Statul şi dreptul geto-dac

Instituţii juridice în Dacia romană

Vechiul drept cutumiar românesc
Instituţii juridice româneştii pînă la instaurarea dominaţiei otomane
Evoluţia ramurilor de drept în timpul dominaţiei otomane
Instituţiile juridice în Moldova şi Valahia în timpul regimului fanariot
Evoluţia dreptului în timpul tranziţiei de la perioada medievală la cea modernă
Constituirea sistemului de drept românesc modern
Instituţii juridice în Basarabia în a doua jumătate a sec.XIX-începutul sec. XX

1. Statul şi dreptul geto-dac.

• Organizarea social-politică şi normele de conduită la geto-daci în epoca democraţiei
militare
În etnogeneza noastră cei mai vechi strămoşi, geto-dacii, au avut o importanţă mare şi pe plan
juridic, contribuind la păstrarea şi transmiterea unor elemente fundamentale ale organizării politice
şi instituţiilor juridice.
Strămoşii noştri au locuit teritorii întinse în sud-estul Europei, a căror arie centrală era cuprinsă între
Nistru (E), Tisa (V), Carpaţii Nordici (N) şi Balcani (S). Denumirea dublă de geto-daci o datorăm
grecilor şi romanilor, ca şi aşezărilor geografice, pe care vestitul geograf al lumii vechi Strabon a
menţionat-o: «Geţii sînt cei ce locuiesc înspre mare şi răsărit, dacii - cei ce locuiesc spre germani şi
izvoarele Istrului. Ei vorbesc aceeaşi limbă»1.
Unitatea culturii materiale denumită de arheologi «Cultura Basarabi» demonstrează, de asemenea,
că indiferent de divizarea în triburi diferite, se păstra unitatea etnică. Geto-dacii se învecinau cu alte
neamuri: sciţii care au exercitat o influenţă deosebită, cimerienii (socotiţi de unii autori tot traci),
germani, celţi, iliri, greci. Marele istoric grec Tucidides ne informează că obiceiurile geţilor şi
sciţilor sînt asemănătoare.
Din descrierea lui Herodot a campaniei regelui persan Darius I din 514 î.e.n. la nord de Dunăre
aflăm că acestuia i-au opus rezistență geţii, care au fost înfrînti, fiind numiţi «cei mai drepţi şi mai,
viteji dintre traci». Opunerea rezistenţei de către geţi ne face să credem că atunci existau forme de
organizare politică a geţilor (uniuni de triburi) capabile să lupte împotriva unui duşman atît de
puternic cum a fost Darius.
Mult mai tîrziu (începînd cu 335 î.e.n.) geţii au înfruntat şi alte forţe militare din lumea veche
precum cele conduse de Alexandru Macedon şi urmaşii lui, ceea ce înseamnă că aceste uniuni ale
geto-dacilor au persistat.
Legăturile strînse dintre diferite triburi ale geto-dacilor au condus la închegarea unor uniuni de
triburi, care în izvoarele greceşti erau numite «regate» şi conducătorii lor «regi».
Din datele despre campania lui Alexandru Macedon (335 î.e.n.) reţinem: armata macedoneană a
străbătut lanuri imense de grîu, ostaşii culcau grîul cu lancea, armata a ocupat o cetate înfruntînd
armata geţilor din 4 mii călăreţi şi 10 mii pedeştri. In cetate au fost găsite produse meşteşugăreşti atît
de preţioase încît au fost transportate în Macedonia.
La sfîrşitui sec. al IV-lea - începutul sec. al III-lea î.e.n. exista o formaţiune, statală a geto-dacilor
condusă de Dromihete. Despre Dromihete se ştie că a luptat cu regele Traciei elenistice Lisimah,
care îi cotropise o parte din teritoriu. Lupta din anul 300 a fost victorioasă pentru geţi, care l-au făcut
prizonier pe fiul lui Lisimah. În 292 î.e.n. însuşi Lisimah devine prizonierul lui Dromihete.
