ISDR 1 ORGANIZAREA SOCIALA SI NORMELE DE CONDUITA ALE GETO-DACILOR IN EPOCA PRESTATALA Geto-dacii fac parte din neamul etnic

al tracilor, despre care Herodot spunea ca este cel mai numeros dupa acela al inzilor. Tracii au patruns pe teritoriu la sfarsitul neoliticului (in neoliticul tarziu, numit si eneolotic) in cadrul procesului de indo-europenizare al spatiului carpato-danubiano-pontic. Tracii au fost creatorii si purtatorii epocii bronzului. Din cadrul neamului s-a desprins cel mai important grup etnic, dpdv al nivelului civilizatiei spirituale si materiale dezvoltate si al stadiului organizarii politice pe care l-au atins, acela al geto-dacilor. Cristalizarea geto-dacilor ca element distinct in cadrul neamului tracic a avut loc pe teritoriul tarii noastre, astfel incat putem spune ca geto-dacii sunt autohtoni in spatiul carpato-danubiano-pontic. Geto-dacii au existat pe un areal geografic intins, delimitat la nord de Carpatii Padurosi, la sud de Muntii Hemus, la vest de Tisa, la est de fluviul Nistru. Referinte privind istoria geto-dacilor Istoriografia latina ii denumeste daci cu referire la triburile aflate in interiorul arcului carpatic, iar cea greaca ii denumeste geti cu referire la triburile extracarpatice. In realitate, este vvorba despre acelasi popor, intrucat, conform lucrarii Geografia a lui Strabo, getii si dacii vorbeau aceeasi limba si constituiau acelasi popor. Marturiile autorilor antici despre modul de viata al geto-dacilor, nivelul lor de dezvoltare economica, precum si formele de realizare a conducerii societatii se intregesc cu rezultatele sapaturilor arheologice si construiesc imaginea de ansamblu a societatii geto-dace din perioada anterioara intemeierii statului-geto dac. Herodot, in cartea a IV-a a Istoriilor, relateaza expeditia regelui persan Darius impotriva scitilor, in 514 i.e.n. Toate triburile s-au supus regelui persan, cu exceptia getilor, care au opus o puternica rezistenta fiind, insa, invinsi de armata persona, cu toate ca erau cei mai viteji dintre traci. Autorii Strabo si Arian: expeditia lui Alexandru cel Mare in 335 i.e.n. la nordul Dunarii, cand regele macedonean a cucerit una dintre cetatile geto-dace. Diodorus Siculus, Polianos si geograful Pausanias relateaza conflictul dintre Dromihete, seful unei uniuni de triburi geto-dace din campia munteana si Lysimachus, 300-292 i.e.n. care s-a soldat cu victoria lui Dromihete. Autorii mentioneaza, incidental, ca raportul de forte dintre rege si adunarea poporului evoluase in favoarea regelui. Pompeius vorbeste despre cresterea puterii geto-dacilor sub regele Rubobostem intr-o zona aflata in interiorul arcului carpatic Incrementa dacorum per Rubobostem regem Concluziile relatarilor coroborate cu descoperirile arheologice sunt: 1. Geto-dacii sunt o populatie sedentara care practica agricultura pe scara larga, avea constructii civile si militare impunatoare, si dispunea de armate puternice si bine echipate.

2. Geto-dacii sunt autohtoni in spatiul carpato-danubiano-pontic, intrucat procesul cristalizarii ca neam distinct in cadrul neamului tracic s-a desfasurat in arealul geografic prezentat. 3. Geto-dacii sunt creatorii si purtatorii epocii fierului in Romania, mai ales in cadrul celei de-a doua varste a fierului, denumita Latene, caracterizata printr-o puternica dezvoltare a productiei si schimbului de marfuri, a mestesugurilor, ceea ce a rezultat in acumularea de bogatii, care reprezentau o tentatie permanenta din partea vecinilor. Formele de organizare si conducere ale geto-dacilor Societatea geto-daca prezenta trasaturile unei societatii gentilice aflate in ultimul stadiu al descompunerii sale, stadiu denumit democratia militara a triburilor si uniunilor de triburi. Acest sistem presupune ca organul suprem de conducere este adunarea barbatilor inarmati, denumita Adunarea poporului. Aceasta este convocata sa ia cele mai importante decizii pentru viata colectivitatii, potrivit principiului ca cine isi risca viata in lupta trebuie sa si decida. Regii mentionati in izvoarele istorice antice (e.g. Rubobostem) nu erau sefi de stat, in sens modern, ci simpli conducatori militari ai unor triburi si uniuni de triburi, numiti si revocati de Adunarea poporului, care le stabilea atributiile si le controla activitatea. Totusi, se manifesta tot mai acut tendinta aristocratiei gentilico-tribale aflate in plin proces de formare de a acapara conducerea sociala si pe acest fond, acesti conducatori militari incep sa-si impuna vointa in fata Adunarii poporului, isi largesc atributiile, in plus, incep sa le transmita cu titlu ereditar. Astfel se face trecerea de la societatea gentilica la societatea cu organizare politica, de la comuna primitiva la stat. Normele de conduita ale geto-dacilor Relatiile sociale in epoca prestatala erau reglementate de norma de conduita fara caracter juridic; erau aplicate si respectate benevol de toti membrii societatii, pentru ca exprimau, in general, interesele colective ale acestora. Totodata, aveau si un caracter religios proeminent, iar autoritatea religiei asigura o mai buna aplicare si respectare a lor. Unele obiceiuri sau cutume fara caracter juridic au supravietuit si dupa aparitia statului, ajungand pana in epoca medievala, ceea ce atesta continuitatea populatiei geto-dace. Herodot arata ca in societatea geto-daca, fiii puteau cere si obtine de la parinti delimitarea partii care li se cuvenea din proprietatea comuna a familiei, ceea ce arata ca proprietatea privata se afla in plin proces de formare. Alti autori antici mentionau ca furtul era considerat o incalcare deosebit de grava a normelor de convietuire sociala, aducea atingere proprietatii private. Juramant era insotit de un ceremonial asemanator cu ceremonialul care insoteste procedura infratirii de mai tarziu, ceea ce indica un element de continuitate. O alta forma de juramant practicata in societatea geto-daca era juramantul pe vetrele regale sau cele pe zeitatile palatului regal, pe care toti supusii regelui erau obligati sa-l depuna. Daca regele se imbolnavea se considera ca unul dintre supusii sai jurase stramb. Ulterior, se recurgea la o

procedura de identificare a vinovatului care aminteste de institutia juratorilor din Evul Mediu, sub aspectul dublarii numarului de ghicitori. Institutia casatoriei poetul Menandru se refera la o perioada mai veche si arata ca unele triburi trace practicau poligamia, insa un alt poetul Horatiu, referindu-se la o perioda mai recenta arata ca, din contra, getodacii practicau cu foarte multa strictete monogamia. Cert este ca in societatea geto-daca de la finele comunei primitive, femeile aveau o pozitie sociala inferioara barbatilor. In acest sens, marturie este pedeapsa pe care regele Oroles a aplicat-o soldatilor sau invinsi in luptele cu bastarnii i-a obligat pe soldati sa faca slujba femeilor lor, slujbe care mai inainte lor li se faceau. Toate aceste norme de conduita erau respectate in chip firesc si nu prin constrangere, semnificativ fiind relatarea lui Aristotel la un neam tracic, agatarsii, care formulau in versuri regulile de conduita si le invata pe de rost, cantandu-le. Iustinus spune ca scitii respectau dreptatea in chip firesc si nu prin legi, iar Herodot precizeaza ca geto-dacii erau cei mai drepti dintre traci. Dovada este atasamentul lor pentru respectarea acestor reguli de conduita. Formarea statului geto-dac Rezultatul unor acumulari cantitative au determinat saltul calitativ de la democratia militara la stat. In primul rand, progresele realizate pe plan economic, dezvoltarea fara precedent a productiei si a schimbului de marfuri, intensificarea comertului si a circulatiei monetare, iar pe plan social consecinta a fost aparitia si adancirea stratificarii sociale in cadrul societatii geto-dace, oglindita si pe plan arheologic prin descoperirea unor locuinte si morminte apartinand aristocratiei geto-dace, care contrastau cu locuintele si mormintele precare ale majoritatii populatiei. Aceasta stratificare sociala a dus la formarea claselor sociale in societatea geto-daca. Aristocratia desemnata prin termenii tarabostes sau pileati si oamenii simpli, saraci denumiti comati sau capillati. In acest context, apare statul ca un instrument in mana aristocratiei, utilizat pentru tinerea in ascultare a majoritatii populatiei. Se contureaza cele doua criterii esentiale pe baza carora se poate distinge intre organizarea gentilica si organizarea politico-statala: - stratificarea sociala - criteriul teritorial - presupune ca apartenenta individului la o colectivitate, la o comunitate nu se mai face in functie de criteriul afinitatii (rudenia de sange), ci in functie de criteriul teritorial. Acest lucru desemneaza ca vechile obsti gentilice organizate pe criteriul rudeniei sunt inlocuite cu obstile satesti sau teritoriale, care sunt constituite pe baza criteriului teritorial. In afara acestor factori interni determinanti pentru formarea statului geto-dac, au existat si factori externi care au favorizat, au influentat intr-o anumita masura formarea statului geto-dac. Este vorba despre slabirea puterii celtilor si de pericolul expansiunii romane, in sensul ca statul roman a cucerit Grecia, Macedonia, precum si Dobrogea, ajungand la Dunare. Statul roman isi stabileste limesul pe linia Dunarii. Statului geto-dac s-a format si s-a consolidat in cadrul indelungatei domnii a regelui Burebista, despre care istoricul Strabo arata ca a pus capat luptelor interne care ii divizau si ii slabeau pe geto-daci, i-a facut sa

asculte de poruncile sale, intemeind o mare stapanire, de a carui putere se temeau toti vecinii, inclusiv statul roman aflat in plina expansiune. Regele Burebista a fost ajutat in demersul sau de marele preot Deceneu. Cei doi au intreprins mai multe reforme care au dus la formarea statului geto-dac. 1. Reforma politica, in cadrul careia Burebista, prin negocieri sau prin forta armelor, a supus toate triburile geto-dace, intemeind o mare stapanire de care, spun autorii antici, se temeau inclusiv romanii. 2. Reforma religioasa, in cadrul careia diversele credinte disparate are triburilor geto-dace au fost unificate intr-un sistem politeist unic. 3. Reforma administrativa, in cadrul careia Burebista a mutat centrul puterii geto-dace din campia munteana in interiorul arcului carpatic (din considerente de strategie militara si securitate), creand un intreg complex in zona Orastiei, in cadrul careia se afla si capitala statului, Sarmisegetusa. Organizarea statului geto-dac Organele centrale Conducerea suprema in statul geto-dac era asigurata de rege, varful nobilimii sclavagiste si al aparatului de stat. In statul geto-dac, institutia regalitatii a avut un caracter electiv-ereditar, iar pe latura ereditara se remarca succesiunea la tron nu doar a fiului, ci si a fratelui regelui. Marele preot juca, in statul geto-dac, rolul de vicerege. Uneori, cele doua demnitati erau exercitate de aceeasi persoana (e.g. Deceneu sau Comosicus despre care izvoarele spun ca era si rege si mare preot in acelasi timp). Exista si o curte a regelui la nivel central, alcatuita din sfetnici si dregtori, organizata dupa modelul statelor elenistice, avand si o anumita ierarhie, dovada fiind inscriptia lui Acornion, care era primul sfetnic al luI Burebista, iar Vezinas era primul sfetnic al lui Decebal. Organizarea locala Referitor la organizarea locala, Criton precizeaza ca in statul geto-dac erau unii pusi mai mari peste treburile agricole, iar altii, din jurul regelui, erau impartiti la paza cetatilor. Se desprind 2 concluzii: Existau doua categorii de dregatori locali: unii aveau atributii administrative, iar altii aveau atributii militare si de comanda. Statul geto-dac era impartit in unitati administrativ-teriotoriale, iar agricultura juca un rol esential, dovada fiind faptul ca statul era direct implicat in desfasurarea acestei activitati economice. Esenta statului geto-dac Spre deosebire de Roma antica sau de Grecia antica, care erau state sclavagiste de tip clasic, statul geto-dac a fost un stat sclavagist incepator, cu importante trasaturi care il apropie de statele Orientului Antic, bazate pe modul de productie tributal asiatic (Egipt, Asiria). Datorita istoriei scurte a

statului dac, sclavia nu a putut atinge cote impresionante, in sensul ca baza productiei in statul geto-dac nu era reprezentata de munca sclavilor, ci de munca oamenilor saraci, dar liberi, grupati in obstile satesti sau teritoriale. Alaturi de latifundiile aristocratiei geto-dace, exista pe scara larga proprietatea comuna, devalmasa la nivelul obstilor satesti sau teritoriale. Si de asemenea, tot un element care confera acest caracter apropiat de modul de productie tributal este faptul ca in statul dac, precum in Orientul Antic, regele detinea monopolul exploatarii zacamintelor de aur. Forma statului geto-dac In ceea ce priveste forma statului geto-dac, acesta era o monarhie cu un pronuntat caracter militar. In acest sens, Strabo denumea stapanirea exercitata de Burebista imperiu. O inscriptie descoperita in Siria denumeste stapanirea exercitata de Decebal regat. Dupa primul razboi daco-roman, intre Decebal si Domitian, Decebal este infrant, dar Domitian ii recunoaste calitatea de rege, conducator al unui regat clientelar al Romei. Caracterul militar al statului dac era dat si de faptul ca, de-a lungul intregii sale existente, statul geto-dac s-a confruntat permanent cu pericolul extern: celtii (Burebista a invins in 59 i.e.n.) si ulterior, romanii (cucerirea statului geto-dac si transformarea in provincie romana 44 i.e.n. 106 e.n.). Dreptul geto-dac Concomitent cu formarea statului geto-dac, au aparut si normele juridice care au luat locul vechilor norme de conduita, obiceiuri nejuridice din perioada democratiei militare, in reglementarea relatiilor sociale din societatea geto-daca. Dreptul geto-dac s-a format pe 3 cai: 1. Unele dintre vechile obiceiuri sau cutume nejuridice ale epocii prestatale a democratiei militare, care se dovedisera a fi convenabile si utile clasei dominante, au fost preluate de catre stat, dotate cu o sanctiune statala si au devenit obiceiuri juridice. 2. In noile conditii economice si sociale specifice cadrului politic sau statal apar noi obiceiuri sau cutume. 3. Pe langa dreptul nescris sau cutumiar, exprimat in forma obiceiurilor, in statul geto-dac s-a elaborat si un sistem de legi scrise care nu au parvenit pe cale directa, dar pe care autorii antici le mentioneaza. Strabo si Iordanes afirma ca Burebista a dat poporului sau un set de legi scrise, continand porunci ale regelui si despre care Burebista pretindea ca i-au fost inspirate de zei. Aceste legi, conform Iordanes, s-ar fi transmis din generatie in generatie pana in vremea sa (sec VI e.n.). Spre deosebire de codul decemviral al romanilor (Legea celor XII table), legile lui Burebista nu sunt simple obiceiuri, ci contin porunci ale regelui, norme de drept noi. Deliberat, Burebista a recurs la autoritatea religiei pentru a se face ascultat de catre popor si pentru a dubla autoritatea de stat cu cea religioasa in asigurarea respectarii legilor pe care le-a promulgat. Institutiile juridice Institutiile juridice ale dreptului geto-dac nu ne-au parvenit pe cale directa, dar unele dintre ele au putut fi reconstituite in mod indirect pe baza

izvoarelor istorice care contin referiri la aceste institutii si totodata pe baza urmelor pe care le-au lasat in fizionomia unor institutii ulterioare. Cea mai importanta institutie a dreptului geto-dac este institutia proprietatii. In materia proprietatii, geto-dacii au cunoscut doua forme de proprietate: Proprietatea privata a stapanilor de sclavi atestata de un autor antic, Criton, care mentioneaza ca in statul geto-dac existau mari proprietari de pamanturi si vite. Alte izvoare antice indica faptul ca practica vanzarii sclavilor de origine geto-daca pe pietele de sclavi ale Imperiului Roman era extrem de frecventa. Rezultatul este ca aceasta forma de proprietate, cea privata, avea ca obiect: pamantul, vitele si sclavii, iar titularii sai erau membrii aristocratiei geto-dace. Proprietatea comuna devalmasa a obstilor satesti sau teritoriale, cunoscuta din examinarea unor versuri continute in odele poetului latin Horatiu. Concluziile care se desprind din aceste versuri: pamanturile obstii satesti/teritoriale se aflau in proprietatea comuna devalmasa a membrilor obstii, in sensul ca nu erau impartite. La fel se intampla cu recoltele obtinute de pe aceste terenuri. Cultivarea terenurilor se facea in sistemului asolamentului, formandu-se loturi de cultura care erau atribuite in folosinta membrilor obstei pe timp de un an, prin tragere la sorti. In anul urmator se proceda similar, loturile de cultura erau redistribuite prin tragere la sorti potrivit aceluiasi sistem, prin urmare daca proprietatea era comuna, folosinta era individuala. Institutia casatoriei Herodot arata ca la daci casatoria se realiza printr-un contract de cumparare a sotiei de la parintii acesteia de catre sot, iar in cadrul casatoriei femeia se afla intr-o stare de inferioritate fata de sotul sau. In acelasi sens, poetul latin Ovidius vorbeste despre muncile grele pe care sotia geto-daca trebuia sa le indeplineasca. Un alt poet latin, Horatiu, arata, in odele sale, ca geto-dacii erau monogami si consemneaza totodata si practica dotei, pe care o numeau zestre. Tot el mentioneaza ca cea mai importanta zestre nu consta in bunurile pe care ea le aducea in regimul casatoriei, ci in virtutea ei. In materie de drept penal, principalele institutii vizau apararea statului geto-dac si a proprietatii private. Singura mentiune concreta existenta in acest sens provine de la Horatiu, care spune ca adulterul femeii geto-dace era sanctionat cu uciderea sa. Referitor la dreptul procesual, desi dpdv formal atributiile realizarii justitiei fusesera preluate de catre stat, in statul dac, in anumite situatii (cazuri de vatamare corporala) continua sa se aplice vechiul sistem al razbunarii sangelui. Autorii antici arata ca organizarea activitatii de judecata era una dintre preocuparile principale ale statului geto-dac. In acest sens, Iordanes spune despre Comosicus ca era judecator suprem, dar nu se poate stii daca atributia de judecator era indeplinita in virtutea calitatii de rege sau de mare preot. Poetul Ovidius, referindu-se si el la activitatea judiciara, arata ca duelul judiciar era utilizat uneori ca sistem de rezolvare a litigiilor intre personae. In ceea ce priveste dreptul international public, unii autori mentioneaza rolul pe care preotii geto-daci il jucau, asemeni preotilor romani, in cadrul ceremonialului care insotea incheierea unor tratate de alianta intre statul geto-dac si alte state.

ISDR 2 A. ORGANIZAREA DE STAT A PROVINCIEI ROMANE - DACIA In urma razboaielor daco-romane (intre anii 101-102 si 105-106), o parte a teritoriilor locuite de geto-daci au intrat in stapanirea statului roman. Au ramas insa, in continuare, locuite de dacii liberi teritoriile: Crisana, Maramures si N-ul Moldovei. Pe de alta parte, dintre teritoriile cucerite de romani, nu toate au intrat in componenta provinciei romane Dacia, si anume: S-ul Moldovei, Muntenia si coltul de S-E al Transilvaniei au fost initial incluse, dpdv administrativ, in provincia Mosia Inferioara. De-a lungul stapanirii exercitate de romani in Dacia, aceasta provincie a suferit mai multe reorganizari administrativ-teritoriale. Intre anii 106 si 117 (pana la moartea imparatului Traian, cel care a cucerit Dacia), Dacia a fost o provincie unitara, cuprinzand: Banatul, Oltenia si Transilvania, fara coltul de S-E. Imparatul Hadrian infaptuieste prima reorganizare administrativteritoriala intre anii 117 si 124. Abandoneaza S-ul Moldovei si cea mai mare parte a Campiei Muntene, care erau greu de aparat impotriva atacurilor dacilor liberi si imparte teritoriul ramas sub stapanire romana in doua provincii: Dacia Inferioara (Oltenia, coltul de S-E al Transilvaniei si V-ul Munteniei) si Dacia Superioara, (Banatul si restul Transilvaniei). In anul 124, Hadrian desprinde din Dacia Superioara zona situata la N de Aries si de Muresul Superior, si creeaza o noua provincie: Dacia Porolissensis. Ultima reorganizare administrativ-teritoriala este infaptuita de imparatul Marcus Aurelius (168-169). El uneste Dacia Superioara cu Dacia Inferioara, formand Dacia Apulensis si apoi desprinde Banatul din Dacia Apulensis, creand o noua provincie: Dacia Malvensis, mentinand astfel Dacia Porolissesnsis in vechile sale granite. Cele trei provincii Dacia (Apulensis, Malvensis si Porolissensis) s-au mentinut pana la retragerea aureliana. Organele centrale de conducere ale provinciei romane - Dacia Provinciile imperiului erau de doua categorii: provincii senatoriale (pacificate) si provincii imperiale (nepacificate). Dacia era o provincie imperiala, considerata nepacificata, fiind condusa direct de catre imparat, prin intermediul unui guvernator, care se numea Legatus Augusti Pro Praetore. Acesta era recrutat dintre membrii ordinului senatorial si avea rang consular, in sensul ca el fusese consul la Roma. Resedinta legatului si capitala provinciei Dacia erau la Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Acest legat imperial avea imperium proconsulare, adica puterea de comanda a consulului de la Roma. El putea comanda mai multe legiuni si avea atributii supreme de conducere pe plan administrativ, militar si judiciar. Dupa prima reorganizare a provinciei Dacia, infaptuita de imparatul Hadrian, aceasta situatie se mentine in Dacia Superioara, cu singura deosebire ca legatul imperial al Daciei Superioare era recrutat dintre

membrii ordinului senatorial, dar era de rang pretorian, inferior (era fost pretor la Roma), in sensul ca el nu avea dreptul de a comanda decat o singura legiune, spre deosebire de cel care avea imperium proconsulare (legiunea a XIII-a Gemina, care isi avea sediul in castrul de la Apulum, tot acolo se afla si resedinta guvernatorului Daciei Superioare). Capitala provinciei Dacia Superioara ramane insa la Colonia Ulpia Traiana. Dacia Inferioara era o provincie procuratoriana, condusa de un procurator Augusti, denumit si procurator presidial sau praesses, recrutat dintre membrii ordinului ecvestru, adica dintre cavaleri. Se bucura de ius gladii, care ii conferea depline puteri civile, militare si judiciare. Capitala acestei provincii, precum si resedinta guvernatorului ei, se aflau la Drobeta. O pozitie asemanatoare o avea si Dacia Porolissensis, sediul guvernatorului si capitala acestei provincii fiind la Napoca. La fel si Dacia Malvensis, capitala acestei provincii si resedinta guvernatorului sau fiind la Malva. In Dacia Porolissensis, dupa transferarea legiunii a V-a Macedonica din Dobrogea in castrul de la Porolissum, atributiile de guvernator al provinciei au fost preluate de generalul comandant al legiunii a V-a Macedonica. Dupa ultima reorganizare a Daciei, guvernatorul Daciei Apulensis redobandeste rangul consular de la inceput si asigura conducerea si coordonarea tuturor celor trei Dacii, purtand titulatura de Legatus Augusti Pro Praetore Daciarum Trium. Unitatea celor trei provincii Dacia a fost intarita si de faptul ca, incepand din vremea domniei lui Alexandru Sever, colonia Ulpia Traiana este ridicata la rangul de Metropolis a celor trei Dacii. Un alt organ de conducere la nivel central era Concilium Provinciae (sau Concilium Daciarum trium), infiintat de imparatul Marcus Aurelius. Este o adunare provinciala alcatuita din delegati ai oraselor celor trei provincii, care se intruneau o data pe an la colonia Ulpia Traiana, in Palatul Augustalilor. Membrii acestei adunari erau recrutati din cadrul ordinului ecvestru si din cadrul ordinului decurionilor. Alegeau dintre ei un presedinte al adunarii, care era in acelasi timp si Sacerdos arae Augusti, adica preotul cultului imperial in Dacia. Acest Concilium era un organ cu caracter consultativ, cu atributiuni restranse, limitate la aratarea problemelor de interes general ale oraselor si provinciilor si sustinerea intereselor locale in fata administratiei imperiale. In acest sens, membrii adunarii puteau adresa plangeri imparatului, fata de abuzurile magistratilor provinciari. In realitate, principala sarcina a acestui Concilium era intretinerea cultului imperial in Dacia, in scopul intaririi unitatii provinciilor si cresterii loialitatii si devotamentului provincialilor fata de administratia romana. Organizarea financiara a provinciei Dacia Administrarea finantelor provinciei era asigurata de un procurator financiar, cu sediul la colonia Ulpia Traiana, unde erau centralizate datele privind veniturile si impozitele pentru toate cele 3 provincii Dacia. Acest procurator financiar era subordonat legatului imperial al Daciei si era

recrutat dintre membrii ordinului ecvestru. El avea in subordinea sa un intreg aparat fiscal alcatuit din functionari inferiori. Aceasta situatie a continuat in urma reorganizarilor succesive ale provinciei Dacia, in Dacia Superioara si apoi in Dacia Apulensis. Atunci cand locul guvernatorului imperial in Dacia Apulensis era vacant, interimatul conducerii celor trei Dacii revenea tocmai acestui procurator financiar al Daciei Apulensis. In Dacia Inferioara, Dacia Porolissensis si Dacia Malvensis, atributiile financiare reveneau procuratorilor prezidiali ai acestor provincii. Dupa ce conducerea provinciei Dacia Porolissensis a fost preluata de generalul comandant al legiunii a V-a Macedonica, atributiile financiare au revenit unui procurator financiar special. In vederea stabilirii impozitelor si a bazei impozabile, se efectuau din cinci in cinci ani, recensaminte ale bunurilor si persoanelor, de catre magistrati specializati, denumiti duumviri quinquenales. Impozitele erau de doua categorii: o impozite directe, denumite tributa; o impozite indirecte, denumite vectigalia. Impozitele directe erau: impozitul funciar (tributum soli sau stipendium), care se platea pe cladiri, si impozitul personal (tributum capitis), pe care il plateau nu numai cetatenii romani, ci si peregrinii (strainii, necetateni). Impozitele indirecte erau numeroase, cel mai imporant fiind impozitul de 2.5 % pe circulatia bunurilor si persoanelor, un fel de taxa vamala care era incasata in cadrul unor oficii vamale, amplasate atat la granite, cat si in interiorul provinciilor. Oficiile vamale erau conduse initial de sclavii imperiali, mai apoi de niste arendasi numiti conductores, iar dupa Marcus Aureliu (dupa 169), de procuratori vamali recrutati dintre membrii ordinului ecvestru. Organizarea locala a provinciei Dacia In provincia Dacia existau doua categorii de asezari: asezari urbane; asezari rurale. Asezarile urbane, la randul lor, erau de doua categorii: colonii municipii. Coloniile erau centre urbane puternic romanizare, locuitorii lor fiind in majoritate cetateni romani, care se bucurau de plenitudinea drepturilor civile si politice. Mai mult, unele dintre colonii erau investite cu ius Italicum, o fictiune juridica potrivit careia solul lor era asimilat solului italic, ceea ce inseamna ca cetatenii romani din acele colonii puteau exercita dreptul de proprietate quiritara asupra pamantului. Municipiile aveau un statul inferior, fiind centre mai putin romanizate, locuite in majoritate de latini si peregrini, insa in epoca stapanirii romane a Daciei, dinstinctia care, odinioara, era extrem de clara intre colonii si municipii, incepe sa se estompeze. Asistam la o nivelare a statutului juridic al asezarilor urbane in imperiu si, evident, si in provincia Dacia.

Conducerea suprema a oraselor, colonii si municipii, era exercitata de un consiliu municipal, organizat dupa modelul senatului Romei, motiv pentru care el se mai numea si Senat Municipal. Membrii acestui Senat Municipal (sau consiliu municipal) alcatuiau ordo decurionum (ordinul decurionilor). Numarul decurionilor din Senatul Municipal era cuprins intre 30 si 50, fiind stabilit in actul de infiintare a orasului, in functie de numarul cetatenilor romani din localitatea respectiva. Membrii Senatului Municipal erau desemnati pe un mandat de cinci ani, de acei magistrati specializati cu efectuarea recensamantului, denumiti duumviri quiquenales. Ei erau recrutati din randul persoanelor care indeplineau cumulativ urmatoarele conditii: 1) sa fie cetateni romani ingenui (nascuti din parinti care au fost intotdeauna oameni liberi) 2) sa aiba varsta de cel putin 25 de ani (fara perspectiva de a fi pusi sub curatela) 3) sa aiba o avere de cel putin 100.000 de sesterti (decurionii raspundeau cu propria lor avere pentru neincasarea impozitelor si taxelor datorate de provincialii statului roman). Atributiile Consiliului Municipal (Senatului Municipal) Principalele atributiuni ale Consiliului Municipal erau: atribuirea de terenuri; solutionarea problemelor edilitare; organizarea spectacolelor si a jocurilor publice; coordonarea activitatii adminstrative si fiscale; indeplinirea obligatiilor de cult; alegerea magistratilor orasului si a sacerdotilor (preotii municipali); cinstirea persoanei imparatului si a guvernatorului provinciei. Magistratii superiori erau numiti in colonii duumviri iuri dicundo, iar in municipii quattuorviri iuri dicundo. Acestia erau alesi pe termen de un an, dintre decurioni, si aveau atributiuni administrative si judiciare (ceea ce le arata si numele). Alti magistrati civili erau edilii (aediles), care aveau ca atributii : politia orasului; aprovizionarea pietelor; intretinerea cladirilor si a strazilor. Pe langa acestia, erau si cvestorii (quaestores), care se ocupau de administrarea finantelor si a bunurilor orasului. Sacerdotii (preotii municipali) erau alesi de catre decurioni, fiind integrati intr-un sistem ierarhic, in fruntea caruia se afla pontifex, ales dintre decurioni, urmat de flamines (preotii zeilor principali) si augurii (sacerdoti de rang inferior). Ordinul decurionilor, compus din membrii Senatelor Municipale si magistratii municipali, formau primul esalon al conducerii orasului. Cel de-al doilea esalon il reprezenta ordinul augustalilor. Acestia erau persoane avute, cu un mare potential economic, dar care nu indeplineau conditiile pentru a accede la decurionat. Augustalii erau alesi pe viata de catre decurioni si aveau ca principala sarcina aceea de a intretine cultul imparatului si cultul Romei si de a contribui cu donatii substantiale pentru realizarea unor lucrari edilitate,

1) 2) 3) 4) 5) 6) 7)

1) 2) 3)

atat in domeniul civil, cat si in domeniul religios. Augustalii se constituiau intr-o asociatie la nivelul intregii provincii Dacia, cu sediul la Colonia Ulpia Traiana, unde se afla si conducatorul lor, acel sacerdos arae Augusti, care indeplinea si functia de presedinte al lui Concilium provinciae. Al treilea nivel al conducerii oraselor il reprezentau colegiile. Acestea sunt asociatii cu caracter profesional, religios sau funerar, avand ca scop ajutorarea reciproca a membrilor lor. Colegiile profesionale (ex: colegiul mestesugarilor) erau organizate dupa modelul militar, grupandu-i pe membrii lor in decurii si centurii, si erau conduse de un praefectus sau magister, fiind totodata puse sub protectia unei persoane de vaza a orasului, denumita patronus sau defensor (aparatorul sau protectorul colegiului respectiv). Asezarile rurale Asezarile rurale (sau satele), cuprindeau cea mai mare parte a populatiei provinciei Dacia. Ele erau de doua categorii: asezari rurale organizate in forma traditionala geto-daca a obstilor satesti sau teritoriale, asezari rurale organizate dupa modelul roman. Acestea din urma, la randul lor, erau de doua categorii : 1) pagus, pagi; 2) vicus, vici. Pagi sunt satele organizate pe teritoriul coloniilor, alcatuite in marea lor majoritate din cetateni romani. Vici sunt satele aflate in afara teritoriului coloniilor, locuite in special de necetateni (latini, peregrini). Mai existau doua categorii de asezari rurale cu statut special: stationes acele oficii vamale postale de paza si control; canabae asezari rurale organizate pe langa castrele romane, locuite de veterani, familiile si rudele soldatilor romani, negustori si mestesugari care isi desfasurau activitatea in stransa legatura cu trupele romane. Exista in provincia Dacia si un teritoriu cu statut special, si anume exploatarile de aur din Muntii Apuseni, conduse direct de catre imparat, prin intermediul unui procurator aurarium. Aceasta este, in linii mari, organizarea provinciei Dacia. B. DREPTUL IN DACIA ROMANA Dreptul in provincia romana Dacia, ca de altfel dreptul roman in ansamblul sau, are un caracter puternic statuar, in sensul ca, el consacra un statut juridic diferit, pentru diversele clase si categorii sociale. Pe primul plan se aflau cetatenii romani, care se bucurau de de plenitudinea drepturilor civile si politice, cu exceptia proprietatii quiritare, pe care o puteau exercita, asa cum am vazut, doar cetatenii romani din coloniile investite cu ius Italicum. Astfel, cetatenii romani aveau urmatoarele drepturi politice: 1) ius sufragii dreptul de a alege; 2) ius honorum dreptul de a candida si de a fi ales intr-o magistratura; 3) ius militiae dreptul de a face parte din legiunile romane.

