ISTORIA STATULUI SI DREPTULUI ROMANESC

CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GETO-DACILOR DE LA BUREBISTA LA DECEBAL

Societatea dacică în epoca clasică

Pentru intervalul cuprins între domnia lui Burebista şi cea a lui Decebal societatea geto-
dacică a atins un stadiu înalt de civilizaţie care poate fi comparat cu cel al altor civilizaţii ale
antichităţii, îndeosebi cu cele existente la marginea lumii greco-romane. Stadiul ei de dezvoltare
implică stratificarea ei, însă aprecierile privitoare la profunzimea acesteia sunt diferite.
Descoperirile arheologice oferă puţine indicii referitoare la acest aspect, iar sursele literare nu sunt
în măsură să lămurească îndeajuns detaliile acestei stratificări.
Geto-dacii nu au cunoscut instituţia sclaviei. Structura fundamentală a societăţii geto-dace
nu a fost împărţită în stăpâni de sclavi şi sclavi, puţinii sclavi având un rol secundar în economie
(sclavajul nedepăşind faza patriarhală). Unele izvoare antice (Dio Cassius, Petrus Patricius,
Iordanes) oferă informaţii despre două principale categorii sociale: tarabostes (pileati – aristocraţia
militară şi sacerdotală) şi capillati (kometai, comati – oamenii de rând, nenobili).
Referitor la delimitarea în cadrul aristocraţiei a două categorii, se vehiculează opinia
potrivit căreia aceasta nu poate fi susţinută cu fermitate. Deşi, rolul preoţimii, ca depozitar al
cunoştinţelor necesare cultului, al valorilor ştiinţifice şi influenţa ei politică sunt general acceptate,
nu se poate face o delimitare clară între aristocraţia laică şi cea religioasă, mai ales că preoţii erau
recrutaţi cu precădere din rândul celor „de neam”1.
Neclarităţi persistă şi în ceea ce priveşte categoria oamenilor de rând (comati), ea fiind
neuniformă. Descoperirile arheologice reflectă diferenţieri de avere, dar nu întotdeauna ele
corespund celor sociale. De asemenea, se cunoaşte faptul că în lumea geto-dacică forma de
organizare anterioară obştilor a fost depăşită, însă nu se poate vorbi de existenţa acestora cu
certitudine. Structura economiei, ea se baza pe existenţa comunităţilor săteşti agricol-pastorale,
detaliile de organizare şi activitate ale acestora fiind de asemenea insuficient cunoscute2.
Puţin cunoscut este şi modul în care nobilimea îşi exercita dominaţia asupra oamenilor de
rând. Se poate doar deduce, prin analogie cu realităţi asemănătoare din alte zone, că principala
relaţie economică dintre tarabostes şi comati se exprima prin intermediul tributului care putea să
îmbrace forme diferite: în produse, în bani, în muncă sau prestarea serviciului militar.
În legătură cu formele de proprietate, se pare că a existat un control regal asupra
exploatărilor aurifere. Informaţiile arheologice nu exclud ipoteza exploatării organizate a
minereurilor de fier din zona capitalei Daciei, cel puţin în preajma războaielor cu romanii de la
începutul secolului II d.Hr3.
În concluzie, societatea geto-dacă a cunoscut o variantă a modului de producţie tributal,
îmbinând în sine puternice rămăşiţe ale societăţii gentilico-tribale, elemente de sclavaj patriarhal
şi chiar germeni ai feudalismului.

1
Ioan Glodariu, op. cit., în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria Transilvaniei, p. 111
2
Ibidem, p. 112.
3
Ibidem
Premisele interne şi externe ale constituirii statului geto-dac.

Dezvoltarea economică a societăţii geto-dacice în perioada La Tène 4, trecerea la o

economie de schimb bazată pe monedă, constituirea unui sistem religios propriu, relaţiile strânse
şi îndelungate cu lumea elenistică au reprezentat factori importanţi în structurarea lumii geto-
dacice care ajunge să depăşească stadiul organizării unional-tribale şi organizărilor politico-
teritoriale cu caracter local.
Întemeietorul statului geto-dac a fost regele Burebista, care a reuşit să-şi impună treptat
autoritatea asupra triburilor şi uniunilor de triburi. El şi-a început domnia în jurul anului 82 î.Hr.,
acest moment coincizând cu acela în care la Roma a devenit dictator Sylla5.
După toate probabilităţile Burebista a fost conducătorul uniunii de triburi care-şi avea
centrul în cetatea de la Costeşti-Cetăţuie, la sud de Orăştie. Uniunea condusă de el era situată în
zona muntelui sfânt sau a viitorului munte sfânt Kogaionon, dispunând de mari bogăţii în
zăcăminte de minereu de fier şi în acelaşi timp era în apropierea Văii Mureşului şi a Munţilor
Apuseni, pe care-i stăpânea.
Începutul domniei lui Burebista n-a coincis însă cu închegarea statului dac. Nu există date
care să confirme o eventuală moştenire a statului de către Burebista de la vreun predecesor şi este
greu de presupus că regele ar fi putut imprima de la început, un caracter statal formaţiunii politice
în fruntea căreia a ajuns în 82 î.Hr. În virtutea informaţiilor transmise de un text a lui Strabon,
Burebista a ajuns în fruntea neamului său „istovit de războaie dese”, pe care l-a înălţat atât de mult
prin exerciţii militare, abţinere de la vin şi ascultare de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat
puternic care a ajuns să fie temut chiar şi de romani6.
Există o strânsă legătură între procesul de unificare politică a neamului geto-dac, realizat
de către Burebista, şi procesul de formare a statului. Trecerea la forma de stat este rezultatul
interacţiunii a trei factori principali: aristocraţia tribală, masa războinicilor şi puterea regală. Prin
analogie cu situaţia din alte state ale antichităţii, aristocraţia prefera să preia puterea nemijlocit în
mâinile sale, exercitând-o prin magistraţi, aleşi pe termen limitat. La rândul său, monarhul avea
tendinţa de a concentra puterea în mâinile sale, ceea ce îl putea determina să apeleze la masa
războinicilor împotriva nobililor. Războinicii se puteau alia cu monarhia, care le apărea ca singura
forţă capabilă să limiteze abuzurile aristocraţiei. Burebista este cel care pare să fi găsit soluţia
pentru rezolvarea cestor contradicţii, impunându-şi în cele din urmă autoritatea. În demersul său a
fost ajutat de marele preot Deceneu, cu ajutorul căruia a putut chiar să impună reformele, inclusiv
în planul religios. Asocierea marelui preot a avut rolul de a susţine natura divină a puterii regelui.
Autoritatea regelui geto-dac reiese şi din încetarea emisiunilor de monede tradiţionale a uniunilor
de triburi şi din începutul emisiunilor monedelor de tip roman7.
Procesului de constituire a statului a fost grăbit şi de pericolul extern: celtic şi roman. În
vest triburile celtice coborau pe valea Tisei, iar în sud Roma, după ce cucerise Grecia şi
Macedonia se apropia tot mai mult de Dunăre8.

4
Epoca fierului cuprinde două perioade: prima epocă a fierului, denumită Hallstatt, după numele unei localităţi din
Austria şi a doua epocă a fierului, denumită La Téne, după numele unei plaje din Elveţia şi care corespunde din punct
de vedere cronologic intervalului de timp cuprins între mijl. sec. V î. Hr. şi debutul secolului II d. Hr.
5
Mircea Petrescu-Dâmboviţa, H. Daicoviciu, Dan Gh. Teodor, Ligia Bârzu, Florentina Preda, op. cit., p. 159; Ioan
Glodariu, op. cit., în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria Transilvaniei, p. 80.
6
Mircea Petrescu-Dâmboviţa, H. Daicoviciu, Dan Gh. Teodor, Ligia Bârzu, Florentina Preda, op. cit., p. 160; Ioan
Glodariu, op. cit., în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria Transilvaniei, p. 80-81.
7
Ioan Glodariu, op. cit., în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria Transilvaniei, p. 82.
8
Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu, Miron Constantinescu, (coord.), op. cit., p. 37
 Statul lui Burebista şi locul său în lumea antică

Statul lui Burebista era o monarhie cu un pronunţat caracter militar, un rol important în
conducerea lui jucându-l preoţimea. Deceneu era un fel de vicerege şi el îi va urma lui Burebista
la tron. Burebista a împrumutat de la regatele elenistice ale epocii anumite elemente de
organizare. La curtea sa există titlul de „cel dintâi şi cel mai mare prieten”. De asemenea, este
foarte probabilă existenţa unei cancelarii regale, de unde erau date transmise „poruncile”
(edictele) regale. Tânărul stat geto-dac nu dispunea însă de un aparat administrativ complex şi
bine cristalizat. Triburile sau uniunile de triburi chiar dacă au acceptat autoritatea lui Burebista şi-
au păstrat vechile căpetenii. Doar în cazul acelora supuse prin forţă este de presupus că vechea
conducere a fost îndepărtată, locul ei fiind luat de noi căpetenii, fidele puterii centrale, dar
selectate din cadrul aceloraşi comunităţi. Triburile periferice şi coloniile greceşti plăteau un tribut
ca expresie a dependenţei faţă de puterea centrală, renunţând la politica externă proprie şi
furnizând oşteni în timpul campaniilor militare9.
Politica externă
Prima mare acţiune a lui Burebista în plan extern i-a vizat pe celţii din partea apuseană a
Daciei. După toate probabilităţile într-o primă fază, i-a pustiit pe celţii amestecaţi cu tracii şi cu
ilyrii, deci pe scordisci, aceştia fiind în mare măsură slăbiţi în luptele cu romanii purtate într-o
perioadă anterioară campaniei lui Burebista.
În jurul anului 60 î.Hr., regele geto-dac a întreprins o mare expediţie împotriva celţilor din
nord-vestul Daciei, care se instalaseră în Câmpia de Vest şi în Transilvania încă de la sfârşitul
secolului al IV-lea î.Hr., în acelaşi areal instalându-se şi triburile boiilor în ultimele decenii ale
secolului II î.Hr. După cele relatate de Strabon, boii, conduşi de Critasiros, au fost nimiciţi cu
totul, teritoriul ocupat de aceştia fiind pustiit. În urma acestei expediţii, regele geto-dac şi-a extins
stăpânirea până la Dunărea Mijlocie10.
În etapa ulterioară înfrângerii celţilor, Burebista şi-a concentrat atenţia asupra zonei istro-
pontice, unde se contura primejdia romană. Presiunea romană în zona dobrogeană putea să
determine trecerea oraşelor greceşti de partea Romei şi învăluirea statului geto-dac de la est. Pe de
altă parte, cucerirea litoralului pontic ar fi însemnat importante avantaje economice pentru statul
lui Burebista.
După informaţiile lui Dio Chrysostomus, armatele lui Burebista au pornit campania istro-
pontică abia prin anul 55 î.Hr. Foarte probabil, regele geto-dac a folosit intervalul dintre campania
împotriva celţilor şi cea istro-pontică pentru a-şi consolida sistemul defensiv din Munţii Orăştiei,
pentru unirea cu statul său a triburilor din Câmpia munteană etc11.
Olbia a fost primul oraş care a cunoscut furia geto-dacă. Potrivit anticilor, oraşul a fost
distrus. A urmat Tyrasul care a împărtăşit aceeaşi soartă. Apoi, Histria şi Tomisul au fost asediate.
Histriei i-au fost distruse zidurile şi teritoriul ei rural a fost ocupat timp de trei ani, asediul fiind
ridicat în urma tratativelor prin care s-a recunoscut autoritatea lui Burebista. Au urmat Callatisul,
care a suferit distrugeri, şi Odessos, unde cetăţenii au fost nevoiţi să ia drumul pribegiei.
Mesembria şi Apollonia au recunoscut la rândul lor autoritatea regelui geto-dac. Dionysopolis a
fost cruţat datorită bunelor relaţii pe care le avea cu geţii. Campania istro-pontică a avut ca rezultat
cucerirea litoralului de la Olbia la Apollonia, ceea ce a făcut ca stăpânirea lui Burebista să se
întindă de la Carpaţii Păduroşi până la Munţii Haemus, de la Morava şi Dunărea Mijlocie până la
gurile Bugului12.
În acest timp, Roma nu a intervenit fiind ocupată cu luptele lui Caesar în Gallia şi datorită
izbucnirii războiului civil (48 î.Hr.). Cei doi generali, Caesar şi Pompeius se înfruntau deja pe
9
Mircea Petrescu-Dâmboviţa, H. Daicoviciu, Dan Gh. Teodor, Ligia Bârzu, Florentina Preda, op. cit., p. 164-165
10
Alexandru Vulpe, I. Glodariu, A. Rădulescu, „Burebista” în Istoria Românilor, coordonatori acad. Mircea Petrescu-
Dâmboviţa, Alexandru Vulpe, vol. I, p. 642.
11
Mircea Petrescu-Dâmboviţa, H. Daicoviciu, Dan Gh. Teodor, Ligia Bârzu, Florentina Preda, op. cit., p. 168
12
Ioan Glodariu, op. cit., în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria Transilvaniei, p. 83.
coastele apusene ale Greciei. Burebista şi-a manifestat intenţia de a interveni în acest conflict de
partea lui Pompeius, care părea mai puternic, şi pentru aceasta apelează la Akornion, mai
vechiul său prieten din Dionysopolis. Inscripţia acestuia din urmă edifică asupra atitudinii
regelui geto-dac faţă de conflictul din lumea romană. Curând după efemera înfrângere a lui
Caesar de la Dyrrachium, Burebista trimite la Heraclea Lyncestis în Macedonia pe Akornion,
devenit diplomatul său, pentru a negocia o alianţă cu Pompeius, care se învoia ca în schimbul
ajutorului militar oferit de regele get să-i recunoască acestuia vastele hotare ale cuceririlor
realizate. Însă victoria definitivă a lui Caesar la Pharsalus s-a produs înainte ca trupele geto-dace
să ajungă pe teatrul de război13. Noul lider al lumii romane plănuia acum o campanie împotriva
lui Burebista, însă planurile sale nu s-au împlinit, Caesar având încă de înfruntat acţiunile
partizanilor lui Pompeius, iar în momentul în care pe punctul de a dezlănţui războiul, la idele lui
Martie din anul 44 î.Hr., a fost asasinat. Aceeaşi soartă a avut-o şi Burebista în acelaşi an,
moartea lui survenind în urma unei conspiraţii pusă la cale de şefii uniunilor tribale regionale,
nemulţumiţi de măsurile regelui geto-dac în planul centralizării statale14.

Refacerea statului sub domnia lui Decebal

După dispariţia lui Burebista, vasta lui stăpânire s-a scindat în patru şi apoi în cinci părţi.
Nucleul statului, cu centrul în Munţii Orăştiei a continuat să fiinţeze sub conducerea lui
Deceneu şi apoi a lui Comosicus, de aici pornind ultima unificare a geto-dacilor în timpul lui
Decebal15. De asemenea, în celelalte părţi ale Daciei, au domnit regii Cotiso (în Banat şi
Oltenia), Coson (în Muntenia), Dicomes (în Moldova) şi Roles (în Dobrogea).
Cu toată această întrerupere a unităţii politice a statului geto-dac, societatea geto-dacă şi-
a continuat evoluţia social-economică unitară, semnificativ în acest sens fiind faptul că
descoperirile arheologice din zona cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, exceptând în parte
aspectul arhitecturii, îşi găsesc analogii în descoperirile din alte cetăţi şi aşezări geto-dace
contemporane din spaţiul intra- şi extra-carpatic16.
Dorinţa regelui Burebista de a obţine din partea Romei recunoaşterea hotarelor statului
său s-au dovedit justificată. Într-un interval de timp relativ scurt, romanii ajung pe linia Dunării
şi ameninţă să treacă la nordul marelui fluviu. A doua jumătate a secolului I d.Hr., este marcată
de lupta consecventă a poporului geto-dac împotriva expansiunii romane, ea fiind parţial
încununată de succes. Cu toate acestea, Dobrogea a fost cucerită, Dunărea era străbătută de vase
de război romane, iar o ofensivă romană de amploare în teritoriul nord-dunărean se dovedea
iminentă.
Datorită întrepătrunderilor istorice din sud-estul Europei antice, Dacia începe să se
integreze, tot mai evident, în „orbis Romanus”. Această integrare culturală, va fi ulterior dublată
de una de tip teritorial.
Creşterea pericolului cuceririi romane a adus pe prim plan necesitatea unirii tuturor
geto-dacilor într-un singur stat. Dealtfel, tendinţa spre reunificare a fost prezentă şi după
dispariţia lui Burebista. Primii doi urmaşi ai acestuia, Deceneu şi Comosicus, au fost atât regi
cât şi mari preoţi. Dacă în calitatea lor de regi îşi exercitau autoritatea doar asupra unui teritoriu
mai restrâns, în calitatea lor de mari preoţi autoritatea lor morală se extindea asupra întregului
neam geto-dac.
13
Andrei Oţetea (sub redacţia), op.cit., p. 49.
14
Ibidem; Ioan Glodariu, op. cit., în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria Transilvaniei, p. 84; Alexandru
Vulpe, I. Glodariu, A. Rădulescu, op. cit., în Istoria Românilor , coordonatori acad. Mircea Petrescu-Dâmboviţa,
Alexandru Vulpe, vol. I, p. 649
15
Alexandru Vulpe, I. Glodariu, A. Rădulescu, op. cit., în Istoria Românilor, coordonatori acad. Mircea Petrescu-
Dâmboviţa, Alexandru Vulpe, vol. I, p. 649.
16
Mircea Petrescu-Dâmboviţa, H. Daicoviciu, Dan Gh. Teodor, Ligia Bârzu, Florentina Preda, op. cit., p. 178.
 Procesul reunificării geto-dacilor s-a realizat în a doua jumătate a secolului I î.Hr., în
timpul domniilor lui Duras şi Diurpaneus – Decebal. Întinderea noului stat geto-dac este acum
mai restrânsă decât în timpul domniei lui Burebista, deoarece Dobrogea şi zona dintre Dunăre şi
Munţii Haemus (Balcani) a căzut sub stăpânire romană (făceau parte din provincia Moesia), în
nord-vest pătrunseseră cvazii şi marcomanii de neam germanic, iar în Câmpia Tisei se aşezaseră
sarmaţii iazygi17. Statul lui Decebal cuprindea Transilvania, Oltenia, Muntenia şi Moldova, la
care se adăuga probabil o parte a ţinutului dintre Prut şi Nistru.
Statul lui Decebal reunea 12 triburi, dintre care doar trei nu poartă nume de localităţi, ceea ce
atestă o evoluţia acestora spre uniunile de tip teritorial. În ceea ce priveşte puterea regală ea este
una asemănătoare cu aceea a primului rege geto-dac. Regele concentrează puterea politico-
militară, judecătorească şi pe cea religioasă, menţinându-se practica zeificării sau semizeificării
lui. Aparatul de stat era mai bine structurat decât în vremea lui Burebista. Izvoarele antice
amintesc de o a doua demnitate în stat, diferită de aceea deţinută de Deceneu, întrucât implica o
funcţie politică şi militară, nu religioasă, un sfat al regelui, foarte probabil lărgit în vreme de
război în care reuşiseră să acceadă şi comati. De asemenea, sunt atestaţi împuterniciţii puşi în
fruntea agriculturii, a comandanţilor de fortificaţii, a cancelariei regale de unde emanau acte şi a
solilor trimişi la neamurile vecine, la Roma şi chiar până în regatul parţilor18.

STRUCTURILE ADMINISTRATIVE

În fruntea administraţiei centrale se afla regele, care întrunea funcţiile legislativă şi

executivă. Acesta era secondat de vicerege, demnitate care. de regulă, era deţinută de marele
preot. Dacă în cadrul statului lui Burebista această poziţie a fost ocupată de Deceneu, mai
târziu, în ierarhia statului lui Decebal, ea a fost deţinută de către marele preot Vezina, cel care,
potrivit lui Dio Cassius "avea al doilea loc după Decebal". Regele sau marele preot cumula şi
funcţia de mare judecător, aşa cum este cazul lui Comosicus, devenit rege şi mare preot
despre care istoricul lordanes spune că era "cel mai mare judecător".
În administrarea treburilor curente ale ţării, regele era ajutat de un Consiliu cu rol
consultativ, din care făceau parte probabil marele preot, membri ai casei regale şi alte
personaje de încredere. Acestea din urmă era foarte probabil reprezentanţi ai aristocraţiei
tribale, din rândurile căreia provenea, de altfel, şi regele.
Relaţiile politice întreţinute cu Imperiul Roman ne permit să identificăm şi o altă
latură a aparatului administrativ central al statului geto-dac. Este vorba despre existenţa unei
categorii de soli sau diplomaţi trimişi de rege pentru a purta negocieri sau pentru a încheia
diverse înţelegeri. De regulă, aceştia erau membri ai familiei regale sau ai păturii nobiliare
(pileati). Semnificativ în acest sens este un episod relatat de istoricul Dio Cassius, în care se
vorbeşte despre o misiune încredinţată de regele Decebal fratelui său Diegis, misiune prin
care acesta din urmă era însărcinat să meargă, împreună cu alţi bărbaţi de încredere, la
împăratul Domiţian pentru a-i restitui armele capturate în cursul războiului din anii 85-89
d.Hr. Regele putea să apeleze însă şi la serviciile unor alogeni, aşa cum este cazul cetăţeanului
grec Acornion, originar din oraşul pontic Dyonisopolis, diplomat de carieră pe care Burebista
l-a folosit o lungă perioadă de timp. Nu este exclus ca Acornion să fi fost chiar unul dintre cei
mai influenţi sfetnici ai regelui, o inscripţie descoperită la Balcic, în Bulgaria, descriindu-l ca
fiind "în cea dintâi şi cea mai mare prietenie" cu Burebista.

17
Andrei Oţetea (sub redacţia) op.cit., p. 51-53; Mircea Petrescu-Dâmboviţa, H. Daicoviciu, Dan Gh. Teodor, Ligia
Bârzu, Florentina Preda, op. cit., p. 179
18
Ioan Glodariu, op. cit., în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria Transilvaniei, p. 92.
 La curtea regelui dac este foarte probabilă şi existenţa unei cancelarii. În acest sens,
poate fi citat istoricul Strabon care afirmă că Burebista a impus neamului său ascultarea faţă
de porunci scrise (prostagma sau edictum).
Una dintre consecinţele unificării politice a triburilor geto-dace a fost integrarea
structurilor ecleziastice în aparatul administrativ. Ea a oferit condiţii pentru unificarea
diverselor practici religioase existente în perioada anterioară, conducând în cele din urmă la
instituirea unui cult oficial. Aceasta a atras după sine şi constituirea unui ierarhii clericale,
care, prin persoana conducătorului său suprem, marele preot, a fost direct asociată la unei
ierarhii cericale, care prin persoana conducătorul său suprem, marele preot, a fost direct
asociată la conducerea treburilor statului. Rolul acestei ierarhii a fost acela de a fundamenta
din punct de vedere teologic noua organizare politică, asigurându-i astfel protecţia sacră a
divinităţii. Pentru a obţine bunăvoinţa zeilor, au fost introduse precepte morale noi care au
căpătat valoare de lege. Funcţia de supraveghere a modului în care erau aplicate aceste
precepte a revenit, foarte probabil, tot clerului, care, în acest fel, a reuşit să îşi consolideze
poziţiile importante obţinute în cadrul stalului şi a contribuit în mod fundamental la întărirea
puterii regelui - garantul profan al existenţei statului.
Aflat la începuturile sale, în epoca lui Burebista, statul geto-dac nu a putut dispune de
la început de un aparat administrativ local. Este foarte probabil că, iniţial, atât triburile geto-
dace unificate, cât şi celelalte neamuri aduse sub ascultare (celţi, bastarni, sarmaţi şi greci) şi-
au păstrat propriile forme de conducere locale, fiind schimbaţi doar titularii acestora, în scopul
aducerii la conducere a unor căpetenii favorabile politicii duse de regele dac.
Dependenţa triburilor periferice, în special a celor de neam diferit şi a coloniilor
pontice, faţă de statul lui Burebista, se exprima prin plata unui tribut, prin renunţarea la o
politică externă proprie şi prin furnizarea de contingente armate în vreme de război. Aşadar,
centralizarea statului geto-dac a fost în prima fază mai mult una de factură politică decât
administrativă.
Dispariţia lui Burebista, probabil în cursul anului 44 î. Hr., a dat semnalul
dezmembrării statului pe care acesta l-a creat, primele entităţi care s-au desprins fiind triburile
de alte etnii şi cetăţile greceşti. Frământările interne n-au cruţat însă nici teritoriile locuite de
daci. Diferenţele social-economice dintre diversele zone geografice locuite de geto-daci,
interesele centrifuge ale aristocraţiei tribale, precum şi diminuarea pericolului extern roman,
intervenită odată cu asasinarea conducătorului statului roman, Caius lulius Cesar, au
determinat în cele din urmă divizarea statului în mai multe formaţiuni politice.
Reunificarea ţinuturilor daco-getice s-a produs în jurul nucleului reprezentat de
formaţiunea din interiorul arcului carpatic, unde se va afla în continuare capitala statului.
Întregul proces s-a încheiat cândva la începutul anilor 80 d. Hr. Personalitatea de al cărei
nume se leagă refacerea unităţii geto-dacilor este regele Decebal, cel care a reuşit să
reconstituie în mod parţial statul lui Burebista. Noua structură politico-teritorială cuprindea
Transilvania, Oltenia, Muntenia, Moldova şi probabil o parte din ţinutul dintre Prut şi Nistru.
Factorul determinant în refacerea unităţii statale l-a constituit de această dată politica
romană la Dunărea de Jos care, în cursul secolului I d. Hr., a trecut de la măsuri predominat
defensive la cele de natură ofensivă. În acest fel, o parte din teritoriile locuite de geto-daci au
ajuns sub stăpânire romană efectivă, aşa cum era cazul Dobrogei. Împreună cu teritoriul aflat
între Dunăre şi Munţii Balcani, aceasta a intrat in componenţa provinciei Moesia, constituind
pe mai departe o ameninţare directă ia adresa numeroaselor formaţiuni politice desprinse din
statul lui Burebista.
Organizarea statului dac condus de Decebal nu diferă prea mult de aceea din timpul lui
Burebista. Regele era în continuare secondat de un vicerege, numit Vezina, care deţinea
aceeaşi demnitate de mare preot ca şi predecesorul său, Deceneu. În politica externă îl găsim
foarte implicat pe Diegis, fratele lui Decebal, poziţia sa în raporturile politico-militare cu
Imperiul Roman amintind de rolul jucat în trecut de Acornion, precum şi de instituţia "celui
dintâi prieten" pe care acesta o reprezentase.
Este foarte posibil ca, sub presiunea iminentelor atacuri romane, structurile interne ale
statului să fi evoluat către un început de centralizare administrativă a teritoriului. În acest
sens, unele izvoare istorice vorbesc despre existenţa unor "prefecţi" pe care Decebal i-a aşezat
în fruntea agriculturii, rolul probabil al acestora fiind acela de controla producţia agricolă a
ţării şi de a crea stocuri de provizii absolut necesare în perspectiva unor viitoare asedii. Alte
surse menţionează şi existenţa unor garnizoane militare locale aflate sub comanda unor
prefecţi numiţi de către rege. Faptul este explicabil, dacă avem în vedere că, în faţa
ameninţării romane, era absolut necesară organizarea unui sistem defensiv şi a unui corp de
dregători militari care să comande garnizoanele teritoriale.

Dreptul geto-dac

În paralel cu desfăşurarea procesului de închegare a statului, s-a desfăşurat şi un

proces de transformare a obiceiurilor şi regulilor de convieţuire în norme juridice. Cu alte
cuvinte, vechile obiceiuri de conduită respectate de bună voie de membrii comunităţii s-au
transformat în reguli generale şi impersonale în momentul în care au fost preluate şi
sancţionată de către stat. În acest fel, aplicarea se va face în mod repetat sub supravegherea
aparatului specializat al statului. Pe lângă marea majoritate a obiceiurilor vechi, statul a
instituit şi obiceiuri noi, corespunzătoare intereselor generate de noile structuri social-
economice. Avându-şi originile în acţiunile repetate ale membrilor comunităţii, primele
norme juridice au circulat pe cale orală. După apariţia statului însă este probabilă şi apariţia
unor norme scrise, acestea fiind reprezentate în special de poruncile regale despre care
vorbesc istoricii Strabon şi lordanes.
Instituţiile juridice ale dreptului geto-dac sunt foarte puţin cunoscute, motivul
principal fiind acela că textele vechilor norme juridice nu s-au conservat până astăzi. În acest
context, reconstituirea lor se face în mod indirect, plecând de la urmele pe care aceste norme
le-au lăsat asupra dreptului din epocile mai recente.
Una dintre cele mai importante instituţii ale dreptului geto-dac a fost cu certitudine
proprietatea. Izvoarele existente lasă să se înţeleagă faptul că geto-dacii au avut două forme
majore de proprietate: proprietatea privată şi proprietatea colectivă. Proprietatea privată este
dovedită de existenţa drepturilor de proprietate asupra pământului, a vitelor şi a sclavilor,
ultimele două categorii de bunuri făcând obiectul tranzacţiilor comerciale pe pieţele romane.
În privinţa proprietăţii colective, pot fi invocate informaţiile oferite de poetul Horaţiu, care
descrie modul în care geţii îşi strângeau recoltele de pe "glia fără de hat",'adică de pe
pământurileaflate în proprietate obştească. Foarte probabil, în paralel cu această formă de
exploatare a pământului obştii, a existat şi una bazată pe exploatarea unor loturi pe care
comunitatea le atribuia anual familiilor componente prin tragere la sorţi. Aceste împărţiri vor
sta la baza apariţiei proprietăţii private în interiorul obştii, în condiţiile în care familiile
comunităţii vor avea tendinţa să îşi consolideze dreptul de folosinţă asupra loturilor
respective.
O altă zonă a dreptului geto-dac despre care ne-au parvenit informaţii din epocă este
aceea a organizării familiei. Familia geto-dacă era monogamă, căsătoria încheindu-se prin
cumpărarea soţiei de la părinţii acesteia de către bărbat. Ca şi la popoarele vecine, femeia
venea în căminul conjugal însoţită de o serie de bunuri dotale, numite generic zestre. Condiţia
femeii era aceea de inferioritate în raport cu bărbatul, poetul Ovidiu vorbind despre sarcinile
grele care îi reveneau acesteia în cadrul gospodăriei. În acelaşi sens pledează şi existenţa
pedepsei cu moartea pentru femeile care se făceau vinovate de adulter.
 Schimburile comerciale şi circulaţia monetară atestate pe cale arheologică au impus cu
siguranţă existenţa unor norme juridice corespunzătoare care să reglementeze încheierea
contractelor şi să asigure punerea în aplicare a obligaţiilor asumate. Din păcate însă,
informaţii în acest sens nu s-au păstrat.
În privinţa dreptului penal, este de crezut că principalele dispoziţii existente vizau
apărarea statului şi a proprietăţii private. În ciuda faptului că atribuţiile realizării justiţiei au
fost preluate formal de către organele statului, totuşi pentru anumile tipuri de infracţiuni (mai
ales pentru vătămările corporale) a continuat să fie aplicat obiceiul gentilic al răzbunării
sângelui. La capitolul infracţiuni, probabil cel mai aspru pedepsite erau încălcările
interdicţiilor religioase, încălcări considerate a fi sacrilegii.
O preocupare centrală a statului gelo-dac a fost organizarea activităţii juridice: a
instanţelor de judecată şi a procedurii de judecată. În acest sens poale fi citat istoricul
lordanes, care, referindu-se la regele Comosycus, arată că acesta s-a ocupat îndeaproape de
organizarea şi judecarea proceselor.
Judecând după intensa activitate diplomatică desfăşurată de-a lungul existenţei sale,
statul geto-dac a reglementat foarte probabil şi norme de drept internaţional. Aceste au fost
puse în aplicare de către preoţi, mai ales cu ocazia încheierii de tratate cu alte popoare, când
erau desfăşurate ritualuri religioase specifice. Prin intermediul acestora, divinităţile erau aduse
drept garante ale aplicării clauzelor prevăzute în tratatele respective.
 PRĂBUŞIREA STATULUI GETO-DAC.
STĂPÂNIREA ROMANĂ ÎN NORDUL DUNĂRII

Războaiele daco-romane, provincia Dacia şi evoluţia hotarelor acesteia

Începând cu primul secol al erei creştine, Dacia se integrează din punct de vedere cultural
tot mai evident în „orbis Romanus” (lumea romană). Această integrare va deveni foarte curând
una efectivă. Integrarea teritorială a Daciei în Imperiul roman se va produce numai în urma a
patru mari confruntări militare, „chestiunea dacă” fiind finalizată abia în 106 d.Hr. de împăratul
Traian.
În iarna lui 85-86 d.Hr., la sud de Dunăre, în provincia romană Moesia, se produce atacul
fulgerător daco-bastarno-roxolano-iazig19. Motivaţia acestei incursiuni devastatoare –
guvernatorul Moesiei, Oppius Sabinus, este ucis – a reprezentat-o expansiunea romană
permanentă (popoarele din Balcani au fost, rând pe rând, supuse şi incluse în imperiu, iar romanii
nu dădeau semne că se vor opri aici).
Împăratul Domiţian a intervenit imediat, respingând pe invadatori peste Dunăre. De
asemenea reorganizează provincia Moesia, împărţind-o în două: Moesia Superioară, la vest de
râul Ciabrus (Ţibriţa), corespunzând în general Serbiei actuale, şi Moesia Inferioară la est,
cuprinzând ţara tribalilor şi fosta Ripa Thraciae, cu cea mai mare parte din nordul Bulgariei de azi
şi cu toată Dobrogea. De asemenea o oaste puternică cu scopul organizării unei expediţii de
pedeapsă a fost pusă sub comanda prefectului pretoriului, Cornelius Fuscus20.
În perspectiva iminentei confruntări cu romani, regele dac Duras, considerându-se prea
bătrân pentru a-i face faţă, cedează tronul lui Decebal21. Acesta a încercat, iniţial, să prevină
ofensiva romană prin mijloace diplomatice, propunându-i lui Domiţian o pace în condiţii
favorabile pentru daci. Propunerea lui Decebal a fost respinsă de împăratul roman, motiv pentru
care regele dac a hotărât să-i înfrunte cu trufie pe romani. El a trimis o altă solie, care i-a transmis
lui Domiţian că va încheia pacea dacă fiecare roman îi va plăti anual câte doi oboli22.
Provocarea lui Decebal şi-a făcut repede efectul. În anul 87 d.Hr., armata romană, condusă
de Fuscus a trecut Dunărea pe un pod de vase, probabil pe la Orlea şi a înaintat adânc pe teritoriul
Daciei. Înfruntarea dacilor s-a soldat cu un dezastru pentru romani. Generalul Cornelius Fuscus a
fost ucis, numeroşi romani fiind luaţi prizonieri. Drapelul Legiunii a V-a Alaudae a fost capturat
şi dus de daci în ascunzătorile lor din munţi23. Victoria dacilor i-a întărâtat şi mai mult pe romani,
existând chiar temerea că ea ar fi putut aprinde scânteia revoltei în tot imperiul. Este motivul
pentru care Domiţian organizează o a doua expediţie.
În acest timp, Decebal nu s-a grăbit să-şi exploateze succesul printr-o invazie în Moesia, ci
a căutat doar să profite de prestigiul dobândit prin luptă pentru a-şi întări autoritatea în interior şi
pentru a strânge alianţe în exterior.
În anul 88 d.Hr., o nouă armată romană, sub conducerea experimentatului Tettius Iulianus
a trecut Dunărea pe la Viminacium (Kostolac – Serbia) şi a avansat cu prudenţă în Banat,
îndreptându-se spre Sarmizegetusa. Lupta dintre daci şi romani s-a dat la Tapae, victoria
19
Ioan Glodariu, op. cit., în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria Transilvaniei, p. 128; A. Rădulescu, C. C.
Petolescu, „Istoria Daciei de la Burebista până la cucerirea romană” în Istoria Românilor, coordonatori acad. Mircea
Petrescu-Dâmboviţa, Alexandru Vulpe, vol. I, p. 678; Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit., p. 57
20
Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit., p. 57
21
În legătură cu numele succesorului lui Duras, în istoriografie se vehiculează două opinii. O parte a istoricilor
consideră că Duras şi Diurpaneus sunt unul şi acelaşi personaj, în vreme ce alţii consideră că Duras şi Diurpaneus sunt
două pesonaje distincte, Diurpaneus dobândind supranumele de Decebal după victoria împotriva lui Cornelius Fuscus
din 87 d. Hr.
22
A. Rădulescu, C. C. Petolescu, op. cit., în Istoria Românilor, coordonatori acad. Mircea Petrescu-Dâmboviţa,
Alexandru Vulpe, vol. I, p. 677
23
Iosif-Constantin Drăgan, Noi, Tracii, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1976, vol. I, p. 291
aparţinând romanilor24. Recunoscut pentru abilităţile sale diplomatice, Decebal a încercat să
conserve forţele statului solicitând pacea, dar a fost refuzat de împăratul roman. La rândul lor
romanii manifestau anumite temeri privind evoluţia viitoare a evenimentelor din această zonă.
Cvazii şi marcomanii, aliaţi ai Romei prezenţi pe valea Tisei, pătrunşi ca un ic în spaţiul daco-get,
în număr nedeterminat, dar fără a covârşi populaţia locală, refuzaseră să intre în luptă împotriva
lui Decebal, ceea ce sporea riscul înfrângerii pentru armatele romane. De aceea trupele lui Tettius
Iulianus nu au continuat înaintarea spre capitala statului dac, preferând să aştepte rezultatul
confruntărilor din Pannonia25.
Campania împăratului roman împotriva cvazilor şi marcomanilor a fost la rândul ei un
eşec, astfel încât avantajele biruinţei de la Tapae s-au risipit. Domiţian este nevoit să se resemneze
şi să accepte pacea cu regele dac.
Pacea din 89 d.Hr. a pus în evidenţă încă o dată calităţile diplomatice ale lui Decebal. El
nu înapoiază romanilor toate armele şi toţi prizonierii luaţi de la Fuscus, iar banii şi meşterii
primiţi în calitate de rege clientelar îi foloseşte pentru a-şi întări cetăţile şi a-şi înzestra şi instrui
armata în vederea reluării luptei cu romanii, convins că pacea reprezintă doar o amânare a unor
noi confruntări.
Pacea cu dacii a fost considerată una ruşinoasă de către adversarii lui Domiţian de la
Roma. În realitate însă, această adversitate s-a iscat pe fondul mai vechilor nemulţumiri din partea
aristocraţiei senatoriale, fiind doar amplificată de insuccesele din ultima vreme şi de nerespectarea
termenilor ei – favorabili altfel Romei – de către regele Decebal26.
Pentru daci liniştea la frontiera sudică a durat puţin. În 96 d.Hr. împăratul Domiţian cade
victimă unui complot. A urmat scurta domnie a lui Nerva, în scurt timp la conducerea imperiului
venind fiul adoptiv al acestuia din urmă, M. Ulpius Traianus.
Traian s-a născut la Italica, în provincia Betica (Andalsia) din Spania în anul 53 d.Hr. A
urmat cariera militară, distingându-se de la început ca simplu soldat. Calităţilor militare deosebite
se adăugau şi mari calităţi umane, un deosebit simţ al justiţiei. Cariera militară s-a împletit cu
aceea politică, în 91 devenind consul, iar în 97 „Legatus Augusti”. Când a devenit împărat, nu s-a
grăbit să se întoarcă la Roma, rămânând să-şi continue misiunea la frontiere, revenind în Italia
abia în vara lui 99 d.Hr. În acest interval a întreprins o călătorie de inspecţie la Dunăre, luând
măsuri pentru întărirea poziţiilor şi efectivelor militare în cele două Moesii27.
Măsurile luate de noul împărat la Dunăre vădeau intenţia unei noi expediţii în Dacia.
Primul război dacic al lui Traian a început în 25 martie 101. Cea mai mare parte a armatelor
romane au trecut la nord de marele fluviu pe un pod de vase pe la Viminacium. În vara lui 101,
legiunile conduse de împărat debarcă la Lederata şi înaintează prin Banat, construind numeroase
lagăre (castre) pentru apărarea comunicaţiilor şi pentru consolidarea teritoriului în care au ajuns.
Prima bătălie cu dacii are loc la Tapae şi cu toate că pierderile de partea romanilor sunt importante
ei obţin victoria, revărsându-se în Ţara Haţegului. Venirea toamnei îl determină pe Traian să
oprească înaintarea, ea urmând să fie reluată în primăvara anului următor. Decizia împăratului
roman l-a făcut pe Decebal să întreprindă o încercare îndrăzneaţă, menită să schimbe soarta
războiului. Astfel, împreună cu aliaţii săi sarmaţi şi bastarni, atacă garnizoanele romane cantonate
în Dobrogea, trecând Dunărea pe un pod de gheaţă, încercând în felul acesta să disloce trupele
conduse de Traian din teritoriul nord-dunărean28. Această „diversiune moesiană” însă nu a avut
succes, garnizoanele romane rezistând, iar Traian a venit în ajutorul lor doar cu o parte din trupe.

24
Ioan Glodariu, op. cit., în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria Transilvaniei, p. 129
25
Iosif-Constantin Drăgan, op.cit., p. 293
26
Mircea Petrescu-Dâmboviţa, H. Daicoviciu, Dan Gh. Teodor, Ligia Bârzu, Florentina Preda, op. cit., p. 182
27
Ibidem, şi Iosif-Constantin Drăgan, op.cit., p. 297
28
Hadrian Daicoviciu, Constantin Daicoviciu, Traian Lungu, Ştefan Pascu, ... Istoria României (compendiu), Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969, p. 56
În plus, trupele romane din Moesia Inferior conduse de Laberius Maximus străbat Câmpia
munteană şi pătrund în Transilvania29.
În primăvară, romanii reiau înaintarea, apropiindu-se de zona fortificată a statului dac şi
de capitală. În aceste condiţii, Decebal este nevoit să facă propunerea de încheiere a păcii, pe care
împăratul roman o acceptă. Condiţiile acesteia sunt extrem de aspre pentru daci. Practic, în
virtutea prevederilor ei, statul dac devenea o pradă uşoară într-o eventuală confruntare viitoare cu
Imperiul roman. Decebal trebuia să înapoieze romanilor armele, maşinile de război, prizonierii şi
stindardele luate în 87 de la Fuscus, să predea pe toţi fugarii romani trecuţi de partea lui, să
dărâme zidurile cetăţilor, să cedeze anumite teritorii nord-dunărene (sud-estul Transilvaniei,
Banat, Oltenia, Câmpia munteană şi sudul Moldovei) şi să renunţe la politica externă
independentă30.
Intenţia de cucerire definitivă a statului dac este evidentă. Importante efective militare
romane sunt cantonate la nord de Dunăre, iar din comanda împăratului, arhitectul Apollodor din
Damasc construieşte podul de la Drobeta. Aceste intenţii nu-i erau străine nici regelui Decebal.
Este şi motivul pentru care el încalcă prevederile păcii, pregătindu-se activ pentru un nou război,
şi căutând să strângă alianţe în ideea acestei viitoare confruntări. Totodată, întreprinde un atac
împotriva iazigilor aşezaţi în Câmpia Tisei, care erau aliaţi ai romanilor. Gestul lui Decebal nu a
scăpat senatului roman care îl declară din nou duşman al Romei.
Al doilea război dacic a debutat în vara lui 105 d.Hr. Traian, însoţit de Decimus Terentius
Scaurianus, viitorul guvernator al Daciei, s-a îndreptat pe mare şi, apoi pe uscat, spre Moesia
Inferior, stabilindu-şi cartierul într-o localitate din faţa Drobetei. Aici a primit solia lui Decebal,
regele dac încercând să câştige timp înaintea confruntării, mai ales că o parte din triburile dacice
s-au supus romanilor. A încercat chiar să-l asasineze pe Traian, dar planul său a eşuat. Apoi, l-a
capturat pe Longinus, comandantul trupelor din teritoriile dacice, încercând să obţină retragerea
trupelor romane la sud de Dunăre în schimbul eliberării acestuia. Longinus însă s-a otrăvit, ceea
ce a alimentat şi mai mult furia romanilor faţă de regele dac31.
În aceste condiţii trupele romane au trecut la ofensivă, avansând spre capitala statului dac
pe mai multe direcţii. Foarte probabil, în primăvara lui 106 au ajuns la Sarmizegetusa, pe care au
supus-o unui asediu. În cele din urmă cetatea a fost cucerită, însă Decebal reuşeşte să fugă
împreună cu o escortă, refugiindu-se în munţii unde spera să poată reorganiza rezistenţa. A fost
însă urmărit de un detaşament de călăreţi romani, conduşi de Tiberius Claudius Maximus.
Văzându-se în primejdie de a fi prins, Decebal îşi curmă zilele, preferând moartea decât să urmeze
carul de triumf al lui Traian pe străzile Romei. Odată cu bogatele prăzi capturate (uriaşe cantităţi
de aur şi argint ascunse în albia râului Sargetia – Streiul de azi), Traian trimite la Roma capul
rivalului său pentru a fi arătat poporului. Ultimele rezistenţe dacice sunt înfrânte în vara lui 106
d.Hr. Aşezările din zona capitalei fortificate a statului dac sunt distruse iar populaţia este evacuată
în zonele mai joase, de unde putea fi supravegheată mai uşor32.
Pe cea mai mare parte a teritoriului fostului stat al dacilor a fost organizată provincia
Dacia. Iniţial sudul Moldovei, Câmpia munteană, estul Olteniei şi colţul sud-estic al Transilvaniei
au fost anexate (până în 117-118) Moesiei Inferioare. Ţinuturi precum Maramureşul, Crişana,
nordul Moldovei n-au fost niciodată ocupate de romani, continuând să fie locuite de dacii liberi.
Referitor la hotarele Daciei romane, nu putem vorbi de acestea decât la o dată mai târzie cuceririi,
când toate teritoriile nord-dunărene cucerite şi păstrate definitiv au intrat în componenţa
provinciei.
După toate probabilităţile graniţa Daciei romane urca pe Tisa de la vărsarea acestui râu în
Dunăre. De la confluenţa Tisei cu Mureşul, hotarul urca pe Mureş, până la Micia (Veţel, lângă
Deva), de aici apucând spre nord şi, apoi, spre nord-est; o linie paralelă cu Someşul şi poalele
29
Ibidem
30
Ibidem, p. 57
31
Mircea Petrescu-Dâmboviţa, H. Daicoviciu, Dan Gh. Teodor, Ligia Bârzu, Florentina Preda, op. cit., p. 189
32
Iosif-Constantin Drăgan, op.cit., p. 308-309.
versantului transilvănean al Carpaţilor răsăriteni formau, în continuare, frontiera până la
Angustiae (Breţcu, la intrarea în pasul Oituz). De aici, linia graniţei mergea pe lângă Carpaţii
meridionali până la Bran, coborând apoi, în diagonală, până la Dunăre33.
Provincia Dacia organizată de Traian a fost reorganizată succesiv de urmaşii acestuia.
Astfel, în iniţiala provincie imperială (Dacia Augusta provincia) sunt organizate două noi unităţi
administrative romane, Dacia Superior şi Dacia Inferior (ultima includea şi teritoriile dacice
anexate anterior Moesiei Inferior). Unitatea lor însă nu a fost afectată, capitala rămânând aceea
stabilită anterior, la Ulpia Traiana. În etapa următoare, se constituie noi structuri politico-
administrative, în jurul oraşelor Porolissum, Apulum şi Malva: Dacia Porolissensis, Dacia
Apulensis şi Dacia Malvensis, puse sub cârmuirea unui „legatus Augusti pro praetore Daciarum
trium” (împuternicit imperial, de rang consular), el fiind sprijinit de funcţionari provinciali cu
titlul de „procurator”, recrutaţi din membrii ordinului ecvestru.

Evoluţia social-economică şi politică a provinciei romane nord-dunărene

Structuri sociale
Ca peste tot în Imperiul roman, în provincia Dacia societatea se stratifică în funcţie de
condiţia juridică (oameni liberi şi sclavi), statutul civic (cetăţeni romani şi necetăţeni) şi avere.
Odată cu cucerirea romană, la nord de Dunăre se instituie o nouă ierarhie socială, deosebită de cea
din perioada anterioară, în care relaţiile dintre grupuri, categorii şi clase sociale îmbracă forme
specifice. Populaţia autohtonă va fi inclusă în structuri sociale cu totul noi. Cucerirea romană a
marcat schimbări fundamentale şi în statutul juridic al populaţiei din provincia romană nord-
dunăreană, influenţând totodată decisiv sistemul său de organizare34.
În fruntea ierarhiei sociale se află membri ai ordinului senatorial, guvernatorii provinciei,
comandanţii legiunilor şi tribunii laticlavi din legiuni. Lor le urmează cetăţenii romani aparţinând
ordinului ecvestru: procuratorii provinciali, procuratorii minelor de aur, comandanţii trupelor
auxiliare şi tribunii augusticlavi. De reţinut este faptul că la început nici unul dintre aceşti membri
ai ordinului cavalerilor care îndeplinesc astfel de însărcinări nu este originar din Dacia 35. Cu
timpul însă, chiar provinciali din Dacia care satisfăceau condiţiile (cetăţenie romană, avere,
onorabilitate) au fost admişi în ordinul cavalerilor. În vreme ce membrii ordinului senatorial sunt
stabiliţi temporar în Dacia, pe durata mandatului lor, familiile unor cavaleri reprezintă adevărata
aristocraţie provincială stabilă, care deţinea importante resurse economice şi monopoliza aparatul
de conducere36.
Numărul cetăţenilor romani a sporit permanent, prin primirea cetăţeniei în urma
serviciului militar şi, mai apoi, prin Constituţia lui Caracalla, când cetăţenia a fost extinsă la
aproape toţi oamenii liberi din imperiu.
Alături de cetăţeni se găseau aşa-numiţii oameni simpli (peregrini, incolae), care nu
beneficiau de dreptul de cetăţenie, fiind excluşi deci de la magistraturi, dar erau implicaţi în viaţa
provinciei, deţineau proprietăţi, ateliere meşteşugăreşti, sclavi, erau negustori, arendaşi etc 37.
Averea îi diferenţia, cei mai bogaţi permiţându-şi acte de generozitate publică, iar cei care
sărăceau îngroşau rândurile plebei urbane sau deveneau muncitori cu contract de muncă în
exploatările aurifere sau în alte domenii de activitate. Din punct de vedere numeric, segmentul

33
Hadrian Daicoviciu, Constantin Daicoviciu, Traian Lungu, Ştefan Pascu, op.cit.,, p. 61
34
I. Toderaşcu, N. Ursulescu, N. Zugravu, op. cit, p. 132
35
M. Bărbulescu, „Structuri sociale” în Istoria Românilor. Daco-romanici, romanici, alogeni, coordonatori Dumitru
Protase, Alexandru Suceveanu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, vol II, p. 205 (în continuare Istoria
Românilor. Daco-romanici, romanici, alogeni), coordonatori Dumitru Protase, Alexandru Suceveanu, vol. II).
36
Ibidem
37
M. Bărbulescu, „De la romani până la sfârşitul mileniului I” în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria
Transilvaniei, p.154; I. Toderaşcu, N. Ursulescu, N. Zugravu, op. cit, p. 133.
mijlociu era cel mai numeros din Dacia, fiind format din cetăţenii romani cu o situaţie economică
mai modestă, din daci şi din grosul peregrinilor. În ceea ce-i priveşte pe autohtonii daci, o parte
din aceştia au devenit cetăţeni prin efectuarea stagiului militar, însă marea lor majoritate se aflau
în condiţia de deditici (erau liberi din punct de vedere juridic, dar se situau pe o poziţie inferioară
din punct de vedere social şi politic) şi erau organizaţi în obşti săteşti.
O altă categorie a populaţiei provinciei era reprezentată de sclavi (servi) care erau de două
categorii: sclavi privaţi, deţinuţi de particulari, şi sclavi publici, care aparţineau instituţiilor
publice, oraşelor, templelor, colegiilor etc. Sclavii erau folosiţi în activităţi diverse, în mine,
prăvălii, în administraţia provincială sau în aparatul fiscal, pe ogoare, la treburile domestice, unii
dintre ei reuşind să se elibereze, devenind liberţi.38

STATUL Şl DREPTUL ÎN PROVINCIA ROMANĂ DACIA

Evoluţia organizării administrativ-teritoriale

a provinciei Dacia

Cucerirea statului geto-dac nu a adus întregul teritoriu locuit de daci sub stăpânire
romană, tot astfel cum nici statul lui Decebal nu a fost complet integrat în componenţa noii
provincii romane a Daciei. O mare parte a teritoriului său a intrat în componenţa provinciei
Moesia Inferior în urma primului război daco-roman şi a rămas în această formulă
administrativă pe durata întregii domnii a împăratului Traian. Este vorba despre colţul sud-
estic al Transilvaniei, sudul Moldovei, cea mai mare parte a Munteniei şi estul Olteniei. O altă
parte a teritoriului fostului stat geto-dac (nordul Transilvaniei şi aproape întreaga Moldovă) a
rămas în afara provinciei romane, fiind locuite pe mai departe de către dacii liberi. În
consecinţă, în timpul domniei lui Traian, provincia Dacia a rămas să cuprindă Transilvania
propriu-zisă (cu excepţia colţului său sud-estic, reprezentat cu aproximaţie de teritoriile
judeţelor Sibiu şi Braşov de astăzi), Oltenia vestică (judeţele actuale Mehedinţi şi Gorj) şi
Banatul în întregime.
La moartea lui Traian au avut loc puternice atacuri ale vecinilor Romei aflaţi la
Dunărea Mijlocie şi Inferioară, ceea ce a reclamat prezenţa urgentă a noului împărat Hadrian.
Pentru mai multă siguranţă, acesta a abandonat Moldova Meridională şi Câmpia Munteană,
zone dificil de apărat din cauza configuraţiei geografice. La nordul Dunării nu a fost păstrat
decât castrul de la Bărboşi, un cap de pod menit să supravegheze cursurile inferioare ale
Prutului şi Siretului. Tot în scopul eficientizării sistemului defensiv al Imperiului în acest
sector, Hadrian a reorganizat provincia Dacia, divizând-o în trei provincii dacice cu rang
diferit: Dacia Superior, Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis. Dacia Superior cuprindea, se
pare, cea mai mare parte a Daciei traiane, cu excepţia teritoriului nord-vestic, aflat între
râurile Arieş şi Mureş. Dacia Inferior cuprindea teritoriile anexate la nordul Dunării în urma
primului război daco-roman (101 -102 d. Hr.), care, iniţial, fuseseră integrate în provincia
Moesia Inferior: estul Olteniei, vestul Munteniei şi sud-estul Transilvaniei. Dacia
Porolissensis cuprindea teritoriul nord-estic al provinciei Dacia, cuprins între râurile Arieş si
Mureş.
Organizarea tripartită pusă la punct de Hadrian a funcţionat timp de jumătate de secol.
În anii 167-168 d. Hr., în urma războaielor purtate cu marcomanii şi iazygii, împăratul
Marcus Aurelius (161-180 d. Hr.) a considerat necesară reorganizarea sistemului defensiv al
provinciei prin aducerea unei a două legiuni. Reorganizarea militară a avut consecinţe şi în
38
I. Toderaşcu, N. Ursulescu, N. Zugravu, op.cit., p. 133
plan administrativ, întrucât cele trei provincii au fost aduse din nou sub autoritatea unui singur
guvernator, aşa cum se întâmplase în timpul domniei lui Traian. Tot acum a avut loc şi
schimbarea denumirilor pentru două dintre provincii: Dacia Superior a devenit Dacia
Apulensis, în vreme ce Dacia Inferior s-a transformat în Dacia Malvensis.
Organizarea administrativ-militară pusă la punct în timpul împăratului Marcus
Aurelius s-a menţinut până la părăsirea Daciei de către armata şi administraţia romană, în anul
275 d. Hr.

Administraţia centrală

Principiile şi regulile de organizare a provinciilor în cadrul Imperiului Roman au fost

statuate odată cu trecerea de la forma de organizare republicană la cea imperială. Iniţiativa în
această direcţie i-a revenit primului împărat Octavianus Augustus (27 î.Hr. -14 d.Hr.), care a
divizat provinciile în două mari categorii: provincii senatoriale şi provincii imperiale.
Provinciile senatoriale erau situate de obicei în interiorul imperiului, motiv pentru care
nu dispuneau de trupe. Ele erau conduse de guvernatori numiţi de către Senatul roman dintre
acei membri ai săi care exercitaseră la Roma magistraturile supreme (consulatul şi praetura).
Provinciile imperiale erau situate de obicei la hotare, în consecinţă trebuiau să dispună
de trupe. Aflate la dispoziţia împăratului, provinciile imperiale erau administrate prin
intermediul unor înalţi funcţionari numiţi direct de către acesta.
Provinciile imperiale în care staţionau una sau mai multe legiuni (unităţile de elită a
armatei romane) erau rezervate unor guvernatori de rang senatorial (membri ai ordinului
senatorial), care purtau titlul de legatus Augusti pro praetore ("delegat al împăratului în loc de
praetor"). Provinciile lipsite de legiuni, a căror armată era alcătuită numai din trupe auxiliare
(alae şi cohortes), erau guvernate de un membru al ordinului cavalerilor (ordo eguester), care
purta titlul de procurator Augusti vice praesidis cum iure gladii. Expresia vice praesidis
însemna că procuratorul de rang ecvestru ţinea locul unui guvernator de rang senatorial (care
ar fi condus in mod normal provincia dacă aceasta ar fi avut cel puţin o legiune), în vreme ce
expresia cum iure gladii arăta că procuratorul avea comanda supremă asupra trupelor din
provincia sa, precum şi dreptul de a pronunţa pedeapsa capitală.
Aceste titluri indicau faptul că titularul lor era un guvernator cu drepturi depline, chiar
dacă rangul său social era mai mic decât al guvernatorilor recrutaţi din rândurile ordinului
senatorial.
În timpul împăratului Traian, între anii 106-118, provincia Dacia a fost condusă de un
legatus Augusti pro praetore de ordin senatorial şi de rang consular, adică un delegat al
împăratului, ţinând loc de pretor, care provenea din rândul senatorilor romani care
exercitaseră magistratura supremă de consul. Rangul foarte înalt al guvernatorului se explică
prin prezenţa pe teritoriul provinciei a nu mai puţin de trei legiuni: a XIII-a Gemina, a IV-a
Flavia şi I Adiutrix.
În urma reorganizării administrative care a avut loc în timpul lui Hadrian, fiecare
dintre cele trei provincii dacice înfiinţate a primit câte o conducere proprie, independenţă de
celelalte.
Provincia Dacia Superior era guvernată de un senator vir praetorius (fost pretor la
Roma) întrucât aici se afla unde se afla cantonată singura legiune a provinciei, a XIII-a
Gemina. Deşi sediul legiunii se afla la Apulum, capitala Daciei Superior, precum şi a întregii
provincii Dacia se afla la Ulpia Traiana Sarmisegetusa. Aici se afla şi reşedinţa procuratorului
financiar al provinciei, un funcţionar de rang ecvestru care se ocupa de problemele economice
şi fiscale şi îl înlocuia pe guvernator în absenţa acestuia.
 Provincia Dacia inferior dispunea decât de trupe auxiliare, motiv pentru care era
guvernată de un procurator augusti vice praesidis de ordin ecvestru. Capitala Daciei Inferior,
după toate probabilităţile, era oraşul Romula (Reşca, jud. Olt).
Provincia Dacia Porolissensis, nu dispunea nici ea de trupe de elită (legiuni), fiind
guvernată de acelaşi procurator augusti vice praesidis de ordin ecvestru. Deşi numele său
provine de la localitatea Porolissum, cu rol strategic fundamental în sistemul defensiv al
zonei, se pare totuşi că reşedinţa guvernatorului şi, în acelaşi timp, capitala provinciei se afla
la Napoca.
După reforma administrativă introdusă de împăratul Marcus Aurelius, conducerea
provinciilor dacice a fost reunificată sub autoritatea unui singur guvernator, care îşi avea
sediul la Apulum. Titlul guvernatorului era cel de legatus Augusti pro praetore trium
Daciarum, însemnând delegat al împăratului, în loc de pretor, pentru cele trei Dacii. Prin
aducerea în provincie a celei de-a doua legiuni, guvernatorul a primit şi titlul de Consularis
trium Daciarum. Aceasta indică faptul că guvernatorul era un fost consul al Romei, explicaţia
rangului său înalt fiind aceea că el avea sub comandă două legiuni: a XIII-a Gemina şi a V-a
Macedonica. Provinciile Dacia Porolissensis şi Dacia Malvensis (Inferior) şi-au păstrat însă
identitatea şi limitele teritoriale conturate în perioada anterioară. Ele au fost transformate
acum în districte administrativ-financiare conduse de câte un procurator Augusti de rang
ecvestru. Cei doi procuratori aveau numai atribuţii civile, fiind aşezaţi sub autoritatea
guvernatorului Daciei Apulensis.
Principalele instituţii ale administraţiei centrale în provinciile romane erau guvernatorul şi
Adunarea provincială.
Guvernatorul avea atribuţii largi, „deţinând, după împărat, cea mai mare competenţă
asupra locuitorilor din provincie (imperium maius). În plan legislativ, guvernatorul avea
dreptul de a emite edicte sau legi cu caracter local în conformitate cu dreptul roman
provincial. În plan judecătoresc, competenţele sale erau identice cu cele deţinute de înalţii
magistraţi ai oraşului Roma (consulii, praetorii şi prefectul), putând judeca orice cauză, pentru
care putea dispune orice pedeapsă, mergând până la execuţia capitală.
Adunarea Provincială (Concilium provinciae Daciarum Trium) era alcătuită din
reprezentanţii oraşelor din provincie, reuniţi cu toţii sub preşedinţia preotului cultului oficial
din provincie (sacerdos arae Augusti). Principala atribuţie a Adunării era întreţinerea cultului
împăratului, introdus cu scopul prezervării unităţii statului şi a teritoriului roman. Adunarea
mai avea însă şi alte atribuţii, aşa cum erau discutarea intereselor generale ale provinciei şi
susţinerea lor în faţa împăratului, ridicarea unor monumente sau statui în cinstea celor care
făcuseră binefaceri provinciei, aducerea de mulţumiri guvernatorului, la ieşirea din funcţie,
pentru modul cum administrase provincia etc.