Adunarea poporului cerea să fie omorît Lisimah ca vinovat de provocarea războiului. Dromihete a
convins adunarea poporului că este mai bine să fie eliberat Lisimah, pentru a avea în persoana lui un
aliat. S-au organizat două mese: una pompoasă - pentru macedoneni - alta modestă - pentru geţi. Pus
să compare mesele, Lisimah, ruşinîndu-se de propria lăcomie, şi-a exprimat regretul pentru
nesocotinţa sa şi a jurat că va deveni un prieten al geţilor".
Pentru sec.III-lea î.e.n. au fost identificate pe baza răspîndirii descoperirilor de monede geto-dacice
trei mari uniuni de triburi.
Dintr-o inscripţie de Ia Histria din sec. al III-lea î.e.n. este cunoscut regele geţilor Zalmodegicos, cu
care au tratat trei cetăţeni ai oraşului şi au obţinut de la acesta restituirea principalelor ei surse de
venituri şi a 60 prizonieri. Formaţiunea statală condusă de Zalmodegicos se afla undeva pe teritoriul
Dobrogei.
Pe la anul 200 î.e.n. în estul Transilvaniei şi probabil în nordul Moldovei exista o formaţiune statală,
avîndu-1 conducător pe Oroles. Despre acest rege se ştie că întrucît oştenii lui au suferit înfrîngere
de la bastarni, Oroles i-a făcut servitori soţiilor lor, ceea ce se considera o mare înjosire. Un alt rege,
Rhemaxos conducea la sfîrşitul sec. al III-lea -începutul sec. al II-lea î.e.n. geţii de la nord-vest de
Dunăre, avînd puterea şi asupra Dobrogei. Este cunoscut în legătură cu sprijinul oferit histrienilor
pentru a respinge atacurile tracilor lui Zoltes. Istoricul Pompeius Trogus menţionează un rege al
dacilor, Rubobostes, situat în Transilvania, sub care dacii se întăresc în sec. al II-lea î.e.n.
Din informaţiile de mai sus reiese că în sec VI-II î.e.n. geto-dacii se aflau la stadiul democraţiei
militare. Uniunile de triburi existente erau conduse de «rege» - conducător militar; exista şi adunarea
poporului(bărbaţii aflaţi sub arme), în cazul lui Dromihete regele a fost nevoit să convingă adunarea
poporului de justeţea propunerii sale. Autoritatea regală, însă, pe parcurs creşte încît regele Oroles
poate umili pe acei care erau însuşi poporul sub arme.
Influenţele greceşti s-au exercitat nu numai în sfera culturii materiale, ci şi în cea
spirituală şi în domeniul politico-administrativ. Unele norme de conduită socială
cunoscute de geto-daci erau comune şi altor neamuri (precum sciţii) ca de exemplu
"încheierea contractelor între părţi printr-un ritual de amestecare a picăturilor de sînge cu vin, în care
se muiau armele care le aveau, după care lichidul era consumat de părţi .
Se practica şi jurămîntul pe zeităţile regale. Dacă regele se îmbolnăvea, se considera că cineva a
jurat strîmb pe vetrele regale. Pentru a stabili vinovatul, erau chemaţi trei ghicitori. Dacă acuzatul
tăgăduia, era chemat un număr îndoit de ghicitori. Dacă acestea confirmau vinovăția acuzatul
dovedit era ucis. În caz contrar se chemau alţi ghicitori, care, dacă nu confirmau răspunsul primilor
ghicitori, erau ucişi4.
Sînt cunoscute mai multe obiceiuri referitoare la viața de familie. Unii autori au indicat, poligamia,
alţii - din contra - monogamia cea mai strictă, care era cerută mai ales de la femei.
Aceste obiceiuri erau păstrate şi transmise generaţiilor în formă orală — este semnalat faptul că
agatirşii îşi cîntau legile, pentru a fi învăţate pe dinafară.
Uniunile de triburi şi obiceiurile ce dominau au stat la baza formării statului dac independent şi
centralizat.
§2. Statul geto-dac
În sec I î.e.n. s-au produs schimbări importante în societatea geto-dacică: au început să fie folosite
pe larg unelte de fier (au fost descoperite numeroase ateliere pentru prelucrarea fierului).
