Page 1 of 50

ISTORIA DREPTULUI ROMANESC

ORGANIZAREA SOCIALA A GETO-DACILOR

IN EPOCA PRESTATALA

Geto-dacii fac parte din cadrul neamului tracilor despre care Herodot zicea ca este “cel mai
numeros dupa cel al inzilor”.
Tracii au patruns in teritoriul de acum al tarii noastre in Neoliticul tarziu, in cadrul procesului de
indo-europenizare a spatiului Carpato- Danubiano-Pontic. Ei au creat o stralucita civilizatie a bronzului
pe un intins areal geografic limitat la N de Zona Pripetului, la S de M Egee, la E de gurile Bugului si la V
de Dunarea Panonica.
In cadrul neamului tracic s-au cristalizat ca o ramura distincta geto-dacii, de departe cel mai
important trib tracic din punct de vedere al civilizatiei materiale si spirituale, cat si din perspectiva
organizarii politice pe care ei l-au atins.
Delimitarea geto-dacilor ca grup etnic distinct s-a realizat pe un teritoriu vast, delimitat la N de C.
Padurosi, la S de Mtii Balcanici, la E de Nistru si la V de Tisa. Rezulta ca geto-dacii sunt autohtoni pe
aceste tinuturi.
Prezenta statornica pe teritoriul tarii noastre e mentinuta din sec VI i.Hr. Izvoarele latine ii
denumesc daci (triburile intracarpatice), iar cele grecesti, geti (triburi extracarpatice). Strabon arata in
“Geografia” ca getii si dacii vorbeau aceeasi limba si constituiau acelasi popor.
Istoria antica ne-a transmis informatii importante privind 1.modul de viata, 2.dezvoltarea
economica si 3.sistemul de realizare a conducerii sociale. Datele se completeaza cu cele extrase din
investigatiile arheologice si intregesc imaginea organizarii societatii geto-dace in Epoca Prestatala.
Cele mai importante marturii sunt:
 Herodot in Cartea a IV-a a Istoriilor sale → expeditia regelui persan Darius din 514
i.Hr.impotriva scitilor din stepele nord-pontice. Toate triburile trace s-au supus lui cu exceptia geto-
dacilor care au opus o puternica rezistenta, fiind invinsi in cele din urma cu toate ca erau „cei mai viteji si
mai drepti dintre traci”.
 Tucidide in Razboiul peloponesiac → arata ca getii si celelalte popoare de aici sunt
vecini cu scitii, au aceleasi arme si aceleasi obiceiuri. Aceasta mentiune este foarte importanta deoarece
pe baza ei putem extrapola orice referire la sciti si catre geto-daci.
 Pompeius Trobus → uniunea getilor dunareni condusi de Rex Histrianorum care in sec
IV a jucat un rol important in conflictul dintre Filip II regele Macedoniei si Ateas, capetenie scita;
cresterea puterii geto-dacilor sub regele Rubob intr-o zona plasata in interiorul arcului carpatic
 Strabon si Arian → descriu cu lux de amnunte expeditia din 335 i.Hr. a lui Alexandru
Macedon impotriva getilor de la N Dunarii cand regele a cucerit si o cetate a getilor de pe malul stang al
Dunarii
 Diodor, Polianus, precum si geograful Pansanias → relateaza conflictul din 292 i.Hr.
dintre diadohul Lysimah si capetenia unei uniuni de triburi gete Dromichete care s-a terminat cu victoria
lui Dromichete.
 Iustinius → relateaza conflictul regelui Oroles cu bastarnii si pedeapsa data de acesta
soldatilor sai invinsi.
Concluziile acestor marturii sunt:
-geto-dacii erau o populatie sedentara care se ocupau cu agricultura, dispuneau de cetati
intarite si edificii impunatoare, armate puternice, bine echipate.
-geto-dacii au dezvoltat o stralucita civilizatie a fierului in special in cadrul celei de a II-a
varste a fierului – laten – caracterizata prin dezvoltarea puternica a 1.mestesugului, a 2.productiei si a
3.schimbului de marfuri.
-pe planul formelor de conducere a vietii sociale, prezinta caracteristicile societatii gentilice
ajunsa la ultimul stadiu de dezvoltare - democratie militara a triburilor si uniunii de triburi.
In acest sistem de organizare a societatii, atributiile sunt exercitate de Adunarea Poporului
Inarmat (toti barbatii capabili sa poarte arme). Adunarea ia cele mai importante decizii pentru viata
comunitatii pentru ca functiona regula: cine isi risca viata in lupta trebuie sa decida.
 Page 2 of 50

Regii mentionati in relatarile antice nu sunt veritabili sefi de stat, ci simpli conducatori militari
ai triburilor si uniunilor de triburi, numiti si revocati de Adunarea Poporului Inarmat care le stabileste si
atributiile. Se manifesta tot mai pregnant tendinta acestor sefi militari de a-si consolida si permanentiza
pozitia, de a-si transmite calitatea cu titlu ereditar. Aceasta tendinta marcheaza tranzitia de la sistemul
organizarii gentilice la sistemul organizarii politice, adica de la comuna primitiva la stat.
gentilic -> politic  comuna primitiva -> stat

NORMELE DE CONDUITA ALE GETO-DACILOR

In Epoca Prestatala, relatiile sociale in cadrul societatii geto-dace erau reglementate prin norme
de conduita fara caracter juridic care erau respectate si aplicate de bunavoie pt ca reprezinta
interesele tuturor, norme cu un pronuntat caracter religios. Unele obiceiuri au suprevietuit si in
societatea feudala ceea ce reprezinta o dovada incontestabila a continuitatii poporului roman pe acest
teritoriu.

 Herodot — fiii puteau cere si obtine de la parinti delimitarea partii care li se cuvenea din
proprietatea comuna. Rezulta ca institutia proprietatii private era in plin proces de formare.
 Furtul reprezenta o atingere foarta grava a normelor de convietuire sociala.
 OBICEI: Incheierea conventiilor era insotita de un ritual compus dintr-un juramant si un anumit
ceremonial foarte asemanator cu infratirea din Evul Mediu.
 Juramantul pe zeitatile din templu, denumit si juramantul pe treptele regale, pe care trebuia sa-l
faca slujitorii regelui. Daca regele se imbolnavea, unul din slujitori jurase stramb. Pentru identificarea lui
erau desemnati 3 ghicitori pt a arata cine era acela si, daca el nega, se aduceau 6 ghicitori. Daca dadeau
aceeasi solutie, cel in cauza era condamnat la moarte, in caz contrar pedeapsa se aplica primilor 3
ghicitori. Procedura aminteste de institutia juridica feudala a juratorilor.
 Despre casatorie – poetul Menandru referindu-se la Epoca bronzului – unele triburi trace cunosteau
poligamia. Horatiu arata ca geto-dacii erau monogami si pazeau cu strasnicie acest lucru. Catre
sfarsitul Comunei Primitive femeile erau inferioare barbatului. Dovada era pedeapsa aplicata de
Oroles soldatilor sai – “sa faca slujba femeilor lor, slujbe care mai inainte lor li se faceau”.

Aceste reguli erau respectate firesc si nu prin constrangere. Agatarsii (aveau aceleasi obiceiuri ca si
dacii) formulau regulile in versuri si le invatau cantandu-le.

Istoricul Justinius arata ca scitii respecta dreptatea in chip firesc si nu prin legi, iar Herodot, inca din
sec VI i.Hr. mentioneaza ca getii erau cei mai drepti dintre traci.
FORMAREA STATULUI GETO- DAC

Saltul calitativ de la democratia militara la stat e rezultatul unor acumulari cantitative care s-au
manifestat printr-o serie de manifestari economice si sociale pe care le-a cunoscut societatea geto-daca.
Pe plan economic, progresele au dus la: (p,s,c,c,m)
 cresterea productiei
 cresterea schimbului de marfuri
 dezvoltarea comertului
 aparitia si intensificarea circulatiei monetare
 perfectionarea mijloacelor de productie.
Pe plan social, se remarca o adancire a discrepantei dintre bogati si saraci, ilustrata pe plan
arheologic prin descoperirea unor morminte bogate care constrastau cu mormintele saracacioase ale
majoritatii populatiei.
Aparitia celor 2 clase reclama crearea statului ca un instrument destinat sa asigure
suprematia clasei dominante. Sunt intrunite cele 2 criterii pe baza carora distingem intre societatea
gentilica si societatea statala:

(Factori interni)
 Page 3 of 50

1. criteriul stratificarii sociale

2. criteriul teritorial (apartenenta individului la comunitate se realizeaza in functie de teritoriul
locuit, ci nu de gradul de rudenie).
Formarea statului a fost favorizata si de factori externi:
1 - slabirea puterii celtilor si ilirilor ca urmare a confruntarilor cu romanii.
2 - pericolul expansiunii romane care a dus la transformarea Greciei si Macedoniei in provincii
romane si stabilirea granitei Imperiului Roman pe linia Dunarii.
Statul geto-dac s-a format in cursul indelungatei domnii a regelui Burebista, despre care
istoricul Strabon arata ca a pus capat razboaielor care ii divizau si slabeau pe daci. El i-a facut pe
acestia sa-i asculte poruncile si a creat statul de care se temeau toti vecinii, inclusiv romanii.
Pe langa reforma politica (crearea statului prin unificarea triburilor si a uniunilor de
triburi), el a intreprins si o reforma religioasa cu ajutorul lui Deceneu – unificarea triburilor si uniunilor
de triburi intr-un sistem politeist unic.
Prin reforma administrativa, el a mutat centrul de putere din Cp. Munteniei in interiorul
arcului carpatic, in zona muntilor Orastiei, unde a stabilit capitala Sarmizegetusa, inconjurata de un sistem
de protectie.
In afara de afirmatiile lui Strabon s-a gasit si inscriptia lui Aponion gasita la mormantul
acestuia: Burebista e cel mai mare dintre regii traci.

X ORGANIZAREA STATULUI GETO- DAC

Organele centrale:

1. Puterea suprema → regele ca varf al arisocratiei sclavagiste. Regalitatea nu era ereditara,

desi au existat tendinte in acest sens, Burebista si Decebal fiind fii de regi.
2. Marele Preot → un vice-rege a carui putere religioasa completeaza puterea laica a
regelui; judecator suprem. Cf. Iordanes si Iocasius „marii preoti aveau in statul geto-dac o putere
aproape regala”. Aceasta pozitie este explicata prin interesul regilor si a varfului aristocratiei
sclavagiste de a acredita ideea de origine divina a legilor (ca la romani). Astfel, preotii erau singurii
in masura sa intrepreteze vointa zeilor, revenindu-le principalele atributii judecatoresti.
Preotii au constituit principalul factor prin intermediul caruia a fost elaborat in sens formal si
impus sistemul dreptului geto-dac.

3. Curtea regala - dregatori si sfetnici. Sistemul dregatoriilor era organizat dupa modelul
statelor elenistice. Exista si o ierarhie a dregatoriilor – cf. inscriptiei de la Dionisopolis, Acornion era
primul sfetnic al lui Burebista, iar Vezinas era primul sfetnic al lui Decebal.
Organizarea locala:

Inainte de cucerirea romana, in Dacia erau unii mai mari peste treburile agricole, iar altii in jurul
regelui erau impartiti la paza cetatii. Rezulta astfel existenta a 2 categorii de dregatori locali, unii cu
1.atributii administrative, iar altii cu 2.atributii miliatre si de comanda pusi la paza cetatilor.
Principala atributie a celor pusi mai mari peste treburile agricole era de a supraveghea sistemul
distribuirii si redistribuirii loturilor de cultura prin tragere la sorti, precum si repartizarea
produselor obtinute pe loturile respective, ocazie cu care percepeau tributul cuvenit statului.
Statul geto-dac era impartit in unitati administrativ-teritoriale, iar agricultura juca un rol
foarte important.

ESENTA SI FORMA STATULUI GETO-DAC

Din punct de vedere al esentei e un stat sclavagist incepator cu particularitati care-l apropie de
statele bazate pe productia tributala (asiatic). In scurta sa perioada de existenta, intre domniile lui
Burebista si Decebal, statul geto-dac nu s-a putut desavarsi ca un stat sclavagist de tip clasic, precum
statul grec sau roman.
 Page 4 of 50

Puternica stratificare sociala la geto-daci a fost observata de Dio Cassius si Iordanes care ne-au
transmis si denumirile categoriilor sociale: aristocratia sclavagista = tarabostes, „pileati”; oamenii
saraci = comati, „capilati”.
Si in statul geto-dac existau relatii de productivitate de tip sclavagist, insa sclavagismul era de tip
incepator, patriarhal, sporadic. La baza productiei statea munca oamenilor saraci dar liberi, grupati in
obstile satesti sau teritoriale, ci nu a sclavilor.
Alaturi de latifundiile private exista si proprietatea comuna devalmasa exercitata asupra
obstilor satesti. Exista in statul geto-dac si un monopol al regelui asupra minelor de aur, inregistrand
astfel statul geto-dac in categoria statelor bazate pe modul de productie tributar.
In privinta formei, este o monarhie cu pronuntat caracter militar. Strabon se refera la
stapanirea lui Burebista numind-o imperiu. O inscriptie din Siria numea stapanirea lui Decebal regat.
Domitian i-a recunoscut lui Decebal calitatea de rege cand i-a acordat diadema de rege, conducator al
unui stat clientelar Romei.

DREPTUL GETO-DAC

Odata cu formarea statului se constituie si formarea dreptul geto-dac, normele juridice luand
locul cutumelor nejuridice a perioadei democratiei militare. Dreptul s-a format pe 3 căi:
a) o parte a vechilor cutume anterioare formarii statului, cele utile si convenabile clasei
dominante au fost sanctionate devenind obiceiuri juridice. (cutume vechi utile/convenabile –sanct.>
obiceiuri juridice)
b) in noul context al organizarii politico-statale, prin comportamente si deprinderi
corespunzatoare noilor realitati economico-sociale, se formeaza si sunt sanctionate noi obiceiuri
juridice. (nou context economico-social => noi obiceiuri juridice)
c) pe langa dreptul cutumiar (care imbraca forma obiceiului), se elaboreaza si un sistem de
legi care nu ne-au parvenit pe cale directa (deoarece textele acestor legi nu s-au pastrat), ci de la
istoricii antici. Strabon si Iordanes afirma ca legile in epoca lui Burebista, care pretindea ca i-au fost
inspirate de zei, sunt transmise din generatie in generatie. Prin aceste legi nu s-a realizat o simpla
codificare a obiceiurilor, deoarece ele cuprind porunci ale regelui, norme de drept noi. In procesul de
legiferare, Burebista a apelat la autoritatea religioasa pentru a se face ascultat de popor si pentru a
dubla autoritatea de stat cu cea a religiei in asigurarea respectarii legilor.
Institutiile juridice reglementate de dreptul geto-dac nu sunt cunoscute in amanunt. Le putem
reconstitui in linii generale pe baza unor izvoare istorice indirecte si pe baza urmelor pe care aceste
institutii le-au lasat asupra unor figuri juridice de mai tarziu.
INSTITUTIA PROPRIETATII
Cea mai importanta institutie geto-daca a cunoscut doua forme:

a) proprietatea privata – a stapanilor de sclavi

b) proprietatea comuna devalmasa – a obstilor satesti.

In privinta proprietatii private, aceasta e atestata de Kripton: “in statul geto-dac exista mari
proprietari de pamanturi si vite”, precum si o serie de izvoare care atesta ca vanzarea sclavilor geto-
daci era o practica frecventa pe pietele de sclavi ale Imperiului Roman. De aici rezulta ca obiectul
proprietatii private il constituie pamantul, vitele si sclavii, iar titularii erau tarabostes (aristocratia
geto-daca).
In ceea ce priveste proprietatea comuna devalmasa, existenta si fizionomia acesteia au putut fi
reconstituite pe baza unor versuri din odele lui Horatiu.
Pamantul obstei nu era impartit, ci se afla in proprietatea comuna/devalmasa a membrilor
acestora, precum si recoltele stranse de pe aceste terenuri.
Cultivarea se facea conform sistemului asolamentului bienal. Pamantul obstei era impartit in loturi
de cultura, atribuite membrilor obstei in folosinta individuala prin tragere la sorti pe termen de 1 an. In
anul urmator aceste loturi erau redistribuite familiilor din obste prin acelasi sistem al tragerii la sorti.
 Page 5 of 50

INSTITUTIA CASATORIEI
Autorii antici ne ofera informatii pretioase:
Herodot → la traci, casatoria se realiza prin cumpararea viitoarei sotii de la parintii acesteia.
→ in cadrul familiei, sotia se afla in situatie de inferioritate fata de barbat, fapt
atestat si de poetul Ovidiu, sotia geto-daca trebuia sa indeplineasca cele mai grele munci in
gospodarie.
Horatiu, in odele sale, arata ca geto-dacii erau monogami si pazeau acest lucru cu strasnicie. Ei
cunosteau si institutia dotei, numita zestre, termen care s-a pastrat in vocabularul juridic al limbii
romane si care e de origine daca. Adulterul era pedepsit cu moartea si in raportul dintre soti, pe
primul plan era virtutea femeii (principala zestre a acesteia).
In cazul dreptului penal, principalele institutii vizau apararea statului si a proprietatii
private. O masura de drept penal este pedepsirea adulterului cu moartea.
In ceea ce priveste dreptul procesual, atributiile realizarii justitiei au fost preluate in marte
parte de organele specializate ale statului; in anumite situatii cum ar fi in caz de vatamare corporala,
se aplica inca vechiul sistem al razbunarii sangelui (forma a justitiei private). Poetul Ovidiu ne arata
alte informatii referitoare la materia dreptului procesual, si anume ca geto-dacii foloseau pe scara larga
duelul judiciar ca mijloc de solutionare a litigiilor.
Organizarea actului de judecata era una din preocuparile generale ale statului geto-dac.
Iordanes afirma ca regele Comosicus se ocupa de organizarea si judecata proceselor, fiind judecator
suprem. Comosicus era si mare preot, fapt ce i-a facut pe unii autori sa afirme ca el era judecatorul
suprem nu in virtutea calitatii sale de rege, ci in virtutea calitatii de mare preot.
In cazul dreptului international, izvoarele antice descriu rolul important pe care preotii
geto-daci il jucau in cadrul procedurilor de incheiere a tratatelor dintre statul geto-dac si celelalte
state, in sensul oficierii unor ceremonii asemanatoare cu cea a infaptuita de preotii cultului pagan
roman.
In materia obligatiilor se constata un real progres datorat intensificarii schimburilor comerciale
si a circulatiei monetare.

ORGANIZAREA DACIEI CA PROVINCIE ROMANA

Cu toate ca, in urma razboaielor daco-romane, armatele romane au cucerit cea mai mare parte a
teritoriului geto-dac, au ramas in continuare zone neocupate de trupele romane si locuite de dacii liberi:
N Moldovei, Crisana, Maramures.
Nu tot teritoriul cucerit a format din punct de vedere administrativ provincia Dacia pentru ca
unele teritorii au fost incluse administrativ in provincia Moesia Inferioara: Campia Munteniei,
coltul SE al Transilvaniei (zona dintre Olt si Carpati), S Moldovei.
De-a lungul ocupatiei romane Dacia a fost organizata in mai multe etape:
a) 106 – 117 (moartea lui Traian) – organizarea Daciei ca o provincie unitara cuprinzand Transilvania
fara coltul SE, Banatul si Oltenia.

b) 117 – 124 (domnia lui Hadrian) - au avut loc mai multe organizari:
 imparatul Hadrian a abandonat S Moldovei si cea mai mare parte a Campiei Munteniei pentru ca erau
greu de aparat si a impartit provincia Dacia in Dacia Superioara (Transilvania fara coltul SE si Bantul)
si Dacia Inferioara (Oltenia si coltul SE)
 in 124, din ratiuni de ordin militar, se creaza o noua provincie la N de Aries si Muresul Superior,
Dacia Porolissensis (desprinsa din Dacia Superioara).
c) 168 – 169 (domnia lui Marcus Aurelius)– se realizeaza ultima organizare a Daciei
 Dacia Superioara si Dacia Inferioara sunt contopite si formeaza Dacia Apulensis din care, mai
apoi, se desprinde Banatul (dupa alti autori Oltenia), formandu-se Dacia Malvensis.
 Dacia Porolissensis este mentinuta in vechile sale granite.
In momentul retragerii aureliene existau Dacia Apulensis, Dacia Porolisensis si Dacia Malvensis.
 Page 6 of 50

ORGANELE CENTRALE ALE PROVINCIEI DACIA

Provincile romane sunt de doua categorii: provincii senatoriale (pacificate) si provincii
impriale (nepacificate).
Dacia este provincie imperiala nepacificata condusa de imparat prin intermediul unui
reprezentant al sau, un guvernator al provinciei, numit legatus Augusti pro praetore. El este recrutat
din membrii ordinului senatorial si e de rang consular (e fost consul la Roma). Imperiumul sau
(Imperium Proconsulare - puterea de comanda a consulului) ii da dreptul sa conduca mai multe legiuni.
Acest legat imperial exercita puterea suprema pe plan administrativ, militar si judiciar.
Resedinta si capitala provinciei se aflau la Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica
Sarmizegetusa.
Situatia se mentine dupa prima reorganizare in Dacia Superioara, cu mentiunea ca legatul
imperial este recrutat dintre membrii ordinului senatorial, dar nu mai are rang consular, ci pretorian.
El nu are dreptul de comanda decat a unei singure legiuni, si anume, Legiunea a 13-a Germina care isi
avea sediul in castrul de la Apulum, tot acolo aflandu-se si resedinta. Capitala Daciei Superioare
ramane insa la Colonia Ulpia Traiana.
In Dacia Inferioara, aceasta fiind o provincie de rang inferior, conducerea este exercitata de un
procurator prezidial - procurator Augusti (praeses). El e recrutat dintre membrii ordinului ecvestru
si este investit cu jus gladi – ii confera depline puteri civile, militare si judiciare. Capitala si resedinta
Daciei Inferioare sunt la Drobeta.
Aceeasi situatie exista si in Dacia Porolissensis, capitala si resedinta fiind la Napoca. Insa, din
considerente militare, Legiunea a 5-a Macedonica care stationa in Moesia Inferioara este transferata
din Dobrogea in marele castru de la Potaisa, din acest moment conducerea acestei provincii a fost
incredintata comandantului Legiunii a 5-a.
Dupa reorganizarea lui Marcus Aurelius, conducatorul provinciei Dacia Apulensis
redobandeste importanta de odinioara - coordoneaza din punct de vedere administrativ, militar si
judiciar toate cele trei provincii Dacia, purtand titulatura de legatus Augusti pro praetore Daciarum
trium. Este recrutat dintre membrii ordinului senatorial si e de rang consular.
Unitatea celor 3 provincii (Dacia Apulensis, Dacia Malvensis si Dacia Porolissensis) este
intarita in vremea lui Alexandru Sever prin ridicarea Coloniei Ulpia Traiana la rangul de metropolis
a celor 3 Dacii.
Alt organ de conducere la nivel central e Concilium Provinciae (Concilium Daciarum Trium).
A fost creat in vremea domniei lui Marcus Aurelius si reprezinta o adunare provinciala formata din
delegati ai oraselor din Dacia care se intruneau o data pe an la Sarmizegetusa in Palatul
Augustarilor. Membrii adunarii apartineau ordinului ecvestru si ordinului decurionilor si alegeau un
presedinte al adunarii care era si preot al cultului imperial in Dacia (sacerdos Arae Augusti).
Acest Concilium Provinciae era organ consultativ cu atributii restranse, care se limita la
discutarea unor probleme de ordin general referitoare la orase si provincii, la sustinerea intereselor
locale in fata administratiei imperiale si prezentarea de petitii imparatului (in care erau prezentate
abuzurile magistratilor prezidentiali).
Principala sarcina era intretinerea cultului Romei si al Imparatului in viata, in scopul
intaririi unitatii provinciei, cresterii atasamentului si loialitatii provincialilor fata de puterea
romana.

ORGANIZAREA FINANCIARA A DACIEI

Administrerea finantelor provinciei revenea unui procurator financiar, cu sediul la

Sarmizegetusa, unde se centralizau datele privind impozitele si veniturile intregii provincii. Acest
procurator era subordonat legatului imperial, fiind recrutat dintre membrii ordinului ecvestru si
avand in subordinea sa un aparat compus din functionari imperiali de rang inferior. Aceasta situatie
s-a mentinut dupa prima reorganizare in Dacia Superioara, iar dupa a doua reorganizare si in Dacia
Apulensis.
Atunci cand locul guvernatorului Daciei Apulensis era liber, interimatul conducerii celor 3
Dacii era asigurat de procuratorul financiar al acestei provincii.
 Page 7 of 50

In Dacia Inferioara si Dacia Malvensis, atributiile financiare reveneau procuratorilor

prezidiali ai provinciilor respective.
In Dacia Porolissensis, in fruntea provinciei este plasat conducatorul Legiunii a 5-a , iar
atributiile financiare sunt preluate de un procurator financiar special.
Impozitele erau stabilite din 5 in 5 ani prin recensamantul bunurilor si persoanelor efectuat
de magistrati specializati – duumviri quinquenales.
Impozitele erau:
– directe (tributa) – tributum soli (impozit funciar ce se platea pe cladiri si terenuri), stipendium
- tributum capitis (impozit personal platit de cetatenii romani si de
peregrini/straini)
indirecte (vectigalia) – 5% pe mosteniri si eliberari de sclavi
- 4% pe vanzari de sclavi
– 2,5% pe ciculatia bunurilor si persoanelor – cel mai important
- 1% pe vanzarile altor bunuri
Pentru incasarea impozitului pe circulatia bunurilor si persoanelor(un fel de taxa vamala) au fost
organizate oficii vamale (stationes) conduse initial de sclavii imperiali, apoi de arendasi (conductores),
iar dupa 169 (dupa reforma lui Marcus Aurelius) de procuratori vamali recrutati dintre membrii
ordinului ecvestru.

ORGANIZAREA LOCALA

In provincia Dacia au existat 2 categorii de asezari: urbane si rurale.