1) 2) 3)

1) 2) 1)

1)

2)

Pe langa drepturile politice, drepturile civile erau : ius comercii/comercium dreptul de a incheia acte juridice, potrivit dreptului civil; ius connubii/conuubium dreptul de a incheia o casatorie valabila, potrivit dreptului civil; legis actio dreptul de a utiliza mijloacele procedurale ale dreptului civil pentru valorificarea pretentiilor lor legitime si a drepturilor lor subiective. Dupa cetatenii romani, urmau in ierarhia sociala, latinii (categoria sociala cu un statut juridic intermediar intre cetateni si peregrini). Ei se bucurau de o parte dintre drepturile civile si politice ale cetatenilor romani. Astfel, dintre drepturile civile, aveau: ius comerci ius connubii si legis actio uneori; iar dintre drepturile politice aveau: ius sufragii. Nu aveau, insa, ius honorum si ius militiae. Latinii din provincia Dacia erau latini fictivi, in sensul ca aveau statutul juridic al latinilor coloniarii, dar nu erau rude de sange cu romanii. De altfel, in perioada stapanirii romane in Dacia, statutul de latin devenise unul cu caracter exceptional, aplicandu-se unui numar redus de persoane Acest lucru se intampla pe fondul tendintei de generalizare a cetateniei romane, infaptuita prin edictul imparatului Caracalla (Antonius Caracalla) din anul 212. Cetatenii romani, in raporturile dintre ei utilizau normele dreptului civil. Latinii, in raporturile dintre ei, precum si in raporturile cu cetatenii si cu peregrinii, utilizau normele dreptului gintilor. Cea de-a treia categorie sociala era reprezentata de peregrini. Aceasta era si cea mai numeroasa categorie sociala, pentru ca in aceasta intrau autohtonii geto-daci, supusi cuceririi romane. Peregrinii, la randul lor, erau de doua categori: peregrini obisnuiti, care in raporturile cu cetatenii romani si cu latinii utilizau normele dreptului gintilor, iar in raporturile dintre ei puteau utiliza cutumele locale (leges moresque peregrinorum legile si cutumele peregrinilor) numai in masura in care acestea erau recunoscute de statul roman, intrucat nu intrau in coliziune cu normele dreptului roman. peregrini dediticii, adica locuitorii cetatilor care s-au opus cu forta armelor cuceririi romane. Spre pilda dacii din Sarmizegetusa. Ei erau o categorie inferioara de peregrini, in sensul ca nu mai aveau acces la dreptul lor national, adica nu mai puteau utiliza in raporturile dintre ei normele/ cutumele locale, nu puteau dobandi niciodata cetatenia romana, dovada ca edictul lui Caracalla ii excepteaza de la acordarea cetateniei romane si nu puteau veni niciodata la Roma sub sanctiunea caderii in sclavie automat. Concluzie: normele dreptului gintilor reprezinta dreptul comun al tuturor acestor categorii (cetateni, latini, peregrini) pentru reglementarea raporturilor juridice dintre ei. Formele juridice bazate pe ius gentium, desi diferite de formele juridice bazate pe dreptul civil, produceau, totusi, efecte juridice valabile, chiar daca in anumite imprejurari imperfecte fata de efectele produse de institutiile dreptului civil:

cetateanul roman se putea casatori in mod valabil cu o peregrina potrivit formelor prescrise de ius gentium, dar nu avea manus asupra sotiei (adica nu avea puterea maritala) si nu avea patria potesta asupra copiilor rezultati din aceasta casatorie. in contractele dintre cetateni si peregrini se putea utiliza forma scrisa, insa aceasta forma era ad probationem si nu ad validitatem. litigiile dintre cetateni si peregrini erau deduse spre solutionare tribunalelor romane din provincie, pe baza unei fictiuni juridice, potrivit cu care, peregrinul era considerat cetatean roman. (si civis romanus esset). Ius gentium, ca diviziune a dreptului privat roman, este mult mai evoluata fata de dreptul civil, intrucat nu presupune forme solemne si gesturi rituale, si se intemeiaza in principal pe elementul subiectiv al vointei umane. In procesul convietuirii dacilor cu romanii, cele trei randuieli juridice (drept civil, dreptul gintii si cutumele locale) s-au apropiat pana la contopire, dand nastere, in conditiile specifice Daciei, unui sistem de drept nou, anume dreptul daco-roman. Este vorba despre un proces de sinteza juridica daco-romana, in cadrul caruia influenta covarsitoare a fost exercitata, evident, de normele dreptului roman, dar, la randul lor, si cutumele locale au exercitat o anumita influenta asupra dreptului roman, in special in directia inlaturarii formalismului din actele juridice si generalizarii principiului bunei-credinte. ISDR 3-4 Institutia proprietatii in Dacia provincie romana Pentru analizarea acestei institutii trebuie facuta distinctia intre proprietatea asupra pamantului, pe de o parte, si proprietatea asupra celorlalte bunuri. Referitor la proprietatea asupra pamantului in provincia romana Dacia, au existat doua forme de proprietate: proprietatea quiritara; proprietatea provinciala. Proprietatea quiritara era exercitata in Dacia de catre cetatenii romani care locuiau in coloniile investite cu ius italicum si al caror teritoriu era asimilat solului Romei. Proprietatea provinciala era exercitata de ceilalti provinciali, precum si de catre cetatenii romani care nu locuiau in coloniile investite cu ius italicum. Potrivit unei stravechi reguli consacrate de dreptul roman, toate terenurile cucerite de la dusmani treceau in proprietatea statului roman, denumita ager publicus. In fapt, aceste terenuri erau date in folosinta provincialilor care plateau in schimb un impozit funciar denumit tributum soli sau stipendium. Intrucat aceasta folosinta exercitata de catre provinciali era dificil de incadrat dpdv juridic, jurisconsultii romani ai epocii clasice au cautat sa o defineasca pe baza ideilor si institutiilor juridice existente la acea data, considerand ca provincialii exercita asupra terenurilor respective posesia

sau uzufructul si ca pot fi asimilati, pana la un punct, cu titularii de drepturi reale. In realitate, insa, provincialii exercitau asupra terenurilor respective un veritabil drept de proprietate pe care romanistii l-au denumit proprietate provinciala. In acest sens, provincialii aveau toate atributele dreptului de proprietate: puteau transmite terenurile respective prin acte inter vivos, utilizand traditiunea si, de asemenea, le puteau transmite mortis causa prin testament. Totodata, dupa modelul uzucapiuni din dreptul civil, a fost creata in proprietatea provinciala o uzucapiune speciala numita prescriptio longi temporis. Paul si Modestin, doi jurisconsulti ai epocii clasice o denumeau prescriptio longi posesionis. Ea se deosebeste, insa, de uzucapiunea din dreptul civil sub mai multe aspecte: In privinta termenelor: - in cazul uzucapiunii din dreptul civil, termenele sunt: de 1 an pentru bunurile mobile si de 2 ani pentru bunurile imobile; - in cazul lui prescriptio longi temporis, termenele sunt: de 10 ani intre prezenti si de 20 de ani intre absenti. Intre prezenti inseamna intre persoane care se afla in aceeasi localitate, iar mai apoi intre persoane din aceeasi provincie si intre absenti, per a contrario, inseamna intre persoane din localitati diferite, mai apoi in provincii diferite. In privinta efectelor: - uzucapiunea din dreptul civil este o prescriptie achizitiva, adica duce la dobandirea dreptului de proprietate de catre posesor la implinirea termenului de un 1 sau, dupa caz, a celui de 2 ani. - prescriptio longi temporis nu este o prescriptie achizitiva, ci este o prescriptie extinctiva. Efectul acestei prescriptii consta in respingerea actiunii in revendicare a proprietarului, de catre posesor, insa, daca acesta din urma pierdea posesia bunului chiar si dupa implinirea termenului, nu mai putea revendica acel bun. Spre deosebire de uzucapiune, in cazul lui prescriptio longi temporis, era admisa jonctiunea posesiilor si totodata, nu se cereau conditiile justului titlu si a bunei-credinte. A fost creata, totodata, si o prescriptio longissimi temporis, adica prescriptia celei mai lungi durate care avea un termen initial de 40 de ani in timpul imparatului Constantin cel Mare, redusa mai apoi la 30 de ani din vremea domniei imparatului Teodosiu al II-lea. Un aspect esential este acela ca prescriptio longissimi temporis se aplica atat bunurilor imperiale (patrimonium caesaris), cat si bunurilor bisericii. Prescriptio longissimi temporis era, de asemenea, o prescriptie extinctiva. Imparatul Justinian, in cadrul demersului sau unificator, a suprimat deosebirea dintre fondurile italice si cele provinciale, astfel incat Italia devine si ea o simpla provincie a Romei, pierzandu-si statutul special anterior. Pe cale de consecinta, imparatul Justinian a unificat uzucapiunea cu prescriptio longi temporis, creand urmatorul sistem: o bunurile mobile se uzucapau printr-o posesie de 3 ani, denumita usus capio;

o bunurile imobile se uzucapau printr-o posesie de 10 ani intre prezenti si de 20 de ani intre absenti, denumita prescriptio longi temporis. In toate cazurile se cereau atat justul titlu, sau justa causa posesionis si buna-credinta si de asemenea, in toate cazurile prescriptia avea un caracter achizitiv, adica era un mod de dobandire a proprietatii. Imparatul Justinian mentine si prescriptio longissimi temporis , dar cu urmatoarea fizionomie: Daca posesorul era de buna-credinta si nu intra in posesia bunului prin mijloace violente, la finele unei posesii de 30 de ani, devine proprietar. Daca posesorul nu este de buna-credinta sau a intrat in stapanirea bunului prin mijloace violente, atunci la finele unei posesii de 30 de ani, nu devine proprietar, dar poate respinge cu succes actiunea in revendicare promovata de proprietar. In acest caz, prescriptio longissimi temporis isi mentine vechea fizionomie de prescriptie extinctiva. Acest sistem a fost introdus de imparatul Justinian printr-o constitutiune imperiala, data in anul 528 e.n. Figura juridica a proprietatii provinciale a dat nastere, pe planul tehnicii de reglementare juridica, unor atribute si unor determinative care au putut fi utilizate cu succes in vederea consacrarii proprietatii divizate de tip feudal. Pe langa aceste doua forme de proprietate, asupra celorlalte bunuri, altele decat pamantul, provincialii mai puteau exercita si proprietatea peregrina. Aceasta forma de proprietate a fost creata din considerente de ordin economic, deoarece peregrinii erau principalii parteneri de comert ai romanilor, dar intrucat peregrinii nu aveau ius comercii, nu puteau exercita proprietatea quiritara. Atunci, pentru ei a fost creata aceasta forma speciala de proprietate. Proprietatea peregrina era protejata prin mijloace juridice create dupa modelul celor aplicabile proprietatii quiritare. De exemplu, actiunea in revendicare a fost acordata peregrinilor fie cu suprimarea din formula actiunii a sintagmei ex iure quiritium, fie prin introducerea fictiunii ca peregrinul este cetateanul roman (si civis romanus esset). De asemenea, prin utilizarea aceleiasi fictiuni, le-au fost acordate peregrinilor actio furti si actio damnum in iuria dati, care sanctionau delictele de furt, respectiv paguba cauzata pe nedrept. Institutia casatoriei Intre peregrini erau admise casatoriile si totodata, erau admise institutiile tutelei si respectiv, adoptiunii fraterne. A doua creeaza, mai tarziu, institutia juridica feudala a infratirii. Privitor la materia succesiunilor, ea putea fi deferita potrivit legii sau prin testament. Peregrinii testau in forma specifica a testamentului oral, preluat mai tarziu in feudalism sub forma testamentului cu limba de moarte. De asemenea, peregrinii aveau testamenti factio pasiva si, ca atare, puteau veni la succesiunea cetatenilor romani. In ceea ce priveste materia obligatiilor, aceasta cunoaste o reglementare amanuntita si evoluata, deoarece epoca stapanirii romane a Daciei se caracterizeaza printr-o dezvoltare considerabila a productiei si a schimbului de marfuri. Obligatiile in genere si obligatiile contractuale, in

special, sunt supuse unui regim extrem de complex rezultat din impletirea unor elemente ale dreptului civil cu elemente de drept al gintilor si elemente preluate din dreptul autohton in cadrul unei veritabile sinteze juridice dacoromane. Aceasta sinteza juridica este oglindita in Tripticele din Transilvania sau Tablitele cerate din Transilvania, care reprezinta unul dintre cele mai importante documente ale dreptului privat roman descoperite vreodata, fiind incadrate la categoria textelor epigrafice. Tripticele sau tablitele cerate din Transilvania au fost descoperite 1786-1885 intr-o mina de aur parasita de la Alburnus maior, actuala Rosie Montana. Ele au fost traduse si publicate de catre marele romanist german Theodor Mommsen, la Viena intr-o editie critica denumita Corpus inscriptiorum latinarum. Aceste triptice sau tablite cerate se prezinta sub forma unor tablite din lemn de brad legate cate trei. Aceste tablite sunt usor scobite in interior; scobitura este acoperita cu un strat de ceara, iar pe acest strat de ceara s-a scris cu ajutorul unui stilet. In cadrul tripticelor, scrierea este aplicata pe fetele interioare ale tablitelor 1 si 3 si pe ambele fete ale tablitei 2. Au fost descoperite 25 de astfel de triptice, insa numai 14 sunt lizibile si, ca atare, numai ele au putut fi citite si descifrate. Ele contin: 4 contracte de vanzare, 3 contracte de munca, 2 contracte de imprumut, 1 contract de societate, 1 contract de depozit, 1 proces verbal prin care se constata desfiintarea unei asociatii funerare, lista cheltuielilor efectuate pentru organizarea unui banchet, actul prin care o persoana isi asuma obligatia de a plati o datorie. Ultimul act din triptice este datat 26 mai, anul 167 e.n. Plecand de la acest fapt, Theodor Mommsen a considerat ca tripticele au fost ascunse in mina de populatia din Rosia Montana care s-a refugiat apoi, datorita razboaielor marcomanice si nu s-ar mai fi intors. Aceasta explicatie nu poate fi sustinuta deoarece exploatarea minelor de aur din zona Muntilor Apuseni a reprezentat pana la sfarsitul dominatiei romane una dintre preocuparile principale ale administratiei romane in Dacia si care ne impiedica sa luam in considerare explicatia oferita de Mommsen. Mult mai usor este de presupus ca doar persoana care a ascuns actele in mina nu s-ar mai fi intors in localitatea respectiva la incheierea razboaielor marcomanice si ca, din acest considerent, actele comunitatii din Rosia Montana au ramas in mina si nu au mai fost recuperate, fiind descoperite dupa secole. Continutul juridic al tripticelor din Transilvania In ceea ce priveste contractele de imprumut, intr-unul dintre aceste contracte, creditor este o femeie peregrina. Faptul ca o femeie peregrina incheie un contract de imprumut este contrar prevederilor dreptului roman, intrucat, in primul rand, peregrinii nu aveau ius comercii, si in al doilea rand, femeile sui iuris (cele care nu se aflau sub puterea unui pater familias), in dreptul roman, erau puse sub tutela perepetua a agnatilor lor,

intrucat romanii considerau ca femeile sunt obstaculate dpdv intelectual si, ca atare, nu puteau incheia acte juridice fara autoritatis tutoris. Acest contrat de imprumut nu a fost incheiat potrivit dreptului roman. Intr-un alt contract de imprumut, exista o simpla conventie prin care debitorul isi asuma obligatia de a plati dobanzi la suma imprumutata. Si acest lucru contravine dreptului roman, deoarece, in dreptul roman, obligatia debitorului de a plati dobanzi la suma imprumutata se realiza fie printr-o stipulatio sortis et usurarum (stipulatiune a capitalului si a dobanzilor), fie printr-o stipulatio usurarum (stipulatiune a dobanzilor alaturata lui mutuum imprumutul de consumatiune care este esential gratuit). Stipulatiunea este un act solemn, ceea ce inseamna ca, in dreptul roman, obligatia de a plati dobanzi se asuma numai in foma solemna si totusi, in provincia Dacia, o persoana isi asuma obligatia de a plati dobanzi prin doar o simpla conventie de buna-credinta. Rezulta de aici ca nici aceasta clauza nu se supune prevederilor dreptului roman. In triptice exista si un contract de depozit. Este un depozit neregulat, iar actul nu este incheiat ad validitatem, ci este incheiat ad probationem, adica cu scopul de a proba o obligatie izvorata dintr-un alt raport juridic. In ceea ce priveste stipulatiunea, ea este utilizata, in tripticele din Transilvania, pentru realizarea operatiunilor juridice a imprumutului cu dobanda si a garantiilor personale, desi, in epoca respectiva, dreptul roman crease acte speciale prin care se realizau operatiunile juridice respective si anume: mutuum pentru imprumutul de consumatiune si fideiusiunea ca garantie personala (fidei iusio). Printr-unul dintre contractele de locatiune se realizeaza o locatiune de servicii (locatio operarum) in forma contractului de munca prin care o persoana isi inchiriaza serviciile catre patronul unei mine. In privinta acestui contract, se pune problema riscului in contract, deoarece contractul respectiv contine o clauza potrivit careia muncitorul accepta sa nu fie platit pentru perioada in care nu poate munci din cauze ce nu-i sunt imputabile. Riscul in contract este sistemul potrivit caruia una dintre partile contractante trebuie sa-si execute obligatia, desi cealalta parte contractanta nu si-o mai poate executa fara vina sa. In contractul de locatiune, de servicii, cel care ia initiativa de a-si inchiria forta munca se numeste locator, iar cel care inchiriaza forta de munca a altei persoane se cheama conductor. Prin urmare, locatorul este muncitorul, iar proprietarul este conductorul. In dreptul roman vechi exista regula potrivit careia riscul apartinea locatorului, adica debitorului obligatiei imposibil de executat (adica cea de a munci).Locatiunea este un contract sinalagmatic. In epoca clasica, se modifica aceasta regula, riscul fiind asumat de catre conductor, care trebuie sa-l plateasca pe muncitor si pentru zilele cand acesta nu poate munci din cauze ce nu-i sunt imputabile. In Dacia, printr-o conventie, partile deroga de la acest principiu si stabilesc ca riscul in contract este suportat de debitorul obligatiei imposibil de executat (adica de catre locator). Aceasta deosebire fata de dispozitiile dreptului roman se explica prin discrepanta majora de statut social si economic intre patronul minei si muncitor, cel din urma fiind nevoit sa accepte aceasta clauza in contract, desi nu ii este favorabila.

In triptice exista mai multe contracte de vanzare. Referitor la unul dintre aceste contracte, se constata forma sa diferita de cea proprie contractului de vanzare din dreptul roman, desi efectele produse sunt identice. Astfel, in dreptul roman clasic, prin simplul acord de vointe al partilor cu privire la obiect si la pret, era creat contractul consensual de vanzare care avea ca efecte obligatiile vanzatorului: De a pastra si preda lucrul; De a garanta pentru vitii; De a garanta pentru evictiune; si obligatia cumparatorului de a plati pretul. In Triptice, insa, exista clauze distincte: o clauza de cumparare, o clauza referitoare la pret, clauze distincte cu privire la vitii si evictiune , precum si o declaratie distincta a garantului. Un alt contract de vanzare din triptice este semnat nu doar de catre martori, ci si de catre parti si garanti. Sub acest aspect, in dreptul roman, actele erau de doua categorii: - acte redactate in forma obiectiva (cele semnate doar de martori, tipice perioadei de inceput a dreptului roman) - acte redactate in forma subiectiva (cele semnate numai de parti, tipice epocii clasice si postclasice). Imprejurarea ca in triptice actele sunt semnate atat de catre martori, cat si de catre parti inseamna o derogare de la principiile dreptului roman , sau, dupa alti autori, o tranzitie de la forma obiectiva la cea subiectiva. Intr-o alta tablita cerata, operatiunea juridica a vanzarii se realizeaza atat prin intermediul mancipatiunii, cat si prin intermediul contractului consensual. Mai mult, analizand mancipatiunea, se constata ca ea este nula, deoarece nu este indeplinita niciuna dintre conditiile sale de forma, pentru ca mancipatiunea este un act de drept civil supus unui formalism riguros si excesiv. Unii autori au considerat ca ar fi o eroare de exprimare si ca, de fapt, partile nu au vrut sa spune mancipatiune, ci traditiune. Altfel spus, ca partile au utilizat in mod gresit cuvantul mancipatiune. Alti autori au spus ca, pentru mai multa siguranta, partile au utilizat si mancipatiunea si contractul consensual in vederea aceleiasi operatiuni juridice, fara a putea explica, insa, de ce partile au utilizat mancipatiunea fara a respecta vreuna dintre conditiile sale de forma. Alti autori au spus ca suntem in prezenta unei bizarerii juridice. Niciuna dintre aceste explicatii nu poate fi luata in considerare. In explicarea acestei situatii trebuie pornit de la faptul ca in dreptul roman clasic, mancipatiunea era un mod de dobandire a proprietatii, iar contractul consensual nu era un contract translativ de proprietate, ci un contract generator de obligatii. Altfel exprimat, la romani prin contractul consensual nu se transmitea dreptul de proprietate de la vanzator la cumparator, ci contractul doar genera obligatia vanzatorului de a transmite cumparatorului linistita si utila posesiune a bunului (vacuuam possesionem tradere) sau a proprietatii bunului daca vanzatorul era chiar proprietar, iar transmiterea dupa caz a posesiunii sau a proprietatii de la vanzator la cumparator se realiza printr-un act ulterior si distinct de contractul de vanzare care a dat nastere acestei obligatii.

In feudalism, contractul consensual de vanzare devine translativ de proprietate, adica transmite proprietatea de la vanzator la cumparator chiar in momentul realizarii acordului de vointe cu privire la obiect si la pret. Imprejurarea ca in triptice aceeasi operatiune juridica se realizeaza, atat prin vanzarea consensuala generatoare de obligatii, cat si prin mancipatiune care este un mod de dobandire a proprietatii semnifica faptul ca suntem intr-o perioada de tranzitie de la contractul consensual generator de obligatii din dreptul roman la contractul consensual translativ de proprietate din epoca feudala. Concluzia este ca, din cercetarea formei actelor continute in triptice, a elementelor si a efectelor lor, precum si a statutului juridic al persoanelor care l-au incheiat, aceastea nu sunt intru-totul conforme, nici exigentelor dreptului civil, nici dreptului gintilor si nici cutumelor locale, de aceea este gresit din start demersul stiintific de a incadra aceste acte intr-una dintre randuielile juridice respective si de a considera ca o bizarerie orice abatere de la prevederile unuia dintre sistemele de drept invocate. Actele din Triptice au o fizionomie specifica, de natura a le conferi o identitate proprie ca acte juridice de drept daco-roman. Ele ilustreaza faptul ca, in provincia romana Dacia, alaturi de sinteza lingvistica si etnica dintre autohtonii geto-daci si colonistii romani, a avut loc si o sinteza institutionala, atat la nivelul institutiilor politice, cat si la nivelul institutiilor juridice. Sinteza juridica daco-romana a creat un sistem de drept nou, sistemul de drept daco-roman, care a stat la baza Legii tarii, adica a dreptului nostru feudal nescris. ORGANIZAREA SOCIALA SI NORMELE DE CONDUITA IN PERIOADA CUPRINSA INTRE RETRAGEREA AURELIANA (271/275 E.N.) SI SECOLUL VIII Aceasta perioada coincide cu etnogeneaza romaneasca si afirmarea obstilor satesti sau teritoriale ca unica forma de organizare sociala a populatiei daco-romane. Retragerea aureliana din 271/275 a aparatului administrativ superior roman, a armatei romane si a marilor stapani de latifundii si sclavi a avut drept consecinta incetarea formala a dominatiei romane asupra teritoriului fostei provincii Dacia. Ea nu a insemnat si o retragere a populatiei dacoromane. Aceasta a ramas pe loc si si-a continuat existenta in forma traditionala de organizare sociala a obstii satesti sau teritoriale. Pe de alta parte, Imperiul Roman a continuat sa manifeste un interes deosebit in privinta fostei provincii Dacia, care devine acum o zona de protectie, o zona-tampon a limesului de nord al Imperiului. De aceea, pana in vremea imparatului Justinian, Imperiul Roman si-a mentinut o prezenta activa la nord de Dunare si a exercitat un control efectiv asupra acestui teritoriu, ceea ce i-a facut pe unii autori sa vorbeasca despre o adevarata recucerire a Daciei. Mai mult decat atat, Dobrogea a continuat sa faca parte integranta din Imperiul Roman ca o provincie separata, Scitia, in cadrul diocezei Tracia. In ceea ce priveste popoarele migratoare care s-au perindat in spatiul carpato-danubiano-pontic incepand din secolul III, ele nu au exercitat o dominatie efectiva asupra teritoriului locuit de daco-romani, ci o dominatie

formala care s-a concretizat in perceperea unui tribut si in anumite raiduri de prada.Pe de alta parte, aceste popoare se aflau, dpdv al organizarii sociale, in comuna primitiva si, ca atare, ele nu au fost in masura sa organizeze, dpdv politic, teritoriul locuit de daco-romani. Acesta este contextul istoric in care s-a desfasurat procesul etnogenezei romanesti, adica a formarii poporului roman si a limbii romane, proces care a cuprins doua etape: romanizarea dacilor si formarea populatiei daco-romane, etapa incheiata in secolul VI. etapa formarii poporului roman ca un popor cu o identitate proprie, etapa desfasurata in secolele VII-VIII. Referitor la prima etapa, este de precizat ca romanizarea a inceput inaintea cuceririi romane si a continuat ulterior retragerii aureliene, ea avand drept rezultat formarea unei populatii omogene daco-romane, distincta de populatiile barbare si superioara acestora prin gradul de civilizatie materiala si spirituala atins de daco-romani. Romanizarea reprezinta sinteza etnica dintre autohtonii geto-daci si cuceritorii romani insotita de o sinteza lingvistica si institutionala, atat pe planul institutiilor politice, cat si al institutiilor juridice. Sinteza lingvistica a dat nastere unei noi limbi limba romana, al carei caracter latin este atestat inca din secolul IV e.n. In paralel cu procesul romanizarii, in cadrul etnogenezei romanesti s-a desfasurat si procesul crestinarii populatiei daco-roman, astfel incat, spre deosebire de popoarele vecine, poporul roman s-a nascut crestin si nu a fost crestinat ulterior, intrucat crestinarea este o componenta a etnogenezei romanesti, derulata inca din secolul III e.n. Pe planul organizarii sociale asistam, dupa retragerea aureliana, la o decadere a vietii urbane in spatiul carpato-danubiano-pontic, astfel incat populatia daco-romana se reintoarce la forma traditionala de organizare sociala, de dinaintea cuceririi romane, aceea a obstii satesti sau teritoriale. Existenta si dezvoltarea asezarilor rurale in teritoriul de la nordul Dunarii dupa retragerea aureliana este ilustrata prin bogatele descoperiri arheologice care atesta faptul ca vechile asezari rurale au fost completate cu sate noi care se infiinteaza in aceasta perioada. In dezvoltarea societatii romanesti, obstea a reprezentat una dintre formele de organizare sociala care a asigurat continuitatea in spatiul carpato-danubiano-pontic. La inceput au existat obstile gentilice, iar dupa aparitia statului, obstile satesti sau teritoriale. Obstea sateasca sau teritoriala prezinta trasaturi comune, atat cu obstea gentilica, cat si cu statul, ca forma de organizare politica. Cu obstea gentilica, obstea sateasca are comun democratismul acestei forme de organizare sociala, iar cu statul, obstea sateasca are comun criteriul teritorial de organizare a populatiei. De aceea, obstea sateasca sau teritoriala si-a putut continua existenta atat in perimetrul organizarii politice, cat si in afara acestuia. Sub aspect terminologic, in limba romana s-au pastrat doi termeni pentru desemnarea obstilor satesti sau teritoriale: termenul de sat, de sorginte latina (fosatum) si termenul de catun (sorginte traca).

Caracterele obstii satesti sau teritoriale Asa cum ii arata si numele, obstea sateasca are un caracter teritorial. Ea este o asociatie de gospodarii familiale unite pe baza unui teritoriu stapanit in comun. Termenul care desemneaza acest teritoriu stapanit in comun este acela de mosie de sorginte traca, care are semnificatia de proprietate. Pentru partea care revine fiecarui membru al obstii se utilizeaza un termen din aceeasi familie de cuvinte, si anume termenul de mos, alaturi de care, in limba romana, a patruns si termenul de batran (sorginte latina veteranus). Patrunderea slavilor si asezarea lor la sud de Dunare a determinat aparitia in limba romana a unor dublete de sorginte slava (ocina, bastina sau dedina). Toate acestea au sensul restrans de proprietate ereditara proprietate mostenita. Un alt caracter al obstilor satesti sau teritoriale este cel agrar si pastoral. Acest caracter este dat de indeletnicirile traditionale si principale ale populatiei daco-romane, anume agricultura si cresterea animalelor. In mod corespunzator, teritoriul obstii satesti sau teritoriale era impartit in doua categorii: 1. campul/teritoriul de cultura destinat agriculturii 2. pasunea/teritoriul destinat cresterii animalelor. Cea mai mare parte a membrilor obstii se indeletnicea cu agricultura, iar un numar restrans se ocupa cu pastoritul turmelor comune ale obstii intr-o forma pastorala specific romaneasca, anume transhumanta. Organizarea obstii satesti sau teritoriale Fiind o comunitate de munca, obstea se organizeaza in vederea desfasurarii in conditii optime a principalelor indeletniciri ale membrilor sai agricultura si pastoritul. Nu este cunoscuta in mod direct organizarea obstilor satesti sau teritoriale in perioada cuprinsa intre retragerea aureliana si secolul VIII, dar se poate deduce in mod indirect dintr-o serie de documente scrise, ulterioare intemeierii statelor feudale romanesti de sine statatoare, precum si din examinarea sociologica a unor forme de obsti care au supravietuit pana in epoca moderna. Cert este ca, in perioada avuta in vedere, obstea sateasca sau teritoriala avea un caracter arhaic. La nivelul obstii nu existau stratificari sociale de natura a asigura un statut privilegiat unora dintre membrii sai. Organele de conducere ale obstii erau: a) adunarea generala, b) sfatul oamenilor buni si batrani c) alesii obstii. Adunarea generala cuprindea pe toti membrii majori ai obstii, majoratul fiind stabilit fie in raport cu varsta, fie in raport cu data casatoriei. Adunarea generala se numea tot obste si se tinea la casa obstii, iar in zilele de sarbatoare la biserica, fiind convocata prin viu grai, adica de la om la om. Adunarea generala a obstii avea ca o competenta generala cu privire la toate problemele de interes major ale obstii, sens in care ea decidea cu privire la: - patrimoniul obstii, - organizarea muncii in comun,

rezolva conflictele dintre membrii obstii, aproba transferul de bunuri si incheierea diverselor intelegeri intre membrii obstii - se preocupa de organizarea cultului religios si intretinerea bisericii satului respectiv. Sfatul oamenilor buni si batrani cuprindea pe cei mai de vaza oameni ai obstii avand atributii judiciare. Alesii obstii erau persoane imputernicite cu exercitarea unor atributii specifice, fiind semnificativ faptul ca denumirile lor sunt asemanatoare cu denumirile viitoarelor dregatorii din statul feudal, ceea ce atesta continuitatea poporului roman. Dintre alesii obstii, cei mai importanti erau: vornicul strangea contributiile membrilor obstii la fondul comun al acesteia, postelnicul avea in grija biserica satului, logofatul stiutor de carte, scria actele obstii, judele seful militar al satului, avea si atributii judiciare. Aceasta denumire vine de la duumvirii iure dicundo si quatorvirii iure dicundo, adica magistratii cu atributii judiciare ai coloniilor si municipiilor Daciei romane. Alesii obstii erau numiti si revocati de adunarea generala a obstii, care le stabilea atributiile si le supraveghea activitatea, astfel incat functiile lor nu puteau fi permanentizate sau transmise cu titlu ereditar si nici nu le puteau asigura un statut privilegiat in raport cu ceilalti membri ai obstii. Obstea sateasca sau teritoriala reprezinta cea mai simpla forma de organizare teritoriala a populatiei daco-romane, ceea ce nu exclude unor forme de organizare sociala mai vaste sub aspect teritorial. Este vorba despre uniunile de obsti sau confederatiile de obsti, denumite si obsti de obsti. Acestea se organizau din necesitatea administrarii mai judicioase dpdv economic a unui anumit teritoriu sau din necesitati de natura militara. Unele dintre aceste uniuni/confederatii de obsti au evoluat spre forme superioare de organizare sociala de natura politica (formatiunile prestatale de tip feudal) care au dat nastere mai tarziu statelor feudale romanesti de sine statatoare, alte confederatii de obsti s-au mentinut in aceasta forma si dupa intemeiere. Uniunea de obsti avea un organ suprem de conducere, marele sfat, alcatuit din reprezentantii obstilor componente si care avea ca principale atributii: - rezolvarea problemelor patrimoniale comune, - solutionarea litigiilor dintre obsti, - stabilirea contributiei acestora la fondul comun al confederatiei, - organizarea apararii in comun a obstilor. Problemele interne ale fiecarei obsti continuau sa fie, insa, solutionate de catre organele proprii de conducere ale acestora.