Perfecţionarea uneltelor a sporit productivitatea muncii, iar producţia în creştere a generat schimbări,
acestea la rîndul lor au determinat circulaţia mai largă a monedelor greco-macedonene (tetradrahme)
şi romane (denari) sau chiar a unor monede proprii ale dacilor. Către secolul I î.e.n crește numărul
populației, se înmulțesc așezările de tip dava – centre militare, politice, religioase, economice.
Au loc transformări şi în organizarea socială, confirmate de descoperirile arheologice : tezaure,
construcţii mari şi morminte cu inventar bogat.
Formarea statutului geto-dac realizată de Burebista prin unificarea triburilor (70-44 î.e.n.) a fost
determinată nu numai de schimbările economice, ci şi de cele sociale - diferenţierea accentuată
despre care scria Dio Chrisostomul în Getica (pierdută, dar reprodusă de Iordanes) că cei mai aleşi
dintre geţi erau numiţi tarabostes şi că dintre ei se alegeau regi şi preoţi. Dio Cassius îi numea pe
aceşti aristrocraţi pileati şi menţiona că purtau ca semn distinctiv o căciulă (lat. pileus), spre
deosebire de ceilalţi, comati (se purtau cu capul descoperit).

Statul lui Burebista, se formează în sec I î.e.n., cînd devine tot mai real pericolul expansiunii
romane, întrucît Macedonia şi Grecia fuseseră supuse (sec. al II-lea î.e.n.) şi legiunile romane erau la
hotarele daco-geţilor. În faţa acestui pericol triburile s-au unit sub conducerea lui Burebista.
Geograful Strabon (contemporan al lui Burebista) a numit regatul acestuia «marea stăpînire a lui
Burebista», ceea ce este confirmat şi de decretul (inscripție) dat în onoarea lui Acornion din
Dionysopolis, care a servit «celui dintîi şi mai mare rege din Tracia -Burebista», stăpînitor al
ţinuturilor de dincolo şi dincoace de Dunăre5.
Ca urmare a luptei izbînzilor asupra celţilor, statul lui Burebista cuprindea un vast teritoriu de la
lanţul Balcanilor pînă la Bug, de la Dunărea de mijloc pînă la mare, inclusiv cetăţile greceşti
începînd cu Olbia (la gurile Bugului) pînă la Apollonia (azi Sozopol, Bulgaria). Capitala statului lui
Burebista n-a fost identificată. Unii istorici susţin că reşedinţa lui Burebista ar fi fost pe Argeş
(Argedava), alţii au situat-o în munţii Orăştiei (Costeşti), iar alţii consideră că marele rege n-a avut o
reşedinţă permanentă.
Existenţa sclavilor pare să fie dovedită, după cum susţin unii cercetători, de faptul că cetăţile nu s-ar
fi putut construi fără munca lor, fiind folosiţi şi la exploatarea zăcămintelor aurifere din Munţii
Apuseni. Este posibil că nobilii «tarabostes» exploatau munca ţăranilor liberi - «comati».
Urmare a declanşării în anul 48 î.e.n. a războiului civil din statul roman, dintre Caesar şi Pompeius,
Burebista a încercat, se pare, să realizeze o alianţă cu cel din urmă, la care 1-a trimis ca sol pe
Acornion. La scurtă vreme Pompeius a fost înfrînt, iar Caesar va plănui o campanie împotriva
dacilor, nerealizată însă, deoarece a fost asasinat în anul 44 î.e.n. Cam în acelaşi timp a fost ucis şi
Burebista, căzînd victimă unui complot.
După moartea lui Burebista statul geto-dac se fărîmiţează. În timpul împăratului Octavian Augustus
în stînga Dunării existau cinci regate dacice, iar în Dobrogea - trei. Urmaşii lui Burebista - Cotiso
(pe timpul lui Octavian), Dicomes (pe timpul lui Antonius), Comosicus şi Scorilo au continuat
politica antiromană. Scorilo a domnit 40 de ani, după care devine rege Duras. Duras a abdicat cedînd
de bună voie în anul 87 e.n. puterea lui Decebal - fiul lui Scorilo. După unele surse se pare că Duras
a fost fratele lui Scorilo, adică unchiul lui Decebal6.