Administraţia locală

În provincia Dacia, ca de altfel în întregul Imperiu Roman, au existat aşezări

orăşeneşti (colonii şi municipii) şi aşezări rurale. Populaţia romană a aşezărilor urbane era
formată din cetăţeni propriu-zişi şi străini, rezidenţi fără drept de cetăţenie. După poziţia
socială deţinută, cetăţenii oraşelor se divizau în cetăţeni privilegiaţi (ordo decurionum) şi
cetăţenii de rând (populus, plebs)

Organizarea oraşelor

Oraşele romane din Dacia au fost împărţite în două categorii: municipiile (municipia)
şi coloniile (coloniae). Iniţial în epoca republicană, deosebirea între cele două tipuri era
fundamentală: municipiile se conduceau după legi proprii. În vreme ce coloniile urmau legile
oraşului Roma. În plus, coloniile se bucurau de ficţiunea lui ius italicum, ceea ce însemna că
pământurile lor erau asimilate cu cele din peninsula italică (ager romanus). În acest fel,
proprietăţile respective erau degrevate de sarcini fiscale, astfel încât proprietarii lor (cetăţenii)
erau scutiţi complet de impozite funciare. În epoca imperială deosebirile s-au atenuat însă, ele
reducându-se în secolul al II-lea d.Hr. la faptul că municipiile erau considerate de rang
inferior în raport cu coloniile.
Oraşele romane, indiferent de rang, se bucurau de privilegiul de a se conduce singure,
prin organe de conducere proprii şi magistraţi aleşi. În acest fel beneficiau de un anumit grad
de autonomie internă, limitată însă de intervenţiile frecvente ale puterii centrale.
Consiliul decurionilor (ordo decurionum) era un organ colectiv de conducere a
treburilor orăşeneşti, format din circa 30-50 de persoane, care juca un rol similar cu cel
deţinut de Senat în funcţionarea capitalei Imperiului. Membrii săi erau aleşi pe 5 ani, de către
magistraţii superiori ai oraşului, în limita locurilor disponibile. Condiţiile pentru a fi ales
vizau deţinerea în trecut a unei demnităţi publice în administraţia oraşului, vârsta minimă de
25 de ani şi deţinerea unei averi minime de 100.000 de sesterţi.
Atribuţiile Consiliului decurionilor erau în principal de natură administrativă,
hotărârile sale având caracter obligatoriu pentru toate organele de conducere: încasarea
contribuţiilor impuse oraşului de către autorităţile imperiale; perceperea la timp a impozitelor
ordinare datorate de cetăţeni: supravegherea lucrărilor edilitare: stabilirea prestaţiilor în
munca ce trebuiau făcute de cetăţeni; controlul asupra gestiunii financiare a oraşului:
acordarea de titluri, onoruri şi imunităţi; reprezentarea oraşului în faţa guvernatorului
provinciei; trimiterea de delegaţii la Roma cu diverse prilejuri.
Magistraţii erau aleşi pe o perioadă de un singur an (cu posibilitatea de a fi realeşi),
candidaţii urmând să întrunească mai multe condiţii: de vârstă, de avere, de rang social etc.
Aceştia răspundeau de întreaga conducere a treburilor executive ale oraşului, ducând la
îndeplinire hotărârile Consiliului decurionilor.
Magistraţi superiori erau consideraţi a fi duumvirii, în cazul coloniilor, şi quattuorvirii,
în cel al municipiilor. În plan administrativ, aceştia prezidau alegerile municipale, organizau
jocuri şi serbări, administrau lucrările publice, arendau proprietăţile oraşului şi gestionau
finanţele oraşului. Tot în responsabilitatea lor intra executarea garanţiilor financiare, în
tranzacţiile private precum şi recuperarea sumelor datorate fiscului prin vânzarea bunurilor
debitorilor. În plan judecătoresc, magistraţii superiori aveau şi competenţa de a judeca litigii
de mică importanţă, care nu intrau în competenţa guvernatorului provinciei.
Un rol important le revenea magistraţilor superiori din colonii aleşi în al cincilea an
(duumviri quinquennales). Aceştia corespundeau cenzorilor din vechea Romă republicană şi
aveau ca principală sarcină revizuirea şi completarea listei cu membrii Ordinului decurionilor.
Celelalte atribuţii se refereau la realizarea recensământului populaţiei şi stabilirea impozitelor;
arendarea unor bunuri şi drepturi ale oraşului şi alcătuirea bugetului pe cinci ani al oraşului.
Magistraţi inferiori erau consideraţi a fi edilii (aediles) şi chestorii (questores). Poziţia
acestora în raport cu duumvirii şi quattuorvirii era dată de absenţa atribuţiilor judecătoreşti şi
militare. Edilii se ocupau cu întreţinerea drumurilor şi a canalelor de deversare, arendarea
băilor publice, organizarea lucrărilor publice, asigurarea poliţiei interne a oraşului,
aprovizionarea pieţelor, organizarea spectacolelor publice. La rândul lor, chestorii se ocupau
cu încasarea taxelor care urmau să intre în bugetul oraşului şi de întreţinerea arhivei
Consiliului decurionilor.
Dregătoriile şi calitatea de decurion erau demnităţi onorifice, neremunerate. De multe
ori alegerea într-o astfel de demnitate însemna o povară financiară pentru cei aleşi, întrucât
erau obligaţi prin forţa obiceiului consacrat, să facă danii în bani sau în alimente, să
organizeze jocuri şi spectacole sau să ridice construcţii publice pe cheltuiala proprie.
 Dregătorii oraşelor erau ajutaţi în activităţile lor de o multitudine de tipuri de
funcţionari (scribi, bibliotecari, crainici, servitori), unii recrutaţi din rândul oamenilor liberi,
alţii din rândul sclavilor publici. Spre deosebire de magistraţi şi consilieri, care exercitau
funcţii de demnitate publică neremunerate, funcţionarii erau retribuiţi din bugetul oraşului.
Paza şi ordinea publică în oraş erau asigurate de lictori şi de poliţia urbană (vigiles
nocturni), subordonată edililor, în vreme ce siguranţa drumurilor cădea în sarcina unei
jandarmerii speciale a drumurilor (beneficiarii) şi a paznicilor din aşezările aflate pe
respectivele artere de circulaţie.

Unităţile administrativ-teritoriale

În jurul oraşelor se aflau diverse unităţi teritoriale care depindeau administrativ de

acestea. Astfel de entităţi administrative erau forurile (fora) şi conciliabule (conciliabula, un
fel de târguri cu magistraţi proprii, aleşi de locuitori. Cele mai importante unităţi
administrative erau însă ţinuturile (territoria). Unele dintre ele aveau chiar un oarecare grad de
autonomie, conducerea lor fiind încredinţată unui sfat de consilieri comunali (ordo curialum).
delegaţi ai satelor din ţinut. La conducerea sfatului se afla un magistrat ales pe o perioadă de
cinci ani, care putea fi simultan şi conducătorul unuia dintre satele componente ale ţinutului
respectiv. Alte ţinuturi erau însă complet înglobate oraşului de care depindeau, astfel încât
reprezentau o prelungire teritorial-administrativă a acestuia.
Satele (pagi sau vici) erau conduse de regulă de către doi magistraţi (magistraţi), însă
sunt cunoscute însă şi cazuri în care conducerea era asigurată de un singur magistrat. În
activităţile lor, magistraţii erau ajutaţi în chestiunile financiare de câte un questor, iar în cele
administrative, de către un consiliu sătesc (ordo). Conducătorii satelor erau fie aleşi de către
locuitori, fie numiţi de către autorităţile superioare.
O situaţie juridică aparte o aveau aşezările rurale dezvoltate pe lângă castrele romane:
vici militares şi canabae. Acestea erau, în general, formate din veterani, bancheri, negustori,
meşteşugari, membri ai familiilor soldaţilor care însoţeau trupele. Ele se aflau sub autoritatea
directă a comandantului unităţii militare locale şi depindeau de castru din toate punctele de
vedere: militar, administrativ-fiscaI şi judecătoresc.

Dreptul în Dacia romană

Izvoarele dreptului

Instalarea administraţiei romane a echivalat cu introducerea dreptului roman în Dacia,

alături de vechile obiceiuri juridice geto-dace. Trebuie precizat aici faptul că, potrivit
concepţiei juridice romane, după cucerirea provinciei au fost păstrate şi unele cutume locale,
în măsura în care acestea nu au intrat în contradicţie cu principiile generale ale statului roman.
În acest fel, s-a ajuns la aplicarea în paralel a ambelor sisteme juridice. Cele două rânduieli au
parcurs însă un proces de întrepătrundere şi de influenţare reciprocă, astfel încât în final a luat
naştere un sistem nou de drept, pe care îl putem numi daco-roman. În cadrul acestuia,
conceptele si instituţiile juridice au dobândit noi funcţii şi finalităţi.
Anterior anul 212 d.Hr. (data edictului emis de împăratul Caracalla, prin care toţi
locuitorii liberi ai Imperiului au căpătat drept de cetăţenie romană), populaţia Imperiului
roman era împărţită în trei categorii de locuitori: cetăţeni, latini şi peregrini. Fiecare dintre
aceste categorii se bucura de un sistem de norme juridice cu caracter statutar, care le
diferenţia între ele şi le aşeza într-o ierarhie dominată de categoria cetăţenilor.
În ceea ce-i priveşte pe cetăţeni, aceştia erau prin excelentă locuitorii Romei si ai
coloniilor.
 Cetăţenii utilizau în relaţiile dintre ei dreptul civil (jus civile jus quiritium). Acesta
reprezenta un set de norme juridice cu caracter exclusivist, care le asigura plenitudinea
drepturilor politice şi civile. În acest sistem intrau: dreptul de a încheia acte juridice a căror
valoare era recunoscută de statul roman (jus commercii sau jus commercium): dreptul de a
încheia o căsătorie recunoscută de statul roman (jus connubil): dreptul de a face parte din
unităţile militare de elită ale statului roman (jus militiae); dreptul de vot (jus suffragii): dreptul
de a candida la magistraturi (jus honorum).
Latinii erau locuitorii municipiilor şi satelor (pagi sau vici), uneori erau întâlniţi însă şi
în colonii. Latinii aveau un regim juridic inferior cetăţenilor. Ei se bucurau de regulă doar de
jus commercii, astfel încât puteau încheia acte juridice recunoscute de statul roman.
Peregrinii erau oamenii liberi care alcătuiau majoritatea populaţiei provinciale. În
această categorie intrau autohtonii şi străinii care nu aveau condiţia de cetăţean sau de latin.
Statutul peregrinilor era reglementat prin legea de organizare a provinciei (lex provinciae) şi
prin edictele guvernatorilor. Sistemul juridic roman diviza categoria peregrinilor în două
categorii: peregrinii obişnuiţi şi peregrinii deditici. Peregrinii obişnuiţi era locuitorii acelor
cetăţi (sau state) care, în momentul integrării lor în statul roman, şi-au păstrat personalitatea
juridică; prin urmare, după cucerire ei şi-au putut exercita pe mai departe drepturile, având
capacitate juridică conferită de dreptul lor naţional. Peregrinii deditici erau locuitorii cetăţilor
(statelor) care în momentul integrării în statul roman au fost desfiinţate din punct de vedere
juridic şi administrativ întrucât au capitulat fără condiţii. Ei nu se bucurau de drepturi politice:
nu se puteau folosi de normele proprii de drept decât în limitele fixate de către romani; nu
puteau obţine cetăţenia romană şi nu aveau voie să intre în oraşul Roma.
În relaţii dintre ei, precum şi în relaţiile cu cetăţenii sau latinii, peregrinii utilizau
normele de drept ale ginţilor (ius gentium). Dreptul ginţilor era o diviziune a dreptului roman
mult mai evoluată şi mai simplă în comparaţie cu dreptul civil. Aceste caracteristici se datorau
faptului că nu avea la bază formulele solemne şi gesturile ritualice specifice dreptului civil, ci
doar libera manifestare a voinţei persoanelor. În acelaşi timp, în relaţiile dintre ei, peregrinii
puteau utiliza normele dreptului cutumiar local acceptate de către statul roman.

Instituţii juridice

Principala instituţie a dreptului roman a fost proprietatea asupra pământului. În

provincia Dacia, ca de altfel în întregul Imperiu, ea a îmbrăcat două forme: proprietatea
provincială şi proprietatea quiritară (dominium ex iure auiritium).
Proprietatea provincială era exercitată de către locuitorii liberi din provincie
(incluzându-i aici chiar şi pe cetăţenii romani). Dreptul pe care îl exercitau asupra terenurilor
nu era însă unul complet: locuitorii exercitau asupra lor doar posesia şi folosinţa, întrucât
titularul dispoziţiei era statul roman (ager publicus). Întrucât pământurile nu le aparţineau în
mod absolut, deţinătorii de proprietăţi provinciale trebuiau să plătească un impozit funciar
prin care recunoşteau dreptul superior de proprietate al statului. Cu toate acestea, terenurile
stăpânite se transmiteau pe cale succesorală şi între vii, prin intermediul actelor (conform
dreptului ginţilor). Pământurile mai puteau fi dobândite şi prin efectul unei forme de
uzucapiune. Termenele de prescripţie erau de 10 ani pentru cei prezenţi şi de 20 ani pentru cei
absenţi.
Efectul era acela că după expirarea perioadei prevăzute de lege, deţinătorul de facto al
terenului devenea proprietar de drept.
Proprietatea quiviritară era exercitată în Dacia numai de către cetăţenii romani şi
numai asupra unor terenuri care se bucurau de ficţiunea calităţii de sol roman (ager romanus).
Proprietatea quiritară se exercita în provincii numai ca urmare a extinderii sferei de aplicare a
dreptului italic (jus italicum) la nivelul unor comunităţi locale. În principal este vorba despre
coloniile din provincii, ale căror pământuri au fost asimilate cu cele din Peninsula Italică,
astfel încât ele au ajuns să facă obiectul proprietăţii quiritare. Având drept de proprietate
deplină, titularii dreptului de proprietate quiritară nu plăteau statului roman impozite funciare.
În afara proprietăţii asupra pământului, locuitorii provinciei Dacia au exercitat şi
proprietatea peregrină, care purta asupra celorlalte categorii de lucruri. Acest drept reprezintă
o creaţie a dreptului ginţilor şi avea rolul de a proteja bunurile locuitorilor lipsiţi de cetăţenie.
Interesul pentru aceste reglementări a apărut ca urmare a implicării masive a peregrinilor în
afacerile comerciale, afaceri în care erau parteneri cu cetăţenii romani. Numai că în condiţiile
în care peregrinii nu beneficiau de jus commercii (nu puteau încheia acte juridice valide),
absenţa unor reglementări care să îi protejeze punea în pericol atât proprietăţile peregrinilor,
cât şi pe cele ale cetăţenilor. Mijloacele juridice de protecţie create au reprodus modelul celor
aplicate societăţii romane. Astfel, peregrinilor le-a fost acordat dreptul de acţiune în
revendicare, cu privire la furt şi la paguba cauzată pe nedrept.
Regimul juridic al persoanelor se diferenţia în funcţie de statutul juridic al acestora. În
timp însă, odată cu înaintarea procesului de sinteză a acelor două sisteme de drept, aceste
diferenţe s-au estompat până la dispariţie. Iniţial însă, în relaţiile dintre peregrini se aplicau
normele de drept ale ginţilor şi normele juridice locale. în această situaţie erau căsătoria,
adopţia, înfrăţirea cu efecte juridice, statutul sclavilor, succesiunea prin testament,
succesiunea fără testament.
O reglementare foarte amănunţită şi evoluată a înregistrat materia obl gaţiilor. Aceasta
a avut drept cauză principală dezvoltarea calitativă şi cantitativă a producţiei şi a schimbului
de mărfuri. În consecinţă, obligaţiile (mai ales cele contractuale, precum contractele de
vânzare, locaţiunea, asocierea împrumutul) au fost supuse unui regim juridic foarte complex
în care s-au împletit elemente aparţinând dreptului civil, dreptului ginţilor şi dreptului
cutumiar autohton. În acest fel o serie de reguli şi principii ale dreptului roman au fost deviate
de la rosturile lor iniţiale, căpătând în provincia Dacia funcţii şi finalităţi noi. Fenomenul se
explică prin aceea că normele dreptului roman, deşi au fost adoptate de către autohtoni în
multe domenii, totuşi nu au putut înlocui complet vechile obiceiuri juridice ale geto-dacilor.
Mai mult decât atât, se poate spune că normele locale au avut suficientă vigoare pentru a
exercita o anumită influenţă asupra dreptului roman. A rezultat de aici o restrângere a
formalismului actelor juridice romane şi generalizarea principiului bunei credinţe.

Romanizarea, factorii romanizării

Într-o definiţie simplă, romanizarea reprezintă procesul complex şi îndelungat prin care
civilizaţia romană pătrunde în toate compartimentele vieţii unei provincii, în cele din urmă limba
latină înlocuieşte limba localnicilor provinciei care adoptă şi modul de viaţă roman.
Pentru spaţiul carpato-dunărean procesul de romanizare a parcurs trei etape: etapa
preliminară (sec. I î.Hr. – sec. I d.Hr), etapa romanizării propriu-zise (106 – 275 d.Hr.), care-i
cuprinde şi pe dacii liberi, etapa respectivă prelungindu-se în cazul Dobrogei până în secolul VII,
şi etapa generalizării procesului de romanizare în condiţiile marilor migraţii (275 – sec VII).
Imediat după cucerirea Daciei, în teritoriul nord-dunărean a debutat o colonizare masivă şi
organizată. Resursele bogate ale noii provincii au atras aici o mulţime de colonişti. Amploarea şi
rapiditatea colonizării au avut ca finalitate crearea unei romanităţi nord-dunărene puternice,
obiectiv care a fost urmărit de noua stăpânire romană.
La fel ca şi în celelalte provincii romane în care romanizarea a fost un succes, după mai
bine de secol şi jumătate de stăpânire romană, în Dacia se constată efectele şi generalizarea
romanizării. Ea a fost determinată de o serie de factori: armata, administraţia, comerţul,
urbanizarea, recrutarea locală, circulaţia intensă a oamenilor, a ideilor şi a produselor, căsătoriile
mixte, contactele zilnice în procesul muncii, cultura, religia etc. Acordarea dreptului latin şi apoi a
celui de cetăţenie romană deplină prin „Constitutio Antoniana”, dată de Caracalla în 212 d.Hr.,
dorinţa autohtonilor de a deveni „romani”, cu avantajele pe care le comporta această calitate, au
reprezentat factori eficienţi ai romanizării39.
Romanizarea nu s-a realizat uniform pe tot cuprinsul provinciei. Există diferenţe
sesizabile de la oraş la mediul rural, de la zona castrelor la regiunile mai puţin dezvoltate social-
economic, de la centru către ţinuturile periferice, prezentând diferenţe chiar în ierarhia socială.
Romanizarea a fost mai intensă în jumătatea estică a Banatului şi în Oltenia, în zonele centrale şi
vestice ale Transilvaniei, şi mai puţin profundă în ţinuturile estice lipsite de oraşe, de centre
economice însemnate şi mai conservatoare ale formelor de viaţă tradiţionale, rustice. Totodată, ea
este mai prezentă în rândul elitei sociale40.
După retragerea aureliană, elementele romanizate de la oraşe s-au retras în mediul rural,
dar au continuat formele de civilizaţie mai elevate, aducând cu sine limba latină şi modul de viaţă
roman, credinţa creştină. Venirea slavilor în spaţiul carpato-danubian, a găsit aici o masă
compactă de populaţie romanică, latinofonă şi creştină, extinsă şi asupra dacilor liberi41.

ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ.
TRECEREA LA EVUL MEDIU

Retragerea aureliană. Continuitatea imperiului în Dacia

În timpul domniei împăratului Aurelian se produce retragerea armatei şi administraţiei

din Dacia la sud de Dunăre. Legiunea a V-a Macedonica a fost transferată de la Potaissa la
Oescus, iar Legiunea a XIII-a Gemina de la Apulum la Ratiaria. Motivaţia pentru gestul
împăratului o constituie, după toate probabilităţile, intenţia de a consolida graniţa imperiului de-a
lungul Dunării, atacurile frecvente ale „barbarilor” (goţilor) făcând mult prea costisitoare
păstrarea provinciei nord-dunărene.
Dacia nu a fost singura provincie pe care romanii au jertfit-o în ideea de a salva restul
imperiului. La fel s-au petrecut lucrurile, la o dată mai târzie, cu Gallia şi Britannia (sec. V d.Hr) 42.
Pentru secolul al III-lea însă, provincia nord-dunăreană a fost singura părăsită de romani. P.P.
Panaitescu susţine că acest lucru s-a datorat faptului că a fost ultima provincie cucerită în Europa
de romani, iar organizarea ei economică, bazată pe oraşe, şi pe economia de schimb în cadrul
imperiului, nu apucase să fie deplin consolidată. În viziunea lui retragerea legiunilor şi
reprezentanţilor stăpânirii centrale a fost precedată de retragerea oamenilor de afaceri, a stăpânilor
de sclavi, de mine de aur şi a negustorilor. Toate acestea, cumulate cu ruina economică, au
transformat Dacia nord-dunăreană într-o provincie fără preţ, ca atare fiind sacrificată întrucât
valoarea ei în organismul economic al imperiului nu mai avea însemnătate43.
Părăsirea Daciei a influenţat decisiv procesul etnogenezei româneşti. Pe teritoriul de la
nord de Dunăre a rămas o populaţie numeroasă romanizată. Aşa cum reiese din izvoarele istorice
împreună cu legiunile şi administraţia imperială la sudul Dunării s-a retras acea parte a populaţiei
ale cărei interese erau legate de imperiu. Discuţiile apărute în istoriografie legate de o presupusă
39
D. Protase, „Romanizarea” în Istoria românilor. Daco-romanici, romanici, alogeni, coordonatori Dumitru Protase,
Alexandru Suceveanu, vol II, p. 166
40
Ibidem.
41
Ibidem, p. 167.
42
A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 230
43
P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti. Problemele istoriografiei române, Editura Minerva,
Bucureşti, 2000, p. 58.
retragere în masă a populaţiei din Dacia în teritoriile de la sud de Dunăre ţin mai degrabă de
pasiuni politice şi naţionaliste. Într-o epocă în care primatul istoric constituia un criteriu pentru
recunoaşterea drepturilor politice ele apar justificate, însă atunci când degenerează spre o latură
neştiinţifică, chiar tendenţioasă, ele nu fac decât să afecteze efortul de stabilire a adevărului
istoric.
Într-adevăr, retragerea aureliană a fost însoţită de măsuri de ordin administrativ la sudul
Dunării. Împăratul Aurelian a creat în teritoriul dintre Dunăre şi Balcani o nouă provincie pe care
a numit-o tot Dacia, ea fiind ulterior împărţită în două provincii: Dacia Ripensis („de pe mal” –
lângă Dunăre), şi Dacia Mediterranea („în mijlocul ţării”) 44. Însă, cel puţin în stadiul de astăzi al
cercetărilor, se poate afirma pe deplin temei că mare parte a populaţiei daco-romane a rămas pe
loc. O deplasare masivă a acesteia la sud de fluviu ar fi trebuit să fie însoţită de întemeierea unor
noi oraşe şi aşezări, fapt care n-ar fi trecut neobservat şi ar fi trebuit să fie consemnat în
documentele vremii. Totodată, în toponimia fostei provincii nord-dunărene nu se semnalează
modificări, ceea ce reprezintă încă o dovadă a continuităţii daco-romane.
Apoi, perioada de criză a imperiului a fost în cele din urmă depăşită şi, mai ales în partea
lui răsăriteană, se înregistrează o nouă perioadă de înflorire. Măsurile luate de Diocleţian,
Constantin cel Mare şi urmaşii acestora au redresat economia, au disciplinat armata şi au restabilit
moneda. În acelaşi timp însă, sub influenţa orientală, puterea împăraţilor se transformă în
monarhie asiatică, bazată pe o puternică birocraţie şi pe fiscalitate.
Aceste transformări s-au resimţit şi la Dunăre. Încă din vremea lui Aurelian, imperiul a
păstrat în nordul Dunării de Jos câteva capete de pod, puncte de sprijin pentru garnizoanele
romane. Diocleţian întăreşte Ratiaria, Transmarisca (Turtucaia) şi Durostorum şi zdrobeşte
puterea carpilor din Moldova, iar Constantin cel Mare întreprinde o serie de expediţii restabilind
vremelnic stăpânirea romană în anumite zone de la nordul Dunării45.
Pentru aproximativ trei secole, până în secolul VI d.Hr., singura monedă de circulaţie în
tot teritoriul fostei provincii nord-dunărene şi chiar dincolo de limitele teritoriale ale acesteia, este
cea romană, ceea ce dovedeşte ancorarea acestui teritoriu în cadrele economiei imperiale. De
asemenea, împăratului Iustinian (527-565 d.Hr.) reface o serie de cetăţi de la nordul Dunării. Aşa
a fost cazul cetăţii Drobeta, denumită vremelnic Theodora, după numele soţiei sale46. Tot Iustinian
este cel care reorganizează viaţa ecleziastică în zonă, încununând un proces care a debutat aici cu
aproximativ două secole mai devreme.

Difuziunea creştinismului la nordul Dunării şi rolul său în procesul romanizării.

Evanghelizarea Scythiei a fost înfăptuită, conform tradiţiei, de către Sf. Apostol Andrei
(Eusebiu din Caesarea), însă pentru teritoriile nord-dunărene (interiorul arcului carpatic şi Banat)
dovezile referitoare la debuturile religiei creştine sunt doar de natură arheologică.
Răspândirea creştinismului la nord de Dunăre înainte de secolul IV d.Hr. nu poate fi clar
dovedită, deşi este de presupus că idei creştine s-au vehiculat în acest spaţiu prin intermediul
soldaţilor şi altor colonişti romani. În Dacia nu există basilici înainte de epoca lui Constantin cel
Mare. Dealtfel, descoperirile de acest gen, precum şi a obiectelor paleocreştine, sunt rare pe tot
cuprinsul Imperiului roman, fiind o situaţie firească întrucât creştinismul a fost considerat o religie
păgână, iar pe seama păgânilor au fost puse multe din nenorocirile ce s-au abătut asupra lumii
romane. Obiectele aparţinând primilor creştini din Dacia sunt puţine şi sunt de regulă artefacte
puţin spectaculoase, vase de ceramică cu semnul crucii, criptograme ori diverse simboluri creştine

44
Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu, Miron Constantinescu, (coord.), op. cit., p. 87
45
P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti. Problemele istoriografiei române, Editura Minerva,
Bucureşti, 2000, p. 59
46
Ibidem, p. 60-61
şi au fost descoperite la Porolissum, Gherla, Potaissa, Cristeşti, Micăsasa, Micia, Tibiscum,
Mehadia etc 47.
Până în secolul al III-lea d.Hr., ideile creştine sunt mai prezente în centrele de limbă
greacă, creştinismul grecesc fiind mai vechi decât cel latin, chiar şi în catacombele Romei
liturghia fiind iniţial oficiată în greceşte. Cele mai vechi ştiri referitoare la creştini la Dunărea de
Jos, în Moesia şi în Dacia Aureliană, au ca reper declanşarea prigoanei împotriva lor de către
împăratul Diocleţian (298-303 d.Hr.) prilej cu care sunt amintiţi mai mulţi martiri48.
Edictul de la Milano (313 d.Hr.), dat de împăratul Constantin cel Mare, a marcat creşterea
ritmului de răspândire a religiei creştine, în unele părţi din imperiu fiind chiar impusă, iar ulterior
devenind religia oficială49. Cu toate acestea, creştinismul nu era prea răspândit în regiunile latine
de la Dunăre. După Sinodul de la Niceea (325 d.Hr.), în care s-a stabilit simbolul credinţei,
procesul de încreştinare în aceste zone cunoaşte progrese semnificative. Astfel, în Moesia
Superior existau în secolele IV-V patru episcopii, în Dacia Ripensis alte patru, în Dacia
Mediteraneea trei, în Moesia Inferior şapte şi una în Scythia, episcopiile din Moesia Superior şi
cele din Dacia Ripensis şi Dacia Mediteraneea fiind sub jurisdicţia superioară a papei până în
timpul lui Iustinian. Aceste episcopate latine de la Dunăre dispar abia în secolul al VII-lea, odată
cu colonizarea slavilor50.
Creştinismul daco-roman, deosebit de cel în formă ariană adoptat de goţi şi, ulterior, de
gepizi, reprezintă o mărturie în sprijinul continuităţii autohtonilor latinofoni în Dacia postromană.
Adoptarea lui în Dacia nord-dunăreană este o urmare firească a dezvoltării de ansamblu a
creştinismului latin sud-dunărean în secolele IV-VI d.Hr.
Răspândirea religiei lui Christos în rândul daco-romanilor a fost favorizată după retragerea
aureliană întrucât aici ea nu era îngrădită sau prigonită de oficialităţile romane. Teritoriul nord-
dunărean putea constitui chiar un loc de refugiu pentru creştini prigoniţi în imperiu, mai ales în
timpul domniei lui Diocleţian.
Cât priveşte piesele cu caracter creştin descoperite în spaţiul daco-romanilor ele prezintă o
mare varietate, însă ceea ce reţine atenţia este deja celebrul candelabrul de bronz de la Biertan ce
poartă semnul crucii şi monograma numelui lui Hristos, cu inscripţia tăiată în metal: „EGO
ZENOVIVS VOTVM POSVI” (sec. IV), ceea ce demonstrează existenţa unei comunităţi
creştine51.
Pe lângă acesta trebuie amintite potirele şi vasele liturgice (Ulpia Traiana, Porolissum),
prescurnicele de lut ars (Jabăr, jud. Timiş, Palatca, jud. Cluj), numeroase opaiţe de ceramică şi de
metal purtând semnul crucii linguriţele euharistice (descoperite la Dierna şi Porolissum), inele cu
diferite simboluri creştine (Potaissa, Romula), inele de metal cu cruce (Dierna, Sucidava, Potaissa,
Ulpia Traiana), cruciuliţele de metal, fibulele, cataramele, capetele de centură, aplicile cu
simboluri creştine etc. Difuziunea creştinismului este pusă în evidenţă şi de monumentele romane
care au fost creştinate, cum este de pildă, sarcofagul de la Ampelum pe care în secolul al IV a fost
săpat semnul crucii, descoperiri asemănătoare înregistrându-se la Napoca şi Potaissa. Fragmentele
de ceramică începând cu acest secol prezintă simboluri creştine sau inscripţii (Gherla, Porolissum,
Tibiscum, Micia, Ulpia Traiana, Bologa, Târgu Secuiesc etc). Semnificative sunt şi teracotele
simbolice (cocoşul de la Porolissum), ploscuţele pentru mir, amforele cu monogramă creştină,
47
M. Bărbulescu, „De la romani până la sfârşitul mileniului I” în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria
Transilvaniei, p. 185-186
48
P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti. Problemele istoriografiei române, Editura Minerva,
Bucureşti, 2000 p. 85
49
Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit., p. 97; M. Bărbulescu, op. cit., în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord),
Istoria Transilvaniei, p. 186
50
P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti. Problemele istoriografiei române, Editura Minerva,
Bucureşti, 2000, p.86
51
D. Protase, „Populaţia autohtonă în Dacia postromană (anul 275 – secolul al VI-lea)” în Istoria Românilor. Daco-
romanici, romanici, alogeni, coordonatori Dumitru Protase, Alexandru Suceveanu, vol II, p. 591; P. P. Panaitescu,
Introducere în istoria culturii româneşti. Problemele istoriografiei române, Editura Minerva, Bucureşti, 2000, p. 88
reprezentarea „Bunului Păstor”, tiparul de lut pentru turnat cruciuliţe descoperit la Sânmiclăuş, pe
Târnava Mică52.
Cea mai însemnată descoperire specifică creştinismului timpuriu o reprezintă o reprezintă
ruinele bazilicii de la Sucidava (sec. VI d.Hr.), însă este foarte probabil că asemenea edificii au
funcţionat şi în alte locaţii nord-dunărene, fapt relevant de frecvenţa mare a materialelor creştine
descoperite în baza cercetărilor arheologice53.
Controverse a stârnit şi stabilirea apartenenţei entice a vestigiilor paleocreştine descoperite
în teritoriul nord-dunărean. Pentru secolul al IV-lea aceste vestigii au fost descoperite doar în
teritoriile fostei provincii romane, nu şi la populaţiile barbare în cadrul cărora predomina
organizarea tribală şi în lumea cărora erau predominante credinţele ancestrale, receptarea şi
impunerea creştinismului realizându-se aici la o dată mai târzie 54. Apoi, creştinarea dacilor liberi,
care pătrund în fosta provincie după retragerea aureliană, a avut loc după contactul şi amestecul cu
populaţia daco-romană locală, latinofonă.
În ceea ce-i priveşte pe goţi, care au pătruns la rândul lor în teritoriile transilvane ale fostei
provincii şi în rândul cărora a predicat fără prea mult succes Ulfila, în secolul al IV-lea aceştia nu
erau creştini. Aşa-zisul lor creştinism din această perioadă a servit doar unor scopuri politice,
Imperiul roman încercând să-i atragă de partea sa mai ales pe liderii acestora. În realitate, trecerea
lor la creştinism s-a realizat abia după stabilirea lor în imperiu (a doua jumătate a secolului IV). În
aceste condiţii se explică de ce, anterior, în teritoriile dominate de goţi lipsesc obiectele creştine.
În schimb populaţia daco-romană din fosta provincie traiană a receptat creştinismul, nearian şi
latin, dovadă şi fondul originar latin al terminologiei creştine de bază în limba noastră (cruce,
Dumnezeu, Paşti, înger, biserică, a boteza, creştin etc) 55. Prezenţa creştinismului latin în nordul
Dunării se leagă de prelungirea Imperiului roman în această zonă în secolele IV-VI, creştinarea
daco-romanilor fiind un rezultat firesc al menţinerii lor în orbita romană.

Etnogeneza românească. Premise, factori şi etape. Românii în cadrul romanităţii

orientale

Etnogeneza românească (procesul de formare a poporului român), intens dezbătută,

reprezintă o problemă fundamentală a istoriei noastre vechi. O analiză corectă a etnogenezei
trebuie să aibă în vedere premisele acesteia, aspectele de continuitate, unitatea şi nivelului ridicat
al civilizaţiei traco-geto-dacice, contactele acesteia cu civilizaţia romană, factorii de bază ai
etnogenezei, ce trei etape ale romanizării şi amploarea ei, continuitatea daco-romană nord-
dunăreană post-aureliană, aria geografică în care s-a format poporul român şi epoca în care acest
proces s-a încheiat56.
Cucerirea romană a Daciei a determinat la nordul Dunării importante modificări de ordin
economic, cultural, demografic şi social-politic. După victoria lui Traian asupra lui Decebal şi
ulterior acestui moment, când teritoriul cucerit a fost organizat şi integrat în imperiu, elementele
băştinaşe dacice au continuat să vieţuiască în acest spaţiu în număr mare, substratul dacic
rămânând activ, în pofida asimilărilor lingvistice şi culturale romane. Dacă în cuprinsul provinciei
romane ponderea ei etnică a fot diminuată, numărul coloniştilor aduşi din toată lumea romană
fiind semnificativ, nu la fel s-au petrecut lucrurile la periferia provinciei, în ţinuturile dacilor
liberi. Parcursul romanizării printre aceştia a fost mai lent, decât cel înregistrat în rândul dacilor
52
Ibidem, p. 591
53
P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti. Problemele istoriografiei române, Editura Minerva,
Bucureşti, 2000, p. 88.
54
D. Protase, „Populaţia autohtonă în Dacia postromană (anul 275 – secolul al VI-lea)” în Istoria Românilor. Daco-
romanici, romanici, alogeni, coordonatori Dumitru Protase, Alexandru Suceveanu, vol. II, p. 595
55
Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit., p. 98
56
Mircea Petrescu-Dâmboviţa, H. Daicoviciu, Dan Gh. Teodor, Ligia Bârzu, Florentina Preda, op. cit., p. 329
cuprinşi în limitele provinciei în cei 165 de ani de stăpânire romană. Însă tocmai retragerea
aureliană şi infiltrarea dacilor liberi în spaţiul fostei provincii nord-dunărene a grăbit extinderea şi
desăvârşirea romanizării în rândul lor. În aceste condiţii, stratul roman, a doua componentă etno-
lingvistică a etnogenezei româneşti, a pătruns dincolo de frontierele fostei provincii.
Sintezele daco-romană şi romanică, s-a derulat în trei etape. Prima dintre acestea cuprinde
intervalul sec. I î.Hr – sec. II d.Hr). Este etapa contactelor preliminare dintre cele două civilizaţii o
premisă importantă a procesului de romanizare. Cea de-a doua coincide ca interval de timp cu
stăpânirea romană la nordul Dunării, când romanizarea de desfăşoară organizat şi intens 57. În
sfârşit, a treia etapă se încadrează între retragerea aureliană şi secolul VII d.Hr., când procesul
romanizării se generalizează, dar în condiţiile istorice şi social-economice din epoca marilor
migraţii de populaţii58.
Spaţiul de formare a poporului român se încadrează în acela al romanităţii orientale. Este
binecunoscut faptul că în Dacia şi Moesia, părţi constitutive ale aceleiaşi entităţi entice româneşti,
latina a reprezentat limba oficială până la începutul secolului al VII-lea, abia după aceea, datorită
noilor condiţii istorice şi demografice, apărând o diversificare a sistemului lingvistic al romanităţii
orientale. Aşadar, aria sa de formare a fost iniţial mult mai largă decât spaţiul în care locuieşte
astăzi. În baza informaţiilor de natură diversă, între care se remarcă cele de ordin lingvistic, putem
afirma că poporul român este continuarea romanităţii orientale ce se întindea pe teritoriul fostelor
provincii Thracia, Macedonia, Moesia Inferior şi Moesia Superior şi Dacia Traiană, inclusiv
teritoriile în care romanizarea s-a generalizat mai târziu. Penetraţia slavilor, şi stabilirea lor masivă
la sud de Dunăre (prăbuşirea limesului dunărean), a spart la începutul secolului VII unitatea
romanităţii orientale. Slavii au împins populaţia romanizată sud-dunăreană spre Munţii Balcani,
Pind şi Adriatica, ceea ce determinat apariţia grupurilor romanice înrudite cu poporul român:
macedoromâni (aromâni) în Tesalia şi Epir, Albania, Macedonia), meglenoromâni (N-E
Tesalonicului), istroromâni (în Peninsula Istria)59.
Divizarea romanităţii orientale în două mari grupuri, nord-dunărean şi balcanic a fost
influenţată pe lângă slavi şi de bulgari. Treptat, populaţia romanică din dreapta Dunării a fost
asimilată de masa slavă. La nordul fluviului, unde şi ponderea numerică a elementului slav a fost
mai mică, procesul s-a derulat în sens invers, slavii fiind asimilaţi în rândurile populaţiei
romanice.
Începând cu secolul al VIII-lea d. Hr., la nordul Dunării se constată fără urmă de dubiu
cristalizarea unei civilizaţii originale proprii numai populaţiei româneşti, aspect oglindit atât în
planul vieţii materiale cât a acelei spirituale. Rădăcinile ei daco-romane îi evidenţiază pe deplin
vechimea şi caracterul specific.

57
Aşa cum am mai amintit anterior, Dobrogea, făcând parte din imperiu până în secolul VII, a doua etapă se
prelungeşte aici până la acest moment.
58
Mircea Petrescu-Dâmboviţa, H. Daicoviciu, Dan Gh. Teodor, Ligia Bârzu, Florentina Preda, op. cit., p. 330
59
I. Toderaşcu, N. Ursulescu, N. Zugravu, op.cit., p. 214
 ROMÂNII ÎN EPOCA FEUDALISMULUI TIMPURIU. DE LA COMPONENTA DACO-
ROMANĂ LA VECHEA CIVILIZAŢIE ROMÂNEASCĂ

Obştea teritorială – procesul de diferenţiere socială

În spaţiul carpato-dunărean, mileniul I al erei creştine a fost o perioadă caracterizată prin

dezvoltarea şi consolidarea obştilor săteşti daco-romane şi apoi vechi româneşti, cu o organizare
internă proprie.
Analiza structurilor sociale a comunităţilor săteşti din teritoriul de la nordul Dunării de Jos
pune în evidenţă faptul că în secolele VII-IX nu se depăşise stadiul obştii săteşti teritoriale. În
cadrul obştilor s-au menţinut grupuri de familii care se considerau coborâtoare dintr-un moş.
Grupurile acestea au format în cadrul obştilor neamuri sau cete, fiecare având dreptul asupra unei
părţi din pământul obştii. Aşadar, pentru început, termenii de rudenie persistă, însă fără să mai
aibă acelaşi conţinut al rudeniei efective şi, în acelaşi timp, fără ca legăturile teritoriale economice
şi teritoriale să fie cu totul străine de raporturile de rudenie în cadrul restrâns al satului60.
În legătură cu modul de distribuire a pământului în cadrul obştii s-au identificat în
teritoriul nord-dunărean două tipuri de structuri sociale: familia pereche, corespunzătoare obştii
săteşti teritoriale (specifică populaţiei autohtone daco-romane şi, ulterior, româneşti) şi marea
familie patriarhală, corespunzătoare obştii gentilice (specifică populaţiilor migratoare)61.
Caracteristica esenţială a structurii obştii săteşti specifice populaţiei româneşti o reprezintă
stăpânirea dăvălmaşă a pământului, a hotarului satului – întregul teren agricol fiind în proprietatea
obştii şi periodic împărţit, prin tragere la sorţi, membrilor comunităţii – folosirea în comun a
păşunilor, bălţilor, apelor curgătoare şi terenurilor nelăzuite.
Obştea îşi avea conducătorii proprii, „oamenii buni şi bătrâni”, juzii şi cnezii, aleşi de
membrii comunităţii. Obştea îndeplinea şi o serie de alte funcţiuni pentru care îşi crease instituţii
corespunzătoare (adunarea satului, sfatul bătrânilor). Ele trebuia să asigure păstrarea ordinii, să
rezolve diferendele dintre membrii comunităţii pe baza unor norme constituite treptat, aveau
atribuţii militare, probabil şi spirituale, strângeau dările.
În cadrul obştii s-a format treptat dreptul cutumiar românesc, obiceiul pământului („jus
valahicum”), sinteză de norme juridice privitoare la organizarea şi ordinea socială, proprietate,
folosirea pământului, relaţiile de familie etc. De asemenea, s-au constituit şi instituţii de judecată
specifice, alese după anumite rânduieli, s-au instituit dări şi pedepse concepute în conformitate cu
tradiţia proprie62.
Treptat, în cadrul obştilor se înregistrează diferenţieri sociale, liderii aleşi ai acestora
dobândind o situaţie materială mai bună în raport cu restul membrilor comunităţii. Procesul poate
fi surprins încă din intervalul cuprins între secolele VI-VIII. La baza acestor prefaceri a stat fără
îndoială şi dezvoltarea economică, progresul general înregistrat de societatea din spaţiul carpato-
dunărean. Din rândurile categoriei mai bogate sunt selectaţi în general colaboratorii puterii
politice, care putea să fie reprezentată fie de conducătorii popoarelor migratoare din vremea
respectivă, fie de conducătorii politici proprii. Aceştia vor forma iniţial o aristocraţie militară care
se va transforma ulterior într-o clasă feudală dominantă, deoarece reuşeşte să uzurpe pământul

60
P. Constantinescu-Iaşi, Em. Condurachi, C. Daicoviciu, A. Oţetea, D. Prodan... (coord.) Istoria Romîniei, lucrare
editată sub egida Academiei RPR, comitet de redacţie: A. Oţetea, M. Berza, B. T. Câmpina, Ştefan Pascu, Ştefan
Ştefănescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1962, vol II, p. 34 (în continuare P. Constantinescu-Iaşi, Em Condurachi, C
Daicoviciu...D. Prodan (coord), Istoria Romîniei, ....).
61
Şt. Olteanu, Eugenia Zaharia, R. Popa, „Realităţi sociale (obştea sătească teritorială: instituţii caracteristice şi funcţii
sociale; procesul de diferenţiere socială”, în Istoria Românilor. Genezele româneşti coordonatori Ştefan Pascu, Răzvan
Theodorescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, vol. III, p. 64 (în continuare Istoria Românilor. Genezele
româneşti coordonatori Ştefan Pascu, Răzvan Theodorescu, vol. III)
62
I. Toderaşcu, V. Neamţu, Gh. Punga, Istoria Românilor. Medievală, Chişinău-Iaşi, 1992, p. 14.
obştesc. În aceste condiţii, căpeteniile obştilor devin proprietarii pământului comun al obştilor şi
ai loturilor ţărăneşti, producătorii direcţii, ţăranii care-l cultivă, devenind dependenţi şi datori să
presteze faţă de stăpâni obligaţii de tip feudal63.

Structurile politice prestatale româneşti şi evoluţia acestora spre constituirea statelor

medievale de sine stătătoare

Diferenţierea socială, desprinderea unei categorii conducătoare în cadrul obştilor şi

formarea claselor sociale specifice feudalismului a presupus şi începutul organizării politice. Este
un proces valabil pentru întregul spaţiu locuit de români.
Structurile incipient statale au avut ca punct de plecare obştea teritorială. Obştile dintr-un
anumit areal din raţiuni diverse – nevoia de apărare, aservirea lor unui centru de putere etc. – s-au
unit formând uniunile de obşti. Aceste „romanii populare”, cum au fost numite de N. Iorga vor sta
la baza constituirii cnezatelor şi voievodatelor ca formaţiuni politice. Totodată, o parte a lor a
supravieţuit sub forma autonomiilor, pe temeiul unor înţelegeri cu puterile care au dominat spaţiul
est şi sud-est european, purtând diferite denumiri: „ţări” (Făgăraş, Maramureş), „codrii”,
„câmpuri” sau „ocoale”.
Cel dintâi stat creat de romanitatea răsăriteană a fost opera vlahilor din nordul peninsulei
Balcanice. După o strânsă cooperare militară cu Imperiul bizantin, care a culminat în timpul
domniei împăratului Manuel I Comnenul (1143-1180), vlahii din nordul peninsulei Balcanice şi-
au văzut grav ameninţate privilegiile la sfârşitul sec. XII-lea de fiscalitatea apăsătoare a dinastiei
întemeiată de familia Anghelos. Încercând zadarnic să obţină de la împărat confirmarea
privilegiilor de care se bucuraseră înainte – statutul de autonomie în schimbul serviciilor militare
prestate imperiului – vlahii din Munţii Balcani s-au răsculat în 1185 sub conducerea fraţilor Petru
şi Asan. Sprijinită puternic de cumanii şi vlahii din Nordul Dunării, răscoala, la care s-au asociat
mai târziu şi bulgarii, a reuşit să reziste asalturilor repetate ale oştilor bizantine. În cele din urmă,
Bizanţul a fost silit să încheie pace cu statul vlaho-bulgar format în nordul peninsulei Balcanice,
care şi-a asumat în anii următori o însemnată funcţie internaţională.
Ameninţat de forţele cruciate în expansiune în Europa sud-estică, noul stat a recunoscut
supremaţia spirituală a Romei, sub cel de al treilea a suveran al său, Ioniţă cel Frumos, recunoscut
la rândul său de papa Inocenţiu al III-lea ca „rege al vlahilor şi bulgarilor”. Legătura cu Roma a
prilejuit o puternică afirmare a conştiinţei originii romane la vlahii nord-balcanici, componentă
esenţială a conştiinţei de sine a românilor de pretutindeni şi din toate timpurile.
Sub conducerea lui Ioan Asan II (1218-1241) statul vlaho-bulgar a atins apogeul. Limitele
sale teritoriale sunt mai largi iar influenţa în plan politic extern este una semnificativă. Dar, intrat
în conflict cu Imperiul Latin de la Constantinopol şi cu Regatul Ungar, aşadar prins în cleştele
cruciadei, statul vlaho-bulgar a rupt legătura cu Roma şi a revenit la confesiunea răsăriteană,
restabilind relaţiile cu patriarhia bizantină. Noul curs politic a consolidat tendinţa de revenire la
tradiţia politică a ţaratului bulgar; tradiţia politică a statului bulgar devine acum predominantă în
vreme ce rolul elementului vlah se estompează tot mai mult. Desăvârşirea acestei evoluţii a
anihilat caracterul originar al statului creat de vlahii balcanic. Destinul politic al romanităţii
răsăritene s-a înfăptuit de acum înainte definitiv în nordul Dunării.
Primele informaţii despre organizarea politică prestatală a românilor nord-dunăreni se
referă la Transilvania. Ele sunt cuprinse în Gesta Hungarorum scrisă de Anonymus, cronicarul-
notar al regelui Ungariei. Lucrarea a fost scrisă pe la sfârşitul secolului al XII-lea, însă autorul ei
folosit şi alte „geste”, de la sfârşitul secolului al XI-lea, precum şi izvoarele care i-au stat la

63
P. Constantinescu-Iaşi, Em. Condurachi, C Daicoviciu...D. Prodan (coord), Istoria Romîniei, vol. II, p. 37;
Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu, Miron Constantinescu, (coord.), op. cit., p. 92
îndemână în calitatea sa de mare demnitar la curtea regală, ca şi tradiţia orală, încă vie în vremea
sa64.
În ceea ce priveşte realităţile politice din spaţiul transilvan începând cu secolele IX-X,
precum şi evoluţia lor ulterioară, o importanţă mare o prezintă pătrunderea maghiarilor în Europa
Centrală, la sfârşitul secolului al IX-lea, prezentată contradictoriu de izvoarele apusene, bizantine
şi slave. Aceste izvoare surprind stadiul avansat de formare a unor state feudale timpurii
(prestatale) tocmai in intervalul de timp corespunzător pătrunderii maghiarilor în spaţiul carpato-
danubian.
Populaţia autohtonă a opus rezistenţă, remarcându-se în acest sens voievodatele lui Glad,
Salanus, Menumorut şi Gelu. Voievodatul lui Salanus era situat la vest de Tisa până la Dunăre, în
acest teritoriu fiind atestaţi bulgari şi slavi, care probabil au fost aşezaţi aici în baza unei iniţiative
a împăratului bizantin, dar alături de aceştia este amintită şi o populaţie de limbă romanică 65.
Celelalte trei voievodate, amintite de Anonymus, situate în nordul şi nord-vestul României
de astăzi, se aflau la începutul secolului al X-lea în regiunea de contact cu teritoriul cucerit de
maghiari. Voievodatul lui Menumorut se afla în Crişana, având reşedinţa la Biharea, cetate
prevăzută cu şanţ şi zid, în măsură să cuprindă „mulţimea luptătorilor”. Voievodatul lui Gelu,
„ducele românilor”, era situat în podişul Transilvaniei (nu cuprindea întreaga Transilvanie
intracarpatică, formaţiunea extinzându-se cel mult până la linia Mureşului), centrul fiind probabil
la Dăbâca. În fine, voievodatul lui Glad cuprindea Banatul în întregime, de la Mureş la Dunăre,
centrele fortificate fiind Cuvin, Horom şi Urscia (Orşova). Pe lângă acestea, în Transilvania au
existat şi alte organizaţii statale incipiente, cum a fost o „ţară” sau voievodat al Albei, în cuprinsul
său fiind descoperite fortificaţii şi un număr însemnat de aşezări săteşti. Aceeaşi situaţie este
prezentă în Depresiunea Făgăraşului, în Ţara Bârsei, în Haţeg66.
Atacurile maghiarilor asupra Transilvaniei , dinspre vest, la care se adaugă cele dinspre
răsărit din partea pecenegilor şi cumanilor, au grăbit procesul de formare a voievodatelor. Aceste
popoare au pătruns în Transilvania, ocupând-o temporar (pecenegii şi cumanii) sau pe o durată
istorică mai lungă, fără însă să schimbe evoluţia etnică a românilor67.
Despre maghiari se ştie că în prima jumătate a secolului al X-lea şi-au îndreptat atenţia
spre Europa Apuseană, unde au efectuat numeroase incursiuni de jaf până în 955, când au fost
zdrobiţi în bătălia de la Lechfeld de către Otto I68. Abia după aceea ei s-au îndreptat spre sud-est.
Cucerirea noilor teritorii însă nu a fost deloc facilă. Frământările interne, disputele cu Imperiul
bizantin şi cu slavii de sud, precum şi transformările de ordin economic şi social pe care le-a
traversat societatea maghiară au făcut ca Transilvania să fie cucerită pe etape, mijloacele uzitate în
îndeplinirea acestui obiectiv fiind mereu adaptate noilor condiţii69.
După primul val al pătrunderii maghiarilor în ţinuturile româneşti, formaţiunile politice
continuă să se dezvolte şi să se consolideze. Victoria căpeteniei tribale Tuhutum asupra lui Gelu
nu a avut ca urmare ocuparea de durată în Transilvania. Voievodatul lui Gelu, condus acum de
succesorul său Gyla, apare în izvoarele istorice ca fiind o „ţară foarte întinsă şi bogată”, liderul ei
refuzând să accepte autoritatea regelui Ştefan şi să primească confesiunea catolică. Ulterior, Gyla
intră în conflict deschis cu regele maghiar, fiind capturat şi dus în Ungaria cu familia şi tezaurul
său. Totodată, conform informaţiilor cuprinse în „Legenda Sfântului Gerard”, reiese că Ahtum,
urmaşul lui Glad, stăpânitorul ţinutului dintre Orşova şi Mureş, întreţinea la începutul secolului al

64
Ibidem, vol. II, p. 42
65
Thomas Nägler, „Transilvania între 900 şi 1300”, în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, (coord), Istoria Transilvaniei,
p. 204.
66
I. Toderaşcu, V. Neamţu, Gh. Punga, op. cit., p. 24.
67
Thomas Nägler, op. cit., în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, (coord), Istoria Transilvaniei, p. 209
68
Şt. Pascu, M. Rusu, Şt. Olteanu, R. Popa, „Formaţiuni politice româneşti şi lupta lor pentru neatârnare” în Istoria
românilor. Genezele româneşti coordonatori Ştefan Pascu, Răzvan Theodorescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
2001, vol. III, p. 236
69
Thomas Nägler, op. cit., în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, (coord), Istoria Transilvaniei, p. 210
XI-lea prin intermediul Vidinului, legături cu Bizanţul, înfruntând chiar puterea regelui maghiar,
vămuind sarea transportată cu plutele pe Mureş spre Câmpia Panonică70.
Deşi în jurul anului 1000 ungurii reuşiseră să intre în stăpânirea cursului mijlociu al
Mureşului, moartea regelui Ştefan a creat complicaţii interne care au avut ca rezultat instituirea
stăpânirii pecenegilor şi apoi a cumanilor în Transilvania. Abia expediţia de jaf a pecenegilor din
1068 i-a făcut pe unguri să pătrundă în urmărirea lor dincolo de Porţile Meseşului 71. Domolirea
luptelor interne din regatul maghiar a făcut posibilă cucerirea încetul cu încetul a Transilvaniei.
De reţinut că regalitatea maghiară a recurs şi la alte două metode, în afara cuceririi făţişe. Pe de o
parte a solicitat colaborarea altor populaţii şi, în acelaşi timp, a încercat să atragă de partea ei
conducătorii locali, cnezii şi juzii, cărora le-a garantat menţinerea statutului privilegiat de care
beneficiau deja în cadrul comunităţilor proprii.
Un rol important l-a avut colonizarea de populaţii în Transilvania. Regii arpadieni au
aşezat în Transilvania pe secui, populaţie rezultată din amestecul rămăşiţelor unor populaţii de
origine turcică, după o şedere îndelungată în Pannonia împreună cu maghiarii. Ei au fost aşezaţi
mai întâi în părţile Crişanei, iar pe la mijlocul secolului al XII-lea, în timpul regelui Geza al II-lea,
au fost strămutaţi în părţile Târnavei, de unde, pe la începutul secolului al XIII-lea au fost din nou
mutaţi în regiunea sud-estică a Transilvaniei, unde trăiesc şi astăzi. Secuilor li s-a încredinţat
misiunea apărării trecătorilor Carpaţilor răsăriteni, mai cu seamă împotriva cumanilor, fiindu-le
garantat în schimb păstrarea modului lor tradiţional de viaţă şi organizarea pe neamuri şi spiţe (în
secolul al XII-lea secuii erau deja maghiarizaţi, fiind apoi împărţiţi în trei stări sociale – secuii
fruntaşi, călăreţii şi pedestraşii – echivalente cu organizarea lor militară consemnată însă abia în
secolul XIV)72.
Colonizarea saşilor s-a făcut din aceleaşi considerente în zona Carpaţilor meridionali, însă
un loc important l-a avut în cazul lor şi motivaţia de natură economică. Saşii sunt grupuri de
populaţie germanică, din Flandra, de pe valea râului Mosella, alţii fiind aduşi din Luxemburg,
ultimul lor grup, cel mai bine organizat, provenind din Saxonia. Colonizarea a avut loc în secolul
al XII-lea ( din iniţiativa aceluiaşi rege Geza al II-lea), zonele pe care le-au locuit fiind în părţile
Sibiului, Bistriţei, Braşovului, Târnavelor. Marea lor majoritate erau agricultori, însă între ei se
aflau şi meşteşugari şi negustori.
În secolul al XIII-lea se încheie cucerirea Transilvaniei de către Ungaria, regele maghiar
Andrei al II-lea acordând Ţara Bârsei ordinului cavalerilor teutoni. Acesta era un ordin
cavaleresc-religios şi a fost înfiinţat în 1190, în timpul cruciadelor pentru cucerirea Palestinei în
favoarea creştinătăţii. În Ţara Bârsei au fost instalaţi la 1211, regalitatea maghiară urmărind prin
intermediul teutonilor un dublu scop: apărarea sud-estului Transilvaniei mai ales de atacurile
cumanilor şi convertirea la credinţa catolică a „necredincioşilor” de orice neam, românii ortodocşi
(schismatici) fiind la rândul lor consideraţi eretici73.
Condiţiile de aşezare oferite de regele Andrei al II-lea au fost iniţial foarte favorabile şi
privilegiile au fost lărgite ulterior, însă teutonii nu au respectat condiţiile impuse de regalitatea
maghiară, încercând să se sustragă de sub autoritatea acesteia şi să-şi impună propria autoritate
într-un spaţiu pe care şi-l doreau mereu extins. Conflictul deschis cu regele Andrei al II-lea,
izbucnit în 1221, s-a finalizat cu alungarea lor în august 1225. Ulterior, ordinul a fost aşezat pe
ţărmul Mării Baltice, în Mazovia, treptat reuşind să-şi creeze un stat propriu, ce avea să ducă
războaie continue împotriva vecinilor74.
Pe măsura feudalizării ei, Transilvania a fost organizată şi din punct de vedere politic şi
administrativ. În anul 1111, în fruntea Transilvaniei este amintit, un conducător politic, în
70
Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit., p. 120
71
Thomas Nägler, op. cit., în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, (coord), Istoria Transilvaniei, p. 211
72
Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu, Miron Constantinescu, (coord.), op. cit., p. 99
73
Thomas Nägler, op. cit., în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, (coord), Istoria Transilvaniei, p. 224; I. Toderaşcu, V.
Neamţu, Gh. Punga, op. cit., p. 41
74
Ibidem, p. 224-225
persoana unui „Mercurius”, purtând titlul de principe. Timp de peste o jumătate de veac nu se
mai cunoaşte nici o menţiune despre conducătorul politic al Transilvaniei. Faptul că acesta nu
mai este menţionat pentru un interval de timp relativ îndelungat demonstrează două lucruri: că
ţara nu era încă stăpânită efectiv de arpadieni şi că noua instituţie a întâmpinat împotrivirea
populaţiei băştinaşe, care îşi apăra vechea sa organizare, aceea a voievodatului. Abia pe la 1176
este pomenit un alt conducător politic al Transilvaniei în persoana lui Leustachiu, care nu mai
poartă titlul de principe, ci de voievod. Instituţia autohtonilor a ieşit învingătoare şi în această
privinţă, ca şi în a altor instituţii vechi: cnezatele, „ţările”, dreptul cutumiar românesc, districtele
etc, care alături de altele, în perioada următoare, vor întări şi mai mult autonomia voievodatului
transilvănean în raport cu regatul feudal maghiar.

Formarea Ţării Româneşti

Statul feudal Ţara Românească – ca şi Transilvania şi Moldova – este rezultatul unui

proces intern îndelungat de închegare într-o formaţiune politică cuprinzătoare de sine-stătătoare a
cnezatelor, voievodatelor şi „ţărilor” preexistente, ca urmare a dezvoltării relaţiilor feudale. În
analiza procesului de formare a acestui stat românesc trebuie să pornim de la „Diploma
Cavalerilor Ioaniţi” din 1247, care atestă câteva cnezate şi voievodate conduse de Seneslau,
Litovoi, Ioan şi Farcaş, la care se adaugă Banatul de Severin, pe teritoriul căruia regalitatea
maghiară a creat o marcă de graniţă.
În 1272-1275, „Litovoi voievodul” (acelaşi cu cel amintit sau un altul) a refuzat să mai
plătească tribut Ungariei, împreună cu fraţii săi ocupând teritoriile din Ţara Severinului anexate
anterior de regalitatea maghiară. Momentul se arăta unul favorabil pentru o astfel de iniţiativă,
regatul Ungariei, cel mai puternic vecin, fiind slăbit de invaziile tătarilor (1241-1242) şi măcinat
de mişcările centrifugale ale nobilimii. Însă încercarea lui Litovoi de a obţine independenţa fost
înfrântă de regele maghiar în 1277. În urma bătăliei care a avut loc, Litovoi a fost ucis, iar fratele
său, Bărbat, luat prizonier, s-a răscumpărat cu o mare sumă de bani, păstrând domnia 75. Această
primă încercare de a întemeia un stat independent a fost urmată de o alta, pe care tradiţia istorică,
ajunsă până la noi prin opera cronicarilor din secolul al XVII-lea, o numeşte „descălecat”. Este
vorba de suprimarea autonomiei Făgăraşului de către regii maghiari, ceea ce a determinat o parte
a populaţiei româneşti să treacă munţii la sud, contribuind în acest fel la procesul de întemeiere.
Conform tradiţiei, Negru-Vodă, un voievod român din Făgăraş, a trecut munţii, întemeind
un stat nou în regiunea Câmpulungului (sfârşitul sec. al XIII-lea). Ulterior, puterea voievodală s-a
extins întâi spre vest (zona Olteniei) şi apoi spre est, până la Dunăre şi Siret76. Capitala s-a stabilit
la Curtea de Argeş. Tradiţia istorică se baza pe mărturiile oamenilor în vârstă transmise pe cale
orală şi, probabil, pe documente scrise care nu au ajuns până la noi. Ea este confirmată de
descoperirile arheologice. În acea vreme atât Câmpulungul cât şi Curtea de Argeş erau aşezări
înfloritoare, unde s-au descoperit vestigiile unor curţi domneşti.
Prin procesul de întemeiere ce a urmat descălecatului, statul a fost organizat fiind create
instituţii politice şi bisericeşti şi realizându-se treptat unificarea tuturor formaţiunilor politice. În
fruntea acestei formaţiuni larg cuprinzătoare a fost recunoscut de feudalii interesaţi, unul dintre ei,
un voievod, care constituia o garanţie a salvgardării intereselor lor, în persoana lui Basarab, fiul
lui Tihomir (?-1352). Recunoaşterea lui Basarab ca mare voievod – comandant de oaste şi domn,
stăpânul ţării şi suzeranul celorlalţi feudali – a avut loc pe la începutul secolului al XIV–lea. Noul

75
Constantin C. Giurescu, Dinu Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, (ediţia a II-a,
revăzută şi adăugită), Editura Albatros, Bucureşti, p. 205
76
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 153
stat, voievodul şi domnul său, încep să joace un rol activ în evenimentele care se desfăşoară în
partea estică a Europei77.
Desăvârşirea procesului de formare a Ţării Româneşti a avut loc prin rezolvarea unei
contradicţii politice: dorinţa de independenţă deplină, manifestată faţă de feudalii maghiari.
Aceştia din urmă au căutat să exploateze în beneficiul lor insuccesul oştilor române şi bulgare
împotriva celor sârbeşti, în lupta de la Velbujd, din 28 iulie 1330, pornind în toamna aceluiaşi an
o expediţie armată împotriva lui Basarab78. Din mai multe acte regale, dintre anii 1331 şi 1336, şi
din cronica oficială, cunoscută sub numele de „Cronica pictată de la Viena”, se cunosc chiar
amănunte ale acestui episod important.
Motivele războiului au fost: stăpânirea pe „nedrept” de către Basarab a unor ţinuturi,
asupra cărora regele maghiar ridica pretenţii (foarte probabil, Ţara Severinului), „necredinţa” şi
„nesupunerea” lui Basarab, adică politica sa de independenţă faţă de regatul Ungariei. La acestea
trebuie adăugate altele, care au tras cu multă greutate în cumpănă. În fapt, este vorba de dorinţa
unor feudali maghiari de a alunga din domnie pe Basarab şi a-i ocupa ţara, pe de o parte, şi
planurile clerului catolic de a converti la catolicism populaţia „schismatică”, pe de altă parte.
Succesul părea asigurat când, în luna septembrie 1330, o puternică armată condusă de
Carol Robert şi de feudalii interesaţi, a pătruns în Ţara Românească, a ocupat Severinul, în
fruntea căruia a fost numit Dionisie. Au urmat tratative purtate de o solie trimisă de Basarab, dar
deşi oferta sa era extrem de generoasă (cedarea Severinului, plata tributului şi trimiterea unui fiu
ca ostatic), ea a fost respinsă, oastea maghiară continuându-şi înaintarea. Însă dificultăţile apărute
pe parcursul expediţiei, mai ales în ceea ce priveşte aprovizionarea, l-au determinat pe regele
Carol Robert să se retragă. Ceea ce a urmat a fost celebra bătălie de la Posada, din 9-12 noiembrie
1330, încheiată cu un dezastru pentru oastea invadatoare.
Prin victoria obţinută, poziţia Ţării Româneşti s-a consolidat tot mai mult, iar
independenţa ţării a fost asigurată. Tânărului stat de sine stătător se întindea din nou asupra
Severinului şi a teritoriilor cucerite de la tătari.
Urmaşul lui Basarab, Nicolae Alexandru (1352 –1364), şi-a luat titlul de „singur
stăpânitor” (domn autocrat), adică independent, pe care aveau să-l poarte de acum înainte toţi
domnii Ţării Româneşti. Un alt semn al independenţei faţă de Ungaria l-a constituit crearea
Mitropoliei Ortodoxe a Ţării Româneşti, care depindea de patriarhul de la Constantinopol. Fiul lui
Nicolae Alexandru, Vladislav Vlaicu (1364-1377), a respins ultima încercare maghiară de a
cuceri Ţara Românească, iar în 1368 a încheiat un tratat cu Ungaria, prin care se recunoştea
suzeranitatea maghiară, regele maghiar acordând domnului român Banatul de Severin şi
Făgăraşul în calitate de feude79. Această relaţie de vasalitate era prezentă între domn şi rege. Ea nu
însemna şi închinarea ţării.