Asezarile urbane (Orasele) erau coloniile si municipiile.
Coloniile sunt centre romane puternic romanizate, locuite de cetatenii romani care se
bucurau de plenitudinea drepturilor civile si politice. Unele colonii beneficiau si de jus italicum (o
fictiune juridica prin care teritoriul acestor colonii era asimilat terenului roman, astfel incat cetatenii
romani din coloniile respective exercitau dreptul de proprietate quiritara, fiind scutiti de plata
impozitului funciar).
Municipiile erau asezari urbane de rang inferior, mai putin romanizate, in care o parte din
locuitori era alcatuita din necetateni. Majoritatea locuitorilor lor aveau un statut juridic
intermediar, intre cetateni si peregrini, adica erau latini fictivi (se bucurau de conditia juridica a
latinilor coloniali, fara a fi rude de sange cu romanii).
In epoca cuceririi romane a Daciei, distinctia la origine clara, intre colonii si municipii s-a
estompat, astfel incat asistam la o uniformizare a statului juridic al oraselor din Dacia, fenomen pe
care il regasim in intregul Imperiu Roman.
Orasele din Dacia, fie ele colonii sau municipii, se bucurau de o conducere autonoma
exercitata exclusiv de cetatenii romani si organizata dupa modelul Romei, fapt ce l-a determinat pe
Auliu Geriu sa afirme in lucrarea “Noctes Atice” ca „orasele din Dacia reprezinta mici efigii ale
Romei”.
Organul suprem de conducere al oraselor era Consiliul Municipal asemanator Senatului
Romei (motiv pentru care i se mai spunea si Senat Municipal). Membrii acestui consiliu alcatuiau
ordinul decurionilor (ordo decurioni). Numarul decurionilor din Consiliul Municipal era cuprins
intre 30 si 50, fiind stabilit in actul de infiintare al orasului in functie de numarul de cetateni.
Membrii Senatului (Consiliului) Municipal erau desemnati din 5 in 5 ani de quinquenales in
urma efectuarii recensamantului. Iar pentru a putea accede la decurionat, o persona trebuia sa
indeplinesca 3 conditii:
- sa fie cetatean roman ingenuu (sa fie nascut din parinti dintotdeauna liberi)
- sa aiba varsta minima de 25 de ani
- sa aiba o avere de minim 100 000 de sesterti (raspundeau cu averea personala pentru neincasarea
taxelor)
Erau preferati aceia care indeplinisera magistraturi municipale si sacerdotale.
Atributiile principale ale Senatului (Consiliului) Municipal
- asigura atribuirea de terenuri
- asigura cinstirea persoanei imparatului si a guvernatorului provinciei
 Page 8 of 50

- solutiona probleme edilitare

- organiza spectacole si jocuri publice
- coordona activitatea administrativa si fiscala
- indeplinea obligatiile de cult
- alegea magistratii orasului si sacerdotii municipali
In epoca cuceririi Daciei de catre romani, ordinul decurionilor ajunsese in Imperiu la maxima lui
expansiune politica si economica, fapt ilustrat de o inscriptie gasita la Drobeta care numeste ordinul
decurionilor “ordo splendisicus”.
Conducerea executiva a oraselor este asigurata de magistratii superiori denumiti in colonii
duumviri jure dicundo, iar in municipii quattorviri jure dicundo, avand atributiuni administrative si
judiciare, precum si de ceilalti magistrati: edilii care asigurau politia oraselor, aprovizionarea
pietelor si intretinerea cladirilor si strazilor si questorii care administrau finantele si bunurile
oraselor.
In subordinea acestor magistrati civili se afla un intreg aparat de functionari inferiori denumiti
aparitores.
Magistratii sacerdotali (preotii municipali) erau alesi dintre membrii ordinului decurionilor
si erau organizati intr-un sistem ierarhic, in frunte cu un pontifex ales dintre decurioni si apoi flamines -
preotii zeilor principali si augurii.
Cel de-al doilea esalon de conducere a oraselor este reprezentat de Ordinul Augustarilor
(Ordinum Augustario). Ei erau recrutati dintre persoanele care nu aveau acces la decurionat (persoane
bogate dar care nu indeplineau conditiile necesare accederii in decurionat), fiind alesi pe viata de
decurioni. Principala misiune era aceea intretinere a cultului Romei si al imparatului, sens in care
trebuiau sa faca donatii orasului pentru lucrari edilitare, avand ca obiect ridicarea unor constructii
civile si religioase.
Augustarii se constituiau intr-o asociatie la nivelul intregii provincii cu sediul la Colonia Ulpia
Traiana unde se afla conducatorul lor, sacerdos Arae Augusti, care era si presedintele Conciliului celor
3 Dacii.
La cel de-al treilea nivel de conducere a oraselor se aflau colegiile (colegia), asociatii cu
caracter profesional, religios sau funerar, avand ca scop intrajutorarea membrilor lor. Colegiile
profesionale erau organizate dupa model militar in decurii si centurii, ce erau conduse de un
magister si se puneau sub protectiea unui cetatean de baza al orasului numit patronus.
Asezarile rurale sunt:
- cele organizate dupa modelul autohton in forma traditionala a obstilor satesti sau teritoriale.
- cele organizate dupa modelul administratiei romane:
1 - pagus (pl. pagi)
2 - vicus (pl. vici)
Pagi sunt asezari rurale amplasate pe teritoriul coloniilor locuite in special de cetatenii
romani.
Vici sunt satele mai mici, aflate in afara teritoriului coloniilor, locuite cu precadere de latini
si peregrini.
Categorii de asezari rurale cu statut special:
1. Stationes care sunt oficii fiscale, vamale, postale, de paza si control amplasate la granita provinciei, dar si
in interiorul acesteia.
2. Canabae sunt asezari rurale organizate pe langa castrele romane, locuite in special de veterani, familie si
rudele soldatilor romani, precum si de mesetesugarii si negustorii a caror activitate era nemijlocit legata
de armata romana.

DREPTUL IN PROVINCIA ROMANA DACIA

Dreptul in Dacia, ca de altfel in toate provinciile Imperiului, are un profund caracter statuar. El
consacra un statut juridic diferit pentru diversele clase si categorii sociale.
Cetatenii romani se bucurau in Dacia de plenitudinea drepturilor civile si politice, cu exceptia
proprietatii quiritare pe care nu o puteau exercita decat cetatenii romani din coloniile investite cu
jus italicum.
 Page 9 of 50

Drepturile politice:
- jus sufragii - dreptul de a alege
- jus honorum - dreptul de a candida la o magistratura
- jus militiae - dreptul de a face parte din armata romana
Drepturile civile:
- jus comerci/comercium - dreptul de a incheia acte juridice valabile
conforme dreptului civil
- jus conubi/conubium - dreptul de a incheia o casatorie valabila
- legis actio - dreptul de a utiliza mijloacele procedurale ale dreptului civil
pentru realizarea drepturilor lor subiective si a pretentilor lor legitime

In raporturile dintre ei, cetatenii romani utilizau normele dreptului civil, iar in raport cu
necetatenii(latinii si peregrinii) utilizau normele dreptului gintilor.
Latinii aveau un statut juridic intermediar intre cetateni si peregrini, bucurandu-se doar de o
parte din drepturile civile si politice. Aveau dintre drepturile civile jus comerci, uneori jus conubi si
legis actio, iar dintre drepturile politice aveau doar jus sufragii, nebeneficiind de jus honorum si jus
militiae. Latinii din Dacia erau latini fictivi (aveau statutul juridic al latinilor coloniari, dar nu erau rude
de sange cu romanii). Se utilizeaza termenul de „latini” in sens juridic, ci nu in sens etnic.
In perioada stapanirii romane in Dacia statutul de latin devenise o exceptie, aplicandu-se
numai unui numar restrans de persoane, datorita tendintei de generalizare a cetateniei romane infaptuite,
incele din urma, prin edictul imparatului Antonius Caracala in anul 212. Latinii utilizau in
raporturile cu cetatenii romani si cu peregrinii, precum si in raporturile dintre ei normele dreptului
gintilor.
A treia categorie sociala o reprezentau peregrinii, este categoria cea mai importanta, deoarece
cuprinde marea masa a autohtonilor geto-daci.
Exista 2 categorii de peregrini:
- obisnuiti (in raporturile dintre ei pot utiliza normele dreptului national denumite leges
moresque peregrinorum, recunoscute de statul roman in masura in care nu contraveneau normelor de
drept si principiilor juridice romane; in raport cu cetatenii si latinii utilizau dreptul gintilor)
- dediticii (locuitorii cetatilor care s-au opus cuceririi romane cu forta armelor, si care au un
statut juridic inferior, in sensul ca nu mai au acces la dreptul national, nu pot deveni niciodata
cetateni romani, dovada ca edictul lui Caracala ii excepteaza de la dobandirea cetateniei romane si
nu pot veni niciodata la Roma sub sanctiunea caderii automate in sclavie). Peregrinii deditici,
precum cei obisnuiti, utilizau in raporturile lor normele dreptului gintilor.
Din examinarea statutului juridic al diferitelor categorii de persoane, rezulta ca dreptul gintilor e
un drept comun cetatenilor, latinilor si peregrinilor, utilizat in raporturile juridice dintre acestia. Formele
juridice bazate pe ius gentium, desi diferite de cele bazate pe ius civile, produceau efecte juridice valabile,
chiar daca imperfecte in raport cu exigentele dreptului civil.
ex: - cetatenii romani se puteau casatori valabil cu o peregrina, dar nu aveau asupra sotiei si asupra
copiilor nici manus deplin, nici patria potestas deplina.
- forma scrisa utilizata in contractele incheiate intre cetateni si peregrini se folosea nu ad
validatem (folosita pentru insasi incheierea valabila a contractului), ci ad probationem (folosita ca mijloc
de proba).
- litigiile civile dintre cetateni si peregrini erau deduse in fata instantelor romane din provincie
pe baza fictiunii ca peregrinul este cetatean roman “si civis romanus eset”.
Ius gentium, ca diviziune a dreptului privat roman e mult mai evoluat in raport cu dreptul civil,
intrucat nu presupune forme solemne si gesturi rituale si se intemeiaza in principal pe elementul subiectiv
al vointei romane.
In procesul convietuierii romanilor cu dacii, dreptul civil, dreptul gintilor si cutumele locale s-au
apropiat pana la contopire dand nastere in conditiile specifice ale Daciei, unui sistem de drept nou pe
care-l numim dreptul daco-roman. In acest proces de sinteza juridica, este evident ca o influenta
 Page 10 of 50

covarsitoare o exercita dreptul roman care a fost si ramane cel mai evoluat sistem de drept pe care l-a avut
omenirea.
Insa, si normele dreptului local au exercitat o influenta asupra dreptului roman, mai ales in
inlaturarea formalismului din actele juridice si in generalizarea principiului bunei credinte.

PRINCIPALELE INSTITUTII ALE DREPTULUI APLICAT IN DACIA

INSTITUTIA PROPRIETATII

Asupra solului se exercita proprietatea quiritara si proprietatea provinciala.

Proprietatea quiritara era exercitata de cetatenii romani din coloniile care se bucurau de ius
italicum, solul acestora fiind exclus de la plata impozitul funciar.
Ceilalti proprietari autohtoni si colonisti exercitau proprietatea provinciala. Terenurile cucerite
intrau in ager publicus (ogor public). Ele insa erau date in folosinta provinciarilor care plateau un impozit
→ tributum soli sau stipendi. Intrucat aceasta stapanire era dificil de incadrat din punct de vedere juridic,
jurisconsultii romani au cautat sa o defineasca pe baza ideilor si institutiilor juridice existente la acea data
si sa o incadreze in categoriile juridice cunoscute de ei, considerand ca locuitorii din provincii exercita
asupra fondurilor provincilale fie posesia, fie uzufructul. Tot ei au considerat ca provincialii pot fi
asimilati pana la un punct cu titularii drepturilor reale. In realitate, provincialii exercitau asupra
terenurilor respective o veritabila proprietate, pe care doctrina moderna a desemnat-o prin proprietatea
provinciala.
Provincialii puteau transmite proprietatea prin acte inter vivos utilizand traditiunea, dupa cum pot
fi transmise aceste terenuri si prin acte mortis causa, adica le pot lasa mostenire.
Ca atare ei dispun de toate atributele dreptului de proprietate: ius putendi – dreptul de a folosi
bunul, ius fuendi – dreptul de-ai culege roadele, ius aputendi / dispunendi – dreptul de a dispune de
bunuri.
Dupa modelul uzucapiunii din dreptul civil a fost creata o prescriptio longi temporis. Aceasta
prescriptie se deosebeste de uzucapiune prin 2 aspecte:
a)sub aspectul termenilor - potrivit codului decemviral, uzucapiunea e de 1 an pt bunuri
mobile si de 2 ani pt bunuri imobile.
- termenul pt prescriptio longi temporis e de 10 aniintre prezenti si
de 20 de ani intre absenti.

Prezenti – aceia care locuiau in aceeasi civitatis (oras), iar apoi aceia care locuiau in aceeasi provincie.
Absenti – aceia care locuiesc in civitas diferite, ulterior in provincii diferite.
b)sub aspectul efectelor - uzucapiunea e o prescriptie achizitiva in sensul caduce la
dobandirea proprietatii la implinirea termenului, daca si celelalte conditii ale uzucapiunii sunt indeplinite.
- precriptia longi temporis e o prescriptie extinctiva in sensul ca are
ca efect respingerea actiunii in revendicare a proprietatii provinciale de catre cel care a posedat bunul 10
sau 20 de ani. La implinirea termenului, posesorul nu devenea proprietar, astfel incat, daca pierdea
stapanirea bunului, nu-l putea revendica.
Prescriptia longi temporis spre deosebire de uzucapiune permite jonctiunea posesilor si de
asemenea nu necesita nici ius titlul sau justa causa si nici buna credinta.
Tot pentru proprietarii provinciali a fost creata o prescriptie speciala:prescriptio longisimi
temporis (prescriptia celei mai lungi durate) cu termen de 40 de ani in vremea Imparatului C-tin cel Mare,
pe care Imparatul Teodosio II in l-a redus la 30 ani. Aceasta prescriptio longisimi temporis avea tot un
caracter extinctiv si se aplica si bunurilor imperiale si bunurilor Bisericii Crestine.
Imparatul Iustinian, in cadrul politicii sale unificatoare, inclusiv in domeniul domeniul dreptului, a
suprimat deosebirea dintre fondurile Italiei si cele provinciale, in sensul ca, si solul Italiei a fost supus
impozitelor, moment in care, proprietatea provinciala a disparut. Se impunea reforma pt unificarea
prescriptiilor corespunzatoare celor 2 forme de proprietate. Iustinian a unificat uzucapiunea cu prescriptia
longi temporis, creand un sistem. Mobilele se uzucapau printr-o posesie de 3 ani (usus capio), iar
imobilele in 10 ani intre prezenti si 20 de ani intre absenti (prescriptio longi temporis). In ambele cazuri
prescriptia era achizitiva, dar in afara termenelor si posesiei, se cerea si buna credinta si justul titlu.
 Page 11 of 50

Iustinian a creat in 528 d.Hr., printr-o Constitutiune un sistem intermediar potrivit caruia, daca
posesorul nu e de buna credinta, dar nu a intrat in posesia bunului prin mijloace violente, dobandeste
proprietatea bunului dupa trecerea a 30 de ani. In acest caz prescriptia longisimi temporis pastreaza
caracterul extinsiv.
Daca posesorul nu are nici justul titlu, nici nu e de buna credinta sau daca a intrat in posesia
bunului prin mijloace violente poate, dupa exercitarea unei posesii de 30 ani, sa respinga cu succes
actiunea in revendicare a proprietarului, dar nu va dobandi niciodata proprietatea bunului respectiv.
Aceasta e o prescriptie extinctiva.
Aceasta figura juridica a proprietatii provinciale sta la baza viitoarei proprietati divizate de tip
feudal.
Pe langa aceste forme de proprietate aplicabilesolului, locuitorii liberi ai Daciei romane au
cunoscut si o alta forma de proprietate, denumita proprietata peregrina. Aceasta forma de proprietate a
fost creata din considerente de ordin economic, intrucat peregrinii erau principalii parteneri de comert ai
romanilor,dar ei nu dispuneau de ius commerci si deci nu aveau acces la proprietatea quiritara.
Proprietatea peregrina a fost ocrotita prin mijloace create dupa modelul celor aplicabile
proprietatii quiritare: actiunea revendicatorie a fost acordata si peregrinilor, fie prin suprimarea din
formula actiunii a expresiei ,,dominium ex iure quiritium”, fie cu fictiunea calitatii de cetatean roman a
peregrinului, titular al actiunii “sicivis romanus est”.
Cu aceleasi mijloace au fost acordate peregrinilor si alte 2 actiuni, care protejau cele 2 forme de
proprietate: ,,actio furti”(furtul) si ,,actio damni in iuriam dati” (delictul, paguba cauzata pe nedrept).
INSTITUTIA CASATORIEI
Erau admise casatoriile intre peregrini, acestia avand acces si la tutela si la adoptiunea fraterna pe
baza careia s-a creat in feudalism institutia infratirii.
INSTITUTIA SUCCESIUNILOR
In aceasta materie, mostenirea era deferita conform legii, prin testament, materie in care peregrinii
testau cu precadere in forma orala ce a dat nastere in feudalism testamentului lasat, cum spune Legea
Tarii, cu limba de moarte.
Ca o particularitate, peregrinii aveau testamenti factio pasiva, in sensul ca puteau venii la
succesiunea cetatenilor romani.
INSTITUTIA OBLIGATIILOR
In aceasta materie, Dacia romana cunoaste o reglementare amanuntita, deoarece epoca stapanirii
romane in Dacia coincide cu perioada de apogeu in Imperiu, caracterizata printr-o maxima evolutie a
productiei si a schimbului de marfuri.
Obligatiile sunt supuse in acest context unui regim juridic extrem de complex, rezultat din
combinarea unor elemente de drept civil, drept al gintilor si de drept autohton.
Expresia acestei sinteze juridice o gasim intr-unul din cele mai importante documente ale
Dreptului privat roman care face parte din categoria textelor epigrafice si anume „Tripticele din
Transilvania”.

TABLITELE CERATE DIN TRANSILVANIA

Tablitele cerate din Transilvania se prezinta sub forma unor tablite din lemn de brad legate cate
trei. Fetele interioare ale tablitelor exterioare si ambele fete ale tablitei interioare sunt scobite, scobitura
fiind acoperita cu ceara pe care s-a scris cu varful unui stilet.
Ele au fost descoperite intre1786 – 1855 la Alburnus Maios (Rosia Montana) intr-o mina de aur
abandonata.
Au fost traduse si publicate la Viena de marele romanist german Theodor Momsen in lucrarea
“Corpus inscriptiones latinarum”. Plecand de la faptul ca ele sunt datate in 167 d.Hr., epoca in care
romanii se aflau in razboi cu cvazii si marcomanii, el a spus ca locuitorii acelei asezari au ascuns in mina
actele cele mai importante ale comunitatii si au fugit din calea razboiului dupa care nu s-au mai intors.
Ipoteza lui Momsen nu e plauzibila pt ca expoatarea minelor de aur din Mtii Apuseni reprezenta
preocuparea esentiala a administratiei romane in Dacia, de aceea e mai usor de presupus ca numai
persoana care le-a ascuns nu s-a mai intors.
 Page 12 of 50

Au fost descoperite 25 de triptice dintre care numai 14 sunt lizibile, restul aflanduse intr-o stare de
degradare. Din cele 14: 4 contin contracte de vanzare, 3 contracte de munca, 2 contracte de imprumut, un
contract de societate, un contract de depozit, un proces verbal prin care se desfiinta o asociatie funerara,
una care continea cheltuieli pt organizarea unui bachet si un contract care continea obligatia unei persoane
de a plati o datorie.
Din analiza contractelor se desprind o serie de concluzii referitoare la forma actelor, la elementele
si efectele lor si la capaciatatea juridica a partilor care le-au incheiat.
In contractul de imprumut creditor e o femeie peregrina, Anduiena lui Vato, ceea ce inseamna o
derogare de la exigentele dreptului roman, stiut fiind ca femeia sui iuris era considerata obstaculata din
punct de vedere intelectual, fiind pusa sub tutela agnatilor sai. Si totusi in acte femeia incheie, fara
autoritatis tutores actul juridic respectiv, ceea ce inseamna ca incheierea a fost influentata de o cutuma
locala.
In alt contract de imprumut, obligatia debitorului de a plati „dobinzi” se naste din sarcina
debitoruluiprintr-o simpla conventie de buna credinta, ceea ce inseamna o departare de la normele
dreptului roman, pt ca dobanzile se percepeau in baza unui act solemn, in baza unei stipulatio usurarum
alaturata lui muutum (stip dobanzilor) sau in baza unei stipulatio sortisex usurarum (stip capitalului si al
dobanzilor).
Printr-un contract de depozit se realizeaza operatiunea juridica a depozitului neregulat (actul prin
care bancherul se obliga sa restituie clientului suma pastrata + o dobanda). In Triptice, actul nu e incheiat
ad validitatem, ci ad probationem, adica pt a proba o obligatie nascuta dintr-un alt act.
Se remarca faptul ca stipulatiunea e utilizata atat pt realizarea operatiunii juridice a imprumutului
cu dobanda, cat si pt constituirea unor garantii personale, desi la vremea respectiva, fata de stadiul de
evolutie al dreptului roman, operatiunile juridice respective se realizau prin acte speciale.
Totusi, in Transilvania, ele se realizeaza prin stipulatiune, in virtutea caracterului abstract al
acesteia care ii confera o functie generala, fiind utilizata in raporturile dintre cetateni si peregrini, intrucat
stipulatia e si un act de drept al gintilor.
Unul din contractele de locatiune imbraca in forma juridica locatiunea de servicii, fiind in speta un
contract de munca prin care un miner se angajeaza sa presteze servicii intr-o mina. Se prevede in contract
si clauza potrivit careia minerul accepta sa nu fie platit de proprietarul minei pt zilele in care nu poate
lucra ca urmare a inundarii minei.
Problema care se pune e aceea a suportarii riscului in contract, si din aceasta perspectiva, in
dreptul roman vechi functiona regula: riscul in contract e suportat de debitorul obligatiei imposibil de
executat. El nu va fi platit, chiar daca nu presteaza serviciile inchiriate datorita unei imprejurari care nu-i
sunt imputabile.
In dreptul roman clasic aceasta regula se modifica, in sensul ca, riscul in contract e suportat de
conductor (proprietarul minei). El trebuie sa-l plateasca pe locator chiar si pt zilele in care acesta nu-si
putuse efectua munca ca urmare a unei situatii ce nu-i era imputabila.
Si totusi in contractul din Triptice apare aceasta clauza derogatorie prin care se revine la sistemul
din dreptul roman vechi. Existenta acestei clauza arata ca, in Dacia, dreptul aplicabil se indeparteaza
incet, dar sigur de la fizionomia dreptului roman clasic datorita discrepantelor de natura economica intre
partile contractante. Onestiores putand imputa celor umili clauze defavorabile.
In contractele de vanzare, forma vanzarii e diferita de cea a dreptului roman clasic, in sensul ca
intr-unul din actele din Triptice avem o clauza de cumparare, o declaratie referitoare la pret si clauze
distincte pt garantii. Vanzarea fusese influentata de dreptul local, stiut fiind ca in dreptul roman clasic
toate aceste efecte izvorau dintr-un singur act si anume contractul consensual de vanzare.
In alt caz, actul e semnat nu numai de martori, ci si de parti si garanti. In dreptul roman actele se
clasifica in 2 categorii: acte redactate in forma obiectiva (semnate numai de martori) si cele redactate in
forma subiectiva (semnate numai de parti). Imprejurarea ca in Triptice actele sunt semnate si de martori si
de parti si de garanti, ne arata ca ne aflam intr-o faza de tranzitie de la forma obiectiva la cea subiectiva.
Aceasta din urma generalizata in dreptul roman sub influenta dreptului grecesc.
O alta operatiune juridica de vanzare se realizeaza printr-o curiozitate greu de explicat atat prin
intermediul mancipatiunii, cat si prin intermediul contractului consensual de vanzare. Ceea ce complica si
mai mult lucrurile e faptul ca nici una din conditiile mancipatiunii nu sunt indeplinite.
 Page 13 of 50

In literatura de specialitate sunt mai multe opinii. Unii au spus ca e adevarat ca mancipatiunea nu-
si produce efectele, dar vanzarea se realizeaza in virtutea contactului consensual. Aceasta afirmatie e doar
o constatare. Altii au spus ca partile din greseala au utilizat termenul de mancipatiune si de fapt e vorba
de traditiune.
Acestea nu pot fi acceptate pt ca privesc acest act din perspectiva metafizica de cercetare a
fenomenului juridic. Singura explicatie valida e cea a determinismului de tip dialectic. Astfel, stim ca in
dreptul roman contractul consensual de vanzare nu e translativ de proprietate si generator de obligatii. In
dreptul roman clasic, la care ne raportam, transferul proprietatii se face prin acte speciale
(mancipatiunea). La celalalt capat al procesului istoric de evolutie in materia vanzarii, constatam ca in
Legea tarii, vanzarea e consensuala translativa de proprietate.
Faptul ca actul din Triptice in care contractul consensual e unit cu mancipatiunea in mod fortat si
oarecum artificial, ne arata ca suntem intr-o faza intermediara de trecere de la vanzarea consensuala
generatoare de obligatii la vanzarea consensuala translativa de proprietate.
In concluzie, actele juridice continute de Triptice, prin fizionomia lor, se indeparteaza de la
formele prescrise de dreptul roman, dar si de la normele dreptului dac. Faptul ca unele reguli si principii
romane sunt derivate de la menirea lor initiala, capatand in Triptice functii si finalitati noi, nu trebuie
interpretat ca pe o curioziate istorica, ci ca pe o marturie evidenta a sintezei juridice daco-romane.

CARACTERELE OBSTII SATESTI SAU TERITORIALE

Caracterul teritorial:
Asa cum rezulta si din denumirea sa, un prim caracter este caracterul teritorial, obstea fiind prin
definitie o asociatie de gospodarii familiale, grupate pe baza teritoriului stapanit in comun.
Termenul care desemneaza teritoriul stapanit in comun de membrii obstii este termenul de mosie
(de sorginte traca) sinonim cu termenul de proprietate (de sorginte latina) in expresii cum ar fi: mosie
cumparata / mosie mostenita.
Pentru a desemna partea care revine fiecarui membru al obstii se utiliza un termen din aceeasi
familie de cuvinte si anume: termenul de mos (de sorgine traca), alaturi de care in limba romana a patruns
si un termen de sorgine latina, termenul de batran care vine din latinescul vetiranus, de aici avand
expresia ,,mos batran".
Patrunderea slavilor si influenta exercitata de acestia in cea de-a doua etapa a etnogenezei romane
a determinat aparitia in limba romana a unor dublete slave, de exemplu ,,ocina", ,,debina", ,,bastina", ce
sunt sinonime cu ,,mosie", in sensul de proprietate ereditara.
Caracterul agral sau pastoral
Caracterul agral este determinat de indeletnicirile fundamentale, traditionale ale stramosilor nostrii
geto-daci: agricultura si cresterea vitelor. Corespunzator acestor indeletniciri, teritoriul obstei era impartit
in campii de cultura, adica teritorii destinate agriculturii si pasunii, care in sens larg cuprinde si padurea.
Cresterea vitelor s-a realizat intr-o forma pastorala specifica, prin transhumanta, intalnita nu numai in
satele de munte, ci si la cele de campie si care nu inseamna nomadism, pentru ca ea nu poate fi inteleasa
corect doar in legatura cu cealalta ocupatie traditionala a romanilor si anume agricultura, in sensul ca
activitatea pastorala era cu caracter secundar, iar pe de alta parte, caracterul de stabilitate al ocuparii
pastorale era dat tocmai de destinatia specifica acordata unor terenuri, aflate in hotarul obstei, cele
utilizate exclusiv pentru pasunat.