Decebal izbuteşte să refacă unitatea politică a dacilor, autoritatea lui extinzîndu-se
aproape asupra aceluiași teritoriu ca pe timpul lui Burebista, iar reşedinţa lui fiind la
Safmizegetusa.
În urma conflictelor armate din 85-88 se încheie o pace favorabilă pentru daci și umilitoare pentru
romani. În campaniile din anii 101-102 şi 105-106 împăratul roman Traian, cucerește statul dac și
transformă în provincie romană.

Pînă în anul 106 consolidarea puterii de stat a fost sub influenţa directă a factorului religios. Aşa se
explica rolul marelui preot (pontif) Deceneu la curtea Iui Burebista. Iordanes afirma că Burebista i-a
conferit lui Deceneu calitatea de vicerege. Strabon şi Criton menţionau, de asemenea, că regii
geţilor, prin amăgire şi magie, au impus acestora buna înţelegere şi au obţinut lucruri mari. Regele
guverna ajutat de un sfat de nobili. În anul 88 e.n. împăratul roman Domiţian 1-a primit pe Diegis,
fratele lui Decebal, împreună cu nobilii şi 1-a încoronat simbolic, semn că îl recunoaşte pe Decebal
ca rege al dacilor. Existenţa statului impune un aparat menit să-i asigure funcţiile interne şi externe.
La curtea regelui în afară de vicerege (deseori şi mare pontif), consilierii regali, care au fost
menţionaţi, mai erau şi comandanţi militari, şefi de fortificaţii, soli. Justiţia era practicată de preoţi
(Iordanes îl numeşte pe marele preot Comosicus, urmaşul lui Deceneu, «cel mai mare judecător»).
Armata, bine organizată şi purtînd stindarde, ajungea în caz de mobilizare la 200 mii de ostaşi.
Regele îi numea pe dregătorii locali - supraveghetori ai treburilor agricole, și pe conducătorii de oști.
Existenţa supraveghetorilor la lucrările agricole confirma nu numai
existenţa unor organe locale, posibil şi o diviziune administrativ-teritorială, ci şi rolul pe
care-1 avea statul în producţie, iar monopolul asupra minelor de aur făcea să se întărească
aparatul şi, concomitent statul. Este posibilă existenţa unui sfat al bătrînilor, care se
ocupa de rezolvarea chestiunilor de interes general ale obştilor. Astfel, statul dac a fost
prima organizare politică superioară care a apărut pe teritoriul viitoarelor state Moldova,
Valahia și Transilvania şi una dintre cele mai puternice forţe politice şi militare din
Europa antică.
§3. Dreptul geto-dac
Ca toate popoarele vechi, geto-dacii au cunoscut cele două izvoare: cutuma(obiceiul) şi legea. La
început cutuma a fost o formă veche de manifestare a dreptului, iar legea era înregistrată oficială a
obiceiurilor juridice. Cu timpul se consfinţesc şi reguli
noi, impuse de dezvoltarea societăţii. Astfel de regulă nouă, impusă pe parcurs, devine obiceiul de a
purta căciula de către tarabostes ca semn distinctiv al nobleţei, ca şi obiceiul moştenirii tronului în
cadrul familiei regale (Burebista şi Decebal au fost fii de regi, iar Duras fratele regelui).
Cîteva informaţii lăsate de Dio Chrisostomul, contemporan al evenimentelor, şi reproduse de
Iordanes, ne arată caracterul religios al normelor juridice şi legătura strînsă între puterea politică şi
religioasă. Încă reformatorul Zamolxe, zeificat de geto-daci, luase parte la conducerea treburilor
obşteşti, scria Platon. Criton ne informează că regii geţilor impun supuşilor lor frica de zei şi obţin
lucruri mari. Strabon scria că pentru a ţine în ascultare poporul Burebista şi-a luat drept ajutor pe
Deceneu. Deceneu i-a convins pe daci să taie via şi să trăiască fără vin. Iordanes menţionează că
Deceneu a dat geto-dacilor legi
scrise, pe care le păstrează pînă azi (sec. al VI-lea e.n.) şi se numesc bellagines. Împletirea puterii
politice cu cea religioasă a continuat şi după moartea lui Burebista. Procesul de legiferare a fost
mereu sub influenţa directă a factorului religios.