Normele de conduita in cadrul obstilor satesti sau teritoriale Intrucat obstea este o comunitate de munca, normele fundamentale ale obstii s-au statornicit in legatura cu obiectul muncii si modul de stapanire al acestuia.

O alta categorie fundamentala de norme de conduita o reprezinta normele care asigura egalitatea tuturor membrilor obstii determinata de participarea tuturor la procesul muncii, acesta fiind unul care se desfasura in comun. I. Prima categorie de norme de conduita se refera la normele de proprietate (sensul economic, care se refera la bunurile care formeaza obiectul dreptului de proprietate). Stapanirea exercitata de membrii obstii asupra terenurilor aflate in hotarul obstii imbraca doua forme: Stapanire comuna devalmasa Stapanire persoanala sau individuala Aceste doua forme de stapanire nu sunt fome de proprietate in sens juridic, ci sunt forme de apropriere a folosintei bunurilor. Se aflau in stapanire comuna devalmasa padurile, pasunile, islazurile, apele, turmele comune, fondul de rezerva pentru anii cu recolta slaba, moara satului si bogatiile subsolului. Un corolar al acestei stapaniri devalmase asupra terenurilor respective era imposibilitatea membrilor obstii de a instraina parti din hotarul obstii in vederea asigurarii unitatii si integritatii obstii respective. La baza stapanirii personale sau individuale statea munca depusa de fiecare membru al obstii pentru amenajarea unui bun care mai inainte se aflase in stapanire devalmasa. Munca respectiva incorporata in bun cu ocazia amenajarii sale ii conferea acestuia o valoare economica noua. Prima desprindere din fondul devalmas a fost, ca si la romani, locul de casa si gradina, iar semnul distinctiv al trecerii acestui teren din stapanire comuna in stapanire individuala il reprezinta gardul. Au urmat insa, si alte treceri ale unor alte terenuri din stapanire comuna in stapanire individuala, anume campul de cultura (terenul destinat agriculturii) denumit si tarina. Acest teren era impartit in loturi atribuite familiilor din obste prin tragere la sorti, insa nu ca in vechiul sistem geto-dac anual, ci o data pentru totdeauna. Terenurile respective se mai numeau si loturi-matca, intrucat dadeau posibilitatea celor care le stapaneau sa utilizeze si celelalte terenuri aflate in hotarul obstii si care, pana la momentul respectiv, se aflau in stapanirea devalmasa a membrilor obstii. Procesul de desprindere a unor terenuri din stapanire comuna devalamasa si trecerea lor in stapanirea personala a continuat prin defrisari ale unor terenuri utilizate anterior ca pasuni sau ale unor terenuri cu vegetatie forestiera. Prin amenajare, aceste terenuri devin agricole si intra in stapanirea individuala a acelor membri ai obstii care le-au amenajat. Ele se numesc stapaniri locuresti. Trecerea tuturor terenurilor din stapanire comuna in stapanire individuala se facea, insa, cu aprobarea membrilor obstii, in speta, a adunarii generale, obstea continuand sa exercite un drept superior de supraveghere si control asupra tuturor teritoriilor aflate in hotarul sau. ISDR 5 II. A doua categorie de norme de conduita ale obstilor satesti/teritoriale sunt normele referitoare la relatiile de munca, adica modul in care la nivelul obstilor se desfasoara munca in comun.

Indeletnicirile fundamentale ale membrilor obstii erau agricultura si cresterea vitelor, in mod corespunzator, normele referitoare la relatiile de munca reglementau desfasurarea acestor indeletniciri fundamentale cu referire la urmatoarele aspecte: 1. Repartizarea campului de cultura intre membrii obstii 2. Stabilirea felului culturii pentru fiecare lot 3. Timpul de desfasurare a activitatilor agricole 4. Distribuirea produselor obtinute pentru nevoile personale ale membrilor obstii si respectiv pentru fondul de rezerva al obstii 5. Desfasurarea pastoritului comun, impartirea produselor turmelor comune si stabilirea locurilor si perioadelor de pasunat Existau insa, si activitati economice care nu necesitau desfasurarea muncii in comun si implicau o anumita specializare, si anume mestesugurile. In acest caz, functiona regula conform careia, cei care desfasurau activitati mestesugaresti stapaneau in mod individual bunurile rezultate in urma activitatii lor. Asistam la un fenomen de inmultire a indeletnicirilor personale ca urmare a perfectionarii metodelor de munca si a uneltelor muncii, consecinta fiind accentuarea diferentierilor de natura economica intre membrii obstii si aparitia diferentierilor de natura sociala. III. Alta categorie de norme de conduita o reprezinta normele referitoare la statutul persoanelor. In aceasta materie, principiul fundamental era egalitatea dintre membrii obstii determinata, pe de o parte de stapanirea devalamasa asupra pamantului, iar pe de alta parte de participarea tuturor membrilor obstii la realizarea indelnicirilor fundamentale ale acestora. IV. Alta categorie o reprezinta normele referitoare la familie, la mostenire si la obligatii. In perioada obstii arhaice, aceasta era divizata in familii mici alcatuite din parinti si copii, intemeiate pe deplina egalitate a membrilor familiei si pe stapanirea comuna exercitata de acestia asupra patrimoniului familiei respective. Din aceasta egalitate izvorasc obligatii reciproce de intretinere, pe de o parte intre parinti si copii, iar pe de alta parte intre soti. In ceea ce priveste casatoria, ea se incheia prin liberul consimtamant al sotilor, evident cu binecuvantarea religioasa. In ceea ce priveste divortul, el era admis la cererea oricaruia dintre soti intre acestia existand deplina egalitate in privinta motivelor de divort pe care le puteau invoca. In ceea ce priveste mostenirea, descendentii aveau egala vocatie succesorala si era recunoscut, totodata, si dreptul de mostenire al sotului supravietuitor. In materia obligatiilor, toti membrii obstii aveau deplina capacitate de a incheia conventii prin simplul acord de vointa, libere, de orice forme. Cea mai raspandita conventie era vanzarea, care evoluase sub influenta bizantina, devenind consensuala, translativa de proprietate. O alta conventie larg raspandita era schimbul, evident, ca urmare a caracterului natural al economiei in perioada respectiva. V. Ultima categorie de norme de conduita o reprezinta normele referitoare la raspunderea si procedura de judecata.

La nivelul obstii, raspunderea membrilor sai pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, precum si solutionarea conflictelor dintre membrii obstii, se realizau pe baza principiilor solidaritatii, pe baza Legii talionului, precum si pe baza sistemului compozitiunii. Solidaritatea se manifesta in cazul in care unul dintre membrii obstii trebuia sa raspunda, fie pt prejudiciile cauzate unui alt membru al obstii (solidaritatea rudelor), fie pt prejudiciile cauzate unei obsti invecinate (solidaritatea la nivelul intregii obsti). Pe plan procesual, existau instante competente sa solutioneze toate litigiile, de orice natura ar fi fost acestea, si anume judele, precum si sfatul oamenilor buni si batrani. Aceste instante aveau posibilitatea de a aplica sanctiuni membrilor obstii mergand pana la excluderea celui vinovat din colectivitate. In ceea ce priveste materia probelor, inca din aceasta perioada se contureaza unele probe fundamentale pt practica juridica romaneasca, si anume juramantul cu brazda si proba cu jurator, probe pe care le vom intalni si in procesul feudal si care atesta continuitatea institutiilor juridice la romni. APARITIA PRIMELOR FORMATIUNI POLITICE FEUDALE ROMANESTI FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMANESTI In sec al VIII-lea ia sfarsit procesul etnogenezei romanesti, proces care a dus la afirmarea poporului roman dpdv etnic si lingvistic ca un popor cu o identitate proprie, popor care a utilizat apelativul romn pt a se desemna, apelativ justificat atat prin traditia colonistilor romani, cat si prin traditia autohtonilor geto-daci, ca locuitori ai unor teritorii ce au facut parte din Imperiul Roman. Popoarele vecine, slavii, germanii, maghiarii ii desemnau pe romni cu apelativele vlahi, bologhi sau olahi, denumiri prin care aceste popoare ii desemnau pe fostii locuitori ai Imperiului Roman, ceea ce inseamna o recunoastere implicita a originii romane a poporului romn. Insa romnii s-au afirmat nu doar pe plan etnic si lingvistic, ci si pe plan religios, ca un popor crestin, ortodox, afirmandu-si astfel identitatea proprie in raport cu celelalte popoare pagane sau catolice. Ceea ce este esential e faptul ca procesul crestinarii a fost o componenta a etnogenezei romanesti, ceea ce inseamna ca poporul romn s-a nascut crestin si nu a fost crestinat ulterior, asa cum s-a intamplat cu celelalte popoare vecine. Perioada curpinsa intre sec IX-XIV este numita epoca feudalismului timpuriu, adica perioada in care la nivelul obstilor satesti/teritoriale au avut loc o serie de transformari economice si sociale determinate de dezvoltarea fortelor de productie si a productiei, transformari care au determinat aparitia si adancirea stratificarii sociale si formarea claselor sociale proprii feudalismului. Astfel, dintre membrii obstii si, in special, dintre alesii obstii s-au evidentiat anumite elemente care profitand de pozitia lor in cadrul obstii au acaparat treptat teritoriul obstii subordonand-o. Se formeaza astfel, aristocratia formatiunilor prestatale de tip feudal, embrionul viitoarei clase a nobililor feudali. La celalat pol al societatii feudale in curs de constituire se

aflau taranii care treptat intra in stare de dependenta feudala fata de nobilii feudali. Formarea relatiilor de productie de tip feudal si a claselor sociale proprii feudalismului este dovedita printr-un document medieval de o insemnatate exceptionala pt istoria poporului romn, si anume Diploma Cavalerilor Ioaniti din 1247. In acest document se vorbeste despre maiores taere (mai marii pamanturilor), adica despre nobilii feudali si la polul opus despre rusticii valahi, adica despre taranii dependenti. Tot in aceasta diploma se arata raportul juridic de dependenta de tip feudal dintre maiores taere si rusticii valahi, precizandu-se acolo ca acestia din urma datoreaza venituri, foloase si slujbe, adica cele trei forme ale rentei de tip feudal si anume: renta in bani, in produse si in munca. Acesta este contextul in care au aparut si s-au organizat formatiunile prestatale feudale romanesti pe intregul teritoriu locuit de romni. Aceste formatiuni prestatale de tip feudal erau desemnate prin termenul de tara sau campul lung, termeni care anterior desemnau uniunile de obsti sau confederatiile de obsti. Tara - termen de sorginte latina (terra) - insa ceea ce este remarcabil e faptul ca in limba romana acest cuvant nu a patruns ca in celelalte limbi romanice cu sensul material de pamant, ci cu sensul de organizare politica, statala. Pentru sensul material avem in limba romana cuvantul "pamant", care este tot de sorginte latina (pavimentum). Chiar si atunci cand termenul de tara, in limba romana este folosit cu sensul material de pamant, referirea este la pamantul sau teritoriul unei formatiuni politice. Aceasta denumire generica de tara este completata cu anumiti termeni care identifica formatiunile prestatale de tip feudal dupa anumite criterii: 1. Criteriul geografic - Tara Hategului 2. Criteriul etnic - spre pilda, Terra Plahorum, Tara Valahilor, Tara Brodnicior, Tara locuitorilor de la Vaduri 3. Criteriul persoanei, conducatorului formatiunii prestatale respective Tara lui Litovoi Denumirile tarilor care contin termeni vechi toponimici si hidronimici, atesta vechimea si continuitatea populatiei romanesti in zonele respective. Denumirile tarilor care au un caracter etnic, date de popoarele vecine sunt semnificative pt ca ele atesta incheierea procesului etnogenezei si afirmarea identitatii proprii a poporului roman. In ceea ce priveste denumirile tarilor care fac referire la persoana conducatorului si acestea au o anumita semnificatie - atesta trecerea de la formele de organizare sociala a confederatiilor de obsti la forma de organizare politica statala. In limba romna in afara termenului generic de tara, formatiunile prestatale de tip feudal au mai fost desemnate si prin alti termeni, care nu sunt altceva decat dublete ale denumirii latinesti. Este vorba despre termenii de cnezat si voievodat. Termenul de "cnezat" este de sorginte gotica, germana. Termenul de "voievodat" este de sorginte slava. Aceasta nu inseamna, insa, ca voievodatul si cnezatul ar fi institutii politice preluate de la germani sau de la slavi, cum au incercat unii autori sa sustina, pt ca daca facem o comparatie intre ierarhia feudala romaneasca si cea slava, constatam ca la slavi termenul de cneaz este sinonim cu cel de

principe, iar termenul de voivod este sinonim cu cel de duce - voievodul este subordonat cneazului in ierarhia feudala slava si nu are atributiuni jduecatoresti, in timp ce in ierarhia feudala romaneasca voievodul este mai mare peste o confederatie de cneji si continua pe un plan superior atributiile judecatoresti, judiciare ale juzilor si cnejilor. Aceste formatiuni prestatale de tip feudal erau niste state in miniatura. Ele dispuneau de instrumentul politico-statal necesar pt tinerea in ascultare a taranilor dependenti, ceea ce Diploma Ioanitilor denumeste apparatus bellicus (aparatul razboinic). Ca atare, formatiunile prestatale de tip feudal indeplineau, atat functia interna, cat si functia externa proprie oricarei organizari de tip politic. Functia interna insemna tinerea in ascultare a taranimii dependente, iar functia externa inseamna apararea impotriva atacurilor din afara, insa aceasta functie externa se realiza cu greu din cauza faptului ca formatiunile prestatale de tip feudal nu dispuneau de resursele economice si militare necesare pt a face fata atacurilor externe. In acest context, catre sfarsitul sec al XIII-lea si inceputul sec al XIVlea, pe fondul dezvoltarii fortelor de productie si a productiei, veniturile feudalilor romni au crescut sufiecient de mult pt a determina o sporire a puterii politice si militare a acestora, astfel incat ei nu mai doresc sa imparta veniturile domeniilor lor cu feudalii straini ai caror vasali erau, ci doresc sa isi asigure exclusivitatea exploatarii acestor domenii. La randul ei, taranimea dependenta, suporta cu greu dubla exploatare, atat cea sociala, cat si cea nationala, izvoarata din rapoartele feudale de vasalitate si, ca atare, a sprijinit eforturile feudalilor romni in lupta lor contra feudalilor straini. Aceasta lupta a dus in final la formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare. Acest proces de formare a statelor feudale romanesti de sine statatoare a fost rezultatul unui proces de dezvoltare a relatiilor de productie, de adancire a contradictiilor dintre clasele sociale ale feudalismului, deci este rezultatul unor factori interni, motiv pt care nu putem accepta o serie de teorii formulate in literatura de specialitate care atribuie formarea statelor romanesti de sine statatoare, fie unei interventii externe - unui descalecat, fie unor factori interni, dar care in realitate nu sunt determinanti. Feudalii romni si-au unit feudele, domeniile, au ales dintre ei un mare voievod care a primit si titulatura de domn (dominus - stapan), au renuntat la unele dintre prerogativele lor asupra domeniilor feudale in favoarea domnului si astfel au aparut statele feudale romanesti de sine statatoare. Cel care a intuit cel mai exact acest proces a fost marele nostru istoric Nicolae Balcescu care arata in Combaterea teoriei descalecatului, ca niste stapani de state asa mici precum Fagarasul si Maramuresul nu puteau avea destula putere spre a cuprinde asemenea provincii (cu referire la Tara Romaneasca si Moldova). Tot el spunea ca feudalitatea nu s-a putut introduce in aceste tari cu acesti domni, domnii despre care traditia si unii autori pretindeau a fi descalecat in tarile respective. Formarea statelor feudale romanesti este rezultatul unui proces intern de feudalizare.

Formarea Legii tarii a dreptului nostru feudal nescris In perioada cuprinsa intre sec IV si VIII, adica in epoca obstii arhaice, la nivelul obstilor si al confederatiilor de obsti, a existat un sistem de norme de conduita care reglementa relatiile sociale existente, norme care nu aveau un caracter juridic. Ele erau respectate si aplicate de bunavoie de membrii obstii, pe baza deprinderii si a obisnuintei si nu aveau o sanctiune statala, ci una obsteasca. Transformarea acestor norme de conduita nejuridice in norme juridice a presupus intrunirea cumulativa a doua conditii: 1. aceste norme sa dobandeasca un continut de clasa sa fie norme in favoarea clasei sociale a feudalilor 2. aceste norme sa fie dotate cu o sanctiune statala, adica asigurarea respectarii lor si sanctionarea celor care le incalcau sa fie realizate de un aparat specializat si anume, aparatul de constrangere al statului. Trecerea de la normele sociale de la nivelul obstii la normele juridice sa realizat pe mai multe cai: 1. O parte dintre normele de conduita existente la nivelul obstilor, si anume cele care s-au dovedit convenabile si utile clasei dominante aflate in plin proces de formare au fost dotate cu sanctiune statala devenind norme juridice. Nicolae Iorga denumea aceasta categorie de norme Dreptul popular propriu comunitatilor satesti libere. 2. A doua cale este formarea unor noi norme juridice, de data aceasta corespunzatoare noilor relatii de productie de tip feudal, norme care s-au dezvoltat in paralel cu amplificarea si dezvoltarea acestor relatii de productie. Din aceasta categorie de norme fac parte normele care reglementeaza: privilegiile nobilimii, obligatiile taranilor dependenti exprimate sub cele trei forme ale rentei de tip feudal, relatiile feudale de vasalitate, noua organizare de tip politic a societatii, adica institutia ereditara a cnezatului si institutia electiva a voievodatului, si apoi electivo-ereditara a domniei. In ceea ce priveste forma acestor norme juridice ele erau obiceiuri sau cutume juridice, D. Cantemir spunea ca ele formau un ius nescriptum. Cunoasterea acestui drept romanesc feudal nescris este posibila pe baza unor dovezi scrise interne si externe, din perioada cat acest drept a fost in vigoare. Sursele interne sunt hrisoavele domnesti - documentele emise de cancelaria domneasca care fac referire la normele dreptului obisnuielnic. Sursele externe sunt documente emise de cancelariile straine care desemneaza dreptul populatiei romanesti denuminandu-l voloski zakon, zakon vlaski sau ius valachicum. Aceste documente, atunci cand desemneaza dreptul romanilor, au in vedere caracterul etnic al acestora. Strainii privesc dreptul romanesc ca pe un drept personal. Romanii insisi, atunci cand desemneaza dreptul lor feudal nescris il denumesc Legea tarii sau un dublet - Obiceiul pamantului. Aici termenul de pamant are sensul de tara.

Legea tarii este legea unei organizatii de tip politic pt ca tarile erau formatiuni de tip politico-statal. Foarte important este faptul ca in aceasta expresie ambii termeni sunt de sorginte latina. Legea tarii a fost pana la aparitia pravilelor - dreptului feudal scris, singurul izvor de drept, dar chiar si dupa aparitia pravilelor, mai intai cele bisericesti, apoi cele laice, Legea tarii a ramas dreptul comun in toate materiile. Atunci cand pravila nu prevedea intr-un anumit aspect de reglementare se aplicau dispozitiile Legii tarii. Formarea Legii tarii s-a desfasurat in cadrul unui proces istoric care a cuprins mai multe etape: A. Prima etapa este aceea a obstii arhaice, sec IV-VIII, cand avem de a face cu normele de conduita fara caracter juridic de la nivelul obstilor si uniunilor de obsti. B. A doua etapa, sec IX-XI, epoca feudalismului timpuriu cand o parte dintre aceste norme de conduita devin norme juridice intregindu-se cu celelalte norme juridice specifice cadrului politico-statal. C. Ultima etapa, dupa secolul XIV, cand se formeaza statele feudale romanesti de sine statatoare si, in acest cadru, Legea tarii devine un sistem de drept atotcuprinzator, care reglementeaza intreaga materie a dreptului public si privat. Trasaturile Legii tarii I. Legea tarii are un caracter unitar, care rezulta din insasi etimologia sa. Termenul de tara este un termen comun, folosit pt a desemna toate formatiunile politice existente pe teritoriile locuite de romani. Caracterul unitar al Legii tarii s-a pastrat si s-a amplificat, s-a adancit dupa formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare. De altfel, caracterul unitar al Legii tarii este expresia pe plan institutional, a unitatii de neam si limba a poporului romn. II. Legea tarii are un caracter teritorial sau imobiliar, asa cum rezulta chiar din denumirea ei - dreptul aplicabil unui teritoriu organizat dpdv politic. Din acest punct de vedere, Legea tarii se deosebeste de dreptul popoarelor vecine care este un drept personal. Principala institutie a Legii tarii este institutia proprietatii si, cu precadere, a proprietatii asupra pamantului care este amplu si riguros reglementata. III. Legea tarii are un caracter original. Este o creatie originala a poporului romn, izvorata din realitatile istorice ale stramosilor nostri, iar influentele exterioare, straine asupra sistemului nostru de drept feudal nescris nu i-au stirbit cu nimic originalitatea, intrucat nu au fost influente care sa se exercite pe fondul institutiilor juridice. Aceste influente s-au limitat doar la aparitia in limbajul juridic romanesc, arhaic a unor dublete de sorginte slava, germanica, adica termeni care au dublat termenii originari, care sunt de sorginte latina si tracica. Altfel spus, influentele straine s-au referit doar la aspectul terminologic. Cu toate acestea, din pacate, chiar in literatura noastra juridica au fost unii autori care au negat originalitatea Legii tarii spunand ca institutiile Legii tarii sunt originale numai in masura in care nu exista vreo asemanare intre aceste institutii si cele din dreptul slav, maghiar sau german, pt ca, in caz contrar, am fi in prezenta unor imprumuturi. Aceiasi autori aratau ca celelalte institutii in masura in care exista similitudini cu dreptul roman sau

cu dreptul trac sunt mostenite si institutiile care nu pot fi incadrate in primele doua categorii ar putea fi considerate originale. Aceasta opinie nu poate fi acceptata pt ca ea pleaca de la o metoda gresita de abordare a studiului acestui fenomen si anume metoda metafizica, care separa conceptul de realitatea care l-a determinat. Aceasta metoda metafizica analizeaza doar conceptele in interdependenta lor si urmareste sa stabileasca doar filiatia ideilor. Daca utilizam metoda dialectica, promovata de Hegel, adica daca analizam conceptul prin raportare la realitatea care la determinat constatam ca Legea tarii este dimpotriva o creatie originala a poporului romn determinata de realitatile economice, sociale, istorice romanesti care desigur a avut la baza sinteza juridica daco-romana. ISDR 6 INSTITUTIILE LEGII TARII Institutiile de drept public Acestea sunt cele care privesc organizarea de stat a statelor feudale romanesti in epoca feudalismului dezvoltat. Organele centrale de conducere ale statului feudal erau in numar de trei: 1. domnul 2. sfatul domnesc 3. dregatorii. 1. Domnul este organul suprem al puterii de stat si varful ierarhiei feudale in cadrul sistemului relatiilor feudale de vasalitate. Domnia este o institutie romaneasca originala care a aparut in stransa legatura cu formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare, ca o treapta superioara de evolutie a formatiunilor prestatale de tip feudal din epoca feudalismului timpuriu. De aceea, institutia domniei nu are un corespondent in statele vecine, iar termenul care o desemneaza este de sorginte latina, vine de la dominus care inseamna stapan. Potrivit conceptiei feudale, titlul de domn inseamna conducatorul unui stat independent, adica al unui stat care nu recunoaste o autoritate superioara. Institutia domniei a ajuns la deplina sa cristalizare prin preluarea unor traditii formate in cadrul cnezatelor, voievodatelor, tarilor si prin asimilarea unor trasaturi ale monarhiei bizantine care pastrau amintirea organizarii politice romane, aveau ca fundament ideologic crestinismul ortodox si contineau premisele necesare pt centralizarea puterii de stat si apararea independentei statului. Domnii purtau in continuare si titulatura de mare voievod, care sublinia legatura cu epoca anterioara, iar in calitate de mare voievod domnul era comandantul suprem al armatei si judecatorul suprem, dar in plus el este si domn, adica este stapanul tarii in sens teritorial. In calitatea sa de sef al statului feudal, domnul exercita o serie de atributiuni de ordin politico-administrativ, de ordin militar, legislativ si judecatoresc, atributiuni care erau ingradite pe de o parte de dispozitiile

Legii tarii, iar pe de alta parte de rolul jucat de marii boieri in conducerea statului feudal, cel putin in primele decenii dupa intemeierea lui. Astfel pe plan politico-administrativ, domnul exercita atributiuni: 1. stabilea impartirea politico-administrativa a tarii 2. stabilea modul de incasare a drilor si efectuarea celorlalte prestatii catre domnie 3. numea si revoca pe dregatori 4. batea moneda 5. exercita tutela asupra Bisericii, avand dreptul de a-i confirma pe mitropolitul tarii, pe episcop si pe ecumeni 6. incheia tratatele de alianta, comerciale cu alte state 7. declara starea de razboi sau de pace Pe plan militar, domnul conducea armata in calitate de comandant suprem. La inceput, rolul sau se limita la coordonarea in lupta a steagurilor marilor boieri. Ulterior, el devine comandantul ostii celei mici, o armata proprie a domnului compusa din slujbasi ai curtii domnesti, dregatori si vasalii sai directi, iar apoi el este comandantul ostii celei mari a tarii, compusa din toti barbatii capabili sa poarte arme, inclusiv taranii dependenti. Pe plan judiciar, domnul era judecatorul suprem al tuturor supusilor, putand pronunta pedeapsa cu moartea si confiscarea averii. Domnul putea sa delege atributiile sale jurisdictionale dregatorilor, adica slujbasilor domnesti sau putea sa il acorde boierilor si manastirilor atunci cand nvestea domeniile acestora cu imunitati feudale. Hotarile judecatoresti pronuntate de domn se bucurau de forta juridica sau autoritate de lucru judecat doar pe timpul vietii acestuia. Domnii urmatori putea rejudeca procesele si modifica hotararile pronuntate de domnii anteriori. De regula, domnul judeca impreuna cu sfatul Domnesc. Pe plan legislativ, vointa domnului era considerata lege, iar activitate de legiferare imbraca forma hrisoavelor legislative, are cuprindeau norme cu caracter general, dar care au aparut relativ tarziu, si anume la sfarsitul sec al XVI-lea. Din examinarea atributiilor domnului, rezulta ca aceasta institutie se caracterizeaza printr-o confuziune de atributii pe care domnul le detine in cele mai variate domenii ale vietii de stat. In ceea ce priveste sistemul succesiunii la tron, Legea tarii consacra un sistem profund original si anume sistemul mixt electivo-ereditar. Acest sistem are o straveche traditie la romni. Latura electiva a fost intotdeauna practicata la nivelul obstilor satesti/teritoriale, unde alesii obstii erau desemnati de Adunarea generala a obstii. Aceasta latura electiva a continuat si in epoca feudalismului timpuriu, unde la nivelul formatiunilor prestatale de tip feudal, voievodul era ales de catre adunarea cnejilor. Latura ereditara s-a afirmat si ea inca de la nivelul obstilor satesti/teritoriale, prin tendinta alesilor obstii de a-si transmite functiile cu titlu ereditar. Aceasta tendinta s-a dezvoltat in timpul feudalismului timpuriu la nivelul cnezatelor, institutie care dobandeste un caracter ereditar. Din imbinarea celor doua principii a rezultat acest sistem mixt electivo-ereditar, potivit cu care pt a fi ales domn, o persoana trebuia sa indeplineasca cumulativ urmatoarele conditii:

1. sa fie, cum spunea G. Ureche, din os domnesc - sa fie ruda legitima sau nelegitima, pe linie directa sau colaterala pana la orice grad cu oricare dintre domnii anteriori 2. sa fie roman crestin ortodox 3. sa nu fie insemnat fiziceste Alegerea domnului se facea de catre tara, insa prin tara trebuie sa intelegem marii boieri, inaltul cler si comandantii militari. Poporul nu avea niciun rol in alegerea domnului, el era doar in cunostinta si lua act de respectiva alegere. Alegerea inseamna desemnarea persoanei avand vocatie la domnie din acest cerc foarte larg al celor care aveau vocatia de a accede la domnie. Acest sistem electivo-ereditar fiind prevazut de dreptul nostru obisnuielnic era considerat un sistem legiuit, si ca atare persoanele care ajungeau pe tron prin aplicarea acestui sistem erau considerati domni din mila lui Dumnezeu. Dimpotiva, persoanele care accedau la tron cu incalcarea sistemului electivo-ereditar prevazut de Legea tarii erau considerati uzurpatori, fiind desemnati in hrisoavele vremii printr-o sintagma cu iz peiorativ "domnisori". In cadrul functionarii sistemului electivo-ereditar s-au conturat anumite mijloace institutionale de influentare, fie a laturii elective, fie a laturii ereditare. Spre pilda, asocierea la domnie era un mijloc institutional de influentare a laturii ereditare, dupa cum recomandarea pe care domnul in functie o adresa tarii in sensul desemnarii unei anume persoane care sa ii succeada la tron era un instrument de influentare a laturii elective. Legea tarii consacra si institutia regentei care functiona pe timpul minoritatii domnului, regenta fiind asigurata de mama acestuia si de unul dintre marii boieri. Sistemul electivo-ereditar prezinta anumite avantaje, dar si unele incoveniente. El permite accesul pe tron al unor rude mai indepartate, dar cu reale calitati de conducator in detrimentul unor rude mai apropiate, nevarstnice sau incapabile de a conduce. Sistemul electivo-ereditar prezinta insa si incoveniente ca: cercul celor indreptatiti sa aspire la tron este foarte larg, ceea ce nu de putine ori a generat lupte interne pt tron intre diferitii pretendenti, fiecare dintre ei fiind sprijinit de o fractiune boiereasca, iar unii dintre ei cerand si ajutorul unor puteri straine. Aceste lupte interne pt tron au slabit tarile romne si au favorizat instaurarea dominatiei otomane. Dupa instaurarea dominatiei otomane, pe fondul stingerii vechilor familii domnitoare, puterea marilor boieri a crescut atat de mult incat ei au reusit sa impuna pe tron elemente devotate intereselor lor, ajungand pana intr-acolo incat au conditionat alegerea domnului de asumarea de catre candidat a unor angajamente scrise, de respectare a privilegiilor boieresti, angajamente pe care cronicarul Miron Costin le denumeste tocmeala sau legatura. Treptat, alegerea devine formala, pe primul plan trecand nvestitura acordata de sultan, desi in capitulatiile incheiate de Tarile romane cu Inalta Poarta se prevedea ca domnul urma sa fie ales potrivit Legii tarii, adica potrivit sistemul traditional electivo-ereditar si doar confirmat de catre sultan, dar Impeiul Otoman a incalcat aceste capitulatii punand pe primul

plan confirmarea care de multe ori acoperea viciul juridic al unei alegeri efectuata prin incalcarea dispozitiilor Legii tarii. Au fost alesi domn care nu avea os domnesc sau domni care nu erau crestini sau domni care erau insemnati fiziceste. In final, spre sfasitul feudalismului si mai ales in epoca regimului turco-fanariot s-a ajuns la numirea directa a domnilor de catre sultan, acestia fiind integrati in sistemul administrativ otoman si asimilati pasilor cu trei tuiuri. 2.Sfatul domnesc este un organ central al statului feudal functionand pe langa domn, si prin intermediul caruia se realizeaza participarea marilor boieri la conducerea statului feudal. Sfatul domnesc este alcatuit din reprezentantii marilor boieri si ai Inaltului cler. El este convocat la datele si in locurile fixate de domn si prezidat de catre acesta. Numarul membrilor sfatului domnesc este cuprins intre 12-25. Principalele atributiuni ale sfatului domnesc erau : 1. Intarirea alaturi de domn a tuturor actelor de transfer avand ca obiect propritatea feudala, garantand respecatrea drepturilor si a obligatiilor izvorate din actul respectiv 2. Asistarea domnului la judecarea proceselor, sfatul dandu-si parerea cu privire la fondul pricinii si acordul cu privire la solutia pronuntata de catre domn 3. Sfatul domnesc garanta impreuna cu domnul respectarea actelor externe, in special a tratatelor de vasalitate 4. Sfatul domnesc il consilia pe domn in toate problemele vietii de stat in care era consultat Din examinarea contributiilor sfatului domnesc rezulta ca acesta este un organ de stat cu caracter consultativ, insa componenta si rolul sfatului domnesc de-a lungul feudalismului a cunoscut o anumita evolutie. Astfel, pana pe la sfarsitul sec al XV-lea din sfatul domnesc faceau parte marii stapanitori de domenii feudale nvestite cu imunitati, dispunand de slujitori si armate proprii si pe care documentele vremii ii denumesc jupani in Tara Romaneasca si pani in Moldova. In aceasta perioada, puterea sfatului domnesc era atat de mare incat el practic cenzura intraga activitate a domnului. Toate hotararile erau luate de domn impreuna cu sfatul domnesc. Acesta avea un veritabil rol decizional. O dovada in acest sens este aceea ca toate hrisoavele domnesti din perioada respectiva cuprind in formula introductiva alaturi de numele domnului si numele membrilor sfatului domnesc. In partea finala a hristovului alaturi de pecetea domneasca se aflau si pecetile membrilor sfatului. Rolul sfatului domnesc nu se limita doar la a lua decizia impreuna cu domnul, ci si de a veghea asupra traducerii in fapt a hotararii luate, veghea asupra punerii in aplicare. Aceasta situatie era fireasca pt ca in primele decenii dupa intemeiere, in memoria marilor boieri, era inca vie amintirea faptului ca in realitate statul feudal se formase prin unirea feudelor lor astfel incat prin prezenta in sfat, boierii intelegeau sa isi apere vechile pozitii economice si politice consacrate prin sistemul imunitatilor feudale.