ORGANIZAREA OBSTEI SATESTI

Fiind o comunitate de munca, obstea este organizata in vederea exercitarii in conditii optime a
indeletnicirilor traditionale ale membrilor sai: agricultura si pastoritul.
Organul suprem era Adunarea Generala a Obstei, numita tot obste, convocata prin viu grai si care
se tinea la Casa Obstei, iar in zilele de sarbatoare la Biserica. La Adunarea generala participau toti
membrii majori, majoratul fiind stabilit fie in functie de varsta 18 sau 21 de ani, fie in functie de data
casatoriei. Femeile nu participau decat la acele adunari la care se luau hotarari in ceea ce le priveste
bunurile lor.
 Page 14 of 50

Adunarea generala lua toate deciziile privitoare la patrimoniu, la organizarea muncii in comun, la
solutionare conflictelor dintre membrii, aproba transferul de bunuri dintre membrii obstei si incheierea
diferitelor conventii. Se ingrijea de intretinerea Bisericii si a cultului religios.
In cadrul Adunarii generale se distingea un alt organ de conducere si anumeSfatul Oamenilor Buni
si Batrani compus din persoane de baza ale obstei, cu mare experienta de viata, avand atributii
jurisdictionale.
Un organ executivsunt Alesii Obstei, aveau atributiuni stabilite de Adunarea generala a obstei care
ii numea si ii revoca, controlandu-le activitatea. Dintre alesii obstii se remarca judele, care era seful
militar al statului, avand totodata atributii jurisdictionale.
Aceasta institutie a fost preluata de dreptul roman, este vorba de magistratii superiori care
asigurau conducerea coloniilor si municipiilor in Dacia romana si anume dumvirii iure dispundo catra
demvirii iure dispundo.
UNIUNILE DE OBSTI / CONFEDERATIILE DE OBSTI
Obstea sateasca sau teritoriala este cea mai simpla forma de organizare pe criteriul teritoriului,
ceea ce nu exclude posibilitatea incadrarii ei in forme de organizare teritoriale mai vaste, constituite din
ratiuni de ordin economic, fie din ratiuni de ordin militar.
Astfel, necesitati de ordin economic legate de exploatarea unitara a unui teritoriu care ofera
conditii similare din punct de vedere geografic (ex.:valea unui rau, versantul unui munte), precum si
necesitatii de aparare decurgand din configuratia teritoriului, impunea unirea obstilor satesti intr-o uniune
de obsti care mai era numita confederatie de obsti sau obste de obsti.
Confederatiile de obste aveau un organ propriu de conducere care avea ca principale atributii
rezolvarea problemelor patrimoniale comune obstilor componente, solutionarea litigilor dintre obstile
componente, stabilirea contributiei fiecarei obsti la fondul comun al confederatiei si organizarea apararii
in comun.
Marele Sfat:Obstile componente isi pastrau insa deplina autonomie precum si organele de
conducere.
NORMELE DE CONDUITA IN CADRUL OBSTEI SATESTI
Fiind o comunitate de munca, obstea sateasca a creat norme de conduita legate de obiectul muncii
in comun, care reglementeaza procesul muncii in comun, norme fundamentale la care se adauga celelalte
norme referitoare la statutul persoanei, la familie, la invoieli si la solutionarea diferendelor dintre membrii
obstei.
Prin urmare, cea mai importanta categorie de norme, norme referitoare la proprietate.
Trebuie sa precizam ca in acest context folosim termenul de proprietate, nu in sensul sau juridic,
ci economic pentru ca proprietatea in aspect conceptual nu este doar o categorie juridica, ci si economica.
NORMELE REFERITOARE LA PROPRIETATE
(ne referim la proprietate in sens economic)
Stapanirea exercitata de membrii obstei imbraca 2 forme: stapanirea comuna devalmasa si
stapanirea personala (individuala). Amandoua sunt forme de apropriere a folosintei si nu trebuie
confundate cu proprietatea devalmasa si proprietatea privata.
1. stapanirea devalmasa- intrau padurile, pasunile, fanetele, islazurile, apele, iar in epoca obstei arhaic
turmele apartinand comunitatii, fondul de rezerva ptanii cu recolta slaba, moara satului si bogatiile
subsolului.
- aceasta stapanire asupra terenurilor si bunurilor facea imposibil ca membrii obstei sa poata instraina
hotarul satului.
2. stapanirea individuala - la baza ei a stat munca proprie depusa de membrii obstei pt amenajarea unora
dintre terenurile aflate in hotarul obstei, terenuri care anterior se aflau in stapanirea devalmasa.
- aceasta munca conferea terenurilor respective o valoare economica noua,
reprezentand temeiulstapanirii personale asupra lor.
Prima desprindere din fondul devalmas a reprezentat-o locul de casa si gradina (heredium).
Semnul distinctiv al trecerii unui teren din stapanirea devalmasa in cea personala l-a reprezentat gardul.
Proces asemanator a parcurs si campul de cultura (tarina) – terenul destinat agriculturii. Tarina era
impartita in loturi repatizate familiilor din obste prin tragere la sort, dar nu in sistemul asolamentului ca in
dreptul geto-dac, ci o data pt totdeauna. Se numeau loturi matca sau sorti, pt ca dadeau posibilitatea celor
care le stapaneau sa utilizeze si celelalte parti din hotarul obstii in devalmasie cu ceilati membrii ai obstei.
 Page 15 of 50

Procesul de trecere de la stapanirea devalmasa la stapanirea individuala a continuat in sensul ca

membrii obstei mai puteau lua in folosinta personala si alte suprafete de teren din hotarul obstei (din
pasuni, paduri, fanete) prin defrisare, destelenire, terenuri care erau apoi introduse in circuitul agricol. Ele
se numeau stapaniri locuresti.
Celelalte terenuri din hotarul obstei au ramas in stapanirea devalmasa a membrilor lor. Obstea
exercita asupra tuturor terenurilor (si asupra celor personale) un drept de supraveghere si control.
NORMELE REFERITOARE LA PROCESUL MUNCII
In aceasta categorie intrau normele de conduita care reglementeaza:
- repartizarea loturilor din campurile de cultura catre membrii obstei,
- stabilirea calendarului de activitati,
- stabilirea felului de cultura pt fiecare lot,
- distribuirea produselor obtinute pt consumul personal si pt fondul de rezerva.
In privinta cresterii vitelor, se stabilea:
- termenului de pornire a turmelor,
- a locurilor de pasunat,
- a modului de impartire a produselor turmelor comune.
In afara principalelor activitati desfasurate in comun existau si activitati care nu necesitau un efort
colectiv, ci o specializare, carora li se consacrau unii dintre membrii obstei: mestesugurile. In privinta
acestora a fost consacrata regula ca mesterugarii sunt proprietarii muncii lor si pe care o puteau valorifica
in cadrul obstei sau in afara ei.
Inmultirea indeletnicirilor personale a reprezentat o premisa a procesului de diferentiere sociala si
de avere in cadrul obstei.
NORME CARE REGLEMENTAU CONDITIA PERSOANELOR
Principiul fundamental e acela al egalitatii dintre membrii obstei, decurgand din stapanirea
devalmasa asupra terenului si din participarea comuna la activiattea economica.
Evidentierea unora dintre membrii obstei, a alesilor obstei se realiza exclusiv pe baza calitatiilor
acestora si nu avea criterii de natura sociala („Sfatul oamenilor buni si batrani”).
NORME REFERITOARE LA FAMILIE SI CASATORIE
La nivelul obstei satesti functiona familia mica (parinti si copii), in cadrul careia se manifesta
egalitatea in drepturi a sotilor in exercitarea puterii pamantesti.
Parintii exercitau puterea parinteasca asupra copiilor. Intre parinti si copii si intre soti existau
obligatii reciproce de intretinere.
Prin urmare, familia romaneasca este o familie democratica spre deosebire de familia romana care
este aristocrata, avand la baza puterea exercitata de padre familias (sef de familie) asupra bunurilor si
persoanelor aflate sub puterea lui.
Casatoria se incheia prin liber consimtamant si binecuvantarea religioasa, iar divortul era admis la
cererea oricarui dintre soti, ei fiind egali in privinta motivelor de divort pe care le puteau invoca.
NORME REFERITOARE LA SUCCESIUNE
In aceasta materie, descendentii aveau vocatie succesorala egala la mostenirea familiei, fiind
recunoscut si dreptul de mostenire al sotului supravietuitor.
NORME REFERITOARE LA OBLIGATII
Membrii obstei aveau deplina capacitate de a incheia acte juridice, conventii, invoieli, acestea
fiind libere de formalismul roman.
Cea mai importanta conventie era vanzarea, care sub influenta bizantina, devenise consensuala,
translativa de proprietate.
O alta conventie datorita caracterului natural al economiei era conventia de schimb.
NORME REFERITOARE LA PROCEDURA DE JUDECATA
In ceea ce priveste normele care reglementeaza solutionarea conflictelor dintre membrii obstei,
precum si raspunderea acestora pt incalcarea normelor de conduita trebuie precizat ca ei raspundeau de
faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, iar solutionarea conflictelor se realiza in cadrul obstei pe baza
principiilor:
- principiul solidaritatii rudelor
- legea talionului
- sistemul compozitiunii.
 Page 16 of 50

In materie consensuala, principalele instante cu o competenta generala atat pt pricinile civile, cat
si pt cele penale erau:Judele si Sfatul oamenilor buni si batrani . Puteau pronunta sanctiuni impotriva
membrilor, sanctiunea suprema fiind cea care ducea la excluderea din obste.
In materia probelor se cristalizeaza unele probe fundamentale pt practica juridica:juramantul cu
brazda-n cap si proba cu juratori, ceea ce atesta continuitatea poporului roman si la nivel jurisdictional si
institutional.

APARITIA RELATILOR DE PRODUCTIE DE TIP FEUDAL, A FORMATIUNILOR

PRESTATALE DE TIP FEUDAL SI
FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMANESTI

Incheierea in sec VIII a procesului etnogenezei romanesti a dus la afirmarea poporului roman din
punct de vedere etnic ca un popor cu o identitate proprie care a folosit apelativul “roman” pt a se
desemna, izvorat din traditia colonistilor romani, cat si din cea a autohtonilor geto-daci, ca locuitori ai
unor teritorii care au facut candva parte din Imperiul Roman.
Celelalte popoare vecine ii desemnau pe romani prin termeni diferiti: valahi, volohi, olahi,
termeni prin care popoarele respective ii denumeau pe fostii locuitori ai Imperiului Roman. Asta
inseamna o recunoastere implicita a originii romane a poporului roman.
In perioada feudalismului timpuriu, in sec IX-XIV, au avut loc tranformari la nivelul obstei
teritoriale care au dus la aparitia stratificarii sociale de tip feudal si a relatiilor de productie de tip feudal si
au determinat formarea claselor si categoriilor sociale specifice feudalismului. Astfel, din randul
membrilor obstei si in special din Alesii obstei s-a format aristocratia cnezatelor, voievodatelor, tarilor si
embrionul viitoarei clase a nobililor feudali.
Existenta acestor realitati economice si sociale e oglindita intr-o serie de documente cu o
importanta exceptionala:Diploma Cavalerilor Ioaniti (1247) care vorbeste de existenta unor maiorea
terrae– mai marii pamantului (puternici din punct de vedere economic si din punct de vedere politic) si a
unor rustici valahi – taranii dependenti care erau tinuti sa presteze celor dintai „foloase, venituri si
slujbe”, adica cele 3 forme ale rentei feudale: renta in produse, renta in bani si renta in munca.
Formarea relatiilor de productie de tip feudal si a categoriilor sociale specific feudalismului a dus
la constituirea primelor formatiuni prestatale de tip feudal din sec IX. Documentele vremii le mentioneaza
pt intreg teritoriul locuit de romani. Ele sunt desemnate prin termenul generic de tara si prin termenul de
campulung, termeni care anterior fusesera utilizati pt a denumi confederatiile de obsti.
In limba romana termenul de tara e de origine latina (terra), dar in limba romana termenul de tara
a intrat cu sensul de organizare politica si nu cu sensul de pamant, asa cum s-a intamplat cu toate celelalte
limbi romanice.
Pt sensul material de pamant avem in limba romana un termen consacrat, care e tot de origine
latina, acela de pavimentum(ceea ce acopera). Chiar si atunci cand in unele expresii termenul de “tara” e
folosit cu sensul material de pamant, referirea e la teritoriul unei organizatii de tip statal.
In documantele epocii respective denumirea generica de tara era completata cu termenii care
identificau diversele formatiuni politice dupa o serie de criterii:
- criteriul geografic: Tara Hategului.
- criteriul etnic: Terra Vlahorum.
- criteriul etnico-geografic: Tara Brotnicilor (locuitori de la vaduri).
- criteriul peroanei conducatorului: Tara lui Litovoi.
In limba romana au patruns si o serie de dublete ale termenului de tara. Un dublet de origine
tracica: jupa (Jupan Dimitrie) => jupan. Apoi un dublet de origine geramnica: cneaz, si unul de origine
slava: voievod.
Acesti termeni i-au determinat pe unii autori sa afirme ca institutia cnezatului si cea a
voievodatului nu ar fi creatii ale poporului roman, ci ar fi institutii de origine straina, preluate de romani
in procesul lor de afirmare ca popor distinct in istorie.
Insa aceasta sustinere nu poate fi primita pt ca termenii respectivi au patruns in limba romana ca
dublete ale termenilor originali, ca urmare a supravietuirii daco-romanilor cu migratorii, iar pe de alta
parte in organizarea institutionala slava, cnezatul si voievodatul sunt institutii cu continut diferit de cele
ale romanilor. La slavi termenul “cneaz” inseamna principe, iar “voievod”, duce. In ierarhia feudala
 Page 17 of 50

romaneasca, voievodul e mai mare peste o adunare de cnezi, fiind ales de adunarea cnezilor si continua pe
plan superior atributiile judiciare ale cnezilor si juzilor.
Aceste formatiuni prestatale de tip feudal au depasit stadiul de organizare sociala al uniunilor si
confederatiilor de obsti, fiind adevarate formatiuni de tip politic statal cu un aparat administrativ si militar
corespunzator care sa asigure realizarea functiilor interne si externe.
1. Functia interna asigura tinerea in ascultare a taranimii dependente. In acest sens juzii, cnezii,
voievozii dispunea de asezari intarite si de cete militare compuse din curteni si slujitori care alcatuiau un
adevarat aparat razboinic (“apparatus belicus” asa cum e el numit in Diploma Cavalerilor Ioaniti) si cu
ajutorul caruia ii tineau in ascultare pe taranii dependenti.
2. Functia externa era slab dezvoltata deoarece aceste organe politice isi exercitau autoritatea pe
teritorii restranse si dispuneau de mijloace militare insuficiente pt a face fata sarcinii de aparare impotriva
atacurilor popoarelor vecine.
In acest context, feudalii romani erau de regula vasalii unor feudali staini in cadrul sistemului
relatiilor sociale de vasalitate. Odata cu dezvoltarea functie de productie si cresterea puterii economice si
militare, feudalii romani au cautat o cale de a evita sa imparta veniturile lor cu feudalii straini, ai caror
vasali erau. Aceasta cale a fost unirea feudelor lor, in cadrul statelor feudale romanesti de sine statatoare.
Procesul formarii statelor feudale romanesti e un proces unitar cu trasaturi esentiale romanesti pt
toate teritoriile locuite de romani, dar si cu particularitati de la o tara la alta.
Unii autori au sustinut ca formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare este rezultatul
descalecarii, insa cel care a inteles pe deplin factorul determinant al acestui proces a fost marele nostru
istoric Nicolae Balcescu, care a spus ca niste stapani ai unor state asa de mici precum Fagarasul si
Maramuresul nu puteau avea destula putere spre a cuprinde asemenea provincii, adica Tara Romaneasca
sau Moldova.
Feudalitatea nu se putea introduce in aceste tari cu acesti domni – Radu Negri.

FORMAREA DREPTULUI FEUDAL NESCRIS.

LEGEA TARII

In perioada cuprinsa intre retragerea aureliana (sec IV) si sec IX, in cadrul obstilor si al uniunilor
de obsti, a existat un sistem de reguli de conduita fara caracter juridic care reglementau relatiile sociale
dintre membrii obstii, iar conducerea colectiva a obstilor veghea la aplicarea si respectarea acestor reguli,
reguli ce nu erau dotate cu o sanctiune statala, ci cu o sanctiune obstesca.
Transformarea acestor reguli de conduita a norme de drept a insemnat indeplinirea cumulativa a
doua conditii:
- acele reguli de conduita au dobandit un caracter de clasa, adica au incetat sa mai exprime
caracterul de egalitate si au devenit expresia clasei dominante in societate;
- normele respective au fost inzestrate cu o sanctiune statala, asigurata de aparatul de
constrangere a statului.
Legea Tarii s-a constituit pe doua cai:
1. Sanctionarea statala a acelor reguli de conducere preexistente care s-au dovedit a fi
convenabile si utile clasei dominante.
2. Aparitia unor reguli noi, corespunzatoare noilor relatii de productie de tip feudal si
noului cadru statal de organizare a societatii.
Din aceasta categorie fac parte norme care reglementeaza privilegiile nobilimii, obigatiile taranilor
dependenti exprimate sub cele 3 forme ale rentei feudale, sistemul relatiilor feudale de vasalitate, noua
organizare politica a societatii si anume caracterul ereditar al institutiei cnezatului si caracterul electivo-
ereditar al institutiei voievodatului.
Pe planul formei, normele Legii Tarii au imbracat forma cutumelor sau obiceiurilor juridice,
dreptul nostru feudal nescris, un „ius nonscriptum”. In aceste conditii, cunoasterea Legii Tarii a fost
posibila pe baza dovezilor scrise interioare si straine care fac aplicare la dispozitiile Legii Tarii.
Documentele interne sunt hrisoavele domnesti care reprezinta cazul de aplicare la situatii
determinate, documentele exterioare sunt emise de cancelarile straine ce utilizau diferite denumiri pentru
desemnarea dreptului nostru feudal nescris (ex: voloschizohon - documentele cancelariei polone,
 Page 18 of 50

zaconvlaski - documentele cancelariei sarbe, iusvalahicum, lex olahorum - redactate in limba latina a
cancelariei maghiare).
Observam ca strainii priveau dreptul nostru ca pe un drept personal. Atunci cand desemnam
dreptul nostru utilizam singularul, Legea Tarii sau obiceiul pamantului pentru ca in constiinta poporului
roman dreptul feudal nescris este un drept stravechi de la intemeierea tarii si chiar anterior acestui
moment.
Au existat 3 etape in evolutia istorica:
- Prima cuprinsa intre retragerea aureliana si sec. IX, norme de conduita fara caracter
juridic, al obstilor si uniunilor de obsti.
- A doua este perioada cuprinsa intre sec IX si sec XIV, epoca timpurie, apar norme
referitoare la relatiile de productie, organizarea cnezatelor si voievodatelor.
- A treia incepe odata cu intemeierea, adica sec XIV si pana la sfarsitul feudalismului,
Legea Tarii devine un sistem atotcuprinzator ce reglementeaza tot.

TRASATURILE LEGII TARII

1. Legea tarii are un caracter unitar, semnificativ in acest sens fiind utilizarea termenului de tara,
desi romanii au cunoscut mai multe organizari de tip politic, ei au folosit un termen comun pentru aceste
organizari.Aceasta unitate terminologica este folosita pe intreg teritoriul locuit de romani.
2. Legea tarii are un caracter teritorial-imobiliar
- Legea tarii e dreptul unei societati organizate politic in tari, adica legea unui teritoriu
organizat din punct de vedere statal. Astfel, ea se deosebeste de dreptul popoarelor migratoare care nu e
un drept teritorial, ci unul personal.
- caracteristica Legii tarii de a fi un drept imobiliar rezulta din institutia fundamentala a
dreptului obisnuielnic, institutia proprietatii, in special a terenului care cunoaste o amanuntita
reglementare.
3. Legea tarii are un caracter profund original, fiind o creatie a poporului roman.
- influentele straine asupra institutiilor juridice romanesti nu au adus atingere originalitatii
Legii tarii, ele rezumandu-se la planul terminologic. Dubletele straine au patruns in vocabularul juridic
romanesc folosindu-se alaturi de termeni originali de sorginte daco-romana.
In ceea ce priveste formarea Legii tarii s-au formulat o serie de teorii, teorii infirmate de
rezultatele crizei sociologice ample, interprinse in perioada interbelica de D.Gusti si continuata dupa
razboi de Henri Stal, acestea confirma punctele de vedere ale istoricilor N. Balcescu care sustinea ca
multa vreme Legea Tarii a tinut locul si de constitutie politica si de condica civila si criminala.
Adica Legea tarii este un sistem de drept atotcuprinzator care reglementeaza intreaga materie a
dreptului public si privat.

FORME DE PROPRIETATE IN FEUDALISM

Cea mai importanta este Marea Proprietate Feudala, o proprietate completa asupra pamantului
pentru marii proprietari feudali si incompleta pentru taranii aserviti, aparuta pe fondul descompunerii
obstei satesti.
Proprietatea obstei satesti: - vatra satului si terenurile de cultura care se afla in proprietatea
privata.
- pasunile, padurile, fanetele si celelalte categorii de terenuri aflate in
hotarul obstilor se aflau in proprietatea devalmasa
Proprietatea taranilor liberi era asupragospodariilor, pamanturilor de cultura, vitelor, uneltelor de
munca.
Proprietatea mestesugarilor era asupra atelierelor si uneltelor de munca.
Proprietatea taranilor aserviti era asupra gospodariei, vitelor si uneltelor de munca.
Proprietatea robilor era asupra salaselor si uneltelor de munca.
 Page 19 of 50

Organizarea sociala a societatii feudale, categoriile sociale feudale erau: clasa marilor proprietari
feudali si clasa taranilor aserviti.
1. Din clasa marilor proprietari feudali faceau parte boierii, inaltii clerici. S-a constituit odata cu
Marea Proprietate Feudala, astfel boierii s-au desprins din obstile satesti devenind cneji si voievozi, iar
dupa instaurarea statului domnul i-a recunoscut ca nobili, denumiti „boieri de tara”. Lor li se aduga
boierii de slujba, persoane inobilate de domni pentru serviciile aduse.
Boieria era ereditara, dobandirea calitatii de boier era doar in cazul detinerii unei mosii, iar in
cazul pierderii mosiei se pierdea si titlul.
2. Taranii aserviti se numeau rumani in Tara Romaneasca, vecini in Moldova si iobagi in
Transilvania.
Se aflau in stare de dependenta fata de boieri, astfel incat dupa indeplinirea obligatiei de renta
feudala se puteau muta pe o alta mosie, dar la sfarsitul secolului XVI statutul lor juridic se inrautateste, in
sensul ca sunt legati de glie.

3. Taranii liberi proprietari de pamant se numeau razesi in Moldova si mosneni in Tara

Romaneasca.
Taranii liberi fara pamant se numeau mosnegi.
4. Populatia orasului: negustori, mestesugari, proprietari de case in targuri si pamanturi in ocalele
targului.
Odata cu dezvoltarea orasului asistam la o polarizare a populatiei acestora si la formarea
patriciatului orasenesc.
5. Robii: aveau un statut juridic aparte, diferit de cel al sclavilor, nu puteau fi ucisi de stapani,
puteau stapani anumite bunuri, dar diferit si de statutul taranilor dependenti, pentru ca puteau fi vanduti si
separati de mosii.

ORGANIZAREA DE STAT A TARII ROMANESTI SI MOLDOVEI

(in epoca feudalismului dezvoltat)

Organizarea centrala de conducere ale statului feudal sunt in numar de 3: domnul, sfatul domnesc
si dregatorii.
1. Domnul – organ suprem si varful ierarhiei feudale in cadrul sistemului relatiilor feudale de
vasalitate. Institutia domnieie o institutie original romaneasca care a aparut odata cu formarea statelor
feudale romanesti, ca o evolutie a formatiunilor prestatale de tip feudal.
Nu are corespondent in sistemul institutiilor tarilor vecine, iar termenul e de origine latina
“dominus” = stapan, ceea ce corespunde conceptiei feudale ca domnul e seful unui stat independent care
nu recunoaste o autoritate superioara.
In Legea tarii, institutia domniei s-a cristalizat prin preluarea unor traditii formate in cadrul
cnezatelor, voievodatelor, tarilor, dar si prin asimilarea unor trasaturi ale monarhiei bizantine care pastrau
amintirea organizarii politice romane, aveau ca fundament ideologic crestinismul ortodox si contineau
premisele necesare pt centralizarea puterii si asigurarea independentei statului feudal.
Domnul poarta si titulatura de Mare Voievod pentru a sublinia latura traditionala a acestei
institutii si exercita in calitate de Mare Voievod prerogative de conducator al armatei si judecator suprem.
In calitate de domn era si seful tarii in sens teritorial.

