regele apostolic
al Ungariei si a luat nastere imperiul austro-ungar. A fost astfel consfintita o uniune personala
completata cu elemente de uniune reala, caci existau 3 ministere comune : de razboi, externe si
finante si 2 parlamente la Viena si la Budapesta. In 1868 Dieta maghiara a hotarat desfiintarea
marelui principat al Transilvaniei si incorporarea sa la Ungaria astfel ca Dieta Transilvaniei si
guvernul au fost desfiintate iar Transilvania avea doar dreptul de a-si trimite deputati in parlamentul
de la Pesta.
Legislatia de reprimare a romanilor a constat in:
1. Legea cu privire la statulul national din 1868 prin care sa confrunta nationalitatea cu
cetatenia consacrandu-se o natiune unica si indivizibila, natiunea maghiara
2. Legea electorala din 1874 a reglementat un cens mai ridicat in Transilvania fata de
Ungaria
3. Legea privind organizarea invatamantului din 1868 acorda dreptul de a infiinta scoli
elementare medii si normale nu numai statului, ci si confesiunilor religioase sau asociatiilor in orice
limba, dar limba maghiara era obligatorie, iar programa de invatamant era stabilita de ministerul
instructiunii. Era obligatorie si istoria literaturii maghiare predata in limba maghiara, iar
bacalaureatul la aceasta disciplina era sustinut tot in maghiara
4. Legea privind introducerea limbii maghiare in toate scolile primare adoptata in 1879
5. Legea din 1893 privind urmarirea disciplinara a invatatorilor vinovati de activitati
antistatale, adica de activitati impotiva unitatii statului si folosirea limbii maghiare
6. Legea prin care s-a prevazut ca principala obligatie a gradinitelor si azilurilor de copii era
asigurarea cunoasterea de catre prescolari a limbii maghiare
7. Legea presei din 1872 potrivit careia un exemplar pentru fiecare publicatie trebuia depus
la tribunal si la procuratura curtilor de apel, precum si la ministerul de interne, iar pentru fiecare
articol urmau a raspunde autorul redactorul si editorul.
Revolutia de la 1821

138
 Este expresia unui proces complex de adancire a contradictiilor dintre clasa feudala si
celelalte categorii sociale si dintre poporul roman si fanariotii aflati in slujba otomanilor; de aici
rezulta dublul caracter social si national al miscarii revolutioniste conduse de Vladimirescu.
Revolutia s-a desfasurat in cadrul mai general al luptei poparelor din SE Europei pentru eliberarea
de sub dominatie otomana. In acest context, in prima faza a revolutie, Vladimirescu a actionat in
legatura cu Eteria ce avea sediul in Rusia, deoarece primise garantii ca aceasta miscare de eliberare
a Greciei se bucura de sprijinul Imperiului Tarist. Dupa dezavuarea lui Ipsilanti de catre tar, Tudor
Vladimirescu si a schimbat atitudinea cu atat mai mult cu cat Ipsilanti incerca sa determine o
interventie a Tarii Romane pentru a implica Rusia in razboi. El a incercat o apropiere de Turcia
conditionata de inlaturarea domnilor fanatioti si revenirea la sistemul domniilor pamantene.
Programul revolutiei – de la 28 ianuarie si pana la 27 mai 1821 puterea politica a fost
detinuta de Vladimirescu si de armata revolutionara constituita in adunarea poporului. Dupa ce
armata de revolutionari s-a stabilit la Bucuresti Vladimirescu a stabilit divanul domnesc ca organ al
administratiei tarii, urmand ca acesta prin aparatul de care dispunea sa-i aduca la indeplinire
dispozitiile. Recunoasterea divanului era in conceptia lui Tudor una temporara pana la organizarea
aparatului de stat pe noi baze. Principiile noii ordini constitutionale a statului sunt cuprinse in actele
emise de puterea revolutionara. Proclamatia de la Bades, de la Bolintin, de la Bucuresti si cel mai
important document: CERERILE NORODULUI ROMANESC,care reprezinta un veritabil
proiect de constitutie.
Dispozitiile:
1. statul urma sa fie o monarhie constitutionala iar domnul trebuie sa jure ca va respecata
comstitutia;
2. se inlatura conditia originii aristocratice pentru indeplinirea unei dregatorii; in toate
dregatoriile atat laice cat si ecleziastice numirile urmau a se face numai dupa merit;
3. se interzicea innobilarea persoanelor ce nu detineau dregatorii astfel ca adoptarea titlurilor
nobiliare era conditia de indeplinirea unei functii in aparatul de stat.
4. Reorganizarea sistemului judiciar in sensul reducerii taxelor de judecata a inlesnirii
accesului tuturor la justitie si afirmarea suveranitatii prin inlaturarea privilegiilor de cate se bucurau
strainii in fata justitiei.
5. Infiintarea armatei nationale.
6. Biserica urma a fi subordonata statului si legilor. Mitropolitul urma a fi ales de popor.
Obligatia bisericii de a infiinta scoli cu predare in limba romana in conditii de completa gratuitate la
care sa aiba acces toti tinerii indiferent de cond sociala.

139
 7. Desfiintarea vamilor interne, a privilegiilor si scutirilor acordate negustorilor romani in
vederea dezvolarii pietei interne.
8. Revenirea la sistemul platilor impozitului in 4 sferturi.
9. Desfiintarea starii de dependenta personala la care se aflau sfetnicii si poslujnicii.
10. Alungarea din tara a boierilor acuzati de grave abuzuri, preluarea pamanturilor boierilor
ostili revolutiei si inapoierea pamanturilor luate taranilor de catre boieri prin abuz si inselaciune.
Revolutia a fost marcata de unele inconsecvente cauzate in principal de caracterul eterogen
al fortelor sociale implicate si de scopurile diferite ale acestora, de contextul national instabil al
epocii precum si de influenta negativa a Eteriei.

140