Mai tarziu, incepand de la sfarsitul sec al XV-lea asistam la cresterea puterii domnesti si centralizarea statului feudal, la restrangerea imunitatilor feudale, astfel incat in primul rand se modifica componenta sfatului domnesc in sensul ca in sfat incep sa patrunda dregatorii, adica slujbasii domnesti numiti si revocati de domn si aflati sub controlul acestuia. La un moment dat, marii boieri denumiti boierii de tara sunt eliminati complet din sfat, astfel incat sfatul domnesc ajunge sa fie alcatuit numai din dregatori domnesti. Pe cale de consecita se schimba si rolul sfatului domnesc, in sensul ca boierii din sfat nu mai sunt un factor decizional, ci devin simpli martori chemati sa ia act de vointa domnului. Dupa instaurarea dominatiei otomane, boierii profita din nou de slabirea puterii domnesti, astfel incat rolul sfatului domnesc redevine unul decizional, boierii promoveaza acum teza potrivit careia domnul trebuie sa asculte de sfatul domnesc, mergand pana la conditionarea alegerii domnului de respectarea privilegiilor boieresti. 3.Dregatorii - inalti demnitari ai statului feudal, numiti si revocati de domn, care exercitau atributiuni administrative, judiciare si militare in cadrul aparatul de stat feudal. La origine dregatorii erau slujbasi domnesti care indeplineau in cadrul curtii domnesti atributiuni legate de persoana domnului, asa cum rezulta si din denumirile lor. Treptat insa, pe masura intaririi puterii domnesti si ingradirii imunitatilor feudale, in cadrul procesului centralizarii puterii de stat, dregatorii domnesti patrund in sfatul domnesc si preiau in numele domnului, conducerea efectiva a vietii de stat. Sistemul dregatoriilor feudale s-a cristalizat in Tara Romaneasca in timpul domniei lui Mircea cel Batran, iar in Moldova in timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Sistemele sunt asemanatoare datorita traditiilor comune si modelului comun avut in vedere, si anume sistemul dregatoriilor din Imperiul Bizantin. La nvestirea in functie dregatorii depuneau un juramant de credinta fata de domn - dregatoriile erau onorifice (nu erau renumerati pentru activitatea pe care o desfasurau, dar beneficiau de danii domnesti pt dreapta si credincioasa slujba, li se concedau veniturile unor mosii si de asemenea, puteau primi daruri de la subalternii lor). Dregatorii se imparteau in doua categorii: I. Marii dregatori - membrii ai sfatului Domnesc II. Micii dregatori - cei care nu faceau parte din Sfat. Marii dregatori membrii ai sfatului Domnesc sunt: 1. In Tara Romaneasca avem o dregatorie specifica: banul. Initial el se numea banul de Severin, apoi avea titulatura de ban al Craiovei - primul dregator in ierarhia feudala din tarile romanesti. Avea in competenta sa armata, administratia si jurisdictia, atributii asemanatoare cu cele ale domnul din zona din dreapta Oltului - Oltenia. Ca si domnul, banul Craiovei putea pronunta inclusiv pedeapsa cu moartea si confiscarea averii. Avea in subordinea sa dregatori de rang inferior care se numeau banisori.

2.Un alt mare dregator este logofatul. In ambele tari romane, acesta era seful cancelariei domnesti si detinatorul sigiliului domnesc cu care erau intarite hrisoavele domnesti. 3.Un alt mare dregator este vornicul - conducatorul slujitorilor curtii domnesti si cel care asigura paza granitelor. Un element specific pt Moldova este ca in Moldova existau doi vornici: Vornicul tarii de sus si Marele vornic al tarii de jos. Acesta din urma este primul dregator in ierarhia dregatoriilor din Moldova. Cei doi vornici in Moldova comandau si armata din zonele respective. 4.Un alt mare dregator membru al sfatului Domnesc este postelnicul. El este talmaciul domnului, sfetnicul de taina al domnului si cel care avea in competenta sa relatiile externe ale tarii. 5. Un alt mare dregator este spatarul - urcatorul spadei domnesti si comandantul cavaleriei. Uneori in vreme de razboi, el comanda toata armata. In Moldova, Ieremia Movila a infiintat dupa model polonez o dregatorie similara denumita hatman care a preluat atributiile militare ale vornicilor. 6. Alt dregator este vistiernicul - care conducea activitatea financiara - coordona strangerea impozitelor si a celorlalte prestatii catre domnie - asigura plata sau efectuarea cheltuielilor pt intretinerea armatei si a curtii domnesti, iar dupa instaurarea dominatiei otomane asigura plata haraciului si a celorlalte obligatii fiscale catre Inalta Poarta. Din secolul al XVIII-lea, veniturile tarii se separau de veniturile personale ale domnului si in acest context apare un dregator nou, camarasul - insarcinat cu gestionarea veniturilor si cheltuielilor cmarii domnesti, adica a veniturilor si cheltuielilor persoanle ale domnului. Alti mari dregatori erau: 8. paharnicul - care avea in grija pivnitele domnesti 9. stolnicul - care avea in grija gradinile si pescariile domnesti 10. comisul - care avea in grija grajdurile domnesti Dintre dregatorii care nu faceau parte din Sfat cei mai importanti erau: * armasul - cel care era insarcinat cu executarea hotararilor penale pronuntate de domn * trarul - cel care avea in grija corturile domnesti pe timp de razboi * aga - cel care era comandantul pedestrimii, care apoi a devenit comandantul garzii personale a domnului Din examinarea atributiunilor dregatorilor domnesti rezulta, ca si in cazul domnului, ca aceste dregatorii se caracterizau prin confuziunea de atributii. Organizarea financiara a Tarilor Romane Darile erau de 3 categorii: Dari in natura sau dijmele domnesti, denumite zeciuiala in Tara Romaneasca si deseatina in Moldova; Dari in munca, denumite slujbe sau robota Dari in bani, categorie in care intra impozitul personal pe cap de locuitor, apoi taxele pentru utilizarea unor bunuri publice si taxele de inlocuire a unor dari in natura sau in munca.

Cea mai importanta dare in bani era impozitul personal pe cap de locuitor, denumit dare in Tara Romaneasca si dajdie in Moldova, pentru ca apoi sa se generalizeze termenul de sorginte turca de bir. Initial, boierii si manastirile nu erau obligati sa plateasca bir, insa din secolul al XVI-lea si aceste categorii sociale au fost impuse la plata birului. Foarte importanta este procedura de stabilire a birului. Era asa numita procedura a cislei, constand in stabilirea unei sume globale pe grup fiscal (obste sau sat), repartizata pe unitatile impozabile (gospodariile satenilor), de catre functionarii specializati numiti rabojari, in functie de puterea economica a fiecarei unitati impozabile, apreciata dupa numarul de vite. S-a pastrat un asemenea document, un catastif de cisle din vremea lui Petru Schiopul, potrivit caruia taranii erau impartiti in functie de cuantumul birului datorat in 2 categorii: - Taranii saraci (siromahi), care plateau un bir mic - Taranii de istov (instariti), care plateau un bir mare Stabilirea birului pentru boieri si manastiri se facea in functie de intinderea mosiilor cultivate si de numarul taranilor dependenti. Dupa instaurarea dominatiei otomane, tarile romane au fost obligate in virtutea capitulatiilor incheiate cu Poarta sa plateasca anual tributul sau haraciu, la care se adaugau si alte obligatii banesti, al caror numar si al caror cuantum a crescut continuu, inclusiv contributii suplimentare atunci cand Imperiul Otoman se afla in razboi cu alte state. Organizarea armatei Dupa intemeierea statelor feudale romanesti de sine statatoare, marii boieri stapani de domenii feudale investite cu imunitati intretineau pe domeniile lor contingente militare proprii cu care participau, in virtutea obligatiei de auxilium ce intra in continutul raportului juridic de vasalitate, la oaste, la chemarea domnului, in caz de razboi. Rolul domnului in acea perioada era acela de a coordona in lupta steagurile marilor boieri, adica aceste contigente militare ale vasalilor sai. Incepand din secolul al XVI-lea, pe fondul centralizarii puterii domnesti, domnul isi creeaza o oaste proprie, compusa din mici feudali, vasalii sai directi, curteni si slujbasi ai curtii domnesti. Tot in componenta ostii celei mici intrau si tarani liberi, recrutati in schimbul unor avantaje acordate de domn. Trupele domnesti erau organizate pe criteriul teritorial, formand steaguri pe judete si tinuturi si aflandu-se sub comanda vornicilor in Moldova, a vornicului si a banului in Tara Tomaneasca. Din secolul al XVII-lea, ca urmare a aparitiei si perfectionarii armelor de foc, apar si contingente de militari profesionisti, adica de mercenari, denumiti si lefegii. Insa intretinerea acestor trupe era extrem de costisitoare. In cazuri de mare primejdie, se ridica la lupta asa numita oaste cea mare a tarii, la care participau toti cei capabili sa poarte arme, inclusiv taranii aserviti. Dupa instaurarea dominatiei otomane, armata nationala intra intr-un proces de declin, ajungandu-se in epoca fanariota, ca ea sa se reduca la trupele de graniceri si garda de arnauti a domnului.

Organizarea bisericii Biserica ortodoxa a fost, in epoca feudala, principalul sprijin ideologic al statului feudal, in sensul legitimarii puterii de stat feudale si tinerii in ascultare a taranimii dependente, dar totodata a jucat si un rol foarte important in apararea independentei statale, fata de statele vecine care, sub pretextul propagandei catolice, urmareau in realitate subordonarea tarilor romane. Datorita rolului sau, biserica ortodoxa romana s-a bucurat de sprijinul constant al statului feudal, domnii acordand manastirilor intinse mosii cultivate cu tarani dependenti. Dupa intemeierea statelor feudale romanesti de sine statatoare, asistam la un proces de organizare ierarhica a bisericii ortodoxe, care la origine era subordonata, dpdv spiritual, Patriarhiei de la ohrida, cea din Tara Romaneasca si Mitropoliei Haliciului, cea din Moldova. La scurt timp dupa intemeierea Tarii Romanesti, domnul Nicolae Alexandru infiinteaza Mitropolia Ungro-vlahiei, care recunoaste dependenta spirituala de patriarhia de la Constantinopole, fiind infiintate totodata si o serie de episcopii ortodoxe, la Severin, apoi Ramnicu-valcea si Buzau. In Moldova, in timpul domniei lui Alexandru cel bun, episcopul Sucevei, Iosif, devine mitropolit al Moldovei si recunoaste, la randul sau, dependenta fata de Patriarhia de la Constantinopol. Si in Moldova se infiinteaza episcopii ortodoxe la Oma, Husi, Radauti. Totodata, domnii romani au sprijiniti si biserica ortodoxa din alte tari, in special bisericile de la muntele Athos, prin donatii directe si inchinarea unor manastiri romanesti catre acestea, avand ca efect cedarea unei mari parti a veniturilor manastirilor romanesti catre manastirile straine. De-a lungul timpului, acest fenomen a luat o amploare considerabila, fapt care a avut o serie de consecinte negative dpdv economic, date fiind si abuzurile clerului strain. Datorita acestui fapt, incepand din secolul XVII, domnii romani au inceput sa restranga inchinarile, ajungandu-se la desfiintarea lor totala prin legea secularizarii averilor manastiresti, data in timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Organizarea administrativ-teritoriala a tarilor romane Atat in Tara Romaneasca, ca si in Moldova, existau mari subdiviziuni administrativ-teritoriale, care nu erau unitati administrativ-teritoriale propriu-zise, ci mai degbraba reminiscente din perioada anterioara intemeierii statelor feudale romanesti de sine statatoare. In Tara Romaneasca existau zona din dreapta Oltului, aflata sub autoritatea vornicului si zona din stanga Oltului, aflata sub autoritatea banului. Iar in Moldova, existau Tara de sus si Tara de jos, fiecare aflata sub autoritatea unui vornic. Insa unitatile administrativ-teritoriale propriu-zise erau in Tara Romaneasca judetele si in Moldova tinuturile, precum si localitatile urbane si localitatile rurale, satele. La origine, atat judetele, cat si tinuturile erau conduse de dregatori locali, iar din secolul al XV-lea, dupa centralizarea puterii domnesti, in Moldova, peste aparatul de dregatori locali de la nivelul tinuturilor se suprapun dregatorii domnesti, iar in Tara Romaneasca, conducatorii judetelor isi extind autoritatea si asupra aparatului slujitorilor domnesti.

La randul lor, tinuturile erau impartite in ocoale, iar mai tarziu, in Tara Romaneasca, judetele au fost impartite in plasi, cele din zona de campie, iar cele din zona de munte, in plaiuri. Orasele erau unitati administrativ-teritoriale care se constituiau ca niste comunitati libere, avand o organziare proprie, precum si o anumita autonomie. Teritoriul orasului era structurat in 3 zone: Vatra orasului, perimetrul construibil, cuprinzand zona de cladiri Hotarul orasului, cuprinzand terenurile cultivate de oraseni Ocolul orasului, alcatuit din satele arondate orasului respectiv Toate orasele se aflau sub stapanirea domnului, temeiul juridic al acestei stapaniri reprezentandu-l mosia domneasca pe care se afla amplasat orasul. Exista o mica deosebire intre Moldova si Tara Romaneasca: in Moldova, domnul putea sa dispuna in mod liber de ocolul orasului asupra caruia locuitorii exercitau doar un drept de uzufruct, in timp ce in Tara Romaneasca, domnul nu putea dispune de terenul din ocolul orasului, decat daca il rascumpara de la oraseni. Orasele erau conduse de un aparat administrativ format din 2 categorii de dregatori: - Dregatori locali: judetul in Tara Romaneasca si soltuzul in Moldova si 12 pargari - Aparatul de dregatori domnesti Satele erau de 2 categorii: - Sate libere - Sate aservite ISDR 7 Instituiile de drept privat Proprietatea in evul mediu se caracterizeaza printr-o structura divizata, ierarhizata si complexa constand in impletirea formei de stapanire devalmasa cu stapanirea personala si prin coexistenta mai multor forme de proprietate in functie de titularul drept de proprietate. Fiecare dintre aceste forme avand un regim juridic distinct in raport de pozitia sociala a titularului. Prin urmare proprietatea in feudalism nu e absoluta ca in drept roman si cel drept modern, ci e divizata. Legea tarii consacra in acest sens: un dominium eminens care apartine domnului, un dominium utile care apartine feudalilor si celorlalti proprietari, un drept de folosinta a taranilor aserviti asupra loturilor pe care acestia le lucrau. Dominium eminens = drept de proprietate suprema a domnului asupra intregului teritoriu al tarii, drept pe care domnul il exercita in calitatea sa de sef al statului feudal si varf al ierarhiei feudale. Altfel spus, dominium eminens e domeniul public al statului si nu se confunda cu domeniul privat al domnului, proprietatea domneasca, adica bunurile pe care domnul le stapaneste ca mare proprietar feudal alaturi de ceilalti boieri. In calitatea sa de titular al lui dominium eminens, domnul exercita o serie de prerogative: 1. un drept de supraveghere si control asupra intregului teritoriu al tarii;

2. domnul culegea mostenirile vacante si ca atare pamanturile si robii ramasi fara stapan, ca urmare a decesului proprietarului lipsit de mostenitori reveneau domnului; 3. domnul lua in stapnire res nulius (bunurile nimanui) care puteau fi de doua categorii: bunuri pustii care nu apartinusera vreodata unui proprietar, res delelictae terenurile pustiite, cele care au apartinut unui proprietar, dar au fost abandonate de acesta; 4. domnul putea incredinta feudalilor (boieri si manastiri) o portiune din terenurile pusti si pustiite si trecerea lor in stapanire personala se facea prin intemeierea unor loc, sate denumite slobozii, ca urmare a scutirilor de dari acordate de catre domn cu acest prilej; 5. domnul lua in stapanire bunurile confiscate de la boierii gasiti vinovati de hiclenie infractiune foarte grava savarsita de boieri, pedeapsita cu moartea si confiscarea intregii averi. 6. domnul acorda danii domnesti sau donatii boierilor pt dreapta si credincioasa slujba, iar manastirilor in scopuri pioase; 7. domnul acorda imunitati feudale boierilor si manastirilor cu privire la mosiile pe care acestia le stapaneau; 8. domnul incuviinta toate actele juridice avand ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra pamantului si robilor, ocazie cu care partile contractante trebuie sa faca ceea ce Legea tarii denumea darea calului sau darea cupei, adica sa dea domnului un cal bun, de rasa sau o cupa din metal pretios; 9. domnul exercita drept de pradalnica constand in retractul sau revocarea donatiilor facute. In acelasi timp insa, domnul putea renunta la dreptul de pradalnica, sens in care in actul de danie doneasca era inserata formula pradalnica sa nu fie si in acest caz beneficiarul donatiei trebuia sa faca darea calului sau darea cupei; 10. domnul avea dreptul de a percepe dijme, bir si munci, adica cele 3 forme ale rentei de tip feudal in folosul domniei. Dominium utile apartine feudalilor in primul rand, dar si taranilor liberi proprietari de pamant: razesti in Moldova si mosneni in Tara Romaneasca. Marea proprietate feudala este o proprietate completa asupra pamntului si incompleta asupra taranilor aserviti. Aceasta forma de proprietate s-a constituit inca inainte de formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare prin acaparearea pamantului obstilor de catre nobilii feudali si aservirea membrilor acestora. Dpdv istoric, marea proprietate feudala e continuatoarea stapanirii exercitate de catre cnezii, voievozii si juzii din feudalismul timpuriu, asupra domeniilor lor. Modul juridic originar de dobandire a marii proprietati feudale e mostenirea careia i s-au adaugat dupa intemeierea statelor feudale romanesri, moduri juridice derivate, cum ar fi: dania domneasca pt dreapta si credincioasa slujba, dania particulara, vanzarea, schimbul si infratirea pe mosie. In paralel insa, stapanii feudali si-au extins proprietatea si pe cai nejuridice, violente denumite in Legea tarii cotropire sau sila, adica prin acapararea cu forta a pamanturilor taranilor cu incalcarea dreptului stravechi de proprietate al acestora. In functie de titularul sau, marea proprietate feudala imbraca 3 forme: proprietate domneasca,
39

proprietate boiereasca, proprietate manastireasca. Proprietate domneasca cuprinde bunurile personale ale domnului pe care acesta le stapanea ca orice alt membru al clasei feudale, inca inainte de a accede la domnie. La aceste bunuri se adaugau cele dobandite in timpul domniei prin diverse acte juridice, precum si anumite venituri care i se cuveneau in calitate de domn, venituri separate de visteria tarii care purtau denumirea de camara domneasca. Proprietate boiereasca avea temeiul juridic in mostenire, in daniile domnesti, precum si in celelalte acte translative de proprietate. Mostenirile se numeau ocini si nu puteau fi instrainate decat cu respectarea dreptului de protimis (drept de precumparare si rascumparare al rudelor). Dania domneasca se acorda pt serviciile militare deosebite sau pt indeplinirea unor slujbe sau dregatorii in cadrul aparatului de stat. Aceste danii aveau la baza obligatia suzeranului de al rasplatii pe vasal, obligatie care intra in continutul raportului juridic de vasalitate. Pana la jumatatea sec al XV-lea, beneficiarul daniei domenesti avea un drept temporar asupra bunurilor primite cu titlu de donatie, limitat la durata vietii domnului si uneori si a fiilor acestuia care i-ar fi urmat la tron. Din a doua jumatate a sec al XV-lea, beneficiul donatiei dobandeste un caracter ereditar astfel incat retractul sau revocarea donatiei poate fi facuta numai in caz de hiclenie. Proprietatea bisericeasca sau manastireasca s-a constituit dupa intemeierea statelor feudale romanesti, din donatiile facute de catre credinciosi, domni, boieri, tarani, oraseni, in scopuri pioase si totodata cu scopul de a fi trecuti in pomelnicul bisericii si a li se face slujbe dupa moarte. Aceste danii aveau caracterul unor donatii cu sarcini, in sensul ca manastirea donatara nu avea drept sa instraineze daniile primite sub sanctiunea revocarii donatiei pt neindeplinirea sarcinii. Indiferent de titularul sau marea proprietate feudala avea o structura bipartita. Se impartea in rezerva feudala si loturile date in folosinta taranilor aserviti. Insa si rezerva feudala era cultivata tot prin munca taranilor aserviti care printre alte forme ale rentei feudale trebuia sa presteze si renta in munca. Administrarea domeniilor feudale se realiza cu ajutorul aparatului propriu de slujitori al stapanului feudal. Imunitatile feudale. O institutie juridica care insotea deseori dreptul de proprietate al marilor feudali asupra domeniilor lor e imunitatea feudala denumita ohaba in Tara Romaneasca si uric in Moldova. Imunitatea se acorda prin hrisov domnesc si conferea titularului sau dreptul de administrare politica, de judecata si de comanda militara asupra populatiei de pe domeniul respectiv, precum si dreptul de a face comert, scutire de plata oricarei dari catre domnie si dreptul de a percepe diferite venituri in folosul sau. Feudalii investiti cu imunitati se bucurau de o anumita independenta politica, in sensul ca dregatorii domnesti nu aveau competenta pe aceste mosii, functiile statului fiind realizate pe domeniile investite cu imunitati prin intermediul aparatului de slujitori al feudalilor respectivi.
40

Imunitatile feudale au aparut imediat dupa intemeierea statelor feudale romanesti de sine statatoare, in contextul in care puterea politica si economica a marilor feudali era superioara domnului astfel incat, acestia doreau consacrarea si pe plan juridic a privilegiilor lor de a conduce sub toate aspectele domeniile care le apartineau, dar consacrarea si extinderea sistemului imunitatilor feudale in primele decenii dupa intemeiere a fost determinata si de imprejurarea ca aparatul de stat era slab dezvoltat astfel incat pt realizarea functiei statului feudal era necesara utilizarea aparatului propriu de slujitori de care dispuneau boierii. In hrisoavele domnesti de acordare a imunitatilor feudale erau utilizate 2 tipuri de formule: o formula concentrata in Tara Romaneasca sa-i fie de ocina si de ohaba, iar in Moldova sa-i fie uric cu tot venitul si o formula detaliata, dezvoltata in care se specifica in amanunt continutul imunitatii acordate. Formula concentrata a fost utilizata la inceput, cand imunitatile feudale aveau un caracter general, iar formula dezvoltata, detaliata a fost utilizata mai tarziu in feudalismul dezvoltat, cand imunitatile nu mai aveau un caracter general, ci unul exceptional astfel incat era necesara precizarea amanuntita a imunitatii pt ca activitatile respective sa fie scoase din competenta dregatorilor domnesti. In general pt imunitatiile acordate manastirilor se utiliza o formula dezvoltata intrucat proprietatea manastireasca s-a constituit mai tarziu intro perioada in care centralizarea statului feudal devenise suficient de mare incat sa asigure exercitarea functiilor statului prin intermediul dregatorilor domnesti si aparatului de slujitori de care acestia dispuneau. Odata cu intarirea puterii domnesti si centralizarea statului, asistam treptat la restrangerea imunitatilor feudale si preluarea de catre dregatorii domnesti de la marii proprietari feudali, a exercitiului drepturilor politice asupra domeniilor lor. Astfel, se limiteaza dreptul de judecata al boierilor si manastirilor la pricini marunte; sunt ingradite drepturile militare ale acestora pe fondul dezvoltarii productiei si circulatiei marfurilor; se restrange pana la desfiintare dreptul boierilor de a percepe taxe pe circulatia bunurilor si persoanelor precum si alte venituri. In concluzie, imunitatile feudale reprezinta expresia confuziei dintre public si privat, specifica societatii de tip feudal la inceputurile acesteia, iar ulterior, pe masura dezvoltarii statului feudal, asistam la o separare din ce in ce mai evidenta intre domeniul public si cel privat, context in care imunitatile feudale se restrang si in final dispar.
41

Proprietea taraneasca prezinta caracteristici diferite, dupa cum este vorba de proprietatea taranilor grupati in obsti sau cei care nu fac parte din obsti pe de o parte, ori de proprietatea taranilor liberi sau de cea a taranilor aserviti, pe de alta parte. Obstile libere aveau un teritoriul impartit in: vatra satului unde se aflau gospodariile taranilor, proprietate personala a acestora, campul de cultura, unde se aflau loturile de cultura ale membrilor obstii, de asemenea proprietatea personala a acestora, celelalte terenuri aflate in hotarul obstii, pasuni, paduri, fanete, ape, care se aflau in proprietatea comuna devalmasa a membrilor obstii. Cu aprobarea obstii, fiecare membru al acesteia putea desprinde anumite portiuni de teren din cele aflate in devalmasie, le putea amenaja prin munca proprie conferindu-le o noua valoare economica, iar aceste terenuri treceau asfel din stapanirea devalmasa in proprietatea personala a celui in cauza. Temeiul juridic al acestei treceri fiind tocmai munca incorporata in terenul respectiv. Cea mai veche desprindere din fondul devalmas a fost vatra casei de locuit si curtea, apoi lotul de cultura din tarina si apoi au urmat si alte categorii de terenuri din fondul devalmas. Cu toate acestea, pana la sfarsitul feudalismului, obstea a pastrat un drept superior de supraveghere si control asupra tuturor terenurilor aflate in hotarul sau, inclusiv terenurile proprietatii personale apartinand membrilor obstii. Expresia juridica a acestui drept superior de supraveghere si control o reprezinta dreptul de precumparare si rascumparare. Daca un membru al obstii dorea sa instraineze un teren aflat in hotarul obstii, el trebuia sa-si faca cunoscuta intentia la 3 targuri succesive. Membrii obstii, rudele si vecinii, in aceasta ordine legala de preferinta, aveau dreptul de precumparare. Daca niciunul dintre membrii obstii nu-si exercita dreptul de precumparare, terenul putea fi vandut unui strain de obste, doar ca aceasta vanzare nu era una pura si simpla, ci era afectata de o conditie rezolutorie, in sensul ca, daca in termen de un an de la data vanzarii, vreun membru al obstii se razgandea, putea sa-si exercite dreptul de rascumparare intorcand cumparatorului pretul platit si devenind proprietarul acelui teren. Acest termen de un an curgea de la data la care acel membru al obstii luase cunostiinta despre vanzare (in obstea libera).

42

Obstea aservita apartinea stapanului feudal. Cu toate acestea, in virtutea traditiei de pretuire a muncii personale, taranii aserviti aveau un drept de proprietate, asupra gospodariei si uneltelor de munca, la care se aduga dreptul de folosinta asupra loturilor de cultura si dreptul de a face o serie de imbunatatiri funciare cu privire la alte categorii de terenuri, pasuni, paduri, fanete, platind insa zeciuiala cuvenita stapanului feudal. In ceea ce priveste taranii liberi, care nu faceau parte din obsti, acestia execitau dreptul de proprietate asupra gospodariei vitelor si uneltelor de munca, precum si asupra unei mici suprafete de teren de cultura. Alaturi de marea proprietate feudala si proprietatea taraneasca, ca forme ale lui dominium utile, Legea tarii a mai consacrat dreptul de proprietate al mestesugarilor asupra atelierelor si uneltelor lor, precum si dreptul de proprietate al robilor asupra salaselor lor si asupra uneltelor de munca pe care le confectionau. ISDR 8 Statutul juridic al persoanelor Dreptul nostru feudal nescris, ca si dreptul roman, are un profund caracter statutar prin dispozitiile discriminatorii pe care le contine in raport cu pozitia sociala a diferitelor clase si categorii sociale. Asfel, boierii care se aflau in varful ierarhiei sociale feudale: aveau capacitate juridica deplina, se bucurau de toate drepturile civile si politice, precum si de toate privilegiile, doar ei fiind aceia care participau la conducerea politica a tarii si doar ei erau titularii dreptului de proprietate feudala investita cu imunitati. La origine, calitatea de boier era indisolubil legata de stapanirea unei mosii. Aceasta calitate se transmitea prin mostenire, din generatie in generatie, impreuna cu mosia respectiva. Se realizeaza si o stratificare a boierimii, pe de-o parte in: boieri mari, boieri mici, pe de alta parte in: boieri de tara, boieri de slujbe sau dregatori. Ca si marea proprietate feudala, si institutia boieriei este anterioara intemeierii statelor feudale romanesti de sine statatoare, dovada fiind sintagma boier de tara prin care erau desemnati cei care stapaneau intinse
43

domenii feudale, la origine conducatori ai formatiunilor prestatale de tip feudal, care prin unirea feudelor lor intemeiasera statele feudale romanesti de sine statatoare. Dupa intemeierea si dupa centralizarea statului feudal, apar dregatorii recrutati de domn din randul unor categorii sociale inferioare, astfel incat calitatea de boier a acestora nu era efectul stapanirii vreunei mosii si decurgea in mod indisolubil din exercitarea unei functii in aparatul de stat. Cu toate acestea, de-a lungul timpului, dregatorii devin si ei proprietarii unor mosii, ca efect al donatiilor domnesti pt dreapta si credincioasa slujba. Totodata, dregatorilor li se si concedau veniturile unor tinuturi. Catre sfarsitul feudalismului, calitea de boier deriva exclusiv din exercitarea unei functii in aparatul de stat si nu mai este nicidecum legata de stapanirea unei mosii. Se elaboreaza si un statut scris al boierimii prin care se reglementeaza modul de acordare a titlului de noblete in raport cu dregatoria incredintata. O alta categorie sociala aflata in varful ierarhiei sociale feudale era clerul. Ca si boierii, acestia aveau o situatie privilegiata, se bucurau de toate drepturile civile si politice si participau la la conducerea tarii in sfatul domnesc, precum si in adunarile starilor feudale. Totodata, unele domenii apartinand manastirilor erau investite cu imunitati, ceea ce le conferea clericilor un drept de jurisdictie laica asupra populatiei de pe domeniile respective. De asemenea, clerul avea si atributiuni derivand din dreptul canonic, conform ierarhiei bisericiesti si monahale. O alta categorie sociala o reprezentau orasenii, care nu erau insa o patura sociala omogena pt ca la nivelul oraselor asistam la o vizibila stratificare sociala, facandu-se astfel distinctie intre: - aristocratia oraselor alcatuita din persoane care stapaneau case in targuri si mosii in ocoalele targurilor sau oraselor si care se bucurau de toate drepturile si privilegiile, iar in Moldova participau chiar la alegerea domnului, - orasenii propriu-zisi, patura sociala alcatuita din mestesugari si negustori, care aveau obligatii fiscale fata de domn, patura saraca din orase, cea mai numeroasa, a carei conditie sociala se apropia de cel al taranilor dependenti. Orasenii aveau dreptul de a participa la conducerea si administrarea oraselor, de a dispune de bunurile lor si de a-si rezolva diferendele in fata instantelor orasenesti. Sfera drepturilor si obligatiilor orasenilor era precizata in asa-numitul buric al targului, adica in actul de infiintare a
44

orasului, precum si in alte privilegii acordate de-a lungul timpului de catre domn. Orasenii alcatuiau comunitati libere cu obligatii fiscale individuale fata de domnie. Ei se aflau sub o dubla autoritate, si anume aceea a dregatorilor locali si aceea a dregatorilor domnesti. Spre deosebire de orasele din Moldova si Tara Romaneasca, orasele din Transilvania se bucurau de o mai larga autonomie, in raport cu autoritatea centrala. O alta categorie sociala o reprezentau taranii liberi, cei care aveau pamant si erau organizati in obsti se numeau razesi in Moldova, mosneni" in Tara Romaneasca, cei care aveau pamant, dar nu erau organizati in obsti se numeau cneji, iar cei care nu aveau pamant se numeau saraci sau siromahi. Taranii liberi aveau un statut juridic asemanator cu cel al orasenilor referitor la dreptul de conducere si administrare si la dreptul de dispozitie asupra bunurilor ce le apartineau. Alta categorie sociala o reprezentau taranii dependenti, care sub aspectul statutului lor juridic se aflau in stare de rumanie in Tara Romaneasca, vecinie in Moldova si iobagie in Transilvania. Statutul juridic era determinat de dreptul de proprietate incompleta pe care stapanul feudal il avea asupra lor, in sensul ca puteau fi vanduti, insa numai impreuna cu mosia pe care erau aserviti. Taranii dependenti aveau totusi si o serie de drepturi cum ar fi: dreptul de a dispune de partea de produse si venituri care le ramanea dupa satisfacerea obligatiei de plata a rentei feudale, dreptul de proprietate asupra gospodariei si uneltelor de munca, dreptul de folosinta asupra lotului de cultura din proprietatea feudala, dreptul de a dobandi in proprietate alte suprafete de teren si chiar alti tarani aserviti odata cu aceste terenuri, evident cu acordul stapanului feudal, dreptul de stramutare de pe o mosie pe alta dupa indeplinirea obligatiei de plata a rentei feudale, drept care, insa, a fost suprimat in sec al XVI-lea, cand taranii dependenti au fost legati de glie. Fuga taranilor dependenti de pe mosie fara respectarea conditiilor de stramutare, ii indreptuia pe stapanii feudali sa ii readuca cu forta pe mosie. La randul lor, stapanii feudali pe ale caror mosii fugisera, aveau obligatia de a-i preda stapanilor lor.