Instituţiile dreptului geto-dac pot fi reconstituite doar parţial, din cauza informaţiei lacunare pe care
o posedăm. Cercetătorii presupun că, odată cu întărirea statului dac, avea loc şi constituirea marii
proprietăţi funciare, care coexista cu proprietatea obştească. Un pasaj din Horaţiu: «Mai bine trăiesc
geţii cei aspri, cărora ţarinele nehotărnicite le produc grîu şi roade libere. Nu le place să cultive
acelaşi ogor mai mult de un an, iar după ce au îndeplinit toate muncile, le urmează alţii care în
aceleaşi condiţii le iau locul» - pare să reliefeze faptul că geţii aveau atît ogoare nehotărnicite, cît şi
hotărnicite. Cele hotărnicite erau repartizate membrilor obştii printr-un fel de rotaţie anuală - fie prin
tragerea la sorţi sau prin decizia sfatului bătrînilor. Roadele sînt numite «libere» în sens că
aparţineau celor ce le cultivau spre deosebire de comunitatea gentilică, în care roadele aparţineau în
întregime comunităţii. Dezvoltarea economică a societăţii geto-dace necesită anumite norme privind
obligaţiile. În munţii Orăştiei, prin săpături arheologice, s-au descoperit hambare de depozitat,
cereale şi ateliere de fabricat, unelte şi arme, a căror capacitate de înmagazinare şi de producţie
întreceau cu mult nevoile consumului intern. Evident, surplusurile se comercializau. Dovadă a unui
comerţ activ este şi răspîndirea denarului roman, monedă universală a vremii. Unele date scrise fac
referire la puterea jurămîntului în materie de obligaţii, care lega pe cel ce-1 presta sub aspect, civil şi
sacru. Aceasta o confirmă puternicul ataşament pentru religie şi simbolism al geto-dacilor.
Străvechiul obicei al frăţiei (înfrăţirii) este de origine iliro-tracă, adică a fost cunoscut şi de geto-
daci. Fiecare parte îşi lua asupra sa obligaţia de a-1 trata pe celălalt ca pe un frate. Frăţia comporta şi
un caracter mistic, reprezentînd dualismul dintre bine şi rău.
In statul geto-dac se consolidează familia monogamă: pe Columna lui Traian familia dacă era
reprezentată ca fiind alcătuită din soț, soție și copii. Poetul Ovidiu descria starea de subordonare și
inferioritate a femeilor, cărora le reveneau sarcini grele, în gospodărie cum erau măcinatul
grăunţelor şi căratul apei. Horaţiu proslăvea fidelitatea soţiilor, arătînd că fidelitatea se pedepsea cu
moartea. Tot Horaţiu menţiona, că familia e patrilocală, adică soţia locuia la soţ, şi patriliniară,
descendenţa, stabilindu-se după tată, iar copiii rămînînd în familia acestuia și după moartea mamei,
fiind îngrijiți de mama vitregă. Căsătoria se încheia, prin cumpărarea miresei, preţul căreia varia în
funcţie de frumuseţe şi castitatea fetei. În caz contrar mirii erau cumpăraţi de mirese. Exista obiceiul
de а înzestra fetele cu avere mobilă, pe care o duceau în casa soţului. Cuvîntul zestre este unul din
puținele cuvinte geto-dace, care au fost păstrate în limba română. Popoarele vechi au cunoscut atît
obiceiul cumpărării miresei, cît şi al zestrei (aşa, de exemplu, era şi în codul Hammurabi).
Averea se transmitea prin moștenire în cadrul familiei prin dispoziții orale. Încă Herodot scria, că
feciorii puteau primi parte din averea părintelui.
Sancţionarea faptelor penale la geto-daci iniţial urmărea scopul răzbunării sîngelui. Cu timpul însă
statul a interzis răzbunarea, tinzînd să ia în competența sa împărțirea justiției. Ovidiu scria că în
desprețul geților, geții își fac singuri dreptate, deci prezenta răzbunarea ca ceva contrar legilor 12. Prin
pedeapsa capitală se sancţionau adulterul,
omorul, acuzaţiile false, posibil şi jurămîntul fals.