Întemeierea Moldovei

Teritoriul Moldovei a necesitat – în comparaţie cu Ţara Românească –un timp mai

îndelungat. Evoluţia formaţiunilor politice prestatale de aici a îngreunată de dominaţia tătarilor.
Descoperirea unor urme materiale, atestă această dominaţie – tezaurul de la Oţeleni – această
afirmaţie fiind susţinută şi de păstrarea unor termeni de origine tătară în limba română cum este,
spre exemplu, „tarkan”, adică scutire de vamă, precum şi a unor toponimice: Tătărani, Tătărăşti
etc.
În ciuda piedicilor în calea dezvoltării lor, formaţiunile politice româneşti dar nu şi-au
încetat existenţa. Pe lângă ştirile indirecte, care sub numele de „schismatici”, „necredincioşi”,

77
Constantin C. Giurescu, Dinu Giurescu, op. cit., p. 205-206
78
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit,, p. 154
79
Ibidem, p. 156-157
atestă populaţia românească din a doua jumătate a sec. XIII, s-au păstrat şi dovezile directe despre
români şi organizaţiile lor politice. La 1247, misionarul franciscan Giovanni da Pian del Carpini
întâlnea în drum spre curtea hanului tătar un voievod cu numele Olaha, socotit de unii istorici un
voievod român. De asemenea, sunt pomeniţi în alte documente Blaci, foarte probabil în nordul
Moldovei, în conflict cu rutenii ceea ce presupune existenţa unei formaţiuni politice în aceste
părţi. Aceste teritorii ca şi altele din partea sudică a Moldovei, unde la 1228 este pomenită o „ţară
a românilor”, erau sub dominaţie mai mult nominală a tătarilor sau erau cu totul libere. Mai târziu,
într-un episod relatat de cronica rimată a lui Ottocar de Stiria, pentru anii 1307-1308, se
pomeneşte existenţa unui „voievod român” care era „domn” (herr) peste alţi feudali şi care
stăpânea „ţara românilor” peste munţi.
Consolidarea puterii politice a acestor formaţiuni, este rezultanta dezvoltării mai cu seamă
economice a teritoriilor moldovene. Succesele obţinute de statul feudal vecin – Ţara Românească
– au contribuit prin influenţa exercitată la grăbirea procesului de formare a statului feudal
moldovean. Acest proces s-a desfăşurat în deceniile 4-6 ale secolului al XIV-lea, în condiţii destul
de complexe.
Între anii 1343 şi 1345, în părţile centrale şi nordice ale Moldovei se desfăşura un război
împotriva tătarilor, organizat de regele Ungariei Ludovic I de Anjou. În rândurile puternicei
armate trimise împotriva tătarilor se aflau şi românii maramureşeni sub comanda voievodului lor
Dragoş. Această armată a reuşit să-i respingă pe tătari, care se vor retrage dincolo de Nistru, în
câmpiile din nordul Mării Negre şi Crimeea. Pentru a preveni noi incursiuni ale acestora la est de
Carpaţi a fost organizată o marcă militară În fruntea acestei mărci, ce-şi avea centrul la Baia, a
fost instalat Dragoş („descălecatul lui Dragoş”). Acceptat de feudalii locali interesaţi în lupta
împotriva tătarilor, Dragoş reuşeşte să pună bazele unei succesiuni ereditare în propria familie:
Dragoş, fiul său Sas, iar fiul acestuia, Balc80.
Lupta feudalilor moldoveni faţă de regalitatea maghiară se declanşează în condiţiile în
care aceştia erau stânjeniţi tot mai mult din partea maghiară în înfăptuirea intereselor lor.
Vasalitatea faţă de coroana maghiară comporta anumite obligaţii de ordin personal şi material.
Apoi, feudalii maghiari şi transilvăneni, ce formau anturajul voievozilor, mai întâi Sas, apoi Balc,
erau ostili majorităţii feudalilor autohtoni 81. La scurtă vreme această adversitate a degenerat în
conflict armat, în scurt timp conducerea luptei fiind preluată de voievodul maramureşean Bogdan,
un voievod puternic, după cum rezultă din descoperirea de la Cuhea a curţii sale şi a bisericii
voievodale. Acesta s-a remarcat prin împotrivirea faţă de demersul coroanei maghiare de anulare
a autonomiei Ţării Maramureşului şi de organizare a comitatului. Forţele armate trimise împotriva
lui l-au silit să treacă munţii în Moldova, Bogdan s-a bucurat de o primire favorabilă din partea
feudalilor locali („descălecatul lui Bogdan”) care îl recunosc, în 1359, drept voievod şi domn.
Balc este alungat, Moldova câştigându-şi independenţa, pe care reuşeşte să şi-o apere cu hotărâre
faţă de încercările repetate ale regelui Ludovic de Anjou de a o supune (1365)82.
Primii urmaşi ai lui Bogdan au intrat în legătură cu papalitatea de la care au căutat sprijin
împotriva Ungariei. În felul acesta se evita o „cruciadă” catolică împotriva ortodocşilor de la est
de Carpaţi. În 1387, pentru a avea un aliat în lupta împotriva pretenţiilor Ungariei, voievodul
Petru I Muşat (1377-1392), a recunoscut suzeranitatea regelui polon Vladislav Jagello, printr-un
act omagial dat în oraşul Lvov83. Tot în vreme lui s-a încercat înfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe a
Moldovei, recunoscută abia în vremea lui Alexandru cel Bun (1401-1432). De asemenea, se
manifestă preocupări pentru organizarea economică şi administrativă, creşte prosperitatea ţării, se
bat primele monede moldoveneşti. În timpul lui Roman I voievod (1391-1394), dispărând
80
Constantin C. Giurescu, Dinu Giurescu, op. cit., p. 210
81
L Polevoi, „Întemeierea statului moldovenesc medieval timpuriu. Primii domni ai Ţării Moldovei”, în Demir
Gragnev, Gheorghe V. Gonţa, Andrei I. Eşanu, Vlad I. Tcaci (sub redacţia), Istoria Moldovei din cele mai vechi
timpuri până în epoca modernă, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1992, p. 69-70
82
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit,, p. 158
83
Constantin C. Giurescu, Dinu Giurescu, op. cit., p. 267
ultimele rămăşiţe ale stăpânirii tătare din Moldova, este încorporată Ţara de Jos, sudul Moldovei.
Astfel, Roman se intitulează „voievod moldovean şi moştenitor a toată Ţara Românească de la
munţi până la ţărmul mării”.
În ceea ce priveşte teritoriul dintre Dunăre şi Mare, reţinem că aici nucleul statului l-a
constituit aşa numita „ţară a Cavarnei” care dobândeşte o autonomie tot mai pronunţată faţă de
Bizanţ în sec XIV. Începând cu anul 1346, în fruntea statului dobrogean sunt amintiţi Balica,
Dobrotici (care a primit titlul de despot şi care a intrat în conflict cu negustorii genovezi din
Vicina şi Chilia atunci când a procedat la extinderea autorităţii sale până la ţărmul mării) şi Ivanco
(în timpul căruia statul se dezvoltă din punct de vedere economic – se bate monedă). În condiţiile
agravării pericolului otoman, Dobrogea va intra, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, în
componenţa statului muntean.

Situaţia economică şi prefacerile sociale în prima jumătate mileniului II al erei

creştine

Activităţile economice din cuprinsul teritoriului carpato-dunăreano-pontic înregistrează

progrese în jurul anului 1000, când se înregistrează şi un sensibil spor demografic. Dealtfel,
originile progresului medieval european în ansamblu are la bază progresele tehnico-economice
din lumea rurală, iar constituirea sau apariţia vieţii urbane, cel de-al doilea element component al
societăţii, s-a datorat dezvoltării vieţii rurale, progresului realizat în sfera agrară84.
Economia românească din primele secole ale evului mediu a fost inegal dezvoltată în
ramurile ei. În mod firesc această situaţie se datorează pe de o parte condiţiilor naturale diverse,
resurselor, fertilităţii solurilor, căilor de transport, însă un rol aparte l-a jucat influenţa factorului
extern. Dominaţia temporară a neamurilor turanice în teritoriile est-carpatice, pătrunderea
maghiarilor în Transilvania, colonizarea saşilor şi a cavalerilor teutoni, s-au răsfrânt şi asupra
evoluţiei activităţilor şi structurilor economice85.

Cultivarea pământului

Agricultura a constituit întotdeauna ramura de bază a economiei făuritoare de progres în

toate timpurile. Ea a continuat să fie principala îndeletnicire a românilor. Datele cele mai
relevante în această privinţă sunt oferite de informaţiile de natură arheologică. Pe teritoriul de
astăzi al ţării noastre au fost descoperit un bogat inventar de piese şi unelte agrare. Analiza lui
reliefează varietatea de grâne cultivate, precum şi ocupaţii cum sunt viticultura, grădinăritul,
cultivarea plantelor textile.
Agricultura se practica mai ales pe văile râurilor şi pe coaste, în regiunile deluroase.
Folosirea brăzdarului de fier în locul aratrului de lemn a permis obţinerea unor producţii mai mari.
Mare parte a teritoriului ţării era acoperită de păduri, pregătirea terenului pentru cultură
realizându-se prin defrişări şi desţeleniri permanente. În curăturile obţinute cu ajutorul focului,
toporului sau plugului se cultiva grâu, mei, secară, orz. Din păcate, sistemul de exploatare a
pământului nu era foarte eficient. În spaţiul românesc, agricultura a fost mult timp una extensivă,
iar suprafeţele de cultură erau supuse unei exploatări permanente, mai ales în zonele de câmpie.
Prima recoltă, „în ţelină” era de obicei destul de bogată, cea de-a doua „în prosie” era potrivită, a
treia, obţinută prin arătura „în răprosie” era foarte săracă, aşa încât pentru anul următor ţăranii
erau nevoiţi să semene alte terenuri defrişate. În afară de acest sistem de exploatare, numit „moină
84
Şt. Pascu, Gh. D. Teodor, O. Iliescu, „Dinamica structurilor demo-economice...”, în Istoria Românilor. Genezele
româneşti coordonatori Ştefan Pascu, Răzvan Theodorescu, vol. III, p. 159.
85
I. Toderaşcu, V. Neamţu, Gh. Punga, op. cit., p. 15
sălbatică”, se practica şi moina reglementară, care presupunea alternarea dintre cereale şi iarbă, pe
acelaşi teren folosit an de an86.
Prin rotaţia sau asolamentul bienal se urmărea evitarea epuizării totale a rezervelor
nutritive ale solului. Cât priveşte sistemul de cultură cerealieră trienal, acesta nu poate fi pus în
discuţie pentru spaţiul românesc pentru perioada de început a epocii medievale. El este utilizat
abia începând cu secolul XIV-lea şi numai pe teritoriul Transilvaniei87.
Viticultura a devenit treptat o ramură specializată a agriculturii. Era răspândită în spaţiul
carpato-dunăreano-pontic încă din cele mai vechi timpuri. În secolele XIV-XV ea aduce
însemnate venituri stăpânilor feudali şi domniei, fiind obiectul mai multor dări, dintre care una în
bani, „perperul”, a reprezentat prima dare în bani din Ţara Românească. Vinurile româneşti se
numărau printre mărfurile româneşti care erau apreciate şi dincolo de hotarele ţării88.

Creşterea animalelor

A fost cea de-a doua ocupaţie de bază a românilor în acest interval de timp. În mod firesc
între cultura plantelor şi creşterea animalelor există o strânsă reciprocitate. Creşterea animalelor,
atât pentru hrană, cât şi pentru muncă sau comercializare nu se putea dezvolta fără o bază
cerealieră şi furajeră corespunzătoare, aşa cum la dezvoltarea culturii plantelor de câmp o
importanţă aparte a avut-o utilizarea forţei animalelor.
Dacă pentru perioada de început a evului mediu în spaţiul românesc creşterea animalelor
este relativ greu de documentat, ulterior se constată că această ocupaţie constituia unul din
principalele surse de venit pentru Ţările Române. Călătorii străini au lăsat numeroase informaţii
referitoare la mulţimea şi calitatea animalelor din acest areal. Primele privilegii comerciale
acordate Braşovului şi Liovului de domnii Ţării Româneşti şi Moldovei menţionează vitele ca
principal articol de export al provinciilor de la sud şi est de Carpaţi89.
În cadrul creşterii animalelor trebuie inclus şi păstoritul sedentar, integrat în cadrul
gospodăriei ţărăneşti, precum şi păstoritul itinerant cu diferite forme (deplasările păstorilor cu
turmele de oi pe mici distanţe în jurul aşezărilor, în funcţie de anotimp şi de posibilităţile de hrană,
sau transhumanţa limitată din punct de vedere economic)90.

Exploatarea bogăţiilor miniere

Este bine reprezentată mai ales în Transilvania, sarea, aurul, argintul şi fierul fiind
exploatate în cantităţi mari. Dealtfel, exploatarea acestor resurse a fost, după cum o dovedeşte şi
terminologia de limbă latină uzitată în acest domeniu, neîntreruptă din vremea stăpânirii romane.
Resursele miniere erau considerate ca aparţinând conducătorului statului în virtutea aşa-numitelor
„drepturi regaliene”, însă au exista şi cazuri când exploatarea lor a fost concesionată.
Fierul era exploatat în Transilvania la Rimetea, Hunedoara, Ghelar şi Teliuc. În Ţara
Românească la Baia de Fier, iar în Moldova la Negoieşti-Neamţ, Baia şi în alte părţi. Folosirea
morilor de apă în activităţile de minerit, mai întâi în Transilvania, apoi, la sfârşitul secolului al
XIV-lea şi începutul celui următor, în Ţara Românească (Baia de Aramă) şi Moldova (Baia),
precum şi perfecţionarea cuptoarelor de redus minereul au determinat creşterea producţiei în acest
86
Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit., p. 131
87
Şt. Pascu, Gh. D. Teodor, O. Iliescu, „Dinamica structurilor demo-economice...”, în Istoria Românilor. Genezele
româneşti coordonatori Ştefan Pascu, Răzvan Theodorescu, vol. III, p. 170
88
Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit., p. 131
89
Ibidem
90
Şt. Pascu, Gh. D. Teodor, O. Iliescu, „Dinamica structurilor demo-economice...”, în Istoria Românilor. Genezele
româneşti coordonatori Ştefan Pascu, Răzvan Theodorescu, p. 171
domeniu91. O amploare deosebită, mai ales în Ţara Românească şi Moldova, a căpătat exploatarea
sării, în acest caz producţia depăşind nevoia satisfacerii necesarul intern, ea fiind exportată în
Peninsula Balcanică, Polonia şi Ucraina. În Ţara Românească, pe lângă sarea de la Ocnele Mari,
se exploata în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân şi arama, la Bratilov, lângă Baia de Aramă92.

Meşteşugurile şi comerţul

În perioada de debut a feudalismului, meşteşugurile reprezentau practic o anexă a

agriculturii. Într-o etapă ulterioară ele se desprind de agricultură, meşteşugarii părăsind ocupaţiile
agrare. În secolul al XI-lea şi prima jumătate a secolului al XII-lea, majoritatea meşteşugarilor
activau exclusiv în folosul comunităţilor din care făceau parte sau pentru curtea feudalului, dacă
se aflau în situaţia de dependenţă faţă de acesta. Informaţiile de care dispunem referitoare la
activitatea meşteşugărească din această perioadă atestă o destul de mare varietate, mai ales în zona
Transilvaniei, putând fi satisfăcute nevoile de îmbrăcăminte (cojocari, tăbăcari, cizmari, piuari),
de locuinţă şi unelte agricole (lemnari-strungari, fierari, dogari, olari), de hrană (morari, pitari).
Descoperirea a numeroase obiecte meşteşugăreşti la Şelimbăr, specifice secolului XIII, pune în
evidenţă dezvoltarea accentuată a fierăriei93.
În perioada următoare, activitatea meşteşugărească a suferit transformări cantitative
importante şi diversificări ale ramurilor artizanale de bază, perfecţionări ale tehnologiei
tradiţionale prin receptări de procedee şi metode de muncă adaptate la condiţiile societăţii
autohtone94. Dezvoltarea meşteşugurilor a influenţat major procesul de apariţie şi dezvoltare a
oraşelor. În Transilvania, spre exemplu, în prima jumătate a secolului al XIII-lea sunt amintite în
documente oraşele Sibiu, Alba Iulia, Cluj, Oradea, Rodna, care însă au fost distruse cu ocazia
marii invazii tătaro-mongole (1241), fiind refăcute în a doua jumătate a secolului şi mai ales în
secolul al XIV-lea95.
În spaţiul românesc meşteşugurile au cunoscut însă o dezvoltare inegală. Aşa cum arătam
mai devreme, în Transilvania, mai puţin expusă atacurilor din exterior (turceşti, tătăreşti) şi
măsurilor luate de factorul politic (colonizarea saşilor), oraşele şi meşteşugurile au atins un nivel
superior de dezvoltare în secolele XIV-XV, comparativ cu Ţara Românească şi Moldova.
Ulterior, prin iniţiativele întreprinse dinspre instituţia domnească, s-au înregistrat progrese planul
creaţiei meşteşugăreşti şi în spaţiul românesc extracarpatic, cu toate că târgurile şi oraşele de aici
au păstrat încă elemente de economie rurală şi s-au afirmat în primul rând ca centre ale
schimbului şi abia apoi ca centre ale producţiei meşteşugăreşti96.
În secolul al XIV-lea populaţia oraşelor mari transilvane – Cluj, Sibiu, Braşov, Bistriţa,
Sighişoara, Oradea – a părăsit în cea mai mare parte agricultura practicând tot mai mult
îndeletniciri orăşeneşti propriu-zise de meşteşugari şi negustori. Ei păstrează totuşi locurile de
păşunat şi fânaţ, arăturile, viile, pe care le lucrează cu ajutorul jelerilor şi oamenilor fugiţi de pe
domeniile feudale97.
Oraşele transilvane erau populate de maghiari, saşi şi români. De reţinut este faptul că
datorită politicii regale (într-o primă fază) şi patriciatului aflat la conducerea acestora, după
obţinerea autonomiei, românilor li s-au pus piedici în ce priveşte stabilirea lor înlăuntrul zidurilor
acestora. Cu toate acestea, românii se aşează la început la marginea şi apoi în interiorul oraşelor98.
91
I. Toderaşcu, V. Neamţu, Gh. Punga, op. cit., p. 77
92
Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit., p. 131
93
P. Constantinescu-Iaşi, Em. Condurachi, C Daicoviciu...D. Prodan (coord), Istoria Romîniei,, p. 88
94
Şt. Pascu, Gh. D. Teodor, O. Iliescu, „Dinamica structurilor demo-economice...”, în Istoria Românilor. Genezele
româneşti coordonatori Ştefan Pascu, Răzvan Theodorescu, vol. III, p. 181.
95
P. Constantinescu-Iaşi, Em. Condurachi, C Daicoviciu...D. Prodan (coord), Istoria Romîniei, p. 88
96
Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit., p. 131-132.
97
P. Constantinescu-Iaşi, Em. Condurachi, C Daicoviciu...D. Prodan (coord), Istoria Romîniei, p. 228
98
Ibidem, p. 228
 În ceea ce priveşte oraşele de la est şi sud de Carpaţi, reţin atenţia prin rolul pe care l-au
jucat în perioada respectivă: Suceava, Baia, Chilia, Cetatea Albă, Curtea de Argeş, Câmpulungul,
Giurgiu.
Dezvoltarea meşteşugurilor a impus organizarea lor în bresle. Breasla reprezintă o
asociaţie alcătuită din meşterii patroni care aveau interese economice comune şi care lucrau în
aceeaşi branşă sau în branşe înrudite. Ele se organizează mai devreme în Transilvania în secolul al
XIV-lea. Statutele lor reglementau toate problemele legate de activitatea meşterilor (apărarea
împotriva concurenţei, a ameninţărilor nobililor, modalitatea de primire a unor noi membri etc) şi
demonstrează că alcătuirea breslelor a fost realizată la o dată anterioară elaborării acestor statute,
deoarece în cuprinsul lor se vorbeşte despre unele „rânduieli” mai vechi99.
Breslele din Transilvania apar în documente sub diverse denumiri: frăţii („fraternitates”),
societăţi („societates”), asociaţii („confederationes”), comunităţi („communitates”), bresle
(„cahae”, „cehek”, „Zünfte”) şi au ajuns să joace un rol tot mai important în evoluţia oraşelor,
acaparând treptat conducerea acestora îndepărtând-o pe aceea a feudalilor. Apoi, vor lupta pentru
ca oraşele să fie incluse în sistemul politic al ţării100.
Dezvoltarea activităţilor meşteşugăreşti şi bogatele resurse din spaţiul românesc au
determinat firesc dezvoltarea comerţului. Între Transilvania, Ţara Românească şi Moldova
legăturile comerciale erau permanente şi s-au derulat mai ales prin cele trei centre meşteşugăreşti
de margine: Sibiu, Braşov şi Bistriţa. Apoi, nu trebuie uitat faptul că spaţiul românesc era
traversat în aceste vremuri de importante artere comerciale ale vremii, care făceau legătura dintre
nordul şi sudul continentului european, precum şi cele care legau Europa apuseană şi centrală de
ţărmurile Mării Negre, Peninsula Balcanică şi chiar continentul asiatic, comerţul de tranzit
aducând importante beneficii Ţărilor Române. Oraşele aşezate la întretăierea acestora, cum au fost
de pildă Chilia şi Cetatea Albă, au jucat un rol aparte în dezvoltarea economică a spaţiului
românesc101.
Dezvoltarea activităţilor comerciale a fost influenţată şi de politica promovată de domnie.
Astfel, instituţia domniei încheie tratate cu negustorii din marile centre comerciale oferindu-le o
serie de privilegii.
În directă relaţie cu activităţile comerciale s-a dezvoltat circulaţia monetară. Pe cuprinsul
Ţărilor Române au circulat atât monede străine (perperi, ducaţi, florini, groşi, zloţi) cât şi
româneşti. Majoritatea lor sunt de argint, iar emisiunea de monedă a început în Ţara Românească
în timpul lui Vladislav-Vlaicu (1364-1377), iar în Moldova în vremea lui Petru Muşat (1374-
1391)102.
Cu toate acestea comerţul, atât cel intern cât şi cel de tranzit, a avut de suferit de pe urma
numeroaselor taxe vamale percepute atât la graniţă cât şi în interior (din partea domniei,
mănăstirilor sau boierilor). În Moldova şi Ţara Românească, oraşele erau direct subordonate
instituţiei centrale, dezvoltarea lor fiind favorizată (acordarea de privilegii, scutiri de diverse taxe
etc) doar în măsura în care prin ele se asigurau venituri importante pentru vistierie.

Accentuarea diferenţierilor sociale

În prima jumătate a mileniului al II-lea d.Hr. se conturează clar cele două mari categorii
sociale: a privilegiaţilor, ce includea pe feudali (laici şi clerici), patriciatul orăşenesc, şi a

99
Ibidem, p. 230.
100
Ibidem, p. 232-233
101
Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit., p. 132
102
Ibidem
producătorilor de bunuri materiale care includea ţărănimea liberă şi dependentă, orăşenii de rând,
lucrătorii de la ocne şi mine103.
Acest proces îşi are originile în primele decenii ale secolului al XIII-lea când se intensifică
procesul de destrămare a obştilor rurale teritoriale şi de cotropire a acestora de către marii
stăpânitori de pământ. Aceştia din urmă îşi impun treptat autoritatea asupra comunităţilor rurale
prin multiple şi variate procedee, procesul fiind constatat mai ales în Transilvania 104. Această
ofensivă asupra obştilor săteşti s-a desfăşurat mai ales în perioadele de linişte la hotare, presiunea
puterii centrale şi a feudalilor fiind mai puţin prezentă în cazul unor invazii dinspre sud sau est.
Firesc, în caz de primejdie se urmărea să fie cointeresată la efortul de apărare populaţia
românească, printr-o anume „îngăduinţa” arătată faţă de formele de viaţă tradiţionale.
Treptat însă, puterea centrală, sprijinită de feudali laici şi clerici, uneori şi de cnezi,
reuşeşte să acapareze pământurile obştilor care erau acordate sub formă de danie oamenilor de
credinţă. Desfăşurarea acestui proces nu a fost una uniformă, în unele zone rezistenţa obştilor
fiind de natură să-l încetinească. Dealtfel, supravieţuirea instituţiilor româneşti este ulterior
reflectată de organizarea administrativ-teritorială sub forma districtelor, care se bucurau de
autonomie internă recunoscută sau obţinută de la oficialitate105.
În cuprinsul teritoriului românesc de la est şi sud de Carpaţi, procesul de feudalizare a
societăţii româneşti s-a desfăşurat mai lent, constituirea marilor domenii, a ierarhiei feudale
producându-se mai târziu. La aceasta situaţie a contribuit şi starea de vasalitate faţă de coroana
maghiară în care se aflau ţările şi voievodatele româneşti din acest areal, care potrivit uzanţelor
vremii nu permiteau danii ale liderilor locali către cei apropiaţi, fiind blocat astfel procesul
constituirii marilor domenii106. Ulterior, după constituirea statului feudal de sine stătător, procesul
urmează acelaşi curs ca şi în Transilvania, deşi se menţine mult timp o importantă categorie a
ţărănimii libere.
Cât priveşte ţărănimea aservită, se disting mai multe categorii. Cea mai mare parte a ei
(şerbi, iobagi) avea gospodării proprii (sesii, delniţe), precum şi animale, având drept de posesiune
ereditară asupra gospodăriei şi de proprietate deplină asupra animalelor şi uneltelor agricole. O
altă categorie era reprezentată de ţăranii lipsiţi de gospodărie (jelerii, săracii). Aceştia aveau o
situaţie asemănătoare cu aceea a slugilor de curte, care erau lipsiţi cu totul de mijloace de
producţie. Cea mai umilă categorie era aceea a robilor (în dispariţie în zona transilvană prin
asimilarea lor cu slugile de curte) al căror număr este într-o continuă creştere în Moldova şi Ţara
Românească107.
Obligaţiile ţărănimii faţă de stat sau stăpânii feudali au fost, la rândul lor, rezultatul unui
proces îndelungat. Faţă de stat (domnie sau regalitate), ţărănimea, indiferent dacă era aservită sau
liberă, datora o parte din produsele agricole, câlba sau găleata în Ţara Românească, ilişul în
Moldova, dijma în Transilvania. La aceasta se adăuga vinăricitul în Ţara Românească, deseatina
în vin în Moldova şi dijma în vin în Transilvania. Din oi, porci şi stupi, datora darea ce purta
denumirea de vamă, deseatină, gorştină. La acestea se adăuga oieritul şi darea oilor. În funcţie de
mărimea gospodăriei se plătea şi o dare în bani. Pe lângă toate aceste dări, ţăranii aveau obligaţia
de a muncii la coasă, la reparatul morilor şi iazurilor şi la cărăuşie. Ţărănimea dependentă era
obligată la dări asemănătoare şi faţă de stăpânii feudali108.
Pe măsura trecerii timpului se înregistrează tendinţa creşterii dărilor atât faţă de stat, cât şi
faţă de stăpânii feudali, determinând reacţia ţărănimii care s-a manifestat prin diverse forme de

103
Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu, Miron Constantinescu, (coord.), op. cit., p. 112
104
Şt. Pascu, Şt. Olteanu, „Structuri sociale; consolidarea relaţiilor feudale” în Istoria Românilor. Genezele româneşti
coordonatori Ştefan Pascu, Răzvan Theodorescu, vol. III, p. 547.
105
Ibidem, p. 548-550.
106
Ibidem, p. 553
107
Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu, Miron Constantinescu, (coord.), op. cit., p. 112
108
Ibidem, p. 114.
luptă ce au culminat cu răscoalele ţărăneşti, cea mai importantă din această perioadă fiind aceea
de la Bobâlna din 1437-1438.
De cealaltă parte, clasa feudală din Ţările Române întrunea aceleaşi trăsături cu
feudalitatea din celelalte ţări europene, stăpânind moşii şi sate, beneficiind de privilegii largi din
punct de vedere social-politic, obligând ţărănimea dependentă la presarea obligaţiilor în muncă şi
plata dărilor etc. Şi din acest punct de vedere, avem de-a face cu o etapă superioară de evoluţie în
Transilvania, unde feudali aveau un statut mai apropiat de al acelora din ţările central europene, în
cazul Ţării Româneşti şi Moldovei evoluţia fiind ceva mai lentă. În plus, presiunea tot mai
accentuată a Porţii otomane a determinat aici o permanentă adaptare la noile realităţi109.

ORGANIZAREA INSTITUŢIONALĂ ÎN ŢĂRILE ROMÂNE

Feudalismul desemnează este un sistem de organizare a societăţii care se întemeiază pe

proprietatea asupra pământului şi pe relaţiile de dependenţă dintre oameni, fiind specific Europei
medievale, numele său derivând de la termenul feudă (feud), care desemna bunurile mobile şi
imobile donate de o căpetenie soldaţilor săi în schimbul serviciilor aduse. Pe baza acestui aspect
material s-a ridicat un sistem complex de relaţii personale 110. Feuda (feudul), iniţial viageră, a
devenit ereditară, astfel încât deţinătorii ei puteau la rândul lor să acorde feude celor inferiori lor,
legându-i prin jurământ. În acest fel, societatea feudală este construită asemenea unei piramide,
din nivele succesive de seniori şi vasali.
În studierea feudalismului trebuie să se ţină seama de faptul că nu toate popoarele au ajuns
la feudalism pe aceeaşi cale. Feudalismul nu s-a născut peste tot din destrămarea orânduirii
sclavagiste; în multe ţări s-a ajuns la feudalism prin descompunerea orânduirii gentilice, fără să se
mai parcurgă stadiul sclavagist al dezvoltării sociale; în altele, feudalismul s-a născut pe ruinele
societăţii sclavagiste neajunsă la deplina maturizare, în sânul căreia coexistau elemente ale
societăţii gentilice.
Instituţia supremă, sinteza tuturor instituţiilor, este statul, în diferitele sale forme de
organizare: imperiu, regat, ducat, voievodat, ţarat etc. Statul putea fi independent şi suveran sau
putea fi vasalul altui stat. Sistemul de suzeranitate-vasalitate existent între oamenii societăţii
medievale exista şi între state.
În fruntea statului medieval era monarhul, care, de asemenea, purta diferite denumiri în
raport de forma de organizare: împărat, rege, principe, duce, voievod, domn, ţar etc. În concepţia
medievală, monarhul era conducătorul suprem al statului, cu prerogative numeroase şi importante:
şeful suprem al administraţiei, al armatei, de multe ori al bisericii, al politicii interne şi externe,
stăpânul ţării şi al populaţiei din ţara respectivă. Toţi locuitorii ţării îi datorau supunere şi
ascultare. Pentru a-şi exercita în deplinătatea lor asemenea prerogative, monarhii medievali,
sprijiniţi de biserică, se socoteau reprezentanţii puterii divine, erau cinstiţi ca seniori supremi şi
erau numiţi astfel: seniori, lorzi, domni. Caracterul sacru al monarhiei a fost pus în valoare şi de
simbolurile investirii în funcţie: sceptrul, coroana, mantaua de hermină, mâna dreptăţii. Apoi,
aceasta a fost susţinută şi de credinţa mulţimii în puterea vindecătoare (prin simpla atingere) a
regilor, mai cu seamă în cazul unor boli evident incurabile în epocă, precum scrofulele
(tuberculoza inghinală) – regii taumaturgi (regii vindecători).
Succesiunea la tron în evul mediu era în general electiv-ereditară. Monarhii erau aleşi de
adunările reprezentative din ţara respectivă, cel puţin teoretic şi formal, dar numai dintre membrii
familiei domnitoare. De asemenea, a fost generalizat principiul moştenirii tronului de către primul
născut, adică de cel mai mare dintre copiii de sex bărbătesc (principiul primogeniturii). Alegerea
109
Ibidem, p. 113.
110
Enciclopedia de istorie universală, Editura ALL Educaţional, Bucureşti, 2003, p. 613
în acest caz se mărginea la recunoaşterea succesorului prin formele de supunere şi ascultare, adică
„omagiul” de vasalitate.

Ţara Românească şi Moldova au fost monarhii electiv-ereditare. Conducătorul statului

purta numele de domn, din lat. „dominus”, era ales de o instituţie reprezentativă a ţării (Adunarea
ţării), din os domnesc (dintre membrii mai apropiaţi sau îndepărtaţi ai familiei domnitoare). Astfel
puteau ajunge domni toţi cei care proveneau din os domnesc: copii, fraţi, rude, copii din flori).
Domnul se deosebeşte total de practica întâlnită în statele catolice apusene, unde funcţiona
principiul primogeniturii masculine. Pentru a evita luptele dinastice la moartea lor, domnii
obişnuiau să-şi asocieze încă din timpul vieţii, pe unul sau altul dintre fiii preferaţi. Astfel, şi-au
putut impune dorinţa domnii mai autoritari: Basarab I, care asociază la domnie pe fiul său Nicolae
Alexandru; Mircea cel Bătrân – Mihail; Ştefan cel Mare – Bogdan III; Mihai Viteazul – Nicolae
Pătraşcu;

Prerogativele domnului

Prerogativele domnului rezultă din titulatura pe care o adoptă domnii români în

documentele medievale. Formula de introducere în titulatura acestora este: „Iw („Io”) din mila lui
Dumnezeu, domn şi mare voievod, singur stăpânitor…”
„Iw“ („Io”, „Ioannes” – reprezentantul sau alesul lui D-zeu) este un termen pe care-l îl
întâlnim în titulatura bizantină, la fel cum la bulgari termenul Ştefan („ încoronatul lui D-zeu”) a
fost purtat de toţi despoţii sârbi. În Bizanţ, prin Ioannes se dorea sublinierea rolului împăratului ca
reprezentant al lui D-zeu pe Pământ (teocraţie). În cazul lui Ioan Basarab avem de-a face cu o
asociere. El se intitulează „alesul lui D-zeu” , nefiind un simplu voievod ci datorită sursei divine a
puterii sale, va domni şi asupra celorlalţi voievozi111.
„…din mila lui Dumnezeu…”
Expresia subliniază aceeaşi concepţie teocratică şi religioasă despre originea de drept
divin a puterii domnului. Cât priveşte voievodul din Transilvania, el fiind un mare dregător al
regatului (al 3-4-lea în ierarhie: Palatinul curţii, banul Croaţiei) numit de regele Ungariei,
autoritatea lui nu era considerată de drept divin ci, din graţie cerească. Regele Ungariei se intitula
din graţia lui Dumnezeu („Dei gratia rex Hungaria”)
„…mare voievod…”
Prezenţa acestei formule ne sugerează modalitatea de constituire a noului stat medieval,
rezultat prin unirea mai multor voievodate şi cnezate. Voievodul este conducător suprem al oastei.
În această calitate, singur marele voievod avea dreptul să comande oastea în numele propriu sau
putea delega conducerea unui mare dregător sau simplu boier (excepţie) Voievodul este folosit în
calitate de conducător şi nu militar. La slavi boierul care este numit pentru a conduce o campanie
a avut calitatea de voievod şi conducea oastea în numele cneazului.
Spre a-l deosebi pe Domnul în exerciţiul funcţiunii de asociatul la domnie, primul – mare
voievod, asociatul – voievod sau micul voievod; ex. Mircea cel Bătrân – mare voievod, Mihail –
voievod;
În cazul voievodului Transilvaniei, teoretic acesta era numit de rege dintre dregătorii
devotaţi coroanei maghiare. Cu toate că regalitatea a încercat să limiteze puterea voievozilor
Transilvaniei, au existat situaţii când aceştia din urmă au constituit adevărate dinastii. Voievodul
avea atribuţii administrative, judiciare şi militare, dar în anumite etape istorice autoritatea lui se va
diminua. Aşa a fost cazul celor şapte comitate – Solnocul Interior, Dăbâca, Cluj, Turda, Alba,
Hunedoara şi Târnave – unde autoritatea lui a fost retricţionată datorită statutului privilegiat

111
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit,, p.172
acordat de regii maghiari saşilor şi secuilor, precum şi a Almaşului şi Făgăraşului care au intrat
temporar în hotarele Ţării Româneşti112.
„…Domn…”
Specifică atributul de stăpân absolut al teritoriilor şi supuşilor săi. În calitate de stăpân al
teritoriului, deţinea „dominium eminens”, un drept suprapus de proprietate asupra întregii ţări. În
această calitate era singurul care putea să facă danii, după cum tot el putea să le anuleze prin
formula retractului feudal. Daniile erau făcute mănăstirilor şi marilor boieri pentru slujbele aduse
domniei. Singur domnul avea dreptul să dea hrisovul solemn prin care erau confirmate aceste
stăpâniri. Retractul feudal al moşiilor dăruite de domn intervenea în caz de infidelitate, crimă,
hiclenie. Acest drept era justificat întrucât daniile domneşti erau condiţionate de slujbă militară
faţă de domn, neîndeplinirea obligativităţilor atrăgea după sine retractul sau luarea moşiei113.
Tot în calitate de domn, de stăpân al teritoriului, conducătorul ţării era singurul care avea
drept la bogăţiile subsolului (mine, ocne de sare etc.) care erau venituri domneşti. De asemenea,
domnul avea dreptul de percepere a vămi.
În calitate de stăpân al locuitorilor ţării, domnul deţinea autoritatea supremă executivă,
judecătorească şi legislativă, numea în şi revoca din funcţii pe marii dregători. Funcţiile de mari
dregători erau ocupate de mari boieri care, la rândul lor, aveau subalterni. Domnul era singurul
care putea judeca în ultimă instanţă. Nu se făcea recurs peste hotărârea domnului. Dreptatea era
împărţită în numele domnului. Ca deţinător al prerogativelor legislative, domnul avea drept de
iniţiativă legislativă şi în general orice poruncă sau dispoziţie domnească dobândea caracter de
lege.
În cazul voievodului Transilvaniei, acesta era lipsit de prerogativa donaţională pe care o
avea doar regele Ungariei, voievodul însuşi fiind beneficiarul unor acte de danie din partea
regelui. În ceea ce priveşte atribuţiile juridice, peste scaunul de judecată al voievodatului
Transilvaniei care se ţinea la „octavele” unor sărbători ( a opta zi după unele sărbători), cei
nemulţumiţi (nobilii) puteau face apel la judecata regelui 114. De reţinut totodată, este faptul că
voievodul Transilvaniei nu avea drept de iniţiativă legislativă, care era rezervat regelui maghiar,
suzeranul său.
„…singur stăpânitor…”
Expresia are menirea de a sublinia egalitatea deplină a domnului în raport cu ceilalţi
suverani. Această parte poate lipsi din titlul domnesc în cazul actelor interne (hrisoavelor de danii)
dar, era de nelipsită în tratatele internaţionale pe care le încheia domnul (tratate militare, privilegii
comerciale etc.). Ca suveran, domnul avea drept să trimită şi să primească soli, să ducă tratative
cu alţi suverani să încheie tratate de alianţă, privilegii etc.
Aceleaşi prerogative le avea şi regele Ungariei. În schimb, voievodul Transilvaniei nu
dispunea de asemenea prerogative, el trebuind să se supună şi să respecte prevederile tratatelor
încheiate de stăpânul său, regele. De asemenea, la poruncă regească, voievodul transilvan trebuia
să se îngrijească de găzduirea soliilor în trecere.

Sfatul domnesc

Sfatul domnesc constituie, alături de domn şi Adunarea ţării, una din instituţiile centrale.
El are menirea de a întări hotărârea domnească. Iniţial a fost format iniţial din mari boieri, cu şi
fără dregătorii, dar, treptat, se ajunge ca membrii Sfatului domnesc să fie numai boieri cu
dregătorii. În cazul Ţării Româneşti, spre exemplu, acest proces se definitivează spre sfârşitul
112
Ioan-Aurel Pop, „Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea (cca. 1300-1456)”, în
Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria Transilvaniei, p. 256
113
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit,, p. 172
114
Ioan-Aurel Pop, „Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea (cca. 1300-1456)”, în
Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria Transilvaniei, p. 268
secolului al XV-lea115. La slavi, sfatul domnesc poet avea un rol mai important, putând chiar
subordona domnia.
Sfatul domnesc era instituţia consultativă a domniei, funcţionând în virtutea principiului
„ concilium et auxilium”.
Dintre membrii sfatului domnesc, deţinând mari dregătorii se detaşează în cazul Ţării
Româneşti şi al Moldovei banul Olteniei şi, respectiv, portarul de Suceava.
Banul Olteniei (Ţara Românească) era cel mai mare dregător după domn, cu o jurisdicţie
proprie asupra celor 5 judeţe din dreapta Oltului. El era cel care prezida scaunul de judecată al
băniei de la Craiova. Autoritatea lărgită şi individualitatea judeţelor din Oltenie sugerează într-o
anumită măsură începuturile dualiste ale statului medieval Ţara Românească. Puterea acestuia, ca
mare dregător apare este atestată documentar abia prin secolul al XVII-lea, dar e probabil că el a
existat şi în perioada anterioară. Este binecunoscut faptul că în urma trecerii Banatului de Severin
în cuprinsul Ţării Româneşti (sfârşitul secolul XIII), unii dintre voievozii munteni au adoptat şi
titlul de Ban de Severin. În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, un dregător domnesc de rang
înalt poartă acest titlu. La sfârşitul secolului al XV-lea acesta este din nou atestat documentar.
Pentru intervalul de timp în care dregătorul nu mai este pomenit în hrisoave, în locul său sunt
amintiţi slujitori cu acelaşi nume în Oltenia, dar exercitându-şi autoritatea asupra unui teritoriu
mai restrâns, abia ulterior atribuţiile banului Oltenie impunându-se în raport cu celelalte
dregătorii116.
Similar banului Olteniei din Ţara Românească, în Moldova portarul de Suceava este cel
mai mare dregător după domn, având dublă calitate: de vornic al curţii domneşti din cetatea
Sucevei şi pârcălab (comandant) al cetăţii Sucevei.
Dintre dregătoriile prezente în sfatul domnesc mai reţin atenţia117:
-vistiernicul – dregătorul care se ocupa cu veniturile şi cheltuielile domneşti, ţinând
evidenţele în catastife. Numele de vistier vine de la vestiarium (numele garderobei imperiale în
Bizanţ). De regulă, vistiernicii trebuiau să aibă cunoştinţe de carte pentru a întocmi şi a păstra
evidenţele scripturistice ale încasărilor şi cheltuielilor de dări;
-marele logofăt – şeful cancelariei domneşti, cunoscător de carte şi al dreptului vremii,
trebuia să verifice actele cu caracter juridic (de danie). Era păstrătorul sigiliului domnesc, pe care-l
aplica pe actele redactate în cancelarie;
-marele vornic (Ţara Românească) – conducătorul curţii. Această dregătorie lipsea din
Suceava, deoarece acolo funcţia era îndeplinită de Portarul Sucevei. În Moldova erau doi vornici:
vornicul Ţării de Sus şi vornicul Ţării de Jos ceea ce aminteşte de începuturile duale ale
statului când a existat o ţară de Sus, pe cursul râului Moldova, şi o Ţară de Jos, cu centrul la
Cetatea Albă. În actul din 1393, Roman I se intitulează stăpân al ţării de la munte la mare,
rezultând de aici unirea celor două ţări.
-postelnicul – sfătuitorul de taină al domnului. Acesta era slujitorul intim, cel mai
apropiat şi de încredere care, printre altele avea în subordine şi serviciul iscoadelor;
-spătarul– purtătorul însemnelor domneşti şi ale armelor domnului la ceremonii;
-stolnicul – marele dregător care se ocupa de masa domnească; asigura curtea cu
alimente, degusta primul bucatele domneşti;
-paharnicul – aproviziona curtea domenească cu vinuri şi supraveghea servirea băuturii
la masă;
-comisul – şef al hergheliei domneşti
Pe măsură ce atribuţiile centrale au devenit mai complexe, numărul subordonaţilor
dregătorilor s-a mărit. Totodată s-au efectuat ierarhizări.

115
Dinu C. Giurescu, Ţara Românească în secolele XIV şi XV, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 272
116
Dinu C. Giurescu, op.cit., p. 276
117
Ibidem, p. 277 - 286
 În Transilvania a lipsit un sfat voievodal, existând doar câţiva familiari ai voievodului
(dregători personali). Pentru epoca voievodatului, echivalentul sfatului domnesc îl constituie
consiliul regal.

Adunarea ţării

Din rândul instituţiilor centrale au făcut parte şi instituţiile reprezentative pe stări precum:
Adunarea ţării (în Ţara Românească şi Moldova), adunările generale nobiliare (în Transilvania).
Ambele sunt instituţii reprezentative pe stări în care au intrat la început reprezentanţi ai
categoriilor privilegiate şi libere, iar mai apoi doar cei ai privilegiaţilor. Aceste adunări aveau rol
în alegerea domnului, precum şi în luarea unor hotărâri de importanţă deosebită pentru ţară.
Totodată, aceleaşi adunări puteau hotărî schimbarea sistemului fiscal sau militar.
În Transilvania, Adunarea generală a nobililor cuprindea la început şi reprezentanţi ai
românilor. Ea avea mai cu seamă atribuţii judecătoreşti. Astfel, după ce în anul 1228 este numită
pentru prima dată adunarea ţării, la 1291 sunt primiţi şi reprezentanţii românilor din Făgăraş. Prin
diplomele regale din 1366, regele Ungariei, Ludovic I, a luat măsuri prin care a încercat pe de o
parte să readucă la supunere cele două state româneşti din afara arcului carpatic, iar pe de altă
parte să reglementeze statutul românilor din cuprinsul regatului. Chiar dacă pe moment ele nu au
avut efectul scontat, în timp ele au limitat numărul stărilor transilvane la trei cu excluderea
românilor şi ortodocşilor din sistemul politic, întrucât calitatea de nobil era condiţionată de
apartenenţa la catolicism118. După 1437, când la 16 septembrie, prin înţelegerea de la Căpâlna, s-
au pus bazele Unio Trium Nationum (naţiunea politică a nobililor, saşilor şi secuilor), noua
denumire a instituţiei în cauză este de congregaţie generală nobiliară. Ulterior, Reforma religioasă
a determinat o modificări în sistemul constituţional transilvan, dieta legalizând în 1557
luteranismul, în 1564 calvinismul şi în 1571 unitarianismul, care împreună cu catolicismul vor
forma sistemul celor patru religii recepte119.

Organizarea judecătorească

Organizarea judecătorească cuprinde două elemente constitutive:

-dreptul cu totalitatea normelor şi regulamentelor juridice;
-instituţiile juridice sau scaunele de judecată;
Iniţial dreptul a cuprins o sume de cutume sau obiceiuri la care s-a adăugat, cu timpul,
după constituirea statelor medievale, dreptul scris. În timp s-a restrâns dreptul cutumiar în
favoarea dreptului scris, organizator al normelor şi practicilor juridice. Interesant este de subliniat
că în dreptul medieval funcţiona principiul personalităţii legilor. Astfel, individul era judecat după
normele dreptului comunităţii căreia îi aparţinea: nobilul – după dreptul nobiliar, românul – după
dreptul românesc (jus valachus) etc.
Organizarea judecătorească a urmat îndeaproape organizarea administrativă. Ierarhia
instanţelor de judecată era următoarea:
- instanţa de judecată domnească sau regească;
- instanţa de judecată comitatensă, instanţa de judecată de judecată al ţinutului
(Moldova)/judeţului (Ţara Românească). Scaunul de judecată al secuilor şi saşilor (ocupa poziţia
similară celor comitatense); exista posibilitatea de apel de la instanţa de judecată al unui scaun la

118
Ioan-Aurel Pop, „Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea (cca. 1300-1456)”, în
Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria Transilvaniei, p. 264
119
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 209
judecata scaunului central din Sibiu, respectiv la judecătorul scaunului general al celor 5 scaune
secuieşti şi de aici la rege;
- instanţele de judecată districtuală şi cnezială (în cazul Transilvaniei)
- instanţele de judecată domeniale;
- forurile de judecată ale oraşelor şi cele ale târgurilor;
- instanţele de judecată bisericeşti;
- scaunele de judecată săteşti;
În ceea ce priveşte evoluţia dreptului scris, este de menţionat că începând cu anul 1517
în spaţiul transilvan se aplica ansamblul de legi grupate în Tripartitum-ul lui Werböczi, care a
fost completat în 1553 cu Aprobatae Constitutiones iar din anul 1689 cu Compilate
Constitutiones. În Ţara Românească dreptul scris s-a impus prin „Pravila Împărătească” a lui
Vasile Lupu (1646), respectiv „Îndreptarea legii” a lui Matei Basarab (1652, Târgovişte).

Organizarea judecătorească
Secţiunea I
Jurisdicţii comune

Justiţia cuprinde totalitatea organelor şi activităţilor ce urmăresc împărţirea dreptăţii.

Termenul justiţie îşi face apariţia în limba română în secolul al XIX-lea. În secolul al XVII-
lea sunt folosiţi în documentele în limba română termenii: "drept, dreptate şi judecată cu
sensul de activitate judecătorească, sau se spunea, fară conceptualizare, să-şi caute sau să se
cerceteze, obiectul fiind la sine înţeles. Încă din secolele anterioare expresiile de a lua (a da)
lege însemnau modalitatea tradiţională de a pune în mişcare aplicarea legii, împărţirea
dreptăţii.
În orâduirea feudală justiţia a fost exercitată în Ţara Românească şi Moldova de
următoarele organe : domnul, divanul (din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, şi
departamentele); anumiţi dregători, centrali sau locali, în cadrul funcţiunii lor sau prin
delegaţie dată de domn; anumite organe de conducere a oraşului şi de breaslă orăşenească
(justiţia orăşenească); stăpânul feudal (laic sau ecleziastic), în ceea ce priveşte oamenii de sub
puterea lui; megieşii sau oamenii buni şi bătrâni (justiţia obştii libere); clericii (justiţia
ecleziastică), precum şi judecata de către biserică (fără eliminarea riguroasă a judecăţii
domneşti) a pricinilor civile şi penale între civili, dacă aveau o anumită legătură cu dogmele
sau canoanele bisericii (jurisdicţia civilă a bisericii, căsătorie, divorţ, acte civile, testament,
danii, jurământ, blestem, sperjur, răpire de fecioare, vini contra bunelor moravuri,
amestecarea sângelui, constituiri de bresle, asistenţă socială etc), cu vădită tendinţă de lărgire,
împotriva tendinţei contrare a multor boieri şi agenţi domneşti.
Sunt de relevat, la justiţia, feudală, următoarele caractere :
a. Dominaţia de clasă. Împărţirea „dreptăţii" era un instrument de guvernare în mâinile
clasei dominante, feudalii laici şi ecleziastici având importante privilegii de clasă.
b. Separaţia puterilor în stat era necunoscută justiţiei feudale, aşa că acelaşi dregător
putea avea atribuţii judecătoreşti (de cercetare şi judecată) şi executive. Abia Regulamentele
Organice vor statornici deosebirea dintre aceste atribuţii.
e. Confuzia jurisdicţiei civile cu cea penală. Numai prin crearea departamentelor
criminaliceşti se ajunge la o despărţire tehnică între justi ţia civilă şi cea penală.
d. Venalitatea. Era producătoare de venituri însemnate pentru judecători, adică pentru
domn şi dregători.
 e. Autoritatea lucrului judecat este inexistentă în această perioadă. O pricină soluţionată
definitiv putea fi reluată sub acelaşi domn (investit cu putere autocratică) şi cu atât mai mult
sub domnul următor, întrucât domnia nu era încă instituţionalizată, aşa că puterea domnească
avea caracter personal. Apare însă tendinţa de a se limita la trei domnii redeschiderea
aceluiaşi proces.
f. Autonomia justiţiei faţă de puterea suzerană (otomană). Deşi ţările române erau vasale
Porţii, hotărârile nu se pronunţau în numele suzeranului şi nu erau supuse unei aprobări
prealabile sau ulterioare din partea Porţii. Amestecurile acesteia rămâneau „abuzive" şi aveau
un caracter politic şi ocazional.
La nivelul suprastructurii de clasă, organizarea judecătorească şi procedura judiciară
sunt dominate în feudalismul românesc de justiţia domnească, legată de persoana domnului,
ca şef autocratic al ţării şi al poporului său şi ca judecător suprem al supuşilor săi.
Justiţia domnească a fost exercitată de domn ca judecător suprem. Obligat de la o
anumită vreme de obiceiul pământului să se consulte cu boierii, care reprezentau clasa
feudală, domnul şi divanul constituiau împreună o unitate dialectică, domnul păstrând dreptul
de a hotărî sin gur după cercetarea pricinii împreună cu divanul. Organele centrale şi locale
numite de domn judecau în numele şi sub controlul lui.

Studiul justiţiei domneşti pune în discuţie două probleme:

a. Organizarea judecătorească, adică structura organelor de judecată şi competenţa lor.
Acest studiu face necesar să se cerceteze existenţa şi alcătuirea sistemului complex de organe
sau instanţe de judecată şi problema apariţiei istorice a structurii de organe sau de instanţă,
care cu timpul se specializează şi se instituţionalizează.
b. Procedura de judecată. Caracteristic antichităţii şi feudalismului este locul
excepţional ce se considera că trebuie să revină justiţiei în raporturile dintre divinitate şi
societăţile omeneşti, în viaţa de stat şi în structurarea figurii şefului politic (la care factorul
putere, autoritate nu-l depăşeşte pe cel de judecător şi distribuitor al dreptăţii). De unde
noţiunile de „judecător ceresc" şi „judecata de apoi", precum şi cunoscutul adagiu de mai
târziu, tendenţios, dar sugestiv : iustitia est fundamentum regnorum. Adagiul la care ne
referim corespundea nu numai sub raportul propagandei ideologice, ci şi sub acela al
aspiraţiilor ideale şi al revendicărilor concrete ale maselor - condiţionate de morala oficială a
clasei dominante - sau al concepţiilor pentru care au militat, sub forme adaptate epocii, multe
spirite înalte şi luminate, într-un sens idealist. Această structură unitară şi autoritară se îmbină
cu un pluralism ale cărui structuri erau în parte specific diferite, în lumea antică şi în cea
feudală. În aceasta din urmă, alături de justiţia laică a domnului şi agenţilor lui, existau, pe
bază de alianţă de clasă, de privilegiu structural sau de autonomie locală, toate formele de
justiţie, concurentă sau întregitoare, enumerate mai sus şi expuse în paragrafele următoare.
Structura ideologică a acestui pluralism făcea ca domnul să nu înceteze a fi judecător unic în
ţara supuşilor săi.
În organizarea judecătorească şi în procedura judiciară elementul de tehnică savantă şi
construcţia dirijată, de factură statală, joacă un rol mai accentuat decât în alte sectoare. De
aceea, aici, şi aportul receptării bizantine a fost mai important, fără însă a dispărea
originalitatea de ansamblu a dreptului românesc, ca sinteză naţională în finala ei expresie
istorică.
Prin justiţia domnească s-a exercitat dominaţia de clasă; studiată temeinic, această
judecată îşi dezvăluie o structură adâncă, o viaţă plină de dinamism. O capacitate tehnico-
juridică remarcabilă, chiar dacă i-a lipsit nivelul universitar-savant din Occident, cu numeroşii
lui doctores şi autori de opiniones communec sau de consultaţii savante (Kau-
terarjurisprudenz), cu profesori erudiţi şi itineranţi, cu numeroase publicaţii de prelucrare
sistematică, teoretică şi practică, şi de reflecţie originală.
 În această „modestă" judecată domnească surprindem aspiraţiile spre dreptate socială ale
maselor populare şi ale categoriilor sociale defavorizate. În ea găsim ecoul sau expresia luptei
de clasă în forme legale, precum şi o formă solidă de păstrare a autonomiei ţării. În ea găsim
răspunsul la opiniile nefavorabile ale străinilor, unele de bună credinţă luministă, care se
mirau că nu află în Principate nici legislaţia, nici dreptul, nici judecata, nici justiţia în forme
identice cu cele cu care erau obişnuiţi în ţara lor sau prin cultura pe care o posedau. Judecata
din ţările române era a vremii, a unor vremuri grele, dar o judecată asupra căreia istoricul are
datoria să se aplece atent, cu pătrudere şi luciditate, pe baza studiului sistematic al structurilor
juridice, al mecanismelor tehnice ale dreptului, atât de necesar pentru a se putea înţelege rolul
important pe care îl juca dreptul într-o societate bazată pe exploatare, ca cea feudală.
Dată fiind întinderea teritoriului supus autorităţii sale, numărul locuitorilor şi mulţimea
pricinilor, domnul nu putea judeca întotdeauna în persoană. Prin delegaţie domnul dădea acest
drept dregătorilor săi. Competenţa jurisdicţiei lor varia. În Muntenia cea mai mare putere o
aveau banul şi vornicul, iar în Moldova vornicul. Aceştia puteau să pronunţe şi sentinţe
capitale. Pe lângă aceşti dregători, şi alţi demnitari feudali aveau dreptul de a judeca fiecare
într-un anumit domeniu si în anumite limite.
Drept de a judeca aveau şi cârmuitorii ţinuturilor sau judeţelor, adică pârcălabii; precum
şi dregătorii domneşti din târguri şi oraşe şi conducătorii aleşi ai târgurilor, adică şoltuzii (sau
judeţii) şi pârgarii, pentru anumite pricini.
Drept de a judeca aveau totodată şi subalternii marilor dregători, banii de judeţ sau
bănişorii, la început probabil numai în judeţele oltene, mai târziu şi în stânga Oltului, apoi
vornicii mici sau vorniceii, armăşeii şi ceilalţi. Subalternii, cuprinşi de obicei sub denumirea
generică de slugi ale domniei, aveau cu toţii dreptul de a judeca anumite pricini.
Fiecare agent administrativ era totodată şi judecător care pronunţa pedepse şi le executa.
De aici atâtea abuzuri împotriva celor slabi şi neapăraţi.