45

Taranii dependenti nu aveau drepturi politice, insa puteau deveni oameni liberi prin iesirea din rumanie, dupa cum si unii oameni liberi puteau cadea in stare de dependenta de tip feudal. Astfel, Legea tarii prevede o serie de forme de cadere in rumanie, precum si de iesire din rumanie. Formele de cadere in rumanie sunt: donatia, adica actul prin care un taran liber isi dona libertatea stapanului feudal, contractul de vanzare, actul prin care taranul liber isi vindea libertatea si averea stapanului feudal, contractul de imprumut garantat cu libertatea datornicului, hotararea judecatoreasca prin care instanta consfintea trecerea in stare de dependenta de tip feudal a unor tarani liberi care erau aserviti in pontul unor datorii neplatite fie fata de domn, fie fata de boieri, fie fata de manastiri. Toate aceste titluri juridice de cadere in rumanie emanau de la cancelaria domneasca, fiind intarite de domn si sfatul domnesc. Existau insa si cai nejuridice de cadere in rumanie cum ar fi: falsificarea de acte de catre boieri, cotropirea, adica aducerea cu forta a taranilor liberi in starea de dependenta feudala. Starea de rumanie era imprescriptibila si se transmitea ereditar. Legea tarii, insa cunoaste si forme de iesire din rumanie si anume: iertarea de rumanie care este un act cu titlu gratuit facut de stapanul feudal, fie printr-un act inter vivos, fie printr-un act mortis causa rascumpararea din rumanie, cea mai frecventa cale de iesire datorita avantajelor pratimoniale pe care le aducea stapanilor feudali, hotararea judecatoreasca data in favoarea taranilor in procesele cu boierii si manastirile, procese avand ca obiect constatarea faptului ca fusesera adusi cu sila in stare de dependenta de tip feudal.

Simetric, existau si cai nejuridice de iesire din rumanie, cum ar fi: arderea titlurilor boierilor de catre tarani, cnezirea cu sila, fuga de pe mosie, forma suprema de exprimare a lupte impotriva starii de dependenta feudala, si anume, rascoala.
46

In legatura cu statutul juridic al taranilor dependenti, prof. Constantin Giurascu, vorbea despre existenta unui drept rumanesc zakon vlaski, plecand de la ideea ca vlahii reprezentau o categorie sociala inferioara de tarani dependenti proveniti din robii eliberati. Acestia urmand a trai in regim de rumanie. Asfel, profesorul face o distinctie intre Legea tarii, care sar aplica romanilor priviti ca o entitate etnica, si zakon vlaski, sistemul de drept care s-ar aplica numai taranilor dependenti. Aceasta opinie nu poate fi acceptata intrucat ea e contrazisa de continutul hrisoavelor domnesti din cercetarea carora rezulta, fara putinta de tagada ca termenul de ruman are 2 acceptiuni: etinca si sociala, adica sensul lui rezulta din context, ca atare nu putem face o distinctie intre Legea tarii si zakon vlaski. Este vorba de unul si acelasi sistem de drept, si anume dreptul feudal nescris, care reglementeaza deopotriva, atat statutul juridic al taranilor liber, cat si cel al taranilor dependenti. O alta categorie sociala o reprezinta robii. Statutul lor juridic este reglementat de un drept al robilor holobsko e pravo, parte a Legii Tarii. Robii erau considerati bunuri ca si sclavii in dreptul roman, adica nu erau subiecte de drept, ci obiecte ale dreptului de proprietate. Cu toate acestea, intre statutul juridic al robilor si cel al sclavilor exista o serie de deosebiri: stapanii nu aveau drept de viata si de moarte asupra robilor, iar acestora li se recunostea o capacitate juridica limitata: - se puteau casatori, puteau stapani in proprietate salasele si uneltele confectionate prin munca proprie, - familiile de robi nu puteau fi vandute separat. Spre deosebire insa de taranii dependenti, robii puteau fi vanduti si separat de mosiile pe care se aflau. O alta categorie sociala o reprezentau strainii, acestia avand un regim juridic bine definit in Legea tarii, iar daca erau crestini aveau un regim juridic extrem de tolerant. Se puteau stabili in orase, puteau face comert, puteau exercita anumite mestesuguri, se puteau organiza in comunitati proprii, iar daca erau crestini puteau ridica si lacase de cult. Toate aceste drepturi le erau conferite prin actele de privilegii acordate de domn. Strainii aveau si posibilitea de a se naturaliza sau impamanteni, fie prin casatoria cu o pamanteanca, fie prin acordarea unei dregatorii, caz in care beneficiau de toate drepturile civile si politice ale romanilor. Insa, conform capitulatiilor incheiate de Tarile Romane cu Imperiul Otoman, erau in mod expres exceptati de la asezarea pe pamant romanesc si
47

de la posibilitatea de a avea lacase de cult si proprietati cei care erau de religie musulmana. Institutia rudeniei Rudenia este o relatie speciala dintre persoane, izvorata, fie dintr-o origine biologica comuna, si atunci se cheama rudenie de sange, fie din anumite principii de natura religioasa, si atunci se cheama afinitate sau rudenie prin alianta, adica legatura dintre un sot si rudele celuilalt sot, fie din tainele botezului si cununiei, si atunci se cheama rudenie spirituala. Rudenia de sange poate fi in linie directa, in ascendent si descendent, precum si in linie colaterala. Pt calcularea gradului de rudenie se are in vedere numarul de generatii ce despart cele 2 persoane. Rudenia de sange creeaza drepturi si obligatii de ajutor reciproc, si totodata confera vocatie succesorala. Ea reprezinta, de asemenea, si o piedica legala la casatorie. Rudenia prin alianta sau afinitatea, normele religioase au stabilit acelasi statut juridic si pt rudele prin alianta in scopul purificarii moravurilor, conform conceptiei de atunci. Legea tarii mai consacra si alte 2 forme de rudenie: a. izvorata din adoptie, b. rudenia izvorata din infratirea pe mosie. Institutia casatoriei Spre deosebire de dreptul modern, in care casatoria este un contract civil, in Legea tarii casatoria se incheia prin formalitatiile religioase stabilite de biserica ortodoxa, altfel spus ea imbraca forma benedictiunii religioase. Etapele premergatoare incheierii casatoriei erau: vederea in fiinta, adica cunoasterea viitorilor soti, urmarea de vorba, adica tratativele dintre familiile celor 2 soti, intocmirea foii de zestre, binecuvantarea parinteasca. In ceea ce priveste zestrea, ea este o institutie de traditie geto-daca, fiind privita ca echivalentul muncii depuse de viitorii soti in gospodaria familiei. Ca atare, zestrea era un drept al ambilor soti, nu doar al sotiei si se constituia prin strigari publice facute in timpul serbarii nuntii. La ea se adaugau darurile de nunta pe care tinerii casatoriti le primeau de la celelalte rude si de la prieteni, si care impreuna cu zestrea, alcatuiau baza materiala a viitoarei familii.

48

Din sec al XVII-lea apar foile de zestre, iar zestrea isi pierde semnificatia traditionala in sensul ca, ea se constituie doar pt viitoarea sotie si devine un fel de afacere pt viitorii soti, vanatori de zestre. Legea tarii reglementeaza si o varianta atipica a casatoriei traditionale, si anume casatoria cu fuga, un fel de rapire a viitoarei sotii de catre viitorul sot, in scopul de a forta binecuvantarea parintilor. Existau si impedimente la casatorie: in afara rudeniei este si conditia sociala, de exemplu starea de robie a unuia dintre soti care, potrivit Legii tarii, atragea caderea in robie si a sotului liber prin efectul casatoriei, si pe cale de consecinta si a copiilor rezultati din aceasta casatorie. Biserica ortodoxa admitea si divortul, consacrand deplina egalitate intre soti in privinta motivelor de divort pe care le puteau invoca. Nu doar sotul isi putea repudia sotia, ci si sotia avea aceasta posibilitate, parasind domiciliul conjungal in prezenta unor martori. Sub segmentul divortului se realiza procedura partajului, denumit in Legea tarii imparteala sau alegere, prin care fostii soti isi imparteau bunurile familiei. Institutia familiei Familia reprezanta grupul format din rudele cele mai apropiate avand ca nucleu pe parinti si copii. Traditia geto-daca s-a mentinut in dreptul nostru feudal nescris, conferind familiei un caracter democratic spre deosebire de familia romana, care are un caracter aristocratic. In familia romana, pater familias, adica seful familiei romane este stapanul absolut al tuturor bunurilor si persoanelor aflate sub puterea sa. In familia romaneasca, potrivit Legii tarii, intre soti exista deplina egalitate, ei exercita deopotriva puterea parinteasca asupra copiilor lor, avand obligatia de a-i intretine si proteja, si nu dreptul de a-i vinde. Dupa moartea sotului, sotia poate exercita singura autoritatea parinteasca asupra copiilor minori. Intre soti exista obligatia de intretinere reciproca, iar sotul care nu-si executa aceste obligatii este sanctionat cu o pedeapsa infamanta, si anume purtarea pe ulita sau datul prin targ, adica o pedeapsa de natura a atrage oprobiul public. Era practicata si adoptia. In general se adoptau rudele, dar puteau fi adoptate si persoane straine de familie. Copiii adoptati se numeau fii de suflet.

49

Institutia succesiunilor Transmiterea bunurilor pt cauza de moarte de la defunct la succesorii acestuia se numeste, in Legea tarii, mostenire, iar succesorii sau erezii se numesc mostenitori. Termenii de mostenire si mostenitor fac parte din familia de cuvinte a cuvantului mos de sorginte traca, din care deriva si cuvantul mosie, care are sensul de proprietate ereditara. Mostenirea putea fi deferita: potrivit legii si atunci se numeste mostenire legala sau legitima sau mostenire ab intesta, potrivit testamentului lasat de defunct si atunci se numeste mostenire testamentara. Mostenirea legala se deschide atunci cand defunctul nu a lasat testament sau a lasat testament, dar acesta nu este valabil intocmit si ca atare e nul, ori a lasat unul valabil intocmit insa caduc. In privinta succesiuni legale, Legea tarii consacra egala vocatie succesorala a copiilor legitimi cu cei adoptati, la bunurile de bastina, adica mostenite, precum si la bunurile de cumparatura, adica dobandite prin acte inter vivos ale parintilor lor. De la aceasta regula exista o exceptie in Tara Romaneasca, si anume asa-zisul privilegiu al masculinitatii, potrivit caruia fetele nu aveau vocatie succesorala la bunurile de bastina ale parintilor lor, adica la ocini. Fetele insa, primeau echivalentul valoric al bunurilor la care nu aveau vocatie succesorala in obiect de pret sau bunuri de cumparatura. De regula, fetele isi primeau cota ce le revenea din mostenire sub forma de zestre, obligatia de inzestrare revenind parintilor, iar in lipsa acestora, fratilor. Copiii nascuti in afara casatoriei veneau la succesiunea mamei lor, potrivit principiului roman mater semper certa est. Copiii vitregi aveau aceeasi vocatie succesorala cu cei buni, dar numai la succesiunea parintelui comun. Daca erau consangvini, aveau vocatie succesorala numai la cea a tatalui, iar daca erau uterini aveau vocatie succesorala numai la cea a mamei. Ca si in dreptul roman Legea tarii admitea mostenirea prin reprezentare si consacra dreptul de mostenire al sotului supravietuitor in concurs cu copiii. Prin mostenire, cei cu vocatie succesorala dobandeau o universalitate, adica un patrimoniu sau o fractiune din patrimoniu, deci atat drepturi, cat si obligatii. Mostenirea testamentara se deschide atunci cand defunctul a lasat testament, acesta este valabil intocmit si isi produce efectele. Testamentul
50

putea fi redactat fie in forma orala cu limba de moarte, fie in forma scrisa, denumit in Legea tarii diata. Ambele forme se faceau in prezenta unor martori. Evident, cea mai raspandita forma de testament era cel cu limba de moarte pt ca foarte putine persoane stiau carte. O particularitate a testamentului medieval in raport cu cel modern este folosirea blestemului in cuprinsul testamentului pt a asigura respectarea ultimei vointe a testatorului. Totodata, prin testament se putea face nu doar o instituire de mostenitor, dar in egala masura, putea fi facut si o exheredare, adica o dezmostenire. De asemenea, in testamentul medieval, ca si in cel de dupa intrarea in vigoare a noului cod civil, exista posibilitatea realizarii unei substitutiuni fidei comisare. Aceasta este sistemul prin care disponentul testator impune legatarului sa pastreze bunurile primite prin mostenire, acesta avand interdictia de a le instraina si sa le transmita la moartea sa unei alte persoane, desemnata tot de catre disponent, denumita fidei comisar sau substituit. Materia obligatiilor Legea tarii reglementeaza ca izvoare de obligatii contractele si delictele, potrivit clasificarii bipartite a lui Gaius. Accentul in materie obligationala cade asupra raspunderii personale. Cu toate acestea, stravechea si traditionala solidaritate manifestata la nivelul obstilor satesti, precum si anumite interese ale statului feudal, au facut posibile si anumite forme de raspundere colectiva: - raspunderea colectiva in materie penala, - raspunderea colectiva in materie fiscala, - despagubirea de la altul. Raspunderea colectiva in materie penala intervine cand obstea pe teritoriul careia s-a comis o infractiune este in imposibilitatea de a-l identifica pe faptuitor si a-l preda slujbasilor domnesti denumiti gonitorii din urma. De asemenea, ea intervine si in situatia in care, fata de imposibilitatea identificarii si predarii faptuitorului, obstea nu este in masura nici macar sa dea urma, adica sa indice gonitorilor din urma locul pe unde faptuitorul a parasit hotarul obstei. Atunci, obstea este condamnata la plata unei amenzi fixata de stat, iar daca obstea nu e in masura sa plateasca amenda, fiind insolvabila, atunci ea urma a fi aservita de catre domn sau de catre un boier in contul datoriei.
51

Raspunderea colectiva in materie fiscala este si ea un instrument de aservire a taranilor grupati in obsti, in sensul ca daca taranii nu reuseau sa plateasca birul, aceasta sarcina fiscala era preluata de obste si daca intreaga obste se dovedea a fi insolvabila, era aservita de catre domn sau de un boier in fondul datoriei. In ceea ce priveste despagubirea de la altul, ea este o forma de raspundere colectiva cu o sfera de cuprindere mult mai larga, in sensul ca se raporteaza la o categorie sociala apartinand unui popor. In dreptul modern, daca unul dintre partile contractante este un strain, constrangerea acestuia de a-si executa obligatiile asumate se realizeaza prin conventiile bilaterale intervenite intre state si prin procedura executatului, procedura conform careia o hotarare pronuntata de o instanta cu privire la un cetatean strain devine executorie in statul caruia acel cetatean ii apartine. Potrivit sistemului dezpagubirii de la altul, creditorii romani primeau incuviintarea domnului pt a-si realiza creantele pe care le aveau impotriva debitorilor straini pe seama conationalilor lor aflati in trecere prin Tarile Romane. Dupa ce se realiza aceasta executare silita, cei in cauza primeau toate doveziile relative la existenta creantei si modul de realizare a executarii silite, iar la intoarcerea in tara de origine, puteau cere autoritatilor proprii sa fie dezpagubiti de catre conatinalul lor pt care fusesera executati silit. De asemenea, acest sistem functiona si reciproc, se aplica si debitorilor romani in raport cu creditorii straini, conationalii executati silit fiind dezpagubiti pe seama averii debitorului la intoarcerea in tara. ISDR 9 Formele de raspundere personala, potrivit Legii tarii sunt contractele. Cel mai important si des intalnit in practica juridica era contractul de vanzare, care sub influenta dreptului bizantin devenise contract consensual translativ de proprietate. Elementele contractului de vanzare sunt: consimtamantul, obiectul, pretul. Consimtamant - manifestarea de vointa a unei parti in sensul dorit de cealalta parte, ceea ce duce la realizarea acordul de vointa intre partile contractante. Consimtamantul trebuie sa izvorasca din vointa liber exprimata a partilor contractante, adica el trebuie dat de bunavoie si irevocabil. In cazul in care consimtamantul era vitiat, contractul era nul. Cele mai raspandite vitii de consimtamant erau violenta pe care Legea tarii o denumea sila. Motivele de natura economica, pt care o persoana era nevoita sa vanda nu erau considerate vitii de consimtamant, intrucat la epoca respective contractele se incheiau in prezenta martorilor, celelalte vitii de consimtamant: eroarea si dolul sau inselaciunea, fiind erau excluse.

52

In anumite situatii, consimtamantul partilor era o conditie necesara, dar nu si suficienta pt incheierea valabila a contractului. Ex: la vanzarea pamantului aflat in hotarul obtilor satesti/teritoriale era necesar consimtamantul rudelor si vecinilor exprimat in dreptul de protimis drept de precumparare si rascumparare. De asemenea, daca obiectul vanzarii era o proprietate feudala, actul de transfer al proprietatii trebuia intarit prin hrisov domnesc, era necesar si acordul domnului. Pt obtinerea acestui accord, partile recurgeau la darea calului sau darea cupei. Al doilea element al contractului e obiectul. Acesta trebuia sa fie un bun susceptibil de a fi instrainat, adica un bun aflat in circuitul juridic civil sau cum se spune in Legea tarii, un bun aflat in comert. Cel mai important bun ce forma obiectul vanzarii era pamantul care putea fi vandut nu numai in proprietate exclusiva, dar si in indiviziune. O caracteristica a vanzarii feudale e faptul ca obiectul acestei vanzari il putea reprezenta si persoana umana, e vorba de robii care puteau fi vanduti si separati de mosie si taranii dependenti care puteau fi vanduti doar odata cu mosia. E si cazul taranilor liberi, care din motive economice isi vindeau libertatea stapanilor feudali. Cel de-al treilea element e pretul. Pretul era fixat in bani (in pecunia numerata), insa dat fiind caracterul natural al economiei feudale, pretul putea fi fixat si in alte bunuri, ceea ce inseamna ca in Legea tarii se facea confuzie intre contractual de vanzare si contractul de schimb. Se platea in momentul incheierii contractului sau intr-un moment ulterior, astfel vanzarea putea fi cu rest de pret. In acest caz se prevedea sanctiunea rezolutiunii contractului pt neexecutare, daca restul de pret nu era platit la termenul stabilit. Rezolutiunea pt neexecutare era prevazuta in contract sub forma pactului comisoriu care stipula intoarcerea partii din pret platite sau a intregului pret al vanzarii, de catre vanzator cumpratatorului, imprejurare care putea avea loc in cazul in care cumparatorul a fost evins, adica deposedat pe cale judiciara de bun. In Legea tarii evictiunea se numeste val. Se spunea ca in acest caz bunul a fost cumparat rau, adica a fost cumparat de la un neproprietar. Contractual de vanzare se putea incheia in forma scrisa sau in forma verbala, intotdeauna in prezenta martorilor, iar uneori in prezenta aldamasarilor. Un alt contract reglemantat de Legea tarii e contractul de donatie. Dpdv al modului de incheiere e un contract real, in sensul ca el se incheie in mod valabil prin acordul de vointa al partilor contractante, insotit de tradarea lucrului (remiterea materiala a lucrului). Elementul esential al contractului e intentia de a gratifica. In cazul donatiei domnesti, intentia de gratifica a domnului avea in vedere, fie rasplatirea boierilor credinciosi pt dreapta si credincioasa slujba conform obligatiei pe care suveranul o are in acest sens fata de vasalul sau si care intra in continutul raportului juridic de vasalitate, fie ajutorarea unor manastiri in scopuri pioase. In cazul donatiilor particulare, intentia de a gratifica a donatorului avea in vedere angajamentul donatarului ca il va ingrji pe donator si il va

53

inmormanta potrivit datinilor crestinesti. Cele mai multe dintre aceste donatii avand, prin urmare, caracterul unor donatii cu sarcina. Donatiile catre biserica se faceau in scopuri filantropice sau pt ca donatorul sa fie inscris in pomelnicul bisericii si pomenit in cadrul slujbelor, impreuna cu membrii familiei sale. Manastirea donatara nu avea dreptul de a instraina donatiile primite sub sanctiunea revocarii acesteia. In ceea ce priveste obiectul donatiei, ca si in cazul vanzarii feudale, donatia in feudalism poate avea ca obiect fiinta umana. Este vorba despre donatiile avand ca obiect robi, mosii cultivate cu tarani dependenti si in sfarsit, cazul taranilor liberi care isi donau liberatatea nobililor feudali. Un alt contract reglementat de Legea tarii, e contractul de imprumut, in forma imprumutului de consumatiune, in latina mutuum. Acest contract, de regula, avea ca obiect o suma de bani, fiind un contract unilateral, intrucat genera doar obligatia imprumutatului de a restitui suma datorata impreuna cu o dobanda. Dobanda se numea in Legea tarii bas, iar scadenta imprumutului se numea zi sau soroc. Ea era stabilita de regula intr-o zi de sarbatoare. Legea tarii permitea si dobanda la dobanda, adica anatocismul denumit bas peste bas. Pentru garantarea obligatiei asumate, Legea tarii prevedea 2 forme de garantii: - garantii reale - garantii personale. Garantia reala se numea zalog si avea ca obiect, cu precadere, robi si mosii cultivate cu tarani dependenti. Creditorul avea dreptul sa foloseasca munca taranilor dependenti de pe mosiile ce ii fusesera zalogite sau munca robilor zalogiti in contul dobanzilor la suma imprumutata. Zalogul putea imbraca 2 forme: - zalogul fara termen - zalogul cu termen. Cand zalogul era cu termen, creditorul era indreptatit sa stapaneasca si sa foloseasca bunurile zalogite pana la plata datoriei. Cand zalogul era fara termen, daca la implinirea termenului creditorul platea datoria, rascumpara bunul zalogit din mana creditorului, iar daca debitorul nu platea la termen, se putea prevedea in actul de zalogire ca zalogul devine statator, adica bunul zalogit intra in proprietate creditorului, in contul creantei sale. Daca o asemenea prevedere nu exista, avand in vedere ca intotdeauna valoarea bunului zaogit este mai mare decat suma garantata, se proceda la pretuirea bunului zalogit sau bunurilor zalogite si apoi la vanzarea acestora la mezat (licitatie publica), celui care ofera cel mai mare pret. Adjudecatar putea fi chiar creditorul in contul creantei sale. Daca pretul adjudecarii era mai mare decat suma datorata, diferenta era data debitorului. In ceea ce priveste garantiile personale se numeau chezasi, sunt debitori accesorii, adica persoane care se obliga fata de creditori sa plateasca ei datoria debitorului principal, daca acesta nu o va face la termenul stabilit, altfel spus chezasii sunt persoane care il pun la adapost pe creditor de o eventuala insolvabilitate a debitorului principal. Chezasii erau tinuti solidar, ceea ce inseamna ca intotdeauna creditorul putea sa il urmareasca pe oricare dintre chezasi si sa il sileasca sa
54

ii plateasca tot. Chezasul platitor are, la randul sau, actiune in regres impotriva celorlalti chezasi pt partea contributiva a fiecaruia din datorie si, totodata, are actiune in regres impotriva debitorului principal. Daca debitorul era insolvabil si nu se constituisera garantii reale sau personale, se declansa o procedura speciala de executare silita impotriva sa, denumita curama. In cadrul acestei proceduri de executare silita, bunurile debitorului insolvabil sau ale falitului erau evaluate si impartite intre creditori, proportional cu valoarea nominala a creantelor lor. Alte contracte reglementate de Legea tarii erau contractul de depozit, contractul de comodat si locatiunea de servicii. Infratirea pe mosie Infratirea a fost o institutie larg raspandita la multe popoare, inca din perioada descompunerii oranduirii gentilice si a continuat sa existe in feudalism. Aparitia infratirii in aceasta perioada de trecere de la comuna primitiva la stat e strans legata de slabirea legaturilor de rudenie dintre indivizi, rudeniei de sange, si izolarea tot mai accentuata a acestora. Intr-un atare context, indivizii lipsitit de ajutorul gintii incearca sa il inlocuiasca prin infratire, conceputa ca o invoiala formala de ajutor reciproc, insotita de o procedura constand in amestecul artificial al catorva picaturi din sangele celor care se infrateau, ceea ce vroia sa semnifice ca infratirea se voia a fi o imitatie a rudeniei de sange. De-a lungul timpului conceptia despre infratire, ritualul acesteia, precum si efecte sale au cunoscut o anumita evolutie. Aceasta evolutie a fost determinata de aparitia statului si de raspandirea crestinismului. - > In statul roman, deci si in Dacia romana, era practicata pe scara larga infratirea intre peregrini, pe care imparatul Diocletian a interzis-o printr-o constitutie imperiala in 285 e.n. - > In feudalism apare fratia de arme ca o forma de asociere intre cavaleri, acestia acordandu-si sprijin reciproc in realizarea faptelor de arme. Era practicata si infratirea intre boieri, precum si infratirea intre tarani, in acest ultim caz, cea mai raspandita forma fiind cea a infratirii haiducesti. - > Sub influenta crestinismului, ritualul infratirii se spiritualizeaza, formele pagane fiind inlocuite cu forme crestine. Astfel infratirea devine o fratie de cruce, amestecul sangelui e inlocuit cu o slujba religioasa la biserica - in cazul boierilor, iar in cazul taranilor se mentine, insa crestatura se face sub forma de cruce. Dupa aparitia statului feudal apare o forma noua de infratire, si anume infratirea pe mosie. Aceasta forma de infratire se realizeaza printrun act scris dat de cancelaria domneasca in care se consemneaza declaratia de infratire facuta in fata domnului si a sfatului domnesc. Spre deosebire de formele anterioare de infratire, aceasta noua forma de infratire duce, nu numai la stabilirea unor relatii personale (de rudenie) intre cei infratiti, dar si a unor relatii patrimoniale cu privire la anumite bunuri, asupra carora cei infratiti constiutie anumite drepturi patrimoniale, acesta fiind de alminteri scopul principal al infratirii. Orice fel de bunuri puteau forma obiectul drepturilor patrimoniale ale celor infratiti, insa, in cele mai multe cazuri, infratirea se realiza pe pamant, pe ocini, de aici denumirea ei de infratire pe mosie.
55

Existau 2 forme de infratire pe mosie: in care toti cei infratiti isi uneau ocinele, in care infratirea se realiza pe ocina doar unei dintre parti. Prin urmare, exista o conditie necesara a infratirii pe mosie, si anume conditia de a fi proprietate a unei ocini. In actul de infratire se prevedea de la inceput cui apartinea ocina sau ocinele asupra carora se facea infratirea. Prima forma de infratire, adica aceea in care toti cei infratiti isi puneau ocinele cuprindea 2 momente: 1. momentul unirii ocinelor, 2. momentul asezarii celor infratiti pe ocinele astfel unite. A doua forma de infratire, aceea in care infratirea se realiza doar pe ocina uneia dintre parti presupune un singur moment, si anume momentul asezarii celor infratiti pe ocina asupra careia se realiza infratirea. Dpdv a constituirii raporturilor de infratire, infratirea putea fi: - directa, - indirecta. In primul caz, raporturile de infratire se stabilesc intre toti participantii la actul de infratire, iar in cel de-al doilea caz, cel care constituie infratirea nu intra in asemenea raporturi, ci numai asaza ca frati alte persoane pe ocina sau ocinele sale. Infratirea care se realiza prin unirea ocinilor era o infratire directa pt ca genereaza, ca efect juridic, crearea unei stari de coproprietate intre cei infratiti, care anterior infratirii stapaneau ocini in proprietate exclusiva, iar dupa infratire, acestea devin coproprietate in cote indivize egale, si nu proportionale cu suprafata adusa in infratire. Infratirea prin asezarea ocinelor poate fi directa sau indirecta, iar daca este indirecta, numai cei asezati dobandesc calitatea de "frati . Infratirea pe mosie se realizeaza din considerente de ordin economic pt constituirea unei mosii mai mari si mai puternice, in urma infratirii, unirii celor infratiti. Aceasta infratire genereaza si efecte juridice foarte importante in materia rudeniei, in materia proprietatii si in materia succesiunilor. - > In materia rudeniei, infratirea pe mosie creaza o forma artificiala de rudenie intre cei infratiti, care evident reprezinta temei al vocatiei succesorale. - > In materia succesiunii, infratirea pe mosie era utilizata in urmatoarele cazuri: - se infrateau fetele cu baietii in Tara Romaneasca si prin efectul acestei infratiri, fete deveneau, dpdv juridic, baieti si aveau vocatie succesorala si la ocini. - proprietarul unei mosii nu avea mostenitori sau, in Tara Romaneasca, avea numai fete si atunci recurgea la o infratire directa cu alte persoane pe mosiile unite sau numai pe mosia sa, sau la o infratire indirecta a fetelor cu fii unei alte persoane pe mosia sa. - infratirea pe mosie e utilizata pt conferirea de vocatie succesorala in concurs cu fiii, a altor persoane pe care fiii le excludeau de la mostenire, rezultatul fiind acela al modificarii ordinii succesorale in vederea favorizarii persoanei respective.

56

- > In materia proprietatii, infratirea pe mosie e alaturi de contractele translative de proprietate, un mod de dobandire a proprietatii. In actul de infratire se putea prevede ca transmiterea dreptului de proprietate catre cei infratiti se realizeaza ipso iure (de indata, de drept, automat) si nu mortis causa (pt cauza de moarte). Totodata, in actul de infratire se putea prevede clauza reservati domini, adica clauza de rezerva a proprietatii bunurilor asupra carora se realizeaza infratirea, care vor trece in proprietate celor infratiti in momentul mortii celor care au constituit infratirea. Totodata, transmiterea ipso iure a bunurilor catre cei infratiti se putea realiza si cu sarcina, fiind stabilite in acest sens anumite obligati pe care cei infratiti le au fata de cei care le-au transmis averea. Infratirea pe mosie a fost utilizata de catre boieri si ca un instrument juridic de aservire o obstilor satesti/teritoriale, in sensul ca boierii se infrateau cu taranii din obsti pe ocinile acestora din urma, devenind proprietarii terenurilor respective si rude cu taranii din obste si putand astfel exercita drept de protimis, in vederea acapararii terenurilor aflate in hotarul obstei si aservirii acestora. Dispozitiile de drept penal din Legea tarii In aceasta materie, drept nostru feudal nescris prezinta unele reminiscente ale sistemului razbunarii private, insa pe masura centralizarii statului feudal, creste si interventia acestuia in solutionarea pricinilor penale, in paralel cu ingradirea practicilor legii talionului, prin aplicarea unor amenzi celor care mai recurgeau la sistemul razbunarii private. Totodata, in materia dreptului penal, Legea tarii are un profund caracter discriminator in raport de categoria sociala careia ii apartineau faptuitorul si victima, in sensul ca aceleasi fapte erau apreciate si sanctionate diferit dupa cum faptuitorul, respectiv victima se afla in varful sau la marginea ierarhiei sociale. Infractiunile erau denumite vini, fiind clasificate in: - vini mari, - vini mici. Cea mai grava era hiclenia, tradarea domnului de catre boieri. Subiect activ al infractiunuii putea fi doar un boier. Fapta insemna incalcarea de catre boier a obligatiei de dreapta si credincioasa slujba catre domn, obligatie care intra in raportul de vasalitate. Sanctiunea era moartea si confiscarea averii. O alta vina mare era infractiunea numita osluh, adica neascultarea in sensul nerespectarii poruncilor domnesti si neindeplinirii de catre taranii aserviti, obligatiile de plata a rentei feudale fata de stapanii feudali. Aceasta infractiune era sanctionata cu moartea sau cu amenda in vite. Atat hiclenia, cat si neascultarea erau considerate infractiuni indreptate impotriva statului feudal. Alta categorie de infractiuni erau indreptate impotriva persoanelor. Din aceasta categorie faceau parte omuciderea pedepsita cu moartea, pedeapsa care putea fi insa rascumparata si infractiunea de lovire considerata vina mica si sanctionata prin plata unei amenzi.

57

Alta categorie de infractiuni considerate vini mari erau infractiunile care aduceau atingere la conceptiile feudale cu privire la religie si morala: erzia, violul, adulterul, bigamia toate sanctionate cu moartea, iar in caz de adulter, zestrea sotiei adulterine trecea in proprietatea sotului. ISDR 10 Alta categorie de infractiuni reglementate prin dispozitiile Legea tarii sunt infractiunile indreptate impotriva infaptuirii justitiei. In aceasta categorie intra marturia mincinoasa pe care Legea tarii o denumeste limba stramba, ea era sanctionata cu insemnarea cu fierul rosu. De asemenea, denuntul calomios, numit sudalma cea mare se sanctiona cu aceeasi pedeapsa la care ar fi fost supus cel denuntat, daca denuntul ar fi fost intemeiat. Alta categorie de infractiunea sunt cele care aduc atingere proprietatii. In aceasta categorie intrau talharia, considerata vina mare si sanctionata cu spanzuratoarea la locul faptei, apoi furtul flagrant denumit furt fata, sanctionat cu aceeasi pedeapsa si furtul simplu, sanctionat cu o pedeapsa pecuniara. Si aceste infractiuni erau considerate vini mari. In ceea ce priveste sistemul sanctionator, Legea tarii prevedea urmatoarele categorii de infractiuni: 1. pedepse fizice in care se includ si diversele forme pe care le imbraca pedeapsa cu moartea; 2. pedepse privative de libertate; 3. pedepse pecuniare care aveau diverse denumuiri, ex: gloaba, dusegubina; 4. pedepse infamante: darea prin targ sau darea pe ulita. Un element semnificativ e faptul ca toate pedepsele, cu exceptia pedepselor capitale in caz de hiclenie pot fi rascumparate prin plata unor sume de bani, ceea ce evident ii favoriza pe cei bogati, iar taranii supusi unor asemenea sanctiuni erau nevoiti sa isi instraineze averea sau chiar libertatea pt a putea rascumpara pedepsele ce le erau aplicate. In acest context sistemul rascumpararii pedepsei devine un instrument de aservire a taranimii. Procedura de judecata Pe plan procesual, Legea tarii are un caracter unitar, consacrand in toate cele 3 tari romanesti urmatorul sistem al instantelor de judecata: - > La nivelul obstilor satesti/teritoriale judele + sfatul oamenilor buni si batrani. - > La nivelul oraselor si targurilor judetul (in Tara Romaneasca) sau soltuzul (in Moldova) si cei 12 pargari. - > La nivelul judetelor si tinuturilor vornicii si respectiv parcalabii. Marii vornici in Moldova, marele ban in zona din stanga Oltului si vornicul in zona din dreapta Oltului reprezentau mari instante. Aceste instante aveau competenta generala in materie civila si penala. Lor li se adaugau ceilalti dregatori domnesti, care aveau unii dintre ei competenta specializata in anumite materii.