În stadiul formării statului, geto-dacii aveau un sistem de drept. Cucerirea romană a întrerupt
dezvoltarea firească a civilizaţiei şi a instituțiilor geto-dacice și le-a dat un nou curs.

2. Instituţiile juridice din Dacia romană

Organizarea administrativă, financiară şi militară a provinciei romane Dacia
La 106 e.n. Dacia este cucerită de Imperiul Roman şi transformată în provincie romană. Conform
informațiilor lui Claudius Ptolemaios, geograf а lumii vechi, Dacia romană cuprindea în hotarele
sale Transilvania, Banatul, Oltenia şi vestul Munteniei. Restul Munteniei şi sudul Moldovei au fost
incluse în provincia Moiesia inferior, de unde a avut loc același proces de romanizare. Astfel, o parte
din daci au rămas în afara limesului roman, aşa-numiţii daci liberi.
Provincia Dacia a fost colonizată de romani sau elemente romanizate («ex toto orbe Romano»). Deşi
mulţi daci au căzut în lupte, au fost luaţi prizonieri şi transfromaţi în sclavi gladiatori, elementul
autohton fiind păstrat şi după 106. Inscripţiile şi datele arheologice atestă persistenţa elementului
autohton în întreaga Dacie romană. Numeroase pietre funerare indică nume de băştinaşi, ca:
Andrada, Bituva, Aia ş.a.1
Clasa stăpînitoare era compusă din proprietari romani, de sclavi, la care se alătura şi
pătura bogată din Dacia. Pătura mijlocie cuprindea oamenii liberi, meşteşugari,
agricultori. Unele inscripţii pomenesc pe micii cultivatori liberi. Aveau sclavi şi proprietarii de
pămînt, dregătorii. Existau şi sclavi care depindeau de autorităţile romane, unii din ei avînd funcţii
de încasatori de impozite.
Pe timpul lui Traian provincia Dacia era condusă de un guvernator, numit legatus Augusti pro
praetore.
Fiind o provincie la hotar cu aşa-numita lume barbară, Dacia a fost reorganizată de cîteva ori în
scopul unei bune administrări şi apărări. Prima reorganizare a fost făcută de către Împăratul Hadrian
prin anul 119, în_urma căreia Dacia a fost împărţită în Dacia Superioară şi Dacia Inferioară (de nord
şi de sud). Dacia de nord era condusă de un reprezentant al împăratului- legatus Augusti pro
praetore, iar cea de sud - de un prefect, iar apoi de un procurator. Guvernatorul Daciei de nord a avut
un rang superior şi era, de fapt, adevăratul guvernator al Daciei, îndeplinind şi funcţia de comandant
al Legiunii ХIII Gemina, care staţiona la Apulum. În caz de necesitate de apărare procuratorul
Daciei de sud devenea subordonatul legatului împărătesc.
Ultima reorganizare s-a făcut în 168-169, care a avut ca rezultat formarea a trei Dacii, numite după
capitala lor: Dacia Apulensis, Malvensis şi Porolissensis 2. Tot în acest timp în Dacia a fost adusă
încă o legiune (V Macedonică) şi comandamentul suprem ai celor două legiuni era în seama
guvernatorului celor trei Dacii - legatu Augusti pro praetore trium Daciarum. Acest guvernator era
numit din rîndul membrilor ordinului senatorial de rang consular, căci comanda mai multe legiuni.
Guvernatorul coordona conducerea celor trei Dacii, avînd atribuţii militare, administrative, judiciare,
conducînd totodată Dacia Apulensis. Dacia Malvensis era condusă de un procurator, iar Dacia
Porolissensis era condusă de către comandantul legiunii a V-a Macedonică.
Guvernatorul - reprezentant al împăratului, era următorul dregător după împărat şi se ingrijea de
administraţie şi reprimarea tulburărilor, ca provinvia să ducă o viaţă liniştită. Guvernatorul avea şi
dreptul de a elabora edicte(edicte provinciale), iar mai apoi, în legătură cu codificarea edictului,
putea face amendamente edictului-tip în baza dreptului provincial.