Justiţia stăpânului feudal (seniorială) era exercitată de feudalii laici sau ecleziastici,
stăpâni de pământ, asupra locuitorilor acelui pământ. Este a doua ca, vechime; ea s-a suprapus
— în satele aservite — stră vechii justiţii a obştii înainte de constituirea statelor feudale
româneşti. După acest eveniment, ambelor organizări teritoriale li s-a suprapus

Organizarea judecătorească
în Ţara Românească şi Moldova
în perioada feudalismului dezvoltat.

justiţia domnului, cu unele excepţii (obşti răzeşeşti sau moşneneşti). Faţă de ambele aceste
autonomii locale, ca şi faţă de altele, dealtfel, domnul ducea o politică de înlocuire a
autonomiei cu privilegiul sau cel puţin de diminuare a ei, cu toată rezistenţa sau ezitările celor
interesaţi. Imunităţile sunt tot mai mult utilizate în locul dreptului autonom de judecată al
stăpânului feudal. Este o tendinţă de transformare a oricărui sistem de autonomie din interior,
într-o concesiune a domniei.
Aici examinăm numai justiţia stăpânului feudal (iustitia terrestris). Ştim din documente
că ţăranii dependenţi aveau faţă de stăpânii lor obligaţii de supunere şi ascultare. Sunt
numeroase şi grăitoare, asemenea dovezi. Aceste obligaţii ale ţăranilor, respectiv aceste
privilegii ale stăpânilor feudali de pământ, sunt menţionate în atât de multe documente, încât
citarea lor nu este nici necesară, nici posibilă. Rezultă implicit din ele că, înainte de a se
ajunge la o intervenţie domnească într-un conflict dintre stăpân şi ţăranul aservit, exercitarea
supunerii şi ascultării menţionate intrase în joc, dar intervenţia judiciară a stăpânului rămăsese
fără rezultate mulţumitoare pentru acesta, deoarece, după cum am spus mai sus, domnia
atenuase în mod treptat, cât mai mult posibil, dreptul de judecată directă al stăpânului de
pământ. Această atenuare se traducea îndeosebi prin principiul, de cea mai mare importanţă,
că în ultimă analiză ţăranul dependent nemulţumit de soluţia ieşită din aplicarea supunerii şi
ascultării faţă de boier avea dreptul să se adreseze domnului pentru o judecată domnească.
Avem nenumărate cazuri când, la opunerea ţăranilor dependenţi (rumâni, vecini, mai târziu
clăcaşi) sau semidependenţi, domnul îi judeca în contradictoriu cu boierul stăpân. Aceasta
este forma cea mai energică de atenuare a judecăţii feudalului pe domeniul său. Dar în tot atât
de numeroase cazuri, dacă nu în mai multe, conflictul între boier şi ţăranul dependent,
nerezolvat pe domeniu în cadrul supunerii şi ascultării, în loc să ajungă la o judecată
contradictorie, se oprea la o formă de judecată, pe care în limbaj modern am putea-o numi
„graţioasă" şi care în dreptul feudal românesc se numea carte de volnicie. Această carte era un
act unilateral, solicitat de boierul nemulţumit, cu rezultatul de supunere şi ascultare a
ţăranului, boier care expunea domnului pricina, cerându-i concursul pentru ca ascultarea şi
supunerea să devină eficace. Prin apreciere şi după poziţia boierului reclamant şi uneori şi
după aspectul „obiectiv" al pricinii, domnul dădea o carte de volnicie la mâna boierului, prin
care, în general, făcea dreptate acestuia, poruncind prin formule energice ţăranilor să se
supună şi să asculte, adică să se plece voinţei stăpânului, respectiv judecăţii locale a
stăpânului (boier sau egumen), deja făcută, dar fără rezultat, din cauza împotrivirii ţăranilor
dependenţi. Cartea de volnicie se termina uneori cu clauza că în caz de nemulţumire ţăranii
vor putea sau vor trebui să apară în faţa domnului la o judecată domnească (personală, în
divan sau în faţa marilor dregători es qualites sau delegaţi anume), eventual cu luare de lege.
Cartea de volnicie se aseamănă foarte mult cu actul pretorului roman şi al succesorilor
lui bizantini, care - înainte de a trimite procesul „spre judecată" sau înainte de a începe
judecata contradictorie - emiteau ordine de genul interdictelor care numai în caz de nereuşită
dădeau naştere la o actio ex interdicio. Prin aceasta semnalăm o analogie obiectivă din punctul
de vedere al istoriei comparative a instituţiilor, în cazul aceleiaşi arii culturale în care dreptul
roman şi cel romano-bizanlin au jucat rolul important bine cunoscut.
Cărţile de volnicie oglindesc şi ele o atenuare în favoarea domniei a dreptului boieresc şi
mănăstiresc de judecată, dar o atenuare mai slabă decât cea precedentă şi care presupune
favorizarea intr-o măsură apreciabilă a dreptului seniorial de judecată.
În comparaţie cu structurile echivalente din Occident sau chiar din unele ţări vecine,
judecata stăpânilor de pământ din ţările române apare - după caz - într-un stadiu de mai
avansată dezagregare sau de incompletă cristalizare prin acţiunea autocraţiei judiciare
domneşti, În asemenea condiţii nu este de mirare că ne lipsesc atât de multe date pe care ne-
am aştepta să le găsim în documente.
În general, în istoriografia noastră s-a dat puţină importanţă acestui aspect al judecăţii
stăpânului de moşie, lipsit de imunitate formală, acordată, printr-un act expres al domnului,
din care avem multe exemple mănăstireşti şi mai puţine boiereşti. Credem că cele două
aspecte ale justiţiei stăpânului de moşie, cel pe bază de imunitate şi cel mai atenuat, fără un
astfel de privilegiu, trebuie distinse unul de altul şi prezentate separat, ca apariţie în timp, ca
întindere în cercurile stăpânilor de pământ şi mai ales ca intensitate şi funcţiune istorică.
Neadmiţându-se concepţia prezentată mai sus, micul număr de imunităţi formale acordate
boierilor şi care ni s-au păstrat apare ca o curiozitate, echivalentă cu o mare înfrângere a
judecăţii boiereşti de către judecata domnească. Reconstituirea încercată de noi înlătură acest
neajuns şi restabileşte raportul real între cele două feluri de judecată (domnească şi
boierească), bineînţeles cu superioritatea evidentă şi necontestabilă a celei dintâi. Este o
particularitate a feudalismului românesc, strâns legată de centralizarea statului şi de tradiţiile
bizantine în această direcţie, întărită prin întregul proces de receptare a dreptului bizantin.
În Transilvania organizarea judecătorească a cunoscut în perioada feudală două mari
categorii de instanţe:
1) instanţele de judecată, specific transilvănene, laice sau ecleziastice, în compunerea
cărora fie că intrau şi elemente autohtone româneşti sau numai asemenea elemente, fie că au
aparţinut unor naţionalităţi conlocuitoare, fiind create de acestea pe teritoriile lor proprii,
diferenţiat organizate faţă de teritoriile pe care s-a extins organizaţia comitatensă a regatului;
2) instanţele, generale sau speciale, de diferite grade, ale statului feudal sau ale unor
unităţi ori organizaţii de pe întreg cuprinsul statului, din cadrul căruia Transilvania a făcut
parte ori s-a detaşat un anumit interval de timp. Şi unele, şi celelalte au purtat denumirea
generală de scaun, szek, Stukl, însoţită, de la caz la caz, de diverse atribute care serveau să
determine categoria instanţelor; denumirea lor generală tehnică, latină, era sedes iudiciaria.
Organizarea mai multor grade de jurisdicţie în cadrul diverselor categorii de instanţe
existente în cuprinsul Transilvaniei feudale a fost impusă de necesitatea controlului şi,
eventual, a reformării sentinţelor injuste.
Complexitatea organizării judecătoreşti din această provincie în cursul acelei perioade,
datorită populaţiilor existente şi diversităţii structurii lor sociale şi organizării lor
administrative, a fost accentuată şi prin transformările pe care ea le-a suferit în cursul celor
trei subîmpărţiri ale istoriei Transilvaniei din acea vreme. Bineînţeles, membri ai populaţiei
româneşti, autohtonii, s-au judecat (în cauzele civile) ori au fost judecaţi (în cauzele penale) în
faţa ambelor categorii de foruri judecătoreşti menţionate; de aceea, cunoaşterea tuturor
acestora prezintă interes pentru noi, cu deosebirea însă că, în cazul instanţelor româneşti sau
al celor formate cu participarea românilor, interesul e sporit din cauza participării nu numai
pasive, dar şi active a acestora la funcţionarea acelor foruri judecătoreşti.
În perioda Voievodatului au funcţionat ca instanţe obişnuite, similare acelora din
celelalte părţi ale regatului:
a) instanţele domaniale, prin intermediul cărora feudalii, laici sau ecleziastici, exercitau
jurisdicţia seniorială asupra ţăranilor de pe moşiile lor, instanţe instituite de voievodul Toma
prin diploma privilegială din 8 mai 1342 şi a căror sferă de competenţă era mai largă sau mai
redusă după cum stăpânilor domeniilor respective li se acordase sau nu de către rege dreptul
paloşului (ius gladii), in temeiul căruia puteau judeca şi în cauze penale grave şi aplica
pedeapsa cu moartea;
b) instanţele comitatense, numite, din cauza compoziţiei lor, sedes nobilitares sau sedes
iudiciariae nobilium, superioare în grad instanţelor domaniale; ele judecau apelurile împotriva
hotărârilor acestora, şi, în primă instanţă, diferite cauze, până la o anumită valoare, privind
atât pe nobili cât şi pe nenobili;
c) instanţele orăşeneşti, constituite ca urmare a obţinerii de către conglomeratele urbane,
pe cale privilegială, a autonomiei administrative şi de jurisdicţie, în secolul al XIII-lea, şi
compuse din judele şi juraţii oraşului, organe alese anual de cetăţenii oraşului şi care judecau
pricinile civile şi penale ale acestora;
 d) instanţele ecleziastice, cu competenţă specială, judecând pe clerici (privilegium fori)
şi, în anumite cauze (în legătură cu o „taină" bisericească) pe laici; în această perioadă sunt
atestate documentar cele ale bisericii catolice (arhidiaconală, episcopală, arhiepiscopală, de la
ultima putându-se apela la scaunul papal); cauzele privind, domeniile bisericeşti erau
rezervate competenţei instanţei laice a suveranului donator;
e) instanţa voievodală, scaunul de judecată al voievodului sau vicevoievodului, pe care
voievodul sau locţiitorul său 1-a ţinut fie, la început, singur, fie, începând din secolul al XIV-
lea, mai mult cu ocazia şi în cadrul adunărilor obşteşti (congregaţiilor generale), şi care judeca
pe nobili şi nenobili, cu excepţia clericilor şi a persoanelor scoase de sub jurisdicţia sa printr-
un privilegiu acordat de rege; asupra nobililor avea în cazurile penale competenţă exclusivă în
raport cu instanţele enumerate anterior; el judeca şi apelurile împotriva hotărârilor forurilor de
judecată comitatense. Era instanţa cea mai înaltă în ierarhia judecătorească transilvăneană,
voievodul fiind unul din cei mai importanţi judecători din regat. Prin faptul că era unul dintre
înalţii judecători din Ungaria, recunoscut ca atare de rege şi de legile regatului, poate fi
considerat ca un organ al justiţiei generale a statului; prin faptul că funcţia lui a avut origini şi
rosturi locale în primul rând, poate fi considerat ca făcând parte simultan din a doua categorie
de instanţe.
Instanţa supremă din statul feudal ungar, cea a curţii regale, care era în afara teritoriului
Transilvaniei, judeca în calitate de ultimă instanţă şi apelurile contra anumitor categorii de
hotărâri locale. O încercare de imixtiune a puterii centrale în administrarea justiţiei locale
reliefează funcţia bilotului, delegat regal ca judecător cu competenţă specială (furturile si
tîlhăriile), care a existat temporar, în secolele XI-XIII.
În epoca Principatului, organizarea judecătorească devine mai complexă şi, graţie
dobândirii autonomiei politice, conducerea supremă în materie judecătorească în Transilvania
revine unui organ intern: principele, care posedă şi dreptul de graţiere şi are ca sfetnic şi ajutor
în această materie, în Consiliul intim, pe iudex curiae, numit şi palatinus curiae
(corespunzător vornicului din Ţara Românească şi Moldova). Deşi în principiu judecător
suprem, principele Transilvaniei nu a exercitat cu regularitate şi frecvent, in mod direct,
această prerogativă, ca domnii Ţării Româneşti şi Moldovei, ci a exercitat-o de obicei prin
delegaţii săi. De aceea, aici, scaunul suprem obişnuit de judecată a devenit Officium
palalinale, numit şi Tabla principelui sau Tabula septemuiralis, prezidat de primarius index şi
alcătuit din juraţi nobili. Acest for nobiliar superior judeca atât apelurile contra hotărârilor
instanţelor imediat inferioare (sedes nobilitares din comitate, scaunul general secuiesc şi
scaunul Universităţii săseşti), cât şi, în primă şi ultimă instanţă, diferite procese mai
importante, de pildă cele relative la dreptul de proprietate. În materie de crime de înaltă
trădare judeca în primă şi ultimă instanţă dieta. Ca instanţe inferioare sau intermediare se
întâlnesc în aceasta perioadă: scaunul de judecată din sat (forum pedaneum), compus din
judele sătesc şi juraţi, care judeca în cauzele minore dintre săteni; scaunul stăpânului de moşie
(forum dominale), care judeca pe oamenii de pe moşia respectivă; scaunul judecătoresc de
plasă (sedia partialis), prezidat de pretor; scaunul orăşenesc, compus din jude (index) şi juraţi
(iurati cives) ; şi scaunul cetăţii, constând din căpitanul cetăţii şi asesori. Instanţele
intermediare de caracter general cele mai importante rămân, ca şi în perioada precedentă,
scaunele comitatelor (sedes nobilitares), care formau instanţa ultimă pentru ţăranii iobagi
reclamanţi, oamenii liberi având dreptul de apel la tablă. Ca instanţe cu caracter şi competenţă
speciale funcţionează şi în această perioadă forurile ecleziastice, în reţeaua cărora apar acum
documentar şi instanţele organizate de celelalte biserici (în afară de cea romano-catolică), fie
recepte (luterană, calvină, unitariană), fie tolerate (aici intră instanţele constituite de biserica
ortodoxă română, cum au fost scaunele protopopeşti şi scaunele vlădiceşti.
Statul transilvănean fiind în această perioadă autonom, nu mai există căi de atac la vreo
instanţă superioară externă, instanţa supremă aflându-se pe teritoriul Principatului; nici nu mai
funcţionează delegaţi cu competenţă judiciară specială, trimişi din exteriorul ţării - cum au
fost, la începutul perioadei voievodatului, biloţii.
În perioada dominaţiei habsburgice organizarea judecătorească din perioada precedentă
este iniţial menţinută (Diploma Leopoldină din 1691 prevede expres aceasta), însă cu
timpul i se aduc modificări şi completări pe cale de reforme, care urmăresc modernizarea în
acest sector a organizării statului în spiritul politicii absolutismului luminat, dominat de ideile
epocii. O altă caracteristică, consecinţă a pierderii din nou a autonomiei prin cuprinderea în
cadrul unui stat străin constând dintr-un conglomerat de ţări şi provincii, constă în faptul că
împotriva hotărârilor instanţelor provinciale superioare este deschisă din nou calea de atac la
foruri judecătoreşti extraprovinciale, de astă dată la forurile supreme ale Imperiului
habsburgic.
Forurile judecătoreşti care au funcţionat în această perioadă în Transilvania au fost,
pornind de la inferior la superior : a) scaunele domaniale (sedes dominales), păstrate din
perioada precedentă, prin care stăpânii de pământ judecau pe supuşii şi slugile nenobile ale lor
în cauze civile şi penale (potrivit Constituţiilor Aprobate, ei judecând şi pe indi- vizii dinafară
moşiei, făptuitori de infracţiuni pe teritoriul acesteia, prinşi la locul faptei), cu drept de apel la
Tablele comitatense; b) instanţele scaunelor şi districtelor săseşti, precum şi cele ale
comitatelor şi ale scaunelor secuieşti transformate la 1764 în table permanente (continuae
tabulae) ale acestor unităţi teritorial-administrative, funcţionând atât ca prime instanţe, cât şi
ca instanţe de apel; c) scaunele oraşelor şi târgurilor, rămase şi ele din perioada anterioară şi
alcătuite din conducerea acestor unităţi (magistratus civitatum et oppidum) ; d) forurile
ecleziastice, păstrate în virtutea aceluiaşi privilegium fori, ca instanţe cu competenţă specială
organizate de diverse biserici, între care apare acum şi biserica unită; e) tot ca instanţe cu
competenţă specială, create acum, sunt instanţele militare (de felul celor din regimentele
grănicereşti româneşti, organizate după mijlocul secolului al XVIII-lea); f) Tabla regească
(inclyta Tabula regia iudiciaria), al cărei sediu a fost stabilit în cursul acestei perioade, la
1754, în Tîrgu Mureş şi care a funcţionat ca primă instanţă în cazurile penale grave şi în
cazurile civile importante, şi ca instanţă de apel în cazurile prevăzute de lege relativ la
procesele nobililor judecate în primă instanţă în faţa oricărui alt for judecătoresc (pe lângă
această instanţă şi-au făcut practica ori au funcţionat avocaţi renumiţi; dintre români pot fi
amintiţi Avram Iancu, Papiu Ilarian şi alţii); g) guberniul regesc (gubernium regium), la care
se putea apela de la Tablă în anumite cazuri: h) forul producţional (forum productionale), care
judeca în cauzele privind bunurile şi veniturile fiscului, denumirea lui fiind datorată obligaţiei
celor chemaţi în judecată de a prezenta (producere) actele pe cale le aveau; i) în unele cauze
privind pe membrii nobilimii aceştia puteau apela de la instanţele supreme locale la
Cancelaria aulică transilvană de pe lângă Curtea din Viena, împăratului revenindu-i în
consecinţă decizia finală.
Reiese din cele de mai sus că în perioada destrămării feudalismului a avut loc în
Transilvania o înmulţire a instanţelor, o complicare a sistemului justiţiei statale, prin crearea
de noi foruri judecătoreşti, divizarea şi specializarea în tot mai accentuată măsură a
competenţei.
Caracteristicile principale ale dezvoltării organizării judecătoreşti statale a Transilvaniei
în cele trei perioade amintite au fost, după cum rezultă din scurta schiţă prezentată; caracterul
predominant de clasă al justiţiei, conducătorii şi membrii instanţelor aparţinând în cea mai
mare măsură claselor privilegiate (nobilimea, patriciatul orăşenesc), în mult mai mică
măsură şi numai la instanţele inferioare (ca instanţele săteşti) putând participa şi membrii
ţărănimii; păstrarea permanentă, a unor instanţe corespunzătoare structurii organizării
administrative locale, dar totodată înmulţirea şi specializarea treptată a instanţelor,
diversificarea şi completarea organizaţiei lor, iar în partea de la sfârşit, reformarea organizării
lor şi a unor aspecte ale funcţionării lor, spre a corespunde noilor condiţii social economice.
 Astfel, au persistat permanent, trecând din perioadă în perioadă: instanţele comitatense,
forurile domaniale etc.; s-au creat ca instanţe păstrate, organizându-se, de pildă, printr-o
ramificare a competenţei, în cadrul organizaţiei scaunelor de judecată comitatense: scaunul
general, scaunul parţial (cu competenţă limitată) şi scaunul filială (acesta judecând în cauzele
civile şi penale ale iobagilor); ori transformându-se scaunele din unităţile teritorial-
administrative în table continue.

Instanţe cu caracter special

În Ţările Române în epoca feudală au funcţionat şi unele instanţe judecătoreşti cu

caracter special, ca cele create în Transilvania de unele categorii ale populaţiei locale,
deosebite faţă de organele judecătoreşti cu caracter general, create de statul feudal prin voinţa
organelor sale centrale sau locale şi existente şi în celelalte părţi ale statului, instanţe între
care deosebim : a) cele aparţinând poporului român şi b) cele aparţinând populaţiilor
colonizate aici de către regalitatea- ungară: saşii şi secuii etc.
Scaunele de judecată compuse, exclusiv sau parţial, din elemente româneşti reprezintă,
în majoritate, un rest al vechii autonomii a organizaţiilor locale ale acestora; altele derivă din
privilegiile recunoscute în domeniul judecătoresc anumitor stări (clerul, militarii grăniceri);,
toate dovedesc capacitatea acestor elemente de a organiza şi desfăşura o activitate pe teren
jurisdicţional. Acceptarea de către statul feudal ungar a unei părţi clin vechile instituţii
autohtone de drept public şi., privat este reliefată de păstrarea instituţiei voievodatului
transilvănean, a unor „ţări" şi „districte", a unora din scaunele de judecată şi a unei părţi a
obiceiurilor juridice băştinaşe în materie de drept privat, drept penal, drept procesual etc. Atât
competenţa de judecată a instanţelor româneşti, cât şi sfera de aplicare a dreptului
consuetudinar românesc au fost - cum am arătat - cu timpul restrânse.
Scaunele de judecată laice, constituite fie numai din români, fie cu participarea
românilor, în unităţile teritorial-administrative cu populaţie total sau majoritar românească,
erau compuse dintr-un preşedinte şi mai mulţi membri (de regulă 12). Scaunul era prezidat fie
de voievodul sau vicevoievodul din acea regiune, fie de un dregător al statului feudal:
vicevoievodul Transilvaniei, comitele, banul, castelanul din regiunea res pectivă, ori -
excepţional - regele însuşi.
Membrii scaunelor constau de obicei din cneji, şi numai excepţional din alte categorii
sociale (boieri, preoţi, ţărani); ei erau în general aleşi de către populaţie, în unele cazuri pe un
an, în altele pe alt termen. O enumerare a principalelor scaune de judecată: româneşti din
Transilvania cunoscute documentar va învedera variaţiunile locale în modul constituirii şi al
structurii acestora.
În districtul Haţegului, aflăm documentată începând din secolul al XIV-lea o instanţă
locală prezidată de castelanul de Haţeg (care putea fi concomitent şi vicevoievod al
Transilvaniei) şi alcătuită la început din 12 cneji, şase preoţi şi şase români de rând, în calitate
de juraţi asesori aleşi de obştea cnejilor şi a oamenilor de altă stare din district, iar ulte rior din
doisprezece juraţi asesori aleşi numai dintre cneji. Denumirea de juraţi (iurati) a fost
determinată de faptul că la intrarea în funcţie ei depuneau jurământ. Cu unele transformări,
scaunul local de judecată funcţiona la Haţeg şi în secolul al XVIII-lea.
În Maramureş, voievozii locali au avut, ea şi cei vecini ai Beregului, şi atribuţii
judiciare, nu numai militare şi administrative; aceasta, atât înainte de întemeierea comitatului,
cât şi, într-o măsură mai redusă, după, aceea. Şi aici s-a petrecut, desigur, acelaşi proces de
restrângere treptată a funcţiei lor judecătoreşti, indicat pentru comitatul limitrof al Beregului
de documentele menţionate mai sus. Nici pentru Maramureş, nici pentru Bereg nu este
precizat documentar modul organizării scaunu lui de judecată voievodal.
 El însă trebuie să fi fost asemănător celui atestat la începutul secolului al XV-lea pentru
scaunul local prezidat de organele comitatense. Potrivit documentului din 1 mai 1404 emis de
viceşpanul (vicecomitele) Maramureşului, acest scaun îşi avea sediul în târgul Sighetului şi se
compunea din 12 membri recrutaţi dintre „jupanii", „nemeşii" români locali: viceşpanul
prezident se numea „pan Radul", fiind deci şi el membru al nobilimii autohtone.
Un voievod ales anual de cneji şi de întreaga comunitate se afla şi peste cele zece sate
ale domeniului numit Craina din părţile maramureşene ; un altul pe domeniul Homonna din
aceleaşi părţi; funcţia judecătorească a acestora este atestată de câteva documente.
Cu privire la exercitarea funcţiei judecătoreşti de către voievodul român de pe domeniul
Cetăţii de Piatră (Chioar) suntem informaţi printr-un act din 25 ianuarie 1604 care
menţionează că el ţinea scaun de judecată la intervale de două săptămâni. Documente de la
sfârşitul secolului al XVI-lea (respectiv 1592 şi 1594) ne informează că, din amenzile
edictate, voievozilor le revenea a treia parte (actele se referă: primul la voievodul din Ardusat,
în apropiere de Baia Mare; al doilea la voievodul din satul Cetăţele, de pe domeniul cetăţii
Şimleu).
Deosebit de importante sunt datele privind scaunul voievodal de judecată al românilor
din localităţile districtului Beiuş — care forma o parte (provincia, pertinentia) din domeniul
episcopiei catolice de la Oradea — cuprinse într-un document emis de episcopul Orăzii în
anul 1442.
Potrivit acestui act, scaunul era compus din voievodul sau vicevoievodul „provinciei"
Beiuş şi 12 juraţi cneji aleşi de popor dintre cnejii districtului pe câte o jumătate de an;
alegerile aveau loc la 6 ianuarie (Bobotează) şi la 20 iulie (Sf. llie) ale fiecărui an şi trebuiau
să se facă dintre cnejii potriviţi acestei sarcini, exceptându-se expres cei prea bătrâni, cei prea
tineri (sub 25 de ani), cei suferinzi de o infirmitate perpetuă şi cei bolnavi mintal. Aleşii
depuneau jurământ; pe durata mandatului erau scutiţi de servicii iobăgeşti. Instanţa era
obligată să judece cauzele tuturor litiganţilor din ţinutul respectiv, audiind şi conchizând;
judecata trebuia să se efectueze in loco sedis iudiciariae; cei nemulţumiţi de judecată aveau
drept de apel la curtea episcopală din Oradea (ca instanţă domenială/domanială). Încasarea
pedepselor băneşti (birsagia), pronunţate de instanţa voievodală sau de cea de apel episcopală,
era de atribuţia voievodului şi crainicului („oficial" al districtului, subordonat voievodului, dar
superior cnejilor); în cazul când aceştia neglijau s-o execute în timp de 15 zile de la partea
condamnată, avea dreptul s-o încaseze castelanul (căpitanul) Beiuşului de la voievod sau
crainic. Condamnaţii la amendă, care posedau bunuri de valoare mai mare decât cuantumul
pedepsei băneşti pronunţate, nu puteau fi privaţi de libertate decât în caz de infracţiuni grave:
ucidere, furt, adulter, falsificare etc.
O altă regiune în cuprinsul căreia elementele conducătoare din sânul populaţiei
româneşti locale (nobilii şi cnejii) au intrat în componenţa instanţelor de judecată care au
funcţionat acolo sub preşedinţia organelor statului, fie locale (banii, vicebanii, comiţii,
castelanii), fie - în unele cazuri - supreme (regele), a fost Banatul. Scaunele de judecată de aici
au aplicat, după cum ne atestă mai multe acte, în diverse cazuri de judecată, în probleme de
fond sau de procedură, dreptul românesc (antiqua et approbata lex districtuum
Volacchicalium la 1478, ius Volachie la 1500, ritus Volachie la 1503 etc).
Cele opt districte româneşti din Banat, situate pe teritoriile comitatelor Timiş şi Caras,
aveau fiecare scaunul propriu de judecată, scaunul principal fiind cel din Sebeş. Între aceste
districte a existat o legătură administrativă şi judecătorească. Universitas nobilium et
Kenesiorum din fiecare scaun a avut atribuţii şi în materie de jurisdicţie contencioasă şi
graţioasă.
În districtul Făgăraşului, scaunele de judecată erau compuse, de asemenea, cu asesori
din pătura superioară a populaţiei româneşti. Boierii de aici aveau aşadar nu numai rosturi
militare şi administrative, dar şi judecătoreşti.
 În general, numărul boierilor juraţi asesori era de 12, dar putea fi şi de 6 (excepţional
8). Scaunele de judecată făgărăşene au fost prezidate, după caz, de organele locale sau
centrale ale statului.

În afară de scaunele menţionate până aici, au mai funcţionat scaune cu participarea

elementelor româneşti şi în alte localităţi transilvănene. Astfel, în regiunea Sibiului, la Sălişte,
este menţionat în protocoalele comunei păstrate în arhivele Sibiului, începând din secolul al
XVI-lea, un scaun de judecată a cărui competenţă se întindea peste şase sate în frunte cu
Sălişte, al cărei jude, ales anual la Crăciun, era cel mai de seamă dintre juzii acelor sate; în
afară de juzi, ca ajutoare ale lor, sunt menţionaţi pârgarii. Cele şase sate constituiau un scaun
românesc, Szelister Stuhl, în cadrul scaunului săsesc. Magistratul sibian a impus ca organe
proprii în compunerea scaunului săliştean doi juzi aleşi din sânul sfatului sibian, privind la
1585 pe juzii români locali de competenţa luării jurămintelor, pe care a atribuit-o exclusiv
juzilor desemnaţi de la Sibiu, reducând astfel competenţa elementelor autohtone în
administrarea justiţiei.
Un fenomen identic se constată pentru satul Răşinari, din aceeaşi regiune; acest sat
poseda un scaun de judecată, compus din jude şi juraţi, care a deţinut la început o competenţă
largă, redusă treptat în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, de acelaşi oraş până la valoarea de
un florin. Spre comparaţie, se poate menţiona că un alt scaun de judecată românesc, cel din
satul Ungureni din fostul judeţ Solnoc-Dăbâca, avea la 1769 competenţă până la 3 florini. Un
alt scaun de judecată sătesc este documentat pentru localitatea Feleac de lângă Cluj, căruia
sfatul oraşului Cluj îi confirmă la 1569 dreptul de judecată; această instanţă avea în frunte pe
cneazul satului, căruia i se impun anumite obligaţii de celeritate în distribuirea justiţiei.
De o deosebită însemnătate în viaţa populaţiei autohtone transilvănene au fost forurile
ecleziastice, care au rămas competente, în judecarea cauzelor bisericeşti şi a cauzelor
mirenilor în legătură cu o „taină" a bisericii sau cu o infracţiune împotriva religiei, chiar după
ce competenţa scaunelor laice din categoriile studiate a scăzut ori acestea au fost cu timpul
desfiinţate. Dintre acestea, cele mai numeroase au fost scaunele protopopeşti; importante au
fost şi cele episcopeşti, iar în cadrul bisericii unite au prezentat importanţă şi forurile
vicariale.
În fine, mai trebuie menţionate, în regimentele de graniţă româneşti, ca încă, o
categorie de instanţe în componenţa cărora vor intra elemente autohtone, din cadrul
grănicerimii (ofiţeri, subofiţeri, soldaţi), forurile de judecată grănicereşti, dintre care pe primul
plan se vor afla tribunalele regimentelor.
În unităţile teritorial-administrative săseşti au existat în perioada feudalismului, ca
instanţe de drept comun similare celor din comitatele regale: instanţele scăunale, constând în
fiecare scaun din judele regal (numit iniţial de rege, iar ulterior ales), judele scăunal (ales,
intitulat Stuhlrichter) şi juraţii asesori; de la instanţele scăunale se putea apela la instanţa
superioară, de asemenea proprie populaţiei săseşti, intitulată. sedia septem iudicum, alcătuită
din judecătorii scaunelor săseşti şi din seniores (Altschaft) şi prezidată de comitele Sibiului,
care era şi iudex regius Cibiniensis; acesta, prezida şi adunările generale ale saşilor care aveau
şi ele atribuţii judecătoreşti, fiind forul sriprem al comunităţii săseşti, de la care se putea
apela, în perioada voievodatului, numai la rege (nu la voievodul Transilvaniei). Mai
funcţionau la saşi instanţele orăşeneşti, constând din jude şi juraţi care judecau în pricinile
orăşenilor, şi cele săteşti, compuse din juzii satelor, numiţi Richter, Grafen, Hannen, care
judecau în pricinile mai mici dintre săteni.
Secuii, aşezaţi de regii Ungariei la extremitatea de est a regatului, cu rolul militar bine
precizat de apărători ai acestei părţi de graniţă, au beneficiat şi ei de unele privilegii acordate
de conducerea statului ca recompensă pentru serviciile lor militare, grănicereşti. Teritoriul lor
s-a bucurat, ca şi al saşilor, de o cârmuire autonomă : nici aici nu s-a extins organizaţia
comitatensă ; iar organizarea scaunelor secuieşti prezintă paralelisme cu cea a scaunelor
săseşti, neputându-se stabili cu certitudine influenţe dintr-o anumită, direcţie, similitudinile
datorindu-se probabil stabilirii în condiţii asemănătoare peste populaţia autohtonă
preexistentă.

Organizarea bisericească

Urmărind evoluţia bisericii constatăm că aceasta a jucat un rol important în epoca

medievală atât în justiţie, cultură, cât şi în apărarea fiinţei noastre spirituale. Ca în toate teritoriile
locuite de creştini, lipsind îngăduinţa unei organizări instituţionale ierarhice (din punct de vedere
canonic) este firesc să nu întâlnim nici în formaţiunile româneşti prestatale o ierarhie instituţională
religioasă. În această etapă nu exista o organizare ierarhică clar definită, chiar dacă existenţa
credincioşilor nu poate fi pusă sub semnul îndoielii.
Existau două categorie de preoţi: preoţi de rând şi clerul înalt. În ceea ce priveşte ultima
categorie în cadrul ei distingem:
a) episcopi: – puteau sfinţi alţi preoţi şi de asemenea şi biserici. Aceştia puteau avea şi
funcţie de mitropolit.
b) protopopul – era ales dintre cei mai în vârstă preoţi;
c) episcopii itineranţi, din zona de margine, care făceau deplasări în teritoriile din afară şi
rezolvau problemele religioase (sfinţirea de biserici, cimitire).
Odată cu constituirea statelor medievale s-a pus problema şi s-a realizat înfiinţarea unei
ierarhii ecleziastice proprii statului. Astfel, au fost înfiinţate mitropoliile din Dobrogea, la Vicina
(1225), Curtea de Argeş (1359 – îşi întindea autoritatea şi asupra ortodocşilor din Transilvania),
patriarhia ecumenică din Constantinopol recunoscându-l pe Iachint de Vicina ca mitropolit al
Ţării Româneşti120, şi în Moldova lui Petru Muşat (cu centrul la Rădăuţi, mutat la Suceava,
recunoscută de Constantinopol în 1401-1402).
În Transilvania, unde structura politică era catolică, era de aşteptat să întârzie şi o bună
vreme să lipsească o organizare ecleziastică. Dacă voievodatul Transilvaniei ar fi devenit un stat
ortodox, fără îndoială că şi aici am fi asistat la înfiinţarea unei mitropolii. În condiţiile cuceririi
maghiare, episcopii catolici de la Alba Iulia, Oradea şi Cenad au luat locul mitropoliei (cele trei
episcopii ţineau de arhiepiscopia Ungariei). Astfel, episcopia catolică de Alba Iulia ţinea de
Arhiepiscopia Primată de la Esztergöm iar celelalte două ţineau de arhiepiscopia de Kalocsa. Din
punct de vedere organizatoric, teritoriul era divizat în arhidiaconate, care corespundeau în cazul
populaţiei secuieşti în linii generale cu limitele teritoriale ale comitatelor şi scaunelor. În ceea ce-i
priveşte pe saşii, pentru aceştia funcţiona încă de la sfârşitul secolului al XII-lea o „prepozitură
liberă regească” supusă direct papei, prin intermediul arhiepiscopiei de Strigoni, subdivizată în
capitluri conduse de decani121.
În Transilvania este atestată şi existenţa unor episcopi ortodocşi prezenţi pe anumite
domenii cneziale. În teritoriile locuite de români, la nordul Dunării, sunt atestate episcopii legate
de centrul ecumenic de la Constantinopol încă din secolul al X-lea, ulterior organizarea lor
consolidându-se. În secolul al XIII-lea este menţionată chiar prezenţa unui episcop ortodox în
spaţiul transilvan. Urmează un interval de timp în care prezenţa acestora nu mai este menţionată
în documente. Abia în vremea lui Iancu de Hunedoara se menţionează din nou despre existenţa
acestora. Este urmarea firească a ofensivei papalităţii realizată prin intermediul coroanei
120
Dinu Giurescu, op. cit.,p. 353
121
Ibidem, p. 271
maghiare, vizibilă după intrarea în 1204 a Constantinopolului sub autoritatea cruciaţilor
occidentali. Prigoana exercitată împotriva ortodocşilor se va accentua în etapa următoare, mai ales
după măsurile luate în 1366 de regele Ludovic I. Cu toate acestea, prezenţa unui Ghelasie,
„arhiepiscop” în 1377, sau a unor „arhierei locali”, arată că românii aveau proprii lor ierarhi. De
asemenea, s-au menţinut în plan organizatoric vechile structuri: parohii, protopopiate, episcopii,
arhiepiscopii, mitropoliile de la est şi sud de Carpaţi având sub jurisdicţie biserica ortodoxă din
Transilvania şi comitatele vecine ei122.
În Ţara Românească, într-o a doua fază de organizare eclesiastică se pun bazele celor
două episcopii: Râmnicului – în Oltenia şi Buzăului – NE Munteniei 123. În Moldova, de
asemenea, sunt organizate două episcopii: Rădăuţilor – Ţara de Sus şi Romanului – Ţara de Jos.
Paralel cu biserica în statele româneşti s-a dezvoltat şi monahismul. Viaţa monahală
românească este anterioară constituirii statelor medievale Ţara Românească şi Moldova. Dovadă
că la sfârşitul secolului al X-lea la Urbs Morissena (Cenadul Vechi de astăzi) a fost atestată o
mănăstire ortodoxă în care ulterior s-au instalat călugări catolici 124. Pentru spaţiul românesc
extracarpatic informaţiile despre existenţa mănăstirilor apar în secolul al XIV–lea. Marile
mănăstiri au fost ridicate cu sprijinul voievozilor-ctitori: Câmpulung, Curtea de Argeş, (1351-
1352), Vodiţa (1370-1375), Cozia (1388), în Ţara Românească, Sfântul Nicolae din Rădăuţi, în
Moldova etc. Mari centre cărturăreşti, aceste aşezăminte religioase au desfăşurat o operă culturală
excepţională.
În cele două Ţări Române de peste Carpaţi, raporturile dintre Stat şi Biserică au fost
întotdeauna de colaborare şi interdependenţă. Protectori ai ortodoxiei, domnii nu s-au mulţumit
numai s-o sprijine la ei acasă, ci şi în exterior, prin daniile către Mitropolia din Transilvania,
Patriarhia din Constantinopol, alte patriarhii răsăritene, sau pentru centrele monahale de la
muntele Athos.
Mitropolitul considerat al doilea demnitar în stat, încorona domnul, îi era întâiul sfetnic,
membru de drept al Sfatului, conducător al unor solii politice sau de bună înţelegere. Avea drept
de judecată pentru abaterile clerului dar participa şi la procesele civile obişnuite. Obligaţia sa
principală era aceea de a exercita şi veghea asupra modului în care era respectat cultul în eparhia
sa. Locţiitor al domnului, în caz de vacanţă a tronului, el putea fi îndepărtat dacă se manifesta ostil
puterii centrale.

Armata

În Transilvania, ca şi în Ţara Românească şi Moldova, voievodul avea, printre atributele

sale, şi pe acela de comandant militar. Temelia socială a armatei, în secolele XV –XVI, este
ţărănimea, atât liberă cât şi aservită, participantă, alături de celelalte categorii sociale la „oastea
cea mare a ţării” care, în Ţara Românească, este o realitate încă din timpul lui Basarab
Întemeietorul125 . Organizată pe aceleaşi principii în toate ţările române, încorporând în caz de
primejdie pe toţi locuitorii apţi să poarte arme, în rândurile ei se puteau aduna, în jur de 20.000 de
oşteni, numai din părţile sudice ale Transilvaniei, şi 30.000 în Ţara Românească. Acest efectiv
este într-o continuă creştere în perioada următoare.
Puterea militară reunită a românilor se ridica la 120.000-140.000 de oameni, forţă capabilă
să se opună cu succes tendinţelor expansioniste. Sarcinile administraţiei în vreme de pace, precum
şi nevoia apărării imediate, în cazul unei ameninţări neaşteptate din afară, au impus dezvoltarea
unei armate permanente – oastea cea mică sau curtea. În alcătuirea ei intrau slugile domniile de

122
Ibidem, p. 269
123
Ibidem, p. 357
124
Ibidem, p. 360
125
Ibidem, p. 327
toate treptele, curtenii, precum şi cetele boiereşti fiind puşi sub comanda unui mare dregător 126. În
Transilvania, aceste unităţi încorporau steagurile marilor nobili şi ale episcopului Transilvaniei.
Obligaţiile militare ale nobilimii au fost fixate prin Bula de aur din 1222 şi reconfirmate prin
diploma din 1351. În cazul nobililor de rând nu funcţiona obligativitatea participării la expediţiile
organizate în afara regatului maghiar, dacă nu le achitate cheltuielile pe care acestea le
presupuneau. În sistemul militar al Transilvaniei un rol important l-au jucat deopotrivă secuii,
saşii şi românii. Secuii luptau în avangarda armatei regale sub comanda unui comite, iar saşii
aveau şi ei obligaţia de a furniza un număr de oşteni care varia în funcţie de caracterul expediţiei
militare ( în ţară sau dincolo de graniţe). În ceea ce-i priveşte pe românii, aceştia s-au afirmat de
timpuriu în cadrul expediţiilor militare ale regatului sau voievodatului, fiind o forţă militară
semnificativă. Într-o primă etapă cnezii şi voievozii români au fost incluşi în sistemul de vasalitate
după model răsăritean şi aveau rosturi militare bine precizate. Pe măsura avansului regalităţii
maghiare în Transilvania, mare parte a lor şi-au menţinut rolul în sistemul militar voievodal şi
regal (fiind obligaţii la prestarea serviciului militar faţă de castelanii cetăţilor regale sau faţă de
stăpânii laici şi eclezaistici), unora dintre ei fiindu-le oficializat statutul de feudali însă după
modelul apusean127.
Un rol important în sistemul militar românesc l-au îndeplinit cetăţile. Construite la
margine sau în interior ele desăvârşesc organizarea militară: Hotinul, Cetatea Albă, Neamţul,
Suceava, Turnu, Giurgiu etc.

Organizarea administrativ-teritorială

Teritoriul statelor medievale româneşti a cunoscut o diversitate de organisme

administrative. Să reţinem că unităţile teritoriale care compun statul medieval îşi găsesc originea
în veche organizare a uniunilor de obşti care cuprindeau, de regulă, valea unui râu, o regiune
naturală, sau zonă învecinată unei cetăţi. Astfel s-au constituit în Ţara Românească judeţele, în
Moldova – ţinuturile, iar în Transilvania – districtele, scaunele şi comitatele. Primele menţiuni
documentare ale unor judeţe sunt referitoare la Argeş, Buzău, Dâmboviţa, Gorj, Ialomiţa, Ilfov,
Motru, Prahova ce pot fi considerate contemporane cu întemeierea statului centralizat muntean 128,
în vreme ce primul ţinut atestat este cel al Neamţului, la 1402. Numărul judeţelor şi al ţinuturilor
era aproximativ egal (24), conducerea lor fiind încredinţată unor judeţi, pârcălabi şi vornici,
dregători locali cu funcţii judecătoreşti, administrative şi fiscale.
În Transilvania, organizarea administrativ-teritorială reflectă lupta dintre autonomiile
româneşti şi tendinţele de centralizare ale coroanei maghiare. Astfel au fost înfiinţate mai multe
comitate: Bihor, Crasna, Dăbâca, Cluj, Alba, Timiş, Satu-Mare, Caraş, Arad, Zarand şi Târnava.
Comitatele, mai întâi regale, apoi nobiliare, cuprind teritoriul din jurul unei cetăţi. Ele marchează
efortul regilor arpadieni de a supune Transilvania propriei lor organizări statale. Comitatul a
coexistat mult timp cu districtul românesc.
În timp comitatele au suferit transformări semnificative. Într-o primă etapă este de reţinut
tendinţa de înlocuire a comitatului regal cu cel nobiliar, proces care se încheie la începutul
secolului al XIV-lea, când se conturează clar organizaţia nobiliară a comitatelor condusă de un
comite numit de voievod, un vicecomite numit de comite, doi juzi nobiliari şi câte şase asesori
juraţi, aleşi tot dintre nobili129. Ulterior răscoalei de la Bobâlna, largile prerogative acordate de
regatul maghiar unităţilor teritoriale dominate de „naţiunile” privilegiate desăvârşesc excluderea
din viaţa politică a voievodatului, a majorităţii româneşti autohtone.

126
Ibidem
127
Ioan Aurel-Pop, op. cit., în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria Transilvaniei, p. 275-276 
128
Dinu Giurescu, op. cit., p. 302 
129
Ibidem, p. 240
 Districtele româneşti sunt atestate în Ţara Maramureşului, în Făgăraş (1222), în Ţara
Amlaşului şi a Rodnei. Multe dintre acestea reprezintă nuclee ale unor vechi formaţiuni politice,
în cuprinsul cărora populaţia românească reuşind să rămână compactă 130. Aveau în frunte
voievozi, cnezi sau juzi şi se conduceau după vechiul obicei, în ciuda ingerinţelor repetate ale
regalităţii maghiare.
După modelul districtelor şi cu funcţii asemănătoare acestora, se formează, în secolele
XIII-XIV, scaunele săseşti şi secuieşti. Iniţial teritoriile în care au fost colonizaţi saşii s-au numit
tot comitate, abia după 1224 ei fiind organizaţi în scaune. Scaunele săseşti, menţionate în prima
jumătate a secolului al XIV-lea, sunt Sibiul, Sebeşul, Cincu, Rupea, Orăştie, Nocrich (Alţina) şi
Miercurea, iar apoi Sighişoara, într-o etapă ulterioară fiind menţionate şi Mediaşul şi Şeica. În
fruntea saşilor se aflau juzii scăunali şi cei regeşti. Organizarea saşilor (care cuprindea şi
districtele Braşov şi Bistriţa) a evoluat spre „Universitatea saşilor”, o adunare teritorială şi politică
ce s-a constituit în secolul al XV-lea131 .
În ceea ce priveşte organizarea scăunală a secuilor ea a început în secolul al XIV-lea , iar
numele lor derivă de la „scaunul de judecată”. În general sun amintite în documente şapte scaune
secuieşti – Odorhei, Mureş, Ciuc, Arieş, Sepsi, Kezdi şi Orbo – pentru ca mai târziu să apară şi
scaunele filiale. În fruntea secuilor a fost aşezat un comite numit de rege dintre marii nobili
unguri, care avea atribuţii militare, judiciare şi administrative, fiind şi principalul mijloc de control
al puterii centrale asupra secuilor132.
Un loc aparte l-a avut organizarea oraşelor. În Transilvania, acestea se bucurau de
autonomie, cu drept de autocârmuire, putând să-şi aleagă organele de conducere: Sfatul orăşenesc,
compus din 12 juraţi, de obicei oameni cu avere, având în frunte lui un jude. Judele era şi
reprezentantul regelui. Oraşul era condus de burgermeister (magister civicum). În Moldova şi
Ţara Românească conducerea orăşenească o exercita un şoltuz, respectiv un judeţ, ajutaţi de 12
pârgari, sub conducerea reprezentantului domniei (vornicul sau pârcălabul de târg).

SECOLUL FANARIOT ÎN MOLDOVA ŞI

ŢARA ROMÂNEASCĂ

Modificarea raportului de forţe dintre marile puteri pe parcursul secolului al XVIII-lea, a

angrenat modificări şi în ceea ce priveşte raporturile dintre Ţara Românească şi Moldova şi Înalta
Poartă otomană. Dominaţia otomană asupra Europei răsăritene şi de sud-est începe să se erodeze
sub loviturile Imperiului habsburgic şi ale Rusiei. Pe acest fundal se afirmă şi lupta de emancipare
a românilor. „Defecţiunile” înregistrate în Ţara Românească, în vremea domniei lui Constantin
Brâncoveanu, şi în Moldova, în timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, au determinat Înalta Poartă
să inaugureze în cele două ţări regimului fanariot menit să evite desprinderea lor de imperiu şi să-i
asigure controlul efectiv asupra vieţii lor politice.
Instaurarea regimului fanariot a avut la bază infiltrarea elementelor greceşti începând mai
ales cu secolul al XVIII-lea. Domnii erau instalaţi direct de Poartă, fiind strict încadraţi în ierarhia
administrativă otomană, fiind recrutaţi din rândul păturii conducătoare a societăţii greceşti
constantinopolitane care îşi avea reşedinţa în cartierul Fanarului. Deşi secolul fanariot este
catalogat în general ca o perioadă de regres general, nu trebuie să considerăm că etnia domnilor
instalaţi în cele două ţări a fost cauza principală a acesteia, mulţi dintre ei fiind români grecizaţi

130
Ibidem, p. 244
131
Ibidem, p. 242
132
Ibidem, p. 240-241
sau greci românizaţi. Statutul politico-juridic ce le-a fost rezervat în această etapă celor două state
româneşti extracarpatice le-a agravat declinul133.
Prin intermediul domniilor fanariote, Moldova şi Ţara Românească au fost integrate
complet în sistemul politic şi militar otoman. Totodată, resursele lor sunt exploatate sistematic,
fiind solicitate de criza pe care o traversa Imperiul otoman în această perioadă, mari sume de bani
fiind percepute sub forma haraciului şi a peşcheşurilor, la care se adaugă cele pentru reînnoirea
anuală şi trienală a domniilor, sau a dărilor în favoarea sultanului. Implicaţii negative în economia
celor două Principate s-au înregistrat şi datorită prestaţiilor gratuite la care erau obligate, precum
şi monopolului instituit de otomani asupra produselor româneşti, cele două Principate fiind
transformate treptat în grânarul imperiului.
Declinul este prezent şi în plan politic şi militar cele două ţări nemaiavând o politică
externă proprie, iniţiativele diplomatice ale domnilor fanarioţi fiind exercitate în interesul Porţii
otomane, iar forţa lor militară fiind restrânsă treptat la garda domnească şi câteva unităţi
însărcinate cu menţinerea ordinii interne şi paza hotarelor 134. În plus, ele devin teatru de operaţiuni
militare între cele trei mari imperii care-şi dispută supremaţia în zonă (otoman, ţarist şi
Habsburgic) şi suferă pierderi teritoriale. Astfel, în urma războiului din 1716-1718 dintre Imperiul
habsburgic şi cel otoman, încheiat prin pacea de la Pasarowitz, austriecii obţin Banatul şi Oltenia,
aceasta din urmă fiind recuperată în cuprinsul Ţării Româneşti după războiul austro-ruso-turc,
încheiat cu pacea de la Belgrad (1739). În timpul războiului ruso-turc desfăşurat între 1768-1774,
se înregistrează ocupaţia ţaristă, în anul următor, austriecii anexând Bucovina. În fine, la începutul
secolului XIX, după războiul ruso-turc, prin pacea de la Bucureşti, Basarabia a fost anexată de
Rusia.
Un alt aspect care reţine atenţia în ceea ce priveşte regimul fanariot îl reprezintă ansamblul
de măsuri luate de domni, care erau menite să întărească puterea centrală, aflată sub controlul
efectiv al Porţii, în detrimentul marii boierimi. Ca o modalitate de control asupra instituţiei
domneşti, Poarta s-a folosit de frecventa înlocuire a domnilor sau de mutarea lor dintr-o ţară în
alta. Semnificativ, în acest sens, este faptul că la tronul Moldovei şi Ţării Româneşti s-au
înregistrat în acest interval de timp peste 70 de domnii135.
În evoluţia regimului fanariot se disting două etape care sunt separate de războiul ruso-
turc dintre 1768-1774, încheiat cu pacea de la Kuciuk-Kainargi. Dacă în prima etapă, până la
declanşarea acestui război, avem de-a face cu domni fideli Porţii otomane, în cea de-a doua
domnii celor două Principate, deşi nu abandonează linia supunerii faţă de otomani, se orientează
spre puterile creştine, dealtfel o mare parte din aristocraţia fanariotă aderând la lupta antiotomană,
stabilind contacte cu puterile ostile Imperiului otoman, a cărui criză se acutizează, şi susţinând
activitatea patrioţilor greci.
În timpul regimului fanariot instituţia domnească a fost controlată pe rând de 11 familii136.
Cel care deschide seria domniilor fanariote a fost Nicolae Mavrocordat, însă printre domnii
fanarioţi s-au remarcat Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Scarlat Callimachi şi Ioan
Caragea. Mai cu seamă domniile lui Constantin Mavrocordat s-au remarcat datorită reformelor
adoptate de acesta atât în Moldova cât şi în Ţara Românească.
În timpul celor aproape patru decenii de domnie însumate în scaunul domnesc al celor
două ţări137 acesta a reuşit să reorganizeze în coordonate unitare instituţiile fiscale, sociale,
administrative şi judiciare ale acestora. Dealtfel, după războiul ruso-austro-turc încheiat cu pacea
de la Belgrad (1739), se resimţea nevoia unor măsuri de stabilizare fiscală menite să refacă ţara. În
133
Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit., p. 182 şi I. Toderaşcu, V. Neamţu, Gh. Punga, op. cit., p. 203
134
Ibidem, p. 182
135
Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu, Miron Constantinescu, (coord.), op. cit., p. 196
136
Ibidem. Este vorba de familiile Racoviţă, Ghica, Mavrocordat, Callimachi, Caragea, Suţu, Moruzi, Mavrogheni,
Ipsilanti, Hangerli, Giani-Ruset.
137
Constantin Mavrocordat a fost domn în Ţara Românească în 1730; 1731-1733; 1735-1741; 1744-1748; 1756-1758;
1761-1763, iar în Moldova între 1733-1735; 1741-1743; 1748-1749 şi 1769.
aceste condiţii, Constantin Mavrocordat a elaborat celebrul proiect de Constituţie, aşa-numitul
„Aşezământ” în 13 puncte, datat în februarie 1740 şi publicat în revista „Mercur de France” doi
ani mai târziu, prin care se stabileau direcţiile de acţiune pentru refacerea ţării 138. În baza acestui
proiect au fost reorganizate administraţia, justiţia, forţele armate şi finanţele.
Prin reforma administrativă se urmărea instituirea controlului statului asupra situaţiei din
teritoriu. În mod firesc în acest scop a fost creat un aparat administrativ format din aşa-numiţii
ispravnici de judeţ (în Moldova de ţinut) care îndeplineau funcţii administrative şi fiscale în
teritoriul arondat în responsabilitate. Aceştia erau salarizaţi pentru slujbele pe care le îndeplineau.
Dealtfel s-a încercat introducerea salarizării pentru toate dregătoriile, prin ea urmărindu-se
curmarea obiceiurilor prin care dregătorii se remunerau din prestaţiile locuitorilor supuşi
autorităţii lor, sursa a numeroase abuzuri pe seama populaţiei139.
În plan judiciar, reţine atenţia o primă încercare de separare a slujbelor judiciare de cele
administrative. Au fost create instanţe de judecată în judeţe şi ţinuturi. De asemenea, s-a urmărit
impunerea justiţiei de stat şi limitarea jurisdicţiilor bisericeşti şi senioriale, instituirea unei ierarhii
de instanţe140.
Prin reforma fiscală au fost desfiinţate dările multiple 141, fiind înlocuite cu o dare fixă, pe
cap de locuitor, plătibilă în patru etape (rate, „sferturi”), încercându-se astfel desfiinţarea
răspunderii solidare a satelor faţă de vistierie.
Desfiinţarea servituţii personale a adus o schimbare majoră în plan social. Prin reformele
din 5 august 1746, în Ţara Românească, şi din 6 aprilie 1749, în Moldova, a fost desfiinţată
legarea de glie a şerbilor şi au fost stabilite obligaţiile clăcaşilor faţă de stăpânii de moşii.
Răscumpărarea din şerbie a fost fixată la 10 taleri. S-a încercat astfel aşezarea raporturilor dintre
ţărani şi proprietari pe baze noi, însă cu toate că mulţi dintre ţărani au reuşit să-şi dobândească
libertatea personală, ei au rămas mai departe în stare de dependenţă economică faţă de boieri,
întrucât nu dispuneau nici de mijloace de producţie care să le asigure o independenţă reală iar
gospodăriile ţăranilor se aflau pe pământul boierului. Astfel, ei erau nevoiţi să presteze 12 zile de
clacă pe an faţă de boieri şi mănăstiri în Ţara Românească şi 24 de zile de clacă în Moldova142.
Încercările lui Constantin Mavrocordat de reglementare a raporturilor dintre boieri şi
ţărani, precum şi celelalte reforme pe care le-a iniţiat, s-au lovit de presiunea crescândă a Porţii
otomane. Cererile tot mai mari ale acesteia l-au determinat pe domn să încalce prevederile
reformelor, ceea ce a generat o serie de nemulţumiri şi diferite forme de protest, la care au aderat
uneori şi boieri, interesele lor fiind la rândul lor afectate.
Pe acest fundal, războiul dintre 1768-1774 a reprezentat un bun prilej pentru încercarea de
a obţine restabilirea autonomiei Ţării Româneşti şi Moldovei, care cunoscuseră în timpul
războiului ocupaţia ţaristă. Dealtfel, la iniţiativa Rusiei, dar şi cu asentimentul unei părţi a
boierimii române, au fost elaborate o serie de proiecte prin care se solicita repunerea în discuţie a
statutului politico-juridic al celor două ţări143. Deşi relativ generoase în prevederile lor, acestea nu
au fost aplicate. Însă prin memoriile şi proiectele ei boierimea, atât din Moldova cât şi din Ţara
Românească, va continua să solicite sprijinul Rusiei şi Austriei, iar după izbucnirea Revoluţiei
Franceze chiar lui Napoleon, pentru redobândirea autonomiei depline şi chiar pentru obţinerea
independenţei.
138
Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit., p. 185.
139
Ibidem, p. 186, Mihail Manea, Adrian Pascu, Bogdan Theodorescu, op. cit., p. 369; Constantin Daicoviciu, Ştefan
Pascu, Miron Constantinescu, (coord.), op. cit., p. 198
140
Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit., p. 186
141
văcărit, vădrărit, pogonărit, darea preoţilor, plocoanele pentru mănăstiri, impozitul pe sate
142
Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu, Miron Constantinescu, (coord.), op. cit., p. 186; Mihail Manea, Adrian Pascu,
Bogdan Theodorescu, op. cit., p. 369
143
Este vorba de „proiectul grecesc” prin care Rusia şi Imperiul habsburgic urmăreau refacerea Imperiului Bizantin şi
împărţirea între cele două puteri a posesiunilor europene ale imperiului otoman; „proiectul dacic” prin care Ţara
Românească şi Moldova urmau să se constituie într-un stat tampon sub numele de Dacia, între cele trei imperii care îşi
disputau puterea în sud-estul Europei.
 Prin pacea de la Iaşi, ce survine după războiul ruso-austro-turc din 1787-1792, Poarta se
angaja să respecte autonomia celor două Principate. Apoi, prin hatişeriful de la Gülhane (1802),
erau fixate obligaţiile materiale faţă de Poartă, se recunoştea încă o dată autonomia şi se stabilea
durata domnie la 7 ani.
De fiecare dată însă, aceste prevederi au fost încălcate de către otomani, aflaţi într-o
permanentă goană după resurse care să le asigure supravieţuirea imperiului. Încercările domnilor
fanarioţi de refacere a ţării prin aplicarea reformelor au fost mereu torpilate de cererile în continuă
creştere din partea Porţii, fapt care a generat firesc o perpetuă inconsecvenţă în ceea ce priveşte
respectarea proiectelor reformatoare. Este şi motivul pentru care boierimea pământeană îşi va
amplifica eforturile pentru înlăturarea regimului fanariot şi restabilirea drepturilor fireşti ale ţării,
dovedindu-se tot mai activă în demersurile ei. La rândul ei ţărănimea, tot mai nemulţumită de
fiscalitatea excesivă ce apăsa pe umerii ei, a recurs la forme de protest care depăşeau formula
simplei părăsiri a moşiilor, treptat fiind semnalate forme de rezistenţă activă. Toate acestea
reprezentau semnalele unei mişcări revoluţionare, care avea să izbucnească la 1821, sub
conducerea lui Tudor Vladimirescu şi care a pus capăt regimului fanariot în spaţiul românesc.
 TRANSILVANIA ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA. ABSOLUTISMUL LUMINAT ÎN
TRANSILVANIA