Atributiile domnului:

In calitatea sa, domnul exercita o serie de atributiuni de ordin legislativ, judiciar si administrativ,
atributiuni care erau ingradite pe de o parte de Legea Tarii, iar pe de alta parte de cenzura exercitata de
marii boieri care aveau un rol deosebit de important in?????
a) pe plan politic-administrativ - stabileste impartirea teritorial-administartiva a tarii;
- stabilirea si incasarea darilor;
- numeste si revoca dregatorii;
 Page 20 of 50

- bate moneda;
- exercita tutela asupra Bisericii, avand dreptul de a-i confirma pe mitropoliti,
episcopi si ecumeni;
- incheie tratate de alianta;
- declara starea de razboi sau pace.
b) pe plan militar - era conducator suprem al armatei;
- la inceput coordona steagurile marilor boieri, iar apoi comanda Oastea cea Mica;
c) pe plan judiciar - era judecatorul suprem putand pronunta pedeapsa cu moartea si confiscarea averii;
- avea drept de a delega atributiile jurisdictionale catre dregatori saule putea conferi boierilor si
manastirilor, in cadrul imunitatilor feudale cu care acestia erau investiti.
Hotararile judecatoresti ale domnului nu se bucurau de autoritate de lucru judecat decat in timpul
domniei acestuia. Domnii care urmau puteau rejudeca procesele si modifica sentintele pronuntate de
domnii anteriori. Domnul judeca cu Sfatul domnesc.
d) pe plan legislativ – vointa domnului era lege, iar activitatea sa de legiferare imbraca forma
hrisoavelor legislative (cuprindeau norme de drept, norme cu caracter general), insa acestea
au aparut tarziu, la inceputul sec XVI.
Institutia domniei se caracterizeaza prin confuziunea atributiilor.
In ceea ce priveste sistemul succesiunii la tron, Legea tarii consacra un sistem original, sistemul
mixt electivo-ereditar.
Latura electiva isi are originea in obstea sateasca. Organele de conducere ale acesteia erau alese de
adunarea generala a obstei. Aceasta latura electiva se pastreaza si in cadrul formelor prestatale de tip
feudal, in sensul ca voievodul era ales de adunarea cnezilor.
Principiul ereditatii s-a afirmat s-a afirmat si ea in cadrul obstei prin tendinta alesilor obstei de a-si
transmite functiile lor urmasilor. Aceasta tendinta s-a dezvoltat in cadrul formatiunilor prestatale, titularii
acestora transmitand cu titlu ereditar.
Sistemul succesiunii la tron (in Legea tarii) e o sinteza a celor 2 laturi (cea electiva si ereditara) si
prevede ca poate fi ales domn cel ce indeplineste 3 conditii:
- sa fie ruda legitima sau nelegitima pe linie directa sau colaterala cu oricare din domnii anteriori sau “e
din os domnesc” – Grigore Ureche.
- e roman crestin ortodox.
- nu e insemnat fiziceste.
Prin alegere se stabilea care dintre aceia cu vocatie succesorala la domnie devine domn. Potrivit
dreptului obisnuielnic, domnul era ales de tara, insa, tara se compune din boieri, cler si conducatori
militari.Alegerea cuprinde investitura si incoronarea.
Acest sistem de succesiune la tron, fiind prevazut de Legea tarii, era considerat de toate starile
societatii feudale ca fiind cel legiuit, asa incat cei alesi erau considerati domni din mila lui Dumnezeu.
Dimpotriva acei care acaparasera tronul cu incalcarea Legii tarii erau uzurpatori, fiind denumiti in mod
peiorativ “domnisori”.
In cadrul functionarii sistemului electivo-ereditar s-au conturat anumite mijloace juridice pt a
influenta latura electiva sau ereditara.
- latura electiva era influentata prin recomandarea pe care domnul in scaun o facea, spre sfarsitul
domniei, starilor feudale cu privire la acela care ar fi cel mai indicat sa fie ales domn.
- latura ereditara era influentata prin sistemul asocierii la domnie a unuia dintre fii sau dintre frati pt a le
strange cercul, uneori prea larg al rudelor cu pretentii la tron.
Legea tarii cunoaste si institutia regentei exercitata pe timpul minoritatii domnului de catre mama sa si
unul dintre marii boieri.
Sistemul electivo-ereditar a avut de-a lungul Evului Mediu avantaje si dezavantaje:
- era avantajos pt ca permitea urcarea pe tron chiar si a unor rude indepartate, dar cu reale caliati de
conducator, in dauna unor rude apropriate nevarstnice sau nebolnice (incapabili).
- era dezavantajos pt ca nu de putine ori concurenta dintre cei cu vocatie succesorala la tron imbraca
forma unor lupte interne, fiecare pretendent fiind sprijinit de o fractiune boiereasca, iar unii avand sprijin
strain. Aceste lupte au dus la slabirea Tarilor Romane.
 Page 21 of 50

Dupa instalarea dominatiei otomane, pe fondul stingerii vechilor familii domnitoare, boierii ii
alegeau pe boierii cei mai devotati, conditionand alegerea de acceptarea de catre pretendent a priviligiilor
boieresti, printr-un angajament pe care Miron Costin il denumea “tocmeala”.
Treptat alegerea a devenit formala, pe primul plan venind investitura data de sultan, desi in
capitulatiile incheiate cu Poarta se prevedea in mod expres ca domnii vor fi alesi potrivit Legii tarii,
alegerea fiind doar confirmata de sultan. Mai mult, atunci cand era aleasa o persoana care nu indeplinea
conditiile, nulitatea acestei alegeri era acoperita prin confirmarea sultanului. Toate aceste precedente au
deschis calea numirii domnului de catre sultan, sistem introdus in epoca fanariota si care a inlocuit
sistemul traditional electivo-ereditar.
2. Sfatul Domnesc
In continutul raporturilor juridice de vasalitate, intra si obligatia de concilium (de a da sfat), de a-l
sfatui pe suveran cand solicita. Expresia institutionala la nivelul statului feudal a acestei obligatii de
concilium este Sfatul Domnesc.
Este un organ central al statului feudal, functiona pe langa domn si prin intermediul sau se realiza
conducerea. Numarul membrilor era de 12-25 si era convocat la datele fixate de domn si era prezidat de
domn.
Principalele atributiuni:
a) intarirea alaturi de domn a tuturor actelor de transfer a proprietatii feudale.
b) asistarea domnului la judecarea pricinilor civile si penale, dandu-si parerea asupra fondului pricinii si
acordul cu solutia pronuntata de domn.
a) garantarea respectarii de catre domn a actelor externe si in special a tratatelor de vasalitate.
b) acorda sfat domnului in orice probleme de stat atunci cand era consultat.
Din examinarea atributiilor rezulta ca formal era un organ de stat cu caracter consultativ,insa rolul si
competenta Sfatului au cunoscut o anumita evolutie de-a lungul Evului Mediu. Pana la jumatatea sec XV
in Sfatul domnesc intrau marii stapanitori de domenii feudale cu slujitori si armate proprii, denumiti in
hrisoave jupani (T. Romaneasca) si pani (Moldova).
Puterea Sfatului in aceasta perioada era asa de mare incat cenzura activitatea domnului, astfel
incat domnul lua toate hotararile impreuna cu Sfatul domnesc, numele boierilor din Sfat fiind mentionat
in partea introductiva a hrisovului alaturi de cel al domnului. Dar nu numai ca lua hotarari impreuna cu
domnul, dar era in masura sa-l oblige pe domn sa-si respecte angajamentele. Boierii din Sfat erau un fel
de garanti ai executarii de catre domn a masurilor hotarate. Aceasta garantie se traducea prin aplicarea
sigiilor personale pe hrisov alaturi de pecetea domneasca.
Acesti boieri membrii ai Sfatului, stapani peste vaste domenii feudale, erau numiti boieri de tara pt
ca prin unirea feudelor lor se formasera satele feudale romanesti de sine statatoare.
In primele decenii de la intemeiere, in memoria acestor boieri, era vie amintirea vechilor lor
pozitii politice pe care incercau sa si le conserve prin participarea la Sfatul domnesc si prin sistemul
imunitatilor feudale. O data cu cresterea puterii domnesti, centralizarea statului si restrangerea
imunitatilor feudale, boierii participau la Sfat, nu in calitate de factori decizionali, ci ca simpli martori
chemati sa ia act de dorinta domensca.
In acest context asistam si la o schimbare a componentei. In Sfat incep sa patrunda boierii de
slujbe (dregatorii) care erau numiti si revocati de domn, aflandu-se sub controlul acestuia. Numarul
dregatorilor in Sfat a crescut treptat, astfel incat la finele sec XV, Sfatul domnesc era compus numai din
dregatori.
Dupa instaurarea ocupatiei otomane, boierii au profitat de slabirea puterii domnului si au
promovat ideea ca domnul trebuie sa asculte de Sfatul domnesc, conditionand alegerea domnului de
legatura prin care acesta recunoaste privilegiile boierimii si se angaja sa le respecte, instaurandu-se un
autentic regim nobiliar.
3. Dregatorii – inalti demnitari ai statului, numiti si revocati de domn. Ei exercitau atributii
administrative, judiciare si militare in cadrul aparatului de stat.La origine, asa cum rezulta din denumirile
lor, ei erau slujbasi care, in cadrul curtii domnesti aveau o serie de atributii legate de persoana domnului.
Treptat, pe fondul ingustarii sistemului imunitatilor feudale, dregatorii au patruns in Sfatul
Domnesc si au preluat in numele domnului conducerea efectiva a vietii de stat.
Sistemul dregatoriilor s-a cristalizat in Tara Romanesca in timpul lui Mircea cel Batran, iar in
Moldova in timpul lui Alexandru cel Bun. Cele 2 sisteme sunt asemanatoare datorita traditiilor comune si
 Page 22 of 50

datorita modelului comun avut in vedere (sistemul dregatorilor din Imperiul Bizantin).La investirea in
functie ei depuneau juramant de credinta fata de domn. Nu erau remunerati pt activitate, insa primeau
danii domnesti pt drepta si credincioasa slujba, li se concedau veniturile unor tinuturi si puteau primi
daruri de la subalterni.
Clasificare:
a) Marii dregatori, membrii ai Sfatului domnesc.
 Banul: in Tara Romaneasca, primul dregator in ierarhie era Banul Craiovei care conducea armata,
administratia si justitia din zona din dreapta Oltului. Banul putea pronunta chiar si pedeapsa cu moartea.
 Logofatul in ambele tari era seful cancelariei domnesti si purtatorul marelui sigiliu cu care erau
intarite actele domnesti. El judeca si procesele avand ca obiect domeniile boieresti ereditare.
 Vornicul era conducatorul slujitorilor curtii domnesti si cel ce asigura paza granitelor. In Tara
Romaneasca competenta teritoriala a vornicului se limita la zona din stanga Oltului, iar in Mordova
existau 2 vornici: vornicul Tarii de Sus si Marele Vornic al Tarii de Jos. In Moldova, vornicii erau
conducatorii ostirilor, iar Marele Vornic al Tarii de Jos, asemanator Banului Craiovei, era primul in
ierarhia dregatorilor Moldovei.
 Postelnicul era sfetnicul de taina si talmaciul domnului, cel ce coordona relatiile externe ale tarii.
 Spatarul era purtatorul spadei domnesti si comandantul cavaleriei, iar uneori in timp de razboi
comanda intreaga armata. In Moldova, domnul Ieremia Movila e creat dupa model polonez o dregatorie
noua, hatmanul, care a preluat atributiile militare ale vornicilor.
 Vistierul se ocupa de stangerea veniturilor tarii si asigura mijloacele necesare pt intretinerea curtii
domnesti, a armatei, iar dupa instaurarea ocupatiei otomane si pentru plata obligatiilor de plata.
 Alti dregatori: paharnicul, stolnicul, comisul.
b) Micii dregatori, care nu faceau parte din Sfatul domnesc.
 Armasul era executorul sentintelor penele pronuntate de domn.
 Satrarul ingrijea corturiledomnesti in razboi.
 Jitarul
 Aga comanda pedestrinii si a devenit, ulterior, seful garzii personale a domnului.
Din examinarea atributiilor dregatorilor, rezulta ca si aceasta institutie se caracterizeaza prin
confuziunea de atributii.

DREPTUL PRIVAT AL LEGII TARII

INSTITUTIA PROPRIETATII

Caracteristic Evului Mediu e faptul ca proprietatea, in general, si proprietatea asupra pamantului,

in special, au o structura complexa, divizata si ierarhizata, caracterizata prin imbinarea stapanirii
devalmasa cu cea individuala, ca si coexistanta mai multor forme de proprietate, in functie de titularul
dreptului de proprietate, fiecare forma avand un regim juridic distict, in functie de pozitia sociala a
titularului.
Rezulta ca in feudalism propritatea nu e absoluta ca in dreptul roman, ci e divizata. Legea tarii
consacra in acest sens un dominium eminens care apartine domnului, un dominium utilecare apartine
boierilor si un drept de folosinta al taranilor aserviti asupra loturilor pe care le lucreaza.
Dominium eminens e dreptul de proprietate suprem al domnului asupra teritoriului tarii si pe care
il exercita in caliatatea sa de varf al ierarhiei feudale si ca reprezentant al statului feudal.
Nu trebuie confundat domeniul public al statului cu domeniul privat al domnului (proprietatea
domneasca) in care intra mosiile pe care le stapaneste ca mare proprietar feudal alaturi de ceilalti boieri.
In virtutea lui dominium eminens domnul are o serie de prerogative:
a) exercita dreptul de supraveghere si control asupra intregului teritoriu al tarii;
b) culege mostenirile vacante;
c) ia in stapanire res nulis (bunurile nimanui), terenurile pustii care nu au apartinut nimanui si cele
abandonate de proprietar (res delicte).
d) domnul putea incuviinta feudalilor desprinderea unor portiuni de terenuri din cele pustii si pustiite si
le trecea in proprietate personala prin intemeierea de state, numite slobozii pt ca erau scutite de dari prin
hrisov domnesc;
 Page 23 of 50

e) domnul putea lua in stapanire mosiile confiscate de la boierii hicleni (vinovati de tradare);
f) domnul acorda donatii fie boierilor, pt drepta si credincioasa slujba, fie manastirilor;
g) domnul acorda anumitor feudali (boieri si manastiri) imunitati feudale asupra proprietatilor pe care
acesti le stapaneau;
h) domnul incuviinta toate actele juridice de transfer al proprietatii asupra pamantului si robilor, ocazie
cu care partile actului respectiv faceau darea calului (darea cupei), adica ii dadeau un cal bun sau o cupa
de metal pretios pt a incuviinta transferu;
i) domnul exercita dreptul de pradalica (preadalica), adica dreptul de retract pt donatiile facute. Insa
domnul putea renunta la exercitarea pradalicii introducand in hrisov formula sacramentala: pradalica sa
nu fie. Dar beneficiarul daniei in acest caz trebuia sa faca darea calului sau cupei;
j) domnul avea dreptul de a percepe dijme, biruri si munci in folosul domniei, adica cele 3 forme ale
rentei feudale.

Dominium utile apartinea boierilor si taranilor liberi proprietari de pamant.

1. Marea proprietate feudala e o proprietate completa asupra pamantului si incompleta asupra
taranilor aserviti. Modul juridic de dobandire a fost mostenirea, careia, dupa intemeiere, i s-au adaugat si
moduri derivate: vanzarea, donatia, schimbul si infratirea pe mosie. Feudalii si-au extins domeniile si pe
cai nejuridice prin acapararea cu forta a pamanturilor taranilor si incalcarea stravechiului drept de
proprietate. Acest mod nejuridic e denumit in Legea tarii “sila”.
Dupa titularul sau, marea proprietate feudala are 3 forme:
a) proprietatea domneasca
- cuprinde bunurile personale ale domnului pe care le stapanea inca dinainte de a fi domn, ca membru al
clasei feudale.
- se adauga bunurile dobandite in timpul domniei pe diverse cai juridice, precum si imbunatatirile aduse
bunurilor pe care le avea in proprietate pe cheltuiala proprie.
- mai apartineau domnului sub titulatura de camara domneasca si anumite venituri care li se cuveneau pe
timpul exercitarii domniei, separate de visteria tarii.
b) proprietatea boiereasca
- a aparut inainte de intemeiere si are temeiul juridic in mostenire, iar dupa intemeiere in dania domneasca
sau particulara, precum si in celelalte actele translative de proprietate: vanzarea, schimbul si infratirea pe
mosii.
- mostenirile se numeau ocii, dedii sau bastina. Ele erau confiscate de domni si nu puteau fi instrainate
decat cu respectarea dreptului de protimis (precumparare si rascumparare) al rudelor.
- dania domneasca se acorda pentru serviciile militare aduse domnului, pentru indeplinirea unei
dregatorii, adica a unei slujbe in aparatul statului. Era concretizarea obligatiei de miluire a vasalului de
catre suzeran, obligatie ce intra in continutul raportului juridic de vasalitate.
- pana in prima jumatate a sec XV, beneficiarii daniei domnesti aveau asupra mosiei ce le fusese
donate un drept temporar limitat la durata vietii domnului si uneori si a fiilor acestora, in masura in care ei
i-ar fi urmat la tron.
- din a II-a jumatate a sec XV, beneficiarul are un drept ereditar, asa incat dreptul domnului de
pradalica se mentine numai in caz de hiclenie, adica in cazul tradarii domnului.
c) proprietatea manastireasca
- s-a constituit dupa intemeiere din daniile facute de credinciosi, domni, boieri, in scopuri pioase.
- daniile aveau caracterul unor donatii cu sarcina, intrucat manastirea avea obligatia de a nu instraina
dania primita si de a utiliza veniturile mosiilor donate in scopuri caritabile, sub sanctiunea intoarcerii
daniei (revocarea donatiei pt neideplinirea sarcinii).
Marea proprietate feudala, indiferent de titularul sau (domn, boieri sau manastire) avea o
structura bipartita, fiind impartita in rezerva feudala cultivata prin munca taranilor dependenti si lorutie
date in folosinta acestora denumite delnite (T Rom), jiredii (Mold) si sesii (Trans).
Institutia imunitatii feudale (ohaba – T Rom / uric – Mold)
- se acorda prin hrisov domnesc
- conferea titularului sau dreptul de administrare politica, de judecata si de comanda militara asupra
populatiei de pe domeniul respectiv, insotit de dreptul de a face comert, de a percepe venituri in folosul
sau si scutirea de plata a oricarei dari fata de domnie.
 Page 24 of 50

- feudalii investiti cu imunitati se bucurau de independenta politica pe domeniile lor. Dregatorii

domnesti nu aveau competenta pe aceste domenii, functiile statului fiind exercitate de aparatul de slujitori
al acelui boier.
Din examinarea fizionomiei imunitatilor feudale rezulta ca ele oglindesc la nivelul suprastructurii
politice, izolarea specifica economiei feudale inchise, naturale. Imunitatile au aparut dupa intemeiere
intrucat feudalii romani, a caror putere economica si politica era atunci mai mare decat cea a domnului,
doreau consacrarea si pe plan juridic a privilegiilor lor de a conduce, sub toate aspectele vietii, populatia
de pe mosiile pe care le detineau.
Sistemul imunitatilor feudale s-a format in acea perioada si s-a manifestat la scara larga si datorita
faptului ca aparatul de stat nu era pe deplin dezvoltat, asa incat realizarea uneia din functiile statului se
impunea a se face cu aparatul de slujitori al boierului.
Hrisoavele de acordare a imunitatilor utilizau 2 tipuri de formule:
a) formula concentrata: T Rom – “sa-i fie de ocina si de ohaba”.
Moldova – “sa-i fie uric cu tot venitul”.
b) formula detaliata - in care era specificata in amanunt continutul imunitatii acordate.
Formula detaliata era utilizata pt imunitatile acordate manastirilor, intrucat proprietatea
manastirilor s-a format dupa intemeiere, intr-o epoca in care puterea domnului incepuse sa se consolideze,
iar imunitatea nu mai avea caracter general, ci exceptional, trebuia sa se mentioneze in amanuntime ce
activitati urmau a fi scoase din competenta dregatorilor domnesti si trecute in cea a titularului imunitatii.
Din examinarea formulei detaliate rezulta ca ele nu se acordau uniform, ci erau mai restranse de la
un boier la altul, de la o manastire la alta.
Centralizarea puterii de stat in mana domnului si a aparatului de dregatori a dus la restrangerea
treptata a imunitatilor acordate, astfel incat dreptul de judecata al boierilor e limitat, drepturile militare
sunt ingradite, pe fondul dezvoltarii comertului se desfiinteaza dreptul boierilor de a percepe taxe pe
circulatia marfurilor si persoanelor, precum si anumite venituri.
2. Proprietatea taraneasca prezinta caractere diferite dupa cum e vorba despre proprietatea
taranilor grupati in obsti sau cei ce nu fac parte din obsti sau de proprietatea taranilor liberi sau aserviti.
a) Proprietatea taranilor liberi grupati in obsti
Teritoriul obstei se imparte in vatra satului (gospodariile taranilor - proprietate personala), campul
de cultura (loturile de cultura - proprietate personala) si celelalte terenuri aflate in hotarul satului (paduri,
pasuni, fanete, islazuri) care erau stapanite in devalmasie de sateni.
Fiecare membru, cu aprobarea obstei, avea dreptul de a desprinde anumite terenuri din fondul
devalmas si de a le amenaja prin munca proprie, dandu-le o noua destinatie economica. Munca
incorporata in aceste terenuri reprezenta temeiul juridic al trecerii terenului din stapanirea devalmasa in
proprietate personala a titularului si familiei sale.
Pana la finele feudalismului obstea a pastrat un drept superior de supraveghere si control asupra
tuturor terenurilor aflate in hotarul sau, inclusiv asupra celor care erau in proprietate personala. Expresia
acestui drept e dreptul de protimis (dreptul de precumparare si rascumparare).
Mecanismul exercitarii dreptului de protimis: daca vreun membru al obstei dorea sa vanda un
teren aflat in hotarul obstei trebuia sa-si faca intentia prin strigari la targuri succesive. Membrii obstei,
rudele sau vecinii aveau dreptul de precumparare, iar daca nici unul nu-si exercita acest drept, terenul
putea fi vandut si unui strain de obste, dar aceasta vanzare nu era pura si simpla, ci afectata de o conditie
rezolutorie. Daca in termen de 1 an de la data vanzarii vreun membru al obstei, vecin sau ruda se
razgandea, putea sa-si exercite dreptul de rascumparare, intorcand cumparatorului pretul platit si devenind
proprietarul terenului. Termenul de 1 an curgea de la data la care acel membru al obstei luase cunostinta
despre operatiunea vanzarii.
b) Proprietatea taranilor aserviti.
Teritoriul obstilor aservite apartinea stapanilor feudali, insa taranii aserviti isi pastrau dreptul de
proprietate asupra gospodariei, uneltelor de munca si dreptul de folosinta asupra loturilor de cultura. Ei
aveau posibilitatea de a face imbunatatiri celorlalte categorii de terenuri, platind insa zeciuiala cuvenita
stapanilor feudali.
c) Proprietatea taranilor liberi care nu se aflau in obsti.
 Page 25 of 50

Se exercita asupra gospodariilor, vitelor si uneltelor de munca, precum si asupra unei mici
suprafete din terenuri de cultura.
Legea tarii a consacrat dreptul de proprietate al mestesugarilor asupra atelierelor si uneltelor si un
drept de proprietate al robilor asupra salajelor si uneltelor confectionate prin munca proprie.

STATUTUL JURIDIC SAU CONDITIA JURIDICA

A CLASELOR SAU STARILOR FEUDALE

In cea ce priveste statutul juridic al claselor sociale trebuie mentionat ca Legea tarii avea un
profund caracter statutar, ca urmare a pozitiilor discriminatorii pe care le continea, in functie de pozitia
sociala a diferitelor clase sociale.
1. Clasa feudalilor
Boierii se bucurau de toate drepturile si privilegiile. Numai ei exercitau conducerea politica a tarii
si erau titularii proprietatii feudale investita cu imunitati. Aveau capacitate juridica deplina, insa calitatea
de boieri era indisolubil legata de stapanirea unei mosii.
Boierii erau impartiti in boieri de tara si boieri de slujbe. Totodata, asistam la o stratificare a
boierimii in boieri mari si boieri mici.
Institutia boierimii e anterioara statului feudal. Exista si un argument terminologic: “boier de
tara”, acordata conducatorilor formatiunilor prestatale de tip feudal care prin unirea feudelor lor
intemeiasera statele feudale romanesti.
Dupa intemeiere si centralizarea aparatului de stat apar dregatorii care erau recrutati chiar si din
randul unor categorii sociale inferioare. Calitatea de boieri a acestora rezulta din functia indeplinita in
aparatul de stat si nu ca efect al stapanirii unei mosii, desi domnul ii miruia pt dreapta si credincioasa
slujba, dandu-le mosii sau concedandu-le veniturile unor tinuturi.
In cele din urma calitatea de boier devine indisolubil legata de indeplinirea unei functii de dregator
in aparatul de stat. Se elaboreaza si un statut scris al nobilimii in care se prevede acordarea nobletei ca
efect al dregatoriei incredintate.
2. Clerul avea si el o situatie priveligiata, avand dreptul de a participa la Sfatul domnesc, avand
totodata dreptul de a participa la adunarile starilor feudale, precum si de a beneficia de acordarea de
imunitati feudale.
3. Orasenii. Acestia nu erau o patura sociala omogena, ci polarizata in aristrocratia oraselor,
alcatuita din persoane care stapaneau case in targuri si mosii in ogoarele targurilor si care se bucurau de
toate drepturile si privilegiile. Asigura conducerea oraselor, iar in Moldova participa la alegerea
Domnului.
Un alt element il reprezentau orasenii propriu-zisi, categorie din care fac parte mestesugarii si
negustorii aflati sub autoritatea dregatorilor domnesti.
Spre deosebire de Tara Romaneasca si de Moldova, orasele din Transilvania beneficiau de o larga
autonomie in raport cu autoritatea centrala, iar populatia oraselor se afla si sub jurisdictia organelor locale
orasenesti, recrutate din randul aristrocratiei.
O alta categorie in cadrul populatiei oraselor, o reprezentau cei care se indeletniceau cu agricultura
pe mosia orasului si care la randul lor puteau fi oameni liberi sau sermi.
Orasenii aveau dreptul de a participa la conducerea si administrarea orasului, dreptul de dispune
de bunurile lor, dreptul de a-si rezolva diferendele pe cale judiciara, sfera drepturilor orasenilor fiind
precizata in actul de infiintare a orasului (uricul targului) precum si in actele de privilegii date de-a lungul
timpului de catre domnie.
4. Taranii
a) liberi - cei cu pamant - grupati in obsti, numiti razesi (Mold) si mosneni (T Rom).
- negrupati in obsti, numiti cneji sau judeji.
- cei fara pamant, munceau pe mosiile feudale si se numea saraci sau siromahi.
b) dependenti numiti vecini (Moldova) sau rumani (T Rom).
Capacitatea lor juridica era determinata de dreptul de proprietate incomplet pe care stapanii feudali il
aveau asupra lor, in sensul ca puteau fi vanduti o data cu mosia pe care erau alipiti.
 Page 26 of 50

Aveau dreptul de a dispune de partea de produse si venituri ce le ramanea dupa satisfacerea

obligatiilor de renta feudala. Aveau drept de proprietate asupra gospodariei de care putea dispune, insa
erau excusi de la exercitiul drepturilor publice si dupa legarea de glie nu mai putea parasi mosia pe care se
aflau.
Exista potrivit Legii tarii mai multe cai juridice si nejuridice de cadere in rumanie si de iesire din
rumanie.
 cai de cadere in rumanie
- juridice: - donatia (cazul taranului liber care se inchina cu sufletul si averea sa stapanului feudal)
- vanzarea (a libertatii si a averii)
- imprumutul (de multe ori era garantat cu libertatea personala a datornicului)
- hotararea judecatoreasca.
Toate aceste titluri emanau de la cancelaria domneasca si erau intarite de domn si de Sfatul domnesc.
- nejuridice
: - falsificarea actelor de catre boieri
- cotropirea (sila)
Starea de rumanie era imprescriptibila si se transmitea cu titlu ereditar pe linie masculina.
 cai de iesire din rumanie
- juridice: - iertare de rumanie (act cu titlu gratuit, facut de stapanul feudal si care efecte fie intervivos, fie
mortis causa)
- rascumpararea din rumanie (cea mai raspandita ca urmare a avantajelor materiale pe care le
aducea stapanului feudal)
- hotararea judecatoreasca (in procesele pe care taranii le aveau cu boierii in urma carora se
constata ca fusesera rumanizati cu sila)
- nejuridice: - arderea titlurilor boierilor
- cnezirea sau judecirea cu sila (taranii refuzau sa se comporte ca tarani dependenti, ci ca unii
liberi)
- fuga
- rascoala.
In ceea ce priveste statutul juridic al taranilor dependenti, profesorul Constantin Giurescu a
afirmat existenta unui asa numit drept rumanesc, zacon vlasti, plecand de la ideea ca vlahii ar fi in
realitate tarani dependenti, fostii robi care dupa eliberarea din robie intra in categoria sociala a taranilor
dependenti. In continuare prof. C-tin Giurescu face o distinctie intre Legea Tarii care se aplica rumanilor
ca o entitate etnica si zlacon vlasti, care are un sens social si care s-ar referi, in opinia prof. doar la taranii
dependenti. Aceasta teorie nu poate fi impartasita intrucat ea este contazisa de hrisoavele domnesti, din
examinarea carora rezulta ca termenul de ruman are o dubla acceptiune, are un sens etnic si un sens
social, iar sensul in care este utilizat rezulta din contextul frazei. Ca atare, dreptul rumanesc sau zlacon
vlasi nu este altceva decat Legea Tarii, dreptul nostru feudal scris, si nu un sistem aparte aplicabil doar
taranilor dependenti.
5. Robii: Normele de drept aplicabile acestora alcatuiau o institutie distincta in cadrul Legii Tarii,
denumita „Colopsco e pravo” = dreptul robilor
Aveau un statut juridic intremediar intre sclavii din antichitate si taranii dependenti.
Din punct de vedere juridic erau lucruri, insa li se recunostea o capacitate juridica limitata, avand
dreptul de a se casatori si putand avea in proprietate salasele si uneltele confectionate prin munca proprie.
Puteau incheiea acte juridice cu acordul stapanilor. Puteau fi vanduti separati de mosie.
Ca si starea de dependenta feudala a taranilor aserviti, robia era imprescriptibila si transmisa
ereditar, insa ca si starea de dependenta robia putea inceta daca robul era eliberat de stapanul sau,
devenind om liber
6. Strainii: Regimul lor juridic era tolerant, mai ales pt cei de religie crestina. Cu toate acestea ei
nu puteau dobandi proprietati imobiliare. Strainii de religie crestina se puteau impamanteni, fie prin
casatorie, fie prin acordarea unei dregatorii, situatie in care se bucurau de toate drepturile si libertatile
civile si politice, existand si unele limitari: nu puteau avea in proprietate pamant.
Li se acordau de catre domn libertati comerciale si religioase, dreptul de a se constitui in
comunitati la nivelul oraselor, dreptul la un regim fiscal distinct.
 Page 27 of 50