58

Totodata, atributini judecatoresti avea si boierii si manastirile pt proprietatile lor feudale investite cu imunitati si aceasta competenta era specializata, fiind prevazuta in actul prin care acei feudali erau investiti cu imunitati. Procesele mai grele si mai importante erau judecate de domn si sfatul domnesc. Domnul cu sfatul domnesc judecau si plangerile celor nemultumiti de judecata dregatorilor domnesti, plangeri care nu aveau caracterul unor cai de atac, ci mai degraba aveau caracterul unor reclamatii indreptate impotriva celor care judecau. In Legea tarii nu se prevedeau trepte/grade de jurisdictie, ceea ce inseamna ca hotararile unei instante puteau fi atacate la o instanta superioara sau la aceeasi instanta. Nu functiona principiul autoritatii de lucru judecat, ceea ce crea o stare de nesiguranta in raporturile juridice. De aceea pt a se pune capat prelungirii la nesfarsit a proceselor si pt a se ingradi posibilitatea redeschiderii lor, Legea tarii a consacrat o serie de institutii, si anume: 1. Zaveasca nu impiedica in mod direct redeschiderea procesului, dar obliga partea litiganta, care doreste redeschiderea sa depuna in vistierie o suma de bani. In acest sens, multe hotarari pronuntate de domn contineau aceasta prevedere, ca procesul poate fi deschis, numai daca, a priori, partea care doreste redeschiderea procesului depunea zaveasca in vistieria statului. 2. Feraia procedeul prin care partea care a castigat procesul depune o suma de bani in vistieria statului, in schimbul careia domnul ii garanta ca nu va aproba redeschiderea procesului la cererea partii adverse. 3. Amenzile judiciare care sunt introduse incepand din sec. XVIII-lea si sanctionau culpa procesuala a partii care ceruse redeschiderea procesului. Aceste amenzi se numesc gloabe in Tara Romaneasca si Moldova si birsac in Transilvania. Alta caracteristica a procesului feudal e ca dregatorii cu atributiuni juridice aveau si alte atributiuni, spre pilda cele de natura administrativa (cumulul de atributii sau confuziunea de atributiuni). Procesul feudal se caracterizeaza prin existenta judecatorului unic. Chiar daca domnul judeca impreuna cu sfatul domnesc, hotararea era luata de domn, sfatul avea rol consultativ. Alta caracteristica e faptul ca toate instantele, mai putin cele de la nivelul obstilor satesti/teritorale erau monopolul feudalilor. La baza procedurii judiciare, in feudalism statea conceptia potrivit careia, judecata trebuie sa se realizeze dupa lege si dreptate. Lege = dreptul feudal nescris. Dreptate = constinta juridica feudala care trebuie sa vegheze la respectarea moravurilor. In materia probelor in vechiul nostru drept feudal intalnim drepturi si mijloace de proba formate in timpul feudalismului, dar si forme vechi, anterioare epocii feudale, reminiscente ale oranduirii gentilice care, in conditiile feudale, dobandesc un continut nou, un continut de clasa si o forma noua. Aplicarea acestora era asigurata de forta coercitiva a statului. Existenta acestor forme probatorii anterioare feudalismului se explica prin

59

caracterul natural al economiei feudale si prin dainuirea unor forme economice vechi, cum ar fi proprietatea devalmasa asupra pamantului. Dupa forma lor se impart in probe orale si scrise. Cele mai utilizate, mai ales la inceputul epocii feudale, au fost probele orale. Ele au reprezentat mijlocul comun de probatiune pt ca, pe de o parte marile proprietati feudale constituite anterior intemeierii statelor feudale romanesti nu puteau fi dovedite decat prin probe orale, iar pe de alta parte, slaba raspandire a stiintei de carte facea din problele orale o necesitate. Probele orale sunt: a. proba fierului rosu, b. juramantul cu brazda in cap, c. proba cu juratori, d. marturia sau proba testimoniala. Proba fierului rosu - informatiile despre aceasta proba vin dintr-un document numit Registrul de la Oradea, tinut de preotii catolici de la resedinta episcopala de la Oradea intre 1208-1235. Acest registru cuprinde note despre un numar de 389 de procese judecate prin administrarea probei fierului rosu. Ori de cate ori judecatorul nu putea solutiona pricina datorita sustinerilor contradictorii a partilor si a absentei altor forme de proba trimitea partile insotite de un pristar la resedinta preotilor de la Oradea. Aici se oficia o slujba religioasa in cadrul careia era invocata divinitatea, pt ca aceasta sa arate de partea cui e dreptatea, apoi se dadea unui martor sau chezas sau uneia din partile litigante o bucata de fier inrosit pe care trebuie sa o poarte in mana pe o distanta de 8-10 pasi, apoi mana era bandajata si bandajul sigilat. Dupa 8 zile se desigila bandajul si examina rana. Daca rana era vindecata se socotea ca afirmatiile celui supus probei era adevarate, iar hotararea era data in consecinta. Daca rana nu era vindecata, atunci cel in cauza era socotit ca a depus o martuire mincinoasa, daca era martor, iar partea din proces pt care depusese marturie era vinovata si se dadea castig de cauza partii adverse. Mai erau socotite semne de vinovatie si alte circumstante: neprezentarea partii/martorului la termenul fixat pt efectuarea probei sau neprezentarea la termenul pt examinarea mainii sau violarea sigiliului cu care era sigiliat bandajul. In primul rand, din examinarea pricinilor, peste 200 au ca obiect fapte care aduc atingere proprietatii feudale. Cei mai multi dintre cei acuzati erau taranii iobagi sau membrii ai unor categorii sociale inferioare. Acestia erau supusi probei fierului rosu, nu si reprezentantii nobilimii. Chiar daca acestia ar fi trebuie sa se supuna probei puteau desemna un reprezentant, de regula tot un taran iobag care sa se supuna probei in locul lor. Proba fierului rosu avea un profund caracter de clasa, fiind rezervata categoriilor sociale inferioare. In al doilea rand, din examinarea modului de desfasurarea a probei se constata ca ea are un caracter neconcludent, partinitor, nu era precizata temperatura de incalzire a fierului, iar rezistenta fizica a persoanei era decisiva. Nu e o proba care duce la aflarea adevarului.

60

Juramantul cu brazda sau juramantul cu brazda in cap e o proba denumita astfel, dupa rolul pe care pamantul joaca in desfasurarea ei. Cel care era supus acestei probe depunea un juramant invocand pedeapsa pamantului privit ca o divinitate, daca nu respecta cele declarate sub juramant. In Moldova, cei care jurau puneau brazda direct pe cap in timpul rostirii juramantului si se numeau brazdasi. In Tara Romaneasca, si mai ales in Oltenia, cei care jurau purtau brazda intr-o traista si se numeau traistasi. Acest mijloc de proba era utilizat in procesele de granituire, adica procesele care aveau ca obiect stabilirea hotarelor intre proprietati. Dupa rostirea juramantului, cel supus probei parcurgea adevaratele hotare ale proprietatii avand asupra sa brazda de pamanat. Originea acestei probe e geto-daca, intrucat la geto-daci divinitatea suprema era divinitatea pamantului in panteonul lor, considerand ca pamantul are rol purificator, atat sub aspect material, cat si spiritual, ajutandu-i pe cei care spun adevarul si sanctionandu-i pe sperjuri. De aici si expresiile care au ramas in limba romana, sa-i fie tarana usoara pt cei care spun adevarul si nu-l mai rabda pamantul pt cel care a facut declaratii false. Suntem, in acest caz, in prezenta unui dublu simbolism judiciar: brazda simbolizeaza divinitatea pamantului, iar capul cea mai importanta partea a corpului simbolizeaza fiinta umana. Influenta crestina a dus ca in locul brazdei sa fie o evanghelie. Dupa formarea statelor feudale, aceasta proba a dobandit caracter de clasa, doar taranii erau supusi acestei probe. Pe masura dezvoltarii si extinderii proprietatii feudale, boierii sunt tot mai interesati in utilizarea acestei probe pt stabilirea hotarelor mosiilor lor si in acest context, nu se mai multumesc cu martorii intamplatori cu privire la cunoasterea hotarelor si recurg la martori preconstituiti, adica copii de tarani care erau pusi sa parcurga hotarele mosiei si in tot acest timp erau dati de chica, pt a tine minte hotarele mosiei respective si pt ca intr-un eventual litigiu legat de granituire sa depuna marturie in cunostinta de cauza. Cea mai importanta proba orala din procesul feudal proba cu juratori. Institutia juratorilor a fost un miloc de proba, care prin particularitatile sale contrazice conceptia moderna relativa la dovezi. In procesul penal juratorii, prin juramantul lor, sustin juramantul uneia dintre parti aratand ca ea este demna de crezare. Prin urmare, in procesul penal, juramantul juratorilor este unul de credibilitate si nu de veridicitate, nu tinde la stabilirea adevarului, ci la stabilirea bunei reputatii a persoanei. In procesul civil, dimpotriva juratorii cerceteaza personal faptele si drepturile partilor litigante, jurmantul lor fiind unul de veridicitate. Pana la aparitia pravilelor, la nivelul obstilor satesti/teritoriale, dar si la nivelul celorlalte instante de judecata, proba cu juratori a fost cel mai raspandit mijloc de proba pt solutionare proceselor de orice fel, de aceea mai este numita in Legea tarii prin termenul de lege. Unii istorici juristi romani au considerat proba cu juratori o proba misterioasa si stranie, altii o porcedura grosolana si furioasa, sau dupa altii
61

un mijloc, un principiu absurd de dovedire. Dincolo de aceste caracterizari, proba cu juratori e o institutie originala romaneasca care isi are izvorul in stravechiul juramant pe vetrele regale sau pe zeitatile palatului regal practicat de geto-daci. Juramantul prestat de un grup de juratori putea fi combatut doar de un numar dublu de juratori, la fel cum solutia data de un grup de ghicitori putea fi infirmata doar de un numar dublu de ghicitori. In epoca gentilica grupul era format din rudele celui care depunea juramantul, ulterior puteau face parte si vecinii, adica ceilalti membrii ai obstii. Proba cu juratori era acordat de domn prin sintagma i-am dat lege. Partea putea sa ia legea, adica sa accepte prestarea probei ce i-a fost incuviintata sau putea sa se lepede de lege, adica sa ofere proba partii adverse. Ori de cate ori domnul incuviinta proba cu juratori, arata si numarul de juratori pe care trebuie sa ii aduca partea in cauza, in anumite cazuri ei erau indicati si nominal fiind numiti juratorii pe ravase. Juratorii trebuie sa fie de o seama cu cel pt care jura, adica sa apartina aceleiasi categorii sociale. Depunerea juramantului de catre juratori avea un dublu caracter solemn, atat pe plan religios, cat si pe plan juridic, in sensul ca juramantul era depus pe evanghelie in fata persoanei imputernicita de domn cu administrarea acestei probe. Continutul si forma juramantului trebuie sa fie identice cu cele ale partii din proces pt care se depunea juramantul respectiv. In cazul in care juratorii nu respectau aceasta identitate de continut si de forma, juramantul era anulat. Cu toate acestea, in Transilvania era admisa utilizarea unor formule echivalente si repretarea cuvintelor rostite gresit. Daca juramantul era depus cu respectarea conditiilor prevazute de Legea tarii, imputernicitul domnesc consemna efectuarea probei intr-o carte de juramant care purta semnaturile si pecetile juratorilor si care era inaintata domnului pt a hotari asupra solutiei ce urma a fi data in proces. Domnul pronunta hotararea in sensul celor aratate in juramant, iar partea sprijinita de juratori castiga procesul. Se spunea ca partea resopectiva s-a apucat de lege. Daca partea careia i se incuviintase proba nu o putea administra se spunea ca a ramas de lege. In primul caz castiga procesul, in cel de-al doilea caz pierdea. Daca proba fusese administrata, partea adversa putea cere sa i se incuviinteze si ei legea, adica lege peste lege, adica contraproba cu un numar dublu de juratori. Daca contraproba era administrata, partea adversa obtinea castig de cauza, in sensul ca hotararea initiala era anulata si se pronunta o noua hotarare in favoarea sa. In acest caz, se considera ca primii juratori comisesera sperjur si erau sanctionati cu plata unei amenzi. Numarul maxim de juratori era 48. Daca domnul dorea sa favorizeze una din partile litigante ii acorda de la inceput numarul maxim de juratori pt ca cealalta parte sa nu poate face proba. Prin proba cu juratori putea fi dovedita orice situatie de fapt si de drept si putea fi combatuta orice alta proba inclusiv proba cu inscrisuri, de aceea putem spune ca in procesul feudal, proba cu juratori era cel mai puternic mijloc de proba, fapt explicat si prin denumirea data ei in dreptul feudal nescris, termenul de lege.
62

Cu timpul proba cu juratori dobandeste un caracter de clasa, in sensul ca juratorii sunt recrutati numai dintre boieri, ceea ce inseamna un dezavantaj pt tarani cand se aflau intr-un litigiu cu un boier. Proba testimoniala sau marturia. Martorii = persoane care au cunoscut ex propriis sensi bus, prin propriile lor simturi, anumite fapte sau imprejurari, cu privire la care relateaza prin marturie in fata instantei, in vedere solutionarii procesului. Depozitiile martorilor se dadeau sub prestarea de juramant, pe care il depuneau in biserica, aceasta urmand a da anateme asupra celor care depuneau marturie mincinoasa. Forta juridica a marturiei, chiar daca ea era data sub prestare de juramant, era inferioara probei cu juratori. Uneori asistam la aplicarea principiului conversiunii, in sensul ca, daca partea litiganta nu putea aduce la termen toti juratorii cei prezenti puteau depune ca martori. O categorie speciala de martori o reprezentau aldamasarii, adica martorii preconstituiti, persoane prezente la incheierea unui contract si care asistau partile contractante in procesul realizarii acordului de vointa. Aldamasul e o institutie de sorginte geto-daca, pagana, anterioara raspandirii crestinismului care are un dublu caracter unul religios si unul juridic. Pe plan religios, dupa incheierea conventiei, persoanele care asistasera la realizarea acordului de vointa dintre parti invocau divinitatea pt ca aceasta sa binecuvanteze intelegerea partilor. La origine invocarea se facea prin libactiuni, ulterior s-a pastrat obiceiul de a bea vinul cu partile. Sub aspect judiciar, aldamasarii sunt martori preconstituiti, persoane care, in cazul ivirii unui litigiu in legatura cu interpretarea si executarea contractului, pot sa depuna marturie in cunostinta de cauza cu privire la contractul care fusese incheiat in prezenta lor. Daca acel contract imbraca forma scrisa, numele aldamasarilor era trecut alaturi de numele partiilor, mentionandu-se valoarea aldamasului consumat si numele partii care a suportat cheltuiala. Inscrisurile folosite ca mijloc de proba in procesul feudal erau de 2 categorii: inscrisuri oficiale cele emise de autoritatea domneasca, de cancelaria domneasca, inscrisuri provenind de la persoane particulare. Inscrisurile oficiale purtau diverse denumiri, cea mai raspandita fiind aceea de hrisov care era de sorginte greaca, alaturi de care intalnim si denumirea de uric de sorginte slava si denumirea de direse de sorginte latina. Inscrisurile emanand de la persoane particulare se numeau zapise. ISDR 11 Organizarea de stat a voievodatului Transilvania si a principatului autonom dependent de Turcia La venirea lor in Transilvania, triburile maghiare au gasit deja formate stratificarea sociala si relatiile de productie de tip feudal, formele de proprietate ale feudalismului, precum si institutiile politice feudale, in cadrul carora pe primul plan se afla institutia voievodatului. Toate aceste realitati ale lumii feudale au cunoscut in Transilvania, o evolutie specifica ca urmare a instaurarii a dominatiei maghiare.
63

Intrucat triburile maghiare se aflau, la venirea lor in Transilvania, in stadiul de dezvoltare sociala al democratiei militare si nu aveau institutii proprii de tip feudal, le-au preluat pe cele ale romanilor si le-au utilizat apoi, ca instrumente de reprimare sociala si nationala a populatiei romanesti. Intrucat, din punct de vedere numeric, erau net inferiori populatiei autohtone romanesti, motiv pt care nu puteau exercita o dominatie efectiva asupra Transilvaniei, maghiarii au procedat la colonizari intense cu sasi si secui, fara a putea schimba insa compozitia etnica a Transilvaniei, astfel incat, populatia autohtona romaneasca a ramas populatia majoritara, asa cum rezulta din documentele cancelariei maghiare din sec al IX-lea. Pe intreg teritoriul Transilvaniei si in campia Tisei erau constituie numeroase cnezate, voievodate si tari romanesti conduse de nobili romani. In cadrul procesului de supunere a Transilvaniei a rezultat un conflict intre nobilimea romana si nobilimea desprinsa din randul triburilor maghiare, desemnata prin termenul generic de nemes. Acest conflict a cunoscut in evolutia sa istorica 2 perioade. Prima perioada cuprinsa intre sec al XII-lea si al XV-lea, in care nobilii romani sunt, inca, mentionati alaturi de cei magiari, sasi si secui, in documentele emise de cancelaria maghiara, ei continuand sa exercite in teritoriile pe care le conduceau si pe care uneori le si stapaneau cu titlu de proprietate, atributiuni administrative, militare, fiscale, intrucat aparatul de stat al Transilvaniei nu era pe deplin constituit, iar romanii, care reprezentau majoritatea, isi aparau institutiile politice si juridice. Insa, din a doua jumatate a sec al XV-lea, si mai exact din 1437, prin crearea lui Unio trium nationum, drepturile feudalilor romani au fost sistematic incalcate, ei fiind, in cele din urma, exclusi impreuna cu intreaga populatie romaneasca de la viata politica a voievodatului Transilvania. In acest context si-au pastrat pozitiile doar un numar foarte mic de feudali romani, cei care au acceptat trecerea la catolicism si maghiarizare. Ceilalti au decazut treptat in randul micii nobilimi, unii dintre ei chiar in randurile taranimii dependente. Intreaga viata a voievodatului Transilvania a fost acaparata de reprezentantii celor 3 natiuni, asa-zise privilegiate, si anume maghiarii, sasii si secuii. In afara nobilimii lacice, in Transilvania a existat si o nobilime ecleziastica alcatuita din inaltii prelati ai bisericii catolice, care in paralel cu exploatarea de tip feudal, au promovat o sustinuta politica de reprimare a romanilor ortodocsi considerati schismatici. Taranii dependenti se numeau iobagi sau slugi. In Transilvania, exploatarea feudala a taranilor dependeti a fost mult mai intensa decat in Tara Romaneasca si Moldova, deoarece ea s-a impletit cu oprimarea nationala a romanilor. Datorita dezvoltarii mai accentuate a mestesugurilor si comertului, in Transilvania, orasenii au reprezentat o categorie sociala mult mai importanta decat in Tara Romaneasca si Moldova, iar stratificarea sociala a orasenilor transilvaneni, era mult mai pronuntata.

64

Organele centrale de conducere ale voievodatului Transilvania Pana in sec al XII-lea, dominatia maghiara s-a exercitat numai asupra partii de N-V a Transilvaniei, denumita Partium, in fruntea careia documentele mentioneaza pe un asa-numit Mercurius, principe al Transilvaniei, in anul 1111. El insa, isi avea sediul la curtea regelui maghiar, iar restul teritoriului Transilvaniei era condus de cnezii, voievozi si juzii romani. Urmeaza o perioada de anarhie, in care dominatia maghiara se extinde si asupra restului Transilvaniei, astfel incat in 1176 documentele vorbesc de Eustachiu voievod al Transilvaniei, exercitand o conducere efectiva asupra intregului spatiu intracarpatic. Voievodatul Transilvania se constituie asadar, prin extinderea la scara intregului teritoriu, a unei institutii originale romanesti, si anume institutia voievodatului, pe care ungurii o preiau si o utilizeaza pt a-si exercita dominatia aupra Transilvaniei. Desi voievozii transilvaneni erau vasalii regilor maghiari, ei au fost dintotdeauna reprezentantii intereselor nobilimii locale, pe cale de consecinta, au cautat permanent sa isi largeasca atributiile, iar unii dintre ei au reusit sa transforme Transilvania intr-un regnum distinct de regnum Hungariae. Regnum insemna la vremea respectiva, stat suveran. Unii dintre acei voievozi erau de origine romana. Voievodul Transilvaniei avea atributiunii judiciare, administrative si militare, insa atributiile sale erau mult mai restranse decat cele ale domnilor Tarii Romanesti si Moldovei datorita: statutului de vasal fata de regele Ungariei, largei autonomii de care se bucurau in Transilvania unitatile administrativ-teritoriale, si anume comitatele, scaunele sasesti si secuiesti, precum si orasele, privilegiilor bisericii catolice, faptului ca domnii din Tara Romaneasca si Moldova dispuneau de importante feude in Transilvania: Almasul, Faragarasul, Ciceiul, Cetatea de Balta. In exercitarea atributiilor sale, voievodul Transilvaniei era ajutat de un aparat central de dregatori asemanator cu cel din Tara Romaneasca si Moldova, insa mult mai putin evoluat din aceleasi considerente. Un alt organ de conducere la nivel central era congregatia nobililor, adunare reprezentativa pe scari sociale a nobilimii transilvanene, comitatelor, clerului, scaunelor sasesti si secuiesti, oraselor si taranimii libere proprietare de pamant. Initial din congregatia generala a nobililor au facut parte si nobili romani, ultima congregatie la care acestia sunt mentionati fiind in 1291. Dupa Unio trium nationum, congregatia generala a nobililor era alcatuita numai din reprezentantii celor 3 natiuni privilegiate. Acest organ nu avea o activitatea permanenta, se intrunea la convocarea voievodului, periodic, de regula la Turda. Existenta congregatiei generale a nobililor subliniaza larga autonomie de care se bucura voievodatul Transilvania, intrucat niciuna din legile votate de Dieta Ungariei nu se aplica in Transilvania, daca nu era insusita de congregatia generala a nobililor.

65

Organizarea locala a voievodatului Transilvania In ceea ce priveste organizarea locala a voievodatului Transilvania, ea reprezinta o imbinare intre structurile politico-administrative traditionale romanesti existente inca inainte de invazia maghiara si care au supravietuit voievodatului Transilvaniei, cu elemente de organizare politicoadministrativa pe care maghiarii le-au imprumutat din sistemul german. Astfel, in zonele locuite exclusiv de romani, subdiviziuniile administrativ-teritoriale erau districtele romanesti conduse de cnezi, voievozi, juzi romani. In regiunile unde, alaturi de populatia romana au patruns si maghiarii, subdiviziunile administrativ-teritoriale erau comitatele impartite in plasi. Comitatele erau conduse de comiti numiti initial de regele maghiar, iar din sec al XII-lea de voievodul Transilvaniei. In zonele unde au fost colonizati sasi, subdiviziunile administrativteritoriale erau scaunele sasesti organizate dupa modelul vechilor scaune de judecata ale romanilor si care alcatuiau, asa-numita, Universitas Saxonum cu centrul la Sibiu. In zonele in care au fost colonizati secuii s-au organizat scaune secuiesti, dupa acelasi model al scaunelor de judecata ale romanilor, grupate in Universitas Siculorum (obstea secuilor), cu centru la Odorhei. Aceste forme de autonomie locala specifice voievodatului Transilvania nu sunt institutii politico-administrative create in folosul populatiei romanesti majoritare, ci dimpotriva, reprezinta o expresie a politicii constante promovate de regii maghiari si voievozii Transilvaniei, de reprimare nationala a romanilor transilvaneni, prin excluderea lor de la viata politica, atat la nivel central, cat si la nivel local. Organizarea de stat a Transilvaniei ca principat autonom dependent de Turcia Dependenta voievodatului Transilvania de coroana maghiara a incetat in momentul in care, in urma bataliei de la Mohacs (1526), Ungaria dispare ca stat de pe harta Europei in sensul ca, cea mai mare parte a fost transformata in pasalac turcesc, iar zona de V a intrat sub stapanirea habsburgilor. Intre 1541-1683, Transilvania a fost organizata ca principat autonom dependent de Turcia, in aceleasi conditii ca celelalte 2 tari romanesti. Organele centrale de conducere ale principatului Transilvania Acestea au fost: principele, Dieta Transilvaniei, consiliul intim. Principele Transilvaniei era ales pe viata de catre Dieta si confirmat de sultan, insa de cele mai multe ori Turcia nu respecta aceasta regula si il numea direct pe principele Transilvaniei, fara o consultare prealabila a Dietei. Dieta de la Turda (1542) care a acceptat ca Transilvania e un stat tributar Turciei, dar a conditionat alegerea principelui Transilvaniei de obligatia acestuia de a respecta privilegiile celor 3 natiuni privilegiate si a
66

celor 4 religii recepte si de a respecta Unio trium nationum, precum si legile votate de Dieta. Prin aceasta s-a instaurat in Transilvania un autentic regim nobiliar. Cu toate acestea, atributiile principelui Transilvaniei erau mult mai largi decat cele ale voievodului. Dieta Transilvaniei, care a inlocuit vechea congregatie generala a nobililor devine un organ de stat cu activitate permanenta, ale carei lucrari se intruneau de regula, la Alba-Iulia. Membrii Dietei Transilvaniei au apartinut numai celor 3 natiuni privilegiate si celor 4 religii recepte (catolica, reformata, calvina si lutherana), cu excluderea romanilor ortodocsi. Consiliul intim e un organ de stat nou creat in timpul principatului, aparent cu scopul de a-l sfatui pe principe in toate problemele vietii de stat. In realitate insa, acest consiliu intim e o expresie a regimului nobiliar instaurat in Transilvania, el exercitand un control permanent asupra activitatii principelui, in interesul marilor feudali. Semnificativ in acest sens e faptul ca acest consiliu alcatuit din 10-12 membrii era compus din cei mai inalti nobili ai Transilvania denumiti magnati. Dreptul scris in Transilvania in epoca voievodatului si a principatului dependent de Turcia Evolutia dreptului scris al Transilvaniei a fost marcata de urmatoarele tendinte: 1. tendinta factorilor locali de a consolida autonomia voievodatului, 2. politica centralizatoare promovata de regii maghiari, 3. tendinta populatiei majoritare romanesti de a-si apara traditiile si institutiile juridice consacrate de Legea tarii, inclusiv prin codificarea vechilor obiceiuri, codificare realizata la presiunea populatiei romanesti si recunoscuta oficial de statul maghiar. In acest context, in Transilvania dreptul s-a constituit in cadrul a 2 sisteme juridice: dreptul romanilor transilvaneni exprimat in Legea tarii si codificarile realizate pe baza acestuia. Acest sistem de drept a reprezentat cel preponderent, cel putin in epoca voievodatului. sistemul juridic discriminatoriu pt romani impus de reprezentantii celor 3 natiuni privilegiate si de statul maghiar din 1437. Potrivit acestui sistem juridic care nu a fost niciodata recunoscut sau asimilat de populatia romana, romanii erau cu desavarsire exclusi de la viata politica si juridica a tarii. Dreptul scris al voievodatului Transilvaniei cuprinde urmatoarele componente: 1. decretele regale, 2. Unio trium nationum, 3. Tripartitul lui Verboczi, 4. Statutele Tarii Fagarasului. 1. Decretele regale sunt acte ale regilor maghiari privind privilegiile nobilimii si obligatiile taranilor iobagi, precum si cele referitoare la organizarea financiara, judiciara si militara.