Stăpânirea austriacă în Transilvania s-a „insinuat” treptat şi a trebuit să parcurgă o etapă

de consolidare. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv Habsburgii au apelat la un adevărat arsenal
de măsuri organizatorice, politice, economice şi religioase.
Transilvania rămâne în forma tradiţională de organizare până în 1765, când devine Mare
Principat, împăratul aşezând în fruntea ţării un guvernator, preşedinte al Guberniului numit
dintre militari sau civili, executanţi ai politicii imperiale. Deşi este menţinută Dieta, ea pierde
dreptul de a alege principele, iar apoi pe acela de a alege guvernatorul. În plus, ea este
convocată sporadic, guvernându-se fără consultarea ei.
După momentul Rakoczi, când stăpânirea austriacă parcurge o fază de criză în
Transilvania, Curtea vieneză reia ofensiva în vederea asigurării dominaţiei sale în spaţiul
transilvan. Ea organizează în capitala imperiului o Cancelarie Aulică a Transilvaniei şi pune
armata sub comanda unui general austriac, care depindea direct de împărat. Anterior, între 1692
şi 1701, se organizează Biserica Greco-Catolică, ceea ce a însemnat desfiinţarea Mitropoliei
Ardealului şi scindarea românilor din Principat în două confesiuni: ortodoxă şi greco-catolică.
Începuturile Bisericii Române Unite le găsim spre sfârşitul sec. XVII, când un curent
religios de unire cu Roma acţiona în sânul unei părţi a populaţiei autohtone din Transilvania.
Cauzele care au determinat această Unire şi felul în care ea s-a înfăptuit necesită unele precizări.
În 1643, Mitropolitul Simion Ştefan a acceptat cele 19 puncte impuse de către calvini
prin care Biserica Ortodoxă Română din Ardeal a devenit dependentă canonic de cea calvină
prin superintendenţii calvini maghiari şi Sinodul general al acesteia, împotriva Pravilei ortodoxe
după care conducerea Bisericii o avea Mitropolitul, episcopii sufragani şi nu protopopii impuşi
de calvini144. Sub raport social-politic românii din Transilvania se găseau în situaţia de
„toleraţi”, „admişi” din diversele necesităţi de obşte, economice, ale „naţiunilor istorice”.
Religios, ortodoxia nu era recunoscută în rândul „religiilor recepte“ ale Principatului. În
luna mai a anului 1688, Dieta de la Făgăraş a decis trecerea Ardealului sub protecţia împăratului
de la Viena. Unsprezece ani mai târziu se încheia pacea de la Karlowitz, turcii fiind alungaţi din
centrul Europei, iar Transilvania revenind stăpânirii habsburgice. Căutând o dominare cât mai
facilă a Ardealului, împăratul de la Viena va încerca constituirea unei contrapartide faţă de
tendinţele autonomiste ale privilegiaţilor din Principat, prin cointeresarea românilor ardeleni
majoritari la conducerea statului. În acest scop, împăratul Leopold I a dat încă la 23 august 1962
hotărârea prin care preoţii şi credincioşii români de rit grec, care se vor uni în credinţă cu
Biserica Romei se vor bucura de toate drepturile şi privilegiile pe care le au romano-catolicii,
adică vor fi scoşi din starea de iobăgie145. Prin aceasta se dorea scoaterea românilor de sub
influenţele calvinilor şi atragerea lor de partea politicii imperiale. Tendinţele de calvinizare şi
maghiarizare din partea naţiunilor privilegiate îl vor determina pe Mitropolitul Teofil să ia în
considerare hotărârea împăratului şi să dea, la 21 martie 1697, următoarea declaraţie: „Noi,
Teofil, din graţia lui Dumnezeu Episcopul Bisericii Româneşti din Transilvania şi din părţile
Ungariei cele unite cu dânsa şi tot clerul aceliaşi biserici, facem cunoscut prin aceasta tuturor
celor ce se cuvine, că ţinând noi Sinod general în luna trecută a lui Februarie în Alba Iulia, am
hotărât cu glas unanim că voim să ne întoarcem în sânul Sântei mame Biserici Romano-
Catolice şi să ne reunim cu dânsa, primind, mărturisind şi crezând tote cele ce primeşte,
mărturiseşte şi crede aceia. Şi mai vârtos mărturisim acele patru puncte, în care ne-am
desbinat până acum : 1) Recunoaştem că Pontificele Roman este capul văzut al întregei
Biserici creştine din lume; 2) Mărturisim că afară de ceriu, locuinţa fericiţilor, şi de infern,
144
Ioan M Bota, Istoria Bisericii Universale şi a Bisericii Româneşti, Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1994, p. 159.
145
Ioan Georgescu, Istoria Bisericii Universale, ediţia a II-a, Blaj, 1931, p. 125.
(iad) , carcera (închisoarea) condamnaţilor se mai află şi un al treilea loc în care se deţine
sufletele cele necurăţate încă şi se purifică; Credem că pânea azimă este materie destulă pentru
cina Domnului şi misterul Liturghiei 4) Credem că Spiritul Sfânt, a treia persoană în Trinitate,
purcede şi de la Tatăl şi de la Fiul, şi primim, mărturisim şi credem tote celelalte care le
primeşte, le mărturiseşte şi le crede Sânta Mamă Biserica Catolică. După ce s-a primit acea
profesiune a credinţei, în schimb s-a cerut de la Majestatea Sa imperială şi Regală trei puncte :
I) ca pe preuţi de ritul grecesc şi pe monahii acelora să-i facă părtaşi la aceleaşi privilegii şi
drepturi, de care acum se bucură nu numai Romano Catolicii, dar şi Arianii, Luternanii şi
Calvinianii ; II) Că în fie-care sat, în care este Paroh, Biserica să aibă casă parohială, pentru
ca parohul să nu fie silit a locui în casă sau pe loc străin; III Că aşezarea parohiilor să
depindă de Episcop, iar nici decum de seculari laici (mireni), precum s-a îmtâmplat până
acum. Pentru aceste în fine am subscris, în modul următor; Noi, zic, sus numiţii Teofil
Episcopul şi tot clerul cerem cu umilinţă acestea de la Augustissima Sa Majestate imperială şi
Regală şi ne îndatorim la cele mai sus menţionate înaintea părintelui Paul Barany, parohul
Bisericii Romano Catolice din Alba Iulia. Spre a căria credinţă şi întărire am subscris cu mâna
noastră şi am întărit cu sigiliul Episcopal şi Sinodal. Dat în Alba Iulia în 21 Martie 1697“146.
Însă Mitropolitul Teofil nu va apuca să vadă înfăptuit demersul său şi al celor 12 protopopi
semnatari ai acestei declaraţii, el murind în condiţii destul de nelămurite (se pare otrăvit), unirea
realizându-se sub urmaşul său, Mitropolitul Atanasie Anghel.
La 14 aprilie 1698, împăratul Leopold I a dat decretul care prevedea că preoţii români
care vor recunoaşte pe Papa de la Roma se vor bucura de drepturile şi privilegiile preoţilor
catolici, iar cei care se vor uni cu altă „religie receptă” vor beneficia de privilegiile şi libertăţile
acelei religii. Episcopul Atanasie Anghel, în sinodul ţinut la Alba Iulia din 7 octombrie 1698, a
dat o Carte de Mărturie, un manifest semnat de 38 de protopopi: „Noi, mai jos scrişi Vlădica,
Protopopii şi Popii besericilor româneşti dăm în ştire tuturor, cărora se cuvine mai vârtos
Ţării Ardealului. Cercând schimbarea acestii lumi inşelătoare şi nestarea şi neperirea
sufletelor, căruia în măsură mai mare trebuie a fi cât toate, din bună voia noastră ne unim cu
biserica Romei cea catolicească şi ne mărturisim a fi mădulările cestii biserici sfinte catoliceşti
a Romei prin această carte de mărturie a noastră, şi cu acele privilegiomuri vom să trăim cu
care trăiesc mădulările şi popii acestei biserici sfinte precum înălţia sa împăratul şi coronatul
craiului nostru în milostenia decretumului înălţii sale ne facem părtaşi, care milă a înălţii sale,
nevrând a o lepăda, cum se cade credincioşilor înălţii sale nevrând a o lepăda, cum se cade
credincioşilor înălţii sale, această carte de mărturie şi nălţii sale şi ţării Ardealului o dăm
înainte. Pentru care mai mare tărie dăm şi peceţile şi scrisorile mânilor voastre. S-au dat în
Bălgrad, în anii Domnului 1698 în şapte zile a lui Octobre Ath. m.p.“ Semnificativă este
continuarea documentului : „Însă întru acest chip ne unim, şi ne mărturisim a fi mădulări
sfintei catoliceşti biserici a Romei, cum pe noi şi rămăşiţele noastre din obiceiul bisericei
noastre a răsăritului să nu ne clătească. Ci toate ceremoniile, sărbătorile, posturile, cum până
acum aşa şi de acum înainte să fim slobozi a le ţine după calindariul vechiu. Şi pe cinstitul
Vlădica nostru Athanasie nime până la moartea Sfinţii sale să n-aibă putere a-l clăti din
scaunul Sfiinţii Sale. Ci tocmai de i s-ar întâmpla moarte, să stea în voia soborului, pe cine ar
alege, să fie Vlădică, pre care sfiinţia sa Papa şi înălţatul împărat să-l întărească şi patriarhul
de sub biruinţa înălţii sale să-l hirotonească, şi în obiceiul şi deregătorile protopopilor cari
sunt şi vor fi, nici într-un fel de lucru nime să nu se mestece, ci să ţie cum şi până acum. Iar de
ne vor lăsa pre noi şi rămăşiţele noastre într-aceasta aşezare, peceţile şi iscăliturile, care am
dat să n-aibă nici o tărie. Care lucru l-am întărit cu pecetea mitropolii noastre pentru mai
mare mărturie. L.S (...) şi aşa ne unim aceşti ce scri mai sus, cum toată legea noastră, slujba
bisericii, liturghia şi posturile să sté pre loc, iară să n-ar sta pre loc, acele nici aceste peceţi să
146
Constantin Vântu¸Unirea Românilor din Transilvania cu Biserica Romano-Catolică, Tipografia «Cărţii
Bisericeşti», Bucureşti, 1889, p. 34.
n-aibă nici o tărie asupra noastră, şi vlădica nostru Atanasie să fie în sca... şi nime să nu-l
hărbătăluiască“147. Aşadar, Unirea cu Roma era condiţionată de acordarea de drepturi şi
privilegii, respectare autonomiei bisericii româneşti unite în relaţiile ei cu celelalte religii din
principat şi păstrarea „legii“ tradiţionale 148.
La 16 februarie 1699, prin prima Diplomă Leopoldină se recunoştea Bisericii româneşti
Unite cu Roma aceleaşi drepturi cu ale celei Romano-Catolice. Dar intenţia Habsburgilor de a
crea o nouă forţă politică în Ardeal nu va rămâne fără răspuns din partea „Staturilor”
principatului care-şi văd ameninţată, astfel, autoritatea şi interesele. Libertate şi drepturi pentru
românii uniţi ar fi însemnat împărţirea cu aceştia a puterii politice după principiul
proporţionalitătii, din acest punct de vedere cota românilor crescând considerabil prin
înfăptuirea Unirii149. Este şi motivul pentru care Guvernul şi Dieta din 26 septembrie 1699 vor
stabili reducerea numărului preoţilor în fiecare sat la doi (înainte era până la 6) şi vor condiţiona
apartenenţa la statutul de preot de absolvirea unei şcoli latineşti. Atanasie Anghel va răspunde
abuzurilor iniţiate de „privilegiaţii“ prin convocarea în 4 septembrie 1700 a unui mare Sinod la
Alba Iulia cu participarea a 54 de protopopi, reprezentând 1582 de preoţi şi a câte 3 delegaţi
mireni din fiecare sat, care, în ziua următoare a redactat „Actul Unirii în credinţă cu Biserica
Romei”. Conţinutul actului este o sinteză între declaraţia Mitropolitului Teofil, prin referirea la
cele patru puncte şi Cartea de mărturie din octombrie 1698, însă el nu mai pomeneşte decât
necesitatea acordării de privilegii pentru Biserica Unită la fel cu cele acordate celei catolice.
Partea finală a Actului de Mărturie va fi întărită în cadrul sinodului restrâns din 7 ianuarie 1701,
când este reluată în discuţie problema autonomiei bisericii româneşti. În acelaşi an, Atanasie
Anghel pleacă la Viena unde este recunoscut şi consacrat episcop, dar cu condiţia de a nu
întreţine nici o legătură cu ierarhii din Ţara Românească sau domnitorii români şi că va obliga
credincioşii lui să facă mărturisire de credinţă catolică.
La 19 martie 1701, împăratul a dat a doua Diplomă Leopoldină prin care au fost
orânduite relaţiile de drept ale Bisericii Greco-Catolice din Transilvania. Ea cuprinde 15
articole, articolul III înglobând anumite promisiuni politice. În acesta se aminteşte că nu numai
preoţii, ci şi mirenii, chiar dacă nu sunt nobili, vor fi număraţi între staturile catolice, vor fi
socotiţi între ele, declaraţi capabili de a ocupa slujbe şi vor fi consideraţi asemenea celor ce
aparţin celorlalte religii, nu doar toleraţi, iar preoţii uniţi nu mai pot fi trataţi ca iobagi şi nu mai
pot fi puşi la robotă150.
Revenit la Alba Iulia, în anul 1701, Atanasie Anghel a fost instalat episcop al naţiunii
române din Transilvania, fiind asistat de un „pater iezuit“, teolog de lege latinească, judecător în
problemele bisericeşti, lucru care va dura până în 1780, când Grigore Maior va renunţa la acest
„îndrumător”.
Existenţa de acum a două biserici în sânul neamului românesc, Ortodoxă şi Greco-
Catolică, va determina apariţia unei aşa-numite „probleme religioase“, legată de modul în care
vor evolua raporturile dintre ele. Amândouă aceste biserici îşi revendică meritul de a fi
contribuit la naşterea şi dezvoltarea conştiinţei naţionale şi, ca atare, la conservarea şi întărirea
naţionalităţii române însăşi. Biserica Ortodoxă îşi revendica cinstea păstrării neatinse a fiinţei
neamului, acuzând-o pe cea Unită de ruperea unităţii spirituale a neamului, închinându-se Papei
de la Roma şi acceptând, din motive politice „rătăcirile” latiniste. Biserica Unită reproşa celei
Ortodoxe primejdia la care a expus neamul prin legăturile pe care le întreţinea cu slavii din sud,

147
Lucian Bolcaş, Chestia autonomiei Bisericei Române Unite în şirul luptelor noastre pentru existenţa naţională, Ed.
Minerva, Bucureşti, Cluj, 1990, p. 35.
148
Silviu Dragomir, Românii din Transilvania şi Unirea cu Biserica Romei, Cluj, 1990, p. 35
149
Gheorghe Şincai, Hronica Românilor, ed. III, Bucureşti, 1969, p. 246.
150
Kurt Wessely, A doua Diplomă Leopoldină, Academia Română, Memoriile secţiunii istorice, Seria III, Tom. XX,
Mem. 12, Bucureşti, 1938.
cu ruşii şi grecii, a căror influenţă a întârziat formarea conştiinţei naţionale, atribuindu-şi meritul
de a-l fi trezit din amorţirea în care-l aruncase acest „bizantinism”151.
Nu trebuie uitat că ortodocşii români transilvăneni se aflau sub permanenta presiune a
principilor calvini şi orice formă de manifestare politică legală în cadrele imperiului şi, deci, a
principatului ar fi avut puţine şanse de izbândă, câtă vreme românii erau doar „toleraţi”, fără
drepturi politice, iar religia lor nerecunoscută ca „receptă“. Între calvinism şi catolicism, între
Curtea vieneză şi tendinţele maghiarizante, într-un moment când istoria bisericească se
suprapunea celei naţionale, românii au ales afilierea la Roma pentru a salva fiinţa naţională. Prin
condiţionarea Unirii de acordarea de drepturi s-au creat pârghiile pentru ridicarea poporului
românesc din Ardeal din starea precară în care se afla152.
A doua Diplomă Leopoldină a constituit dealtfel baza legală a luptei lui Inochentiu Micu
pentru obţinerea drepturilor românilor, care li se cuveneau acum de drept. În plus, episcopul
greco-catolic (1728-1751), în memoriile lui, cere ca toţi românii mireni, nobili sau ţărani, uniţi
sau neuniţi să fie egali în drepturi cu „naţiunile istorice“ şi religiile „recepte”, recurgând la ideea
primatul naţional în lupta sa. Dieta Transilvaniei va recunoaşte egala îndreptăţire a românilor
uniţi, dar numai a acelora care în virtutea situaţiei lor de altă natură (nobilitatea) puteau avea
pretenţii la privilegii feudale. Poporul a rămas exclus de la acest privilegiu şi românii n-au fost
recunoscuţi, ca a patra naţiune cum ceruse Inochentie Micu. În 1744 episcopul a plecat din
Ardeal la Viena (1744), pentru a-l avertiza pe împărat în legătură cu posibilitatea întoarcerii
uniţilor la ortodoxie în cazul în care postulatele politice nu li s-ar îndeplini.153.
Lupta lui Inochentie Micu a fost abil folosită de Mitropoliţii Karlowitzului care se
împăcau greu cu ideea pierderii credincioşilor lor în favoarea Romei catolice. Intervenţiile
acestora, coroborate cu acţiunile calvinilor, vor determina momente de criză la jumătatea
secolului al XVIII-lea. Pe fondul nemulţumirilor generate de neacordarea drepturilor cuprinse în
Diploma Leopoldină şi a înlăturării episcopului Micu, mulţi români vor părăsi Unirea, încurajaţi
fiind şi de mitropoliţii sârbi, care promiteau posibilitatea de a putea beneficia de „privilegiile
ilirice” (drepturi acordate sârbilor succesiv prin decretele din 1691, 1729, 1732, 1734 de Curtea
de la Viena), în schimbul revenirii la ortodoxie. Astfel, ia naştere răzmeriţa lui Visarion Sarai,
răscoala călugărului Sofronie şi a Popii Tunsu, care va sfârşi în 1761 prin intervenţia militară a
generalului Adolf Buccow şi prin investirea episcopului sârbesc al Budei, drept episcop neunit
al românilor din Ardeal, de acum fiinţând aici legal două biserici româneşti (Ortodoxă şi Greco-
Catolică).
Sub raport numeric constatăm o scădere a Bisericii Unite, potrivit conscripţiilor
ordonate de generalul Buccow existând doar 25.223 familii unite spre deosebire de 128.653
familii neunite, situaţie foarte diferită de aceea a anului 1750, când erau în Transilvania,
exceptând Ţara Bârsei, doar 13 sate neunite154.
Unirea însă, se va reface sub episcopul Grigore Maior (1772-1782) şi a urmaşilor săi,
dobândind la finele secolului al XVIII-lea preponderenţa numerică faţă de aceea a neuniţilor din
Ardeal. De asemenea, ea va continua să sprijine mişcarea naţională şi culturală românească. În
1791, episcopul Ioan Bob (1782-1830) sprijină în faţa Dietei Transilvaniei memoriul naţiunii
române din Ardeal – Supplex Libellus Valachorum – în timpul episcopatului său reţeaua
151
Alexandru Mircea, „Problema religioasă în România”, în Biserica Română Unită. Două sute cincizeci de ani de
istorie (lucrare colectivă), Madrid, 1938.
152
Gh. Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă, vol. I, Sibiu, 1889, p. 164. Iată cum se
exprima Bariţiu referindu-se la acest aspect: „Bisericii române şi clerului său (...), nu-i rămăsese decât alternativa ca,
sau să figureze şi pe viitor ca lipitură Bisericii calvine, obligată a se supune la toate condiţiile cuprinse în legile şi în
diplomele domneşti (...) sau, dacă nu-i mai convenea aşa, să adopte Unirea cu Biserica Romei... Situaţiunea devenise
cu atât mai critică, cu cât ea se înfăţoşa fără cruţare şi îndurare către cler şi popor, în acelaşi timp ca o cestiune
religioasă milenară, de la care ar depinde mântuirea sufletelor şi viaţa de veci, precum şi ca naţiune a emancipării
fizice şi al libertăţii personale şi asigurării de subzistenţă materială pentru biserici, prelaţi şi popor“
153
Kurt Wessely, op. cit.
154
Ioan M. Bota, op. cit., p. 187-188.
şcolară cunoscând o dezvoltare majoră prin activitatea corifeilor Şcolii Ardelene, care a dat o
generaţie ilustră anului revoluţionar 1848, pregătită ideologic, cu un program revoluţionar
fundamentat istoric pe latinitatea, numărul şi vechimea românilor pe aceste meleaguri.
Cât priveşte măsurile pe care austriecii le-au luat în Transilvania, cele mai importante au
fost elaborate în vremea împărătesei Maria Tereza şi a fiului ei Iosif al II-lea. În timpul Mariei
Tereza principala reformă a fost aceea socială, Curtea intervenind în raporturile dintre nobili şi
ţărani şi stabilind prin lege obligaţiile ţărănimii dependente. Măsura intră în vigoare pentru
Transilvania, începând cu anul 1767, fiind o rezultantă a dorinţei austriece de a mări capacitatea
fiscală a ţării.
În anul 1769, ordonanţa provizorie, „Certa puncta”, a diminuat obligaţiile ţărănimii ce
trebuiau prestate faţă de nobili. În materie de judecată, se admitea posibilitatea iobagului de a
apela la comitat şi chiar apelul la Tabla comitatului. Însă ordonanţa păstra robota mult mai
ridicată decât în Ungaria, ea fiind concentrată în toiul muncilor agricole, iar pământul atribuit
supusului era lăsat la bunul plac al stăpânului155. Cu toate acestea, reglementările respective au
reuşit să stăvilească pentru moment mişcările ţărăneşti. Iobăgia a implicat însă masiv populaţia
românească care constituia majoritatea absolută a locuitorilor.
Reformele împărătesei au urmărit şi problema culturii, a învăţământului şi aceea a
bisericii. După organizarea Consiliului de Stat, acesta a luat dezbatere manifestările
confesionale, starea unirii religioase, periclitată de mişcările anticatolice ale lui Visarion Sarai şi
ale lui Sofronie din Cioara (sat în Hunedoara). Prin Decretul de toleranţă din 1759, din raţiuni
de stat, ortodoxia a fost restaurată. Noul episcopat ortodox, controlat de austrieci, ar fi urmat să
satisfacă dezideratele populaţiei ortodoxe, care se ridicase împotriva unirii156.
Un alt segment al reformelor care se prelungeşte până în spaţiul transilvan îl constituie
înfiinţarea regimentelor de graniţă, două fiind româneşti, alte două secuieşti, la care se adaugă,
din 1768, un batalion în Banat157. Acestea aveau misiunea de a apăra ţara, de a stăvili emigraţia,
dar prin ele se sporea numărul românilor cu statut de oameni liberi. În egală măsură regimentele
au contribuit la stimularea procesului de constituire a unei elite militare româneşti care va
contribui activ la afirmarea conştiinţei naţionale.
La afirmarea elitelor româneşti contribuie şi „politica şcolară” austriacă. Curtea vieneză
a sprijinit organizarea centrului şcolar de la Blaj. În timpul Mariei Tereza, în mod special prin
„Ratio Educationis” (1777), paralel cu sporirea reţelei şcolare rurale şi instrucţia preoţimii, se
formează o elită intelectuală instruită în universităţi catolice, la Roma sau Viena.
Reformele în spiritul ideilor iluminismului iniţiate de Maria Tereza sunt adâncite de
către fiul ei Iosif al II-lea. Din 1780, când îşi începe domnia, şi până în 1790, printr-o serie de
edicte acesta înfăptuieşte o seamă de reforme, potrivit unui program schiţat încă din 1765.
Reformele debutează printr-o ordonanţă asupra presei în 1781, prin care este eliminată
cenzura de sub controlul bisericii, instituindu-se o comisie destinată revizuirii cărţilor. De
asemenea, el înlătură dependenţa ordinelor călugăreşti faţă de autoritatea papală, desfiinţează o
seamă de mănăstiri şi le secularizează bunurile. Emite „Edictul de toleranţă”, în acelaşi an, prin
care se asigura liberul exerciţiu pentru religiile necatolice, fiind însă atent la menţinerea
primatului catolicismului.
În cadrul efortului de centralizare, el procedează la o nouă împărţire administrativă a
ţării, în 10, apoi în 11 unităţi administrative (comitate), pe care le înzestrează cu un aparat
administrativ salariat şi subordonat puterii centrale, desfiinţând autonomiile158. Separă atribuţiile
administrative de cele judecătoreşti, justiţia trecând sub controlul statului. Prin „Norma Regia” a
accentuat rolul învăţământului elementar.

155
Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit., p. 195
156
Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu, Miron Constantinescu, (coord.), op. cit., 200
157
Ibidem
158
Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit.,, p. 195
 Prin Patenta imperială din 22 august 1785, a desfiinţat servitutea personală şi legarea de
glie a ţărănimii iobage. Iobagilor li s-a dat libertatea de a se căsători fără consimţământul
nobililor, de a învăţa carte şi meserii. Nu s-au desfiinţat sarcinile iobăgimii, obligaţiile acesteia,
ci i s-a redat iobagului numai dreptul de a se strămuta (drept pierdut în 1514) oriunde dorea
după satisfacerea îndatoririlor către nobili.
Tot acest ansamblu al reformelor, a stârnit în Transilvania opoziţia naţiunilor politice şi
a religiilor recepte. Aceasta cu atât mai mult cu cât ele cuprindeau şi problemele populaţiei
româneşti majoritare. Ca atare, aici opoziţia a avut un dublu conţinut: pe de o parte reformele cu
tentă ilumunistă lezau interesele categoriilor privilegiate în relaţia cu Curtea vieneză, iar pe de
altă parte ele afectau şi relaţia de dominaţie faţă de majoritarii români din acest spaţiu.
Din acest punct de vedere nu surprinde deloc reacţia privilegiaţilor la publicarea
Edictului de toleranţă. Acestuia, adaptat la condiţiile provinciei, i se asociază prevederile
circularei din 1782 şi a patentei din acelaşi an, din august, prin care se defineşte toleranţa ca o
ridicare a restricţiilor pentru necatolici, ceea ce oferea oportunităţi românilor pentru accesul lor
la funcţii în stat. Reforma sistemului educaţional prin Norma Regia, cu toate derogările de la
Ratio Educationis, fixează şi ea un nou cadru, în care se manifestă de acum iniţiativele
românilor din Transilvania.
Parţial reformele veneau în întâmpinarea doleanţelor românilor ardeleni (egalitatea
dintre naţiuni, cetăţenia, dreptul la funcţii, la şcoală şi meserii) şi au impulsionat lupta pentru
emancipare. Deşi nu a rezolvat deplin problemele sociale şi naţionale ale românilor, acţiunea
reformatoare a lui Iosif al II-lea a contribuit în mare măsură la disoluţia sistemului naţiunilor
privilegiate. De asemenea, ea a creat condiţiile pentru formarea unei generaţii instruite, adepta
unei opere reformatoare în Transilvania.

DREPTUL ÎN PERIOADA REGULAMENTELOR ORGANICE

Regulamente Organice, au fost supuse aprobării guvernului rus, iar apoi votului unor
adunări extraordinare româneşti. Ele au intrat în vigoare la 1 iulie 1831, în Ţara Românească,
şi la 1 ianuarie 1832, în Moldova.
Privite în ansamblu Regulamentele Organice au avut câteva trăsături care le-au
individualizat atât în raport cu legislaţia anterioară, cât şi cu cea ulterioară.
Caracterul unitar. în ciuda unor mici diferenţe, cele două legi organice au introdus în
Principate aceleaşi instituţii şi aceleaşi principii de guvernare. Apropierile dintre cele două
texte îşi au originile atât în vechea comuniune instituţional-juridică a Principatelor, cât şi în
preocuparea Rusiei de a le organiza în mod asemănător, pentru a le controla mai uşor.
Caracterul constituţional. Regulamentele Organice au reprezentat primele acte cu
valoare constituţională aplicate în spaţiul românesc. Alături de alte aspecte, care, în mod
normal nu intră în sfera de preocupări a unei constituţii, cele două texte conţin primele
reglementări scrise din istoria României care fac referire organizarea şi exercitarea puterii în
stat.
Caracterul oligarhic. Regulamentele Organice au aşezat boierimea la conducerea
Principatelor Române, excluzând aproape complet celelalte categorii sociale.
Caracterul conservator. În ciuda influenţei pe care a avut-o ideologia revoluţiei
franceze în Principate, Regulamentele Organice au frânat procesul de liberalizare a sistemului
politic şi social din Principate. Ele au conservat vechile privilegii politice, economice şi
sociale ale boierimii, precum şi vechea formă de guvernare (absolutismul monarhic), care a
fost doar atenuată acum prin controlul exercitat de puterea protectoare (ImperiuJ Ţarist).
Caracterul modern. În ciuda caracterului lor conservator, Regulamentele au adus
totuşi primele elemente de liberalizare în sistemul de organizare statală. Cel mai important
aspect se leagă de introducerea principiului modern al separaţiei puterilor în stat. Deşi acest
principiu a fost aplicat mai mult formal, trebuie remarcat totuşi că, pentru prima dată în istoria
românilor, sunt introduse trei tipuri de organe chemate să exercite puterile statului: Domnul,
cel care exercita puterea executivă; o instituţie colectivă aleasă (Adunarea Obştească) care
exercita puterea legislativă: şi mai multe instanţe de judecată care exercitau puterea
judecătorească.

Administraţia centrală

Domnul şi căimăcămia

Cea mai importantă instituţie de drept public a rămas în continuare domnia. Titularul
acesteia era ales pe viaţă de către o Adunare Obştească Extraordinară dominată de marea
boierime. Alegerea titularului tronului era confirmată de puterea suzerană şi notificată puterii
protectoare. În ciuda faptului că Domnul era ales de către reprezentanţii ţării, dreptul de a-l
destitui pe acesta nu revenea Adunării Obşteşti, ci puterilor suzerană şi protectoare.
Destituirea trebuia să fie totuşi justificată, motiv pentru care ea trebuia să fie întemeiată pe
rezultatele unei anchete.

Potrivit textelor regulamentare. Domnul era şeful puterii executive, pe care o exercita
în mod direct. Nici un alt organ de stat nu mai putea avea sarcini executive. În această calitate,
Domnul numea şi revoca pe toţi funcţionarii publici, începând chiar cu miniştrii, principalii
săi colaboratori. De asemenea, el asigura comanda supremă a armatei recent reînfiinţate
(Miliţia naţională). Ca o reminiscenţă a regimului fanariot, Domnul şi-a păstrat dreptul de a
acorda în mod discreţionar titluri de nobleţe şi de a le revoca.
Dat fiind faptul că principiul separării puterilor în stat era mai mult formal, Domnul a
mai păstrat o serie de atribuţii în zona puterilor legislativă şi judecătorească. În privinţa puterii
legislative, trebuie spus că Domnul avea drept exclusiv de iniţiativă legislativă, precum şi
dreptul de a promulga sau a respinge legile votate în cadrul Adunării Obşteşti. În privinţa
atribuţiilor care ţineau de puterea judecătorească, poate fi reţinut faptul că, în unele cazuri,
Domnul avea dreptul de a întări hotărârile judecătoreşti ale instanţei supreme de judecată
(înaltul Divan), ceea ce contravenea în mod evident ideii de justiţie independentă. Având
atribuţii în zona tuturor celor trei puteri ale statului, Domnul regulamentar se apropia foarte
mult de instituţia monarhului absolut.
În cazul vacanţei scaunului domnesc, atribuţiile Domnului erau exercitate de un organ
colectiv. Acesta purta denumirea de Căimăcămie sau Vremelnica ocârmuire şi avea un
caracter provizoriu. Căimăcamia era formată din trei membri de drept: preşedintele înaltului
Divan, ministrul de interne şi ministrul de justiţie. În competenţa membrilor săi intrau toate
atribuţiile domneşti. Existau totuşi şi câteva limitări: nu putea demite funcţionarii statului
decât pentru delicte flagrante: funcţionarii numiţi de căimăcămie trebuiau să fie confirmaţi de
noul domn: căimăcamia nu putea să acorde titluri de nobleţe.

Miniştrii

Preocupaţi de reducerea dimensiunilor aparatului funcţionăresc şi de eficientizarea

administraţiei, autorii Regulamentelor Organice au redus atât dimensiunile aparatului
administrativ central, cât şi atribuţiile acestuia. Reducerea dimensiunilor aparatului de stat s-a
făcut prin eliminarea tuturor dregătoriilor inutile. Este vorba în principal de desfiinţarea
dregătoriilor care, încă din evul mediu, serveau pentru ostentarea puterii centrale şi asigurau
diverse sinecure pentru persoanele din anturajul domnesc. În consecinţă, au fost păstrate doar
acele dregătorii care aveau atribuţii concrete legate de exercitarea funcţiilor asumate de statul
regulamentar. Limitarea atribuţiilor s-a făcut prin eliminarea din competenţa tuturor
categoriilor de funcţionari a atribuţiilor judecătoreşti. în acest fel, activitatea funcţionarilor a
fost legată exclusiv de sfera puterii executive. Schimbările produse au transformat vechile
dregătorii în adevărate ministere, iar pe titularii acestora în miniştri subordonaţi intereselor
publice. Faptul a fost consacrat şi la nivelul titulaturii oficiale, foştii dregători primind
denumirea de miniştri.
Numirea şi revocarea miniştrilor revenea exclusiv Domnului şi nu era condiţionată de
îndeplinirea vreunui set special de condiţii. Totuşi, potrivit tradiţiei, aceştia trebuiau să
provină din rândurile marii boierimi. Miniştrii erau subordonaţi direct Domnului, în calitatea
lui de şef al administraţiei, şi răspundeau numai în faţa acestuia. În consecinţă, activitatea
miniştrilor se realiza sub îndrumarea şi supravegherea Domnului. În acest context, miniştrii
nu erau consideraţi răspunzători din punct de vedere politic faţă de Adunarea Obştească.
Aceasta din urmă avea doar puterea de a întocmi sesizări cu privire la activitatea
necorespunzatoare a miniştrilor, urmând ca Domnul să decidă dacă cei acuzaţi trebuiau să fie
deferiţi justiţiei sau nu. Concluzia care se desprinde de aici este aceea că miniştrii
regulamentari erau consideraţi răspunzători pentru gestionarea ministerelor avute în grijă
exclusiv în faţa Domnului.
Miniştrii în funcţie nu aveau dreptul să fie aleşi în Adunarea Obştească; ei puteau participa
totuşi la şedinţele acesteia, pentru a răspunde la interpelările deputaţilor, dar şi pentru a relata
Domnului despre ceea ce se petrecea în timpul dezbaterilor.

Ministerele

Fiecare ministru conducea un minister organizat ca un serviciu public central. Acesta

din urmă avea atribuţii bine determinate şi funcţiona în mod permanent. Competenţa materială
a ministerelor era specializată şi se exercita în raport cu întregul teritoriu al ţării.
În alcătuirea structurii administrative centrale intrau şase ministere:
a. Ministerul Treburilor Dinăuntru sau Ministerul de Interne, condus de marele vornic
din lăuntru (succesorul celor două mari vornicii, a Ţării de Jos şi a Ţării de Sus). Atribuţiile
acestui minister erau foarte numeroase, ele corespunzând activităţii mai multor ministere
moderne. Cea mai importantă era coordonarea şi supravegherea activităţii administraţiei
locale, în special a conducătorilor de unităţi administrativ teritoriale. Pe lângă acestea
ministrul de interne se mai ocupa cu supravegherea stării sanitare a populaţiei, administrarea
carantinelor, controlul măsurilor şi al greutăţilor, gestionarea relaţiilor agrare, fixarea
preţurilor muncilor agricole, îmbunătăţirea raselor de animale, executarea lucrărilor publice,
administrarea drumurilor, podurilor, spitalelor, a caselor de binefacere, a poştei, precum şi cu
întocmirea statisticilor oficiale.

b. Ministerul de Finanţe sau Visteria, condus de marele vistier. Ministerul

corespundea vechii dregătorii a marelui vistier. El era răspunzător de încasarea dărilor,
organizarea şi supravegherea industriei şi a comerţului. Competenţele vistierului erau foarte
strict reglementate, fiindu-i interzis în mod expres să-şi depăşească atribuţiile.
c. Secretariatul de Stat sau Postelnicia, condus de marele postelnic, reprezenta
cancelaria principatului. Ministerul corespundea vechii dregătorii a marelui postelnic. Prin
intermediul acestuia, Domnul întreţinea corespondenţa cu celelalte ministere, cu administraţia
locală, cu agenţii ţării la Poartă, cu agenţii străini din Principate etc.
d. Ministerul Dreptăţii sau Marea Logofeţie, condus de marele logofăt al dreptăţii
(urmaşul celor doi logofeţi, al Ţării de Sus şi al Ţării de Jos). Ministerul gestiona activitatea
justiţiei, iar în unele cazuri conducătorul său putea prezida înaltele instanţe judecătoreşti.
Supravegherea activităţii instanţelor se făcea cu ajutorul unor funcţionari numiţi procurori în
Muntenia, respectiv revizori în Moldova. Aceştia monitorizau activitatea instanţelor de
judecată pentru a vedea dacă acestea dau sentinţe în conformitate cu legile existente. În acest
sens, procurorii şi revizorii înaintau marelui logofăt al dreptăţii câte două rapoarte pe an cu
privire la starea pricinilor. În funcţie de aceste rapoarte, marele logofăt putea propune
Domnului avansarea celor merituoşi sau sancţionarea celor care comiteau abateri. Tot în
privinţa carierei judecătorilor, marele logofăt era cel care înainta Domnului propunerile pentru
numirile judecătorilor.
e. Ministerul Treburilor Bisericeşti sau Marea Logofeţie a Credinţei, condus de
marele logofăt al credinţei sau al pricinilor bisericeşti. Ministerul a funcţionat în primă fază
doar în Ţara Românească, unde a preluat vechile atribuţii bisericeşti ale marelui logofăt. În
Moldova, un echivalent al acestui minister s-a înfiinţat abia în 1844, purtând denumirea de
Vornicia Bisericească.
f. Ministerul Oştirii sau Miliţia Naţională, era condus de marele spătar în Muntenia şi
de marele hatman în Moldova. Miliţia Naţionala nu era un minister al apărării, întrucât din
punctul de vedere al autorilor Regulamentelor Organice, securitatea celor două Principate era
asigurată de cele două mari puteri vecine, suzerană şi protectoare. În aceste condiţii, efectivele
militare avute în subordine erau relativ reduse, rolul lor fiind mai mult unul poliţienesc. În
competenţa acestui minister intra menţinerea ordinii publice, în general, apărarea graniţelor,
păzirea carantinelor, prinderea răufăcătorilor etc.
În Moldova, a fost înfiinţat în anul 1849 si un al şaptelea minister, rezervat lucrărilor
publice. Acesta a fost condus de un ministru cu rang de vornic, secondat de un director de
departament. Scopurile pentru care a fost înfiinţat ministerul erau construirea de poduri şi
şosele, pavarea şi alinierea străzilor, înfiinţarea şi amenajarea spaţiilor publice de agrement,
întreţinerea şi supravegherea cursurilor râurilor, întreţinerea grădinilor publice etc.
Fiecare minister se diviza în secţii conduse de câte un şef, corespunzător directorilor
din zilele noastre. La rândul lor, secţiile erau divizate în birouri: (mese) compuse dintr-un
funcţionar superior şi mai mulţi funcţionari de rând. În Ţara Românească, la nivelul fiecărui
minister a fost înfiinţată funcţia de director ministerial. Directorul îl înlocuia pe ministru,
atunci când acesta din urmă nu se afla în minister, şi avea diverse sarcini de conducere:
supraveghea lucrările din minister; supraveghea activitatea cancelariei; aducea la cunoştinţa
ministrului disfuncţiile constatate; îl sesiza pe ministru în legătură cu abaterile disciplinare ale
funcţionarilor. În cazul în care Domnul sau Adunarea sesiza nereguli în funcţionarea
activităţii ministerului, directorul răspundea în solidar cu ministrul. Excepţie făcea doar cazul
în care directorul îl înştiinţase în prealabil pe ministru, dar acesta nu luase măsurile cuvenite.
Pentru a se putea păstra documentele publice Regulamentele Organice au prevăzut
înfiinţarea unor depozite speciale la nivelul celor două capitale. În acest fel au luat naştere
Arhivele Statului, un serviciu public care avea rolul de a aduna, clasifica şi păstra
documentele oficiale, oferind astfel un instrument eficient pentru controlul activităţii
administraţiei publice. Instituţia urma să preia pe bază de opis, de la toate organele statului,
documentele care erau considerate „săvârşite”. Clasificarea internă a documentelor trebuia să
fie făcută pe instituţii şi pe ani. La momentul organizării Arhivelor Statului, guvernatorul rus
Pavel Kisseleff a dispus preluarea de către instituţie a fondurilor documentare care aparţineau
organelor publice existente în acel moment, a fondurilor mănăstirilor şi chiar a fondurilor care
se aflau în posesia persoanelor private.
 Sfatul Administrativ Ordinar şi Sfatul Administrativ Extraordinar

Sfatul Administrativ Ordinar reprezenta un mini-guvern alcătuit din miniştrii care

administrau sectoarele cele mai importante ale ţării: marele vornic (ministrul de interne),
marele vistiernic (ministrul de finanţe) şi marele postelnic (secretarul de stat). Sfatul
Administrativ venea să ia locul vechii instituţii a Sfatului domnesc. El asigura soluţionarea
rapidă a problemelor urgente de factură internă, pregătea lucrările Adunărilor Obşteşti şi
elabora proiectele de legi ce urmau a fi discutate în cele două Adunări. Conducerea Sfatului
revenea Domnului sau marelui vornic, iar hotărârile sale nu erau puse în aplicare decât după
aprobarea prealabilă a Domnului.

Sfatul Administrativ Extraordinar reprezenta formula de reunire a tuturor celor şase

miniştri pentru a lua măsuri administrative în problemele cele mai importante. Convocarea
Sfatului Extraordinar se făcea doar de către Domn, atunci când acesta considera de cuviinţă.
Tot Domnul era cel care asigura preşedinţia instituţiei. Pentru a nu i se bloca activitatea în
absenţa Domnului, a fost înfiinţată funcţia de Preşedinte al Marelui Sfat, urmând ca acesta să
conducă lucrările atunci când Domnul absenta. În Ţara Românească, preşedintele urma să fie
ales de către Domn din rândul boierilor vârstnici, cu rang înalt şi experienţă administrativă; în
Moldova, preşedinţia îi aparţinea de drept ministrului de interne (marele vornic).
Activitatea celor două tipuri de sfaturi nu a fost foarte clar reglementată de textele
Regulamentelor Organice, astfel încât nu a existat o delimitare strictă a atribuţiilor pe care le-
au avut. Analizând practica lor administrativă, se poate observa totuşi că direcţiile principale
pe care şi-au canalizat activitatea au fost: deliberarea, în calitate de organ consultativ, asupra
diverselor probleme ridicate, fără a lua însă vreo decizie: elaborarea proiectelor de legi, a
amendamentelor şi decretelor domneşti: şi punerea în aplicare a legilor sancţionate de Domn.
În Moldova, Sfatul Extraordinar a căpătat în timp o poziţie superioară în raport cu cel
Ordinar. La şedinţele sale veneau adesea directorii ministeriali, în locul miniştrilor, ceea ce a
făcut ca deciziile adoptate să câştige un plus de competenţă şi precizie tehnică. Deciziile sale
au căpătat astfel o greutate mai mare, în raport cu cele ale Sfatului Ordinar, ceea ce a condus
la transformarea lui în adevăratul executiv al ţării. După anul 1849 (Convenţia de la Balta
Liman), Sfatul Extraordinar a căpătat noi trăsături care l-au apropiat de cele ale unui executiv
modern. Între acestea cea mai importantă a fost aceea că instrucţiunile pe care le elabora
Sfatul pentru aplicare legilor adoptate nu mai aveau nevoie de aprobarea Domnului, pentru a
putea fi trimise în teritoriu spre a fi aplicate.

Administraţia locală

Judeţele şi ţinuturile

Diviziunile administrativ teritoriale şi-au păstrat denumirile pe care le-au avut în

trecut: judeţe în cazul Ţării Româneşti, respectiv ţinuturi în cel al Moldovei. Din motive care
au ţinut de eficientizarea activităţii administrative numărul acestora a fost diminuat în ambele
Principate. În Moldova au fost desfiinţate ţinuturile Hârlău, Cârligătura şi Herţa, rămânând în
total 13 ţinuturi. În Ţara Românească a fost desfiinţat judeţul Săcuieni (Saac), rămânând în
primă fază 17 judeţe. Ulterior, în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu (1842-1848) numărul
unităţilor administrativ teritoriale a ajuns şi aici la cifra de 13.
Conducătorii administraţiilor de judeţ şi de ţinut purtau denumirea de ispravnici
(ulterior ocârmuitori) în Ţara Românească, respectiv ispravnici administratori în Moldova.
Aceştia erau aleşi de către Domn pe o perioadă de 3 ani, dintr-un număr de doi candidaţi
propuşi pentru fiecare judeţ/ţinut de Sfatul Administrativ. La dispoziţia fiecărui dregător de
acest tip se afla o cancelarie alcătuită din patru persoane. Spre deosebire de perioada
anterioară, ispravnicii şi ocârmuitorii aveau exclusiv atribuţii administrative, ceea ce a
însemnat aplicarea unei reale separări între administrativ şi legislativ la nivel local. Ispravnicii
depindeau de ministrul de interne, însă primeau dispoziţii din partea tuturor miniştrilor în
conformitate cu specificul fiecăruia.
Între atribuţiile ispravnicilor aflate în relaţie cu sarcinile Departamentului de Interne
figurau: supravegherea graniţelor cu statele învecinate, sarcină care revenea mai ales celor
aflaţi în judeţele sau ţinuturile de margine: garantarea drepturilor tuturor locuitorilor din
circumscripţia administrativă aflată în responsabilitate îndrumarea alegerilor pentru alegerea
organelor de conducere orăşenească si a conducătorilor de subunităţi administrativ-teritoriale
(plase sau ocoale); asigurarea condiţiilor de încartiruire a miliţiei pământeşti; adoptarea de
măsuri pentru asigurarea liniştii şi a ordinii publice, prevenirea întrunirilor neoficiale,
prevenirea şi combaterea comploturilor: adoptarea de măsuri pentru prevenirea şi stingerea
incendiilor; asigurarea pazei închisorilor; adoptarea măsurilor necesare pentru limitarea
extinderii epidemiilor şi a epizootiilor; administrarea spitalelor existente; supravegherea
aprovizionării cu produse agro-alimentare şi controlul asupra unităţilor de măsură;
supravegherea efectuării la timp a lucrărilor agricole de către săteni.
Faţă de Departamentul de Finanţe, sarcinile ispravnicilor erau mai puţin numeroase,
acestea vizând: supravegherea încasării la timp a birului; asigurarea condiţiilor pentru buna
desfăşurare a activităţilor comerciale; stimularea producţiei meşteşugăreşti; adoptarea de
măsuri pentru combaterea contrabandei.
În raport cu portofoliul de atribuţii care revenea Secretariatului de Stat, conducătorilor
de judeţ sau de ţinut le reveneau sarcini precum: supravegherea modului în care erau
respectate normele privitoare la eliberarea paşapoartelor; supravegherea modului în care erau
respectate normele privitoare la intrarea cărţilor în ţară; întreţinerea de relaţii amiabile cu
străinii aflaţi în ţară.
Judeţele Ţării Româneşti au rămas divizate în continuare în plase, în vreme ce
ţinuturile moldoveneşti şi-au păstrat divizarea teritorială în ocoale. Conducătorii plaselor din
Ţara Românească se numeau zapcii (sub-cârmuitori), în vreme ce omologii moldoveni, aflaţi
în fruntea ocoalelor, se numeau privighetori de ocoale. în Ţara Românească, modul de
desemnare a acestora era asemănător celui în care erau stabiliţi conducătorii judeţelor.
Ispravnicii împreună cu boierii proprietari din judeţ şi cu vorniceii satelor propuneau pentru
fiecare plasă, câte doi candidaţi provenind din rândurile boierilor de rang II (neamuri) şi III
(mazili) din judeţ. Propunerile erau adresate Sfatului Administrativ, care le înainta Domnului,
acesta din urmă având rolul decisiv în desemnarea candidatului câştigător. În Moldova,
privighetorii de ocoale erau aleşi de ispravnici şi de vorniceii satelor din ţinut, dintre mazili
sau neamuri, urmând ca cel ales să fie confirmat în funcţie de către Domn. Zapciii şi
privighetorii de ocoale erau numiţi pe o perioadă de 3 ani, fiind retribuiţi cu leafă lunară,
asemenea ispravnicilor.
Rolul acestei categorii de dregători era unul major în structura administraţiei celor
doua Principate întrucât asigurau contactul direct dintre instituţiile statului şi locuitorii satelor,
constituind factorul de bază în aplicarea dispoziţiilor primite din partea cârmuirii şi de
supraveghere a aplicării lor. Atribuţiile care le reveneau reflectă, de altfel, această importanţă
deosebită a zapciilor şi a priveghetorilor de ocoale: întreţinerea unei evidenţe cu toate ordinele
primite; aducerea la cunoştinţa populaţiei a tuturor publicaţiilor şi a poruncilor venite din
parte administraţiei centrale sau a celei judeţene; impunerea birului, încasarea şi transmiterea
acestuia către reşedinţa de judeţ sau ţinut; aplicarea întocmai a poruncilor primite cu privire la
modul de executare a lucrărilor agricole; raportarea faţă de ispravnici a tuturor evenimentelor
importante petrecute în plasa sau ocolul său: tâlhării, epidemii, inundaţii etc; supravegherea
stării de funcţionare a căilor de acces (drumuri şi poduri).

Oraşele şi târgurile

Organizarea oraşelor în epoca regulamentară a fost făcută în mod diferit, în funcţie de

regimul juridic pe care îl aveau terenurile ocupate de comunităţile de târgoveţi. în vreme ce
oraşele aflate pe proprietate privată au rămas să fie administrate de proprietarii moşiilor,
oraşele libere au primit recunoaşterea personalităţii lor juridice. Cele două capitale ale
Principatelor au beneficiat însă de o organizare diferită de aceea a majorităţii oraşelor libere.
Pentru marea majoritate a oraşelor şi a târgurilor. Regulamentele Organice prevedeau
că ele se pot autoadministra prin intermediul unui Sfat orăşenesc, care venea să ia locul
vechilor instituţii medievale (judeţul/şoltuzul şi sfatul pârgarilor). Sfatul era format din patru
membri în Muntenia, respectiv trei membri în Moldova (aici Sfatul purta denumirea de
Magistrat). Componenta Sfatului era aleasă de către toţi orăşenii, membrii săi fiind recrutat
din rândul târgoveţilor care îndeplineau o condiţiei de cens. Veniturile oraşelor şi târgurilor
erau strânse într-o "cutie a oraşului". Alimentarea acesteia se făcea în principal prin adăugarea
unei mici sume la impozitele plătite de orăşeni, sumă care se percepea odată impozitele.
Administraţia financiară a oraşului se afla însă sub controlul ispravnicului. Acesta trebuia să
vegheze ca banii orăşenilor să nu fie deturnaţi de către conducerea orăşenească.
Oraşul Bucureşti a fost împărţit în mai multe sectoare, individualizate prin culori.
Locuitorii fiecărui sector alegeau pentru o perioadă de trei ani pe deputaţii fiecărei culori.
Deputaţi puteau fi aleşi însă numai orăşenii care aveau în proprietate o casă sau o moşie de
minim 50 000 lei. La rândul lor, deputaţii alegeau anual cinci membri neretribuiţi ai sfatului
orăşenesc şi o comisie de 10 membri însărcinată cu alcătuirea bugetului. Preşedintele sfatului
provenea din rândul membrilor, însă era numit de către Domn, la propunerea ministrului de
interne (marele vornic).
La laşi, Sfatul orăşenesc era alcătuit din patru membri aleşi de către starostii
corporaţiilor profesionale. Condiţiile pentru fi aleşi erau vârsta minimă de 30 de ani şi
deţinerea în proprietate a unui imobil sau a unui capital de minim de 25 000 lei. Celor patru
membri li se adăuga un al cincilea, ales de către Adunarea Obştească a Moldovei. Acesta
trebuia să fie un membru al Adunării Obşteşti şi urma să deţină funcţia de preşedinte al
Sfatului orăşenesc (Magistrat).
Sfatul fiecărei capitale se aduna de cel puţin două ori pe săptămână în casa oraşului şi
se ocupa exclusiv de chestiuni economice şi edilitare. La dezbateri asista câte un comisar al
Guvernului care raporta apoi ministrului de interne orice neregulă sesizată. Hotărârile sfatului
orăşenesc erau puse în aplicare numai după ce primeau aprobarea marelui vornic. Bugetul de
venituri şi cheltuieli era supus anual aprobării şi controlului ministrului de interne. Casierul
sfatului orăşenesc era ales de către sfat şi retribuit cu salarii. Casierul nu putea face însă nici o
plată fără autorizarea scrisă şi semnată de către toţi membrii sfatului. Anual, finanţele oraşului
erau verificate de către controlorul finanţelor statului.

Satele

La nivelul satelor, Regulamentele Organice au prelungit existenţa mai vechilor

instituţii ale pârcălabului de sat, în Ţara Românească, şi vornicelului, în Moldova, adăugând
în plus prezenţa unei instituţii colective: judeţul sătesc.
Pârcălabii şi vorniceii erau aleşi din rândul membrilor obştii săteşti, în prezenţa
zapciului sau a priveghetorului de ocol şi cu consimţământul proprietarului moşiei. Aceşti
dregători se bucurau de scutire de la plata birului, precum şi faţă de toate celelalte obligaţii
care grevau asupra persoanei sau asupra averii, sarcinile lor fiind preluate de către consăteni.
Atribuţiile pârcălabilor şi vorniceilor se legau în special de repartizarea şi încasarea
capitaţiei (impozitul pe cap de familie) în interiorul satului, precum şi de asigurarea poliţiei
interne, împreună cu membrii judeţului sătesc. O altă serie de prerogative era legată de sfera
relaţiilor agrare: supravegheau îndeplinirea clăcii pe pământul proprietarului; îi scoteau pe
ţărani la lucru pentru efectuarea la timp a lucrărilor agricole; raportau cantităţile de produse pe
care le obţineau sătenii.
Judeţul sătesc a fost instituit în principal pentru judecarea locuitorilor satelor şi
"împăcarea" acestora în cazurile mărunte, însă avea şi unele atribuţii administrative. Organul
era alcătuit din trei bătrâni "pacinici", aleşi de către locuitori, câte unul din rândul fiecărei
categorii de ţărani existenţi (fruntaşi, mijlocaşi şi codaşi), cărora li se adăuga unul dintre
preoţii satului. Judeţul era confirmat de către judecătoria de ţinut sau judeţ şi avea competenţe
în următoarele domenii: judeca neînţelegerile mărunte în limita unui plafon de 15 lei amendă
sau despăgubire; confirma diversele acte întocmite între săteni: acte de zestre, acte de
împrumut etc; primea şi arhiva ordinele venite de la ispravnicii; completa condicile
Departamentului de Interne referitoare la învoielile pentru muncă şi transporturi încheiate de
săteni, după ce aceştia fuseseră verificaţi să nu aibă şi alte angajamente similare faţă de alţi
proprietari.
În anul 1851 Domnul muntean Barbu Ştirbei a reorganizat instituţia judeţului sătesc,
sub denumirea de Sfat sătesc. În componenţa lui intrau pârcălabul, ca reprezentant al
proprietarului, şi mai mulţi deputaţi ai sătenilor (doi în satele cu mai puţin de 100 locuitori,
patru în satele cu peste 100 de locuitori). Deputaţii erau aleşi pentru un an din rândul
plătitorilor de capitaţie. Sfatul se afla sub controlul administraţiei centrale, dar aceasta nu
intervenea pentru validarea sau invalidarea alegerilor, aşa cum proceda în cazul oraşelor.
În fiecare sat a fost înfiinţată o cutie obştească a satului, alimentată din amenzile pronunţate
de judeţul satului, dar mai ales dintr-un adaos la capitaţie care se percepea odată cu aceasta.
Gestiunea banilor revenea unuia dintre membrii judeţului sătesc, proprietarului moşiei pe care
se afla satul sau preotului satului. Sumele adunate serveau în special pentru acoperirea
diferenţelor intervenite între capitaţia repartizată satului şi cea efectiv încasată. Aceste
diferenţe erau cauzate de moartea sătenilor sau de mutarea acestora dintr-un sat în altul; ele nu
puteau fi anulate imediat de agenţii fiscali, întrucât recensămintele fiscale se efectuau odată la
şapte ani. Alte destinaţii date banilor din cutia satului erau simbria pârcălabului/vornicelului,
plata dorobanţilor, precum şi finanţarea unor lucrări menite să satisfacă diverse interese ale
comunităţii: întreţinerea drumurilor, săparea şi întreţinerea fântânilor sau puţurilor,
construirea sau repararea bisericilor, construirea şi întreţinerea podurilor etc. Din nefericire,
excedentele din cutia satului nu se îndreptau decât rareori către satisfacerea intereselor
sătenilor, ele fiind deturnate către alte destinaţii chiar de către administraţia centrală.
Privind în ansamblu legislaţia regulamentară referitoare la organizarea satelor, se
poate observa că legiuitorul nu a manifestat nici un interes pentru aşezarea vieţii
administrative săteşti pe principiul descentralizării. Organele de conducere de la nivelul
satelor au rămas în continuare lipsite de atribuţii deliberative îndreptate spre interesul
comunităţii, singurul lor scop fiind acela de a executa actele normative venite din partea
administraţiei centrale.
 Revoluţia de la 1848 în Ţările Române

În primăvara anului 1848, tensiunea socială şi politică a crescut în condiţiile revoluţiei