In privinat necrestinilor (mai ales al musulmanilor), conform capitulatiilor incheiate cu Poarta, ei

nu se puteau stabili in tarile romana si nu putea avea lacasuri de cult.
INSTITUTIA RUDENIEI
Potrivit Legii tarii rudenia imbraca 3 forme:
a) de sange (biologica);
- poate fi pe linie directa sau colaterala, fiecare cu diferite grade de rudenie. Ea creaza intre rudele
apropriate drepturi si obligatii reciproce de intrajutorare si totodata confera vocatie succesorala. De
asemenea, rudenia de sange e un impediment la casatorie.
b) prin alianta (afinitate) – legatura dintre un sot si rudele ceiluilalt sot;
c) spirituala – rezulta din tainele botezului si a cununiei.
La acestea se adauga si rudenia izvorata din adoptie (infiala) si rudenia din infratirea pe mosie.
INSTITUTIA CASATORIEI
Potrivit Legii tarii casatoria nu era un contract civil si se incheia prin formalitatile religioase
stabilite de Biserica ortodoxa, adica imbraca forma benedictiunii religioase / binecuvantarea.
Etapele premergatoare casatoriei:
a) vederea in fiinta – cunoasterea viitorilor soti;
b) urmarea de vorba – tratativele purtate de familiile viitorilor soti;
c) intocmirea foii de zestre;
d) binecuvantarea parintilor.
Zestrea e o institutie de straveche traditie geto-daca, fiind la origine un drept al ambilor tineri,
reprezentand echivalentul pecuniar al muncii depuse de acestia in gospodaria familiei de origine.
Se constituia prin strigari publice facute in timpul serbarii nuntii de catre parintii viitorilor soti si
era baza materiala a viitoarei familii. La zestre se adugau si darurile de nunta primite de la alte rude si de
la prieteni.
Din sec XVII institutia dobandeste un nou continut. Ea se constituie doar pt sotie sub forma foilor
de zestre si e un fel de afacere pt viitorii soti asa numiti vanatori de zestre.
O varianta a casatoriei traditionale e casatoria cu fuga care imbraca forma unui simulacru
de rapire a viitorei sotii de catre viitorul sot pt a forta binecuvantarea parintilor.
Legea tarii prevede si un impediment tipic feudal: starea de robie a unuia dintre soti. Acesta
atragea caderea in robie a celuilalt sot, precum si a copiilor rezultati din casatorie.
Regulile Bisericii permiteau divortul existand deplina egalitate intre soti in privinta motivelor de
divort pe care le puteau invoca.
Divortul era urmat de procedura numita alegere sau imparteala (partaj) prin care fostii soti isi
retrageau partea de bunuri ce le apartineau.
INSTITUTIA FAMILIEI
Potrivit Legii tarii, familia e grupul alcatuit din rudele cele mai apropiate avand ca nucleu pe
parinti si copii. Traditia geto-daca a implementat familiei romanesti un caracter decocratic, spre deosebire
de familia romana care are un caracter aristocratic.
Consecinta caracterului democratic e deplina egalitate a sotilor, izvorata din conditiile de munca si
de viata ale obstilor. Ambii soti exercitau puterea parinteasca asupra copiilor avand obligatia de crestere
si de intretinere a acestora si nu dreptul de a-i vinde asa cum prevedea dr roman.
Dupa moartea sotului, femeia putea exercita singura puterea parinteasca asupra copiilor minori.
Si intre soti existau obligatii reciproce de intretinere, iar sotul care nu-si indeplinea aceasta
obligatie era sanctionat cu o pedeapsa infamata de natura a atrage oprobiul public, adica era dat prin targ
sau purtat pe ulita.
Se practica si adoptia rudelor mai apropiate, copiii adoptati fiind numiti copii de suflet.
Din fizionomia institutiei familiei asa cum e ea reglementata in Legea tarii rezulta ca aceasta a
suferit puternice influente, atat din partea dr bizantin, cat si din partea religiei crestine.
INSTITUTIA SUCCESIUNII
Transmiterea bunurilor pt cauza de moarte de la defunct la mostenitori se numeste in Legea tarii
“mostenire”, iar succesorul “mostenitori”. Termenii vin de la cuvantul de origine traca “mos” din care
deriva termenul de mosie in sens de proprietate ereditara.
 Page 28 of 50

Potrivit Legii tarii, mostenirea se putea deferi, fie pe cale legala, fie prin testament. Cea legala se
deschide atunci cand defunctul nu a lasat testament sau nu e bine intocmit (e nul) sau nu produce efecte (e
caduc).
In materia succesiunii legale Legea tarii confera egala vocatie succesorala copiilor legitimi cu cei
adoptati, precum si egala vocatie succesorala fetelor cu baietii in privinta bunurilor de bastina sau
bunurilor de cumparatura ale parintilor lor.
De la aceasta regula e o singura exceptie: in T Romaneasca fetele nu au vocatie succesorala la
ocina (bunurile ereditare ale parintilor). Sistemul mostenirii legale e guvernat de principiul masculinitatii.
Fetele primeau echivalentul valorii partii ce i s-ar fi cuvenit din bunurile ereditare, fie in bani, fie in
bunuri de cumparatura. In general, primeau sub forma zestrei, iar obligatia de inzestrare revenea parintilor
si in absenta lor, fratilor.
In ceea ce priveste copiii din afara casatoriei, ei vin numai la mostenirea mamei lor.
Legea tarii admite si succesiunea prin reprezentare si consacra dr la mostenire al sotului
supravietuitor in concurs cu copiii.
Efectele acceptarii succesiunii sunt aceleasi ca si in dr roman. Asupra mostenitorilor trece intregul
patrimoniu, activul succesoral si pasivul succesoral (datoriile).
In privinta mostenirii testamentare. Se deschide pe baza testamentului intocmit de defunct daca e
valabil si isi produce efectele. Putea fi redacta in forma scrisa (diata) sau in forma orala (cu limba de
moarte).
Ambele forme de testament se redactau in prezenta martorilor. Cel in forma scrisa era mai rar
intalnit, folosit de boieri si clerici pt ca in general ei erau stiutori de carte.
O particularitate a testamentului medieval este posibilitatea inserarii in cuprinsul lui al unui
blestem al testatorului, prin care se asigura ca ultima sa vointa va fi respectata.
E reglementata si substitutiunea prin intermediul careia disponentul impune fiduciarului (un
donatar sau legatar) sa pastreze bunurile primite si sa le transmita la decesul sau unei alte persoane
(fideicomisar sau substituit) care e indicata tot de testator (disponent).
MATERIA OBLIGATIILOR
Legea tarii consacra ca izvoare contractele si delictele punand accentul pe raspunderea personala,
reglementand insa si anumite forme de raspundere colectiva, izvorata din solidaritatea existenta la nivelul
obstilor satesti sau teritoriale, precum si anumite interese ale statului feudal.
Exista 3 forme de raspundere colectiva: - in materie penala,
- in materie fiscala
- despagubirea de la altul.
Raspunderea colectiva in materie penala e o reminiscenta a vechiului sistem al razbunarii
sangelui. Potrivit acestui sistem in cazul savarsirii unei infractiuni indreptate impotriva unei persoane,
aceasta sau familia acesteia putea sa-si exercite dr de razbunare asupra faptuitorului sau familiei acestuia.
Inainte de intemeierea statelor, obstea sateasca prin organele de conducere cerceta si sanctiona
infractiunile savarsite pe teritoriul sau de catre membrii obstei.
Dupa intemeiere, din aceste atributiuni obstea a mai pastrat doar pe aceaia de a-l cauta si
indentifica pe faptuitor si a-l preda slujbasilor domnesti numiti gonitori din urma. In caz contrar obstea
era obligata sa indice gonitorilor din urma locul pe unde faptuitorul parasise hoatrul obstei (sa le dea de
urma). Daca nici acest lucru nu era posibil intreaga obste raspundea pt actiunea comisa pe teritoriul sau,
fiind obligata sa plateasca amenda fixata, in caz contrar obstea era aservita.
Raspunderea colectiva in materie fiscala a reprezentat un mijloc legal de aservire a taranimii pt
ca, desi suma globala stabilita pt grupuri fiscale, adica pt obste, era repartizata pe unitati impozabile, pe
gospodariile taranesti, iar daca unii dintre tarani nu putea plati, situatie des intalnita, datoria lor era
preluata automat de ceilalti. Satul trebuia sa implineasca cisla. Daca intreaga obste era insolvabila, ea era
aservita de domn sau de unii din boieri.
Despagubirea de la altul e o forma de raspundere solidara cu o sfera mai larga de aplicare care
cuprinde categorii sociale intregi care apartin aceluiasi popor. Aceasta forma de raspundere colectiva a
fost utilizata de majoritatea statelor feudale.
In dreptul modern daca una din partile contractante e strain, constrangerea acestuia de a-si executa
obligatia se realizeaza pe baza conventiilor incheiate intre state si a procedurii execuaqului (recunoasterea
 Page 29 of 50

in investirea cu formula executorie a hotararii pronuntate de o instanta asupra unui cetatean strain in statul
de care acesta apartine).
Potrivit despagubirii de la altul creditorii romani primeau incuviintarea domnului de a-si realiza
creantele pe care le aveau fata de cetatenii straini prin executarea silita asupra conationalilor acestora
aflati in trecere prin tarile romane.
Dupa realizarea executarii silite, conationalul executat primea dovezile relative a existentei
creantei asa incat la intoarcerea in tara de origine, putea cere autoritatilor proprii sa fie despagubit de
conationalul lui pt care a fost urmarit.
La fel se proceda si atunci cand debitorul era un roman, el putand fi executat silit pt un conational,
debitor fata de un cetatean strain in statul in care conationalul se deplasase.
Formele de raspundere individuala sunt in principal contractele. Dintre ele, cel mai important este
contractul de vanzare, contract consensual translativ de proprietate, elementele sale fiind ca si in dreptul
roman: consimtamantul, obiectul si pretul.
Consimtamantul trebuia sa izvorasca din vointa libera a partilor, sa fie dat de buna voie, iar in
cazul in care consimtamantul era viciat contractul era nul. Cel mai raspandit viciu de consimtamant era
violenta pe care Legea tarii o denumeste sila. Celelalte vicii de consimtamant: eroarea si dolul erau mai
rar intalnite in practica pt ca toate contractele se incheiau in prezenta martorilor.
In cazul vanzarii pamantului aflat in hotarul obstei, nu era suficient consimtamantul partilor
contractante, ci trebuia totodata respectarea dreptului de protimis al rudelor si vecinilor.
De asemenea daca obiectul vanzarii era o proprietate feudala sau un rob, actul de transfer al
proprietatii trebuia intarit prin hrisov domnesc, fiind necesar deci si acordul domnului. Pentru a obtine
acordul domnului si pentru a evita pradalica, partile procedau la darea calului sau cupei.
In privinta obiectului vanzarii, el trebuia sa fie un bun susceptibil de a fi instrainat, adica in
comert, in circuitul civil. Cel mai important lucru era pamantul care putea fi vandut si in cote indivize,
ideale si abstracte. O particularitate a vanzarii este ca obiectul vanzarii il putea reprezenta si persoana
umana: robii sau taranii aserviti care puteau fi vanduti o data cu mosia.
Al treilea element este pretul care potrivit Legii tarii putea fi exprimat in bani, in pecunia
numerata, dar putea sa fie exprimat si in alte bunuri, situatie in care vanzarea se confunda cu schimbul
(permutatio rerum).
Pretul se platea fie in momentul incheierii contractului, fie la o data ulterioara, sub sanctiunea
rezolutiunii contractului pentru neexecutare, fiind prevazuta sub forma pactului provizoriu care stipula
intoarcerea partii din pret platita pana la data interventiei acelui pact comisoriu. Intoarcerea pretului
intrevenea si in caz de editiune pe care LT o denumeste val, adica atunci cand bunul a fost cumparat de la
neproprietar / “rau”.
Sub aspectul formei, contractul de vanzare se putea incheia fie in forma scrisa, fie in forma
verbala, insa intotdeauna in prezenta martorilor, uneori si in prezenta chezasilor si al adamasarilor.
Contractul de donatie. Potrivit Legii tarii, donatia e un contract real care poate imbraca 2 forme:
- - donatia sau dania domneasca
- donatia particulara
In cazul daniei domnesti, intentia de a gratifica a domnului avea in vedere fie rasplatirea unui
boier pentru dreapta si credincioasa slujba, fie ajutorarea unei manastiri in scopuri pioase.
In cazul daniilor particulare, intentia de a gratifica avea in vedere fie angajamentul donatarului de
a-l ingriji pe donator si de a-l inmormanta potrivit datinilor, fie un scop filantropic sau ca donatorul sa fie
trecut in pomelnicul Bisericii impreuna cu membrii familiei sale. De cele mai multe ori donatia avea
caracterul unei donatii cu sarcina, iar manastirea donatara nu avea dreptul de a instraina dania primita sub
sanctiunea revocarii donatiei.
Ca si in cazul vanzarii, obiect al donatiei il putea forma si persoana umana, robii sau taranii
aserviti impreuna cu mosia. Dar, obiect al donatiei il putea forma si liberatea umana, e vorba de taranii
care asa cum spune Legea tarii se inchinau cu sufletul si averea lor stapanului feudal.
Donatia care avea ca obiect proprietati feudale sau robi trebuia intarite prin hrisov domnesc.
Contractul de imprumut - cel mai raspandit e imprumutul de consumatiune (denumit mutum), o
forma a acestuia: imprumutul banesc (contract unilateral care genera obligatia imprumutatului de a
restitui la scadenta imprumutatorului suma imprumutata plus dobanzi). Dobanda se numeste in Legea tarii
 Page 30 of 50

bas iar scadenta se numeste zi sau soroc. De regula, scadenta la imprumut era stabilita intr-o zi de
sarbatoare.
Legea tarii permitea si anatocismul (dobanda la dobanda) cum se spune in Legea tarii bas peste
bas. Sistemul de garantii reglementat de L.T. cuprinde 2 forme de garantii:
- garantia reala numita zalog
- garantia personala numita chezasie.
Garantiile reale – zalogul reprezenta o garantie reala avand ca obiect bunuri mobile si imobile in
special robi si mosii cultivate cu tarani dependenti care se dadeau creditorului de catre debitorul sau,
creditorul avand posibilitatea de a folosi la munca taranii dependenti de pe mosiile zalogate in contul
dobanzilor la suma imprumutata.
Zalogul putea imbraca 2 forme:
- fara termen: creditorul putea stapani si folosi bunul zalogit pana la plata datoriei.
- cu termen: la implinirea termenului debitorul platea rascumpararea bunului zalogit. Daca nu platea se
putea prevedea in actul de zalogire ca zalogul devine statator, adica bunul zalogit intra in proprietatea
crditorului in contul creantei sale. Daca nu se prevedea posibilitatea ca zalogul sa devina statator avand in
vedere ca aproape intotdeauna valoarea bunului zalogit era mai mare decat cuantumul creantei si al
dobanzilor, bunul zalogit era pretuit adica evaluat si vandut fie creditorului, fie unei persoane straine iar
diferenta dintre pretul obtinut si suma datorata debitorului ramanea acestuia.
Garantii personale se numeau chezasi. Ei erau persoane care se obligau sa preia datoria si sa o
plateasca daca debitorul principal nu platea la termenul stabilit in contract. Chezasii erau tinuti solidar, iar
chezasul platitor avea dreptul de regres atat in contra cogarantilor sai cat si in contra debitorului principal.
Prin urmare chezasii erau debitori accesorii. In situatia in care nu se constituisera nici garantii reale nici
personale iar debitorul se dovedea la scadenta a fi insolvabilse declansa o procedura de executare silita
denumita „curama” asupra intregii averi a debitorului, procedura in cadrul careia bunurile debitorului erau
pretuite si impartite intre creditori proportional cu valoarea creantelor lor.
Legea tarii mai reglementeaza si alte contracte: de depozit, comodatul (imprumutul de folosinta),
locatiunea de lucrari.
Institutia infratirii
O instituite foarte importanta reglementata de Legea tarii care reuneste trasatri ale rudeniei, ale
testamentului si ale contractelor este institutia infratiriii.
Infratirea de mosie - este o specie de infratire, infratirea a fost o institutie larg raspandita la multe
popoare incepand din epoca descompunerii comunei primitive. Lipsiti de ajutorul gintii, oamenii incercau
sa inlocuiasca prin infratire care este conceputa ca o invoiala formala de ajutor reciproc insotita de o
procedura constand in amestecul artificial al catorva picaturi din sangele celor ce se infrateau, procedura
care este un exemplu tipic de simbolism vrand sa semnifice faptul ca legatura izvorata din infratire imita
rudenia de sange.
In statul roman si in provincia romana Dacia se practica infratirea intre peregrini care a fost
interzisa de imparatul Diocletian in 285 e.n. In oranduirea feudala apare ca o forma de infratire fratia de
arme dintre cavaleri creata in scopul de a-si acorda sprijin reciproc pt savarsirea faptelor de arme.
De asemenea apare ca forma a fratiei de cruce intre tarani, fratia haiduceasca. Dupa intemeierea
statelor feudale romanesti apare si asa-numita infratire de mosie care sub aspectul formei este un act scris
emanand de la cancelaria domneasca in care se consemneaza declaratia de infratire facuta de cei in cauza
in fata Domnului si a Sfatului domnesc.
Obiectul infratirii - il putea forma orice fel de bunuri insa infratirea avea ca obiect ocini sau mosii
de cumparatura, de aici si denumirea acestei institutii.
Infratirea de mosie ducea nu numai la stabilirea unor relatii de rudenie dintre cei infratiti ci si la
stabilirea unor relatii patrimoniale cu privire la bunurile asupra carora cei infratiti isi constituie anumite
drepturi, acesta fiind de altminteri si scopul principal al infratirii. Existau 2 forme de infratire pe mosie:
1. in care toti cei infratiti isi uneau ocinile (mosiile)
2. in care infratirea se facea doar pe ocina uneia dintre parti
Calitatea de proprietar al unei ocini era o conditie indispensabila pentru a participa la constituirea unei
infratiri. In actul de infratire se prevedea de la bun inceput cui apartineau ocinile sau ocina asupra careia
se realiza infratirea. Din acest punct de vedere prima forma de infratire adica cea in care toti cei infratiti
pun impreuna ocinile presupunea 2 momente:
 Page 31 of 50

1. momentul unirii ocinilor

2. momentul asezarii celor infratiti pe ocinile astfel unite
Cea de-a doua forma de infratire presupune un singur moment: momentul asezarii celor infratiti pe
ocina respectiva.
Infratirea pe mosie se mai poate clasifica si din punct de vedere al modului in care se constituie
raportutile de infratire in:
- infratirea directa ce presupune ca raporturile de infratire se stabilesc intre toti participantii
la actul infratirii.
- infratirea indirecta atunci cand cel care constituie infratirea nu intra in raporturi de
infratire, ci aseaza ca frati alte persoane pe ocina sa.
Combinand cele doua criterii de clasificare vom spune ca infratirea prin unirea ocinelor este
intotdeauna directa.
Efectele juridice pe care aceasta forma de infratire le produce se rezuma la crearea unei stari de
coproprietate intre cei infratiti asupra ocinelor unite cu mentiunea ca cei infratiti dobandesc asupra acestor
ocine cote indivize egale si nu proportionale cu suprafata de teren adusa in infratire.
Infratirea prin asezarea ocinilor poate fi directa sau indirecta. Daca este indirecta numai cei asezati
dobandesc cote indivize egale din dreptul de proprietate asupra ocinei pe care s-a realizat infratirea.
Infratirea pe mosie se realizeaza in practica feudala fie din considerenta de ordin economic fie de
ordin juridic.
Considerentele de ordin economic vizeaza crearea unei mosii mai mari si mai puternice care sa
poata fi mai bine exploatata iar cele de ordin juridic vieaza producerea unor efecta juridice in materia
succesiunii si materia proprietatii pt evitarea unor consecinte negative decurgand din fizionomia unor
institutiii ale L.T.
Efectele pe care înfrăţirea le produce în materia succesiunii: de exemplu, în Ţara Românească se
înfrăţeau fetele cu băieţii pentru a li se asigura fetelor vocaţie succesorală la ocină.
Proprietarul unei mosii care nu avea mostenitor, sau proprietarul unei mosii din TR care avea
numai fete, recurgea la o infratire directa cu alte persoane pe mosiile unite, sau la o infratire indirecta a
fetelor sale cu fii altor persoane pt a-si asigura mostenitori cu privire la proprietatiile sale ereditare.
O persoana care dorea sa cheme la mostenire, in concurs cu fii sai, si alte persoane pe care acestia
ii inlaturau de la mostenire, recurgeau la infratire pt a modifica ordinea succesorala si a le asigura
persoanele pe care dorea sa le gratifice vocatie succesoarala.
Efectele înfrăţirii în materia proprietăţii.
Înfrăţirea pe moşie este unul dintre modurile de dobândire a proprietăţii pe lângă contractele
translative de proprietate aceasta încât în actul înfrăţirii se putea prevedea că transmiterea dreptului de
proprietate către / între cei înfrăţiţi se va realiza inter vivos şi nu mortis causa, după cum se putea utiliza şi
clauza de rezervă a proprietăţii (pactul rezervati domini).
Totodată se putea prevedea că transmiterea proprietăţii se va face cu sarcină, stabilindu-se în acest
sens anumite obligaţii ale celor înfrăţiţi faţă de cei care le-au transmis averea.
Înfrăţirea pe moşie a fost utilizată de către boieri şi ca un instrument de aservire a obştilor săteşti –
în sensul că boierii recurgeau la o înfrăţire cu ţăranii pe ocinele acestora din urmă, dobândeau calitatea de
rude şi deveneau titularii drepturile de protimis, pe care le exercitau cu succes, astfel încât în timp ei
reuşeau să spargă unitatea economică a obştei şi, în final, să o aservească.
Dispozitii de drept penal din Legea Tarii
In aceasta materie, LT pastreaza urme ale organizarii obstesti, desi statul feudal a facut eforturi pt
a prelua activitatea de solutionare a litigilor si a aplicat amenzi severe celor care recurgeau la sistemul
razbunarii private.
Disp de drept penal din LT au un puternic caracter discriminator, in raport de categ sociala careia
ii apartineau faptuitorul si victima, in sensul ca aceleasi fapte si aceleasi pedepse erau apreciate si aplicate
in mod diferit dupa cum faptuitorul si respectiv victima erau un boier si un taran dependent.
Infractiuniile erau denumite vini, se imparteau in 2 categ: vini mari si vini mici
Infractiunile se imparteau in functie de natura relatiilor sociale lezate prin comiterea faptei.
Infractiuni indreptate impotriva st feudal, dintre care cea mai grava era infractiunea de viclenie,
tradarea domnului, care se pedepsea cu moarte si confiscarea averii boierului viclean.
Infractiunile indreptate impotriva vietii, cea mai grava era infra de omor, sanctiunea cu moartea.
 Page 32 of 50

Infratiunile indreptate impotriva religiei si moralei, sanctiunea cu moarte.

Infractiuni indreptate impotriva savarsirii justitiei, sanct cu amezi.
Indreptate contra proprietatii care in functie de gravitatea lor erau sanct cu moartea sau cu amenzi.
Sistemul sanctionator acesta cuprindea urm categ de pedepse si anume pedepsele fizice (incluzand
si diversele forme pe care le imbraca pedeapsa cu moartea), pedepsele privative de libertate, pedepsele
pecuniare (amenzile care purtau diverse denumiri: gloape, duseguvine) si pedepsele infamante de natura
de a atrage dispretul public (date prin targ sau darea pe ulita).
Si sist sanctionator avea un caract discriminatoriu, pt ca puteau fi rascumparate pt ca ii avantaja pe
cei bogati. Sg pedeapsa care nu putea fi rascumparata era pedeapasa cu moartea in caz de viclenie.
Dispozitii de drept procesual în Legea Ţării.
Si pe planul dreptului procesual Legea Ţării are un caracter unitar în toate cele trei ţări româneşti
consacrând ca instanţe, judele şi Sfatul oamenilor buni şi bătrâni la nivelul obştilor săteşti sau teritoriale –
soltuzul sau judeţul şi cei 12 pârgari la nivelul oraşelor, conducătorii de judeţe şi ţinuturile la nivelul
acestor unităţi administrativ-teritoriale, marii vornici şi marele ban în părţile de ţară aflate sub jurisdicţia
lor. Toate aceste instanţe aveau o competenţă generală atât în materia civilă, cât şi penală. Lor li se
adăugau ceilalţi dregători care aveau o competenţă specială în anumite materii, precum şi boierii şi
mănăstirile învestite cu imunitate a căror competenţă în materie jurisdicţională era dată de actul de
învestire cu imunităţi.
Procesele mai dificile se judecau de către Sfatul Domnesc care soluţiona şi plângerile celor
nemulţumiţi de judecata dregătorilor, plângeri care nu aveau caracterul unor căi de atac, ci mai degrabă
caracterul unor reclamaţii îndreptate împotriva celor care judecaseră.
O deplină competenţă în toate materiile o avea domnul, care era judecătorul suprem. El putea
judeca orice proces în primă şi ultimă instanţă, după cum putea să rejudece şi procesele soluţionate de
ceilalţi dregători. Domnul judeca fie singur, fie împreună cu Sfatul, fie în capitală, fie în orice altă
localitate (justiţia feudală este itinerantă).
Nu existau grade sau trepte de jurisdicţie aşa încât hotărârea unei instanţe putea fi atacată la
aceeaşi instanţă şi, de asemenea, nu exista autoritate de lucru judecat. Pentru acest motiv spre a pune
capăt prelungirii la nesfârşit a proceselor şi pentru a împiedica redeschiderea lor Legea tarii a consacrat
unele reguli care limitau procesul de rejudecare a proceselor.
 Zaveasca / Legatura – nu împiedică în mod direct redeschiderea procesului, dar obligă partea care
doreşte să-l redeschidă să depună în vistieria statului o sumă de bani. Multe dintre aceste hotărâri
pronunţate de domn contineau această prevedere;
 Fieria – un alt procedeu prin care partea care a câştigat procesul depune ab initio / de la început, o
sumă de bani în vistierie, iar domnul garantează că nu va aproba redeschiderea procesului.
 Instituţia amenzii judiciare – se introduce din sec. al XVIII-lea şi care sancţionează culpa procesuală
a părţii care redeschide procesul fără a avea câştig de cauză. Aceste amenzi judiciare se numeau gloabe în
Ţara Românească şi Moldova şi birşat în Transilvania.
O alta caracteristica a procesului feudal este posibilitatea rascumpararii pedepselor sistem care ii
avantaja pe cei bogati. De asemenea observam din organizarea sistemului de judecata ca, cu exceptia
Sfatului oamnilor buni si batrani si a judelui, toate celelalte instante erau apanajul feudalilor. Conceptia
care statea la baza procedurii procesuale era ca judecata trebuie sa se realizeze dupa lege si drepate. Lege
insemna Legea Tarii, adica dreptul nostru feudal nescris, iar dreptatea reprezenta morala epocii, adica
constiinta juridica, ce trebuia sa vegheze la respectarea moralului.