67

Dintre cele mai importante decrete regale, mentionam: decretul regelui Andrei al II-lea la 1222, decretul regelui angevin Carol Robert de Anjoux si Decretum maius din 1486 al regelui Matei Corvin. 2. Unio trium nationum e hotararea adoptata in 1437, in urma rascoalei de la Bobailna, de nobilii maghiari, conducatorii sasilor si conducatorii secuilor, prin care s-a stabilit ca intraga conducere politica a Transilvaniei urma sa fie exercitata de reprezentantii acestor 3 natiuni privilegiate, cu excluderea perpetua a populatiei romane majoritare. 3. Tripartitul lui Verboczi e o culegere de drept alcatuita de Stefan Verboczi in 1514-1517, din ordinul regelui maghiar Vladislav al III-lea, lucrare care nu a fost publicata oficial datorita evenimentelor care s-au precipitat si au dus la disparitia statului maghiar, ramanand astfel o lucrare cu caracter privat, dar care s-a aplicat in Transilvania, in practica tuturor instantelor de judecata, pana la revolutia de la 1848, utilizarea ei fiind consacrata prin Diploma leopoldina din 1691. Asa cum ii arata si numele, lucrarea are o structura tripartita 1. prima parte se refera la privilegiile nobilimii, 2. a doua parte reglementeaza procedura de judecata, 3. a treia parte se refera la obligatiile taranilor iobagi, consacrand legarea de glie a acestora. 4. Statutele Tarii Fagarasului reprezinta o lucrare cu caracter de codificare, intrucat ea cuprinde principalele institutii romanesti ale Obiceiului pamantului. Mult timp Tara Fagarasului a fost o feuda a domnilor Tarii Romaneasti, insa in sec al XV-lea, a fost inclusa in Universitas Saxonum, adica obstea sasilor, ceea ce a insemnat o incalcare a drepturilor populatiei romanesti soldata cu o puternica riposta din partea romanilor, culminand cu o serie de rascoale in 1503-1508. Principala revenicare a rasculatilor era aceea a codificarii vechilor obiceiuri romanesti, revendicare care a fost satisfacuta prin intocmirea in 1508 a Statutelor Tarii Fagarasului. Statutele au fost redactate in limba latina, facandu-se mentiune, atat in preambulul lor, cat si in partea finala, ca ele s-au dat la propunerea romanilor. Textul statutelor reda normele obiceiurilor romanesti intr-o forma fidela, dar concentrata plecandu-se de la ideea ca ele sunt amanuntit cunoscute de populatia romana care le aplica din generatie in generatie. Dispozitiile nu sunt sistematizate, astfel incat institutiile de drept civil sunt intercalate cu cele de drept penal si drept procesual. In materia persoanelor, e consacrata stratificarea sociala de tip feudal si discriminarea intre diversele categorii sociale, nobilii romani sunt desemnati prin teremnul de boyarones (boieri), iar taranii dependenti sunt denumiti rustici walachii. In materia casatoriei, e prevazuta necesitatea consimtamantului parintilor viitorilor soti, dar si forma atipica, casatoria cu fuga. Obligatia de inzestrare a fetelor apartinea parintilor, iar in absenta acestora apartinea fratilor, ca un corolar al privilegiilor masculinitatii. In materia succesiunilor, reglementarile erau extrem de ample, fiind consacrat privilegiul masculinitatii, astfel incat fata inzestrata de parinti era, ca si in Tara Romaneasca, exclusa de la mostenire acestora.
68

Statutele Tarii Fagarasului consacrau si institutia infratirii pe mosie, precum si aplicatiile acesteia in vederea schimbarii ordinii succesorale si inlaturarii privilegiului masculinitatii. O reglementare ampla avem si in materia dreptului penal, fiind sanctionate cele mai importante infractiuni indreptate impotriva proprietatii, a vietii, dar si infractiuni indreptate impotriva autoritatilor, aceste din urma sanctionate invariabil cu moartea. In materia proprietatii, reglementarile din Statutele Tarii Fagarasului contin urme semnificative lasate de proprietatea comuna devalmasa de la nivelul obstilor satesti/teritoriale. Analizand continutul juridic al Statutelor, constatam unitatea de continut si aplicare a obiceiului romanesc in toate cele 3 tari romane, inclusiv in Transilvania, unde reprimarea nationala a romanilor a fost o constanta a politicii reprezentantilor celor 3 natiuni privilegiate. Din aceasta perspectiva e remarcabil faptul ca, cu doar 3 decenii inainte de disparitia statului maghiar si de incetare a dependentei Transilvaniei fata de Ungaria, autoritatile erau nevoite sa recunoasca oficial si sa codifice obiceiurile romanesti, pastrate intr-o forma nealterata. Dreptul scris al principatul Transilvania dependent de Turcia Dupa caderea Ungariei la Mohacs, Dieta Transilvaniei intrunita la Sighisoara, in 1540, a stabilit ca pe viitor, Transilvania se va conduce dupa legi proprii, iar legile din Ungaria inceteaza de a se mai aplica in Transilvania, cu exceptia Tripartitului. Totodata, Dieta de la Sighisoara a stabilit ca Unio trium nationum ramane fundamentul discriminatoriu al Transilvaniei. In acest context al principatului dependent de Turcia, Dieta Transilvaniei a adoptat un numar foarte mare de legi pt a suplini vidul legislativ creat, si ca atare, s-a simtit nevoia sistematizarii acestor legi in ordine cronologica, sub forma incorporarii lor in colectii de legi: prima colectie cuprinde legile adoptate de Dieta intre 1540 si 1653, fiind elaborata in timpul domniei celor 2 principi Racoti, ea s-a numit in latina Approbatae Constitutiones Regni Transilvaniae et Partium Hungariae eis dem anexarum. a doua colectie de legi cuprinde legile adoptate de Dieta intre 1654 si 1683, in timpul domniei principelui Mihai Apaffy, s-a numit Compilatae Constitutiones regni Transilvaniae et Partium Hungariae eis dem anexarum. Ulterior, cele 2 culegeri de legi au fost reunite intr-una singura denumita Aprobatae et Compilatae constitutiones. In cadrul acestei ultime culegeri de legi, legile sunt grupate in ordine cronologica pe diferite domenii de reglementare: organizarea de stat, privilegiile feudalilor, procedura de judecata si dreptul canonic. Toata aceasta legislatie elaborata in timpul principatului dependent de Turcia, exprima dorinta de promovare a intereselor celor 3 natiuni privilegiate si celor 4 religii recepte, context in care statutul juridic al taranilor aserviti si in special al romanilor s-a inrautatit foarte mult. Astfel, taranii romani erau considerati dpdv juridic, tolerati si suportati pro temporae, iar preotii romani erau asimilati taranilor dependenti.
69

E semnificativ faptul ca in denumirea acestor colectii de legi apare cuvantul regnum care desemneaza un stat suveran. Tot in perioada principatului dependent de Turcia au fost codificate normele de drept scris si cutumiare ale oraselor sasesti, lucrarea purtand denumirea de Statutele municipale sasesti, adoptate intre 1570 si 1580, in adunarile sasilor si aprobate de principele Transilvaniei in 1583. Aceasta lucrare contine numeroase dispozitii din materia obligatiilor, deoarece sasii erau cei mai legati de schimbul de marfuri. Tot in epoca principatului au fost elaborare culegeri de drept ale unor unitati administrativ-teritoriale, ca o expresie a largei autonomii de care se bucurau acestea, ex: Statutele Odorheiului si Statutele Zarandului. Pravilele bisericesti Datorita rolului sau de principal factor ideologic al societatii feudale si datorita organizarii sale ierarhice, Biserica Ortodoxa Romana a fost in masura sa elaboreze norme de conduita, care sa fie aplicate pe intreg cuprinsul tarii, prin exercitarea autoritatii sale spirituale si avand, totodata, concursul organelor de stat feudale. La randul lor, domnii erau interesati in consolidarea statului feudal si centralizarea puterii de stat care urma sa se realizeze si prin introducerea unor reglementari juridice noi cu caracter uniform spre deosebire de obiceiul juridic care prezenta semnificative particularitati regionale. Pravilele bisericesti au avut un caracter oficial, deoarece au fost intocmite din ordinul domnilor sau mitropolitilor si pe cheltuiala acestora. Dispozitiile din pravile erau obligatorii,g atat pt clerici cat si pt laici, atat in domeniul religios propriu-zis, cat si in domeniul juridic. Aceasta intrucat, potrivit conceptiei autorilor de pravile, dispozitiile de drept civil, de drept penal si de drept procesual tineau tot de domeniul religios. Deoarece Biserica Ortodoxa Romana se afla sub autoritatea spirituala a Patriarhiei de la Constantinopole, domnii si mitropolitii romani au respectat la elaborarea pravilelor regula conforma careia, pravilele Bisericii Ortodoxe Romane se intocmesc numai dupa izvoarele canonice bizantine. Pt ca procesul de crestinare a poporului roman a inceput inca inainte de instaurarea dominatiei romane si a continuat si dupa retragerea romana, un numar mare de cuvinte de sorginte latina au patruns in limbajul religios: biserica de la basilica si cruce de la crux. E semnificativ faptul ca limba romana e singura limba romanica in care cuvantul biserica e de sorginte latina. In toate celelalte limbi de origine romanica, vine din grecescul eclesias. Patrunderea masiva a slavilor la S Dunarii a rupt legatura directa intre Imperiul Roman de rasarit, apoi Imperiul Bizantin si realitatea N dunareana, ceea ce afacut ca, incepand cu feudalismul timpuriu, influenta bizantina sa fie receptata pe filiera slava, nu direct. In aceste conditii, limba slavona devine limba cancelariei domnesti si a cultului religios. Insa aceasta situatie nu a durat foarte mult (pana in sec. al XVI-lea) pt ca populatia nu cunostea limba slavona, doar inaltii prelati, calugari si cativa dintre gramaticii de la curtea domneasca cunosteau limba. Din a doua jumatate a sec. XVI apar pravilele bisericesti in limba romana.

70

La inceput pravilele bisericesti, atat cele in limba slavona, cat si cele in limba romana au fost multiplicate sub forma de manuscrise, iar din sec. XVII apar pravilele tiparite. Cele mai importante pravile in limba slavona au fost: Pravila de la Targoviste (1452) elaborata de gramaticul Dragomir din porunca domnului Vladislav al Tarii Romanesti, Pravila de la Putna, in Moldova, bilingva, redactata in romana si slavona cu text interliniar (1591), Pravila de la Manastirea Bistrita, in Moldova (1618), Pravila de la Manastirea Bistrita, in Oltenia (1636). Izvoarele acestor pravile sunt comune nomocanoanele parintilor bisericii, texte din legislatia imparatilor bizantini, Sintagma Alfabetica a lui Matei Vlastares (1335 la Salonic). Cele mai importante pravile in limba romana sunt: Pravila Sfintilor Apostoli, tiparita intre 1560 si 1562 la Brasov de diaconul Coressi, se mai numea si pravila de la Ieud, dupa denumirea localitatii din Maramures unde a fost descoperit in codul unei biserici, singurul exemplar din aceasta pravila care ni s-a pastrat, Pravila aleasa logofatul Eustrachie in 1632 in Moldova, autorul a utilizat izvoarele bizantine, preluate dintr-o lucrare denumita nomocanonul lui Mihail Maloxos, Pravila de la Gogora sau Pravila cea mica, tiparita in 1640 in Tara Romaneasca din porunca domnului Matei Basarab. Este semnificativ faptul ca aceasta pravila a fost tiparita in 2 editii identice, una pt Tara Romaneasca, prefatata de mitropolitul Teofil al Tarii Romanesti si una pt Transilvania, prefata de mitropolitul Ghenadie al Transilvaniei. Continutul pravilei bisericesti e extrem de eterogen, deoarece autorii acestei pravile au introdus alaturi de textele cu caracter juridic si texte din diverse alte domenii, cum ar fi: extrase din lucrarile religioase, date istorice despre sinoadele bisericesti si despre parintii bisericii autori de pravile, tablele de calcul al timpului, cronici, diferite formulare pt intocmirea unor acte samd. La randul lor, dispozitiile cu caracter juridic din pravilele bisericesti nu sunt redactate intr-o maniera sistematica, pe ramuri si institutii de drept, asa incat, normele de drept civil alterneaza cu normele de drept penal si cu normele de drept procesual. De asemenea, normele de drept laic alterneaza cu normele de drept canonic. Prin continutul lor mistic si prin disciminarile sociale fatise pe care la constata, pravilele bisericesti au contribuit la consolidarea relatiilor de tip feudal. Totodata, avandu-se in vedere izvoarele utilizate la elaborarea lor, pravilele au marcat inceputul procesului de receptare a ideilor si institutiilor romane, asa cum au fost ele adaptate la realitatile feudale ale Bizantului. Din acest moment intram in cea de a doua faza de evolutie a dreptului romanesc sub influenta dreptului roman, si anume faza influentei mediate prin filiera bizantina.

71

Totodata, trebuie sa precizam ca pravilele bisericesti au un continut asemanator, mergand pana la identitate, in toate cele 3 tari romane, ceea ce atesta unitatea de conceptie a dreptului nostru feudal scris, ca o continuare fireasca a unitatii de reglementare din Legea tarii. Normele continute in pravilele bisericesti nu au fost simple constructii teoretice, ci au avut si o finalitate practica, ele fiind destinate a se aplica in activitatea tuturor instantelor de judecata. Cu toate acestea, exista putine documente care sa ateste faptul ca hotararile judecatoresti erau date pe baza pravilelor. Acest fenomen era explicabil deoarece hotararile date in domeniul dreptului penal sau in domeniul dreptului familiei imbracau forma orala, iar daca erau date in forma scrisa, nu indicau capul de pravila, adica textul de pravila pe care se intemeiau. De alminteri, astfel de hotarari nici nu s-au pastrat pt ca partile nu erau interesate sa pastreze astfel de documente. Dimpotriva, s-au pastrat hotararile judecatoresti date in litigiile referitoare la proprietate. Toate aceste hotarari imbracau forma scrisa si erau motivate cu indicarea textului din pravila pe care se sprijina decizia respectiva. Partile erau interesate sa pastreze aceste hotarari care faceau dovada dreptului lor de proprietate, ceea ce explica faptul ca aceste hotarari s-au si pastrat. O hotarare celebra in acest sens, este cea pronuntata in procesul dintre Florica si Maria. Florica era fiica legitima a lui Mihai Viteazu, iar Maria fiica naturala Litigiul avea ca obiect una dintre mosii apartinand lui Mihai Viteazu. Aceasta hotarare e intr-un hrisov de pe vremea Alexandru Ilias. Procesul a fost castigat de Florica, fiica legitima, iar hotararea respectiva indica textul din pravila pe care se intemeiaza. Prima componenta a dreptului nostru feudal scris au reprezentat-o aceste pravile bisericesti. A doua componenta reprezinta hrisoavele legislative. Hrisoavele domnesti au fost acte cu caracter individual prin care se aplicau dispozitiile Legii tarii la cazuri particulare, insa de la sfarsitul sec. XVI-lea si inceputul sec. al XVII-lea apar hrisoavele legislative, adica hrisoavele domnesti care contin norme de drept, norme de conduita cu caracter general, aplicabile tuturor supusilor. Unul dintre primele hrisoave legislative e asezamantulul lui Mihai Viteazu din 1595 care prevede, referindu-se la taranii dependenti, care pe unde va fi, sa fie ruman in veci. Acest asezamant a fost extrem de controversat intrucat, unii istorici au considerat ca prin acest asezamant Mihai Viteazu a statuat legarea de glie a taranilor dependenti. Aceasta opinie nu poate fi admisa intrucat asezamantul trebuie analizat sub aspectul continutului sau, in contextul istoric in care a fost adoptat. Anul 1595 cand Mihai Viteazu se afla in plina campanie antiotomana, Tara Romaneasca era invadata de armata otomana, iar taraniii dependenti de pe mosiile din stanga Oltului se refugiasera pe mosiile din dreapta Oltului unde se afla fiecul lui Mihai Viteazu si al principalilor sai colaboratori, boierii olteni. In acest context, la presiunea boierilor olteni, Mihai Viteazu modifica dispozitiile Legii tarii, care anterior anului 1595 statuasera legarea de glie a taranilor dependenti, in sensul ca boierii din dreapta Oltului nu mai erau
72

obligati sa ii remita pe taranii dependenti refugiati pe mosiile lor, stapanilor lor, adica boierilor de pe ale caror mosii fugisera acestia. In al doilea rand, asezamantul lui Mihai Viteazu creeaza o noua categorie de tarani dependenti, si anume rumani de legatura, este vorba de taranii liberi fugiti pe mosiile din dreapta Oltului. Dispozitii similare gasim si in Moldova in asezamintele date de domnii Stefan Tomsea si Miron Barnovschi. Numarul hrisoavelor legislative a crescut simtitor in perioada urmatoare, pe masura intaririi puterii domnesti si centralizarii statului feudal. Cea de a treia componenta a dreptului feudal scris au reprezentat-o pravilele laice. Adoptate la mijlocul sec. al XVII-lea, aproape simultan in Tara Romaneasca si Moldova, ca o necesitate pt puterea de stat centralizata de a interveni rapid cu reglementari in cele mai diverse domenii. Boierii au sprijinit activitatea de legiferare pt ca, pt ei pravilele au reprezentat instrumente de limitare a puterii domnesti, o spune cronicarul Grigore Ureche care arata ca acolo unde nu-s pravile, din voia domnilor multe strambatati se fac. Prima pravila laica a fost adoptat in Moldova la 1646, de catre domnul Vasile Lupu. Ea a fost elaborata de logofatul Eustrachie si poarta denumirea de Carte romaneasca de invatatura. A fost tiparita la tipografia manastirii Trei Ierarhi din Iasi. Titlul acestei pravile e extrem de semnificativ, ilustrand faptul ca e o initiativa romaneasca, are un caracter original si nu un caracter compilator, in sensul ca izvoarele straine avute in vedere la elaborarea acestei pravile au fost sintetizate si codificate intr-o maniera proprie. Totodata, trebuie sa remarcam faptul ca termenul de invatatura continut in titulatura acestei pravile nu are un sens didactic, ci un sens juridic de porunca domneasca, de dispozitie obligatorie care atrage sanctiunea domneasca aspura celor care nu respecta aceste invataturi. Izvoarele utilizate la elaborarea acestei pravile au fost: Nomos Ghiorghicos legiuirea agrara bizantina, elaborata in timpul domniei lui Leonte Isaurul, lucrarea penalistului italian Prosper Farinnaci, latinizat Farinacius intitulata pracxis et teoricae criminal. In Tara Romaneasca, din porunca domnului Matei Basarab, rivalul lui Vasile Lupu, un calugar erudit numit Daniil Panoneanul a elaborat Indreptarea legii sau Pravila cea mare, tiparita la Targoviste si care are o predoslovie (prefata) scrisa de mitropolitul Stefan al Tarii Romanesti. Autorul acestei pravile a ajuns ulterior, mitropolit al Transilvaniei. Titlul acestei pravile e semnificativ, in sensul ca arata scopul lucrarii, si anume acela de influentare a comportamentului uman prin dispozitii juridice noi. Cuprinsul acestei pravile e mai dezvoltat decat cel al pravilei din Moldova, deoarece contine pe langa versiunea muntenizatea a Cartii romanesti de invatatura, si extrase din nomocanonul lui Mihail Malaxos, iar in partea finala a pravilei sunt incluse o serie de informatii cu caracter general din diverse domenii, cum ar fi medicina, gramatica, filosofie, precum si dispozitii de drept canonic.
73

Cuprinsul normativ al celor 2 pravile e asemanator si vizeaza cu precadre reglementarea relatiilor sociale din agricultura si sanctionarea faptelor penale, in timp ce dispozitiile de drept civil si de drept procesual sunt mult mai reduse numericeste. Ca un element de noutate, pravilele laice sunt sistematizate in: pricini, glave si zaciale, adica sectiuni, capitole si articole. Dispozitiile din pravilele laice sunt structurate in 2 mari parti: o Partea intaia contine norme care reglementeaza relatii feudale din agricultura, si anume: 1. Legarea de glie a taranilor dependenti; 2. Dreptul stapanilor feudali de a-i urmari pe taranii dependenti fugari si de a-i readuce pe mosie; 3. Interdictia pt ceilalti stapani feudali de a-i primi pe taranii fugiti si obligatia de a-i preda stapanilor lor; 4. Obligatia de plata a rentei feudale sub cele 3 forme ale sale; 5. Dreptul stapanilor feudali de a-i pedepsi pe taranii dependenti care nu isi executa aceste obligatii; 6. Norme care reglementeaza paza hotarelor, a recoltelor si a celorlalte bunuri agricole; 7. Norme privind cresterea vitelor, impartirea recoltelor si schimbul de terenuri; o Partea a doua contine dispozitii de drept civil, de drept penal si de drept procesual. In materia persoanelor, persoanele fizice sunt denumite obraze si sunt impartite in slobozi si robi. Institutiile familiei, casatoriei si rudeniei sunt reglementate pe baza acelorasi principii ca cele continute in Legea tarii si pravilele bisericesti. Prin casatorie, sotul dobandeste puterea maritala aupra sotiei si dreptul de a-i administra zestrea. Totodata, sotul are asupra sotiei un drept de corectie destul de intins, mergand pana la pedespirea fizica si inchiderea ei. Casatoria putea fi precedata de logodna, institutie preluata din dreptul bizantin. In materia bunurilor, este protejata in mod deosebit proprietatea imobiliara. Uzucapiunea nu era recunoscuta, astfel incat actiunea in revendicare putea fi intentata oricand. Mostenirea putea fi deferita pe baza testamentului care imbraca fosrma scrisa numit zapis sau forma orala si atunci se numea cu limba de moarte, dupa cum mostenirea putea fi deferita si fara testament sau ab intestat, potrivit legii. E prevazuta o cauza de nedemnitate succesorala pt asasini si fii sai la mostenirea celui asasinat. Categoriile de mostenitori legali erau descendentii si ascendentii la infinit si colaterelii pana la gradul 4 inclusiv. Rezerva succesorala si cotitatea disponibila erau prevazute in raport de numarul copiilor. Materia obligatiilor era reglementata plecandu-se de la principiul raspunderii individuale. Izvoarele de obligatii fiind tocmelile, adica contractele si delictele. Foarte amanunit reglementata era materia dreptului penal. Infractiunile era denumite vini sau greseli si erau clasificate dupa gradul lor de periculozitate sociala in: vini mari si vini mici.
74

Infractiunea flagranta era denumita vina de fata si aratata. Pt calificarea infractiunii, pt prima data se au in vedere, pozitia subiectului a faptuitorului sau gandul faptasului, apoi momentul si locul savarsirii faptei. Sunt introduse: o categorii juridice noi: tentativa, concursul de infractiune si recitiva. o cauze care inlatura raspunderea penala, si anume: nebunia, legitima aparare, ordinul superiorului, provocarea, varsta sub 7 ani. o cauze care atenueaza raspunderea penala (circumstantele atenunate): batranetea, varsta sub 10 ani, mania. o cauze care agraveaza (circumstante agravante): calitatea de booier la savarsirea infractiunii de hiclenie. Sistemul sanctionator ramane in linii generale acelasi, dar sunt introduse alaturi de pedepsele principale si pedeapsa complementara a confiscarii averii in cazul savarsirii unor infractiuni grave - hiclenia. La stabilirea pedepsei, pravilele prevad ca judecatorul are o larga posibilitate de apreciere, el putand pronunta, atat schimbarea pedepsei, cat si iertarea de pedeapsa. Pravilele contin dispozitii vadit discriminatorii pe plan sanctionator, in sensul ca recomanda ca pedepsele fizice sa nu se aplice boierilor si clericilor sau chiar daca se pronunta asemenea pedepse, ele sa fie inlocuite cu pedepse privative de libertate si pecuniare. Pravila chiar spune, in mod expres ca aceasta calitate de boier e chiar prin ea insasi suficienta pt ca judecatorul sa pronunte o pedeapsa mai usoara. Dimpotriva, in cazul infractiunii de hiclenie, calitatea de boier era circumstanta agravanta. Pe plan procesual, pravilele prevad existenta a 2 categorii de instante: laice si bisericesti. Nu exista principiul specializarii instantei, astfel incat ele judeca deopotriva, pricinile civile si penale. In materie penala, actiunea penala putea fi introdusa de victima faptei penale respective, dar si de alte persoane carora lege le conferea o legitimare procesuala: parintele pt copil, logodnicul/sotul pt logodnica/ sotie, stapanul pt sluga, ecumenii pt monahi, dascalul pt ucenic. Pravilele prevad ca, in cazul savarsirii anumitor infractiuni, denuntarea faptei era obligatorie: in caz de hiclenie, talharie si in cazul falsificarii de moneda. Mijloacele de proba admise erau: juramantul, martorii sau proba testimoniala, inscrisurile si prezumtiile denumite presupusuri. In materie penala era admisa si tortura denumita caznire sau stransoare ca un mijloc procedural utilizat pt smulgerea marturisirii invinuitului, atunci cand nu existau alte mijloace de proba. Valoarea probei testimoniale era apreciata de judecator, in functie de pozitia sociala a martorului. Pravilele arata ca cei cu o pozitie sociala mai inalta trebuiau crezuti mai mult. Nu exista notiunea de cale de atac, insa pravilele permiteau celor nemultumiti de sentintele pronuntate sa se adreseze unui instante superioare. De asemenea, nu exista principiul autoritatii de lucru judecat, insa existau anumite termene de prescriptie pt dreptul material al actiunii.
75

ISDR 12 Transilvania ca principat autonom dependent de Austria Aceasta etapa se desfasoara in perioada dintre 1683 si 1867, pana la instaurarea dualismului austro-ungar. In 1683 Imperiul Otoman are un esec de proportii la asediul Vienei, dupa care are loc contraofensiva habsburgica, context in care Transilvania devine vasala Austriei, situatie acceptata de Dieta de la Fagaras care statuteaza ca alegerea principelui Transilvaniei urma sa se faca potrivit vechilor reguli, ales de Dieta Transilvaniei. Prin Diploma leopoldina din 1691, imparatul Leopold I al Austriei recunoaste si se obliga sa respecte autonomia principatului Transilvania. Noul statut al principatului e recunoscut si pe plan international prin tratatul de pace de la Carlowitz, din 1699. Tot in 1699, ultimul principe al Transilvaniei, Mihai Apaffy al II-lea renunta la drepturile sale princiare in favoarea imparatul Austriei, acesta devenind si principe al Transilvaniei, ceea ce inseamna realizarea unei uniuni personale intre Transilvania si Austria, in sensul ca imparatul Austriei este si principe ai Transilvaniei. Aceasta situatie e recunoscuta, de iure, in anul 1722 printr-un document imperial denumit Pragmatica sanctiune care stabileste ca alegerea principelui Transivaniei se va face dupa aceleasi reguli care guvernau desemnarea imparatului Austriei. Organizarea de stat a Transilvaniei ca principat autonom dependent de Austria Transilvania era condusa de un guvernator denumit Presedinte al Deputatiei tarii care coordona administratia civila a principatului si de un general comandant al armatei austriece din Transilvania care coordona administratia militara a principatului. Uneori, cele 2 functii se reuneau asupra aceleiasi persoane care purta titulatura de Presedinte al Guvernului. Tot la nivel central, functiona Guvernul provincial (Guberniul), a carui activitate era controlata de Cancelaria aulica de la Viena, in cadrul careia functiona Camera aulica transilvana creata in 1695. Alte institutii care functionau la nivel central erau Comisariatul tarii care controla aprovizionarea armatei din Transilvania si Tezauratul care administra finantele Transilvaniei. In epoca principatului dependent de Austria se produce pe plan religios o miscare care a avut consecinte extrem de importante pentru sustinerea documentara si ideologica a luptei populatiei romanesti autohtone si majoritare pentru afirmarea nationala, este vorba despre crearea bisericii unite. Astfel, sinodul de la Alba-Iulia din 1697 convocat de episcopul Teofil a hotarat, in principiu, unirea bisericii ortodoxe din Transilvania cu Roma, cu biserica catolica. Aceasta hotarare a fost luata ca urmare a promisiunilor imparatului Austriei, in sensul ca preotii uniti vor fi scutiti de obligatii iobagesti, obligatii care revenea preotilor ortodocsi.

76

Acelasi imparat, printr-o diploma data in 1701, extinde scutirile si asupra taranilor uniti, insa aceasta Diploma leopoldina nu a fost acceptata de Dieta Transilvaniei si ca atare nu s-a aplicat. In 1744, printr-un rescript imperial dat de imparateasa Maria Tereza, natiunea romana a fost recunoscuta ca a patra natiune a Transilvaniei, insa nici acest rescript nu s-a aplicat in Transilvania, deoarece Dieta l-a interpretat in sensul ca el se aplica doar nobililor si clericilor, si ca acestia nu formeaza o a patra natiune, ci sunt lipituri la cele 3 natiuni privilegiate. Unirea cu Roma a unei parti a bisericii ortodoxe din Transilvania a avut o importanta, in sensul ca a permis accesul fruntasilor bisericii unite la arhivele de la Roma, precum si la arhivele imperiale de la Viena, acestia realizand o intensa munca de documentare in spirjinul argumentarii drepturilor natiunii romane in Transilvania. Activitatea depusa de ei a contribuit la formarea fundamentului ideologic al miscarii de elibarare nationala a romanilor din Transilvania. Dreptul in Transivania in epoca principatului dependent de Austria Prin articolul I al Diplomei leopoldine din 1701 s-a mentinut aplicarea in Transilvania a vechilor legiuri feudale si anume: Unio trium nationum, Tripartidul lui Verboczi, Approbate et compilatae constitutiones. In 1693 printr-o rezolutie alvitiana s-a organizat in cadrul cancelariei aulice de la Viena o camera aulica transilvaneana care cenzura activitatea guvernului Transilvaniei. Un alt document elaborat in aceasta perioada este Pragmatica sanctiune prin care s-a consfintit, de iure, uniunea personala dintre Austria si Transilvania. Dieta Transilvaniei a adoptat si in aceasta perioada a principatului dependent de Austria o serie de hotarari care au inasprit exploatarea sociala de tip feudal. Astfel, Dieta din 1714 a fixat numarul zilelor de claca la 4 zile pe saptamana pentru iobagi si 3 zile pentru jeleri (tarani liberi fara pamant). Aceasta hotarare a fost amendata de imparateasa Maria Tereza printrun rescript imperial dat in 1747 prin care a diminuat numarul zilelor de claca pe saptamana la 4 zile pentru taranii care nu aveau vite si 3 zile pentru taranii care aveau vite. Printr-un alt rescrpit imperial, denumit punctele regulative (1769), imparateasa Maria Tereza ii invita pe nobilii Transilvaniei apartinand celor 3 natiuni privilegiate sa inceteze abuzurile asupra taranilor iobagi, majoritatea de origine romana. Insa niciuna dintre hotarari nu s-au aplicat in Transilvania pentru ca au fost respinse de Dieta. Organizarea de stat si drepturile in epoca regimului turco-fanariot Regimul turco-fanariot a fost instaurat dupa mazilirea domnului Dimitrie Cantemir al Moldovei (1711) si Constantin Brancoveanu al Tarii Romanesti (1716) si a durat pana la revolutia lui Tudor Vladimirescu de la 1821. In cadrul regimului turco-fanariot, in evolutia sa istorica intalnim 2 etape:

77

1. Prima a debutat cu instaurarea regimului turco-fanariot si s-a sfarsit cu pacea de la Kuciuk-Kainardji. 2. Incepe odata cu pacea de la Kuciuk-Kainardji si se sfarseste in 1821 cu reforma lui Tudor Vladimirescu. Prima etapa este etapa de apogeu a dominatiei otomane asupra tarilor romane. Domnii sunt numiti direct de catre Poarta, incalcandu-se astfel prevederile capitulatiilor. Ei sunt asimilati pasilor si intergrati in sistemul administrativ otoman, se comporta ca niste arendasi, ca niste simpli guvernatori, fiind preocupati cu precadere de indeplinirea obligatiilor fiscale fata de Poarta si de capatuirea personala si a clientelei. Domnii fanarioti erau recrutati, in special, din elementele alogene provenite din cartierul fanar al Istambulului. Tronurile celor 2 tari romane erau scoase la mezat si acordate celor care ofereau cea mai mare suma, iar durata medie a domniei era de 2-2,5 ani. Exista practica mutarii domnului dintr-o tara in alta, practica care a avut si consecinte pozitive, in sensul unificarii legisislatiei a celor 2 principate. In prima perioada a regimului turco-fanariot se instituie monopolul otoman asupra comertului extern a tarilor romane, sens in care acestea erau obligate sa exporte pe piata otomana toate produsele la pret de dumping, adica la pret inferior valorii de piata a produselor exportate. In cea de a doua etapa asistam la slabirea dominatiei otomane in contextul declinului avansat a Imperiului Otoman si cresterea influentei Rusiei asupra tarilor romane. Rusia si Turcia isi impart sferele de influenta, in sensul ca Turcia ramane puterea suzerana, dar Rusia devine putere protectoare. De asemenea, un element foarte important este inlaturarea monopolului otomat asupra comertului exterior a tarilor romane, acestea fiind atrase in circuitul economic european si devenind principalul exportator de produse agricole. Evolutia dreptului in prima faza a regimului turco-fanariot nu a cunoscut aspecte notabile, deoarece asistam la apogeul dominatiei otomane asupra tarilor romane. Cu toate acestea, prima faza a regimului turcofanariot a fost dominata din perspectiva elaborarii dreptului de personalitatea lui Constantin Mavrocordat. El s-a remarcat ca o figura aparte in galeria domnilor fanarioti si a dominat prin eruditia si prin activitatea sa aceasta faza. Constantin Mavrocordat a avut 10 domnii: 4 in Moldova si 6 in Tara Romaneasca, totalizand 22 de ani de domnie, un record pt perioada respectiva. Fiind o persoana extrem de erudita a incercat sa guverneze tarile romane in spiritul absolutismului iluminat, luand ca model pe imparatul Austriei. El a realizat o serie de reforme care au dus la modernizarea statului si inlaturarea institutiilor feudale. Aceste reforme se impuneau cu necesitate pt ca relatiile de productie de tip feudal se aflau in plina descompunere, iar noile relatii de tip capitalist apar si se dezvolta. Vechile monopoluri feudale sunt inlaturate si, in acest context, suprasturctura institutionala a tarilor romane trebuia pusa in acord cu baza economica.