europene. Datorită condiţiilor istorice concrete, programul naţional al revoluţiei române a
evoluat între minimal şi maximal. În Moldova şi Ţara Românească, intelectualii, cei care şi-au
asumat comanda şi coordonarea acţiunilor revoluţionare, au căutat să desfiinţeze protectoratul
Rusiei şi să restabilească echilibrul istoric cu Imperiul Otoman, în timp ce în Transilvania, în
regiunea învecinată Banat, aflată sub stăpânirea Ungariei, şi în Bucovina, ei şi-au propus să
unească toţi românii într-un singur stat autonom. S-a analizat chiar ideea unirii tuturor
românilor de o parte şi de alta a Carpaţilor, dar realităţile politice erau potrivnice unui
asemenea ideal.
Marea majoritate a liderilor revoluţionari au fost conectaţi la evenimentele
revoluţionare europene occidentale. Acest aspect este firesc întrucât ei au cunoscut-o în mod
nemijlocit. Cei mai mulţi dintre ei şi-au desăvârşit studiile în Franţa şi, câţiva, printre care
Mihail Kogălniceanu, obţinuseră diplome la universităţile germane. Liderii revoluţionari
români recunoşteau în Apus un model politic şi cultural demn de urmat în ţările lor. Ideile lor
despre formele politice şi progresul economic au fost astfel puternic influenţate de doctrinele
liberale şi “laissez-faire” ale epocii. Totuşi ei au aplicat selectiv teoriile şi practicile
occidentale în acord cu experienţa istorică naţională.
Aspiraţiile generaţiei de la 1848 şi-au găsit expresia practică în nemulţumirea
generală, a tuturor claselor sociale din Principate, faţă de condiţiile politico-economice
existente. Mulţi boieri nu erau de acord cu metodele autoritare folosite de domni, dorind
putere şi pentru ei, în timp ce alţii cereau reforme moderate în agricultură şi în administraţia
publică; clasa mijlocie, aflată în plină dezvoltare, protesta împotriva taxelor mari plătite
statului şi perpetuării excluderii sale de la guvernare; ţăranii erau hotărâţi să lupte pentru
desfiinţarea îndatoririlor tot mai mari de clacă şi obligaţii faţă de moşieri şi pentru a-şi
îmbunătăţi nivelul de trai, care se înrăutăţise în anii 1840.
Principatele Române, sub impactul stârnit de evenimentele din Vestul Europei, au fost
cuprinse la începutul lunii martie 1848, de numeroase agitaţii revoluţionare. În aprilie se
desfăşurau consfătuiri ale membrilor societăţii revoluţionare “Frăţia”, în Ţara Românească.
Un loc important în rândul documentelor programatice l-a ocupat broşura “Ce sunt
meseriaşii”, care se pronunţa pentru aplicarea unorreforme cu caracter modern. În Moldova ,
opoziţia faţă de politica domnitorului Mihail Sturdza s-a concretizat, la 27 matie/7 aprilie,
într-o Adunare populară desfăşurată la hotelul Petersburg din Iaşi. Adunarea a fost condusă de
Grigore Cuza. Adunarea a numit o comisie care să redacteze un program de revendicări. Un
rol important în elaborarea sa l-a avut Vasile Alecsandri, documentul, “Petiţiunea
proclamaţiune”, aparţinând boierilor şi notabililor moldoveni. El cuprindea 35 de puncte şi
avea un caracter moderat, încercând să se păstreze în limitele legalităţii politice datorită
temerii de Imperiul ţarist. De aceea, la primul punct se proclama “Sfânta păzire a
Regulamentului Organic în tot cuprinsul său şi fără nici o răstălmăcire”. Caracterul moderat
reiese şi din abordarea problemei agrare, solicitându-se doar “grabnica îmbunătăţire a stării
locuitorilor săteni”. Erau prevăzute şi revendicări cu caracter democratic, modern, precum
eliberarea deţinuţilor politici, o reformă a sistemului de învăţământ, siguranţa persoanei,
desfiinţarea cenzurii. Domnitorul Sturdza răspunde cu duritate, în forţă, revendicărilor şi
operează o serie de arestări (unii reuşind să scape de sub escortă). Mulţi dintre revoluţionari
sunt nevoiţi să apuce drumul exilului.
Boierii liberali din Ţara Românească, au condus lupta împotriva vechiului regim. În
martie, C. A. Rosetti, un radical liberal şi Ion Ghica, un moderat, printre alţii, au format un
comitet revoluţionar însărcinat cu organizarea unei revolte armate. Nicolae Bălcescu,
exponent al spiritului revoluţionar în rândurile studenţimii române de la Paris, s-a alăturat
comitetului în aprilie. În ziua de 9/21 iunie, la Islaz, membrii comitetului şi-au pus planul în
aplicare. Ion Heliade Rădulescu a dat citire unei proclamaţii în care se prezenta programul
revoluţiei. Acesta culmina cu două idei larg răspândite în cercurile învăţate încă din a doua
jumătate asec. al XVIII-lea. Şi anume că apartenenţa la naţiunea română depindea de etnie, nu
de rangul social, iar principatul Ţării Româneşti era împuternicit print-un tratat internaţional
să-şi păstreze suveranitatea şi independenţa.
Comitetul revoluţionar îşi exprima intenţia de a respecta toate tratatele în vigoare cu
Imperiul Otoman, dar nu-şi putea disimula ostilitatea faţă de Rusia, cerând să se pună capăt
regimului instituit de Regulamentul Organic. În continuare, comitetul enumera principiile pe
care îşi propunea să le promoveze în aşezarea principatului pe un nou făgaş: egalitatea în
drepturi a tuturor cetăţenilor, împărţirea echitabilă a datoriilor publice prin impozit în raport
cu veniturile, larga participare la viaţa publică prin vot universal, libertatea presei, a
cuvântului şi a întrunirilor, abolirea sistemului de clacă prin despăgubirea moşierilor,
extinderea sistemului educaţional printr-un învăţământ gratuit şi egal pentru toţi cetăţenii, în
concordanţă cu capacitatea intelectuală a fiecăruia, desfiinţarea tuturor rangurilor şi ttitlurilor
nobiliare şi alegerea domnilor pe termen de cinci ani, din rândul tuturor categoriilor sociale.
Proclamaţia de Islaz a constituit un program tipic pentru intelectualii europeni liberali de la
1848, prin accentul pe libertăţile individuale, prin credinţa în instituţiile adecvate şi prin
prevederile la creşterea rolului cetăţenilor în treburile publice.
Sub presiune populară, domnitorul Gh. Bibescu a aprobat programul revoluţionar la
11/23 iunie. În zilele următoare, consulul general al Rusiei a protestat faţă de acest act şi a
părăsit Bucureştiul. Ca atare, Bibescu a abdicat şi a părăsit ţara. S-a constituit un guvern
provizoriu în care intrau Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Magheru, Alexandru G. Golescu,
C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu şi alţii. Pentru a facilita obţinerea recunoaşterii de către Rusia,
în guvern au fost incluşi şi colonelul Ion Odobescu şi Mitropolitul Neofit (conservatori). La
15/27 iunie, pe Câmpia de la Filaret masele populare au depus jurământul prin care îşi
exprimau adeziunea faţă de programul revoluţiei.
Noul guvern a încercat să-şi consolideze poziţia prin promovarea unor reforme şi
înfiinţarea de noi instituţii. Una dintre primele sale acţiuni a fost să asigure propria apărare
prin crearea unei forţe armate sub comanda generalului Gheorghe Magheru. De asemenea, a
abordat delicata problemă a reformei agrare, dar, având în vedere divergenţele de opinie
dintre liberali şi conservatori, în ceea ce priveşte măsurile ce se impuneau a fi luate, cât şi
faptul că părţile se temeau că schimbarea rapidă a legii agrare ar putea produce o catastrofă
economică naţională, nu s-a înfăptuit nimic substanţial (a fost convocată chiar şi o Comisie a
Proprietăţii care să dezbată această problemă care a ţinut opt şedinţe de lucru, desfiinţată la 31
august 1848). Între alte măsuri luate de guvern menţionăm: abolirea rangurilor boiereşti,
adoptarea steagului tricolor şi a lozincii “Dreptate şi Frăţie”, eliberarea deţinuţilor politici,
organizarea corpului comisarilor de propagandă. Totuşi, el nu a reuşit în alte privinţe să-şi ţină
promisiunile făcute la Islaz. A socotit că elaborarea unei legi fundamentale este un prim pas
esenţial şi a organizat alegeri pentru o adunare constituantă, menită să redacteze o Constituţie
care să înlocuiască Regulamentele Organice. Dar intervenţia străină a pus capăt activităţii şi
existenţei guvernului revoluţionar şia curmat eforturile acestuia privind reforma.
Diferenţele dintre Rusia şi guvernul provizoriu au fost fundamentale şi până la urmă s-
au dovedit a fi ireconciliabile. Ţarul îşi arătase deja intenţia de a menţine protectoratul rus
asupra Principatelor, prin trimiterea de trupe peste Prut, la 25 iunie/7iulie pentru a ocupa
Moldova. El spera să reprime revoluţia din Ţara Românească prin cooperarea cu autorităţile
otomane şi ă evite astfel posibilele complicaţii internaţionale. Conştient de pericolul de la
răsărit, guvernul provizoriu a dus o politică de echilibru, căutând să obţină sprijin din partea
Franţei şi a Marii Britanii, dar fără nici un rezultat. La 31 iulie 1848, printr-o notă
diplomatică, Rusia a condamnat violent revoluţia română şia a acuzat pe români că doresc să
se unească într-un singur stat.
În Ţara Românească, sub presiunea Rusiei, Imperiul Otoman a intervenit cu forţe
militare pentru a restabili regimul Regulamentului Organic. La 31 iulie 1848, un Corp
expediţionar otoman condus de Suleiman Paşa a trecut Dunărea la Giurgiu. După numeroase
tratative, în ciuda protestului populaţiei, guvernul provizoriu a fost înlocuit de o locotenenţă
domnească formată din Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell şi Nicolae Golescu. Programul
revoluţionar a suferit unele modificări şi a fost supus aprobării Porţii. S-au reluat contactele
între noua conducere şi consulii puterilor străine, iar o delegaţie în frunte cu Ştefan Golescu şi
Nicolae Bălcescu a fost trimisă la Constantinopol pentru a obţine validarea oficială din partea
Porţii. Ea nu a fost recunoscută de către sultan.
Rusia a considerat atitudinea lui Suleiman Paşa mult prea moderată şi a cerut
înlocuirea sa grabnică. A fost numit un nou comisar, în persoana lui Fuad Paşa, ce avea
ordinul să pătrundă cu armata în Bucureşti pentru a restabili situaţia. Ajungând la Bucureşti în
ziua de 13/25 septembrie, acesteia I s-a opus o crâncenă rezistenţă, dar a obţinut victoria prin
superioritate numerică. Membrii guvernului provizoriu şi mulţi dintre susţinătorii acestuia au
luat drumul exilului. Dar ţarul şi consilierii săi au fost dezamăgiţi de superficialitatea cu care
autorităţile otomane I-au urmărit pe revoluţionari în alte părţi ale principatului. Fiind acum
preocupat să înăbuşe revoluţia de pe tot cuprinsul Europei Centrale, mai ales după
surprinzătorul succes al revoluţiei ungare, ţarul a decis să ocupe Ţara Românească,
mulţumindu-se doar să informeze autorităţile otomane despre decizia sa. La 15/27 septembrie,
trupe ruseşti au trecut Milcovul dinspre Moldova spre Ţara Românească, ajungând la
Bucureşti în ziua următoare. Începând cu această dată, ruşii au instituit controlul asupra Ţării
Româneşti şi Moldovei. Administraţia lor militară avea să dureze până la semnarea cu
guvernul otoman a Convenţiei de la Balta-Liman, la 19 aprilie/1 mai 1849.
Între timp noi acţiuni revoluţionare se înregistrau în Bucovina şi în Transilvania. În
martie 1848 la Cernăuţi se organizau gărzi naţionale şi lua fiinţă un Comitet de acţiune în
rândul căruia activau fraţii Hurmuzaki. În Transilvania situaţia era mult mai complicată.
Revoluţia maghiară, în frunte cu Lajos Kossuth, urmărea reconstituirea regatului medieval al
Ungariei în care să existe o “naţiune unică” şi un “stat indivizibil”. Încă din martie, în
Transilvania se constituiau, de către maghiari “gărzi naţionale” îndreptate împotriva
mişcărilor ţărăneşti, ale românilor în general; românii şi Transilvania erau excuşi de la
rezolvarea problemei agrare, un obiectiv prioritar al revoluţiei maghiare.
Tot în martie, prin hotărârea Dietei de la Pojon, Transilvania şi Partium-ul au fost
anexate la Ungaria, contrar voinţei naţiunii române. Se impunea deci, din partea românilor,
precizarea unui program de acţiune politică şi social-naţională imediată. Pe această linie se
înscriu documentele redactatte, sub impulsul lui Eftimie Murgu, la Pesta şi cele alcătuite de
tinerii Avram Iancu şi Al. Papiu Ilarian la Târgu Mureş, una din cerinţele fundamentale fiind
rezolvarea problemei naţionale. Simion Bărnuţiu publica documentul intitulat “Provocaţiune”,
în caere era respinsă, în mod categoric, ideea anexării Transilvaniei la Ungaria. În aprilie,
agitaţia s-a intensificat în condiţiile în care mişcările ţărăneşti cuprindeau Munţii Apuseni,
Banatul şi zonele secuilor. Autorităţile din Transilvania au intervenit luând măsuri împotriva
românilor printre ai căror lideri erau menţiomaţi Avram Iancu şi Ioan Buteanu.
Să reţinem totuşi dilema în care se găseau liderii revoluţionari români. Ei au salutat
reformele politice şi drepturile civile ale liberalilor maghiari, pe care aceştia promiteau să le
extindă şi în Transilvania, dar pe de altă parte, doreau să asigure existenţa şi progresul
propriei lor naţiuni. Unii dintre ei, mai cu seamă George Bariţiu, editorul “Gazetei de
Transilvania” care din 1838 a devenit purtătorul de cuvânt al intelectualilor români, erau de
acord cu unirea Transilvaniei cu Ungaria, în schimbul garantării limbii şi culturii române.
Bariţiu credea că toate dezacordurile cu guvernul Ungariei puteau fi rezolvate în spirit liberal.
Simion Bărnuţiu, aprig apărător al drepturilor naţionale ale românilor, avea o părere total
diferită asupra evenimentelor. El considera păstrarea naţionalităţii româneşti ca problemă
crucială a acelei perioade, avertizându-şi compatrioţii să nu accepte unirea până când nu li se
vor fi asigurat drepturi depline ca naţiune. A respins astfel promisiunile maghiarilor în
legătură cu sufragiul universal şi alte libertăţi, căci preţul acestora ar fi fost renunţarea la
naţionalitate. El a subliniat că aceste avantaje erau oferite românilor doar la nivel individual,
ca cetăţeni ai Ungariei Mari şi nu ca entitate sau naţiune care are de urmat propriul său destin.
În felul acesta, a conchis el, libertatea nu avea nici un sensdacănu se asigura la scară
naţională, iar românii u puteau spera să-şi păstreze naţionalitatea, decât într-o Transilvanie
autonomă, în care ei reprezentau majoritatea populaţiei.
Toate părţile au căzut de acord asupra principiilor şi programului de acţiune, pe care
le-au prezentat unei Adunări Naţionale, ţinută la Blaj pe data de 3/15 mai 1848, la care au
participat aprox. 40.000 de oameni. Adunarea a avut un caracter reprezentativ şi naţional. Ea a
votat, în unanimitate, documentul intitulat “Petiţiunea Naţională”. Se revendicau
independenţa “naţională” a românilor din Transilvania, desfiinţarea iobăgiei fără nici o
despăgubire din partea ţăranilor, constituirea unei gărzi naţionale româneşti, libertatea
persoanei, a cuvântului şi întrunirilor. Din motive tactice, Adunarea a exprimat fidelitatea
naţiunii române faţă de împăratul de la Viena şi dinastia conducătoare. De asemenea locul
desfăşurării istoricei Adunări a căpătat denumirea de Câmpia Libertăţii. Adunarea a decis ca
programul revoluţiei să fie prezentat de două delegaţii, una la Viena şi alta la Cluj. A fost ales
un Comitet Naţional Român (permanent), cu sediul la Sibiu, condus de episcopul ortodox
Andrei Şaguna. Adevăratul conducător era însă Simion Bărnuţiu.
În Bucovina, s-a desfăşura, la 20 mai 1848, o Adunare populară condusă de Eudoxiu
Hurmuzaki. Ideile dezbătute aici au fost preluate, în vara aceluiaşi an, în documentul intitulat
“Petiţia Ţării”. Aceasta cerea autonomia Bucovinei şi a Bisericii Ortodoxe, libertatea
comerţului, deplina egalitate în faţa legii, desfiinţarea clăcii şi a dijmei, conservarea
naţionalităţii române şi crearea de şcoli naţionale.
Acţiunile românilor, îndreptate împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria, au eşuat. La
18/30 mai, Dieta din Cluj, dominată de maghiari, a votat majoritar pentru unire. Începând de
la această dată, relaţiile între conducătorii români şi autorităţile ungare s-au deteriorat
continuu. Până în toamnă Bărniţiu, Şaguna şi susţinătorii lor se raliaseră Curţii de la Viena,
opunându-se astfel naţionalismului maghiar.
De asemenea, în Banat, la 15/27 iunie 1848, la Lugoj, sub preşedinţia lui Eftimie
Murgu, o Adunare de aprox. 12.000 de oameni a decretat, între altele, respectarea
naţionalităţii româneşti, oficializarea limbii române, înarmarea poporului “după putinţă în
răstimp de şase zile cu defensive, iar după ce se va arma de către stat, atunci să păşească
ofensive”. De asemenea, se cerea instituirea unei Biserici Ortodoxe Române, independentă de
cea sârbă.
Nu trebuie neglijată nici activitaea desfăşurată de revoluţionarii moldoveni nevoiţi
prin forţa evenimentelor să-şi desfăşoare activitatea în exil. Astfel, după ce la 12 mai, C.
Negri şi Vasile Alecsandri au redactat documentul intitulat “Prinţipiile noastre pentru
reformrea patriei” ( cel mai radical program revoluţionar, care a avut caracterul unui jurământ
solemn şi în care se stipula unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat independent,
precum şi emanciparea ţăranilor prin împroprietărirea lor fără despăgubire), în august, la
Cernăuţi, Mihail Kogălniceanu redacta “Dorinţele partidei naţionale în Moldova” în care se
pronunţa pentru consolidarea autonomiei, unirea Moldovei cu Ţara Românească – “cheia
bolţii fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional” -, emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor
prin despăgubire, monarhie constituţională etc.
 În septembrie 1848 a avut loc o nouă Adunare Populară la Blaj la care au participat
ţăranii români organizaţi militar de către Avram Iancu. Ea a fost urmarea directă a măsurii
comisarului Vay de dizolvare a Comitetului Naţional Român de la Sibiu şi a înăspriri
represiunii împotriva ţăranilor români din Transilvania. Adunarea a votat o Rezoluţie în care
protesta împotriva “uniunii” Transilvaniei cu Ungaria şi cerea abolirea regimului, care i-a
urmat. S-a trecut la organizarea politică şi militară a Transilvaniei pe baze noi. Provincia a
fost împărţită în 15 prefecturi, fiecăreia corespunzându-i câte o legiune. S-a constituit un nou
Comitet Naţional cu sediul la Sibiu, care avea rolul unui veritabil guvern românesc. Gărzile
maghiare au fost dezarmate.
Către sfârşitul anului 1848, conducătorii români din Transilvania, Banat şi Bucovina
erau convinşi că aveau nevoie de întregul sprijin al Curţii de laViena pentru a-şi atinge
obiectivele. Delegaţiile tuturor celor trei provincii s-au întâlnit la Olműtz, în Boemia, unde
Curtea se stabilise în urma izbucnirii unei revolte la Viena. Sub conducerea lui Andrei
Şaguna, la 13/25 februarie 1849, ei au prezentat împăratului austriac un nou program naţional,
prin care se urmăreau unitatea naţională şi autonomia politică a tuturor românilor din Imperiul
habsburgic.Programul mai ilustra credinţa românilor că federalismul era principala soluţie a
problemelor naţionale din Imperiu.
Curtea de la Viena a respins propunerea lor de autonomie naţională prin noua
Constituţie imperială, promulgată la 20 februarie/4 martie, care restabilea provinciile istorice
ale Coroanei şi nu făcea nici o referire la federalism. În aceste condiţii, guvernul revoluţionar
maghiar a făcut apel la generalul polonez Iosef Bem. Acesta a condus o puternică ofensivă a
armatei maghiare prin care a reuşit, în primăvara lui 1849, să cucerească o mare parte a
Transilvaniei, în afară de zona Munţilor Apuseni. În teritoriile cucerite s-au înfiinţat
“tribunalele de sânge”, s-a introdus starea de asediu şi au fost urmăriţi liderii Revoluţiei
Române.
Munţii Apuseni au devenit o citadelă a rezistenţei româneşti în faţa armatelor
maghiare. Rolul conducător l-a avut Avram Iancu, unul din organizatorii Adunării Naţionale
de la Blaj. S-au organizat legiuni româneşti, prima fiind aceea a Blajului, comandată de Ioan
Axente Sever.
Avram Iancu a acceptat ideea tratativelor propuse de Lajos Kossuth prin intermediul
deputatului român Ioan Dragoş, deputat pentru cele şapte judeţe din Partium, în Dieta
Ungariei. În timpul tratativelor însă, trupele maghiare au atacat pe neaşteptate iar prefecţii Ion
Buteanu şi Ioan Dobra au căzut la datorie.
Fruntaşii revoluţionari din Ţara Românească între care Nicolae Bălcescu şi Cezar
Bolliac, au susţinut necesitatea de a se ajunge la un acord între conducătorii revoţionari
români şi cei maghiari pentru o colaborare împotriva Curţii vieneze. În perioada aprilie-iulie,
Nicolae Bălcescu s-a întâlnit atât cu Lajos Kossuth, cât şi cu Avram Iancu, iar la sfârşitul lui
iulie cei doi au fost de acord să semneze un document intitulat “Proiectul de pacificare”. În el
se se recunoşteau dreptul românilor de a-şi folosi propria limbă în administraţia de stat,
independenţa Bisericii Ortodoxe, prezenţa românilor în administraţia de stat. De asemenea, s-
a semnat un tratat pentru formarea unei legiuni româneşti, iar o lege a naţionalităţilor, votată
în iulie de Parlamentul maghiar, acorda unele drepturi politice românilor.
Aceste măsuri au intervenit însă prea târziu. Armata revoluţionară, confruntată cu
armatele imperiale reunite ale Austriei şi Rusiei, capitulează, în august 1849, la Şiria.
Înfrângerea armatei revoluţionare maghiare a însemnat şi sfârşitul revoluţiei româneşti din
Transilvania. Speranţele româneşti de a forma un ducat unit, autonom s-au risipit. În toate
provinciile româneşti din Imperiul habsburgic oficialităţile au acţionat pentru revenirea la
situaţia anterioară izbucnirii Revoluţiei.
 Înăbuşirea Revoluţiei nu a însemnat şi anihilarea generoaselor sale idei. Acestea au
avut o puternică înrâurire în sânul societăţii româneşti, declanşând procesul modernizării care
nu va mai putea fi stopat de nici o tendiţă conservatoare.

La sfârşitul anilor 1848-1849, nici una dintre marile idei nutrite de revoluţii –
respectiv impunerea democraţiei şi a unui regim de justiţie socială în Franţa, o constituţie
liberală pentru Austria şi autonomie pentru popoarele din imperiu, independenţa şi unitatea
Italiei, precum şi unificarea liberală şi democratică a Germaniei – nu avea să fie înfăptuită.
Rămâneau însă în picioare valorile politice moderne în numele cărora se construiseră aceste
proiecte, iar realizarea lor practică avea să fie înfăptuită treptat, în perioada următoare, de
regulă pe căi diferite de cele ale Revoluţiei.

Mişcarea de renaştere naţională în spaţiul românesc.

Unirea din 1859

Cercetată în timp, ideea unităţii de origine şi limbă a românilor apare încă din evul
mediu. Ea este deosebit de evidentă la cronicarii moldoveni şi munteni din secolele XVII-
XVIII, dar condiţiile economice şi sociale din acel timp nu ofereau premisele care să ducă la
apariţia ideii unităţii politice. Orânduirea feudală nu oferea terenul favorabil pentru realizarea
unei unităţi economice care să ducă în mod obiectiv la unitatea politică. A fost necesar
procesul destrămării orânduirii feudale, şi a apariţiei în sânul acesteia a germenilor viitoarei
orânduiri capitaliste, pentru ca ideea unirii românilor într-un singur stat să apară, să se
contureze şi să capete conţinut. Acest proces a început în a doua jumătate al secolului al XVIII-
lea şi a continuat în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Adâncirea crizei sistemului feudal,
creşterea noilor forţe de producţie, integrarea din ce în ce mai accentuată a Principatelor în
procesul de schimb, îndeosebi după 1829, erau tot atâtea elemente care indicau necesitatea
formării unei pieţe unice, a unui stat unic. Progresul elementelor economiei capitaliste, a
determinat apariţia şi dezvoltarea burgheziei, purtătoarea de cuvânt a noilor relaţii capitaliste.
Întărindu-se din punct de vedere economic, noua clasă aspira la puterea politică, pentru a-şi
asigura pe această cale activitatea economică. În ascensiunea ei însă, burghezia era frânată de
formele de exploatare feudală, de îngustimea pieţii interne, ca urmare a fărâmiţării politice,
moştenită din feudalism, precum şi de piedicile puse în cale de dominaţia otomană. De aceea,
în năzuiţa ei spre puterea politică, spre lărgirea pieţii interne, burghezia a îmbrăţişat şi a
răspândit ideile de libertate şi egaalitate, precum şi ideea unităţii naţionale. O libertate şi o
egalitate în dublu sens. Pe plan social, libertatea şi egalitatea omului în raport cu alt om, iar pe
plan naţional libertatea unui popor în raport cu alt popor. Şi într-un caz şi în celălalt, aceste idei
lovesc în obstacolele care stau în calea dezvoltării burgheziei, adică în relaţiile feudale de
producţie.
Ideea de libertate naţională apare încă la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi s-a afirmat
cu ocazia răscoalei lui Tudor Vladimirescu la începutul secolului al XIX-lea. Această idee face
progrese îndeosebi după 1829, când ea este tot mai des răspândită de burghezie prin şcoli,
presă, teatru, literatură, artă şi prin alte mijloace. În preajma anului 1848, alături de ideea de
eliberare socială şi naţională îşi face apariţia şi prinde tot mai mult teren, ideea unităţii
naţionale. Întărindu-se din punct de vedere economic, burghezia simte tot mai mult nevoia unei
pieţe cât mai largi, care să fie numai a ei. Acest lucru se putea realiza prin unirea pe cât era
posibil a tuturor teritoriilor cu o populaţie majoritară românească. Într-unul din articolele
Regulamentului Organic este formulată ideea Unirii viitoare a Moldovei şi Ţării Româneşti, iar
în preajma anului 1848, ideea unirii celor două ţări se împletea cu ideea unirii tuturor
provinciilor româneşti şi deci a tuturor românilor.
 Anul 1848 a reprezentat triumful ideii de naţiune. În ambele Principate şi în Imperiul
Habsburgic, burghezia românească şi-a justificat cererile de independenţă sau autonomie
politică prin invocarea dreptului legitim la autodeterminare al unei comunităţi etnice. În
Moldova şi Ţara Românească, ea a căutat să desfiinţeze protectoratul Rusiei şi să restabilească
echilibrul istoric cu Imperiul Otoman, în timp ce în Transilvania, în regiunea învecinată Banat,
aflată în stăpânirea Ungariei, şi în Bucovina, ea şi-a propus să unească toţi românii într-un stat
autonom. S-a anlizat chiar ideea unirii tuturor românilor de o parte şi de alta a Carpaţilor, pe
baza puternicelor legături etnice, lingvistice şi culturale dintre aceştia.
În mai 1849, reprezentanţii Turciei şi Rusiei au semnat convenţia de la Balta–Liman, o
localitate pe malul Bosforului. În această convenţie erau prevăzute măsurile care urmau să se
înfăptuiască în Principate cu scopul de a se preveni o nouă revoluţie. Printre altele, convenţia
prevedea ca domnii celor două Ţări Române- consideraţi ca înalţi funcţionari ai Imperiului
Otoman să nu mai fie aleşi pe viaţă, ci numai direct de sultan pe termen de şapte ani, iar
Adunările obşteşti ordinare şi extraordinare se suspendau, fiind înlocuite cu Divanuri restrânse,
alcătuite din boierii “cei mai de frunte şi cei mai demni de încredere”. Convenţia prevedea de
asemenea, înfiinţareaa unor unor comisii speciale însărcinate cu revizuirea Regulamentului
organic în vederea “îmbunătăţirii situaţiei Principatelor” şi înlăturarea abuzurilor
administrative, care s-au produs până atunci; prelungirea staţionării trupelor de ocupaţie în
Principate sub pretextul de a se acorda domnitorilor sprijinul militar în cazul izbucnirii unor
noi mişcări; reorganizarea oştirii pământene, desfiinţate odată cu înăbuşirea revoluţiei etc.
Domnitorii numiţi prin Convenţia de la Balta-Liman au fost : Barbu Ştirbei în Ţara
Românească şi Grigore Alexandru Ghica în Moldova (1849-1856). Ambii domnitori făceau
parte din marea boierime conservatoare. Grigore Alexandru Ghica avea idei mai liberale,
permiţând întoarcerea în ţară a numeroşi revoluţionari. Deşi Convenţia de la Balta-Liman şi
instrucţiunile Porţii şi ale Rusiei prevedeau numirea în funcţii numai a marilor boieri
conservatori, acest domnitor a numit în diferite ministere - nu ca titulari, ci ca adjuncţi sau
directori – pe unii din foştii revoluţionari ca : Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu,
Costache Negri şi alţii.
Spre deosebire de Grigore Alexandru Ghica, Barbu Ştirbei n-a permis reîntoarcerea în
ţară a revoluţionarilor. Când Bălcescu a venit grav bolnav la frontiera ţării şi a cerut să i se
permită să se întoarcă în ţară, Ştirbei nu i-a permis intrarea. Astfel, marele democrat
revoluţionar a fost nevoit să se întoarcă din drum şi să moară în mizerie într-un hotel din
Palermo. În ciuda acestei atitudini, Barbu Ştirbei a fost nevoit să adopte şi el o serie de măsuri
impuse de stadiul de dezvoltare social-economică la care ajunsese cele două ţări.

Continuarea luptei pentru Unire în ţară şi în emigraţie între 1848 şi 1854

Măsurile represive luate de regimurile reacţionare şi de trupele străine de ocupaţie după

înăbuşirea revoluţiei, n-au reuşit să împiedice manifestarea curentului revoluţionar, care era
stimulat atât de revoluţionarii refugiaţi în Transilvania şi Bucovina, cât şi de cei rămaşi în ţară.
Înverşunata împotrivire a boierimii faţă de rezolvarea problemei agrare, îndârjise
ţărănimea care acum devenise conştientă de drepturile asupra pământului.
În exil, revoluţionarii munteni şi moldoveni au încercat să se reorganizeze în vederea
continuării luptei pentru triumful ideilor revoluţiei. În acest scop, N. Bălcescu propune
conducerea întregii emigraţii moldoveanului Costache Negri. La rândul său, în iunie 1849,
grupul C. A. Rosseti, V. Mălinescu, I. Voinescu II şi D. Brătianu s-a constituit în Comitetul
democratic român. În decembrie 1849 datorită străduinţelor lui N. Bălcescu, a luat fiinţă la
Paris, Asociaţia română pentru conducerea emigraţiei, care cuprindea majoritatea emigranţilor,
în afara foştilor locotenenţi.
 În activitatea desfăşurată în exil revoluţionarii români au stabilit legături strânse cu
revoluţionarii polonezi, italieni, ruşi, germani şi de alte naţionalităţi, care se aflau şi ei în exil.
În aceste legături, emigranţii români apar nu ca exponenţi provinciali, ci ca reprezentanţi ai
poporului român, şi acţionând “în numele libertăţii şi a României… liberă, una şi nedespărţită”.
În ianuarie 1850, Bălcescu a încercat la Londra să pună bazele unui comitet secret pentru
realizarea Confederaţiei democratice a Europei răsăritene, înglobând pe români, poloni,
maghiari, ruşi, şi sud-slavi. Pentru a putea colabora cu celelalte organizaţii revoluţionare,
exilaţii români au reînviat în primăvara anului 1851, Comitetul revoluţionar de la 1848, pe
baza aceloraşi principii burghezo-democratice. Ceva mai devreme, în iunie 1850, luase fiinţă la
Londra Comitetul Central democratic european, care avea în frunte pe revoluţionaarul italian
Giuseppe Maazzini. Reprezentant al revoluţionarilor români pe lângă acest comitet a fost D.
Brătianu. Prin publicaţii revoluţionare ca : “Junimea Română“(1851) şi “Republica Română”
(1851), exilaţii români desfăşurau o propagandă revoluţionară susţinută. În apelurile lor care se
răspândeau atât în Principate cât şi printre românii din Imperiul austriac, se arăta necesitatea
alianţei frăţeşti dintre toate popoarele.
Evenimentele diplomatice şi militare care vesteau în 1853 începutul războiului Crimeii
au dat un nou imbold luptei revoluţionare a popoarelor subjugate despotismului. În toamna
anului 1852, mişcarea revoluţionară românească suferise însă o grea pierdere, prin moartea la
16/28 noiembrie a marelui patriot şi democrat-revoluţionar N. Bălcescu, luptător hotărât pentru
unirea şi eliberarea naţională a poporului român.

Războiului Crimeii – Situaţia Moldovei şi a Ţării Româneşti

Războiul Crimeii a fost cauzat de contradicţiile dintre Anglia, Franţa, Austria şi Rusia
în problema succesiunii Imperiului Otoman, care pe atunci era considerat ca fiind “omul
bolnav” al Europei. Pentru succesiunea acestui imperiu lupta Rusia, care tindea să ocupe
Constantinopolul şi strâmtorile Bosfor şi Dardanele, spre a avea ieşire nestingherită din Marea
Neagră în Marea Mediterană. Această tendinţă a Rusiei se lovea însă de interesele celorlalte
trei mari puteri, pentru care Turcia constituia o bună piaţă de desfacere a mărfurilor industiale,
îndeosebi a celor engleze şi franceze. Expansiunea Rusiei ar fi închis întreaga parte de sud-est
a Europei pentru acţiunea capitalului anglo-francez şi austriac, un teren promiţător şi înca
insuficient explorat. Cucerirea strâmtorilor de către Rusia ar fi însemnat o grea lovitură pentru
Anglia, atât din punct de vedere comercial cât şi politic, fiind-i periclitat drumul spre India.
Astfel, dacă pentru Rusia desfiinţarea Imperiului otoman era o ţintă permanentă, pentru Anglia
si Franţa menţinerea lui era o necesitate. De aceea, când ţarul Nicolae I., propunea Angliei
împărţirea Imperiului otoman, oferindu-i Egiptul şi insula Creta, în schimbul recunoaşterii
protectoratului Rusiei asupra Moldovei, Ţării Româneşti, Serbiei si Bulgariei, guvernul englez
a refuzat să accepte asemenea propunere.
Pe plan extern, o dată cu începerea conflictului diplomatic ruso-turc, revoluţionarii din
întreaga Europa au sperat ca vor putea folosi războiul pentru a putea reaprinde flacăra
revoluţiei, unul din ţelurile lor fiind înlăturarea regimului absolutist ţarist.
În aceste împrejurări, exilaţii români de la Paris, plănuiau formarea unui corp de
voluntari, care în eventualitatea războiului avea să lupte în Carpaţi sub steag naţional, sau “să
dea pricina la un război” de la care apoi să pornească revoluţia generală. În decembrie 1853,
Berzenczey, agentul lui Kossuth, pleca din Londra spre Principate cu un apel de colaborare
revoluţionară adresat românilor din partea acestuia. Emigranţii maghiari şi poloni au plecat la
Constantinopol pentru a se constitui în legiuni şi a lupta în cadrul armatei otomane. Într-o astfel
de situaţie, grupul fruntaşilor exilaţi români, reprezentat prin C.A. Rosseti, fraţii Goleanu, V.
Malinescu, I.I. Filipescu, D. Brătianu etc, intentionau să treacă Dunarea odată cu armata
otomană si să pregătească poporul pentru insurectie. Astfel, în noiembrie 1853, o parte dintre ei
plecau de la Paris la Constantinopol, pentru a se înţelege cu turcii, iar alţii s-au îndreptat direct
spre Dunăre, la Sumla, unde se afla cartierul general al armatelor otomane din această regiune.

Ocupaţia turco-austriacă.

În aceste condiţii, trupele turceşti au trecut Dunărea, intrând la 22 august 1854 în

Bucureşti, sub comanda lui Omar Paşa, însoţit de Mazar Paşa (englezul Lakeman), iar la 25
august au sosit şi trupele austriece sub comanda generalului Coronini. La începutul lunii
septembrie, austriecii au pătruns şi în Moldova. Condominiul turco-austriac s-a dovedit insă a
fi mai mult o suspiciune reciprocă decât o colaborare.
Intelectualii cu idei progresiste si-au intensificat activitatea in slujba unirii. În acest
scop, in ianuarie 1855, Vasile Alecsandri a scos la Iasi revista “România Literară”, al cărei titlu
era un adevarat manifest de lupta natională. O largă popularizare a ideilor unirii s-a facut in
coloanele gazetei “Steaua Dunării”, care a apărut in octombrie 1855 sub indrumarea lui Mihail
Kogălniceanu. Cauza Unirii cuprindea astfel, tot mai mult masele populare de la orase si sate.
Unirea a fost sustinută si de cei doi domnitori (intr-o masura mai mare de Gr.Al.Ghica), care a
inaintat memorii catre guvernele marilor puteri, aratând necesitatea Unirii celor două tări.
Un rol important în crearea climatului favorabil unirii l-a avut propaganda exilaţilor
români şi a elementelor democratice din toate ţările Europei pe lângă guvernele marilor puteri.
Exilaţii români au căutat să stârnească interesele economice ale unor puteri în favoarea Unirii
Principatelor. În acest scop ei au înaintat memorii către Palmerston, şeful guvernului englez,
către Napoleon al III-lea, împaratul Franţei, către sultan şi către alte personalităţi politice.
Propaganda susţinută în cercurile diplomatice era însoţită de o companie de presă desfăşurată
în numeroase ziare sau prin broşuri de către unele personalităţi progresiste din Franţa şi din alte
ţări, care susţineau cu căldură cauza dreaptă a poporului român. Printre aceste personalităţi
amintim pe: J.H.A. Ubicini, Edgar Quinet, P.Bataillard, J.A.Vaillant şi mulţi alţii, care prin
articole şi broşuri au popularizat istoria şi importanţa politică şi economică a Principatelor.
Presa engleză publica, de asemenea, săptămânal articole interesând chestiunea celor două ţări.
Datorită colaborării dintre exilaţi şi fruntaşii mişcării unioniste din ţară, au luat fiinţă comisii
de propagandă şi comitete unioniste în ambele Principate, intensificându-se astfel lupta pentru
unire.

Problema reorganizarii Principatelor la Conferinţa de la Viena şi la Congresul de la

Paris.

În anul 1855 a intrat în război de partea aliaţilor şi Sardinia. Şeful guvernului acestei ţări,
contele Cavour voia ca prin participarea la război să obţină sprijinul Angliei şi Franţei în
acţiunea de unificare a Italiei. În martie 1855 s-a întrunit la Viena Conferinţa reprezentanţilor
Angliei, Franţei, Turciei, Rusiei, şi Austriei, pentru a discuta condiţiile încheierii păcii.
La Conferinţa de la Viena, delegatul francez, baronul Bourqueney, a susţinut
pentru prima dată în mod oficial unirea celor două Principate, dar reprezentantul Angliei pentru
a nu pierde neutralitatea Austriei, apreciase că momentul era inoportun.
Delegaţii români la Viena - Apostol Arsache pentru Ţara Românească şi Costache
Negri pentru Moldova - nu fuseseră acceptaţi să exprime dorinţele ţărilor lor.
În momentul când se deschidea Congresul de pace de la Paris, în Capitala Franţei se
desfăşura o vie propagandă pentru cauza Unirii. În toate broşurile şi articolele scrise anume
întru întimpinarea Congresului, în memorii şi petiţii se cerea Unirea. Reprezentanţii marilor
puteri participante la Congres, erau astfel informaţi despre dorinţa expresă de unire a poporului
român într-un stat naţional. Aceştia au adoptat însă poziţii diferite, pentru sau împotriva unirii,
în funcţie de interesele economice şi politice ale ţărilor lor. Franţa, prin ministerul său de
externe, contele Walewski, care era şi preşedintele Congresului, sprijinit cu hotărâre de Cavour
reprezentantul Sardiniei şi de Orlov reprezentantul Rusiei, a susţinut unirea. Nici Anglia prin
delegatul ei Clarendon, nu s-a arătat încă potrivnică. În schimb, reprezentanţii Austriei şi
Turciei au adoptat o poziţie ostilă unirii, susţinând că populaţia celor două ţări n-ar dori Unirea.
Turcia s-a opus Unirii, socotind constituirea statului unitar român drept o etapă în drumul spre
independenţă. Pentru Imperiul habsburgic, Unirea Principatelor însemna spulberarea
aspiraţiilor lui anexioniste precum şi pericolul atracţiei românilor din Transilvania şi Bucovina
spre noul stat român. Astfel, din cauza opoziţiei ireductibile a reprezentanţilor Austriei (Buol)
şi Turciei (Ali-paşa), puterile care susţineau Unirea au fost nevoite să se mulţumească cu o
soluţie de compromis. Congresul a decis ca sultanul, de acord cu puterile semnatare ale
tratatului să convoace în cele două ţări adunări (Divanuri ad-hoc) alcătuite din reprezentanţi ai
tuturor claselor sociale prin care să se consulte voinţa populaţiei dacă este sau nu pentru Unire.
Prin tratatul de la Paris, încheiat la 30 martie 1856, Principatele erau menţinute sub
suveranitatea Turciei, bucurându-se de protecţia colectivă a celor 7 puteri. Turcia se obliga, în
schimb, să respecte administraţia independentă şi naţională a Principatelor, precum şi deplina
libertate a cultului, a legislaţiei, a comerţului, şi navigaţiei. Tratatul prevedea, de asemenea,
întrunirea la Bucureşti a unei comisii speciale alcătuită din reprezentanţii statelor semnatare şi
un comisar al Turciei cu misiunea de a cerceta starea internă a celor două ţări şi a face
propuneri cu privire la reorganizarea lor, ţinând cont de propunerile celor două Adunări ad-hoc,
care urmau să fie convocate în anul 1857. Congresul a hotărât retrocedarea către Moldova a
trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Izmail şi Cetatea Albă.

Lupta pentru Unire între anii 1856-1858. Adunările ad-hoc.

După Congresul de la Paris, lupta pe plan intern între unionişti şi separatişti a luat o
amploare tot mai mare în ambele Principate. Masele populare şi intelectualitatea înaintată au
desfăşurat o adevărată bătălie pentru Unire. Lupta pe frontul politic a fost întregită pe plan
literar. Astfel, începând din mai 1856, unioniştii din Moldova în frunte cu Mihail
Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri şi alţii, au înfiinţat societatea Unirea, a cărei
activitatea era îndrumată de un Comitet Central al Unirii. Societatea Unirea, şi-a asumat
sarcina ca prin presă, broşuri, foi volante, prin adunări, prin trimiteri de delegaţi în judeţele
Moldovei să susţină şi să propage ideea Unirii. S-a hotărât de asemenea, ca delegaţii să adune
cât mai multe semnături la întrunirile care aveau să aibă loc pentru a dovedi voinţa de unire a
întregii populaţii. În scurt timp au luat fiinţă comitete unioniste în toate judeţele Moldovei,
dirijate de Comitetul Central al Unirii din Iaşi.
Exemplul unioniştilor din Moldova va fi urmat de cei din Ţara Românească, unde au
luat de asemenea fiinţă comitete unioniste în toate judeţele, activitatea lor fiind îndrumată de
Comitetul Central al Unirii care avea sediul la Bucureşti. Între Comitetele unioniste din cele
două Principate exista o strânsă legătură.
Turcia şi Austria încercau să folosească orice mijloace pentru a împiedica înfăptuirea
Unirii. Întrucât în iulie 1856 expira termenul de domnie a celor doi domnitori: Barbu Ştirbei,
Grigore Al. Ghica, sultanul nu le-a mai prelungit mandatul din cauza poziţiei lor unioniste. În
locul celor doi domni au fost numiţi caimacami, Teodor Balş în Moldova şi Alexandru Ghica
(fostul domn regulamentar) în Ţara Românească, încălcându-se prevederile Regulamentului
Organic în care se specifica numirea a trei caimacami în fiecare ţară în perioada când tronurile
sunt vacante. Prin numirea unui singur caimacam, turcii credeau că vor putea mai uşor să
zădărnicească Unirea, un singur om fiind mai uşor de manevrat. Ambilor caimacami li s-a
promis domnia dacă vor reuşi să împiedice înfăptuirea Unirii.
Pentru a fi pe placul Turciei şi Austriei, caimacamul Moldovei Teodor Balş a dezlănţuit
o adevărată prigoană împotriva unioniştilor. Nefiind sub supravegherea Comisiei Europene
care îşi avea sediul la Bucureşti, acesta caută să execute orbeşte ordinele sultanului şi ale
consulului austriac pentru a împiedica propaganda unionistă. În acest scop, el instituie cenzura,
suprimând ziarul “Steaua Dunării” al lui Mihail Kogălnuiceanu care milita pentru Unire. În
locul lui, a scos ziarul antiunionist “Gazeta de Moldova”. Au fost înlocuiţi prefecţii unionişti
numiţi de fostul domnitor Gr. Al. Ghica; s-a interzis a se cânta Hora Unirii a lui Vasile
Alecsandri, iar şcolile, inclusiv Academia Mihăileană au fost închise pe motiv că erau centre
ale propagandei unioniste. În ciuda acestor persecuţii, unioniştii au continuat lupta,
propovăduind prin toate mijloacele Unirea.
În Ţara Românească, caimacamul Alexandru Ghica nu era nici el un propagator al
Unirii, ştiind că poziţia puterii suverane, adică a Turciei era contrară Unirii, dar nu persecuta
pe unionioşti. Astfel, din vara anului 1856 în Ţara Românească lupta pentru Unire se
desfăşoaară în condiţii mai favorabile decât în Moldova (Se ştie că până atunci fusese invers).
La 17/29 octombrie 1856, firmanul privitor la convocarea Adunărilor ad-hoc, elaborat
de guvernul otoman a intrat în dezbaterea reprezentanţilor celor 7 puteri, dar nu s-a ajuns la
înţelegere decât după ce toate puterile au acceptat o nouă conferinţă, menită să rezolve
chestiunea retragerii trupelor austriece din Principate, a celor ţariste din cele trei judeţe din
sudul Basarabiei şi a flotei militare engleze din Marea Neagră. Firmanul a fost aprobat de
sultan la 14/26 ianuarie 1857, urmând a fi comunicat într-un cadru solemn la Bucureşti şi Iaşi.
În primele luni ale anului 1857, lupta pentru Unire intra într-o nouă fază. Începea o
lungă şi puternică bătălie electorală.
În aceste împrejurări au sosit în martie 1857 la Bucureşti, comisarii celor 7 puteri care
au fost întâmpinaţi peste tot cu puternice manifestaţii unioniste. Tot acum s-au predat celor doi
caimacami firmanele pentru convocarea Adunărilor ad-hoc, campania electorală fiind astfel
deschisă.
Dacă în Ţara Românească lupta electorală s-a desfăşurat în condiţii mai bune,
respectându-se într-o oarecare măsură legalitatea, în Moldova caimacamul Nicolae Vogoride
care a urmat după moartea Teodor Balş (martie 1857), a intensificat şi mai mult decât
înaintaşul său măsurile represive împotriva unioniştilor, fapt care i-a determinat pe aceştia să
ceară printr-o delegaţie deplasarea comisarilor celor 7 puteri la Iaşi.

Falsificarea alegerilor în Moldova. Înţelegerea de compromis de la Osborne.

Campania electorală prilejuită de alegerile pentru Adunările ad-hoc a fost deosebit de

înverşunată mai ales în Moldova, unde caimacamul Vogoride încerca pri toate mijloacele să
zădărnicească Unirea. În vederea realizării scopurilor sale, el a început acţiunea de falsificare a
alegerilor, ştergând pe unionişti de pe listele electorale. Alegerile au fost grăbite într-un mod
nejustificat, iar în ţară a fost instaurat un regim de teroare cu scopul vădit de a întâmpina pe
alegători şi a-i determina să nu voteze pentru candidaţii unioniştilor. Astfel, în primele zile ale
lunii iunie, listele electorale erau întocmite, fiind apreciate între alţii de Victor Place, consulul
Franţei ca falsificate într-un mod revoltător. Totodată la sate subcârmuitorii începeau alegerile
fictive, silind pe ţărani să desemneze delegaţii propuşi de guvern.
Regimul de teroare şi intimidare a caimacanuluiVogoride a convins pe reprezentanţii
puterilor favorabile Unirii că aceasta nu se va putea realiza în asemenea condiţii. Ei au încercat
să-i convingă pe turci să respecte clauzele tratatului de la Paris, dar marele vizir Reşid-paşa
neagă amestecul Porţii în desfăşurarea alegerilor din Moldova. Unioniştii reuşesc însă să pună
mâna pe câteva scrisori confidenţiale ale lui Vogoride din care reieşea în mod clar politica
reacţionară a acestuia şi sprijinul pe care-l primea din partea Turciei.
În aceste condiţii de teroare au început primele alegeri pentru Adunarea ad-hoc a
Moldovei, la 19 iulie 1857. Majoritatea partizanilor fiind şterşi de pe liste cei care mai
rămăseseră nu s-au mai prezentat la alegeri. Alegerile fiind falsificate, candidaţii separatişti au
fost aleşi prin teroare aproape peste tot, fapt care a atras proteste vehemente din partea
unioniştilor.
Reprezentanţii Franţei, Rusiei, Sardiniei şi Prusiei la Constantinopol au cerut Turciei
anularea alegerilor dar aceasta, sprijinită de Austria şi Anglia n-a acceptat decât o simplă
anchetă pentru a se constata eventualele abuzuri.
Poziţia rigidă a Turciei a determinat guvernele celor patru puteri să rupă relaţiile
diplomatice cu aceasta, ambasadorii lor pregătindu-se să părăsească Constantinopolul. Puterile
care susţineau Unirea şi cele care se împotriveau acesteia se aflau astfel în faţa unui război
general.
În aceste împejurări au avut loc între 6 şi 9 august 1857, convorbirile franco-engleze de
la Osborne, unde regina Victoria s-a angajat să ceară Turciei anularea alegerilor din Moldova şi
revizuirea listelor electorale. În schimb, Napoleon al III-lea a promis să se înţeleagă cu Anglia
asupra organizării viitoare a Principatelor, înainte de întrunirea Conferinţei de la Paris care
avea să se pronunţe definitiv asupra acestei probleme. Napoleon al III-lea a rămas inflexibil la
părerea că nici o pace nu va fi durabilă dacă nu garantează Unirea şi autonomia deplină a
Principatelor.
În aceste condiţii, la 24 august, la cererea ambasadorului englez, sultanul a trimis lui
Vogoride ordinul de a anula alegerile, de a revizui listele electorale şi de a proceda la noi
alegeri în termen de 15 zile. Noile alegeri din Moldova au adus victoria deplină a unioniştilor.
Astfel, din 85 de deputaţi, câţi au fost aleşi în Adunarea ad-hoc a Moldovei, 83 erau unionişti şi
numai 2 separatişti: marele boier Alecu Balş şi locţiitorul episcopului de Roman.
Adunarea ad-hoc a Moldovei şi-a început lucrările la 22 septembrie/4 octombrie 1857.
În şedinţa din 7/19 octombrie, Adunarea a adoptat următoarea rezoluţie privitoare la
organizarea Principatelor:
1. Autonomia şi neutralitatea celor 2 Principate;
2. Unirea lor într-un singur stat cu numele România;
3. Principe străin dintr-o familie domnitoare europeană;
4. Neutralitatea şi inviolabilatatea noului stat;
5. Guvern reprezentativ şi constituţional;
6. Garanţia colectivă a celor 7 puteri;
Adunarea ad-hoc a Munteniei şi-a început lucrările la 30 septembrie/12 octombrie acelaşi
an, votând la 8/20 octombrie o rezoluţie asemănătoare celei pe care o votase Adunarea
Moldovei.
La începutul anului 1858, sultanul a hotărât printr-un firman încheierea lucrărilor celor
două Adunări. Cererile lor au fost înaintate Comisiei europene de la Bucureşti care le-a
completat cu propriile ei constatări, iar apoi le-a înaintat Conferinţei celor 7 puteri garante, care
urma să se întrunească la Paris. Astfel, problema Unirii şi reorganizării Principatelor intra din
nou în dezbaterea reprezentanţilor celor 7 puteri semnatare ale tratatului de pace de la Paris din
1856.

Convenţia de la Paris

Conferinţa de la Paris s-a deschis la 10/22 mai 1858. Din dezbaterile Conferinţei în jurul
cererilor Principatelor, s-a născut Convenţia de la Paris care a fost elaborată la 19 august 1858,
ea avea la bază principiile înţelegerii de compromis de la Osborne. Convenţia nu putea
satisface decât parţial doleanţele legitime ale poporului . Astfel, deşi se recunoaşte denumirea
de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, fiecare ţară trebuia să aibă un domn , adunare,
guvern şi capitală proprie. Convenţia prevedea şi unele instituţii comune: o înaltă Curte de
casaţie şi o Comisie centrală, ambele cu sediul la Focşani; armata cu organizare identică pentru
a fi unite într-un singur corp în caz de nevoie. Cele două armate urmau să fie comandate de un
şef suprem desemnat pe rând de către cei doi domni. Drapelele rămâneau diferite, însă urmau
să poarte o panglică albastră comună.
Pe plan politic, Convenţia organiza Principatele pe baza principiului separaţiei
puterilor în stat. Astfel, puterea executivă era încredinţată domnului, iar puterea legislativă era
împărţită între domn, Comisia centrală de la Focşani şi Adunările celor două ţări. Împreună cu
Comisia centrală, domnul avea dreptul să propună proiecte de legi, iar adunările celor două ţări
care erau alese pe şapte ani, le discutau şi le votau. Domnul le sancţiona şi promulga. Conform
prevederilor Convenţiei, domnul era inviolabil şi nu putea fi tras la răspundere pentru actele
sale de care răspundeau miniştrii care contrasemnau. Miniştrii răspundeau pentru actele lor în
faţa Adunării şi a domnului. Domnul avea dreptul de a numi şi revoca funcţionarii, de a graţia
şi comuta pedepse, de a decreta legi speciale şi de a face propuneri de buget. Puterea
judecătorească era concentrată formal în mâna domnului, deoarece judecătorii erau numiţi de
el. Domnul nu avea însă dreptul de a se amesteca în hotărârile judecătoreşti.
Prin art. 46, Convenţia garanta în mod formal o serie de libertăţi burgheze cu caracter
limitat ca de pildă: egalitatea în faţa legilor şi a impozitelor, dreptul tuturor cetăţenilor de a
ocupa funcţii publice şi libertatea culturii. De asemenea, se garanta libertatea personală în
sensul că nimeni nu putea fi arestat sau urmărit decât pe baza prevederilor legii. Convenţia
garanta proprietatea, în sensul că nimeni nu putea fi expropriat decât în mod legal şi în interes
public, după o prealabilă despăgubire. Se desfiinţau toate privilegiile, scutirile de orice fel şi
monopolurile. Convenţia preciza, de asemenea, că “se va proceda fără întârziere la revizuirea
legii care reglementează raporturile proprietarilor de pământ cu cultivatorii, cu scopul de a se
îmbunătăţi soarta ţăranilor”.
La Convenţie era anexată şi o lege electorală care împărţea pe cetăţeni în două
categorii: 1) alegătorii direcţi, care aveau un venit funciar anual de 1.000 de galbeni şi 2)
alegătorii indirecţi, categorie în care intrau toţi cetăţenii care aveau un venit de cel puţin 100 de
galbeni pe an. Aceştia votau prin delegaţi, câte trei de fiecare judeţ. În ceea ce priveşte dreptul
de a fi ales, acesta îl aveau numai cetăţenii care dispuneau de un venit de 3.000 galbeni anual şi
o vechime de 10 ani în funcţii publice. Convenţia menţinea Principatele sub garanţia colectivă
a celor 7 puteri şi sub suzeranitatea Porţii, căreia trebuiau să-i plătească un tribut anual.

Căimăcămiile de trei. Alegerea Adunărilor elective.

Convenţia de la Paris, prevedea numirea printr-un hatişerif din partea sultanului a trei
caimacami pentru fiecare ţară, conform prevederilor Regulamentului Organic. Aceştia aveau
misiunea de a organiza alegerile pentru Adunările elective care urmau să aleagă pe domni şi să
menţină ordinea internă. Astfel, Poarta a numit în octombrie 1858 pe Emanoil Băleanu, Ion
Alexandru Filipescu şi Ion Manu în calitate de caimacami în Ţara Românească şi pe Ştefan
Catargiu, Vasile Sturdza şi Anastasie Panu în Moldova.
În căimăcămia din Moldova, Ştefan Catargiu era separatist, iar ceilalţi doi unionişti.
Folosindu-se de principiul majorităţii, cei doi caimacami unionişti au desfiinţat cenzura, au
înlocuit pe funcţionarii din timpul lui Vogoride şi au protestat la Constantinopol împotriva
amestecului comisarului turc în treburile interne ale ţării. Astfel, în noile condiţii de libertate,
propaganda pentru Unire a crescut în intensitate. Drept rezultat al acestui fapt, în Adunarea
electivă a Moldovei aleasă la sfârşitul anului 1858, majoritatea o avea partida naţională, adică
unioniştii. Trebuie menţionat că Partida naţională, deşi avea majoritatea în Adunare, în
sânul ei existau mai mulţi candidaţi la domnie.

Alegerea lui Al. I. Cuza în Moldova.

 În noaptea de 3/15 ianuarie 1859, a avut loc o şedinţă a deputaţilor unionişti în sala
Elefant din clădirea Muzeului de ştiinţe naturale din Iaşi, în cadrul căreia au fost reluate
discuţiile cu privire la desemnarea unui candidat. Discuţiile s-au prelungit până spre ziuă, fără
a se putea ajunge la nici un rezultat, deputaţii fiind hotărâţi să plece acasă. În acel moment însă,
unul dintre deputaţi,a închis uşa declarând că nimeni nu va putea părăsi sala până nu se va lua o
hotărâre asupra unui candidat. Un deputat pronunţat numele lui Al. I. Cuza. Aceasta a fost
propunerea salvatoare. Toţi au renunţat la ambiţiile personale, fiind de acord cu această
candidatură.
În ziua de 5 ianuarie, Adunarea electivă a Moldovei s-a întrunit pentru a alege pe
domnitor. Partida naţională având acum un singur candidat şi-a asigurat victoria. Alexandru
Ioan Cuza a fost ales ca domn în Moldova în unanimitate.

Alegerea lui Al.I. Cuza în Ţara Românească

Delegaţia moldoveană care a plecat Constantinopol spre a aduce la cunoştinţă Porţii

alegerea lui Cuza, s-a oprit pe la Bucureşti. Fruntaşii unionişti au căutat să se folosească de
această neclaritate a Convenţiei şi să-l aleagă pe Cuza şi în Ţara Românească. Aceasta era
singura soluţie în situaţia de atunci, care putea duce la Unirea Principatelor.
În ziua de 22 ianuarie 1859, s-a deschis Adunarea electivă a Ţării Româneşti pentru
alegerea domnitorului. În jurul clădirii din Dealul Mitropoliei, unde Adunarea îşi desfăşura
lucrările s-au adunat, după aprecierile consulului austriac Eder şi a altor contemporani, circa
10-12.000 de oameni care aveau să influenţeze dezbaterile şi să fie un sprijin efectiv al partidei
naţionale.
În ziua de 23 ianuarie, Vasile Boierescu a ţinut în faţa Adunării o cuvântare în care
arăta necesitatea Unirii în jurul aceluiaşi candidat.
Deputaţii care susţineau alegerea lui Barbu Ştirbei, văzându-se fără şanse de izbândă,
au trecut de partea unioniştilor. Această majoritate absolută atrage şi pe partizanii lui Gheorghe
Bibescu, Astfel, la 24 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate
domn şi în Ţara Românească.
Îndoita alegere a lui Al.I. Cuza în cele două ţări, a prilejuit întrunirea celor 7 puteri
protectoare. Găsindu-se în faţa unui fapt împlinit, cinci dintre aceste puteri, şi anume: Franţa,
Rusia, Sardinia, Prusia şi Anglia, au recunoscut că îndoita alegere însemna de fapt Unirea,
chiar dacă se menţineau două guverne, două capitale şi administraţie separată. Cele 5 puteri
fiind în majoritate, au impus recunoaşterea alegerii lui Cuza, dar numai în mod excepţional şi
numai de data aceasta. După destituirea, abdicarea sau moartea lui Cuza, trebuia ales câte un
domn separat în fiecare ţară. A fost o soluţie de compromis, deoarece se ştia că recunoaşterea
îndoitei alegeri însemna, în interval de câţiva ani, definitivarea Unirii.
Austria n-a mai protestat, deoarece se afla în ajunul războiului cu Franţa şi Sardinia, din
care ieşind învinsă, ea nu mai conta ca o putere prea mare, fiind nevoită să recunoască îndoita
alegere. Rămasă singură, Turcia a fost nevoită să recunoască şi ea alegerea lui Cuza în ambele
ţări.
Unirea astfel înfăptuită, desăvârşirea ei nu era decât o problemă de tact şi de timp.
Domnitorul Cuza, a făcut în septembrie 1860 o vizită sultanului cu care a început tratative
pentru desăvârşirea Unirii. În urma unor acţiuni diplomatice iniţiate de domnitor şi de sfetnicii
săi apropiaţi, şi cu sprijinul puterilor favorabile Unirii, în noiembrie 1861, Conferinţa
ambasadorilor celor 7 puteri care s-a ţinut la Constantinopol, a hotărât fuzionarea celor două
Adunări legislative şi a celor 2 guverne. Astfel, la 24 ianuarie 1862, în faţa Adunării legislative
unice care s-a întrunit la Bucureşti s-a prezentat un guvern unic, guvernul conservator condus
de Barbu Catargiu. Unirea era astfel desăvârşită.
 Actul de la 24 ianuarie 1859, este fără îndoială un eveniment de mare importanţă
istorică. Prin el s-au pus bazele României moderne şi s-au creat condiţiile pentru cucerirea
independenţei naţionale. Dar Unirea de la 24 ianuarie 1859, nu constituia decât o primă etapă
în desăvârşirea unităţii statale a poporului român.

STATUL Şl DREPTUL ÎN VECHIUL REGAT AL ROMÂNIEI

CONSTITUTIA DIN 1866 / Dreptul constituţional

Textul constituţional intrat în vigoare în anul 1866 poate fi considerat drept prima
constituţie românească: modul în care ea a fost adoptată, precum şi structura sa, apropiată de
conceptul modern de constituţie, îi conferă indiscutabil această calitate. În mod formal şi sub
influenţa Constituţiei belgiene din 1831, Constituţia din 1866 stabilea principiile şi normele
caracteristice unei monarhii constituţionale parlamentare. Aceste principii erau: principiul
suveranităţii naţionale, principiul guvernământului reprezentativ, principiul separării puterilor
în stat, principiul monarhiei ereditare, principiul inviolabilităţii monarhului, principiul
responsabilităţii ministeriale, principiul rigidităţii constituţionale, principiul supremaţiei
Constituţiei în raport cu celelalte legi.
În titlul I, referitor la teritoriu, Constituţia a consacrat indivizibilitatea teritoriului
României, stabilind astfel în formă solemnă faptul că Unirea Principatelor rămânea definitivă.
Tot aici a fost consacrată inalienabilitatea teritoriului, fiind admise numai rectificări de
frontieră, iar acestea numai prin lege specială.
În titlul II referitor la drepturile românilor erau proclamate drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, cu menţiunea că aceste drepturi putea fi exercitate numai de către cetăţenii
români. Se preciza de asemenea că modalităţile de dobândire a cetăţeniei române de către
străini urmau a fi stabilite printr-o lege specială. Cetăţeanul român avea o singura restricţie şi
anume că nu putea intra în serviciul altui stat fără autorizaţia Guvernului, sub sancţiunea
pierderii cetăţeniei. Proprietatea era aşezată pe o poziţie deosebită, fiind declarată sacră şi
inviolabilă. Dreptul la proprietate era garantat, art. 17 stipulând faptul că nici o lege nu putea
introduce pedeapsa confiscării averii. Textul constituţional prevedea totuşi posibilitatea
exproprierii, aceasta putând fi justificată într-un număr restrâns de situaţii: pentru nevoile
apărării naţionale; pentru amenajarea căilor de comunicaţii; pentru modernizarea serviciilor
de salubritate publică. Constituţia română din 1866 conţinea prevederi dintre cele mai liberale
cu privire la drepturile individuale, articole speciale stipulând libertatea de conştiinţă,
libertatea învăţământului, a întrunirilor şi a presei. Erau garantate de asemenea inviolabilitatea
persoanei şi a domiciliului, secretul corespondenţei, dreptul la asociere, dreptul de a adresa
petiţii autorităţilor statului. Se desfiinţa pedeapsa cu moartea, acesta neputând fi aplicată decât
în cazurile special prevăzute de codul militar în situaţii de război.
Principiul suveranităţii naţionale a fost prevăzut în art. 32, unde se arată că puterile
statului emană de la naţiune. În acest fel era ignorată atât protecţia puterilor garante, cât şi
suzeranitatea otomană, cu toate că România făcea parte oficial din Imperiul Otoman, faţă de
care avea încă obligaţia plătirii tributului.
Principiul guvernământului reprezentativ a fost consacrat în acelaşi art. 32, unde se
precizează că puterile statului puteau fi exercitate numai prin delegare şi numai în
conformitate cu principiile şi regulile stipulate în textul Constituţiei.
 Aplicând principiul separaţiei puterilor, Constituţia din 1866 a prevăzut trei categorii
de organe care exercitau puterile în stat (legislativă, executivă şi judecătorească), cele trei
fiind declarate independente una de cealaltă. Coroborând principiile suveranităţii naţionale,
guvernământului reprezentativ şi separaţiei puterilor, a fost organizat un regim reprezentativ
în care rolul principal revenea organelor care exercitau puterea legislativă.
Puterea legislativă se exercita în mod colectiv de către monarh şi de către
Reprezentanţa Naţională alcătuită din două Camere: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Deşi
dreptul de iniţiativă legislativa aparţinea atât monarhului, cât şi Reprezentanţei Naţionale,
totuşi monarhul avea un ascendent asupra legislativului: el putea să refuze sancţionarea legilor
adoptate de parlament (drept de veto) şi avea dreptul de a dizolva una dintre Adunări sau pe
ambele în acelaşi timp
Alegerea deputaţilor şi senatorilor urma să se facă prin vot uninominal pe baze
censitare. În consecinţă, la nivelul fiecărui judeţ, textul Constituţiei împărţea corpul electoral
în patru colegii pentru alegerea deputaţilor; respectiv în două colegii pentru alegerea
senatorilor.
La Camera Deputaţilor, primul colegiu era alcătuit din toţi cetăţenii care aveau un
venit funciar de cel puţin 300 galbeni. În al doilea colegiu electoral intrau toţi cei care aveau
un venit funciar situat între 100 - 299 galbeni, în al treilea colegiu se încadrau comercianţii şi
industriaşii care plăteau statului o contribuţie de cel puţin 80 galbeni, în vreme ce al patrulea
colegiu era alcătuit din toţi cei care plăteau statului un impozit cât de mic. Electorii aparţinând
primelor trei colegii votau direct, în timp ce membrii celui de-al patrulea votau indirect. În
cadrul acestui din urmă colegiu, 50 alegători alegeau câte un delegat. Delegaţii împreună cu
alegătorii direcţi alegeau câte un deputat din fiecare judeţ.
În primul colegiu pentru Senat intrau proprietarii de imobile rurale din judeţ, cu un
venit funciar de cel puţin 300 galbeni, în vreme ce al doilea colegiu îi grupa pe proprietarii de
imobile din oraşele de reşedinţă care posedau un venit funciar de cel puţin 300 galbeni.
În 1884, ca urmare a modificării textului Constituţiei, numărul colegiilor de Camera
Deputaţilor a fost redus la trei, prin contopirea colegiilor I şi II La colegiul I intrau acum
alegătorii cu un venit funciar sau urban de cel puţin 1200 de lei, iar la colegiul II, orăşenii care
plăteau un impozit de cel puţin 20 de lei. Colegiul III cuprindea în special săteni care urmau
să voteze în continuare indirect. Din cei 183 membri ai Adunării Deputaţilor, 75 erau aleşi la
Colegiul I, 70 la Colegiul II şi 38 la Colegiul III.
Puterea executivă era încredinţată monarhului şi se transmitea pe cale ereditară, în cadrul
familiei domnitoare, în conformitate cu dreptul de primogenitură masculină. Monarhul înceta
să mai fie însă unul pământean, el provenind din rândul unei dinastii europene. Potrivit
Constituţiei persoana monarhului era inviolabilă, responsabilitatea actelor de guvernământ
revenind miniştrilor. Anularea responsabilităţii monarhului s-a făcut prin introducerea
obligativităţii contrasemnării actelor sale de către unul dintre miniştri, cel care devenea astfel
responsabil pentru actul în cauză. S-a ajuns astfel la situaţia ca monarhul să fie depozitarul
puterii executive, dar să nu fie capabil să emită singur acte prin care îşi exercită atribuţiile
executive. Rezultă de aici, ca şi consecinţă logică, faptul că exercitarea puterii executive de
către monarh nu se putea face decât prin intermediul miniştrilor săi. Mai mult decât atât,
constituţia nu îi atribuia responsabilitate monarhului nici pentru actele sale personale,
validitatea acestora fiind şi ele condiţionată de contrasemnătura unuia dintre miniştri. În acest
fel s-a ajuns la postularea concomitentă a două principii fundamentale: responsabilitatea
miniştrilor şi lipsa completă de responsabilitate a monarhului. Momentul în care lua naştere
responsabilitatea miniştrilor era cel în care aceştia contrasemnau actele monarhului: odată
contrasemnate, acestea antrenau o responsabilitate de care miniştrii nu puteau fi exoneraţi prin
ordinul verbal sau scris al suveranului.
 Constituţia din 1866 nu a prevăzut însă responsabilitatea politică a miniştrilor în faţa
legislativului, ci doar responsabilitatea juridică (civilă şi penală). Mai mult decât atât,
instituţia Guvernului, ca organ al puterii executive, lipsea şi ea din textul Constituţiei.
Consacrarea instituţiei Consiliului de Miniştri a venit ulterior, prin intermediul unei Legi a
responsabilităţii ministeriale (1879), dar responsabilitatea politică a executivului faţă de
legislativ a rămas în continuare nereglementată. Consacrarea ei a venit doar pe cale cutumiară,
ca urmare a punerii în aplicare a mecanismului regimului parlamentar.
Principiul rigidităţii constituţionale. Pentru a i se asigura stabilitate în timp, procedura
de revizuire a textului Constituţiei a fost prevăzută în conformitate cu alte reguli decât cele
care stăteau la baza modificării legilor ordinare. Existenţa acestei proceduri speciale i-a
conferit un caracter rigid. Articolele referitoare la procedura de modificare a textului
fundamental porneau de la principiile de bază ale dreptului constituţional conform cărora
Constituţia este, în primul rând, o convenţie între naţiune şi putere, şi doar în subsecvent o
lege fundamentală. Consecinţa acestei ierarhizări a principiilor constituţionale a fost aplicarea
strictă a regulilor contractului de mandat. Din aceste considerente, Adunările Legislative
ordinare au de la popor mandat pentru a vota şi a adopta legi ordinare care să respecte
Constituţia. Aceasta înseamnă că ele nu pot schimba nici una dintre prevederile sale, pentru că
ar încălca tocmai aceste prevederi şi şi-ar depăşi mandatul. Ca urmare, Constituţia acorda
Parlamentului dreptul de a constata ce dispoziţii constituţionale erau caduce şi trebuiau
schimbate. în felul acesta, a apărut prevederea conform căreia propunerea de revizuire trebuia
citită de trei ori, din 15 în 15 zile, în şedinţă publică, şi trebuia adoptată de ambele Adunări
Legislative. După îndeplinirii procedurii prealabile, Adunările ordinare se dizolvau de drept,
iar în termen de 2 luni trebuia convocat electoratul pentru ca în termen de 3 luni Camerele de
Revizie să-şi înceapă activitatea. Acestea aveau mandatul special de a revizui Constituţia, iar
pentru adoptarea revizuirilor era nevoie de prezenţa a cel puţin 2/3 din membrii fiecărei
adunări şi de votul a 2/3 din participanţii la şedinţă. Procedura adoptată şi pusa în practică
ilustra astfel principiul dublei legislaturi în cadrul căruia fiecare Adunare îşi respectă limitele
mandatului: Adunările Legislative ordinare constatau oportunitatea şi necesitatea revizuirii,
iar Adunările Constituante (Camerele de Revizie) votau şi adoptau aceste revizuiri. Principiul
supremaţiei Constituţiei în raport cu celelalte legi a fost prevăzut în art. 128, tot aici fiind
stipulat faptul că textul constituţional nu poate fi suspendat nici total, nici parţial. Plecând de
la acest principiu, s-a stabilit ulterior pe cale cutumiară că instanţele judecătoreşti sunt
competente să controleze constituţionalitatea legilor. În cazul în care se constata ca între o
lege sau o dispoziţie legală şi Constituţie exista contradicţie, atunci judecătorul trebuia să dea
prioritate textului constituţional, recunoscându-i astfel caracterul de lege supremă faţă de care
norma legală era subordonată.