MATERIA PROBELOR IN PROCESUL FEUDAL

In vechiul nostru drept feudal intalnim atat reguli si mijloace de proba formate in timpul
feudalismului, cat si forme vechi, anterioare feudalismului care erau reminescente ale oranduirii gentilice
si care in conditiile societatii feudale dobandesc un continut nou de clasa si o forma noua in sensul ca
aplicarea lor se realiza prin forta coercitiva a statului. Persistenta acestor forme anterioare, feudalismului
se explica prin caracterul natural al economiei feudale si prin mentinerea unor forme economice vechi,
cum ar fi propietatea devalmasa asupra pamantului de la nivelul obstilor satesti sau teritoriale. Dupa
forma lor impartim probele in: probe orale si probe scrise. Evident ca cele mai raspandite probe in
feudalism, in special la inceputul epocii feudale, erau probele orale, reprezentand mijlocul comun de
 Page 33 of 50

probatiune. Justificarea o reprezinta faptul ca proprietatile feudale constituite anterior statului feudal, nu
puteau fi dovedite decat prin probe orale, iar,pe de alta parte, slaba raspandire a stiintei de carte facea din
probele orale o necesitate. Probele orale sunt:
 Proba fierului rosu sau ordalia fierului rosu
 Juramantul cu brazda in cap sau ordalia pamantului
 Proba cu juratori
 Marturia / proba testimoniala

1. Proba fierului rosu: modul cum a fost utilizata aceasta proba in procesul feudal rezulta dintr-
un document foarte important care ne-a parvenit pe cale directa, Registrul de la Oradea, tinut de preotii
catolici de la resedinta episcopala din Oradea intre 1208-1235. El contine note despre un nr de 389 de
principii judecate prin proba fierului rosu.
Atunci cand judecatorul nu putea solutiona pricina datorita sustinerilor contradictorii ale partilor
litigante si insuficientei celorlalte mijloace de proba, trimitea partile insotite de pristavul instantei, la
resedinta episcopala din Oradea pt a fi supus probei fierului rosu. Aici se oficia o slujba religioasa prin
care se invoca interventia divinitatii pt ca aceasta sa arate de partea cui este dreptatea, dupa care se dadea
uneia dintre parti sau unui martor o bucata de fier inrosit, care urma a fi purtata in mana pe o distanta de
8-10 pasi, apoi mana se bandaja, iar bandajul era sigilat. Dupa 8 zile se desigila bandajul si se proceda la
examinarea mainii. Daca mana era vindecata se considera ca afirmatiile celui supus probei erau adevarate,
iar hotararea judecatoreasca se dadea in favoarea acestuia. Daca dimpotriva, rana nu era vindecata, atunci
se considera ca cel in cauza a facut o afirmatie falsa sau daca era martor, a depus o marturie falsa si
hotararea se dadea pe cale de consecinta. In afara semnelor arsurii mai existau si alte imprejurari care erau
considerate dovezi de vinovatie, spre pilda neprezentarea la termenul de proba sau la termenul de
exeminare a mainii, violarea sigiliului, sustragerea de la proba, prin fuga in timpul ceremoniei religioase.
Din examinarea pricinilor consemnate in Registrul de la Oradea rezulta ca cea mai mare parte a
lor aveau ca obiect fapte care aduceau atingere proprietatii feudale, cei mai multi din acuzati fiind taranii
iobagi, acestia fiind supusi probei fierului rosu. Chiar daca un reprezentant al nobilimii sau inaltului cler
era obligat la proba, el putea desemna un taran care sa poarte fierul in locul sau.
In concluzie, proba fierului rosu este o proba rezervata in exclusivitate categoriei inferioare, cu un
profund caracter de clasa discriminator si partinitor. Are un caracter neconcludent si contradictoriu de
cele mai multe ori.
2. Juramantul cu brazda in cap este denumit astfel dupa rolul pe care pamantul il are in
desfasurarea probei. Cel care jura invoca pedeapsa pamantului, privit ca divinitate. In Moldova cei care
jurau puneau brazda de pamant direct pe cap si se numeau brazdasi, iar in Tara Rom (Oltenia) puneau
brazda intr-o traista si se numeau traistasi. Acest mijlloc de proba era utilizat in procesele care aveau ca
obiect stabilirea hotarelor dintre proprietati, adica in procesele de granituire.
Cei ce erau supusi probei jurau ca vor arata adevaratele hotare si inconjurau acele terenuri avand
asupra lor brazda de pamant.
Proba are o sorginte straveche geto-daca. Geto-dacii, ca si celelalte popoare ale antichitatii,
priveau pamantul ca pe o zeitate avand puteri purificatoare, zeitate care ii ajuta pe cei ce spun adevarul si
ii sanctioneaza pe cei care jura fals. De aici si expresiile existente in limba romana “sa ii fie tarana
usoara” si “nu l-ar mai rabda pamantul”. Suntem in acest caz in prezenta unui dublu simbolism judiciar si
anume: brazda de pamant simbolizeaza pamantul privit ca o divinitate, iar capul, care e cea mai
importanta parte a corpului, simbolizeza fiinta umana. Proba care la origine a avut un caracter pagan, s-a
spiritulizat sub influenta religiei crestine, in sesnul ca locul brazdei de pamant a fost luat de o carte de
rugaicuni sau o evanghelie, iar dupa aparitia statului feudal proba dobandeste un vadit caracter de clasa,
in sensul ca ea este rezervata doar membrilor categoriilor sociale inferioare, adica taranilor. Pe masura
dezvoltarii proprietatii feudale, boierii devin tot mai interesati de aceasta proba si nu se mai multumec cu
martori intamplatori si recurg la martori reconstituiti, adica fii de tarani care in Legea Tarii erau “dati de
chica” adica erau batuti pt a tine minte acele hotare si pt a putea pune marturie intr-un eventual litigiu
legat de granituirea mosiei respective.
 Page 34 of 50

3. Proba cu juratori. Institutia juratorilor a fost un mijloc de proba care prin paticularitatile sale
contrazice ideile moderne relative la dovezi. Rolul acestei probe este diferit in procesul penal fata de
procesul civil.
In procesul penal juratorii prin juramantul lor sustin juramantul uneia dintre parti, aratand ca
aceasta este demna de crezare, adica juramantul lor nu are un carcater obiectiv, nu tinde la stabilirea
adevarului si are un caracter subiectiv, adica tinde la stabilira bunei reputatii a partii pt care jura. Altfel
spus, acest juramant al juratorilor, in procesul penal, este un juramant de credibilitate.
Dimpotriva, in procesul civil, juratorii cerceteaza personal faptele si drepturile partilor litigante,
astfel incat juramantul lor este un juramant de veridicitate.
La origine proba cu juratori a fost in statele romane cel mai raspandit mijloc de proba pt
solutionarea litigiilor de orice fel, de unde si denumirea care i se dadea in dreptul nostru
obisnuielnic ,acela de lege. Cu toate acestea, unii juristi si unii istorici au socotit proba cu juratori o proba
misterioasa si stranie, o procedura grosolana si curioasa, un mijloc absurd de dovedire.
Originea probei cu juratorii se afla in stravechiul obicei geto-dac al juramantului pe zeitatile
palatului regal, juramantul prestat de un nr oarecare de juratori putand fi combatut prin juramantul printr-
un nr dublu de juratori. In epoca gentilica pe baza solidaritatii rudelor juratorii erau rudele aceluia pt care
se depunea juramantul, ulterior, dupa aparitia staului feudal, juratorii puteau fi si ceilalti membrii ai
obstei, adica vecinii, pt ca in final proba cu juratori sa dobandeasca un vadit caracter de clasa, in sensul ca
juratorii nu mai puteau fi recrutati decat din randul boierilor, ceea ce era in defavoarea taranilor in litigiile
pe care acestia le aveau cu boierii.
Incuviintarea probei cu juratori se facea de catre domn printr-un hrisov domnesc care continea
sintagma “i-am dat lege”.Atunci cand se incuviinta aceasta proba se preciza si nr juratorilor, uneori fiind
indicati si nominal, caz in care se numeau juratori pe ravas.Juratorii trebuiau sa fie de o seama cu cel pt
care jurau, adica sa apartina aceleiasi categorii sociale.
Depunerea juramantului de juratori avea un caracter solemn, atat din punct de vedere religios, cat
si din punct de vedere juridic. Juramantul era depus pe evanghelie in fata imputernicitului domnesc cu
supravegherea efectuarii probei. Continutul si forma juramantului trebuiau sa fie identice cu cele ale partii
din proces pt care se rostea respectivul juramant.
Schimbarea unui cuvant ducea la anularea probei, desi in Transilvania, ca o particularitate cu
caracter regional, se admitea repetarea cuvintelor rostite gresit. Daca juramantul era depus cu respectarea
formelor impuse de Legea Tarii, atunci imputernicitul domnesc consemna desfasurarea probei intr-o carte
de juramant care purta sigiliile si semnaturile juratorilor si care era inaintata domnului pt a hotari asupra
solutionarii porcesului. Domnul pronunta hotararea in sensul celor aratate in juramant, iar partea sprijinita
de juratori era considerata ca s-a apucat de lege sau s-a directat.
Daca proba cu juratori nu putea fi administrata, partea careia i se incuviintase proba ramanea de
lege adica pierdea procesul. In cazul in care proba fusese administrata cu succes partea adversa putea cere
proba cu contra juratori numita lege peste lege aducand un nr dublu de juratori. Daca contra proba era
administrata cu success hotararea initiala era anulata si se dadea o noua hotarare conform noului
juramant, iar vechiul juramant era socotit fals ceea ce atragea sanctionarea primilor juratori cu plata unor
amenzi. Nr maxim de juratori era de 41 astfel incat, daca domnul dorea sa favorizeze pe una din partile
litigante ii acorda de la inceput nr maxim de juratori astfel incat partea adversa sa nu poata face contra
proba.
Prin proba cu juratori putea fi dovedita orice situatie de fapt si de drept si putea fi combatuta orice
alta proba, inclusiv proba cu inscrisul. De aceea spunem ca proba cu juratori este regina probelor in
procesul feudal, in sensul ca are o forta probanta superioara oricarui alt mijloc de proba.
4. Marturia, proba testimoniala
Martorii sunt persoane care au cunoscut prin propriile lor simturi anumite fapte sau imprejurari
despre care relateaza in fata instantei in vederea solutionarii procesului.Depozitiile martorilor se dadeau
sub juramant, acestea fiind depuse in biserici, iar biserica dadea anateme asupra celor care depuneau
marturie mincinoasa. Forta juridica a marturiei, chiar daca aceasta este depusa sub juramant, este
inferioara probei cu juratori. Asistam in anumite situatii la o aplicare a principiului conversiunii actelor
juridice in sensul ca daca partea nu putea duce la termen toti juratorii, juratorii prezenti puteau fi audiati
ca martori.
 Page 35 of 50

O categorie speciala de martori o reprezinta aldamasarii. Sunt persoane care au fost prezente la
incheierea anumitor contracte asistand partile la stabilirea tututor elementelor intelegerii dintre ele;
Aldamasul este si el o instituie de sorginte pagana anterioara raspandirii crestinismului si are un
dublu cartacter: religios si unul juridic propiu-zis. Sub aspect religios dupa realizarea intelegrii dintre ele,
partile invoca divinitatea ca aceasta sa binecuvanteze conventia. Invocarea divinitatii se facea prin
libatiuni, de unde a ramas in evul mediu obiceiul ca aldamasarii sa bea vinul impreuna cu partile.
Consumarea aldamasului, adica bautul vinului insemna incheierea conventiei, adica aspectul juridic al
institutiei.
Pe plan juridic aldamsarii erau considerati niste martori preconstituiti care in cazul unui litigiu cu
privire la interpretarea si executarea contractului urmau sa depuna marturie in legatura cu acel contract
care fusese incheiat in prezenta lor,de regula, institutia in care contractul imbraca si forma scrisa. In
cuprinsul inscrisului se treceau alaturi de numele partilor si numele aldamasarilor si momentele principale
ale procesului realizate cu ocazia acordului de vointa la care acestia participau.

PROBE SCRISE

Inscrisurile folosite ca mijloace de proba erau fie inscrisuri oficiale, emanand de la cancelaria
domneasca, fie private, emanand de la persoane particulare.
Denumirea generala a inscrisurilor domnului era hrisov (origine greaca). Inscrisurile personale
particulare erau numite zapise.

DREPTUL FEUDAL SCRIS

1. Pravilele bisericesti

Datorita organizarii sale ierarhice si a rolului de principal factor ideologic in societatea feudala,
Biserica Ortodoxa a fost in masura sa elaboreze reguli de conduita care sa fie aplicate pe intreg cuprinsul
tarii, prin extinderea autoritatii sale spirituale si cu sprijinul statului feudal.
In vederea consolidarii statului feudal si centralizarii puterii, domnii erau interesati sa introduca
noi reguli juridice si sa le asigure un caracter uniform, spre deosebire de particularitatile neuniforme.
Trebuie sa intelegem ca pravilele bisericesti au un caracter oficial, pentru ca au fost intocmite din ordinul
domnului sau al mitropolitului si pe cheltuiala acestora. Pe de alta parte, dispozitiile din pravile erau
obligatorii atat pentru clerici, cat si pentru mireni (laici), atat in domeniul religios propriu-zis, cat si in
domeniul juridic.
De altfel, potrivit autorilor de pravile, dispozitiile de drept civil, de drept penal si de drept
procesual tineau tot de domeniul religios. Intrucat Biserica ortodoxa romana se afla sub autoritatea
spirituala a Patriarhiei de la Constantinopole, domnii si mitropolitii romani au respectat intru totul regula
de mult consacrata, conform careia pravilele bisericesti ortodoxe se intocmesc numai dupa izvoarele
canonice bizantine.
Intrucat procesul crestinizarii daco-romane, apoi a romanilor a inceput inca din epoca dominatiei
romane si a continuat si dupa retragerea aureliana, un numar mare de cuvinte latine au patruns in limbajul
religios fundamental, semnificativ fiind termenul de ,,biserica", limba romana fiind singura limba
romanica in care acest termen vine din latina, ,,basilica". In toate celelalte limbi, termenul de biserica vine
din greaca, ,,eclesia".
Patrunderea slavilor in masa si asezarea lor la sud de Dunare, a dus la ruperea de romanitatea
orientala in doua parti: Nordul Dunarii, ce a evoluat in poporul romanesc si Sudul Dunarii, ce a evoluat in
aromani. Totodata, contactul direct nord dunarean cu Bizantul s-a intrerupt, astfel incat, inca din timpul
feudalismului timpuriu, influenta bizantina a fost receptata pe filiera slava, astfel incat, slavona devine
limba cancelariei domnesti si limba cultului religios. Insa slavona era cunoscuta de un numar infim de
persoana (cativa calugari) din cancelaria domneasca. Marea masa a populatiei nu cunoastea limba.
Datorita acestui fapt, din sec. 16 pravilele bisericesti incep sa fie redactate si in limba romana.
Pravilele bisericesti, cele in slavona si romana au fost la inceput multiplicate ca manuscrise, iar
din secolul 17 apar pravilele tiparite.
 Page 36 of 50

Principalele pravile in slavona sunt:

1. ,,Pravila de la Targoviste", elaborata de catre gramaticul Dragomir, din porunca
domnului Vladislav al Tarii Romanesti in anul 1452.
2. ,,Pravila de la Putna", bilingva (text interliniar un rand in romana,un rand in slavona),
din anul 1581.
3. ,,Pravila de la manastirea Bistrita" (Moldova), in anul 1618.
4. ,,Pravila de la manastirea Bistrita" (Oltenia), elaborata la 1636.

Izvoarele acestor pravile sunt:

a. ,,Sintagma alfabetica" a lui Matei Vlastares

b. ,,Hexabiblul" lui Constantin Armenopulos (judecator la Salonic)
c. ,,Nomocanoanele parintilor Bisericii (literatura patristica)
d. Legislatia imparatilor bizantini:
1. ,,Bazilicalele" lui Leon al II-lea filosoful
2. ,,Nomos Ghiorghicos" (,,Legiuirea Agrara Bizantina")
3. ,,Prohironul" si ,,Epanagoga" elaborate in timpul lui Vasile Macedoneanul

Cele mai importante pravile in romana sunt:

1. ,,Pravila Sfintilor Apostoli", elaborata de Diaconul Coresi la Brasov intre 1560 si

1562. Un exemplu este ,,Pravila de la Ieud, numita dupa numele unei localitati din Maramures, unde a
fost descoperita in 1921, fiind singurul exemplar ce s-a pastrat.
2. ,,Pravila Aleasa", elaborata de logofatul Eustache, in Moldova, in 1632.
3.,,Pravila de la Govora" (,,Pravila cea Mica"), tiparita in Tara Romaneasca, in 1640, in 2
editii identice: una pentru Tara Romaneasca, cu prefata alcatuita de mitropolitul Theofil si una pentru
Transilvania, cu prefata alcatuita de mitropolitul Ghenadie al Transilvaniei.

Analizand continutul pravilelor bisericesti, constatam ca acesta este eterogen, in sensul ca alaturi
de institutiile juridice, se regasesc si altele texte fara caracter juridic din diverse alte domenii: extrase din
lucrarile parintilor bisericii, extrase continand diferite formulare pentru intocmirea unor acte, cronici,
tabele de calculare a timpului. Dispozitiile cu caracter juridic nu sunt sistematizate pe ramuri si institutii
de drept, astfel ca normele de drept civil alterneaza cu normele de drept penal si drept procesual,dupa cum
normele de drept laic alterneaza cu cele de drept canonic.
In dreptul penal, infractiunile era denumite pacate, iar pedepsele, ispasiri ale pacatelor.
Pedepsele erau impartite in: pedepse fizice si pedepse duhovnicesti
Prin discriminarile sociale pe care le-au consacrat, pravilele bisericesti au contribuit la
consolidarea relatiilor de productie de tip feudal.
Pe de alta parte, avand in vedere izvoarele utilizate la elaborarea lor, pravilele bisericesti au marcat
inceputul procesului de receptare a ideilor si institutiilor juridice romane, astfel cum au fost ele adoptate
la realitatile feudale ale Bizantului de catre legislatia bizantina. Din acest moment, influenta dreptul
roman asupra dreptului romanesc s-a realizat pe filiera bizantina.
Pravilele bisericesti au un continut asemanator, mergand pana la identitate in toate tarile romane,
ceea ce inseamna o continuare a unitatii de reglementare asigurata de legea tarii. Pravilele biseriesti au
avut si o finalitate practica: ele s-au aplicat in practica instantelor de judecata. Exista foarte putine
documente care sa ateste faptul ca hotararile judecatoresti erau date in baza pravilelor. Acest lucru are o
explicatie: hotararile date in materie penala si unele date in materie civila (hotarari in dreptul familiei),
imbracau forma orala si nu ne-au parvenit, iar daca erau date in forma scrisa, nu aratau capul de pravila pe
care se sprijina, pentru ca partile nu erau interesate sa pastreze asemenea documente. Dimpotriva,
hotararile ce se dadeau in litigiile privind proprietatea, imbracau mereu forma scrisa si mentionau mereu
in cuprinsul lor pravila pe care se sprijineau, pentru ca aceste hotarari erau mereu pastrate de partile
litigante ca titluri de proprietate.
 Page 37 of 50

O asemenea hotarare celebra este continuta intr-un hrisov pronuntata in litigiul dintre Florica (fiica
legitima) si Maria (fiica naturala), fiicele lui Mihai Viteazul, litigiu avand ca obiect o mosie. Castig de
cauza a avut Florica, iar in cuprinsul hotararii se mentioneaza pravila pe care se sprijina acea hotarare.

2. Hrisoavele legislative

Hrisoavele domnesti contineau, de obicei, aplicari ale dispozitiile legii tarii la cazuri concrete. La
sfarsitul secolului 16 si inceputul de secolului 17, apar si hrisoavele legislative, care contineau dispozitii
cu caracter general, aplicabile tuturor subiectelor de drept.
Unul din primele si dintre cele mai controversate hrisove este dat de Mihai Viteazul in anul 1595,
ce prevede, cu referire la taranii dependenti fugiti de pe mosiile din stanga Oltului pe mosiile din dreapta
Oltului, ca ,,care pe unde va fi, acolo sa fie ruman in veci". Unii istorici au afirmat ca prin intermediul lui,
Mihai Viteazul taranii dependenti ar fi fost legati de glie. Opinia nu poate fi impartita, pentru ca in 1595
se afla in plina desfasurare riposta militara antiotomana in Tara Romaneasca. Poporul din stanga Oltului
s-a refugiat pe mosiile din dreapta Oltului, ce apartineau lui Mihai Viteazul si partidei boieresti ce-l
sprijinea.
Dand acest hrisov, cu privire la taranii dependenti, Mihai Viteazul nu i-a legat de glie, ci pentru a-i
favoriza pe boierii olteni, a modificat dispozitiile legii tarii, ce anterior anului 1595 prevedeau legarea de
glie a taranilor dependenti. Daca s-ar fi aplicat dispozitiile legii tarii, boierii din dreapta Oltului ar fi
trebuit sa-i remita pe taranii dependenti din stanga Oltului, refugiati pe mosiile lor, stapanilor acestora, ori
prin asezamant Mihai Viteazul ii elibera pe boierii din dreapta Oltului de aceasta obligatie legala, pentru
a-i favoriza. Mihai Viteazul creeaza o noua categorie de tarani dependenti, ,,rumanii de legatura", fiind
tarani liberi, care la data asezamantului, fugisera pe mosiile din dreapta Oltului.
Hrisoavele domnesti cu continut asemanator, au fost adoptate si in Moldova de catre domnii
Stefan Tomsa si Miron Barnovski,iar din sec. 16, pe masura centralizarii statului feudal si intaririi puterii
domnesti, numarul hrisoavelor legislative a crescut in mod semnificativ.

3. Pravilele laice

Pravilele laice au fost adoptate la mijlocul sec. 17, aproape simultan si cu un continut similar in
Tara Romaneasca si in Moldova, ca o necesitate pentru puterea de stat centralizata de a interveni rapid cu
reglementari in diverse domenii. In acelasi timp, praviele laice au reprezentat pentru boieri si intrumente
de limitare a puterii domnului, caci, cum zicea Grigore Ureche, ,,acolo unde nu sunt pravile, din voia
domnilor, multe strambatati se fac".
Prima pravila laica a fost adoptata in Moldova, din porunca domnului Vasile Lupu in 1646, fiind
tiparita la tipografia Manastirii “Trei Ierarhi” si se numea “Cartea romaneasca de invatatura”. Din titlu
rezulta ca este o initiativa romaneasca, iar lucrarile straine care au stat la baza elaborarii pravilei au fost
codificate intr-o viziune proprie, astfel incat aceasta lucrare nu este o copie sau o compilatie dupa lucrarii
straine. Termenul de ,,invatatura" nu are un sens didactic, ci unul juridic. Invatatura este o porunca
domneasca care atrage sanctiunea domnului asupra celor ce nu respecta aceste invataturi.
Doua lucrari sunt izvoarele principale ale pravilelor laice:
- Nomos Ghiorghicos - legiuirea agrara bizantina adoptata in timpul domnului Leon Isaul.
- Lucrarile penalistului italian Prospero Falinaci, latinizat Falinacius, intitulate Praxis et
teoriae criminalis.
In Tara Romaneasca, din porunca domnului Matei Basarab, Daniil Panoneanul, un calugar ajuns
ulterior mitropolit al Transilvaniei, a elaborat lucrarea ,,Indreptarea legii" sau ,,Pravila cea mare",
tiparita la Targoviste. Titlul sau este semnificativ, exprimand ideea scopului avut in vedere, adica
influentarea comportamentului uman prin dispozitii legale noi. Cuprinsul este mai amplu decat cel al
,,Cartii romanesti de invatatura". Totodata, in partea finala a pravilei sunt expuse o serie de probleme
de interes mai general din domenii nejuridice (medicina, gramatica, filosofie), dar si chestiuni de interes
canonic.
Continutul juridic al celor 2 pravile este asemanator si sunt structurate in pricini, glave si zaciale,
adica sectiuni, capitole si articole. Se refera in principal la reglementarea relatiilor din agricultura si
 Page 38 of 50

sanctionarea faptelor cu caracter penal, iar dispozitiile de drept civil si drept procesual sunt putin
numeroase.
Dispozitiile juridice din pravile sunt sistematizate in 2 parti:

Prima parte contine:

- prevederi ce reglementeaza relatii feudale din agricultura si care consacra:
1. legarea de pamant a taranilor dependenti
2. drepturile stapanilor feduali de a-i urmari pe taranii dependenti fugiti de pe mosii
si de a-i aduce inapoi.
3. interdictia celorlalti boieri de a-i primi pe mosiile lor pe taranii fugari si obligatia
de a-i remite stapanilor lor.
4. obligatiile de renta feudala ale taranilor aserviti fata de boieri si drepturile
acestora din urma de a-i pedepsi pe taranii ce nu-si executa obligatiile.
- reglementari care vizeaza:
1. paza hotarelor
2. paza recoltelor
3. paza bunurilor agricole
4. cresterea vitelor
5. impartirea recoltelor
6. schimburile de terenuri

A doua parte contine institutii de drept civil, de drept penal si de drept procesual.
1. Materia persoanelor: reglementarea statutului juridic al persoanelor se face dupa
criteriul conditiei sociale. Persoanele fizice (obraze) se impart in: slobozi (erau pe de-o parte taranii liberi
si pe de alta parte erau boierii, clerul) si robi (nu-si puteau schimba statutul juridic decat cu acordul
stapanului sau ca rasplata pentru denuntarea stapanului vinovat de savarsirea anumitor infractiuni; asupra
robillor, stapanul avea avea un intins drept de corectie).
2. Institutia familiei, a casatoriei, a rudeniei sunt reglementate pe
baza acelorasi principii ca si in pravilele bisericesti. Casatoria este precedata de logodna si confera sotului
puterea maritala asupra sotiei si dreptul de a-i administra zestrea. Puterea maritala presupune ca sotul are
asupra sotiei un drept de corectie, incluzand bataia si inchiderea ei.
3. In materia bunurilor este protejata proprietatea asupra imobilelor si proprietatea asupra
pamantului. Uzucapiunea nu este recunoscuta ca drept de proprietate de pravile astfel incat actiunea in
revendicare putea fi intentata oricand.
4. Succesiunea poate fi deferita prin testament, potrivit legii tarii, introducandu-se anumite
incapacitati de a culege si a testa. Categorii de mostenitori legali: ascendentii si descendentii pana la
infinit si colateralii pana la gradul 9. Copii naturali vin doar la succesiunea mamei si sunt reglementate
rezervele succesorale si cantitatea disponibila in functie de numarul copiilor.
5. In materia obligatiilor sunt reglementate si consacrate ca izvoare de obligatii: tocmelile
(contractele) si delictele. Pentru validitatea contractelor se cere ca vointa partilor contractante sa nu fie
vitiata prin violenta (sila) sau prin dol (amagire). Principalele contracte sunt: de vanzare, inchiriere,
imprumut, donatie.
6. Materia dreptului penal cunoaste o ampla reglementare, potrivit celor mai avansate
principii ale epocii. Infractiunile continua sa se numeasca vini si erau impartite in vini mari si vini mici.
Este reglementat conceptul de infractiune flagranta. Pentru calificarea infractiunii se aveau in vedere
momentul si locul infractiunii. Sunt introduse unele categorii juridice noi: tentativa, concursul de
infractiuni, complicitatea si recidiva. De asemenea, sunt prevazute cauze ce inlatura raspunderea penala
(nebunia), care atenueaza raspunderea penala (betia, batrania) sau care agraveaza raspunderea
penala(hiclenia in cazul boierilor).
Sistemul sanctionator cuprindea: pedeapsa cu moartea, alte pedepse fizice, pedepsele privative de
libertate (temnita, surghiunul la manastire), pedepse cu caracter religios (interdictia de a intra in Biserica),
pedepse infamante (darea prin targ) si pedepse pecuniare sau gloabe (amenzi).
La stabilirea pedepsei, judecatorul avea o larga posibilitate de apreciere. Se spunea ca pedepsele se
stabileau dupa ,,voia giudetului" (a judecatorului), astfel incat acesta, in anumite cazuri, putea dispune
 Page 39 of 50

schimbarea pedepsei si chiar iertarea pedepsei. Pravilele recomanda ca boierilor si clericilor sa nu li se

aplice pedepse fizice, ci acestea sa fie inlocuite de amenzi, iar aplicarea pedepselor fizice sa fie pentru
infractorul ,, de gios" (cei ce apartineau unei categorii sociale inferioare).
7. In materia dreptului procesual, pravilele continua sa nu reglementeze sub aspect
procedural principiul specializarii instantelor, astfel incat instantele judecau si pricinile civile si cele
penale.
In materia penala, actiunea penala putea si intentata atat de victima, cat si de alte persoane:
parintele (pentru copil), stapanul (pentru sluga), sotul (pentru sotie). Exista anumite infractiuni, precum
hiclenia si falsificarea monedei, pentru care denuntul era obligatoriu, iar nedenuntarea era infractiune.
Mijloacele de proba erau martorii, juramintele, inscrisurile si mijloace de proba noi: juramantul in
fata instantei, expertiza si prezumtiile. Era admisa si tortura pentru a smulge marturisirea invinuitului ce
nega comiterea faptei. Element discriminator tipic feudal, valoarea marturiei trebuia apreciata de
judecator in mod diferit, in raport de statutul juridic al martorului, spunandu-se in pravile ca boierii si
clerul trebuie crezuti mai mult. Nu era insa cunoscut conceptul de ,,cale de atac", insa pravilele permiteau
celor nemultumiti de hotararea pronuntata sa se adreseze judecatorilor superiori. De asemenea, nu
exista ,,autoritate de lucru judecat", insa erau prevazute anumite termene de prescriptie ale dreptului
material la actiune.