78

Intre 1740 si 1742 Constantin Mavrocordat a realizat o serie de reforme care au fost consacrate prin asezamantul din 1740 si publicate in 1742 in revista Mercur de France. Asezamantul din 1740 cuprinde urmatoarele reforme: 1) in art. 1-4 se realizeaza o reforma in domeniul organizarii cultului religios, in sensul ca preotii si manastirile sunt scutite de dari, dar drepturile de judecata ale acestora sunt limitate si se introduc epitropiile manastiresti ca instrumente de control cu privire la modul in care erau administrate bunurile bisericii. 2) in art. 5 se realizeaza un nou statul juridic al boierilor, calitatea de boier fiind legata de slujba indeplinita in cadrul aparatului de stat si nu de stapanirea unei mosii. Sub acest aspect boierii se impart in 2 categorii: boierii veliti si urmasii lor care purtau denumirea generica de neamuri, cei care detineau dregatorii in cadrul divanului domnesc (divanul este organul de stat care a inlocuit vechiul sfat domnesc) si erau scutiti de dari. boierii mazili, cei care indeplineau dregatorii mai mici si nu eau membrii ai divanului, ei fiind scutiti doar de o parte din dari. 3) in art. 7-8 se prevede ca la conducerea judetelor din Tara Romaneasca si a tinuturilor din Moldova sunt asezati cate 2 ispravnici: unul cu atributiuni administrative, celalalt cu atributiuni judecatoresti, ceea ce a reprezentat un prim pas in consacrarea principiului separatiei puterilor in stat. S-a prevazut acordarea de lefuri pt toti dregatorii, sens in care a fost creata o asa-numita casa a rasurilor, un fond alimentat de anumite impozite si care era destinat pt plata slujbasilor domnesti. 4) a realizat si o importanta reforma fiscala prin art. 9, 10, 12 si 13, prin care a suprimat unele dari si a unificat toate celelalte dari intruna singura denumita sama obsteasca platibila in 4 sferturi. Ulterior, cuantumul acestei dari a crescut ajungandu-se la 12 sferturi, insa aceasta reforma e importanta pt ca a pus capat haosului fiscal care domina tarile romane. 5) a realiza o importanta reforma sociala, dar in sens negativ, si anume a interzis stramutarea taranilor de pe mosii si i-a obligat pe acestia sa lucreze un anumit numar de zile pt boieri, fara a preciza insa numarul de zile, ceea ce a generat numeroase abuzuri din partea boierilor. Pe acest fond, intre 1741-1746 asistam la un fenomen masiv de bejenie, de fuga a taranilor de pe mosii, acestia refugiindu-se la S de Dunare in Imperiul Otoman, unde statutul lor juridic era mai bland. Asistam la o diminuare considerabila a bazei de venituri a statului, ceea ce l-a determinat pe Mavrocordat sa realizeze cea mai importanta reforma a sa, reforma sociala. Astfel, printr-un asezamant dat la 1 martie 1746 in Tara Romaneasca a stabilit ca cei care se reintorceau in tara urmau a fi iertati de rumanie, pe baza unor certificate de iertare de rumanie emise de divanul domnesc. Taranii care se intorceau se puteau instala pe orice mosie, iar fostii lor stapani nu ii mai puteau urmarii. Acestia aveau
79

obligatia de a munci un anumit numar de zile si a plati o dijma la produsele obtinute de pe terenurile pe care la munceau. Acest asezamant continea un viciu juridic, si anume nu preciza data la care cei fugiti trebuiau sa se intoarca pt a beneficia de iertare. Astfel, prevederile asezamantului, in loc sa stopeze fenomenul de bejenie, l-a amplificat. Si mai multi tarani au fugit pt a se putea intoarce si beneficia de prevederile asezamantului. La 5 august 1746, Mavrocordat a dat un nou asezamant prin care a dispus eliberarea tuturor rumanilor din starea de dependenta de tip feudal, stapanii lor fiind invitati sa ii elibereze fara plata, iar daca refuzau erau obligati sa ii elibereze cu plata unei sume de 10 taleri. La 1 iunie 1749, pe cand era domn al Moldovei, Constantin Mavrocordat a dat un asezamant asemanator pt Moldova pt ca el prevedea eliberarea neconditionata a vecinilor, taranii dependenti din Moldova. Aceasta reforma a avut urmatoarele consecinte: 1. Inceteaza starea de dependenta de tip feudal, nu mai exista tarani dependenti fata de boieri; 2. Raporturile dintre boieri si tarani nu mai au o baza legala, ci au o baza contractuala, in sensul ca se incheie anumite invoieli intre boieri si tarani prin care taranii primesc o folosinta a mosiilor si in schimbul acesteia sunt obligati sa presteze un numar de zile de claca pentru boieri si sa plateasca dijma la produsele obtinute de pe terenurile primite in folosinta. Prin urmare, raporturile dintre boieri si taranii deveniti clacasi sunt raporturi contractuale. Dpdv formal, juridic situatia taranilor s-a imbunatatit, in fapt insa, acest lucru nu s-a intamplat pt ca aceste invoieli incheiate aveau caracterul unor contracte de adeziune, taranii nu le puteau incheia decat in conditiile impuse de boieri. Ei trebuiau sa adere la un contract ale carui clauze nu le puteau negocia, datorita discrepantei majore de statut economic dintre parti. Astfel, au intervenit o serie de abuzuri, in special in faza a doua a regimului turco-fanariot, cand boierii erau extrem de interesati de cresterea productiei agricole, datorita faptului ca, odata inlaturat monopolul otoman asupra comertului exterior al tarilor romane, ei devenisera principalii exportatori de produse agricole pe piata europeana. Cresterea productiei agricole, la epoca respectiva, se facea prin cresteri extensive nu intensive, adica cresterea numarului zilelor de munca. Domnii fanarioti au dat o serie de urbarii (hotarari domnesti) prin care s-au fixat limite pe numarul zilelor de claca si s-a stabilit si nartul, adica cantitatea de munca care trebuia prestata intr-o zi de claca. Tot prin aceste urbarii, se prevedea si faptul ca taranul clacas e legat de sat pe care nu il poate parasi pana nu isi indeplineste obligatia de a presta numarul respectiv de zile de claca, in caz contrar el putand fi readus cu forta. Si in cazul taranilor clacasi nu mai erau legati de mosie, erau legati de sat. Prin reforma sociala nu a fost inlaturata cu totul starea de dependenta de tip feudal, in sensul ca au mai ramas anumite categorii sociale aflate in stare de dependenta de tip feudal, si anume scutelnicii si poslusnicii. Scutelnicii sunt cei care indeplineau anumite activitati care necesitau o anumita calificare in cadrul curtilor boieresti, iar poslusnicii sunt cei care

80

indeplineau activitati necalificate. Si unii si altii aveau obligatii fiscale numai fata de boieri si nu aveau obligatii fiscale fata de stat. ISDR 13 Evolutia dreptului in cea de-a doua faza a regimului turcofanariot. Legiuirile adoptate in aceasta faza sunt in esenta lor feudale, insa prezinta anumite particularitati, atat sub aspectul continutului, cat si pe planul formei: 1) izvoarele bizantine pierd ponderea avuta odinioara in favoarea principiilor de drept si institutiilor juridice extrase din codurile burgheze europene; 2) asistam la o codificare a Legii tarii si sistematizarea acesteia pe institutii juridice; 3) se remarca importante progrese pe planul sistematizarii, precum si pe planul tehnicii de reglementare juridica. Sistematizarea pravilelor adoptate in aceasta perioada se apropie foarte mult de cea pe care o regasim in codurile burgheze europene; 4) aceste pravile sunt de regula bilingve, fiind redactate in limba romana si in limba neogreaca; 5) pravilele acorda o atentie deosebita aspectelor de drept procesual, in special Pravilniceasca condica. Acest fapt este explicabil prin aceea ca, dupa pacea de la Kuciuk-Kainardji, tarile romane fiind atrase in circuitul economic european, asistam la multiplicarea raporturilor juridice de natura civila si mai ales comerciala intre resortisantii tarilor romane si cei din tarile europene. Dispozitiile de natura procedurala erau imperios necesare pt a evita imunitatea de jurisdictie aplicabila resortisantilor tarilor europene in Imperiul Otoman, cu motivatia ca instantele otomane erau islamice si nu laice, iar procedura era invechita. Prin aceste dispozitii procedurale, se dorea sublinierea ideii ca tarile romane sunt tari crestine si nu islamice, ca ele nu fac parte integranta din Imperiul Otoman, iar normele de natura procedurala sunt suficient de evoluate pt a putea fi adoptate in cadrul unor eventuale litigii dintre resortisantii autohtoni si cei straini. Legiuirile adoptate in a doua faza a regimului turco-fanariot pot fi impartite in doua categorii: nomocanoane si legiuri laice bizantine. Din aceasta categorie fac parte: nomocanonul lui Antim Ivireanul "Capetele de porunci", aparut intr-o a doua editie in 1785, prima editie aparuse in 1714 si traducerea realizata de catre paharnicul Toma Cara a unei lucrari bizantine denumita "Hexabiblul lui Constantin Armenopol. Legiuirile laice romanesti, care la randul lor se divid in 2 subcategorii: - cele care au ramas la stadiul de proiect, nefiind promulgate de domn - legiuiri oficiale promulgate de domnii fanarioti. Din prima subcategorie fac parte doua lucrari foarte importante: 1. Pandectele lui Toma Cara, intocmite de acest mare poet si pravilist in anul 1806 din ordinul domnului fanariot Alexandru Moruzi. Pandectele se
81

doreau a fi o lucrare cu o structura tripartita: prima parte referitoare la persoane, a doua la lucruri, a trei referitoare la actiuni. Structura este inspirata din Institutele lui Gaius. Din pacate, paharnicul Toma Cara nu a putut realiza decat prima parte a acestei lucrari. 2. A doua lucrare, ramasa la stadiul de proiect este Manualul juridic al lui Andronache Donici, elaborata de acest mare pravilist in 1814. Este primul Cod civil romanesc. Aceasta lucrare de o valoare stiintifica exceptionala nu a fost promulgata oficial, intrucat Andronache Donici era un simpatizant al miscarii carbunarilor, dezavuata de domnul Scarlat Calimah. Al doilea motiv este rivalitatea dintre Andronache Donici si ceilalti pravilisti oficiali ai domnului Scarlat Calimah. Pe acest fond, lucrarea sa nu a fost promulgata oficial, dar s-a aplicat in practica instantelor de judecata pana la adoptarea Codului civil al lui Alexandru Ioan Cuza (1865). A doua subcategorie, pravilele adoptate de domnii fanarioti sunt de doua categorii: lucrari cu caracter de cod si legiuri speciale. Legiuri cu caracter de codificare sunt: Pravilniceasca condica, Codul Calimah Legiuriea Caragea. Pravilniceasca condica - denumirea in limba neogreaca este sintagma "tionomicon", iar titlul in limba romana este "mica randuiala juridica". A fost elaborata la 1775 din ordinul domnului Alexandru Ipsilanti si a intrat in vigoare abia in 1780 datorita inpotrivirii Imperiului Otoman. Izvoarele acestei pravile sunt: Legea tarii, bazilicalele, jurisprudenta, doctrina juridica moderna, si anume lucrarile lui Montesquieu si Becalia. Autorul presumtiv al acestei pravile este Ienachita Vacarescu. Dispozitiile acestei pravile s-au aplicat de facto pana in 1818 cand a fost elaborata si a intrat in vigoare Legiuirea Caragea si de iure pana in 1865, cand a intrat in vigoare Codul civil al lui Alexandru Ioan Cuza. Codul Calimah sau Condica ivila a Moldovei. Initiativa elaborarii acestei pravile apartine domnului Scarlat Calimah care in 1813 a alcatuit doua comisii pt elaborarea pravilei, una pt versiunea in limba neogreaca si cealalta pt versiunea in limba romana. Membrii primei comisii au fost Cristian flechtenmacher, pravilistul oficial al domnului Scarlat Calimah, Anania Cuzanos, de asemenea pravilist oficial si Andronache Donici. Comisia pt versiunea in limba romana era compusa din: Cristian Flechtenmacher, Petrache Asachi si Damaschin Bojinca. Versiunea in limba neogreaca a fost promulgata oficial de domnul Scarlat Calimah in 1817, iar cea in limba romana in 1833. Acest cod civil contine 2032 de articole structurate in 3 parti si un preambul care contine 24 de articole. In acest preambul se precizeaza in mod expres ca Legea tarii este dreptul comun in toate materiile reglementate de cod. Prima parte a codului este intitulata dritul persoanelor, a doua este intitulata dritul lucrurilor, iar a treia inmarginiri ce privesc dritul persoanelor dimpreuna cu cel al lucrurilor. De asemenea, codul are si doua anexe ce cuprind regulile referitoare la concursul creditorilor si vanzarea la mezat, adica la licitatie publica.

82

Izvoarele acestei pravile au fost: Legea tarii, dreptul bizantin, Codul civil francez de la 1804 si Codul civil austriac de la 1811, acesta din urma la randul sau elaborat dupa modelul Codului civil francez. Legiuirea Caragea a fsot elaborata la 1818 din porunca domnului Ioan Gh. Caragea si intrata in vigoare la 1819. Autorii acestei pravile sunt Atanasie Hristopol si logofatul Nestor, acesta din urma era mare logofat al dreptatii si a fost primul roman profesor de drept la scoala domneasca. Proiectul Legiurii Caragea, asa cum a fost elaborat de cei 2, a fost revizuit de stolnicii Constantin si Ionita Balaceanu. Aceasta lucrare, spre deosebire de Codul Calimah, este eterogena pt ca reuneste laolalta dispozitiile de drept civil, de drept penal si de drept procesual. Legiuirea Caragea este structurata in 6 parti: prima se intituleaza despre obraze (persoane), a doua este despre lucruri (bunuri), a treia este despre tocmeli (contracte), a patra este despre daruri si mosteniri (liberalitati), aceste prime 4 capitole alcatuiesc un Cod civil, a cincea se numeste despre vini, Cod penal, a sasea este despre ale judecatilor, Cod de procedura. In afara acestor legiuiri oficiale care au caracteristicile unor coduri, au existat si legiuri speciale adoptate de-a lungul timpului de domnii fanarioti in anumite materii, de pilda o legiurie speciala foarte importanta este intitulata "Sobornicescul hrisov" dat in 1785 de domnul Alexandru Mavrocordat prin care erau reglementate relatiile dintre boieri si taranii clacasi cu referire la numarul zilelor de claca si la nart. Nartul este cantitatea de munca pe care taranul clacas trebuie sa o presteze intr-o zi de claca. O alta categorie de legiuri speciale o reprezinta ponturile sau urbariile, intre care cel mai important este "Pontul boierescului" elaborat in 1805 de catre domnul Alexandru Moruzi. Principalele dispozitii continute in pravile Institutia proprietatii Dreptul de proprietate evolueaza in directia degajarii proprietatii feudale de stravechiul drept de folosinta al taranilor, proces care a debutat cu reformele lui Mavrocordat. Marcand trecerea de la conceptia feudala a proprietatii divizate, la conceptia burgheza a proprietatii abssolute, aceste legiuri prevad ca atributele proprietatii pot fi impartite intre 2 persoane dintre care una are dritul fiintei lucrului, iar cealalta are dritul folosului lucrului, potrivit vechiului sistem sau cele doua drituri se pot reuni asupra aceleasi persoane, si atunci dreptul de proprietate este desavarsit sau absolut. Aceeasi tendinta se degaja si din textele care prevad ca raporturile juridice dintre boieri si taranii clacasi izvorasc dintr-un contract de emfiteoza, zice Legiuirea Caragea. Prin urmare, se confirma imprejurarea ca aceste raporturi nu mai au o baza legala, ci una contractuala. Aceasta inseamna recunoasterea indirecta a dreptului absolut de proprietate al boierilor asupra mosiilor lor.
83

Transmiterea folosintei unei parti din mosie catre taranii clacasi in baza unor contracte incheiate cu boierii, nu aduce atingere cu nimic dreptului absolut de proprietate al boierilor asupra mosii lor. Mai mult, acest drept absolut de proprietate al boierilor se extinde si asupra altor categorii de terenuri, altele decat cele arabile, in baza unui asezamant pt paduri si dumbravi dat de domnul Alexandru Moruzi. Astfel, utilizarea padurilor de catre taranii clacasi pt satisfacerea unor necesitati personale este conditionata de plata unei taxe denumita zeciuiala, ceea ce inseamna recunoasterea indirecta a dreptului absolut de proprietate al boierilor asupra padurii lor. Asistam, totodata, la tendinta unor domni fanarioti ca prin interpretarea tententioasa a unor institutii juridice sa ajunga la desfiintarea drepturile stravechi de proprietate, atat ale taranilor, cat si ale boierilor, aceasta in vederea asigurarii resurselor necesare capatuirii clientelei lor politice. Spre pilda, cu ocazia elaborarii Codului Calimah, domnul Scarlat Calimah pretindea ca la origine toate pamanturile au apartinut domnului si, ca atare, nu poate exista proprietate privata asupra pamantului fara hrisov de danie domneasca, astfel incat terenurile stapanite fara hrisov de danie urmau sa treaca in proprietatea domnului in calitatea sa de titular al lui dominium eminens. Insa, sfatul de obste al Moldovei a respins aceasta interpretare data de Scarlat Calimah, aratand ca potrivit Legii tarii, doar terenurile pustii si pustiite sunt terenuri domnesti si, chiar daca am admite ca la origine toate terenurile au fost domnesti si au intrat in stapanirea boierilor si taranilor fara hrisov de danie, ele oricum au devenit proprietatea acestora prin efectul uzucapiunii celei mai lungi (prescriptio longisimi temporis cu termen de 40 de ani) care, potrivit bazilicalelor, se aplica si imobilelor domnesti. Materia persoanelor Clasificarea persoanelor se face dupa noroc: slobozi (liberi), robi si sloboziti (taranii care munceau pe mosiile boieresti denumiti clacasi sau locuitori). Legislatia adoptata in aceasta perioada este o expresie a interesului boierilor de a spori numarul zilelor de claca, ca masura extensiva de crestere a productiei agricole, pe fondul antrenarii tarilor romane in circuitul economic european. Astfel, Pravilniceasca condica stabileste un minim de 6 zile de claca si un maxim de 12 zile/an, in timp ce Legiuirea Caragea stabileste un minim de 12 zile, fara maxim si cu un nart sporit. De asemenea, asistam la o crestere impresionanta a numarului scutelnicilor si poslusnicilor care nu aveau obligatii fiscale fata de stat si doar fata de boieri, motiv pt care in 1814, in Tara Romaneasca s-a stabilit ca in niciun judet numarul scutelnicilor si poslusnicilor nu poate fi mai mare decat cel al birnicilor. Robii erau asimilati lucrurilor, insa li se recunostea o capacitate juridica limitata, ca si in cazul sclavilor, in masura in care aceasta era necesara realizarii unor interese ale proprietarilor lor. Spre exemplu, robii puteau sa apara ca reprezentanti ai stapanului in raporturile acestuia cu alte persoane.
84

Ca un element de noutate, este reglementarea persoanelor juridice in cadrul unui capitol distinct, fapt explicabil prin aparitia primelor societati comerciale, ca urmare a dezvoltarii relatiilor de productie de tip capitalist. Acestea erau denumite tovarasii in Pravilniceasca condica si Legiuirea Caragea si persoane moralicesti in Codul Calimah. Erau reglementate urmatoarele aspecte referitoare la tovarasiile negutatoresti: formarea capitalului social al societatii comerciale, administrarea societatii, raspunderea asociatilor, participarea acestora la castiguri si pierderi, stingerea sau incetarea societatii comerciale. Familia, rudenia si casatoria In aceste materii pravilele se inspira, cu precadere, din dreptul bizantin. Rudenia putea fi de sange sub intreita linie: suitoare dreapta linie, pogoratoare dreapta linie, laturalnica linie, conform Codului Calimah. de sus, de jos, de alaturi, conform Legiuirii Caragea. O alta forma de rudenie era rudenia duhovniceasca, cea rezultata din botez si cununie. Erau interzise casatoriile intre crestini si necrestini, precum si intre slobozi si robi. Copiii rezultati din relatia unui om liber cu un rob erau, potrivit Codului Calimah, oameni liberi. In ceea ce priveste institutia casatoriei, Legiuirea Caragea prevedea separatia de corp a sotilor, adica despartirea in fapt a sotilor. In ceea ce priveste zestrea sau dota, era consacrata regula evaluarii sau pretuirii bunurilor miscatoare (mobile) ce intrau in componenta dotei, cu exceptia bunurilor mobile prin natura lor (robii si animalele), zice Codul Calimah, efectul fiind acela ca in cazul in care dota trebuia inapoiata, sotul trebuia sa raspunda in limitele valorii fixate in momentul pretuirii. In ceea ce priveste robii de zestre, atat Pravilniceasca condica, cat si Codul Calimah prevedeau ca acestia trebuiesc restituiti in acelasi numar cu cei continuti in foaia de zestre. Adulterul sotiei ducea la pierderea zestrei care trecea in proprietatea barbatului, iar sotia adulterina urma a fi inchisa in manastire. Codul Calimah este mai sever si prevede ca daca din casatorie nu au rezultat copii, zestrea revine sotului care, daca timp de doi ani de zile nu isi ia inapoi sotia din manastire, ea ramane inchisa acolo pt tot restul vietii. Legiuirea Caragea este mai putin severa si restrange dreptul de proprietate al sotului la jumatate din zestrea sotiei adulterine, iar aceasta nu mai poate fi inchisa in manastire, asa cum prevedea Codul Calimah.

85

In ceea ce priveste obligatia de inzestrare, Codul Calimah prevede ca ea revine parintilor sau, daca acestia nu sunt in viata, bunicilor, iar Pravilniceasca condica si Legiuirea Caragea prevad ca sarcina inzestrarii fetelor revine fratilor acestora prin aplicarea privilegiului masculinitatii. Pravilele introduc institutii noi dupa modelul codurilor burgheze europene, cum ar fi: institutia tutelei, denumita epitropie, institutia curatelei denumita curatorie pt administrarea bunurilor copiilor minori si orfani. Domnul Scarlat Calimah a infiintat chiar si judecatorii epitropicesti, pe langa episcopiile de la Roman si Husi si o comisie epitropiceasca la nivelul intregii Moldove, pe langa Mitropolia de la Iasi. Este reglementata si institutia adoptiei denumita infiere si, totodata, sunt asezate pe baze moderne, raspunderea civila si cea penala, pe baza criteriului raspunderii personale. Astfel, Pravilniceasca condica arata ca sotia nu raspunde pt datoriile sotului si nici pt faptele penale ale acestuia savarsite fara participarea ei, dupa cum nici parintii nu raspund pt faptele comerciale si penale savarsite de copiii lor care nu mai sunt nevarstnici si, ca atare, nu se mai afla in intretinerea lor. ISDR 14 Materia succesiunilor Mostenirea putea fi deferita, fie potrivit legii si atunci se numea mostenire ab intesta, fie potrivit testamentului lasat de defunct daca acesta este valabil intocmit si isi produce efectele si atunci se numeste mostenire testamentara. In materia mostenirii legale, potrivit legiurilor aveau vocatie succesorala descendentii, ascendentii si colateralii pana la gradul 8, precum si sotul supravietuitor. Daca sotul supravietuitor vine in concurs cu copiii, dobandeste o parte zisa virile, cat a unui copil in uzufruct. Daca sotul supravietuitor vine in concurs cu celelalte rude ale defunctului sau cu copii acestuia dintr-o casatorie anterioara dobandeste o cota de 1/6 pana la 1/3 din proprietate. In lipsa unor alte rude in grad succesibil, sotul supravietuitor mosteneste intreaga succesiune, iar daca nu exista nici sot supravietuitor succesiunea se socoteste vacanta si va fi culeasa de catre stat. Mostenirea robului fara succesor revine stapanului acestuia in calitate de proprietar al robului respectiv. Legiuirile consacra, totodata si rezerva succesorala, adica partea din mostenire cu privire la care defunctul nu poate dispune prin testament, iar daca totusi o face testamentul este caduc, in limita rezervei succesorale. Totodata, legiuirile consacra si trimiria, adica partea sufletului - o treime din mostenire destinata cheltuielilor de inmormantare si pomenire a defunctului. Este un mecanism de redistribuire a averii. Totodata, intre legiuirile adoptate in cele doua tari romane in cea de-a doua faza a regimuluui turco-fanariot exista si unele deosebiri: Codul Calimah prevede ca succesiunea se deschide si in cazul mortii civile a persoanei - cei care erau condamnati la ocna pe viata.

86

 Pravilniceasca Condica si Legiuirea Caragea pt Tara Romaneasca consacra privilegiul masculinitatii in spiritul traditiei Legii tarii. Toate legiuirile prevad ca fetele care au fost inzestrate nu pot sa ceara sinisfora (greaca), adica in latineste nu pot cere colactio dotis si anume raportul dotei la masa succesorala, dar nici nu pot fi obligate sa faca acest raport. Astfel incat ele nu mai vin la masa succesorala alaturi de fratii lor. Potrivit Codului Calimac copiii naturali vin la succesiunea ambilor parinti, chiar in concurs cu copiii legitimi. Copiii naturali sunt copii rezultati din afara casatoriei. Legiuirea Caragea, in aplicarea principiilor de drept roman mater semper certa est si pater ist est ve nuptiam demostam (tatal este cel pe care il indica casatorie), stabileste pt copilul natural vocatie succesorala doar la succesiunea mamei, pt ca din concursul acestor doua principii de drept copilul natural nu are tata dpdv juridic. Legiuirile prevad posibilitate exheredarii acelora cu vocatie succesorala pentru anumite motive determinate cu ar fi, spre pilda: neingrijirea in caz de boala, nerascumpararea in cazul caderii in robie, vatamarea reputatiei familiei printr-o comportare imorala samd. In ceea ce priveste mostenirea testamentara, ea se defera potrvit testamentului lasat de defunct, fie in forma scrisa - diata, fie in forma orala testament cu limba de moarte, acesta din urma realizat in prezenta a 5 martori care pot consemna in scris ultima vointa a testatorului. Potrivit Codului Calimac existau anumite categorii care nu puteau fi martori la intocmirea unui testament, spre pilda robii, femeile, saracii, desfranatii samd. Materia obligatiilor Spre deosebire de pravilele anterioare, Legiuirea Caragea prevede multe dintre principiile de baza ale contractelor, iar Codul Calimach dezvolta o adevarata teorie generala a obligatiilor consacrand ca izvoare de obligatii legea, tocmeala (contractul) si vatamarea pricinuita cuiva, adica delictul. Ambele coduri clasificau tocmelile (contractele) dupa forma lor in: scrise, nescrise (prin viu grai). In plus Codul Calimac face distinctia intre contractele: unilaterale (cele care dau nastere la obligatii doar in sarcina uneia dintre partile contractante); bilaterale sau sinalarmatice (cele care dau nastere la obligatii in sarcina ambelor parti contractante). Conditiile de existenta si validitate a contractelor sunt: -capacitatea -consimatamantul -obiectul -cauza Capacitatea era denumita vrednicia persoanelor. Ea este amanuntit reglementata in Codul Calimac, fiind consacrat principiul potrivit caruia tot omul se socoteste vrednic de a-si castiga drituri insa dupa randuielile hotarate

87

de catre legi. Aceste legi restrangeau capacitatea potrivit unor discriminari de tip feudal, atat pt drepturile civile, cat si pt drepturile politice. Erau considerati nevrednici, spre pilda, cei care fusesera condamnati pt savarsirea unei infractiuni grave pe tot timpul executarii pedepsei. In ceea ce priveste consimatamantul, potrivit Legiuirii Caragea consimtamantul trebuie sa fie lipsit de sila si viclesug, altfel spus sa nu fie viiat prin violenta sau dol. In ceea ce priveste obiectul, Codul Calimach arata ca obiectul contractului trebuie sa fie in comert (in circuitul juridic civil). In ceea ce priveste cauza, Legiuirea Caragea reproduce, dupa modelul Codului Napoleon principiul cauzei licite si morale potrivit cu care tocmeala impotriva pravilelor si a nravurilor celor bune nu se intocmeste. In privinta contractelor, in timp ce Pravilniceasca Condica contine dispozitii referitoare la contractul de imprumut, Codul Calimach si Legiuirea Caragea reglementeaza o multitudine de contracte: vanzarea, donatia, schimbul, depozitul, comodatul, mandatul, emfiteoza, arenda, chezasia, zalogul, samd. Contractul de vanzare Contractul de vanzare este amanuntit reglementat, atat in Legiuirea Caragea, cat si in Codul Calimac corespunzator nivelului de dezvoltare la care ajunsesera relatiile de productie de tip capitalist. Dpdv al formei, vanzarea se putea realiza in forma scrisa, forma obligatorie (ad validitatem) pentru vanzarea bunurilor imobile, precum si pentru vanzarea robilor, conform Legiuirii Caragea sau putea fi realizata in forma orala. Erau institutite anumite incapacitati la: instrainare, spre pilda egumenii nu putea vinde averile manastirilor pe care le administrau, dobandire, spre pilda, necrestinii nu puteau cumpara mosii. Aceste interdicitii sunt prevazute de Codul Calimac. La vanzarea mosiilor si a robilor trebuia respectat dreptul de protimis (precumparare si rascumparare) al rudelor celui care dorea sa instraineze. Este reglementata anularea vanzarii pentru leziune atunci cand pretul era inferior jumatatii valorii de circulatie a bunului. Daca cumparatorul dorea sa pastreze bunul si sa evite anularea contractului trebuia sa completeze pretul pana la limita prevazuta de lege. Contractul de donatie In ceea ce priveste contractul de donatie, el este reglementat asemanator in cele doua coduri, prevazandu-se in mod limitativ si cazurile de revocare a donatiei. Sunt reglementate, totodata, darurile de logodna, cele de dinaintea nuntii si cele de a doua zi dupa nunta. Contractul de imprumut Contractul de imprumut este reglementat cu precadere in Pravilniceasca Condica unde se prevede obligativitatea formei scrise pt acest tip de contract, mentiunile pe care actul de imprumut trebuie sa le cuprinda,
88

precum si necesitatea prezentei ad validitatem a cel putin 3 martori pt a se evita o tagaduire ulterioara a inscrisului de catre debitor. Daca debitorul nu platea la scadenta, creditorul avea sa se adreseze instantei, iar daca creanta era garantata printr-un zlog, instanta stabilea vanzarea bunului zalogit la mezat, creditorul urmand a se indestula din pretul obtinut. Daca imprumutul era garantat cu chezasi, adica cu garanti personali, chezasii dispuneau de beneficiile de diviziune si discutiune. Beneficiul de diviziune inseamna dreptul chezasului urmarit in justitie de creditor de a cere divizarea datoriei intre toti chezasii. Beneficiul de discutiune inseamna dreptul chezasului urmarit in justitie de creditor de a-i cere acestuia sa il urmareasca mai intai in justitie pe debitorul pricipal si numai daca acesta se va dovedi insolvabil, sa se indrepte impotriva sa in limitele insolvabilitatii debitorului principal. Legiuirea Caragea introduce dupa modelul Codului Napoleon si institutia juridica a cambiei, denumita polita sau carte de imprumutare. Totodata, legiuirile prevedeau si existenta imprumutului cu dobanda, dobanda fiind fixata la 10% pe an (maxim) cu interzicerea anatocismului, adica a perceperii de dobanda la dobanda si a cametei (depasirea dobanzii maxime fixate de lege). Aceste reglementari nu au oprit insa fenomenul dobanzilor camataresti, astfel incat s-a incetatenit practica tinerii la munca a taranilor debitori de catre creditori in contul dobanzilor la sumele imprumutate. Contractul de arenda - Obiectul arendei il reprezentau in special mosiile. Era totodata reglementat si contracul de inchiere al imobilelor cu destinatia de locuinta. Erau reglementate de asemenea, varietati ale arendei - contractul de emfiteoza si de claca, fiind prevazute: obligatiile clacasilor fata de mosie, dijma pe care acestia trebuiau sa o plateasca pt produsele obtinute, numarul zilelor de claca, interdictia de a aduce imbunatatiri, de a cladi sau de a defrisa fara acordul proprietarului mosiei. Se prevedea, totodata, ca gospodaria si imbunatatirile facute de taranii clacasi fugiti de pe mosie sau decedati fara mostenitori legali apartineau stapanului mosiei. Dispozitiile de drept penal Dreptul penal clasifica infractiunile in vini mari si vini mici, iar conceptul de infractiune nu este inca desprins de persoana infractorului. Sunt incriminate o serie de fapte, reprezentand abuzuri ale slujbasilor domnesti. In mod special, Pravilniceasca Condica incrimineaza: - abuzurile de putere ale judecatorilor fata de impricinati, precum si ale - abuzurile de putere ale ispravnicilor fata de locuitorii judetelor, - faptele de coruptie ale judecatorilor si ale celorlalti slujbasi ale instantelor de judecata.
89

O alta categorie de infractiuni mai amanuntit reglementata este aceea legata de noul sistem probator in justitie. Astfel, era pedepsita: - plastografierea (falsificarea de acte), sanctiunea fiind mai aspra daca inscrisul era unul domnesc, - marturia mincinoasa - martorii mincinosi fiind inscrisi intr-o asa numita codica a siretilor, - traficul de influenta. Sunt, de asemenea, incriminate infractiuni in legatura cu activitatea comerciala care la epoca respectiva luase o amploare fara precedent, si anume bancruta frauduloasa (fapta acelor comercianti care in mod fraudulos pretexteaza ca sunt in faliment, adica in incetare de plati pentru a se sustrage de la plata datoriilor catre creditorii lor). Cei in cauza erau numiti mufluzi mincinosi. Totodata, se accentueaza raspunderea personala, atat in materia despagubirilor penale, cat si a celor civile. Se pedepseste, atat sub aspect penal, cat si pe plan civil nerespectarea dreptului de protimis. Se mentin pedepsele fizice, iar judecatorii au inca o larga posibilitate de apreciere in contextul in care pravilele contin mentinuni de genul: "sa se pedepseasca/sa se pedeapseasca grav" fara a indica limite minime si maxime ale pedepselor. De asemenea, s-a realizat totusi un progres in directia dozarii pedepsei in raport cu gravitatea faptei, sens in care, Legiuirea Caragea face distinctia intre omorul cugetat si omorul necugetat, adica intre infractiunea de omor si infractiunea de ucidere din culpa (limbaj juridic actual). Dispozitiile legiuirilor cu privire la organizarea instantelor si dreptul procesual Potrivit pravilelor, instantele se constitutie ca organe colegiale, ierarhizate si specializate in cadrul unui sistem care cuprinde urmatoarele trepte de jurisdictie: 1. Judecatoria dupa la judete - prima instanta - instanta compusa dintr-un judecator, un logofetel pentru tinerea condicilor de judecata si 2 slujitori pentru treburile marunte ale instantei. Se mentin insa, atributiile de judecata ale ispravnicilor care pot judeca singuri sau impreuna cu judecatorul din cadrul acestei instante. 2. Departamenturile In materie civila: - la Bucuresti existau doua departamenturi - unul cu 8 judecatori, celalalt cu 7 judecatori - la Craiova exista o judecatorie compusa din 4 boieri, - la Iasi functiona Departamentul al doilea pentru pricinile civile mai mici si Divanul judecatoresc pentru pricinile civile mai mari. In materie penala: - la Bucuresti functiona un Departament al vinovatiilor denumit in greceste Criminalion, - la Craiova avem o instanta asemanatoare compusa din 3 boieri, - la Iasi functioneaza un Departament al afacerilor criminale. In materia litigiilor cu element de extraneitate:
90

- in Tara Romaneasca avem Departamentul strainelor pricini, - in Moldova avem Departamentul treburilor straine. 3. Departamentul veliilor boieri (marilor boieri) si Divanul Olteniei de la Craiova, aceste instante judecau: - in prima instanta litigiile dintre boieri, - ca instanta de apel, apelurile formulate impotriva hotararilor celorlalte departamenturi. 4. Divanul domnesc - ultimul grad de jurisdictie - instanta suprema prezidata de domn. In ceea ce priveste procedura de judecata, in aceasta epoca a regimului turco-fanariot, au fost realizate o serie de reforme in directia modernizarii procedurii de judecata. Au fost introduse: condicile de judecata, obligativitatea redactarii si motivarii hotararilor cu aratarea capului de pravila, sistemul reprezentarii in justitie fie prin mandatari denumiti vechili, fie prin avocati denumiti vechili de judecati, obligativitatea publicitatii operatiunilor imobiliare, astfel incat toate zapisele, diatele, foile de zestre sunt inscrise intr-un registru de publicitate imobiliara, Condita siretilor, pentru cei vinovati de savarsirea infractiunii de marturie mincinoasa, acesta fiind de fapt un inceput de cazier judiciar, posibilitatea recuzarii judecatorului, termene de prescriptie a dreptului material la actiune, precum si termenul de exercitare a optiunii succesorale. Sunt legiferate si o serie de proceduri speciale cum ar fi: procedura mezatului (procedura vanzarii la licitatie publica), procedura falimentului, procedura arbitrajului.

91