Dreptul administrativ
Monarhul

Potrivit Constituţiei din 1866, monarhul (numit iniţial Domn, apoi Rege) deţinea
puterea executivă. El nu era însă şi proprietarul suveran al acesteia, întrucât toate puterile
statului emanau de la naţiune. Aceasta însemna că monarhul era doar depozitarul puterii
executive, motiv pentru care el o deţinea în calitate de înalt funcţionar al statului. Având
calitatea de conducător al puterii executive, monarhul era în acelaşi timp şi şef al
guvernământului şi şef al administraţiei publice. Textul Constituţiei nu îi atribuia însă
acţiunea de guvernare, care revenea miniştrilor săi. În ciuda acestui fapt, monarhul era totuşi
un element activ în viaţa politică şi administrativă a ţării. El organiza, comanda, proteja şi
administra în limitele pe care le fixase Constituţia şi în baza propriei sale voinţe. Prin urmare,
atât Guvernul, cât şi administraţia publică trebuiau să colaboreze cu el pentru a-şi putea
desfăşura activitatea. Monarhul desemna persoana primului ministru, numea şi revoca din
funcţie pe miniştri, făcea regulamente pentru punerea în aplicare a legilor, numea sau
confirma în funcţiile publice, conferea decoraţii, era comandantul suprem al armatei, acorda
graţierea şi amnistia, avea drept de a bate moneda, încheia tratate şi convenţii cu alte state.

Consiliul de Miniştri

Întrucât activitatea administrativă a executivului trebuia să se caracterizeze atât prin

unitate de acţiune, cât şi prin unitate de direcţie, a fost necesară înfiinţarea unui organ colegial
ministerial, care a purtat denumirea de Consiliu de Miniştri. Rolul acestuia era acela de a-i
pune pe miniştri în situaţia de a delibera şi de a se pune de acord în ceea ce priveşte: a)
direcţia generală imprimată întregii administraţii: b) modul de gestionare a problemelor pe
care le aveau de rezolvat în comun mai multe ministere; c) modul de gestionare a unor
probleme importante care ţineau de un anumit minister dar care aveau impact major asupra
politicii generale a cabinetului. Unitatea activităţii administrative a miniştrilor este, de altfel,
motivul principal pentru care aceştia trebuiau să împărtăşească aceleaşi valori politice. Numai
având obiective politice comune, aceştia puteau ajunge la unitate în activitatea de
administrare, iar în final, în aceea de guvernare. Prin urmare, cabinetul ministerial trebuia să
se caracterizeze prin omogenitate politică, omogenitate conferită de existenţa unui program
politic unic, aprobat de majoritatea parlamentară.
Înţeles astfel, Consiliul de Miniştri apare ca un organ care guverna şi în acelaşi timp
administra. De aici au rezultat şi denumirile diferite pe care le-a primit acest organ colegial
ministerial: el era numit Cabinet sau Guvern atunci când funcţiona ca organ de guvernământ,
respectiv Consiliu de Miniştri, atunci când funcţiona în calitate de organ suprem al
administraţiei publice.
Trebuie spus însă că textul constituţional nu a reglementat prea clar instituţia
Consiliului de Miniştri. Enumerarea atribuţiilor sale lipseşte, arătându-se doar că instituţiei îi
revenea exercitarea atribuţiilor constituţionale ale monarhului între momentul morţii acestuia
şi momentul depunerii jurământului de către succesorul său. Cum însă instituţia avea un trecut
funcţional, stabilirea atribuţiilor sale s-a făcut pe cale cutumiară.

Preşedintele Consiliului de Miniştri

În fruntea Consiliului de Miniştri se afla preşedintele Consiliului de Miniştri. Acesta

era primul ministru sau şeful guvernului, dar ascendentul său asupra celorlalţi miniştri era
doar unul politic. Aceasta întrucât din punctul de vedere al ierarhiei administrative, el era egal
cu ceilalţi miniştri, având la rândul său un minister în administrare. O lege din 1881 îi
permitea totuşi primului ministru să fie ministru fără portofoliu, în afara acestei legi, nu a mai
existat însă nici o altă prevedere legală care să reglementeze funcţionarea acestei instituţii.
Prin urmare, atribuţiile şi responsabilitatea sa politică au fost consacrate prin practica
constituţională. Conform acestor cutume, persoana primului ministru era desemnată de
monarh, cel care îi încredinţa sarcina formării Cabinetului. Rezulta de aici o responsabilitate
particulară faţă de monarh. Numirea primului ministru se făcea prin Decret al monarhului, pe
care îl putea contrasemna chiar el, atunci când fostul prim ministru nu putea să facă acest
lucru. Conform cutumelor, primul ministru contrasemna decretele de numire a miniştrilor,
avea dreptul de repartizare a portofoliilor ministeriale, prezida şedinţele Consiliului de
miniştri, coordona activitatea ministerelor şi reprezenta Cabinetul în faţa Parlamentului.

Miniştrii

Miniştrii erau organe ale administraţiei publice centrale care conduceau departamente
ministeriale distincte. începând cu anul 1859 ei poartă şi denumirea de secretari de stat, ca o
dovadă a faptului că ei îşi desfăşurau activitatea în nume propriu, având deplină
responsabilitate. Recrutarea lor se făcea pe criterii politice de către persoana căreia monarhul
îi încredinţa sarcina formării Guvernului. Miniştrii erau aleşi adesea din rândurile
parlamentarilor majoritari, ceea ce le asigura accesul în cadrul şedinţelor Parlamentului,
precum şi dreptul de vot în timpul deliberărilor. Dacă miniştrii nu erau şi parlamentari, atunci
ei puteau participa la şedinţele legislativului fără a avea drept de vot.
În afara miniştrilor cu portofoliu, practica guvernării a statuat şi posibilitatea prezenţei
în Guvern a unor miniştri secretari fără portofoliu. Ulterior, această cutumă a primit şi
consacrare legală prin intermediul unei legi adoptate în anul 1881. Existenţa acestei categorii
de miniştri a fost justificată prin existenţa unor sarcini politice care puteau fi puse în practică
mai eficient atunci când cel responsabil nu avea atribuţii de administrare a unui departament
ministerial. Potrivit unei noi legi, adoptate în anul 1916, miniştrii fără portofoliu se bucurau
de aceleaşi drepturi şi responsabilităţi precum miniştrii cu portofolii.
În practica politică şi guvernamentală existau şi situaţii în care unul dintre ministere,
dintr-un motiv sau altul, rămânea fără titular. În aceste cazuri, conducerea temporară a
ministerului nu putea fi exercitată decât de un alt ministru al aceluiaşi Guvern, care îşi asuma
responsabilitatea pentru actele semnate de către monarh în domeniul de competenţă al
ministerului rămas vacant. Soluţia excludea aşadar, atât exercitarea atribuţiilor respective de
către monarh, cât şi exercitarea aceloraşi atribuţii de către un înalt funcţionar din ministerul
respectiv. Se întâmpla acest lucru pentru că actele emise de monarh nu produceau efecte fără
contrasemnătura unui ministru, în vreme ce funcţionarii publici nu aveau responsabilitatea
politică a unui ministru.
Miniştrii guvernau şi administrau în numele monarhului, asumându-şi responsabilitatea în
locul acestuia prin contrasemnarea actelor emise de către acesta în domeniul lor de
competenţă. Întrucât numirea şi revocarea miniştrilor se făceau prin Decret al monarhului
contrasemnat de primul ministru, ei se aflau în ierarhia administrativă imediat după monarh,
pentru a da expresie puterii executive deţinute de acesta din urmă. În pofida acestui fapt,
totuşi între monarh şi miniştri nu era stabilit un raport de subordonare ierarhică. Fiind numiţi
pe criterii politice, miniştrii aveau statutul de funcţionari politici, ceea ce le crea o poziţie
specială în rândul funcţionarilor statului. Totuşi, ca orice funcţionar public, miniştrii prestau
la intrarea în funcţie un jurământ faţă de monarh, primeau salariu, iar anii petrecuţi în funcţie
erau calculaţi la pensie.
Atribuţiile miniştrilor se grupau potrivit specificului activităţii lor în două categorii:
atribuţiile de natură politică (desfăşurate în cadrul activităţii guvernamentale şi în raporturile
cu legislativul) şi atribuţiile de natură administrativă (legate de coordonarea activităţii
ministerului propriu). La rândul lor, atribuţiile administrative se divizau în două categorii:
atribuţiile comune tuturor miniştrilor (contrasemnarea actelor emise de monarh, controlul
actelor subalternilor, administrarea intereselor generale ale statului) şi atribuţii specifice
(legate de particularităţile propriului minister).

Ministerele şi serviciile publice

 Ministerele erau grupări de servicii publice ale administraţiei centrale înzestrate cu o
competenţă materială specială, care se aflau sub conducerea unor miniştri. Din punct de
vedere ierarhic, ele se aflau în vârful structurii administrative a statului, deasupra lor
neexistând nici o altă structură administrativă care să aibă o competenţă mai largă şi o
autoritate superioară. În consecinţă, orice serviciu public, mai mult sau mai puţin autonom,
trebuia să se afle în componenţa unui minister, sub tutela unui minister sau în subordinea unui
minister. Dată fiind competenţa sa specifică, fiecare minister urma să satisfacă doar un anume
interes general sau un anumit grup de interese generale. În ceea ce priveşte competenţa
teritorială a ministerelor, aceasta se întindea la nivelul întregii ţări.
Organizarea ministerelor s-a făcut prin intermediul legilor şi nu al Constituţiei. Motivul a fost
acela că legea prezintă un grad sporit de maleabilitate, ea putând fi mai uşor adoptată sau
modificată pentru a răspunde rapid la nevoile societăţii. De altfel una dintre trăsăturile
organizării ministeriale, în general, este tocmai dinamica acestor structuri: ele pot apărea şi
dispărea, pot fi reorganizate sub alte denumiri, pot încorpora diverse servicii publice sau pot
renunţa la ele, în funcţie de evoluţia intereselor publice. Trebuie spus însă că legiuitorul a
manifestat o totală lipsă de interes pentru reglementarea uniformă şi unitară a structurii
ministerelor, motiv pentru care în perioada analizată a lipsit o lege a organizării ministeriale.
Unele ministere au fost organizate treptat şi individual, prin legi proprii, în vreme ce altele au
rămas organizate pe cale cutumiară, în funcţie de tradiţie şi de interesele de moment. Au
rezultat de aici numeroase inadvertenţe în organigramele ministerelor, care au creat în cele din
urmă o stare generală de haos.
Serviciile publice grupate la sediul unui mister reprezentau administraţia centrală a
ministerului, în fruntea căreia se afla un ministru. Acestor servicii le era încredinţată atingerea
unor obiective care urmau apoi să fie obţinute în cadrul propriilor structuri organizatorice
ierarhizate. Plecând de la obiectivele urmărite, serviciile publice din componenţa ministerelor
se divizau în două categorii: serviciile specifice fiecărui minister şi serviciile care se regăseau
în componenţa tuturor ministerelor. Primele urmăreau obiectivele speciale care intrau în
competenţa specifică fiecărui minister; celelalte urmăreau sarcini comune tuturor
administraţiilor ministeriale (Secretariatul general, Cabinetul ministrului, Personalul,
Registratura, Arhiva şi Contabilitatea). Gruparea acestor servicii nu s-a făcut însă în mod
uniform. În consecinţă, au apărut numeroase formule de organizare care se diferenţiau nu
numai între ministere, ci şi în interiorul aceloraşi ministere. Astfel, sunt întâlnite direcţii
organizate în birouri, diviziuni organizate în birouri, diviziuni organizate în servicii, dar şi
servicii şi birouri de sine stătătoare, nesubordonate unei structuri superioare. În plus se
adăugau diverse administraţii, regii şi case. Diviziunile şi direcţiile erau comparabile din
punctul de vedere al complexităţii organizării; direcţiile aveau totuşi un ascendent în ceea ce
priveşte dimensiunile. În funcţie de numărul şi de complexitatea obiectivelor primite,
serviciile ministerelor puteau fi organizate fie sub formă de direcţie, fie sub formă de birou.
La cumpăna secolelor XIX-XX s-a ajuns în cele din urmă la implementarea unei organizări
relativ uniforme a serviciilor ministeriale; s-a stabilit acum faptul că direcţia era formată din
servicii, iar serviciile erau structurate pe birouri.

Administraţia publică locală

Constituţia din 1866 a recunoscut la nivel de principiu reformele administrative

introduse în timpul lui Al. I. Cuza, oferind în acelaşi timp o bază pentru continuarea şi
completarea acestora. Ea a recunoscut ca unităţi administrativ-teritoriale judeţele, plasele şi
comunele, pe care le consacrase deja legislaţia din 1864. În privinţa administraţiei publice
locale, textul constituţional stabilea că la baza organizării acesteia va sta "descentralizarea
administrativă mai completă şi independenţa comunală". Rezultă de aici, că Adunarea
Constituantă a considerat reforma lui Cuza drept insuficientă din perspectiva vechiului
deziderat al descentralizării administrative; în ciuda faptului că, din punct de vedere formal,
ea consacrase autonomia administrativă, totuşi mecanisme funcţionale prevăzute erau
specifice centralismului administrativ. Conform Constituţiei din 1866, descentralizarea urma
să se producă la nivel judeţean şi comunal, unde interesele locale trebuiau să fie administrate
de către consiliile judeţene şi consiliile comunale. În materie financiară, Constituţia fixa şi
limitele autonomiei de care urmau a se bucura comunităţile locale. Astfel, pe de o parte,
prevedea că nici o sarcină şi nici un impozit judeţean sau comunal nu putea fi introdus decât
cu aprobarea Consiliului judeţean sau comunal, iar pe altă parte, că impozitele votate de
Consiliile judeţene şi comunale erau supuse aprobării Parlamentului şi monarhului.
Trebuie spus însă că în ciuda imperativului constituţional, descentralizarea reală a
administraţiei a rămas în continuare un deziderat doctrinar. La nivelul intenţiei politice, atât
guvernările liberale, cât şi cele conservatoare au manifestat interes pentru descentralizare,
astfel încât ea a fost menţinută în elementele ei formal-constitutive. Societatea autohtonă nu
era însă suficient de matură pentru a beneficia de o completă autonomie locală, astfel încât
continuarea procesului de descentralizare trebuia corelată cu ritmul schimbărilor sociale.
Acesta este motivul pentru care viziunea îmbrăţişată de clasa politică românească a fost aceea
a unei descentralizări treptate: se preconiza astfel reducerea gradului de implicare a centrului
în adoptarea deciziilor de la nivel local prin diminuarea progresivă a tutelei administrative.
Ritmul în care au înţeles cele două partide să pună în aplicare procesul de descentralizarea a
fost însă diferit. Liberalii au încercat să producă în mod rapid transformările din viaţa
administrativă locală, forţând producerea schimbărilor scontate de sus în jos. În ceea ce-i
priveşte pe conservatori, aceştia au căutat să temporizeze procesul de descentralizare,
aşteptând să se producă mai întâi schimbările sociale şi de mentalitate necesare. În consecinţă,
tutela administrativă devenit un teren de confruntare pentru celor două curente politice, sfera
de aplicabilitate a acesteia fiind extinsă sau restrânsă în funcţiile de interesele celor două
partide. Rezultatul final a fost o acută instabilitate a legislaţiei în domeniul administraţiei
publice locale, perioada scursă între reformele lui Cuza şi declanşarea primului război
mondial fiind presărată cu opt legi care au modificat Legea Consiliilor judeţene (1872, 1883,
1886, 1894, 1903, 1905, 1912, 1913) şi cu şase legi care au modificat Legea Consiliilor
comunale (1874, 1882, 1887, 1904, 1908, 1910). Mai mult decât atât, fluturând stindardul
descentralizării administrative, unele guverne au practicat chiar un centralism agresiv, care a
făcut ca, în cele din urmă, legislaţia adoptată în timpul lui Cuza să pară drept una liberală.

Organizarea judecătorească

Principiile organizării judecătoreşti

Legislaţia epocii a pus bazele organizării pe principii moderne a justiţiei, consacrând

separarea autorităţii judecătoreşti de puterea legiuitoare şi de cea executivă.
Constituţia din 1866, preluând ideea neamestecului Domnului în treburile judecătoreşti
exprimată în textul Convenţiei de la Paris, prevedea că puterea judecătorească se exercita de
către curţi şi tribunale, în vreme ce hotărârile lor se pronunţau în virtutea legii şi se execută în
numele Domnului. Consacrând acelaşi principiu al separării autorităţii judecătoreşti de cea
legiuitoare, Codul civil, stipula la art. 4 că: "este oprit judecătorului de a se pronunţa, în
hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţiuni generale şi reglementare, asupra cauzelor care îi sunt
supuse". Singura derogare admisă a fost recunoaşterea dreptului autorităţii judecătoreşti de a
controla constituţionalitatea legilor cu restricţia că soluţia dată producea efecte numai asupra
cazului judecat.
 În privinţa separării puterii judecătoreşti de cea executivă, trebuie subliniat faptul că
Ministerului Justiţiei i-a fost interzis să mai dea "deslegări în pricini judecătoreşti". Separarea
nu era totuşi una riguroasă, întrucât se realiza numai în raport cu administraţia centrală. La
nivelul administraţiei locale, legislaţia epocii a menţinut încă o serie de atribuţii judecătoreşti
în competenţa organelor administrative locale (primarul şi subprefectul). Abia prin Legea de
organizare judecătorească din anul 1879 s-a ajuns la aplicarea unitară a acestui principiu,
competenţele jurisdicţionale ale organelor executive ale administraţiei locale fiind trecute în
sarcina unor instanţe judecătoreşti.

Instanţele de judecată

În Vechiul Regat al României, instanţele de judecată autorizate să judece au fost:

judecătoriile de plase sau de ocoale, tribunalele judeţene civilo-corecţionale şi comerciale,
curţile de juraţi în materie criminală, curţile de apel şi Curtea de Casaţie.
Judecătoriile erau instanţe speciale care funcţionau la nivelul plaselor, plaiurilor şi
ocoalelor. Ele emiteau cărţi de judecată şi aveau competenţe limitate prin lege. Iniţial,
judecătoriile erau competente să judece pricini civile de orice fel, ca ultimă instanţă, până la
valoarea de 200 de lei capital şi interese: iar cu apel până la valoarea de 1 500 lei capital şi
interese. Ulterior, au primit şi dreptul dea judeca în materie de contravenţii de simplă poliţie;
iar prin Legea din 1907, competenţele lor au fost extinse atât în materie civilă, cât şi în
materie contravenţională. Judecătoriile erau compuse dintr-un judecător, un ajutor de
judecător sau un magistrat stagiar, un grefier şi un arhivar.
Tribunalete de judeţ erau instanţe cu caracter ordinar care emiteau sentinţe. Ele
judecau atât în materie civilă, cât şi în materie penală. În materie civilă, tribunalele judecau ca
ultimă instanţă toate tipurile de litigii civile inferioare valorii de 1500 lei capital sau interese;
iar ca primă instanţă, litigiile superioare acestei valori. De asemenea, judecau apelurile
declarate împotriva cărţilor de judecată ale judecătoriilor. În materie penală, tribunalele
judecau apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii poliţieneşti cu
privire la contravenţii, iar în primă instanţă toate delictele a căror pedeapsă trecea de cinci zile
de închisoare şi 25 lei amendă. Tribunalele de judeţ şi secţiunile lor erau compuse dintr-un
preşedinte, trei judecători şi un supleant sau un magistrat stagiar.
Curţile de apel au fost menţinute la un număr de patru, în Bucureşti, laşi, Craiova şi
Focşani. Ele judecau apelurile declarate împotriva sentinţelor civile, comerciale şi penale ale
tribunalelor, care nu au fost pronunţate în ultimă instanţă. Curtea din Bucureşti avea patru
secţiuni, în vreme ce curţile din laşi, Craiova şi Focşani aveau câte două. Fiecare secţiune se
constituia în curte de sine stătătoare şi era alcătuită dintr-un preşedinte şi cinci consilieri.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie era instanţa supremă din România, in cauzele de
drept privat şi de drept penal ea judeca în calitate de Curte de Casaţie, în vreme ce în cauzele
politice şi cele cu caracter special, funcţiona ca Înaltă Curte de Justiţie. Hotărârile sale se
numeau decizii. Curtea era compusă dintr-un prim preşedinte, trei preşedinţi de secţie şi 24 de
consilieri.
Curtea de Casaţie judeca recursurile în contra hotărârilor tribunalelor de primă
instanţă nesupuse apelului, în contra hotărârilor desăvârşite pronunţate de instanţele de apel,
în contra hotărârilor desăvârşite ale arbitrilor şi în contra hotărârilor tribunalelor militare.
Instanţa supremă nu judeca pricinile pe fond; admiţând recursul ea casa hotărârile date cu
încălcarea legii sau a procedurilor şi anula actele făcute fără competenţă; în general, atunci
când casa o hotărâre a unui tribunal sau a unei curţi, o trimitea spre rejudecare unei alte
instanţe de acelaşi grad.
Ca Înaltă Curte de Justiţie, instanţa supremă judeca plângerile formulate împotriva
miniştrilor de către Domn sau de către Reprezentanţa Naţională, judecata urmând a se face
fără drept de apel. Tot în această calitate, ea era competentă să exercite dreptul de control şi
de acţiune disciplinară împotriva tuturor judecătorilor şi procurorilor de la curţile de apel.
tribunale şi judecătorii. Înalta Curte mai avea un drept de jurisdicţie exclusivă asupra
propriilor membri în pricini penale, judecarea acestora făcându-se de către completul Curţii în
secţiuni-unite.
Curţile cu juraţi au fost instanţe speciale, în componenţa cărora intrau atât magistraţi
de carieră, cât şi cetăţeni având calitatea de juraţi. Ele au fost înfiinţate în fiecare judeţ, la
reşedinţa fiecărui tribunal, şi erau alcătuite din trei magistraţi de carieră şi 12 juraţi. Iniţial,
Curţile cu juri judecau de patru ori pe an; ulterior numărul sesiunilor ordinare a fost redus la
trei. Durata unei sesiuni era de zece zile, existând însă posibilitatea prelungirii sale cu încă
cinci zile în caz de nevoie.

Magistraţii

Urmând principiile statuate prin textul Convenţiei de la Paris, Legea de organizarea

judecătorească din 1865 a renunţat la condiţia apartenenţei la clasa boierească, introducând
alte condiţii pentru admisibilitatea şi înaintarea în funcţiile judecătoreşti: a) magistratul
trebuia să fie născut sau naturalizat român: b) trebuia să fie doctor sau licenţiat în drept; c)
trebuia să aibă minim 21 de ani pentru numirea ca substitut la tribunal şi minim 35 pentru
înaintarea ca preşedinte la Curtea de apel. Prin Legea din 1913, a fost înfiinţat postul de
magistrat stagiar, post care putea fi obţinut în condiţiile în care candidatul avea 21 ani
împliniţi, avea titlul de doctor sau licenţiat în drept. După împlinirea unui an de la numire,
magistratul stagiar trebuia să se prezinte la un examen de capacitate în sesiunea imediat
următoare. Candidatul care nu se prezenta de două ori la examenul de capacitate sau era
respins de două ori era înlocuit.
Inamovibilitatea a fost acordată iniţial numai judecătorilor de la înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, extinderea ei asupra judecătorilor de la instanţele de fond fiind făcută abia
prin Legea de organizare judecătorească din anul 1909. Procurorii au rămas însă amovibili.
Prin aceeaşi Lege, a fost înfiinţat pe lângă Ministerul de Justiţie, Consiliul Superior al
Magistraturii. Rolul acestei instituţii era: de a emite avize cu privire la confirmarea, numirea
şi înaintarea magistraţilor de orice grad; de a judeca infracţiunile săvârşite de magistraţii
inamovibili cu privire la datoriile lor profesionale şi de a stabili pedepsele aplicabile celor
care îşi încălcau îndatoririle; de a îşi da avizul în toate cazurile în care era consultat de
ministru; de a îndeplini orice altă sarcină fixată prin lege. Pentru numiri şi înaintări în posturi
vacante de magistraţi inamovibili, Consiliul făcea recomandări pentru fiecare loc vacant,
urmând ca executivul să aleagă. În acest mod, puterii executive îi era redusă într-o anumită
măsură capacitatea de imixtiune în organizarea judecătorească.

Dreptul civil

În perioada 1866-1918 la baza dreptului civil a rămas Codul Civil adoptat în anul
1864, principiile şi dispoziţiile sale asigurând în continuare cadrul juridic necesar pentru
dezvoltarea economiei de schimb. Trebuie spus însă că în acelaşi timp, se simţea şi nevoia
unei legislaţii speciale care să stimuleze şi să consolideze producţia şi schimbul de mărfuri.
Proprietatea

În materia proprietăţii, legiuitorul a acordat o atenţie specială dezvoltării

întreprinderilor industriale, intervenţiei statului în acest sens pe două căi. Până în anul 1887,
această intervenţie s-a materializat prin adoptarea unor legi speciale pentru înfiinţarea unor
fabrici: după această dată statul a început să adopte reglementări generale, care cuprindeau
seturi de măsuri menite să încurajeze în ansamblu dezvoltarea economiei naţionale.
Prima reglementare cu caracter general a fost adoptată în anul 1887 şi a purtat denumirea de
"Măsuri generale pentru încurajarea industriei naţionale". Prin intermediul său au fost stabilite
condiţiile care trebuiau îndeplinite pentru înfiinţarea de întreprinderi industriale şi facilităţile
de urmau să beneficieze acestea. Legea punea la dispoziţie terenuri pentru construirea
fabricilor, crea înlesniri pentru importul maşinilor, utilajelor şi materiilor prime din
străinătate, pentru transportul produselor pe căile ferate, introducea scutiri de impozite şi crea
preferinţă pentru vânzarea producţiei către stat. Acordarea acestor avantaje era condiţionată
de existenţa unui capital minim de 50 000 lei sau de existenţa unui număr de 25 de muncitori
calificaţi, ceea ce făcea ca legea să se adreseze în special întreprinderilor mari. Legea nu făcea
însă distincţie între capitalurile româneşti şi cele străine, fapt ce îi avantaja mai curând pe
investitorii străini decât pe cei autohtoni.
În anul 1912 a fost adoptată o nouă Lege pentru încurajarea industriei naţionale, care
urmărea dezvoltarea industriei pe o nouă treaptă de evoluţie, aceea a maşinismului. Regimul
favorabil creat venea de această dată să se adreseze în special capitalurilor autohtone. Legea
preciza că avantajele vor fi acordate întreprinderilor care lucrau cu cel puţin 20 de muncitori,
celor care dispuneau de instalaţii industriale de cel puţin cinci cai putere, meseriaşilor care
lucrau cu cel puţin patru calfe, precum şi societăţilor cooperatiste cu un capital de cel puţin 2
000 lei şi 10 lucrători. Ca avantaje, Legea le acorda acestor întreprinderi: posibilitatea de a
cumpăra de la stat un teren de până la 5 ha pentru construirea întreprinderii de către patronii
cetăţeni români si cu drept de folosinţă pe 90 de ani pentru patronii cetăţeni străini: clădirile si
cursurile de apa de pe cele 5 ha puteau fi folosite gratuit; scutiri de taxe vamale la importul de
maşini si utilaje necesare întreprinderii; reduceri de taxe la transportul pe căile ferate a
materialelor, materiilor prime indigene si a produselor fabricate; scutirea de impozite directe
către stat. judeţ sau comuna; preferinţă la licitaţiile publice pentru comenzile statului;
restituirea taxelor vamale încasate pentru materii prime importate în cazul în care acestea
intrau în producerea mărfurilor exportate.
Lărgirea pieţei capitaliste şi intensificare schimburilor de produse dintre ţări, a impus
în epocă adoptarea unor măsuri care să reglementeze şi să protejeze mărcile de fabrică şi
mărcile de comerţ. În acest sens, a fost adoptată în anul 1879 o lege specială prin care
însuşirea pe nedrept a unei mărci străine de către cei care fabricau un produs nou era calificată
drept delict de contrafacere. Acesta era pedepsit cu plata unor mari despăgubiri destinate să
acopere prejudiciul cauzat adevăratului proprietar al mărcii. Un regim similar a fost introdus
şi în cazul mărcilor de comerţ, întrucât mărfurile purtau în mod frecvent un semn distinctiv
dat de către comerciantul care organiza desfacerea lor pe piaţă.
Dezvoltarea continuă a tehnicii şi creşterea investiţiilor au făcut necesare noi
reglementări în domeniul proprietăţii industriale. În consecinţă, în anul 1906 a fost adoptată
Legea asupra brevetelor de invenţiune. Sistemul de brevetare introdus prin intermediul acestui
act normativ avea drept scop protejarea autorului, dar şi stabilirea unei ordini a priorităţilor în
procesul de fabricare a invenţiilor. Astfel, dacă invenţia nu era pusă în practică într-un anumit
termen, ea revenea domeniului public şi putea fi folosită de oricine. Dacă inventatorul o
vindea unui producător, atunci acesta din urmă căpăta dreptul de proprietate asupra invenţiei.
Reglementări noi au fost introduse şi în domeniul proprietăţii miniere. Codul Civil
consacrase principiul accesiunii, potrivit căruia bunurile aflate în subsol reveneau ca bunuri
secundare, proprietarului bunului principal (pământul). În acelaşi timp, el lăsa totuşi
posibilitatea ocolirii acestui principiu prin intermediul legilor speciale. Acest fapt s-a realizat
prin Legea minelor din anul 1895, cea care a admis separarea proprietăţii solului de aceea
asupra subsolului. În acest context, dreptul de proprietate asupra resurselor minerale nu mai
revenea proprietarilor terenurilor, ci statului.
 Persoanele

În materia persoanelor, cele mai importante reglementări au vizat persoanele juridice.

Codul comercial introdus în Ţara Românească în anul 1840 a fost extins în timpul domniei lui
Al. I. Cuza (1863) şi în Moldova, el continuând să fie aplicat până în anul 1887, când s-a
adoptat un nou Cod comercial. Redactat sub influenţa Codului de comerţ italian (1882) şi a
legislaţiei comerciale din Germania şi Belgia, noul Cod acorda o mare libertate înfiinţării de
asociaţii cu scop lucrativ (societăţi de capital). Principalul model avut în vedere era cel al
societăţilor anonime, formate pe baza acţiunilor subscrise de către membrii lor. Codul
comercial din 1887 a beneficiat ulterior de o serie de îmbunătăţiri, fiind modificat succesiv în
anii 1895,1900, 1902 şi 1906.
La începutul secolului al XX-lea muncitorii au început să se organizeze în sindicate a
căror personalitate juridică era recunoscută, potrivit sistemului juridic al vremii, prin
intermediul legilor speciale. Creşterea numărului de sindicate a determinat în cele din urmă
adoptarea în anul 1902 a unei legi a sindicatelor, prin intermediul căreia muncitorilor le era
recunoscut dreptul da a se organiza în sindicate sau corporaţii. Acestea din urmă puteau fi
înfiinţate însă numai împreună cu patronii, iar în conducerea lor trebuiau să fie numiţi
reprezentanţi ai statului care aveau drept de control.

Obligaţii şi contracte

Pe lângă dispoziţiile Codului civil referitoare la răspunderea contractuală şi delictuală,

au fost introduse câteva reglementări noi cu privire la răspunderea pentru riscuri. Conform
Codului civil, muncitorii accidentaţi la locul de muncă erau nevoiţi să recurgă la principiul
răspunderii contractuale sau delictuale şi să facă dovada că angajatorul a încălcat o obligaţie
contractuală sau a comis o faptă de natură să cauzeze accidentul de muncă. În aceste condiţii,
dovada faptului că accidentul era produs din vina angajatorului era foarte dificil de făcut. În
consecinţă, în anul 1912 a fost reglementată o nouă formă de răspundere pentru accidentele de
muncă, numită Legea pentru organizarea meseriilor, a creditului şi a asigurărilor sociale. Noul
sistem de răspundere se baza pe ideea că angajatorul care foloseşte maşini în procesul de
producţie creează o potenţială sursă de pericol pentru muncitorul angajat, iar de vreme ce
angajatorul culegea beneficii de pe urma funcţionării maşinilor, era normal ca tot el să suporte
şi pagubele pe care aceste maşini le provocau muncitorilor în caz de accident. Consecinţa
directă a fost aceea că muncitorul accidentat nu mai trebuia să facă dovada vinovăţiei
angajatorului, deoarece culpa acestuia era prezumată, ci numai dovada accidentului şi a
invalidităţii sale. Angajatorul urma să fie exonerat de plata despăgubirilor numai dacă făcea
dovada faptului că accidentul s-a petrecut din vina muncitorului. Prin intermediul aceleiaşi
legi, a fost adoptată pentru prima dată în România o reglementare unitară cu privire la regimul
pensiilor muncitoreşti pentru bătrâneţe, pentru pierderea totală a capacităţii de muncă şi
pentru boală.
Numeroase măsuri legislative au fost adoptate în legătură cu regimul juridic al
contractului de muncă, pentru reglementarea duratei zilei de lucru, introducerea repaosului
duminical, pentru reglementarea conflictului colectiv de muncă şi a jurisdicţiei muncii.
Reglementările adoptate în legătură cu durata zilei de lucru şi a condiţiilor de muncă (Legea
pentru asigurarea serviciului sanitar din 1874, Legea sanitară din 1885, Regulamentul
serviciului sanitar din 1894) se refereau însă mai mult la femei şi la copii; în plus, ele nu
prevedeau sancţiuni care să le impună angajatorilor respectarea lor. Pentru muncitorii majori
nu s-au stabilit limite ale zilei de lucru, motiv pentru care aceasta se putea prelungi până la 16
ore. Repaosul duminical a fost introdus în anul 1897. dar a fost fixat doar la o jumătate de zi.
 În anul 1909 muncitorilor şi funcţionarilor statului le-a fost interzis dreptul la grevă,
iar în 1912 li s-a oferit angajatorilor posibilitatea de a desface oricând contractele de muncă
ale muncitorilor care puneau în pericol situaţia fabricii.
În domeniul asigurărilor sociale, a fost introdusă, tot în anul 1912, obligaţia asigurării
muncitorilor din toate întreprinderile care lucrau cu maşini. Fondul asigurărilor sociale era
asigurat în principal din contribuţii ale muncitorilor. Prin intermediul aceleiaşi legi,
soluţionarea conflictelor de muncă a fost încredinţată unor comisii de împăcare. Dacă însă
părţile (patronatul şi salariaţii) nu ajungeau la o înţelegere, atunci litigiul urma să fie judecat
de către judecătoria de ocol.

Dreptul penal

În domeniul dreptului penal, principalul izvor de drept a fost Codul penal adoptat în
anul 1864. Acestuia i-au fost adăugate ulterior câteva legi speciale. Una dintre acestea a fost
adoptată în anul 1906 Legea contra sindicatelor, asociaţiilor profesionale ale funcţionarilor
statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice, prin intermediul căreia încetarea
lucrului din cauza grevei a fost calificată drept infracţiune şi pedepsită cu închisoare până la
doi ani.
O serie de legi penale a fost adoptată în legătură cu starea de război. Conflictele
balcanice, declanşarea primului război mondial şi perspectiva implicării României în acest din
urmă război au impus adoptarea unor măsuri legislative de natură să asigure securitatea
internă şi externă a statului. Aceste legi au incriminat spionajul, trădarea de ţară,
nerespectarea obligaţiilor cu privire la secretul de stat. În paralel cu aceste demersuri, au fost
luate măsuri pentru organizarea instanţelor militare pe timp de război.

Dreptul procesual

În perioada 1866-1923 a continuat aplicarea codurilor de procedură civilă şi procedură

penală adoptate în timpul domniei lui Al. I. Cuza. În paralel, au fost adoptate şi câteva legi noi
prin intermediul cărora au fost introduse unele proceduri speciale, atât în domeniul dreptului
procesual civil, cât şi în domeniul dreptului procesual penal.
Cele mai importante noutăţi în domeniul procedurii civile au fost introduse în anul
1900, cu prilejul republicării codului din 1865. O parte dintre modificări urmăreau
îmbunătăţirea tehnicii de redactare a textelor prin valorificarea celor mai recente realizări în
domeniul tehnicii legislative. În acest sens au fost redefinite noţiunile, principiile şi instituţiile
procedurale. Cealaltă parte a vizat conţinutul procedurii şi a constat din introducerea unor
elemente care schimbau tradiţia dreptului procesual autohton. Rolul acestora din urmă era
acela de a permite soluţionarea cât mai rapidă a litigiilor. Potrivit Codului din 1865, procedura
obişnuită era cea contencioasă, bazată pe lupta juridică dintre părţi. În acest fel, interesele lor
erau opuse în şedinţă publică, pe baza principiilor oralităţii şi contradictorialităţii dezbaterilor.
Noua procedură renunţa însă la caracterul contencios în favoarea celui graţios. Aceasta
însemna că procesul nu se mai desfăşura în şedinţă publică, ci în cabinetul preşedintelui
instanţei. În acest fel erau evitate dezbaterile ample şi se puteau pronunţa hotărâri rapide, de
obicei cu caracter provizoriu.
În domeniul dreptului procesual penal a fost introdusă o procedură specială prin
intermediul Legii privitoare la instrucţiunea şi judecarea în faţa instanţelor corecţionale a
flagrantelor delicte din 1913 Potrivit acestui text de lege, persoanele prinse în cursul săvârşirii
unui delict de drept comun în oraşele reşedinţă de judeţ, puteau fi arestate pe loc şi aduse în
faţa procuraturii. Aceasta le interoga şi le trimitea în faţa judecătoriilor de ocoale sau a
tribunalelor, urmând ca aceste instanţe să pronunţe urgent o hotărâre, fără a mai parcurge
 fazele premergătoare pe care le reclama Codul de procedură penală (constatarea, urmărirea,
instrucţiunea).

MAREA UNIRE DE LA 1918

În anul 1866, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza forţele politice româneşti au ştiut să aşeze
marile puteri în faţa faptului împlinit, reuşind să perpetueze cu abilitate actul unirii, prin instalarea lui Carol I
la conducerea tânărului stat modern român. Apoi, criza internaţională, precipitată de răscoalele din Bosnia şi
Herţegovina din vara anului 1875 împotriva dominaţiei otomane, a oferit conducătorilor români prilejul de a
încheia cu succes îndelungata luptă pentru independenţă (1877-1878).
Într-o etapă ulterioară lupta pentru unire se va intensifica ea cuprinzându-i şi pe românii din
interiorul arcului carpatic supuşi unei politici de deznaţionalizare tot mai concertată.
Prima provincie care s-a unit cu România a fost Basarabia. Aceasta a survenit pe fondul
dezmembrării Imperiului rus, odată cu 1917. În acelaşi an s-a constituit Partidul Naţional Moldovean, care a
coordonat mişcarea de eliberare naţională. La Chişinău a apărut tot atunci ziarul “Cuvânt Moldovenesc”.
Cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni de la Chişinău, din 25 septembrie/8 octombrie
1917, s-a constituit un organ reprezentativ numit Sfatul ţării. Ca for coordonator al său a fost format Consiliul
Directorilor. Acesta a anunţat autonomia Basarabiei. Preşedintele său a fost ales Ioan Inculeţ. În condiţiile
primejdiei reprezentate de pretenţiile Ucrainei de a anexa teritoriul dintre Prut şi Nistru şi folosindu-se de
prevederile “Declaraţiei drepturilor popoarelor din Rusia”, în decembrie 1917 s-a proclamat Republica
Democratică Moldovenească. Tulburările provocate de bolşevici în Moldova, în condiţiile destrămării
unităţilor militare ruse o dată cu lovitura de stat bolşevică din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, pericolul
întreruperii legăturilor între guvernul de la Iaşi şi serviciile româneşti dislocate, prin refugiu, în sudul Rusiei,
au creat noi agitaţii în Basarabia. Ca atare, Consiliul Directorilor a cerut sprijinul armatei române.
În ianuarie 1918, Ucraina şi-a proclamat independenţa. Republica Moldovenească face acelaşi
lucru la 4 februarie. La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul ţării care cuprindea reprezentanţi ai tuturor
naţionalităţilor a adoptat, cu majoritate de voturi, hotărârea de unire a Basarabiei cu România.
Încă în preajma izbucnirii războiului, în Transilvania erau mult mai puţine şcoli româneşti decât
maghiare, deşi românii formau majoritatea absolută a populaţiei. Intrarea României în război a servit
guvernului maghiar drept pretext pentru înfiinţareaa faimoaasei “zone naturale” care cuprindea o fâşie largă la
graniţa cu România, de-a lungul Carpaţilor. În acest teritoriu funcţionaseră 311 şcoli confesionale româneşti
cu 477 învăţători. Prin hotărârea din 2 august 1917 a ministrului învăţământului de la Budapesta, contele
Appony, acestor învăţători li s-a retras ajutorul de stat. În locul acestor şcoli care au fost închise, urmau să se
deschidă şcoli de stat în care toate disciplinele, cu excepţia religiei, trebuiau să fie predate în limba maghiră.
Înfiinţarea “zonei culturale” a avut drept scop deznaţionalizarea populaţiei româneşti din regiunile de
frontieră care despărţeau pe românii din Transilvania de cei din România.
Cu toate acestea, unii conducători ai PNR mai nutreau tendinţe prohabsburgice. Declaraţiile lui Al.
Vaida şi Th. Mihali din august 1914, prin care aceştia îndemnau poporul român “să răspundă cu credinţă
chemării împăratului”, reflectau această atitudine. Al. Vaida, adept convins al federalismului, publica la scurt
timp după declanşarea războiului un interviu în ziarul “Adevărul” din Bucureşti prin care cerea României să
părăsească rezerva şi să facă “cauză comună cu monarhia şi Tripla Alianţă”.
Însă cea mai mare parte a membrilor PNR, în frunte cu Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Gheorghe Pop
de Băseşti, Octavian Tăslăuanu şi alţii, au combătut această poziţie, Unii dintre ei- cei mai radicali, în frunte
cu Octavian Goga şi Vasile Lucaciu- au trecut în România, unde au desfăşurat o largă campanie pregătitoare
pentru marea acţiune naţională a unirii.
Împreună cu alţi transilvăneni şi bucovineni care trecuseră în România, Octavian Goga şi Vasile
Lucaciu au organizat “Cercul bucovinenilor şi transilvănenilor din Bucureşti”, editând gazeta săptămânalul
“Ardealul”, care milita pentru o acţiune cât mai grabnică a armatei române în Transilvania.
 După ocuparea Bucureştiului, la 6 decembrie 1916 de către armatele Puterilor Centrale, contele Tisza s-
a grăbit să ceară fruntaşilor PNR o declaraţie de fidelitate pe care însă numai unii au semnat. Majoritatea
conducătorilor acestui partid, în frunte cu Vasile Goldiş, V. Braniste, Ştefan Cicio Pop şi alţii, au refuzat să
semneze o asemenea declaraţie.
Încă în octombrie 1918, în Imperiul austro-ungar lupta revoluţionară a maselor lua proporţii tot mai
mari. Ca urmare a acestui fapt, Austro-Ungaria a fost nevoită să încheie la 3 noiembrie 1918, la Belgrad,
armistiţiul cu Puterile Antantei.
La 9 noiembrie 1918, a izbucnit revoluţia şi în Germania, fapt care a silit şi cercurile guvernante din
această ţară să încheie la 11 noiembrie armistiţiul cu Puterile Antantei. Războiul mondial luase astfel sfârşit,
după ce provocase omenirii mari suferinţe şi distrugeri incalculabile.
În condiţiile adâncirii crizei politice prin care trecea Imperiul austro-ungar, ca urmare a intensificării
luptei revoluţionare a maselor şi a înfrîngerilor de pe fronturi, lupta romînilor din Transilvania şi Bucovina a
primit un caracter mai combativ. Declaraţia drepturilor popoarelor Rusiei care a proclamat: “libera
autodeterminare până la despărţirea şi până la formarea unui stat independent”, precum şi cele “14 puncte”
lansate de preşedintele SUA, W. Wilson, au avut un ecou puternic în rândurile maselor din Austro-Ungaria.
Uriaşul val revoluţionar din interiorul monarhiei dualiste, a adâncit şi ascuţit toate contradicţiile care măcinau
acest imperiu, grăbind prăbuşirea lui.
Problema care frământa profund clasele sociale, masele populare din toate provinciile locuite în
majoritate covârşitoare de români, ca şi în vechea Românie, era făurirea statului unitar- aspiraţie seculară a
poporului român.
Începând din vara anului 1917 şi în tot cursul anului 1918, au avut loc în Transilvania demonstraţii şi
greve muncitoreştiîn centrele mai importante ca: Timişoara, Reşiţa, Arad, Oradea, Valea Jiului, Munţii
Apuseni, Ocna Dejului şi în alte centre. Concomitent s-au desfăşurat o serie de acţiuni şi mişcări ţărăneşti.
În aceste condiţii, burghezia şi intelectualitatea românilor din Transilvania devin mai active. Astfel, în
februarie 1918, se întruneşte comitetul executiv al PNR într-o şedinţă “internă” (secretă), cu care ocazie s-au
stabilit obiectivele imediate pentru care se ducea lupta: autonomia completă a Transilvaniei, libertatea cultelor
şi a învăţământului, restituirea pământurilor expropriate ale românilor, eliberarea deţinuţilor politici etc. Era
un program realist în condiţiile concrete din acel moment, deoarece autonomiaa completă şi celelalte
revendicări constituiau premise certe pentru autodeterminarea şi unirea cu România.
În problema autodeterminării, PNR, a luat contact cu reprezentanţii mişcării muncitoreşti şi cu
conducătorii Secţiei române ai PSD din Ungaria. Astfel, la 6 octombrie 1918, are loc la Budapesta, prima
întâlnire între reprezentanţii PNR şi cei ai Secţiei române ai PSD, în cadrul căreia s-a căzut de acord asupra
necesităţii colaborării celor două partide în vederea luptei pentru obţinerea dreptului la autodeterminare a
poporului român din Transilvania şi Bucovina. Pentru acest drept s-a pronunţat şi Conferinţa PNR care a avut
loc la 12 octombrie 1918 la Oradea. “Naţiunea română din Ungaria şi Ardeal- se spune în declaraţia
conferinţei- doreşte, să facă acum uz de acest drept şi reclamă în consecinţă şi pentru ea dreptul ca liberă de
orice înrâurire străină, să-şi hotărască singură aşazarea printre naţiunile libere”. Această declaraţie a fost citită
la 18 octombrie şi în parlamentul din Budapesta de către Al. Vaida, în acord cu ceilalţi deputaţi români.
Pe baza acestei declaraţii şi în numele principiilor cuprinse în ea, s-au desfăşurată toate acţiunile din a
doua jumătate a lunii octombrie şi din luna noiembrie, încoronate de Marea Adunare Naţională din 1
decembrie 1918 de la Alba Iulia.
După publicarea declaraţiei cu privire la autodeterminare, a avut loc un nou contact, între conducerea
Secţiei române a PSD reprezentată prin Ion Mihuţ şi Ion Fluieraş şi deputaţii PNR, iar în 23-24 octombrie, s-a
stabilit necesitatea creării, Consiliului Naţional Român Central, pe baza principiului parităţii între cele două
partide.
În noaptea de 30 spre 31 octombrie 1918, a început revoluţia la Budapesta.În aceste condiţii, la 31
octombrie s-a constituit Consiliului Naţional Român Central, format din 6 reprezentanţi, ai Secţiei române a
PSD: Tiron Albani, Ion Fluieraş, E. Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu, Baziliu Surdu şi reprezentanţi ai
PNR: Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ştefan C. Pop, Alexandru Vaida şi Aurel Vlad.
 De la începutul lunii noiembrie 1918, pe întreg teritoriul Transilvaniei au început să se formeze Consilii
Naţionale Române comitatense (pe comitate) şi locale. Concomitent se formau şi naţionale maghiare şi
consilii naţionale săseşti.
Odată cu organizarea Consiliilor naţionale române, s-au înfiinţat şi gărzile naţionale române, formaţiuni
paramilitare care acţionau conform ordinelor Consiliului Naţional Român Central. Acesta şi-a mutat încă la 2
noiembrie 1918 sediul la Arad, considerându-se organ de conducere al luptei poporului român pentru drepturi
naţionale, având ca preşedinte pe Ştefan C. Pop. La Arad apărea şi ziarul “Românul”, în jurul căruia se
grupaseră în acel timp principalele forţe ale burgheziei şi intelectualităţii române, care luptau pentru
autodeterminare şi unirea Transilvaniei cu România.
La 9 noiembrie 1918, C.N.R.C., a trimis o notă ultimativă guvernului maghiar condus de Karoly
Mihalyi, cerându-i să-l recunoască ca organ administrativ suprem în Transilvania. Este semnificativ faptul
menţionat de nota ultimativă, că C.N.R.C. a întreprins această acţiune sub impulsul dezlănţuirii furtunoase a
evenimentelor. În ziua următoare, 10 noiembrie, românii din Transilvania hotărau preluarea guvernării
efective a teritoriilor locuite de ei.
Între timp, Austro-Ungaria, semnase la Belgrad, la 3 noiembrie 1918, armistiţiul cu reprezentanşii
Puterilor Antantei în frunte cu generalul Franchet d’Esperay, iar guvernul american prin ministrul său de
externe Robert Lansing, discuta cu delegatul român problema Transilvaniei.
În zilele de 13-15 noiembrie 1918, deci după semnarea armistiţiului, la Arad au avut loc tratative între
reprezentaanţii guvernului Karoly, în frunte cu Iaszi Oszkar şi delegaţia C.N.R.C. compusă din Ştefan C. Pop,
Vasile Goldiş, Aaurel Lazăr, Iului Maniu, Iosif Jumancu, E. Grapini şi Ion Fluieraş. Tratativele n-au dus la
nici un rezultat, deoarece guvernul maghiar prin delegaţia sa nu voia să acorde decât o autonomie provizorie
şi limitată teritoriilor locuite în majoritatea covârşitoare de români, în timp ce reprezentaanţii C.N.R.C. cereau
suveranitatea deplină asupra acestor teritorii arătând că: “şi suveranitaatea aparţine dreptului de
autodeterminaare”.
În urma eşuării tratativelor de la Arad cu guvernul maghiar, Consiliul Naţional Român Central (Marele
stat al naţiunii române din Ungaria şi Transilvania, cum se mai numea), adresează la 18 noiembrie, un
“Manifest către popoarele lumii”, tipărit în limbile română, franceză şi engleză, în care dezvăluie opresiunea
exercitată în Transilvania.
La sfârşitul lunii noiembrie 1918, mişcarea de eliberare naţională a românilor din Transilvania şi
Bucovina se apropia de punctul culminant.
Pentru Bucovina din partea autorităţilor imperiului se vehicula teza anexării la Galiţia, în timp
ce Ucraina ridica pretenţii de stăpânire asupra provinciei româneşti şi ameninţa cu intervenţia armată. Încă la
4 octombrie 1918, deputaţii români din Reichsratul din Viena (Parlamentul), au declarat că populaţia
românească din Bucovina, parte a naţiunii române, va face uz de dreptul de autodeterminare. Burghezia şi
intelectualitatea din Bucovina au devenit sub presiunea mişcărilor populare mai active, conducând cu mai
multă energie lupta pentru eliberarea acestei provincii româneşti de sub dominaţia Imperiului austro-ungar şi
unirea ei cu România.
La 14/27 octombrie 1918 s-a convocat o Adunare a reprezentanţilor populaţiei româneşti din
provincie care a decis unirea Bucovinei cu teritoriile locuite de români cu România. S-a ales un Comitet
Executiv şi un Consiliu Naţional. Lider politic a fost ales Iancu Flondor. Dar intervenţia trupelor ucrainiene l-
a determinat pe acesta să ceară sprijinul armatei române.
În aceste condiţii, Congresul General al Bucovinei reunit la Cernăuţi, în ziua de 28 noiembrie
1918, din iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor, a votat cu o majoritate zdrobitoare unirea Bucovinei
cu România. La acest Congres, alături de reprezentanţii românilor, au participat şi reprezentanţii polonezilor,
germanilor şi rutenilor din provincie.

Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia.

Consiliul Naţional Român Central a convocat pentru data de 1 decembrie 1918, Adunarea
Naţională de la Alba Iulia, în cadrul căreia delagaţii aleşi de toate clasele şi păturile sociale, precum şi masele
populare participante la această adunare, trebuiau să hotărască viitorul Traansilvaniei. Orientarea democratică
a conducătorilor luptei pentru unire ca: Vasile Goldiş, Ion Suciu, Aurel Lazăr, Ştefan C. Pop etc., sprijiniţi de
socialiştii români, a imprimat activităţii de pregătire şi întregii activităţi premergătoare Adunării Naţionale, un
caracter dinamic şi democratic prin participarea largă a maselor populare la alegerea delegaţilor care să le
reprezinte la Alba Iulia. Alegerea delegaţilor pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a constituit şi
un prilej de manifestare a voinţei maselor pentru unirea Transilvaniei cu România, şi de înfăptuire a unor
reforme democratice.
La această adunare au participat 1.228 de delegaţi, care au reprezentat toate clasele şi păturile sociale.
Caracterul reprezentativ al adunării a fost întărit de prezenţa directă a maselor populare. Peste 100.000 de
oameni din toate regiunile Transilvaniei şi din toate clasele sociale au fost prezenţi la adunare.
Adunarea a fost deschisă de Ştefan C. Pop, preşedintele Consiliului Naţional Român Central. Acesta a
dat apoi cuvântul lui Vasile Goldiş, care a prezentat raportul politic şi proiectul de rezoluţie. În discursul său,
Vasile Goldiş arăta că spre deosebire de trecut, când la Blaj în 1848, Adunarea Naţională, jurase credinţă
împăratului de la Viena care a înşelat poporul român, acum ea trebuie să jure credinţă numai naţiunii române
şi civilizaţiei umane. Prin “civilizaţie umană”, Vasile Goldiş înţelegea respectarea drepturilor naţionalităţilor
conlocuitoare.
Hotărârile de la Alba Iulia sunt cuprinse în 9 articole şi mai multe puncte. Se prevedeaa unirea
Transilvaniei cu România, rezervându-i-se autonomia provizorie până la întrunirea Constituantei. Se
prevedea:
1. deplina libertate pentru toate naţionalităţile conlocuitoare;
2. egalitate şi libertate pentru toate confesiunile;
3.vot universal, egal şi secret pentru bărbaţii şi femeile care au împlinit vârsta de 21 de ani;
4. libertatea presei, a cuvântului şi a întrunirilor;
5. reforma agrară radicală pentru ţărani;
6. muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje care sunt legiferate în cele mai
avansate state industriale din Apus etc. Punctele enunţate conferă rezoluţiei un caracter democratic.
Adunarea Naţională de la Alba Iulia a ales un Mare Sfat Naţional, un parlament provizoriu, alcătuit din
250 de membri care a ales în ziua de 2 decembrie un Consiliu Dirigent- guvern provizoriu- cu misiunea de a
conduce Transilvania până la întrunirea Adunării Constituante a întregii Românii. Preşedinte al Consiliului
Dirigent a fost ales Iuliu Maniu.
O delegaţie a Marelui Sfat Naţional, alcătuită din Vasile Goldiş, Al. Vaida şi episcopii Miron Cristea şi
Iuliu Hossu, a plecat la Bucureşti, la 12 decembrie 1918, pentru a prezenta parlamentului de la Bucureşti şi
guvernului hotărârile Adunării de la Alba Iulia. Parlamentul a ratificat hotărârea de la Alba Iulia, unirea
Transilvaniei cu România fiind astfel înfăptuită. La unire a aderat şi populaţia săsească, care şi-a exprimat
această hotărâre în adunarea de la Mediaş din 8 ianuarie 1919, precum şi populaţia sârbească în adunarea de la
10 august a aceluiaşi an.
După 1 decembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central s-a dizolvat, activitatea de conducere fiind
preluată de Marele Sfat Naţional Român care s-a ales aşa după cum s-a arătat, la Adunarea Naţională de la
Alba Iulia, precum şi a Consiliul Dirigent.

STATUL ŞI DREPTUL ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ

Unificarea legislativă

Încheierea primului război mondial a transformat radical statul român, noile provincii
integrate în trupul vechiului regat dublându-i teritoriul şi potenţialul demografic. Procesul de
reîntregire a naţiunii trebuia însă continuat dincolo de simplul fapt al aşezării tuturor
provinciilor istorice sub administraţie românească, fiind absolut necesară o consolidare pe
plan intern şi extern a noului stat român. Pe plan intern, cel care interesează aici, se impunea
cu necesitate demararea rapidă a unui amplu proces de unificare legislativă, întrucât fiecare
dintre provincii venea cu propriul sistem juridic introdus de statul din care făcuse parte
(legislaţie maghiară în Transilvania, legislaţie austriacă în Bucovina, legislaţie rusească în
Basarabia, legislaţie românească în Vechiul Regat). Fără un astfel de efort, statutul de stat
unitar pe ca şi l-a asumat România la sfârşitul războiului ar fi fost practic un concept lipsit de
conţinut.
Metodele prin care se putea realiza unificarea legislativă erau două: extinderea
aplicării legilor din Vechiul Regat al României în noile provincii şi elaborarea unor acte
normative noi. cu caracter unic. care să sintetizeze ceea ce a fost mai bun din fiecare ramură
de drept. Extinderea legislaţiei avea marele avantaj de a asigura unificarea legislativă într-un
ritm rapid, permiţând integrarea imediată a noilor provincii în cadrul statului român.
Dezavantajul era însă acela că legislaţia românească nu era adaptată la realităţile economico-
sociale din noile provincii, iar în unele situaţii, ea chiar era inferioară din punctul de vedere al
tehnicii de redactare. De cealaltă parte, unificarea sistemului de drept prin adoptarea de noi
acte normative avea avantajul de a crea premise pentru o legislaţie superioară din punctul de
vedere al tehnicii legislative şi al conţinutului. Marele dezavantaj al unificării prin cea de-a
doua metodă era acela că ea presupunea eforturi mari pentru evaluarea părţilor utile din
sistemele juridice existente şi pentru sintetizarea acestora, prin urmare necesita o perioadă
lungă de timp pentru a fi pusă în aplicare.
În cele din urmă, în procesul de unificare legislativă au fost folosite ambele metode.
Dându-se prioritate dispoziţiilor constituţionale, ideea de revizuire a legislaţiei a triumfat în
materie penală, în vreme ce în celelalte domenii a fost preferată calea extinderii vechii
legislaţii româneşti. Totodată, au fost adoptate numeroase legi speciale unice în toate ramurile
dreptului, cele mai numeroase fiind legate de domeniul dreptului financiar.