ORGANIZAREA DE STAT A VOIEVODATULUI

TRANSILVANIEI

Transilvania spre deosebire de celelalte tari romane a avut un destin istoric separat, intrucat pe
fondul patrunderii triburilor maghiare in Transilvania, procesul de formare a unui stat feudal roman de
sine statator a fost stopat si a luat fiinta doar un voievodat autonom dependent de statul maghiar. La
venirea lor in Transilvania ungurii au gasit deja formate stratificarea sociala si religioasa de tip feudal,
precum si formele de proprietate ale feudalismului si institutii proprii feudale - pe primul plan institutia
voievodatului.
Ungurii se aflau in stadiul democratiei militare, nu aveau institutii proprii de tip feudal, fapt pentru
care le-au preluat pe cele romane si le-au folosit ca instrumente de reprimare.
Ia fiinta un voievodat autonom dependent de coloana maghiara, iar in cadrul acestei entitati statale
se da o lupta intre nobilimea romana (cneji, voievozi) si nobilimea desprinsa din cotropitori (nemes). In
final nobilii romani au fost deposedati de feudele si privilegiile lor feudale, decazand in randul taranimii
libere, iar unii chiar in randul taranimii aservite. Regii maghiari au procedat la colonizari masive cu sasi si
secui in speranta ca vor reusi sa schimbe componenta etnica a Transilvaniei, insa au esuat.
In 1437 se constituie Unio Trium Natiorum, prin care se stabileste ca numai reprezentantii celor
trei natiuni privilegiate (maghiari, sasi, secui) au acces la viata politica a Transilvaniei, romanii fiind
exclusi cu desavarsire.
Conducerea voievodatului Transilvaniei era asigurata de un voievod ajutat de un vice-voievod si
de o curte voievodala din care faceau parte seful cancelariei voievodale si judele curtii voievodale.
Tot la nivel central, organul de stat fara activitate permanenta era si Congregatia generala a
nobililor care era convocata la datele si locurile stabilite de voievozi.
La origine, romanii au participat la lucrarile congregatiei, ulterior fiind exclusi. Ultima
congregatie la care sunt mentionati nobilii romani a fost in 1291.
Organizarea administrativ – teritoriala / locala a Transilvaniei este eclectica si cuprinde districtele
organizate in zonele locuite numai de romani, comitatele in zonele unde au patruns romani si maghiari,
scaunele sasesti si secuiesti organizate in zonele unde s-au realizat colonizari, insa dupa modelele vechilor
scaune de judecata ale romanilor.
Aceasta situatie a durat pana la disparitia Ungariei, cand Transilvania a devenit un principat
autonom aflat sub suzeranitatea Imperiului Otoman ca Tara Romaneasca si Moldova.
In principatul dependent de Turcia, au loc modificari la nivel central – locul voievodului este luat
de principe ales pe viata de Dieta Transilvaniei si confirmat de sultan. De multe ori, ca si in cazul Tarii
Romanesti si Moldovei, sultanul numea direct principele Transilvaniei, fara a mai consulta Dieta. Locul
Congregatiunii generale a nobililor era luat de Dieta transilvana – un organ de stat cu activitate
 Page 40 of 50

permanenta si, in plus, se infiinteaza consiliul intim al principelui, alcatuit din magnati (mari dregatori ai
Transilvaniei) si avand ca sarcina supravegherea activitatii principelui in cadrul unui autentic regim
nobiliar.
Aceasta situatie s-a mentinut pana la infrangerea Imperiului Otoman in 1683, cand Transilvania
devine principat autonom dependent de Austria, intra in posesiunea Casei de Habsburg.

DREPTUL SCRIS IN TRANSILVANIA

IN EPOCA VOIEVODATULUI SI A PRINCIPATULUI
DEPENDENT DE TURCIA

Evolutia dreptului scris in aceasta perioada in Transilvania a fost marcata de 3 tendinte:

a) politica centralizatoare promovata de regii maghiari.
b) tendinta factorilor locali de a consolida autonomia voievodatului.
c) tendinta populatiei majoritare romane de a-si apara traditiile si institutiile juridice consacrate de
Legea Tarii, inclusiv prin codificari ale vechilor obiceiuri, realizate sub presiunea populatiei romanesti si
recunoscute oficial de statul maghiar.
In contextul celor 3 tendinte, dreptul scris al Transilvaniei s-au structurat in 2 sisteme juridice:
1. dreptul roman transilvanean care a imbracat forma Legii tarii si a codificarilor realizate pe baza
obiceiului pamantului si care a reprezentat sistemul de drept preponderent in epoca voievodatului.
2. sistemul juridic discriminatoriu pentru romani impus de reprezentantii celor 3 natiuni privilegiate si de
statul maghiar incepand din secolul XV, sistem prin care romanii au fost exclusi de la viata politica si
juridica a Transilvaniei. Acest sistem nu a fost niciodata recunoscut sau asimilat de poporul roman.
In concret, dreptul scris al voievodatului cuprinde:
- Decretele regale relative la privilegiile nobilimii si obligatiile iobagilor, la organizarea
financiara, militara si judiciara, de exemplu: decretele regilor Carol Robert de Anjou sau Decretum Maius
al regelui Matei Corvin.
- Unio Trium Nationum, hotarare adoptata in 1437 de nobilii maghiari, conducatorii sasilor si
secuilor prin care s-a statuat ca puterea politica in stat va fi exercitata numai de reprezentantii acestor 3
natiuni privilegiate cu excluderea totala a poporului roman.
- Tripartitul lui Werboczi care este o culegere de drept privat elaborata de juristul Stefan
Werboczi din ordinul regelui maghiar Vladislav al III-lea. Ea nu a fost adoptata oficial niciodata,
ramanand o lucrare cu caracter privat, insa s-a practicat in practica judiciara a tuturor instantelor din
Transilvania pana in anul 1848, utilizarea ei fiind consacrata oficial in mod indirect prin Diploma
Leopoldina din 1691.
Asa cum rezulta din titlul lucrarii, are o structura tripartita:
1.Privilegiile nobilimii
2.Procedura de judecata
3.Situatia juridica a taranilor iobagi consacrand legarea lor de glie

- Statutele Tarii Fagarasului.

Mult timp Tara Fagarasului a fost o feuda a domnilor Tarii Romanesti, insa din sec XV a fost
incorporata Transilvaniei, fiind inclusa in Universitas Saxorun (obstea sasilor). Acest eveniment a
insemnat o incalcare a drepturilor stravechi ale romanilor si s-a lovit de o puternica rezistenta a acestora,
culminand cu o serie de razboaie izbucnite intre 1503-1508.
Printre revendicarile rasculatilor s-a numarat si aceea a codificarii vechilor obiceiuri ale romanilor,
revendicare care a fost satisfacuta in 1508 prin intocmirea Statutelor Tarii Fagarasului. Acestea
reprezinta o legiuire cu caracter de codificare intrucat cuprinde principalele institutii juridice romanesti
din Legea Tarii. Ele au fost redactate in limba latina, iar in cuprinsul lor, atat in preambul cat si in partea
finala se face mentiune ca s-au dat la propunerea romanilor. Textul statutelor reda normele obiceiurilor
juridice romanesti intr-o forma fidela, dar concentrata plecandu-se de la ideea ca ele sunt foarte bine
cunoscute de poporul roman care le aplica din generatie in generatie.
 Page 41 of 50

Textul statutelor nu este sistematizat pe materii si institutii asa incat normele de drept penal
interfereaza cu cele de drept civil.
In materia persoanelor este consacrata stratificarea sociala de tip feudal si discriminarea care se
face intre diferitele categorii sociale. Nobilii romani sunt desemnati prin termenul de boiaroles, iar taranii
sunt denumiti rusticii valahi.
In materia casatoriei - necesitatea consimtamatului parintilor viitorilor soti, in caz contrar este
consacrata casatoria cu fuga, printr-o simulare de rapire a viitoarei sotii de viitorul sot, insotita de plata
unei amenzi publice. Exista obligatia de inzestrare a fetelor care revine parintilor, iar in absenta acestora
intra in sarcina fratilor.
In materia succesiunii – daca un barbat moare fara descendent, pamantul si 2/3 din bunurile
mobile revin seniorului sau, iar de 1/3 defunctul poate dispune prin testament. Daca cineva moare fara
descendent de sex masculin, fetele dobandesc bunurile mobile si 1/4 din valoarea pamantului.
Statutele consacra institutia darii calului. Se prevede ca fata inzestrata este exclusa de la
mostenire. Consacra si institutia infratirii pe mosie si aplicatiile acesteia, in special schimbarea ordinii
succesorale si inlaturarea privilegiului masculin.
In materia proprietatii este reglementata intr-o maniera indirecta si proprietatea comuna
devalmasa a taranilor romani.
Exista numeroase reglementari in materia dreptului penal: - infractiunea cum ar fi denuntul
calomnios, ocuparea fara drept a unei proprietati, furtul de la vecini sunt sanctionate cu amenzi, iar
infractiunile mai grave – erezia, violarea de domiciliu, falsificarea de moneda se sanctionau cu moartea.
Din analiza continutului statutelor Tarii Fagarasului rezulta unitatea de continut si aplicare a
obiceiurilor juridice romanesti in toate cele 3 tari romane, inclusiv in Transilvania unde oprimarea
nationala a romanilor a reprezentat o constanta a politicii conducatorilor recrutati numai din reprezentantii
celor 3 natiuni privilegiate.
Este semnificativ ca in acest context, numai cu 3 decenii inainte de incetarea dependentei
Transilvaniei fata de Ungaria, autoritatile au fost nevoite sa recunoasca si sa codifice obiceiurile
romanilor care s-au pastrat intr-o forma nealterata.

DREPTUL IN TRANSILVANIA IN EPOCA

PRINCIPATULUI AUTONOM DEPENDENT DE TURCIA

Dupa caderea Ungariei la Mohacs din 1526, Dieta Transilvaniei, intrunita la Sighisoara in 1540, a
hotarat ca, pe viitor, Transilvania se va conduce dupa legi proprii, iar legile din Ungaria inceteaza sa se
mai aplice in Transilvania, cu exceptia Tripartitului lui Werboczi. S-a mentinut Unio Trium Nationum ca
fundament al dreptului public, discriminatoriu al Transilvaniei.
Intrucat, in timpul principatului dependent de Turcia, Dieta, pe fondul nevoii acute de
reglementare, a adoptat un numar mare de legi, s-a simtit nevoia sistematizarii lor in ordine cronologica,
prin incorporarea in colectii de legi.
Prima colectie de legi cuprinde pe cele adoptate intre 1540 si 1653 si a fost elaborata in timpul
domniilor celor 2 principi Racoti, fiind intitulata ,,Approbatae Constitutiones regni Transilvaniae et
partium Hungariae eisdem anexarum".
A doua colectie de legi le cuprinde pe cele din 1544 - finele principatului dependent de Turcia,
fiind elaborata in timpul domniei principelui Apafi Mihai si se numeste ,,Compilatae Constitutiones
regni Transilvaniae et partium Hungariae eisdem anexarum".
Ulterior, cele 2 colectii au fost reunite ,,Aprobatae et Compilatae Constitutiones regni
Transilvaniae et partium Hungariae eisdem anexarum". In cadrul ei, legile sunt grupate cronologic si
pe domenii: organizarea statala, procedura de judecata, privilegiile feudalilor, dreptul canonic.
Intreaga legislatie a Dietei Transilvaniei din epoca principatului dependent de Turcia este
impregnata de ideea discriminarii populatiei romane majoritare si ortodoxe si promovarea intereselor
celor 3 natiuni privilegiate si ale celor 4 religii recepte (catolica, reformanta, calviana si lutherana). In
acest context situatia romanilor s-a inrautatit, care erau considerati pro temore, luandu-li-se dreptul de a
purta anumite vesminte, iar preotii ortodocsi erau asimilati taranilor iobagi si aveau obligatii ca acestia.
Legislatia din epoca principatului exprima interesele nobilimii locale, semnificativ fiind utilizarea
termenului de ,,regnum" care la epoca respectiva desemna un stat suveran.
 Page 42 of 50

Au existat si alte codificari: - Statutele Municipale Sasesti, cuprind norme de drept scris si
cutumiar ale oraselor sasesti, au fost adoptate in Adunarea sasilor intre 1570 si 1580 si promulgate de
principele Transilvaniei in 1583. Cuprinde numeroase dispozitii in materia obligatiilor pentru ca sasii erau
legati de activitatea comerciala.
- Statutele Odorheiului sau Statutele Zarandului, in virtutea
autonomiei locale de care se bucurau aceste unitati administrativ-teritoriale.

DOMINATIA HABSBURGICA IN TRANSILVANIA

Transilvania a ramas ca un principat autonom dependent de Turcia pana in 1683, cand Imperiul
Otoman sufera prima mare infrangere la asediul Vienei, iar Transilvania devine vasala Austriei, situatie
acceptata de Dieta Transilvaniei intrunita la Fagaras, care stabileste insa ca alegerea principelui
Transilvaniei se va face tot potrivit vechilor reguli, adica de catre Dieta.
Prin Diploma Leopoldina din 1691, imparatul Leonid I se obliga sa respcte autonomia
Transilvaniei, insa in 1699, ultimul principe al Transilvaniei, Mihai Apafi al II-lea renunta la drepturile
sale de principe in favoarea imparatului Austriei care devine astfel si principe al Transilvaniei, realizandu-
se o uniune personala intre cele 2 state.
Noul statut politic si juridic al Transilvaniei este recunoscut si pe plan international prin pacea de
la Karlowitz din 1699, iar prin „Pragmatica Sanctiune” din 1722 se prevede ca alegerea principelui
Transilvaniei se va face conform regulilor care guverneaza succesiunea la tronul Austriei.
In timpul dominatiei habsburgice, Transilvania era condusa la nivel central de un guvernator care
poarta denumirea de Presedinte al Deputatiei Tarii. El ordona administratia civila a pricipatului.
Conducerea militara este incredintata comandantului general al armatei din Transilvania. Exista
posibilitatea ca cele doua functii sa fie reunite asupra aceleiasi persoane, situatie in care cel in cauza
poarta titlul de Presedinte al Guvernului.
Tot la nivel central exista si un Guvern provincial denumit Guberniu aflat sub supravegherea
directa a Cancelariei Aulice de la Viena. In cadrul ei se infiinteaza o Camera Aulica Transilvana in
1695.

DREPTUL APLICAT IN TRANSILVANIA ÎN TIMPUL DOMINAȚIEI HABSBURGICE

Diploma Leopoldina din 1691 prin care se stabilea ca toate legiuirile feudale anterioare continua
sa se aplice in Transilvania: Unio Trium Nationum, Tripartitul lui Werboczi si Aprobatae et
Compilatae Constitutiones regni Transilvaniae et partium Hungariae eisdem anexarum;
Element de noutate este crearea in urma Sinodului din 1697 de la Alba – Iulia, convocat de
episcopul Teofil, a bisericii unite cu Roma. O parte din Biserica ortodoxa a acceptat in principal unirea cu
Roma, increzandu-se in mod naiv in promisiunile imparatului habsburgic ca in cazul unirii cu Roma,
natiunea romana va fi recunoscuta ca natiune a Transilvaniei alaturi de cele 3 natiuni principale, iar
oprimarea sociala si nationala va inceta. Insa aceste promisiuni nu au fost onorate de imparatul austriac,
iar putinele reglementari date in fata romanilor uniti cu Roma au ramas neaplicate ca urmare a opozitiei
Dietei Transilvaniei.

DREPTUL IN TIMPUL REGIMULUI TURCO – FANARIOT

Regimul turco-fanariot a debutat in Tara Romaneasca si Moldova dupa mazilirea domnilor

Constantin Brancoveanu in Tara Romaneasca si Dimitrie Cantemir in Moldova. El a durat pana la
Revolutia lui Tudor Vladimirescu din 1821.
In cadrul evolutiei istorice asistam la doua faze:
1. Prima faza a debutat cu instaurarea acestui regim si s-a sfarsit in 1774, cu pacea si tratatul de la
Kuciuk – Kainarji,perioada in care asistam la apogeul dominatiei otomane asupra tarilor romane.Domni
fanarioti erau recrutati exclusiv din randul elementelor fanariote, numiti direct de sultan, fiind integrati
ierarhic in administratia otomana. Se instituie monopolul otoman asupra comertului exterior cu celelalte
doua tari.
 Page 43 of 50

La nivel central ,alaturi de domn este si Divanul Domnesc care a luat locul Sfatului si dregatorilor.
Incep sa isi delimiteze competentele potrivit unei specializari proprii statelor de tip modern.
2. A doua faza a durat de la 1774 pana la 1821 si in aceasta perioada asistam la ridicarea
monopolului statului ottoman asupra comertului exterior cu celelalte tari romane. Tarile romane intra in
circuitul economic european, ceea ce a avut drept consecinta accelerarea procesului de formare a noilor
relatii de productie de tip capitalist. Asistam in paralel la slabirea influentei otomane, la o crestere a
influentei ruse asupra principatelor romane, devenind putere protectoare, alaturi de Turcia care ramane
putere suzerana.
Dreptul in prima faza nu prezinta o evolutie semnificativa, perioada fiind dominata de
personalitatea celui mai important domn fanariot Constantin Mavrocordat care a avut 10 domnii, 6 in
Tara Romaneasca si 4 in Moldova,insumand 23 de ani de domnie intr-o epoca in care media unei domnii
era de 2 ani si jumatate.Constantin Mavrocordat a fost un erudit patruns de ideile absolutismului iluminat
in spiritul caruia a condus, realizand mai multe reforme ce vizau modernizarea statului si consacrarea
noilor relatii de productie.

Reformele realizate de Constantin Mavrocordat

Reformele realizate de Constantin Mavrocordat in vederea modernizarii statului au fost grupate

intr-un asezamant dat de acesta in 1740 si care a fost publicat in revista Mercure de France in 1742.
Potrivit asezamantului din 1740:
Potrivit articolelor 1-4 se prevedea ca preotii si manastirile sunt scutiti de dari, insa dreptul de
judecata al clericilor a fost limitat si totodata au fost introduse epitropii manastiresti pentru administrarea
averilor manastirilor.
Prin articolul 5 s-a elaborat un nou statut al boierimii, calitatea de boier fiind acum indisolubil
legata de exercitarea unei functii in cadrul aparatului de stat si nu de stapanirea unei mosii. Boierii au fost
impartiti in 2 categorii: marii boierii (boierii veliti) si urmasii acestora (neamuri), care erau scutiti de
plata oricaror dari catre stat, precum si micii boieri (mazili), care erau scutiti doar de plata unora dintre
dari.
Prin articolele 7,8 se introduc 2 ispravnici la conducerea judetelor si tinuturilor, unul cu atributiuni
administrative, celalalt cu atributiuni judecatoresti.De asemenea, se introduce sistemul remunerarii tuturor
dregatorilor
Prin articolele 9,10,12,13 se suprima unele dari, toate celelalte sunt unificate intr-o dare unita,
numita Sama obsteasca, platita in 4 sferturi. Ulterior, cuantumul acestei dari a crescut, ajungand pana la
12 sferturi.
Pe plan social, Asezamantul din 1740 contine dispozitii cu caracter retrograd, in sensul
interzicerii stramutarii de pe mosii a taranilor dependenti si obligativitatii acestora de a munci un numar
de zile in folosul boierilor, fara ca acest numar sa fie precizat, ceea ce a generat numeroase abuzuri.
Aceste dispozitii cu caracter social au avut consecinte extrem de negative, in sensul ca intre 1741-1746,
asistam la o injumatatire a numarului birnicilor, multe familii de tarani dependenti fugind de pe mosii si
refugiindu-se la sudul Dunarii, unde fiscalitatea nu era atat de impovaratoare. Datorita acestui fapt, baza
fiscala a statului feudal a fost serios afectata, motiv pentru care Constantin Mavrocordat a dat un
Asezamant la 1 martie 1746, in Tara Romaneasca, al carei domn era la epoca respectiva, prin care a oferit
taranilor fugari care se vor intoarce, o serie de facilitati:
- scutirea de dari timp de 6 luni
- plata unei dari de 5 talere in 4 sferturi
- posibilitatea de a se stabili pe orice mosie, nu doar pe mosia de pe care fugisera
- obligatia de a lucra 6 zile pe an pentru un boier
- posibilitatea de a fi eliberati din starea de rumanie pe baza unor certificate de iertare de rumanie
emise de Divanul domnesc
Acest asezamant avea un viciu juridic major ,acela ca nu preciza data pana la care ar fi trebuit sa
se intoarca taranii fugiti de pe mosii pentru a beneficia de prevederile asezamantului. Astfel, a creat un
efect contrar celui scontat in sensul ca si mai multi tarani fugeau de pe mosie pentru a se putea intoarce si
beneficia de prevederile asezamantului.
 Page 44 of 50

Constantin Mavrocordat a dat un nou hrisov la 5 august 1746, prin care a dispus eliberarea tuturor
rumanilor, stapanii fiind invitati sa ii elibereze cu titlu gratuit, in caz contrar, in schimbul unei sume de 10
talere.
La 1 iunie 1749, pe vremea cand era domn al Moldovei, Constantin Mavrocordat a dat un
asezamant asemanator, dar prin care a dispus eliberarea gratuita si neconditionata a vecinilor (taranii
dependenti din Moldova). Consecinta acestei reforme sociale a fost ca raporturile dintre taranii deveniti
clăcași si boieri nu mai aveau o baza legala, ci o baza contractuala. Se desfiinteaza starea de dependenta
de tip feudal, adica rumania si vecinia, ceea ce a insemnat o puternica lovitura data relatiilor de tip feudal,
iar dreptul de folosinta al taranilor asupra unei parti din mosie izvoraste din invoielile intervenite intre
tarani si boieri. Prin urbariile date de domnii fanarioti s-a prevazut ca numarul zilelor de claca urma a fi
stabilit prin intelegerea dintre boieri si tarani, iar taranii clacasi erau legati de sat, pe care nu il puteau
parasi pana cand nu isi executau obligatia de a presta numarul de zile de claca convenit, in caz contrar
boierii avand dreptul de a-i readuce cu forta inapoi, adica manu militari.
Prin urmare, situatia taranilor clacasi nu a cunoscut nicio imbunatatire. Reforma sociala a lui
Mavrocordat nu a desfiintat cu totul starea de dependenta de tip feudal, pentru ca au ramas in continuare o
serie de categorii sociale aflate in dependenta personala fata de boieri. Este vorba de scutelnici si
poslusnici care aveau obligatii fiscale doar fata de boieri, nu si fata de stat.
Scutelnicii sunt aceia care indeplineau pe mosiile boieresti activitati care necesitau o anumita
specializare, iar poslusnicii sunt cei care indeplineau pe mosiile boieresti munci necalificate.

Evolutia dreptului in prima faza a regimului turco-fanariot a fost marcata si de o oarecare

activitate de legiferare, desi aceasta a fost destul de timida. Sub acest aspect, mentionam ca pravile nou
aparute:
- Nomocanonul lui Gheorghe din Trapezunt, intocmit in limba greaca in 1730 in Tara
Romaneasca, din porunca domnului Nicolae Mavrocordat si care cuprinde drept canonic.
- Manualul de legi intocmit de marele paharnic Mihail Fotino din ordinul domnului Stefan
Racovita. Este structurat in 3 parti si cuprinde atat drept laic, cat si drept canonic. Ca un element de
noutate este faptul ca apar pentru prima data in cadrul unei legiuiri scrise in tara noastra, dispozitii de
drept comercial. Acest manual este sistematizat pe ramuri de drept.
Tot ca un element de legiferare este traducerea din limba rusa in limba romana si tioararirea
Instructiunii Imparatesei Ecaterina a II-a a Rusiei, ceea ce inseamna o antamare(incepere) a cresterii
influentei ruse asupra tarilor romane influenta care se resimte inclusiv in activitatea de legiferare.