Alături de pretor, în provincie activa și adunarea provincială sau consiliul celor trei Dacii, formată
din delegați ai orașelor, prezidată de preotul provinciei şi care se întrunea o dată pe an la Ulpia
Traiana Sarmisegetusa. Adunarea avea atribuţii modeste, susținînd în genere interesele oraşelor, a
provinciei în faţa autorităţilor imperiale, putea înainta plîngeri împăratului împotriva abuzurilor
magistraţilor din provincie. .Adunarea se îngrijea de cultul împăratului, ridica monumente celor ce
făcuseră binefaceri provinciei, aducea mulțumiri guvernatorului la ieşirea lui din funcţie 3.
In Dacia romană au existat două categorii de aşezări: urbane şi rurale. Orașele se împărţeau în
colonii şi municipii. Coloniile erau centre urbane în care trăiau cetățenii romani cu drepturi civile şi
politice depline, de obicei foşti ostaşi, care se stabileau în provincie. Locuitorii coloniilor, care se
bucurau de ius italicum (adicp printr-o ficţiune juridică se socoteau că sînt stabilite pe pămîntul
propriu-zis italic) nu plăteau impozitul funciar 4. Se pare că cel puțin cinci colonii din Dacia au avut
acest statut: Sarmizegetusa, Apulum, Potaisa, Napoca, Dierna, cum le numeşte Ulpian şi această
enumerare a fost inclusă şi în Digestele lui Iustinian, pe primul loc indicîndu-se Dierna (Orşova)
unica la acea vreme în stăpînirea Bizanţului, cînd Iustinian visa să restabilească Imperiul Roman în
fostele sale hotare.
Municipiile aveau un grad inferior cu drepturi dobîndite în schimbul unor obligaţii
ca urmare a integrării lor în viaţa politică a statului cuceritor. Orașele aveau conducere proprie, dar
aceasta era exercitată numai de cetăţeni. Atît coloniile, cît şi municipiile erau administrate de
magistraţi aleşi pe un an, care aveau atribuţii administrative, financiare şi judecătoreşti. Magistraţii
posedau jurisdicţia contencioasă (litigii pînă la o anumită sumă) şi cea graţioasă: eliberări de sclavie,
numiri de tutori ş.a. Ca mijloace de constrîngere putea folosi amenzile. Magistraţii îşi exercitau
atribuţiile administrative şi financiare cu concursul ajutorilor lor - edili şi cvestori. Edilii (aediles)
aveau funcţii poliţieneşti, îngrijindu-se de aprovizionarea pieţelor, întreţinerea în bună ordine a
drumurilor, podurilor, canalelor, organizarea jocurilor şi spectacolelor 5. Cvestorii (quaestores)
supravegheau încasarea impozitelor şi a taxelor.
În oraşele care îşi alegeau pe împăratul roman ca magistrat, acesta era reprezentat de prefect. Forul
suprem de conducere în oraş era consiliul orăşenesc, care da hotărîri obligatorii. El decidea
atribuirea terenurilor, organiza jocurile, alegea magistraţii etc.
Cele mai importante unităţi administrative, care depindeau de oraşe, erau ţinuturile
(territorra). Unele erau Conduse de consilieri, delegaţi ai satelor respective, altele se
administrau de organele urbane.
Marea majoritate a locuitorilor locuiau în sate, care erau organizate după modelul roman, ori după
modelul autohton al comunităţilor teritoriale 6. Satele, organizate după modelul roman,erau de două
feluri: vici și pagi și locuitorii lor puteau fi atît cetăţeni Romani, cît şi peregrini. Satele erau
administrate şi ele de un consiliu şi doi magistraţi.
În Dacia exista asociație (colegii) ale persoanelor unite prin activitate comună,
religie, origine etnică. Aceste colegii se formau în scopul unui ajutor reciproc, asigurării cultului,
petrecerilor comune care vărsău în fondul comun cotizaţii. De obicei, erau puse sub protecţia unui
patron bogat şi influent din provincie. Colegiile posedau clădiri, ce le serveau drept temple şi
localuri de întrunire. Organizarea financiară în provincia Dacia era asemănătoare cu cea din alte
provincii asemănătoare.