Dreptul constituţional

Constituţia din 1923 a preluat în mare parte prevederile pactului fundamental din
1866, constituindu-se, practic, într-o lege de modificare a acestuia din urmă. În acest fel se
explică faptul că noul text constituţional a păstrat circa 60 % din articolele textului anterior. În
consecinţă, au fost menţinute vechile principii şi norme caracteristice monarhiei
constituţionale parlamentare: principiul suveranităţii naţionale, principiul guvernământului
reprezentativ, principiul separării puterilor în stat, principiul monarhiei ereditare, principiul
inviolabilităţii monarhului, principiul responsabilităţii ministeriale, principiul rigidităţii
constituţionale, principiul supremaţiei Constituţiei în raport cu celelalte legi. Acestora le-au
fost adăugate însă şi câteva noi, aşa cum au fost: principiul statului naţional unitar, principiul
naţionalizării subsolului şi principiul supremaţiei legii şi a statului de drept.
Caracterul naţional unitar al statului. Afirmarea acestui principiu venea ca o
continuare firească a prevederii din vechea Constituţie care afirma că Principatele Unite
Române constituie "un singur stat indivizibil". Noua formulare reflecta, aşadar, pasul înainte
făcut prin desăvârşirea unităţii naţionale şi de stat a României. Tot în sensul unei continuităţi
trebuie privite şi celelalte două caracteristici ale statului păstrate din textul constituţional
anterior, respectiv cea referitoare la caracterul indivizibil al statului şi cea legată de
caracterul inalienabil al teritoriului naţional.
Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. În noul text constituţional, noţiunea de "român" a
căpătat un sens nou, care depăşea semnificaţiile etnice şi confesionale pe care i le conferiseră
textul din 1866. Astfel, referirile la "români" nu mai apelau la vechile distincţii de factură
etnică, lingvistică sau confesională, apropiind sensul noţiunii de conceptul modern de
"cetăţean". În titlul referitor la drepturile românilor, sunt enumerate în articole distincte
majoritatea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti: egalitatea cetăţenilor în faţa legii; libertatea
individuală; libertatea conştiinţei; inviolabilitatea domiciliului; secretul corespondenţei;
libertatea întrunirilor; dreptul de asociere; dreptul de petiţionare; dreptul de a-i acţiona în
judecată pe funcţionarii publici. A fost menţinută în totalitate libertatea presei, prevăzându-se
răspunderea civilă solidară a proprietarului împreună cu aceea a autorului, răspunderea
tipografiei pentru acele publicaţii neperiodice ai căror autori sau editori erau necunoscuţi. A
fost suprimată obligativitatea căsătoriei religioase, instituindu-se totodată egalitatea între sexe.
Prin intermediul unor legi speciale urmau a fi stabilite condiţiile în care femeile urmau să-şi
exercite drepturile politice. Cu privire la dreptul de proprietate, Constituţia din 1923 a
menţinut caracterul sacru şi inviolabil al proprietăţii, stabilind regula că nimeni nu poate fi
expropriat decât pentru caz de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire
stabilită de justiţie. Constituţia din 1923 nu mai definea însă cazurile de utilitate publică, aşa
cum o făcuse cea din 1866, ci lăsa legiuitorului sarcina de a stabili care erau acestea. Se
desprinde de aici concluzia că proprietarii puteau fi expropriaţi nu numai pentru cele trei
cazuri prevăzute anterior de textul din 1866, ci pentru orice fel de caz care era indicat prin
intermediul unei legi speciale. Potrivit însă modificării aduse în 1917 articolului 19 din
Constituţia anterioară, conceptul de utilitate publică includea şi imperativul dezvoltării
gospodăriei ţărăneşti ca bază a producţiei agricole. Coroborând cele două modificări majore
ale textului constituţional din 1866, rezultă că proprietatea a căpătat în 1923 o funcţie de
utilitate socială, ceea ce îi permitea statului să facă exproprieri pentru a putea pune în aplicare
reforma agrară.
Principiut naţionalizării subsolului afirma că statul putea folosi subsolul unei
proprietăţi pentru lucrări de folos obştesc. Zăcămintele miniere, precum şi bogăţiile subsolului
erau declarate proprietate de stat, în vreme ce căile de comunicaţie, apele navigabile şi
flotabile, precum şi spaţiul atmosferic au fost incluse în domeniul public.
Conform principiului separaţiei puterilor, Constituţia din 1923 a menţinut cele trei
categorii de organe care exercitau puterile în stat (legislativă, executivă şi judecătorească),
declarându-le independente una de cealaltă. Coroborând principiile suveranităţii naţionale,
guvernământului reprezentativ şi separaţiei puterilor, rezultă că a fost menţinut vechiul regim
reprezentativa care rolul principal revenea organelor care exercitau puterea legislativă.
Puterea legislativă se exercita în continuare în mod colectiv de către Rege şi
Reprezentanţa Naţională bicamerală. Lucrările acesteia erau convocate de către Rege.
monarhul având atât dreptul de a le convoca în sesiuni ordinare sau extraordinare, cât şi pe
acela de a dizolva una sau ambele Camere. Constituţia din 1923 acorda dreptul de iniţiativă
legislativă atât Regelui, cât şi Reprezentanţei Naţionale. Propunerile legislative erau discutate
şi aprobate de către majoritatea celor două Adunări, după care erau înaintate Regelui spre
promulgare. Acesta din urmă îşi menţinea însă pe mai departe posibilitatea de a refuza
sancţionarea legilor adoptate de Reprezentanţa Naţională. Membrii celor două Camere erau
aleşi prin vot universal, direct, secret, obligatoriu şi egal. Sistemul de vot a încetat să mai fie
cel unipersonal, în locul său fiind introdus scrutinul pe listă. Mandatul membrilor celor două
Camere era stabilit pentru o perioadă de 4 ani.
Sistemul electoral. În anul 1926 a fost adoptată o nouă lege electorală care, în acord cu
textul constituţional, stabilea numărul parlamentarilor, formula de organizare a
circumscripţiilor electorale, precum şi modul de repartizare a mandatelor din Camera
Deputaţilor şi Senat.
Pentru alegerea membrilor Camerei Deputaţilor, noua lege venea să înlocuiască
principiul reprezentării proporţionale cu unul nou, bazat pe sistemul primei majoritare.
Sistemul primei majoritare se întemeia pe următoarea distincţie de bază: formaţiunea politică
ce obţinea 40,1 % din voturile totale pe ţară era declarată grupare majoritară, în vreme ce
restul formaţiunilor primeau statutul de grupări minoritare. În cadrul mecanismului de
atribuire a mandatelor, urma calcularea procentajelor obţinute în fiecare circumscripţie, iar
acolo unde una dintre grupări obţinea majoritatea absolută (cel puţin 50 % din voturi),
respectiva grupare primea în circumscripţie numărul de mandate conform procentului obţinut.
În continuare, din numărul total al mandatelor pe ţară, se scădea numărul mandatelor atribuite
în circumscripţiile în care se realizaseră majorităţi absolute, iar mandatele rămase din aceste
circumscripţii, împreună cu mandatele rămase din circumscripţiile în care nici o grupare nu
obţinuse majoritatea erau împărţite astfel: 50 % dintre mandate reveneau grupării declarată
majoritară la nivel naţional, ceea ce constituia prima electorală 50 % din mandate erau
împărţite proporţional cu procentajele obţinute în alegeri, între beneficiarii acestei jumătăţi
din numărul mandatelor fiind inclusă şi gruparea majoritară: grupările politice care nu
obţineau cel puţin 2% pe ţară nu luau parte la această împărţire a mandatelor.
În ceea ce îi priveşte modul de desemnare a membrilor Senatului, Constituţia prevedea
două modalităţi: unii erau aleşi, alţii erau consideraţi membri de drept. Senatorii aleşi erau
desemnaţi astfel: a) o parte dintre ei erau aleşi prin vot universal, direct, secret, obligatoriu şi
egal: la alegeri toate mandatele din fiecare circumscripţie electorală reveneau partidului care
obţinea cele mai multe voturi (sistemul majorităţii relative): b) o parte erau aleşi de către
membrii consiliilor judeţene şi comunale (urbane şi rurale), întruniţi într-un singur colegiu pe
fiecare judeţ, astfel încât era ales câte un senator pentru fiecare judeţ; c) o parte erau aleşi de
către membrii camerelor de comerţ, de industrie, de muncă şi de agricultură, reuniţi în colegii
separate, astfel încât pentru fiecare judeţ erau aleşi câte patru senatori: d) ultima parte era
formată din senatori aleşi de către universităţi, din sânul lor, prin votul profesorilor, astfel
încât fiecare universitate alegea câte un senator. Senatorii de drept erau: mitropoliţii ţării;
episcopii eparhioţi ai bisericilor ortodoxă şi greco-catolică; conducătorii confesiunilor
religioase recunoscute de stat; preşedintele Academiei Române; foştii prim miniştri şi foştii
miniştri cu mandate de peste 6 ani; foştii preşedinţi ai Camerelor Legislative care deţinuseră
această poziţie mai mult de 8 sesiuni ordinare; foştii senatori şi deputaţi aleşi în cel puţin 10
legislaturi; foştii preşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care ocupaseră această funcţie
mai mult de 5 ani; foştii preşedinţi ai Adunărilor Naţionale de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba
lulia care au declarat Unirea; generalii în rezervă şi în retragere care exercitaseră comanda
trupelor pe front cel puţin de 3 luni sau care se aflaseră în această poziţie cel puţin 4 ani pe
timp de pace. Modul de alegere a membrilor Senatului, reflectă preocuparea autorilor textului
constituţional de a transforma această cameră a legislativului într-un corp tehnic. Format din
persoane care au acumulat experienţă profesională graţie înaltelor funcţii deţinute în stat, acest
corp tehnic putea echilibra activitatea Camerei Deputaţilor, care, fiind aleasă prin vot
universal, putea înregistra diverse derapaje legislative.
Puterea executivă aparţinea Regelui, care o transmitea pe cale ereditară, în cadrul
familiei domnitoare, în conformitate cu dreptul de primogenitură masculină. Persoana
monarhului a rămas mai departe inviolabilă, responsabilitatea actelor de guvernământ
revenind miniştrilor. Constituţia nu îi atribuia responsabilitate monarhului nici pentru actele
sale personale, validitatea acestora fiind şi ele condiţionată de contrasemnătura unuia dintre
miniştri. În atribuţiile monarhului intrau: întocmirea regulamentelor necesare pentru aplicarea
legilor; numirea sau confirmarea în funcţii publice; desemnarea persoanei primului ministru;
numirea şi revocarea miniştrilor; comanda supremă a armatei; conferirea de decoraţii;
emiterea monedei naţionale. Asemenea Constituţiei din 1866, textul din 1923 nu a prevăzut
responsabilitatea politică a miniştrilor în faţa legislativului, ci doar responsabilitatea juridică
(civilă şi penală).
Puterea judecătorească. În articolele consacrate puterii judecătoreşti, a fost consacrat
principiul inamovibilităţii tuturor magistraţilor, condiţiile în care urma să opereze aceasta
trebuind să fie stabilite printr-o lege specială. Erau interzise expressis verbis crearea unor noi
jurisdicţii altfel decât prin lege, precum şi crearea unor comisii sau tribunale excepţionale.
Principiul supremaţiei legii şi a statului de drept a fost pus în practică prin atribuirea
contenciosului administrativ puterii judecătoreşti şi prin instituirea controlului judecătoresc
asupra a constituţionalităţii legilor. Conform noii Constituţii, instanţa de contencios putea
anula orice act ilegal al unei autorităţi administrative care vătăma pe un cetăţean sau putea
obliga organul administrativ/funcţionarul vinovat de săvârşirea actului ilegal la plata de daune
până la data restabilirii dreptului celui vătămat. În ceea ce priveşte controlul
constituţionalităţii legilor de către instanţele de judecată, acesta avea o istorie mai veche,
instanţele care judecaseră până la acea dată cazurile de neconcordanţă a legilor ordinare cu
prevederile constituţionale, adoptând soluţii pentru fiecare caz în parte, fără a se institui un
principiu de drept. Noul text constituţional a eliminat posibilitatea pronunţării instanţelor
inferioare asupra caracterului neconstituţional al legilor, stabilind că singura instituţie care are
competenţa materială a judecării acestor cazuri este Curtea de Casaţie şi Justiţie, în secţiuni
reunite. Această din urmă prevedere constituia o adâncire în aplicarea principiului separaţiei
puterilor în stat, Curtea de Casaţie şi Justiţie putând doar să declare neconstituţională legea în
cauza respectivă, în vreme ce Camerelor Parlamentului le revenea datoria de a modifica sau
abroga legea incriminată, astfel încât aceasta să fie în acord cu Constituţia.
Tot în vederea asigurării supremaţiei Constituţiei şi a legalităţii a fost organizat
Consiliul Legislativ, un organism alcătuit din jurişti de înaltă calificare care avea ca sarcină
controlul preventiv al constituţionalităţii legilor. Funcţionarea instituţiei se baza pe
obligativitatea ca toate proiectele de lege, precum şi regulamentele de aplicare a legilor să fie
supuse avizului prealabil al Consiliului Legislativ, aviz care avea caracter consultativ,
preventiv şi nu deliberativ.

Dreptul administrativ

Administraţia centrală

În linii generale, Constituţia din 1923 a menţinut principiile constituţionale

introdusese prin actul fundamental din 1866, însă a venit şi cu câteva elemente de noutate.
Este vorba aici, în principal, despre consacrarea cutumelor constituţionale care s-au cristalizat
în jumătatea de secol care a despărţit cele două momente istorice. Elementele privitoare la
exercitarea puterii executive au rămas şi ele aproape identice, singurele modificări notabile
făcând referire la instituţia Guvernului. Ulterior, prevederile constituţionale în cauză au fost
detaliate în cadrul unei reglementări unitare numite Legea pentru organizarea ministerelor (2
august 1929), prin intermediul căreia ministerele au primit o organizare unitară şi mecanisme
funcţionale similare.
Preşedintele Consiliului de Miniştri a căpătat cu prilejul adoptării noului text
fundamental, consacrarea constituţională de care avea nevoie. În mod constituţional acum, el
era însărcinat de către Rege cu alcătuirea Guvernului deţinând în continuare preşedinţia
Consiliului de Miniştri. Preşedintele era, totodată, şeful ierarhic al unui număr de servicii
înfiinţate pe lângă instituţia Preşedinţiei: rolul acestora fiind acela de a-l sprijini în activitatea
de conducere a Guvernului şi de coordonare a activităţii ministerelor. În lipsa titularului
funcţiei de Preşedinte, locul său era deţinut în mod interimar de către cel mai vechi ministru
sau de către un alt ministrul care deţinuse în trecut preşedinţia Consiliului.
Instituţia Consiliului de Miniştri a obţinut şi ea recunoaştere legală, devenind acum
organul executiv colegial în cadrul căruia se întruneau miniştrii pentru a stabili politica
generală a ţării. În componenţa sa intrau atât miniştri cu portofoliu, cât şi miniştri fără
portofoliu. Având rolul de a conduce şi coordona politica generală a Guvernului, primul
ministru putea fi ministru fără portofoliu: de regulă, însă, el ocupa unul dintre portofolii,
adesea fiind vorba despre cel de la Interne sau despre cel de la Externe. Unii dintre miniştri
aveau în subordine subsecretari de stat, însărcinaţi cu atribuţii preponderent administrative.
Înfiinţarea acestora a avut loc imediat după încheierea războiuiui. Primul a fost
Subsecretariatul refacerii şi aprovizionării, organizat în anul 1920, pentru ca în anii următori
să îşi facă apariţia altele noi, la Finanţe, Interne, Agricultură şi Domenii, Comunicaţii şi
Preşedinţia Consiliului de Miniştri.
Între 1918 şi 1929 organizarea ministerelor s-a făcut în funcţie de tradiţie, interese de
moment şi interese de partid. Prin urmare, ea a rămas la fel de haotică precum fusese în
perioada anterioară. Lipsa unei legi unitare de organizare a avut totuşi şi o parte pozitivă: în
contextul războiului şi al dificultăţilor apărute imediat după încheierea acestuia, ea a permis
structurarea şi restructurarea rapidă a departamentelor ministeriale în funcţie de necesităţi.
Odată cu încheierea tranziţiei, Guvernul trebuia aşezat însă pe noi baze organizatorice şi
funcţionale, adaptate la condiţiile pace, care să îi permită să-şi pună în practică activitatea de
guvernare. Acest pas a fost făcut prin adoptarea Legii din 1929, care şi-a propus mai multe
obiective specifice subordonate celui de ordin general, enunţat mai sus. Astfel, legea a
urmărit: asigurarea unităţii de a acţiune a tuturor departamentelor ministeriale; coordonarea
mai uşoară a activităţii ministerelor; înglobarea în activitatea ministerelor a unor funcţii noi
ale statului; reducerea numărului ministerelor; desconcentrarea, în limitele posibilităţilor, a
serviciilor centrale.
Urmare a Legii din 1929, ministerele rămas organizate mai departe ca servicii grupate
ale statului, având în frunte un ministru. Ele reprezentau interesele generale ale statului, fiind
lipsite de personalitate juridică. Numărul lor a fost fixat la 10: Interne, Externe, Finanţe,
Justiţie, Instrucţie Publică şi Culte, Armată, Agricultură şi Domenii, Industrie şi Comerţ,
Lucrări Publice şi Comunicaţii, Muncă, Sănătate şi Ocrotiri Sociale. În ceea ce priveşte
organizarea ministerelor, Legea din 1929 a prevăzut o structură unică şi obligatorie. Aceasta
impunea divizarea compartimentelor interne în: direcţii-servicii-secţii-birouri.

Administraţia locală

Constituţia din 1923 a menţinut ca unităţi administrativ teritoriale judeţele şi

comunele, acestora fiindu-le recunoscut mai departe dreptul de a-şi satisface interesele prin
intermediul consiliilor alese. Ea a lăsat însă la latitudinea legiuitorului stabilirea numărului,
întinderii şi subdiviziunilor administrativ teritoriale ale judeţelor şi comunelor. Aşadar, spre
deosebire de Constituţia din 1866, ea a renunţat la stipularea expresă a existenţei plaselor,
lăsându-i astfel Parlamentului libertatea de a o menţine sau de a o desfiinţa, în funcţie de
necesităţi. Tot din analiza acestor prevederi rezultă că textul constituţional bloca o eventuală
iniţiativă de înfiinţarea a unor diviziuni teritoriale superioare judeţelor. În acest fel, se dădea
un răspuns negativ numeroaselor proiecte de reformă care solicitau reorganizarea ţării pe baze
regionale şi se dădea negativ numeroaselor proiecte de reformă care solicitau reorganizarea
ţării pe baze regionale şi se dădea un semnal cu privire la modul în care urma să se realizeze
viitoarea unificarea administrativă a ţării.

Evoluţia legislaţiei în domeniul administraţiei publice locale

Organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale în România interbelică a fost

marcată de trei mari etape, fiecare dintre ele aflându-se sub semnul unui act normativ: Legea
de unificare legislativă din 1925, Legea de organizare administrativă din 1929 şi Legea
administrativă din anul 1936.
Legea din 1925 s-a dorit a fi, conform declaraţiilor autorilor săi, legea particularităţilor
regionale şi a descentralizării administrativ-teritoriale. În realitate însă, ea a avut un profund
caracter centralizator, ignorând realităţile administrative antebelice din Transilvania, Banat,
Basarabia şi Bucovina, unde autonomia administrativă fusese mult mai largă. Legea nu a făcut
altceva decât să extindă regimul administrativ din Vechiul Regat în noile provincii, dând
astfel curs obsesiei pe care o avea clasa politică faţă de asigurarea unităţii politico-teritoriale a
statului. În plus, în ciuda semnalelor venite din partea specialiştilor, ea a păstrat defectele
tehnico-legislative moştenite din perioada antebelică şi a înlăturat o serie de reglementări
benefice, acceptate cu dificultate de legislativele anterioare (de exemplu, eliminarea
consilierilor de drept şi punerea în sarcina primarului doar a atribuţiilor de reprezentant al
comunităţii locale). Este totuşi de reţinut tendinţa legislativului de a creşte importanţa tutelei a
posteriori în defavoarea, celei a priori.
Legea de unificare din 1929 a realizat în schimb, descentralizarea administrativă în cel
mai înalt grad cunoscut de istoria administraţiei publice româneşti. Cu toate acestea, ea nu
poate fi considerată drept un model de descentralizare administrativă, decât din punct de
vedere ştiinţific (teoretic). În practică, ea a creat un sistem foarte complicat şi greoi, care, din
cauza incapacităţii organelor locale de a face faţă competenţelor primite, a determinat
numeroase complicaţii şi chiar a condus la blocaje. Tutela administrativă a fost menţinută la
fel de apăsătoare. Controlul de legalitate asupra actelor organelor administrative
descentralizate şi asupra actelor de tutelă exercitate asupra acestor acte a fost încredinţat acum
unor Comitete de revizuire, investite cu contencios administrativ. Modul nou de aplicare a
tutelei a descurajat însă autonomia locală producând mai mult confuzii. În consecinţă, legea a
suferit nu mai puţin de 11 modificări, semnificativ fiind faptul că cele mai multe dintre ele au
aparţinut chiar Parlamentului care a adoptat-o.
Legea din 1936 a căutat să găsească calea de mijloc între varianta centralizatoare a
Legii din 1925 şi cea descentralizatoare a Legii din 1929, păstrând ceea ce s-a dovedit a fi
viabil în raport cu starea de lucruri existentă. În acelaşi timp, ea a urmări să modifice şi să
îmbunătăţească aspectele lipsite de eficienţă din organizarea existentă. Ca principii,
legiuitorul şi-a propus păstrarea autonomiei administrative, înlăturarea politicianismului din
administraţie, impunerea unor reguli stricte pentru recrutarea personalului, colaborarea
organelor de stat locale cu cele din administraţia descentralizată şi controlul legalităţii
activităţii administrative. Acestea sunt motivele pentru care Legea din 1936 a păstrat
centralismul administrativ al Legii din 1925, dar a încercat să protejeze în acelaşi timp
autonomia locală prin extinderea tutelei jurisdicţionale exercitate a posteriori. Controlul de
legalitate revenea Curţilor administrative, în fapt fostelor Comitete de revizie, transformate
acum în adevărate instanţe judecătoreşti de contencios. Tutela a priori a fost semnificativ
relaxată, ea urmând să fie exercitată numai asupra actelor de autoritate. În plus, Legea a
reglementat foarte eficient dreptul autorităţilor tutelate de a ataca actele de tutelă.

Administraţia judeţeană

Organele de conducere ale judeţului, ca unitate administrativ teritorială descentralizată

au fost: prefectul, preşedintele Delegaţiei Consiliului judeţean (pentru scurt timp), Consiliul
judeţean şi Delegaţia Consiliului judeţean.
Prefectul şi-a păstrat în continuare ambivalenţa funcţională: el era atât şeful
administraţiei judeţene descentralizate, cât şi reprezentantul Guvernului în judeţ. Numirea sa a
rămas să fie făcută mai departe prin Decret Regal, la propunerea ministrului de interne. În
consecinţă, se afla sub ordinele ministrului de interne, trebuia să se bucure de încrederea
acestuia şi putea fi revocat oricând din funcţie. Puterea şi atribuţiile prefectului, în calitate de
şef al administraţiei judeţene, au fost păstrare la cote înalte: el administra interesele judeţului;
era şeful ierarhic al tuturor serviciilor administrative şi, în acelaşi timp, şeful tuturor
funcţionarilor judeţeni. Singura reducere a puterilor prefectului a intervenit prin Legea din
1929. Aceasta a scos din competenţele sale atribuţiile de şef al administraţiei judeţene, pe care
le-a încredinţat Preşedintelui Delegaţiei Consiliului judeţean. Acesta din urmă era ales de
membrii Consiliului judeţean pe un termen de cinci ani. În felul acesta s-a ajuns la situaţia ca
judeţul să aibă de fapt doi "prefecţi": unul politic, numit de Guvern, cel care reprezenta
interesele generale ale statului; şi unul administrativ, ales de Consiliul judeţean, cel care
reprezenta interesele comunităţii locale judeţene. Această inovaţie a funcţionat însă foarte
puţin timp. În anul 1931, printr-o Lege de modificare a dispoziţiilor Legii din 1929, prefectul
politic şi-a recăpătat atribuţiile de şef al administraţiei judeţene, astfel încât el a redevenit la
dubla calitate pe care o avusese anterior.
Consiliul judeţean a rămas un organ colegial deliberativ, alcătuit din membri aleşi şi
membri de drept. Cei dintâi erau aleşi prin vot universal; cei din urmă erau reprezentanţi ai
unor profesii sociale sau funcţii administrative stabilite prin Lege. Consiliul se întrunea în
capitala judeţului în sesiuni ordinare şi extraordinare. El avea iniţiative şi decidea în toate
problemele de interes judeţean; întocmea regulamente care prevedeau măsuri şi sancţiuni cu
privire la administrarea intereselor judeţului. Consiliul putea fi dizolvat prin Decret Regal, el
urmând sa fie înlocuit cu o comisie interimară, numită prin chiar actul de dizolvare.
Delegaţia Consiliului judeţean era alcătuită din membri aleşi de către Consiliul
judeţean şi era prezidată de căire prefect (ce excepţia perioadei 1929-1931, în care preşedinţia
a revenit preşedintelui ales al Delegaţiei Consiliului judeţean). Delegaţia lua decizii în locul
Consiliului, atunci când acesta nu era întrunit; avea dreptul de inspecţie şi control asupra
administraţiei comunale din judeţ; supraveghea funcţionarea serviciilor administrative
judeţene; reprezenta organui consultativ al prefectului în materie de administraţie judeţeană
descentralizată.
Organele de conducere ale judeţului, ca unitate administrativ-teritorială
desconcentrată, au fost: prefectul, Consiliul de prefectură, pretorul şi primpretorul.
Prefectul, ca reprezentant al Guvernului în teritoriu, era şeful poliţiei din judeţ; în
consecinţă avea dreptul de a da ordine organelor de poliţie şi de jandarmerie din judeţ. În
acelaşi timp, era organul de control şi de supraveghere a administraţiei comunelor din judeţ.
În această din urmă calitate, prefectul: exercita tutela administrativă asupra actelor
administraţiilor comunale; avea dreptul de suspendare a primarilor şi a membrilor delegaţiilor
permanente: avea dreptul de a dizolva consiliile comunale.
Consiliul de prefectură a fost un organ colegial consultativ care a funcţionat pe lângă
instituţia prefectului. Consiliul era alcătuit din primarul comunei reşedinţă de judeţ, primul
procuror al judeţului şi mai mulţi funcţionari din serviciile administrative exterioare ale
ministerelor.
Pretorul a fost organul pe care Legea din administrativă din anul 1925 l-a aşezat în
fruntea plaselor. Acesta reprezenta interesele Guvernului la nivelul comunelor din plasa aflată
sub autoritatea sa. În locul pretorului, Legea din 1929 a înfiinţat funcţia de primpretor, ajutat
de mai mulţi pretori. Pretorul, apoi primpretorul, avea atribuţii de ofiţer al poliţiei judiciare şi
de şef al poliţiei administrative. În această din urmă calitate, el avea obligaţia să îndrume, să
supravegheze şi să controleze administraţiile comunale.

Administraţia comunală

Organizate potrivit principiului descentralizării administrative, comunele au fost

împărţite în două categorii: rurale şi urbane. Comunele rurale era formate din unul sau mai
multe sate. Comunele urbane au fost împărţite în: comune reşedinţă de judeţ, comune
nereşedinţă de judet şi municipii. Criteriile pe baza cărora s-a făcut această împărţire au fost:
numărul locuitorilor, mijloacele materiale de care dispuneau comunităţile locale pentru
întreţinerea aparatului administrativ, importanţa lor economică şi culturală. Municipiul
Bucureşti a beneficiat de o organizare specială, motivele fiind dimensiunile sale, numărul
mare de locuitori şi importanţa lui administrativ-politică. Comunele rurale din jurul
comunelor urbane puteau fi declarate comune suburbane. În acest fel ele îşi păstrau
organizarea administrativă, dar deveneau dependente de administraţia comunei urbane în
privinţa problemelor edilitare, de salubritate şi de ordine publică. Alături de aceste tipuri, au
mai existat şi comune balneoclimaterice, care s-au bucurat de un tratament special ca o
consecinţă directă a importanţei lor.
Legea din 1929 a consacrat drept unitate administrativă autonomă şi satul. Scopul era
acela de a organiza administraţia locală potrivit resurselor financiare ale diferitelor comune şi
de a o adapta astfel la necesităţile locale. Legea făcea distincţie între comunele formate dintr-
un singur sat şi comunele formate din mai multe sate. Satele au fost împărţite în sate mici, cu
populaţie sub 600 de locuitori, şi sate mari, cu peste 600 de locuitori. Pentru fiecare dintre
cele trei tipuri de sate, legea prevedea o organizare administrativă distinctă. Această
organizare complicată a fost menţinută însă numai până în iulie 1931, când organizaţiile
săteşti au fost abrogate.
Organizarea comunală a fost, în principiu, aceeaşi pentru toate categoriile de comune.
Ele erau administrate de un primar, un Consiliu comunal, precum şi de o Delegaţie
permanentă.
Primarul şi-a păstrat în perioada interbelică dubla calitate de conducător al
administraţiei comunale şi de organ al administraţiei centrale. În calitate de organ al
administraţiei descentralizate, el administra interesele comunei, împreună cu celelalte două
organe administrative locale (Consiliul comunal şi Delegaţia permanentă). Unele dintre actele
sale erau supuse tutelei administrative, pe care o exercitau autorităţile centrale sau
reprezentanţii acesteia la nivel local. în calitate de organ al administraţiei centrale, primarul
era chemat să exercite o serie de atribuţii de interes general pe care i le încredinţau legile ţării.
În exercitarea atribuţiilor sale, primarul dădea decizii, emitea ordonanţe şi încheia contracte
pentru administrarea patrimoniului comunei. Până la adoptarea Legii din 1929, primarii erau
aleşi de către consiliile comunale. Singura excepţie a fost reprezentată de primarul de
municipiu; acesta era numit de către ministrul de interne dintre primii trei consilieri care
adunaseră cele mai multe voturi. Legea din 1929 a schimbat modalitatea de alegere a
primarilor, aceştia urmând să fie aleşi în funcţie de modul de organizare a comunităţii locale.
Primarii satelor şi primarii comunelor formate dintr-un singur sat erau aleşi prin vot universal;
primarii din celelalte tipuri de comune şi primarii municipiilor erau aleşi de către Consiliul
comunal, dintre membrii săi. Legea din 1936 a revenit însă la modalitatea de alegere
prevăzută în Legea din 1925. Prin urmare, începând cu anul 1936, toţi primarii erau aleşi de
către consiliile comunale, singura excepţie constituind-o primarii comunelor
balneoclimaterice care erau numiţi de prefecţi.
Consiliul comunal era un organ colegial cu rol deliberativ şi consultativ. El era format
din membri aleşi şi membri de drept. Cei dintâi erau aleşi prin vot universal, de către
locuitorii comunei; cei din urmă erau reprezentanţii unor profesii sau funcţii administrative
stabilite prin Lege. Consiliul comunal avea iniţiativa şi lua decizii în toate problemele de
interes local; emitea regulamente prin care prevedea măsuri şi sancţiuni cu privire la
administrarea intereselor comunei. Cele mai multe dintre deciziile sale erau supuse însă tutelei
administrative pe care o exercita prefectul sau ministrul de interne. Guvernul putea să
influenţeze deciziile Consiliilor comunale nu numai prin intermediul tutelei, ci şi prin
intermediul membrilor de drept ai acestora. De asemenea, avea posibilitatea să dizolve
consiliile comunale şi de a numi comisii interimare.
Delegaţia permanentă era alcătuită din membri ai Consiliului comunal desemnaţi de
către acesta Rolul Delegaţiei era acela de a ţine locul Consiliului comunal în intervalul dintre
sesiunile ordinare ale acestuia. În consecinţă, ea exercita toate atribuţiile Consiliului, mai
puţin pe cele pe care legea i le rezerva în exclusivitate Consiliului comunal. În plus, Delegaţia
era organul pe care primarul îl consulta în toate problemele aflate în competenţa lui.
 Organizarea judecătorească

Instanţele de judecată în perioada interbelică au rămas cele din perioada anterioară:

judecătoriile, tribunalele, curţile de apel, curţile cu juraţi şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin Legea pentru unificarea organizării judecătoreşti din 25 iunie 1924 ele au fost extinse
acum la nivelul întregii ţări.
Judecătoriile au rămas instanţe excepţionale, întrucât aveau competenţă civilă,
comercială şi penală anume stabilită prin lege. Tot prin lege au fost stabilite circumscripţiile
lor teritoriale, cele care au înlocuit ocoalele epocii anterioare. Personalul judecătoriei era
alcătuit dintr-un judecător şi unul sau mai mulţi ajutori de judecători, în funcţie de nevoile
serviciului.
Tribunalele funcţionau în fiecare capitală de judeţ, în circumscripţia fiecăruia intrând
mai multe circumscripţii ale judecătoriilor urbane sau rurale. Tribunalele erau alcătuite din
una sau mai multe secţii. Fiecare secţie avea un preşedinte, cel puţin doi judecători de şedinţă,
doi supleanţi, unul sau mai mulţi grefieri, ajutori de grefier şi impiegaţi. În plus, fiecare
tribunal trebuia să aibă suficienţi judecători pentru îndeplinirea delegaţiilor de judecător de
instrucţie, judecător sindic şi judecător tutelar.
Curţile de apel. Ca urmare a extinderii teritoriului ţării, s-au înfiinţat 12 curţi, fiecare
dintre ele având în circumscripţia sa mai multe circumscripţii ale tribunalelor. Curţile de apel
se compuneau din una sau mai multe secţii, fiecare dintre ele având un preşedinte şi cinci
consilieri, în vederea executării inspecţiilor judecătoreşti, a delegaţiei de procuror general şi a
prezidării curţilor cu juri, fiecare curte de apel trebuia să mai aibă cel puţin trei consilieri în
plus.
Curţile cu juraţi funcţionau în fiecare judeţ. Acestea aveau competenţa să judece "în
toate materiile criminale", precum şi în delictele politice sau de presă, cu excepţia cazurilor
prevăzute de Constituţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a continuat să funcţioneze potrivit reglementărilor
anterioare. Vechilor competenţe li s-au adăugat două noi, prevăzute de textul Constituţiei: a)
dreptul de recurs în casare, prevăzut de Constituţie ca o garanţie în plus pentru justiţiabili: b)
dreptul exclusiv de a judeca constituţionalitatea legilor şi de a declara inaplicabile legile care
erau contrare Constituţiei.
Pentru instanţele de fond în locul principiului specializării magistraţilor, a fost preferat
principiul repartizării anuale a magistraţilor. Aceasta presupunea mutarea în fiecare an a
judecătorilor şi a consilierilor de la o secţie la alta, astfel încât aceştia să nu judece doi ani la
rând în cadrul aceleiaşi secţii. Procedeul avea în vedere două obiective: a) evitarea
specializării magistraţilor în anumite ramuri de drept şi neglijarea celorlalte; b) prevenirea
situaţiei în care aceiaşi magistraţi judecau mereu împreună, ceea ce ar fi condus la crearea
unor relaţii personale apropiate, în cadrul cărora unii căpătau un ascendent asupra altora.
Conform Legii pentru organizare judecătorească din 1924, funcţionarea corpului
magistraţilor a rămas în linii mari similară cu cea prevăzută în legile anterioare din 1909 şi
1913. Judecătorii beneficiau de inamovibilitate, ceea ce însemna că nu îşi puteau pierde
funcţia decât prin demisie. În ceea ce-i priveşte pe procurori, aceştia se bucurau de stabilitate,
singurii inamovibili fiind procurorii înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Legea din 1924 a
desfiinţat categoria magistraţilor-stagiari introduşi prin Legea din 1909 şi a revenit la ierarhia
anterioară, care cuprindea: magistratul supleant, magistratul substitut şi ajutorul de judecător.
Indiferent de gradul avut judecătorul nu putea judeca decât după promovarea examenului de
capacitate susţinut la un an după intrarea în magistratură.

Dreptul civil
 În domeniul dreptului civil a rămas în vigoare codul adoptat în 1864. În acelaşi timp
au fost adoptate şi unele legi speciale reclamate de transformările intervenite în viaţa
economică şi socială a ţării.
Unificare legislativă în acest domeniu a fost dificilă, cauza principală fiind
reprezentată de caracterul extrem de eterogen al relaţiilor patrimoniale. Pentru soluţionarea
problemei a fost propusă soluţia adoptării unui nou cod civil. Pentru această misiune,
Ministerul Justiţiei a numit o comisie specială care a redactat proiectul noului cod civil, însă
adoptarea lui a fost amânată în permanenţă, astfel încât problema a rămas nerezolvată. În
consecinţă unificarea s-a realizat în mod treptat şi diferenţiat de la o provincie la alta, astfel
încât la sfârşitul deceniului trei, în Vechiul Regat şi în Basarabia se aplicau aceleaşi norme de
drept civil, în vreme ce în Transilvania continuau să se aplice unele normele proprii, de
sorginte austriacă şi maghiară.

Proprietatea

Regimul juridic al proprietăţii. Reforma agrară

În materia proprietăţii Constituţia din 1923 şi legislaţia specială au consacrat concepţia

proprietăţii ca funcţie socială. Noua concepţie a fost introdusă pentru prima dată în anul 1917,
prin modificarea textului Constituţiei din 1866, şi prevedea exproprierea pentru cauză de
utilitate publică. Dacă în textul din 1866 cauza de utilitate publică era redusă doar la trei
situaţii (pentru nevoile apărării naţionale, pentru amenajarea căilor de comunicaţii şi pentru
modernizarea serviciilor de salubritate publică), acum ea îngloba şi obiectivul dezvoltării
gospodăriei ţărăneşti ca bază a producţiei agricole. Aceasta a deschis posibilitatea
constituţională a exproprierii marilor latifundii, ca instrument legal pus în slujba realizării
reformei agrare în consecinţă, după modificarea vechii Constituţii, a fost adoptată o serie de
legi pentru punerea în practică a reformei agrare. În prima etapă au fost adoptate actele
normative de expropriere a terenurilor: Decretul-Lege din 14 decembrie 1918 pentru
exproprierea marilor proprietăţi rurale din Vechiul Regat; Decretul-Lege din 4 ianuarie 1919
care punea în aplicare o hotărâre similară dată de Sfatul Ţării din Basarabia; Decretul-Lege
din 12 septembrie 1919 pentru reforma agrară din Transilvania, bazat pe hotărârea adoptată de
Marele Sfat Naţional, la propunerea Consiliului Dirigent; Decretul-Lege din 7 septembrie
1919 pentru reforma agrară din Bucovina. Prin intermediul acestei serii de acte normative, au
fost expropriate integral terenurile arabile ale Coroanei, ale Casei Rurale, ale persoanelor
juridice, ale instituţiilor de mână moartă, cele care aparţinuseră supuşilor statelor străine sau
absenteiştilor. Au mai fost expropriate de asemenea circa 2 000 000 ha din proprietăţile
particulare, conform unei scări progresive care lăsa în proprietatea fiecărui moşier suprafeţe
între 100 şi 500 ha. În total au fost expropriate 6.125.789 ha, ceea ce echivala cu aproximativ
66% din suprafeţele marilor proprietăţi.
După constituirea Parlamentului, s-a trecut la faza a doua a reformei agrare: adoptarea
legilor de împroprietărire. La 10 martie 1920 a fost votată Legea agrară pentru Basarabia; la
17 iulie 1921, Legea pentru reforma agrară din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea; iar
la 30 iulie 1921, Legea pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş
şi Legea pentru reforma agrară din Bucovina.
Înfăptuirea reformei agrare propriu-zise a presupus ulterior alte două etape distincte.
Prima a fost aceea de trecere a terenurilor expropriate în proprietatea statului în schimbul unor
despăgubiri. În Vechiul Regat, preţul stabilit pentru despăgubire a fost egal cu preţul regional
de arendă înmulţit cu 40; în restul provinciilor a fost egal cu preţul mediu al arenzii înmulţit
cu 20. Această primă operaţie s-a desfăşurat relativ rapid întrucât despăgubirile au fost plătite
de către stat. Ultima etapă a constat din vânzarea pământurilor de către stat ţăranilor şi s-a pus
în practică mult mai lent. De exemplu, in anul 1934 numai 60% dintre terenuri intraseră în
proprietatea ţăranilor, restul de 40% fiind terenuri aflate încă în posesia statului, care le punea
la dispoziţia ţăranilor spre arendare. Legile de împroprietărire au prevăzut că pământurile
repartizate ţăranilor nu puteau fi vândute sau ipotecate înainte de stingerea datoriilor către
stat.

Regimul juridic al proprietăţii asupra subsolului

Legea minelor din 1924 a reafirmat principiul constituţional care stipula dreptul de
proprietate al statului asupra bogăţiilor subsolului, dar totodată recunoştea drepturile câştigate
asupra bogăţiilor cunoscute şi exploatate deja. Prin urmare, dispoziţiile legii urmau să se
aplice numai pentru concesionarea terenurilor aflate în proprietatea statului şi pentru
terenurile persoanelor particulare care nu puteau exploata subsolul pe terenul propriu. Întrucât
Legea a fost adoptată în timpul guvernării liberale (1922-1928), sistemul de acordare a
concesiilor a fost conceput astfel încât să favorizeze capitalul autohton, potrivit concepţiei
"prin noi înşine". Din aceste motive, acţiunile trebuiau să fie nominative şi nu puteau fi
transmise străinilor fără aprobarea consiliului de administraţie. Capitalul acţionarilor români
trebuia să fie de minim 60% din capitalul social la firmei; 2/3 din membrii consiliului de
administraţie, ai comitetului de cenzori şi preşedintele preşedintelui consiliului de
administraţie trebuiau să fie români. Legea le permitea totuşi şi străinilor să îşi desfăşoare
activitatea; aceştia îşi păstrau toate drepturile anterioare cu condiţia ca prin intermediul unui
angajament luat faţă de statul român să se conformeze prevederilor referitoare la raportul
capital autohton/capital străin în termen de zece ani. Prevederile legii, potrivnice capitalurilor
străine, au condus la atacarea sa de către societăţile europene şi americane, statul român fiind
supus inclusiv unor presiuni diplomatice pe această temă. Având de-a face cu o presiune
internaţională conjugată, statul român a fost nevoit să accepte modificarea Legii minelor,
astfel încât proporţia capitalului românesc a fost limitată la 50,1%. După câţiva ani de aplicare
s-a observat însă că legea nu a determinat efectele scontate. La acest rezultat au contribuit mai
mulţi factori: a) dispoziţiile privind drepturile câştigate i-au redus mult sfera de aplicare; b)
capitalul românesc s-a dovedit insuficient susţinerii investiţiilor necesare; c) capitalul străin s-
a arătat ostil orientării spre naţionalismul economic, in cele din urmă, declanşarea crizei
mondiale şi condiţionarea acordării de credite străine de renunţarea la politica "prin noi
înşine" au condus la abandonarea acesteia din urmă şi înlocuirea ei cu doctrina „porţilor
deschise", practicată de noul partid ajuns la putere, PNŢ. În anul 1929, acesta a adoptat o nouă
Lege pentru exploatarea minelor prin care au fost înlăturate toate restricţiile anterioare.
Conform noii reglementări, concesiunile se puteau acorda oricărei societăţi, autohtone sau
străine, cu condiţia să respecte formele cerute de legile române.

Regimul juridic al întreprinderilor de stat

Prin Legea privitoare la comercializarea şi controlul întreprinderilor de stat din 6 iunie

1929, întreprinderile aflate în proprietatea statului au fost împărţite în două categorii:
întreprinderi de interes general şi întreprinderi cu caracter pur comercial. Cele din prima
categorie formau obiectul unui monopolului statului, în vreme ce întreprinderile din categoria
a doua puteau fi exploatate în asociere cu capitaluri private. Exploatarea întreprinderilor cu
caracter comercial putea fi făcută atât cu capitaluri autohtone, cât şi cu capitaluri străine,
ponderea acestora din urmă fiind plafonată la 40% din capitalul social.

Regimul juridic al persoanelor

 Condiţia juridică a persoanelor fizice a rămas reglementată potrivit Codului Civil,
care nu a suferit modificări majore. Sunt totuşi de notat dispoziţiile Legii din anul 1928 prin
care actele de stare civilă au beneficiat de o reglementare uniformă în toată ţara, precum şi
câteva dispoziţii legale prin intermediul cărora s-a redus într-o anumită măsură inegalitatea
dintre bărbat şi femeie în domeniul dreptului civil. Astfel, prin Legea contractelor de muncă
din 1929 a fost prevăzut faptul că femeia nu mai era obligată să ceară consimţământul soţului
pentru a putea încheia o convenţie de muncă. În acelaşi timp, femeia a primit dreptul de a
încasa un salariu şi de a dispune de el. Prin Legea privitoare la ridicarea incapacităţii femeii
măritate (lege care abroga unele dispoziţii ale Codului civil şi ale Codului de procedură
civilă), a fost prevăzut dreptul femeii de a-şi înstrăina bunurile fără autorizarea soţului.
Schimbările survenite în plan politic statal au determinat adăugiri importante şi în
regimul persoanelor juridice. Potrivit vechiului sistem juridic românesc, personalitatea
juridică se acorda prin lege. Frecvenţa constituirii de asociaţii, fundaţii etc. a condus însă la
aplicarea sistemului acordării personalităţii juridice prin procedură specială in faţa instanţelor
judecătoreşti. Cea mai importantă lege în domeniu a fost Legea pentru persoanele juridice
(Asociaţii şi Fundaţii), promulgată la 6 februarie 1924. Legea avea în vedere numai asociaţiile
şi fundaţiile fără scop lucrativ, cele cu scop lucrativ fiind supuse codurilor de comerţ şi altor
legi. Asociaţia era definita drept "convenţia prin care mai multe persoane pun în comun în
mod permanent, contribuţia lor materială, cunoştinţele şi activitatea lor, pentru realizarea unui
scop care nu urmăreşte foloase personale sau materiale": în vreme ce fundaţia "este actul prin
care o persoană fizică sau juridică constituie un patrimoniu distinct şi autonom de patrimoniul
său propriu, şi-l destină în genere, în mod permanent, realizării unui scop de interes obştesc".
Decizia de acordare a personalităţii juridice se dădea la cererea celor interesaţi, dar numai
după ce se constata că statutele sau actele constitutive, precum şi compunerea organelor de
direcţie şi de administraţie nu intrau în conflict cu dispoziţiile legii. În acest sens. art. 6
stabilea că nu se poate recunoaşte personalitatea juridică a asociaţiilor şi aşezămintelor care au
"un obiect ilicit contrar ordinii publice sau bunelor moravuri, sau care au fost formate în
vederea realizării unui asemenea scop". Statul îşi rezerva dreptul de supraveghere şi control
asupra tuturor persoanelor juridice de drept privat, urmărind atât modul de administrare în
raport cu statutele, cât şi măsura respectării bunelor moravuri, ordinii publice şi siguranţei
statului. Dacă se constata încălcarea acestor prevederi, ministerul public sau ministerul sub
autoritatea căruia funcţiona fundaţia sau asociaţia putea trimite pe administratori în faţa Curţii
de Apel din circumscripţia unde acestea îşi aveau sediul. Dizolvarea asociaţiilor şi fundaţiilor
putea surveni în trei modalităţi: prin propria decizie, prin hotărârea tribunalului sau prin
decizia puterii executive, prin act al Consiliului de miniştri, dacă persoana juridică respectivă
aducea atingere ordinei publice şi siguranţei statului.

Obligaţii şi contracte

În materia obligaţiilor au intervenit reglementări noi prin care a fost avută în vedere
mai ales modificarea relaţiilor dintre creditori şi debitori. Lipsa capitalurilor, în perioada
refacerii economice de după primul război mondial şi în perioada crizei mondiale, a provocat
o extensie a cămătăriei, la procedee de acest tip apelând chiar şi unele bănci. Fenomenul de
fost reclamat mai ales de micii întreprinzători, dar cei mai afectaţi au fost ţăranii, care n-au
putut obţine pe recoltele lor câştiguri suficiente pentru a plăti creditele la care muiţi se
angajaseră după reforma din 1921. Amânarea plăţilor a antrenat capitalizarea dobânzilor, mai
ales în perioada crizei din anii 1929-1933, când s-a produs o scădere puternică a preţurilor la
produsele agricole, iar producătorii au avut încasări foarte mici. Băncile au ajuns astfel să
deţină portofolii putrede uriaşe, fapt care le punea în pericol chiar capitalul social.
 O soluţie era aceea a valorificării drepturilor de creanţă prin executarea ipotecilor.
Pentru aceasta a fost introdusă, la 20 august 1929. Legea pentru libera circulaţie a bunurilor
agricole, prin care era desfiinţată inalienabilitatea loturilor provenite din împroprietăriri şi se
permitea scoaterea la vânzare a acestora de către creditori. Scăderea valorii bunurilor
imobiliare, ca urmare a crizei, dar şi teama guvernanţilor de o revoltă generalizată a satelor au
împiedicat însă aplicarea legii, astfel încât, sub presiunea cumulată a categoriilor sociale
afectate şi a băncilor, a fost adoptat un alt tip de măsuri. La 19 aprilie 1932 a fost adoptată
Legea pentru asanarea datoriilor agricole, prin care datoriile proprietarilor mici (cu terenuri
sub 10 ha) au fost reduse cu 50%. Diferenţa era transformată în creanţă amortizabilă în 30 ani,
cu o dobândă de 4%. La 14 aprilie 1933 a urmat Legea pentru reglementarea datoriilor
agricole şi urbane, care acorda un moratoriu de 5 ani pentru micii proprietari, cu o dobândă de
1%. Ultima Lege de conversiune a datoriilor agricole a fost adoptată în aprilie 1934. Prin
intermediul acesteia, datoriile erau reduse cu 50-70%, diferenţa urmând să fie plătită în 17
rate anuale, cu o dobândă de 3 %. În cele din urmă. s-a ajuns la constatarea că ţăranii sunt
practic insolvabili, ceea ce însemna că băncile creditoare ajungeau în situaţie de faliment.
Pentru a se evita această situaţie, portofoliile putrede ale unui mare număr de bănci au fost
preluate de Banca Naţională, care, apoi, le-a trecut asupra datoriei publice a statului. Ţăranii
rămâneau, astfel, datori faţă de stat, iar până la achitarea integrală a datoriilor, proprietăţile lor
erau supuse unui regim de restricţii.
Criza economică din 1929-1933 a determinat schimbări şi în metodologia contractului
de vânzare-cumpărare şi a contractului de consignaţie. Spre deosebire de litera Codului civil
şi practica comercială, în anumite cazuri "s-a recurs la vânzarea bunurilor fără transferul
dreptului de proprietate, dacă preţul nu era plătit în momentul remiterii mărfurilor". Într-o
astfel de situaţie contractul de vânzare-cumpărare înceta de a fi translativ de proprietate, iar
eventualul faliment al comercianţilor detailişti nu antrena şi falimentul angrosiştilor sau
industriaşilor (care astfel îşi puteau valorifica drepturile de creanţă). S-a extins semnificativ
contractul de consignaţie, care altă dată avusese o sferă redusă de aplicaţie. În cazul
falimentului comercianţilor, bunurile aflate în consignaţie nu puteau fi preluate de creditorii
acestora, nefiind în proprietatea consignatarilor, ci a consignantului care astfel îşi păstra
capacitatea economică. Din aceleaşi motive, în anul 1929 s-a adoptat Legea pentru vânzarea
maşinilor pe credit şi cu plata în rate. Într-o perioadă de inflaţie şi lipsă de lichidităţi, această
lege a jucat un rol pozitiv.

Legislaţia muncii

Legislaţia autohtonă în domeniul muncii a cunoscut realizări majore după primului

război mondial. La aceasta au contribuit atât condiţiile economico-sociale interne (climatul
reformator apărut în România după marea Unire, dar, mai ales, creşterea semnificativă a
numărului muncitorilor industriali intervenită după unirea Banatului şi a Transilvaniei, regiuni
mai industrializate), cât şi climatul internaţional (revoluţia bolşevică, ascensiunea partidelor
comuniste, socialiste şi social-democrate, apariţia principiilor umaniste şi novatoare susţinute
de preşedintele american W. Wilson şi acceptate parţial în documentele Societăţii Naţiunilor
şi ale altor organizaţii internaţionale recent fondate). În consecinţă, au fost adoptate legi şi alte
acte normative cu privire la contractele de muncă, durata zilei de muncă, soluţionarea
conflictelor colective de muncă, repausul duminical, ocrotirea minorilor şi a femeilor în
procesul muncii.
Dreptul la grevă a fost codificat prin Legea pentru reglementarea conflictelor de
muncă din 8 septembrie 1920. Aici a fost prevăzută o procedură modernă de arbitraj, care
presupunea participarea unor organe specializate ale statului şi parcurgerea unor termene.
Procedura concilierii şi arbitrajului a fost inclusă şi în Legea contractelor colective de muncă,
din anul 1929. Potrivit acesteia din urmă, refuzul unei părţi de a se supune concilierii şi
arbitrajului devenea motiv de desfiinţare a contractului de muncă. La 13 aprilie 1928 a fost
promulgată Legea privind durata zilei de muncă ocrotirea minorilor şi a femeilor.
Conformându-se revendicărilor muncitoreşti exprimate pe plan intern şi internaţional,
legiuitorul a fixat durata zilei de muncă la 8 ore, iar pe cea a săptămânii de lucru la 48 de ore.
În aceiaşi timp, a fost interzisă angajarea la muncă, drept salariaţi, a copiilor sub 14 ani.
Femeile gravide primeau dreptul la concediu de naştere şi nu puteau fi concediate în perioada
gravidităţii. În 1929 a fost adoptată prima reglementare completă şi unitară a contractului de
muncă: Legea contractului colectiv de muncă. Aceasta a recunoscut şi a reglementat trei tipuri
principale de contracte: de ucenicie, individual de muncă şi colectiv de muncă. Au fost
detaliate drepturile, obligaţiile părţilor şi sancţiunile legale. Legea a contribuit în bună măsură
la limitarea abuzurilor, la detensionarea climatului social. O altă realizare importantă a fost
unificarea regimurilor de asigurări sociale, conform Legii adoptate în anul 1933. Asigurarea
pentru boală, accidente de muncă, invaliditate, maternitate şi deces a devenit obligatorie
pentru salariaţi (inclusiv pentru ucenici) atât în întreprinderile publice, cât şi în cele private.
Contribuţiile la fondurile de asigurări urmau să provină din partea salariaţilor, patronilor şi
statului. In acelaşi an a fost adoptată şi Legea pentru înfiinţarea şi organizarea jurisdicţiei
muncii. Pentru a soluţiona litigiile privind reglementarea, organizarea şi ocrotirea muncii, a
meseriilor şi sănătăţii lucrătorilor au fost create judecătorii de muncă pe lângă Camerele de
muncă având competenţă în acest domeniu. Legea a fost aproape unanim apreciată, întrucât
procedura era gratuită, simplă şi rapidă, iar salariaţii aveau posibilitatea să participe la
judecarea conflictelor de muncă prin asesori aleşi de ei alături de reprezentanţii patronilor şi
funcţionarilor. Dacă hotărârea judecătoriei de muncă era atacată cu apel, decizia definitivă era
luată de tribunalul judeţean.

Dreptul penal

În domeniul dreptului penal a rămas în vigoare Codul adoptat în anul 1864;

transformările profunde produse în societatea românească după marea Unire au făcut însă
necesară adoptarea unor modificări în această materie. Întrucât spectrul problemelor care
urmau a fi rezolvate era mai redus decât în domeniul dreptului civil, a fost luată decizia de a
se redacta un nou cod penal. Prin intermediul acestuia puteau fi rezolvate atât problemele
unificării legislative, cât şi cele ale adaptării legislaţiei în domeniu la noile nevoi sociale.
După un deceniu de la marea Unire, noul Cod a fost pregătit pentru adoptare, astfel încât el
putea intra în dezbaterea Parlamentului. Din păcate însă, forul legislativ, dominat din 1928 de
P.N.Ţ., a considerat prevederile documentului ca fiind inadecvate. După repetate modificări
ale proiectului, noul Cod penal a fost adoptat în cele din urmă sub guvernarea liberală, la 18
martie 1936.
Până la momentul adoptării noului Cod, au fost elaborate reglementări cu caracter
unificator şi normativ referitor la o serie de probleme ce necesitau intervenţia organelor de
stat competente. La 17 iunie 1923 a fost adoptată Legea pentru înfrânarea şi reprimarea
speculei ilicite. Legea a apărut într-un moment în care fenomenele negative pe care le viza
erau deja în descreştere, întrucât prevederile sale aveau în atenţie pe "îmbogăţiţii de război",
pe speculanţii de produse de bază din perioada inflaţiei şi unificării monetare. Cu acest prilej,
au fost incriminate: depăşirea preţurilor maximale, înşelarea cumpărătorilor prin substituirea
mărfurilor, prin falsificarea sau denaturarea mărfurilor şi sustragerea de bunuri. Pentru aceste
fapte a fost prevăzută sancţionarea cu amenzi şi condamnarea la privaţiune de libertate.
Principala reglementare penală până la data de 1 ianuarie 1937 a vizat viaţa politică.
La 19 decembrie 1924 a fost adoptată Legea pentru reprimarea unor noi infracţiuni contra
liniştii publice (supranumită legea Mârzescu, după numele iniţiatorului ei). Legea a fost
elaborată în contextul tensionat al relaţiilor politice pe care statul român le întreţinea în epocă
cu Uniunea Sovietică. Refuzând să recunoască unirea Basarabiei cu România în 1918, aceasta
din urmă declanşase, prin intermediul Partidului Comunist Român, afiliat la Internaţionala
Comunistă de la Moscova, diverse acţiuni politice ostile la adresa României, în contextul
tratativelor româno-sovietice de la Viena din 1924, Internaţionala a III-a Comunistă, sub
egida statului sovietic a trecut la organizarea de acţiuni subversive cu caracter militar pe
teritoriu românesc. Planul de operaţii din august 1924 a prevăzut provocarea unor răscoale şi
revolte împotriva autorităţilor române din Bucovina, sudul Basarabiei, sudul Dobrogei, Banat
şi Transilvania. Concomitent, P.C.R., a început să răspândească materiale propagandistice în
care, conform ordinelor primite de la Moscova, România era calificată drept "stat
multinaţional", creat pe baza "ocupării unor teritorii străine". In textele acestora se cerea
populaţiei să se revolte pentru "eliberarea de sub imperialismul român", astfel încât să se
ajungă la ruperea din statul român a unor provincii istorice româneşti.
În faţa acestor ameninţări, autorităţile au fost nevoite să adopte mai multe măsuri de
apărare a ordinei de stat, cea mai importantă fiind Legea Mârzescu. Aceasta a incriminat
unele acţiuni antistatale precum cele care vizau schimbarea pe cale violentă a ordinii sociale şi
de stat, intrarea în legături cu persoane sau asociaţii din străinătate pentru a primi instrucţiuni
şi ajutoare în acelaşi scop, afilierea la asociaţii care îndemnau sau organizau acţiuni împotriva
proprietăţii şi persoanelor, executarea de acţiuni de propagandă în diferite forme, în acelaşi
scop. Activităţile având la origine "comunismul revoluţionar" erau considerate delicte şi se
pedepseau cu închisoare corecţională de la 5 la 10 ani, amendă de la 10 000 la 100 000 lei şi
interdicţie corecţională. Competenţa judecării unor asemenea fapte aparţinea instanţelor
civile; dar dacă faptele erau comise pe un teritoriu supus stării de asediu, competenţa
aparţinea instanţelor militare. Cu prilejul crizei dinastice, declanşate prin renunţarea la tron a
prinţului moştenitor Carol, în anul 1927 (anul morţii regelui Ferdinand) legea Mârzescu a
primit unele adăugiri. Cu această ocazie au mai fost incriminate acţiunile împotriva persoanei
Regelui, a alcătuirii Regenţei sau a succesiunii legale la tron.
Ca urmare a grevei muncitorilor ceferişti de la Atelierele Griviţa din Bucureşti, a fost
promulgată Legea pentru autorizarea stării de asediu din 4 februarie 1933. Prin aceasta
guvernul era abilitat să decreteze, la nevoie, starea de asediu generală sau parţială pe termen
de 6 luni. La 16 martie 1934 şi 15 martie 1937 au fost adoptate noi legi care autorizau
instituirea stării de asediu, de astă dată în contextul intensificării activităţilor politice de
extremă dreaptă. La 7 aprilie 1934, după aproape 4 luni de la asasinarea de către legionari a
primului-ministru I. G. Duca, a fost promulgată Legea pentru apărarea ordinei de stat. Prin
intermediul acesteia Consiliul de Miniştri putea dizolva, prin act de guvernământ, grupările
politice care periclitau ordinea politică sau ordinea socială în stat. Simpla participare la
activităţile unor asemenea grupări putea fi pedepsită cu închisoare corecţională şi interdicţie
corecţională.
Noul Cod penal, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, a fost adoptat pe fondul
schimbării radicale a climatului politic intern şi internaţional. În anii celui de al doilea deceniu
interbelic confruntarea dintre cele două mari orientări politice extremiste, comunismul şi
fascismul, dar şi ameninţările amândurora la adresa democraţiei parlamentare au sporit în
intensitate, până la punctul declanşării unor conflicte militare. Ambele orientări au atacat
democraţia, au elogiat revoluţia, au promovat violenţa în viaţa politică, inclusiv prin asasinate
şi constituirea de formaţiuni paramilitare. Ameninţarea la adresa ordinii de stat democratice a
necesitat în consecinţă noi abordări pe plan juridic. Noul cod penal a reprezentat principalul
răspunsul la adresa acestor ameninţări, el fiind caracterizat de legiuitor drept o "lege
fundamentală de apărare socială".
Codul din 1937 a fost redactat în trei părţi: Cartea I cuprindea dispoziţii generale;
Cartea II-a cuprindea dispoziţii privitoare la crime şi delicte; în vreme ce Cartea III-a
cuprindea dispoziţii privind contravenţiile. După vechiul sistem din 1864, Codul a împărţit
faptele penale în trei categorii: crime, delicte şi contravenţii în funcţie de sistemul pedepselor.
Pe lângă pedepsele principale, au mai fost prevăzute pedepse complementarii şi accesorii.
Având în vedere scopul său declarat, Codul a procedat la o reglementare foarte minuţioasă a
infracţiunilor. În acest sens, au fost definite trei genuri de infracţiuni: infracţiunile de drept
comun, care puteau deveni infracţiuni politice; infracţiunile politice prin natura lor şi
infracţiunile de drept comun care nu puteau deveni sub nici o formă infracţiuni politice.
Anumite infracţiuni au fost scoase din categoria crimelor şi trecute în categoria delictelor, dar
sancţiunea delictelor era mai aspră, iar minimul de pedeapsă era mai ridicat. Pe de altă parte, a
fost mult restrânsă posibilitatea judecătorului de a reduce valoarea pedepselor.
Codul penal din 1937 este remarcabil şi din perspectiva tehnicii de redactare. Textele
sale sunt precise, iar definiţiile şi conceptele sunt clare, dovedind nivelul superior pe care l-a
atins în epoca interbelică ştiinţa penală românească.

Procedura civilă

În domeniul procedurii civile, a continuat să se aplice Codul de procedură civilă

adoptat în anul 1864. Modificările aduse după realizarea Marii Uniri în această materie au
vizat unificarea organizării judecătoreşti, extinderea Codului la nivelul noilor provincii şi
accelerarea desfăşurării proceselor.
În primul rând a fost considerată necesară efectuarea unificarea organizării
judecătoreşti. O lege specială în acest sens a fost adoptată la 15 iunie 1924, prin intermediul
căreia organizarea judecătorească din Vechiul Regat a fost extinsă şi în noile provincii ale
ţării.
A urmat apoi Legea de unificare a dreptului procesual civil din 19 mai 1925. Aceasta a
avut drept scop unificarea dispoziţiilor de procedură civilă şi comercială, accelerarea
judecăţilor făcute de tribunale şi curţi de apel, precum şi unificarea competenţei judecătoriilor.
În consecinţă, au fost simplificate unele proceduri şi au fost scurtate unele termene. Astfel,
termenul de apel, care înainte era de 30 zile, a fost redus acum la 15 zile: iar dreptul părţii care
nu s-a prezentat la primul termen de a cere reînceperea procesului a fost desfiinţat.
Majoritatea prevederilor legii se refereau însă la procedura de intentare a acţiunii în justiţie.
Astfel, petentul a fost obligat să-şi precizeze riguros şi clar pretenţiile, să expună mijloacele
de probă, să-şi redacteze acţiunea în atâtea exemplare câte părţi erau în proces, plus un
exemplar pentru instanţă. La rândul său instanţa era obligată să trimită părţilor câte un
exemplar şi să-i ceară pârâtului să depună la instanţă, în termen de 30 zile, o întâmpinare
scrisă, în tot atâtea exemplare câte părţi, în care să detalieze modul de apărare şi probele pe
care le va folosi în apărarea sa. Astfel pregătită, acţiunea putea parcurge mult mai uşor şi mai
repede stadiile procesului, deşi fondul urma aceeaşi cale (în prima instanţă şi în apel, urmate
de recurs). În aceste condiţii, instanţa putea să treacă la soluţionarea procesului încă de la
primul termen, evitându-se amânările repetate pentru comunicarea acţiunii, pentru luarea la
cunoştinţă, pentru aprobarea de probatorii sau pentru administrarea acestora. Pentru
majoritatea petenţilor, costul procedurii era ridicat, fiind necesară implicarea avocatului şi
plata mai multor taxe de timbru, chiar şi în cauze de mică valoare. Pe de altă parte trebuie
admis totuşi că în acest fel s-a realizat o decongestionare a instanţelor prin accelerarea
judecăţii şi prin rolul sporit oferit judecătorului în desfăşurarea procedurii de fond.

Procedura penală

În domeniul dreptului procesual penal s-a procedat mai întâi la extinderea pe tot
teritoriul statului a unor dispoziţii ale Codului din 1864 despre: poliţia judiciară şi
competenţa, judecătorii de instrucţie, mandatele de înfăţişare, aducere şi arestare, despre
eliberarea provizorie şi cauţiuni, despre recurs şi revizuire, despre competenţa Curţilor cu juri.
Unificarea legislativă a început în 1924 prin aplicarea Legii pentru reprimarea unor
noi infracţiuni contra liniştii publice, dar s-a împlinit abia prin aplicarea noului Cod de
procedură penală, adoptat şi intrat în vigoare odată cu noul Cod penal (19 martie 1936,
respectiv 1 ianuarie 1937).
Noul Cod a preluat în mare măsură reglementările celui vechi, adăugând însă elemente
absolut necesare stadiului de evoluţie în care ajunsese societatea românească. Astfel crimele
au rămas de competenţa Curţilor cu juri, delictele de competenţa Tribunalelor, iar
contravenţiile de competenţa Judecătoriilor. Excepţie se făcea în cazul unor delicte politice şi
de presă care erau de competenţa Curţilor cu juri. Acestea erau formate din doi judecători ai
Tribunalului, un consilier al Curţii de apel şi din juraţi.
Prima fază a procesului (cercetarea, urmărirea şi instrucţia) a păstrat vechiul caracter
inchizitorial, în vreme ce faza a doua a păstrat caracterul acuzatorial. Ministerul public avea
obligaţia de a pune în mişcare acţiunea penală, efectuând acuzarea sub egida principiilor
legalităţii, oralităţii, publicităţii, individualităţii şi revocabilităţii. Se aplica regula că fără
acuzare nu există proces penal şi judecată. Codul a prevăzut alături de achitare şi condamnare
(existente în Codul anterior), încetarea urmăririi şi anularea urmăririi penale.
Noul Cod procesual penal a stabilit distribuţia actelor de justiţie în două faze. Faza I
cuprindea cercetarea (competentă fiind poliţia judiciară), urmărirea promovarea şi exercitarea
acţiunii (competent fiind Ministerul public) şi instrucţia (competent fiind judecătorul de
instrucţie); în vreme ce faza a II-a cuprindea pronunţarea sentinţei. Judecătorul avea dreptul
de a administra probe din oficiu.
În anii imediat următori schimbarea regimului politic democratic constituţional,
instaurarea unor regimuri autoritare a determinat modificări de amploare în dreptul penal şi
dreptul procesual penal.