Dreptul in cea de-a doua faza a regimului turco-fanariot

Legiuirile adoptate in aceasta a doua perioada reprezinta un considerabil pas inainte in cadrul
activitatii de legiferare pentru mai multe considerente. In primul rand, in aceste pravile, izvoarele
bizantine isi pierd importanta de odinioara in favoarea principiilor si institutiilor juridice extrase din
codurile burgheze europene. In al doilea rand, asistam la o codificare a obiceiului pamantului si
sistematizarea lui pe institutii juridice. In al treilea rand, se realizeaza o serie de progrese pe planul
tehnicii de reglementare juridica, iar din punctul de vedere al formei, in general aceste legiuiri sunt
bilingve, fiind redactate atat in limba romana, cat si in limba neogreaca.
O atentie speciala este acordata in cadrul pravilelor adoptate in cea de-a doua faza a regimului
turco-fanariot procedurii de judecata, aceasta deoarece se urmarea evitarea situatiei existente in Imperiul
Otoman, in care resortisantii tarilor europene se bucurau de imunitate de jurisdictie, astfel incat litigiile
dintre acestia si otomani nu erau solutionate de tribunalele otomane sub motivul ca tribunalele otomane
nu sunt instante laice, ci ecleziastice, iar procedura de judecata este una primitiva, feudala, astfel incat
aceste litigii erau deduse spre solutionare ambasadelor tarilor europene de pe langa Inalta Poarta, ceea ce
inseamna o stirbire adusa suveranitatii Imperiului Otoman. Prin adoptarea unor dispozitii procedurale
moderne, Tarile Romane atrase in circuitul economic european ca urmare a inlaturarii monopolului
otoman asupra comertului lor exterior, voiau sa sublinieze ca nu sunt tari musulmane, ca nu sunt parte
integranta a Imperiului Otoman si ca atare, au o procedura de judecata apta sa solutioneze litigiile dintre
resortisantii Principatelor si resortisantii tarilor europene, in contextul in care datorita multiplicarii
raporturilor comerciale, numarul acestor litigii crescuse in mod semnificativ.
 Page 45 of 50

Legiuirile adoptate in cea de-a doua faza a regimului turco-fanariot se impart in 2 categorii:
- nomocanoane si legiuiri laice bizantine
- legiuiri noi
In prima categorie mentionam cu titlu de exemplu Nomocanonul lui Antim Ivireanul, intitulat
Capetele de porunci, retiparit in 1785, prima editie fiind din 1714. Al doilea exemplu este o traducere
realizata de marele paharnic Toma Carra, intitulata Hexabiblul lui Constantin Armenopulos.
Legiuirile noi se impart in 2 subcategorii:
- codificari care au ramas la stadiul de lucrari cu caracter privat
- codificari care au fost promulgate oficial de catre domnii fanarioti
Din prima categorie mentionam Pandectele lui Toma Carra, elaborate la 1806 din ordinul
domnului Alexandru Moruzzi, lucrare proiectata a fi realizata in trei parti, dar din care paharnicul a reusit
sa elaboreze doar prima parte, referitoare la materia persoanelor. Celelalte doua parti ar fi trebuit sa se
refere la materia lucrurilor si la actiuni.
Cealalta lucrare ramasa la stadiul de lucrare cu caracter privat este Manualul Juridic al lui
Andronache Donici elaborat la 1814,primul cod civil roman,o lucrare deosebit de valoroasa care insa nu a
fost promulgata oficial intrucat autorul ei se afla in rivalitate cu pravilistii agreati de domnul Scarlat
Callimach si deoarece era un adept al miscarii Carvunarilor,miscare dezagreata de domnul Scarlat
Callimachi.Cu toate acestea, datorita valorii sale,acest manual s-a aplicat in practica instantelor pana la
adoptarea Codului Civil Alexandru Ioan I.
Cea de-a doua categorie o reprezinta legiuirile care au fost promulgate de domnii fanarioti. Este
vorba despre Pravilniceasca Condica, Codul Callimachi(Condica Tivila a Moldovei) si Legiuirea
Caragea.
Praviliceasca condica
Denumirea oficiala este in greaca ,,Syntagmation nomicon" si in romana ,,Marea randuiala juridica". Este
elaborata deci in 2 editii, din ordinul lui Alexandru Ipsilanti la 1775, dar datorita opozitiei Imeriului
Otoman a intrat in vigoare abia in 1780. Izvoarele pravilelor sunt: obiceiul pamantului, bazilicalele,
jurisprudenta (povetele), doctrina juridica moderna (Lucrarile lui Beccaria si Montesquieu). Nu se stie
autorul acestei pravile, unul prezumtiv fiind Ienachita Vacarescu (este singurul erudit al epocii ce
cunoaste toate aceste izvoare avute in vedere, fiind cunoscator al limbii neogreaca).
Codul Callimach a fost elaborat din initiativa domnului Moldovei Scarlat Callimachi care a dispus
constituirea mai multor comisii de juristi insarcinate cu elaborarea acestui cod. Codul a fost elaborat in 2
editii, o versiune in limba greaca aparuta in 1817, si o versiune in limba romana din 1833. Comisia care a
elaborat versiunea in limba greaca a fost alcatuita din Cristian Flechtenmacher, Anania Cuzanos,
Andronache Donici. Autorii versiunii in limba romana sunt: Cristian Flechtenmacher, Petrache Asachi,
Damaschin Bojinca.
Izvoarele sunt Legea tarii, Codul civil francez de la 1804, dreptul bizantin si Codul civil austriac
de la 1811, care la randul sau este inspirat din Codul civil francez.
Codul Callimach are 2032 de articole, structurate intr-o parte introductiva cu 24 de articole, trei
parti si doua anexe referitoare la regulile aplicabile concursului creditorilor si licitatiei. Prima parte este
intitulata Dritul persoanelor, a doua parte Dritul lucrurilor, iar a treia parte Inmarginirile ce privesc dritul
persoanelor dimpreuna cu al lucrurilor.
In partea introductiva exista un articol foarte important potrivit caruia Legea tarii este dreptul
comun in toate materiile, adica acolo unde nu exista prevederi, se aplica dispozitiile Legii tarii.
Legiuirea Caragea a fost adoptata in 1811 de catre domnul Ivan Gheorghe Caragea si a intrat in vigoare
in 1819. Autorii sunt Atanasie Hristopol, Logofatul Nestor (mare logofat al dreptatii in vremea domniei
lui Ivan Gheorghe Caragea si primul roman profesor de drept la scoala domneasca). Proiectul elaborat de
Atanasie Hristopol si logofatul Nestor, a fost apoi revizuit de stolnicii Constantin si Ionita Balaceanu.
Spre deosebire de Codul Callimach, care are o structura omogena, legiurirea Caragea are o
structura eterogena, fiind impartita in 6 parti: prima parte – despre obraze (materia persoanelor); partea a
2-a – despre bunuri (materia persoanelor); partea a 3-a – despre tocmeli (contracte); partea a 4-a – despre
daruri si mosteniri (aceste prime 4 parti alcatuiesc un cod civil); partea a 5-a – despre vini (cod penal);
partea a 6-a – despre ale judecatilor (drept procesual).
 Page 46 of 50

In afara legiuirilor de codificare, au fost adoptate si legiuiri speciale, cum este Sobornicescul
Hrisov (1785) al domnului Alexandru Mavrocordat, precum si asa-numitele ponturi sau urbarii, care sunt
legi cu caracter special prin care se reglementeaza raporturile dintre boieri si taranii clacasi, in sensul
stabilirii numarului zilelor de claca si al nartului (cantitatea de munca pe care taranul trebuia sa o presteze
intr-o zi de claca). Dintre aceste ponturi, cel mai important este Pontul boierescului, adoptat de domnul
Alexandru Moruzzi in 1805.

PRINCIPALELE INSTITUTII DIN PRAVILELE

ADOPTATE IN CEA DE-A II-A FAZA
A REGIMULUI TURCO-FANARIOT

INSTITUTIA PROPRIETATII

In cea de-a doua faza a regimului turco-fanariot, proprietatea evolueaza in directia degajarii
proprietatii feudale de dreptul de folosinta al taranilor dependenti, proces inceput prin reformele lui
Constantin Mavrocordat.
Aceste legiuiri marcheaza trecerea de la proprietatea divizata de tip feudal la proprietatea absoluta,
precizand ca atributele dreptului de proprietate pot fi impartite intre 2 persoane, din care una sa aiba dritul
fiintei lucrului, iar cealalta dritul folosului lucrului potrivit vechiului sistem, dupa cum cele doua atribute
pot fi reunite si asupra aceleiasi persoane si atunci se spune ca dreptul de proprietate este desavarsit sau
neimpartit, are un caracter absolut.
Aceeasi tendinta se desprinde si din textele legiuirii Caragea, potrivit cu care raporturile dintre
boieri si tarani se stabilesc pe baza unui contract de emfiteoza. Prin urmare, aceste raporturi nu mai au o
baza legala, ci una contractuala. Acesta inseamna o recunoastere indirecta a dreptului absolut de
proprietate al boierilor asupra mosiilor. Transmiterea folosintei unei parti din mosie catre taranii clacasi
nu aduce nicio atingere dreptului absolut de proprietate al boierilor asupra mosiei. Acest drept absolut de
proprietate s-a extins si asupra padurilor, intrucat potrivit unui asezamant pentru pamant si dumbravi dat
de domnul Alexandru Moruzi, taranii care doresc sa utilizeze padurile pentru satisfacerea unor nevoi
economice trebuie sa plateasca o taxa boierilor numita zeciuiala, ceea ce inseamna recunoasterea
proprietatii absolute a boierilor si asupra acestor categorii de terenuri.
Domnii fanarioti, prin interpretarea tendentioasa a unor institutii juridice si-au propus sa
desfiinteze dreptul de proprietate stravechi al boierilor romani si al taranilor asupra mosiilor acestora, in
vederea acapararii acestor terenuri pentru a le atribui clientelei lor politice. Astfel, domnul Scarlat
Calimah cu ocazia discutarii proiectului Codului Calimah in sfatul de obste al tarii a pretins ca la origine,
toate terenurile au fost domnesti si ca atare nu poate exista drept de proprietate privata asupra terenurilor
fara un hrisov de danie domneasca, astfel incat terenurilor stapanite fara hrisov trebuie sa revina domnului
ca titular al lui dominium eminens. Insa sfatul de obste al Moldovei a respins aceasta interpretare,
spunand ca potrivit Legii tarii, apartin domnului in calitate de titular al lui dominium eminens doar
terenurile pustii si pustiite. Si daca am admite ca toate terenurile au fost domnesti la origine si au ajuns in
stapanirea boierilor si taranilor fara hrisov de danie, oricum aceste terenuri au devenit proprietatea
boierilor si taranilor prin efectul uzucapiunii de 40 de ani numita praescriptio longissimi temporis care,
potrivit bazilicalelor, se aplica si imobilelor domnesti.

MATERIA PERSOANELOR

Pravilele adoptate în cea de-a 2-a fază a regimului fanariot clasifică persoanele după noroc, în
slobozi, robi şi sloboziţi. Ţăranii care munceau pe moşiile boiereşti în baza unor contracte încheiate cu
stăpânul moşiei erau denumiţi ţărani clăcaşi sau locuitori. Legislaţia adoptată în această perioadă în
materia raporturilor dintre clăcaşi şi boieri dă expresie intereselor boierilor de a spori numărul zilelor de
clacă ca o metodă extensivă de creştere a producţiei agricole. Pravilniceasca condică stabileşte minim 6
 Page 47 of 50

zile şi maxim 12 zile de clacă pe an, în timp ce Legiuirea Caragea prevede un număr minim de 12 zile de
clacă pe an şi cu un nart sporit. Nartul reprezintă cantitatea de muncă ce trebuia prestată într-o zi de clacă.
Se constată totodată o creştere semnificată a numărului scutelnicilor şi posluşnicilor care se aflau
în stare de dependenţă personală faţă de boieri şi nu aveau obligaţii fiscale faţă de stat. Pentru a pune
capăt acestui fenomen, în anul 1814, s-a stabilit în Ţara Românească că în niciun judeţ, numărul
scutelnicilor şi posluşnicilor nu putea fi mai mare decât numărul birnicilor, adică al celor care plăteau
impozit la stat.
Robii erau asimilaţi cu lucrurile, însă li se recunoaşte o capacitate juridică limitată, atunci când
interesele proprietarului cereau acest lucru. Spre pildă, robii puteau apărea ca reprezentanţi ai stăpânului
în raporturile acestuia cu alte persoane. În ceea ce priveşte, condiţia juridică a robilor, aceasta a fost
preluată în dreptul scris din cea de-a 2-a fază a regimului turco-fanariot în aceleaşi coordonate şi
dimensiuni ca cea existentă în legislaţia anterioară.
Un capitol aparte este dedicat, lucru foarte important, persoanelor juridice, acestea sunt denumite
în Pravilniceasca condică şi Legiuirea Caragea tovărăşii, iar în Codul Calimach sunt denumite persoane
moraliceşti. Codul Calimach şi Legiuirea Caragea reglementează regimul juridic al tovărăşiilor
neguţătoreşti, adică al societăţilor comerciale. Stabilind regulilele care privesc formarea capitalului social,
administrarea societăţii, răspunderea asociaţilor, împărţirea câştigului între asociaţi, precum şi stingerea
tovărăşiei, adică încetarea societăţii comerciale.

MATERIA FAMILIEI, RUDENIEI ŞI CĂSĂTORIEI

Aceste instituţii continuă să fie inspirate în mare măsură din dreptul bizantin. Rudenia putea
îmbrăca 2 forme: rudenia duhovnicească, izvorâtă din botez şi rudenia de sânge, aceasta la rândul ei, fiind
sub întreită linie, spune Codul Calimach ,,suitoare dreaptă linie”, adică rudenia în
ascendent, ,,pogorâtoare dreaptă linie” – rudenia în descendent, şi ,,lăturalnică linie” – rudenia pe linie
colaterală. În acelaşi sens, Legiuirea Caragea preciza că rudenia de sânge era de 3 feluri: de sus, de jos şi
de alături.
În materia căsătoriei, erau interzise căsătoriile între creştini şi necreştini, precum şi căsătoriile
între slobozi şi robi. Însă copilul rezultat din relaţia unei persoane slobode cu un rob era slobod, potrivit
Codului Calimach.
Legiuirea Caragea admitea separaţia de corp a soţilor, adică despărţirea în fapt a soţilor. În ceea ce
priveşte zestrea, a fost instituită regula evaluării bunurilor mobile cu excepţia celor mobile prin natura lor,
adică cu excepţia robilor şi animalelor, regulă prevăzută de Codul Calimach cu efectul că în cazul
înapoierii zestrei, soţul trebuia să răspundă în limitele valorii fixată în momentul preţuirii.
Pravilniceasca Condică adaugă că în cazul robilor de zestre, la restituirea dotei, soţul trebuia să
remită soţiei acelaşi număr de robi cu cel consemnat în foaia de zestre. În caz de adulter, soţia pierdea
zestrea, aceasta trecând în proprietatea soţului şi totodată era închisă la mănăstire.
În timp ce Codul Calimach prevede că dacă din căsătorie nu au rezultat copii, soţia pierde
întreaga zestre şi dacă soţul nu o scoate din mănăstire în timp de 2 ani, ea rămâne închisă acolo pentru
totdeauna. Legiuirea Caragea, însă restrânge dreptul soţului la jumătate din zestrea soţiei adulterine, iar
aceasta nu mai poate fi închisă la mănăstire. Potrivit Codului Calimach, obligaţia de înzestrare revine
părinţilor şi bunicilor, iar potrivit Legiuirii Caragea – ea revine fraţilor, în spiritul privilegiului
masculinităţii.
Se introduc totodată şi instituţii noi, după modelul acelora existente în cele mai avansate legiuiri
europene şi anume: instituţia tutelei, numită epitropie, instituţia curatelei, numită curatorie, ambele pentru
administrarea bunurilor minorilor lipsiţi de ocrotirea părintească. Domnul Scarlat Calimach a înfiinţat în
acest sens judecătorii epitropiceşti, pe lângă episcopiile din Roman şi Huşi şi totodată o comisie
epitropicească pe lângă mitropolia din Iaşi.
Totodată este reglementată instituţia adopţiei, denumită infiere şi se aşează pe principii moderne
răspunderea în materie civilă şi penală. La baza acestei răspunderi stă, aşa cum este şi firesc, principiul
răspunderii personale. În acest sens, Pravilniceasca Condică că soţia nu răspunde pentru datoriile şi
activitatea comercială a soţului şi nici pentru faptele penale săvârşite de acesta, evident fără participarea
 Page 48 of 50

ei, aşa cum, nici părinţii nu răspund pentru activitatea comercială desfăşurată şi pentru infracţiunile
comise de copiii lor, dacă aceştia sunt majori şi nu se mai află în întreţinerea lor.

MATERIA SUCCESIUNILOR

Moştenirea putea fi deferită fie potrivit legii, adică fără testament (ab intestat), fie pe baza
testamentului lăsat de defunct şi atunci se numea moştenire testamentară. În privinţa moştenirii legale, au
vocaţie succesorală cele 3 categorii de rude de sânge, până la gradul 8, precum şi soţul supravieţuitor.
Dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu copiii, dobândeşte o parte virilă cât a unui copil
în uzufruct, iar dacă vine în concurs cu alte rude, copii din alte căsătorii, el dobândeşte o cotă de 1 pe 6
până la 1 pe 3 din moştenire în deplină proprietate, nu în uzufruct. În lipsa altor rude, soţul supravieţuitor
dobândeşte întreaga moştenire, iar dacă nu există nici soţ supravieţuitor, moştenirea este declarată vacantă
şi va fi culeasă de către stat.
Moştenirea robului lipsit de urmaşi revine stăpânului acestuia. Totodată, pravilele adoptate în cea
de-a 2 fază a regimului ... , consacră instituţia rezervei succesorale, denumită partea legitimă, precum şi
inst trimiriei, denumită partea sufletului, aceasta reprezântând treimea din moştenire, care era destinată
cheltuielilor de înmormântare şi de pomenire a defunctului.
Între legislaţiile celor 2 ţări române existau în materia succesiunii şi anumite deosebiri şi anume:
Codul Calimach prevede că succesiunea se deschide şi în cazul morţii civile a persoanei, denumită moarte
politicească, ceea ce la romani numim infamia. Pravilniceasca Condică şi Legiuirea Caragea consacră
privilegiul masculinităţii, precum şi dreptul de protimis al rudelor de sex masculin, în privinţa bunurilor
dobândite prin moştenire de către defunct. Însă toate legiuirile prevăd că fetele înzestrate nu pot cere
colatio dotis, denumită sinisfora, adică raportarea bunurilor dotale la masa succesorală pentru a veni la
moştenire, dar nici nu pot fi obligate să facă colatio dotis. (fetele înzestrate sunt excluse de la moştenire).
Potrivit Codului Calimach, copiii naturali vin la moştenirea ambilor părinţi în concurs cu copiii
legitimi.În timp ce Legiuirea Caragea prevede că aceşti copiii naturali, în spiritul principiilor romane
mater semper certa est şi parte is est quem nuptiam demonstrant, vin doar la succesiunea mamei.
Toate legiuirile consacră instituţia ex heredării sau instit dezmoştenirii care se realiza pentru anumite
motive determinate, enumerate ca atare în Codul Calimach şi în Legiuirea Caragea.
Moştenirea testamentară, ea se deferă în baza testamentului întocmit de defunct, fie în formă
scrisă şi atunci se numeşte diată, fie în formă orală, în prezenţa a 5 martori, aceştia putând consemna în
scris, cele declarate de testator. Codul Calimach prevede că anumite categorii de persoane cum ar fi
femeile, robii, săracii nu puteau fi martori la întocmirea unui testament.

MATERIA OBLIGAŢIILOR

Pe planul materiei obligaţiilor, Legiuirea Caragea prevede multe dintre principiile de bază ale
contractelor, iar Codul Calimach dezvoltă o adevărată teorie generală a obligaţiilor precizând că izvoarele
de obligaţii sunt legea, tocmeala, adică contractul şi vătămarea priciniuită cuiva, adică delictul. Ambele
coduri clasifică tocmelile după forma lor în contracte încheiate în formă scrisă şi contracte încheiate prin
viu grai. Codul Calimach distinge între contractele unilaterale, cele care generează obligaţii doar în
sarcina uneia dintre părţile contractante şi contractele bilaterale sau sinalagmatice, cele care generează
obligaţii în sarcina ambelor părţi contractante. Condiţiile privind existenţa şi validatitatea contractelor
sunt capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza.
Capacitatea denumită şi vrednicia persoanelor este reglementată amănunţit în Codul Calimach,
unde se afirmă că ,,tot omul se socoteşte vrednic de a-şi câştiga drituri, însă după rânduielile hotărâte de
către legi, însă aceste legi conţineau dispoziţii discriminatorii de esenţă feudală care restrângeau
capacitatea juridică a anumitor categorii de persoane în funcţie de poziţia socială a acestora, erau
consideraţi nevrednici, adică incapabili de a încheia un contrat, toţi aceia care fuseseră condamnaţi pentru
o infracţiune gravă pe timul executării pedepsei.
Consimţământul, potrivit Legiuirii Caragea, trebuia să fie lipsit de silă şi vicleşug.
Iar în ceea ce priveşte obiectul contractului, Codul Calimach arată că acesta trebuie să fie în
comerţ, adică în circuitul juridic civil.
 Page 49 of 50

După modelul Codului Napoleon, Legiuirea Caragea introduce principiul cauzei licite, potrivit
căruia tocmeala împotriva pravilelor şi a năravurilor celor bune(regulile morale) nu se întocmeşte.
În materia contractelor, Pravilniceasca Condică conţine cu precădere dispoziţii referitoare la
contractul de împrumut, însă Codul Calimach şi Legiuirea Caragea, conţin dispoziţii referitoare la o gamă
variată de contracte, cum ar fi vânzarea, donaţia, împrumutul, schimbul, comodatul, depozitul, emfiteoza,
arenda, mandatul, chezăşia, zălogul şi anticreza.
Vânzarea este de departe cel mai important contract, foarte amănunţit reglementat, atât în Codul
Calimach, cât şi în Legiuirea Caragea, aceasta este o expresie a stadiului înalt de dezvoltare la care
ajunseseră relaţiile marfă-bani. Adică noile relaţiile de producţie de tip capitalist. Sub aspectul formei,
vânzarea se putea încheia în formă scrisă, formă cerută ad validitatem de Legiuirea Caragea pentru
vânzările de imobile şi robi. După cum vânzarea se putea face şi fără act scris. Erau instituite anumite
incapacităţi speciale la vânzare, spre pildă, egumenii nu puteau vinde averile mănăstirilor pe care le
administrau şi incapacităţi speciale la dobândire, spre pildă, necreştinii nu aveau dreptul să cumpere
moşii. Aceste interdicţii sunt prevăzute în Codul Calimach. La vânzarea moşiilor şi robilor trebuia
respectat dreptul de protimis, totodată era prevăzută stricarea vânzării, adică anularea vânzării pentru
leziune, atunci când preţul vânzării este mai mic de jumătate din valoarea de circulaţie a obiectului
vândut.
Contractul de donaţie prevăzându-se cauzele de revocare a donaţiilor şi fiind reglementate darurile
de logodnă, cele de dinaintea nunţii şi de a doua zi după nuntă.
Un alt contract amplu reglementat de Pravilniceasca Condică este contractul de împrumut. Materie
în care se stabileşte obligativitatea înscrisului, menţiunile pe care înscrisul trebuia să le cuprindă şi
necesitatea prezenţei a 3 martori pentru a evita o posibilă tăgăduire ulterioară a înscrisului de către
debitor. În cazul în care debitorul nu plăteşte la scadenţă, creditorul urma să se adreseze instanţei, care
stabilea vânzarea la mezat (la licitaţie publică) a bunului zălogit. Dacă împrumutul era garantat cu o
garanţie reală, creditorul urmând a se îndestula din preţul obţinut. Dacă împrumutul era garantat cu
chezaşi, adică cu garanţi personali, chezaşul avea beneficiul de discuţiune (dreptul de a-i cere creditorului
să-l urmărească mai întâi pe debitorul principal şi numai dacă acesta nu plăteşte, să se îndrepte împotriva
sa). Legiuirea Caragea introduce după modelul Codului Napoleon conceptul de cambie, numită poliţă sau
carte de împrumutare, iar poliţele neonorate la termen generau o dobândă dublă faţă de cea consemnată în
cuprinsul lor. Toate legiuirile admiteau şi împrumuturi cu dobândă, aceasta fiind fixată la 10 la sută pe an,
cu interzicerea cametei, adică a dobânzilor excesive, precum şi a anatocismului-dobândă la dobândă.
Aceste dispoziţii nu au reuşit să stopeze fenomenul cametei, ba mai mult decât atât, s-a încetăţenit
practica ţinerii la muncă a ţăranilor debitori de către boierii creditori, în contul dobinzilor la sumele
împrumutate.
Un contract cu o amănunţită reglementare este contractul de arendă, ca şi contractul de închiriere a
imobilelor, care sunt varietăţi ale contractului de locaţiune. Atât Legiuirea Caragea, cât şi Codul Calimach
acordă un drept de protimis copărtăşilor, atunci când este arendat un bun stăpânit în indiviziune. Sunt
prevăzute, totodată şi anumite varietăţi ale contractului de arendă, cum ar fi contractul de emfiteoză şi
contractul de clacă. Sunt amănunţit reglementate obligaţiile ţăranilor clăcaşi faţă de moşieri, în sensul
dijmelor, a numărului zilelor de clacă, a interdicţiei de a face îmbunătăţiri sau de a construi fără acordul
boierului. Casa, gospodăria şi pământurile defrişate de ţăranii clăcaşi reveneau stăpânului, atunci când
ţăranul clăcaş fugea de pe moşie sau murea fără moştenitori legali.

DISPOZIŢIILE DE DREPT PENAL

Ca şi în reglementările anterioare, infracţiunile se clasificau în vini mari şi vini mici, iar conceptul
de infracţiune nu este desprins de persoana făptuitorului. Ca element de noutate, există numeroase
incriminări prin care se încearcă a pune capăt abuzurilor slujbaşilor domneşti, spre pildă PC incriminează
abuzurile de putere ale judecătorilor faţă de împricinaţi şi abuzurile de putere ale ispravnicilor faţă de
locuitorii judeţelor şi ţinuturilor.
O altă categorie de infracţiuni este aceea de noul sistem probator introdus în activitatea
jurisdicţională, astfel se pedepseşte plastografierea, sancţionată mai grav, dacă înscrisul era unul oficial.
Totodată sunt incriminate mărturia mincinoasă, martorii mincinoşi fiind înscrişi într-o aşa-numită
 Page 50 of 50

Condică a şireţilor şi având interdicţia de a mai depune mărturie şi totodată este incriminat traficul de
influenţă.
Tot ca un element de noutate este incriminată bancruta frauduloasă, adică fapta acelora care în
mod fraudulos pretextează că sunt în încetare de plăţi faţă de creditori pentru a evita plata datoriilor faţă
de aceştia. De asemenea, se accentuează principiul răspunderii personale, atât în materia despăgubirilor
civile, cât şi în materia despăgubirilor penale. Ca un element retrograd, se menţin pedepsele fizice, iar
judecătorul continuă să aibă o foarte largă posibilitate de apreciere, în contextul în care pravilele conţin
formulări echivoce, cum ar fi aceea să se pedepsească sau să se pedepsească grav, fără a se indica anumite
limite de pedeapsă.

MATERIA DREPTULUI PROCESUAL

Instanţele se constituie ca organe colegiale, ierarhizate şi specializate, în cadrul unui sistem

introdus prin Pravilniceasca Condică (PC).
Prima instanţă era judecătoria după la judeţe, este o instanţă compusă dintr-un judecător, un
logofeţel pentru ţinerea condicilor şi 2 slujitori pentru treburile mărunte(astăzi aprozi, cei care comunică
citaţiile). Ispravnicii judeţelor păstrează în continuare dreptul de a judeca, singuri sau împreună cu
judecătorul.
La al doilea nivel se aflau departamenturile, la Bucureşti existau 2 departamenturi, unul cu 8
judecători şi unul cu 7. La Craiova funcţiona o judecătorie compusă din 4 boieri judecători cu competenţă
în materie civilă, iar la Iaşi funcţiona departamentul al doilea pentru pricinile civile mai mici şi divanul
judecătoresc pentru pricinile civile mai mari. (în materie civilă)
În materia penală, la Bucureşti avem un departament al vinovăţiilor denumit criminalion, la
Craiova exista o instanţă similară compusă din 3 boieri judecători, iar la Iaşi funcţiona Departamentul
Afacerilor Criminale.
În ceea ce priveşte, litigiile cu element de extraneitate, funcţiona în Ţara Românească
Departamentul Străinelor pricini, iar în Moldova – Departamentul Treburilor Străine.
La al treilea nivel se afla Departamentul Veliţilor Boieri şi Divanul Olteniei de la Craiova, care
judecau în primă instanţă litigiile dintre boieri şi ca instanţă de apel – judecau apelurile îndreptate
împotriva hotărârilor celorlalte departamente.
Ultimul nivel era Divanul Domnesc prezidat de către domn. Totodată, legiuirile adoptate în cea
de-a doua fază a regimului turco-fanariot au consacrat o serie de principii şi instituţii moderne pe baza
cărora a fost aşezată întreaga activitate jurisdicţională: introducerea condicilor de judecată, obligativitatea
redactării şi motivării hotărârilor cu arătarea capului de pravilă, adică a textului de lege pe care se
întemeiază soluţia dată de judecător. De asemenea, introducerea reprezentării în justiţie, prin mandatari
numiţi vechili şi prin avocaţi, adică persoane specializate, numiţi vechilii de judecăţi. Introducerea
sistemului cazierului judiciar, aşa numită Condică a Şireţilor, apoi introducerea sistemului recuzării
judecătorilor, de asemenea introducerea termenelor de prescpriţie a acţiunilor şi a opţiunilor succesorale,
şi în sfârşit legiferarea unor proceduri speciale, cum ar fi procedura vânzării la licitaţie publică – la mezat,
procedura falimentului şi procedura arbitrajului.