Impozitele erau directe și indirecte. Impozitul direct era funciar și capitația. Negustorii plăteau și ei
un impozit special. Impozitul funciar plăteau toți posesorii de terenuri particulare reeșind din
concepția că proprietatea asupra pămîntului aparținea statușui Roman, iar individul are numai
dreptul de posesie. La început mărimea sumei impozitului funciar s-a stabilit în baza declarației
proprietarilor, care erau obligați să evalueze valoarea economică şi fertilitatea solului. Apoi s-a
ordonat un recensămînt general al provinciilor în scopul stabilirii impozitului funciar echitabil.
Capitația era plătită şi de cetăţeni şi de peregrini. Venituri considerabile aduceau impozitele
indirecte, impozitul pe moștenire (5%), pe eliberare din sclavie (5%), vînzări (a sclavilor - 4%, a
altor mărfuri - 1%)7. Un izvor de venit erau şi taxele vamale, care se percepeau la hotarele
circumscripţiilor vamale (Dacia făcea parte din circumscripţia vamală a Iliriei), şi pentru intrarea în
oraşe, pentru trecerea pe poduri ş.a.
Monopolul asupra salinelor şi minelor de aur îi aparţinea statului, care le putea concensiona
arendaşilor.
Locuitorii Daciei erau datori să presteze munci. În Dacia au staţionat permanent două legiuni (XIII
Gemina şi V Macedonică). Temporar au mai staţionat şi detaşamente din alte legiuni. Pe lîngă
legiuni au staţionat cohorte şi detaşamente mixte. Apărarea provinciei era asigurată prin limesul
întărit roman - sistem de fortificaţii din valuri, drumuri, castre şi turnuri de observaţie.

Dreptul în Dacia romană

Odată cu cucerirea Daciei şi transformarea ei în provincie romană, pe teritoriul ei, pe lîngă dreptul
geto-dac, a început să se aplice dreptul roman. Conform concepției romane, fiecărei categorii de
persoane (cetăţeni romani, latini, peregrini) îi corespundeau anumite norme juridice. În relaţiile
dintre cetăţenii romani se aplica dreptul civil (ius civile), dreptul quiritar. Cetăţenii romani aveau
drepturi depline politice şi civile. Ei aveau dreptul de a face parte din legiuni, de a candida la o
magistratură, de a încheia acte juridice potrivit dreptului roman, de a încheia o căsătorie valabilă
după legile romane, de a face testament conform dreptului roman.
Latinii aveau un statut juridic inferior celui al cetăţenilor romani, neavînd drepturi politice, iar din
cele civile - cel mai des se bucurau de dreptul de a încheia acte juridice conform dreptului roman.
Din categoria peregrinilor făceau parte locuitorii liberi ai Daciei - autohtonii, inclusiv străinii care
nu erau cetăţeni sau latini. Peregrinilor li se permitea aplicarea între ei a vechiului drept, dar li se
recunoştea şi dreptul de a folosi dreptul roman (al ginţilor) -ius gentium - în relaţiile dintre ei cu
latinii şi peregrinii . Ius gentium - ca parte a dreptului roman - era mai dezvoltat decît dreptul civil,
deoarece se întemeia pe libera manifestare a voinţei părţilor.
În anul 212. e.n. împăratul Caracala a emis un edict, prin care acorda cetăţenie romană tuturor
locuitorilor provinciilor cu excepția perigrinilor deditici. Noţiunea de «peregrini deditici» este
interpretată diferit de specialişti. Unii cercetători susţin că acestea sînt locuitorii cetăţilor distruse
pentru împotrivirea lor de către romani, iar după alţii - ar fi peregrinii autohtoni de la sate. În tot
cazul edictul lui Caracala n-a lichidat diferenţa dintre categoriile sociale, de aceea şi după 212 în
provincii existau cetăţeni romani şi peregrini, astfel diferenţa dintre izvoarele dreptului aplicat în
provincii se păstrează.
În Dacia romană au existat două forme de proprietate provincială şi
quiritară. Adevăratul proprietar al pâmînturilor provinciale se considera statul în
persoana împăratului, iar individul putea avea doar drept de posesiune. Posesorii exercitau stăpînire
reală, transmiţînd pămîntul prin moştenire, încheind contracte ce aveau ca obiect pămîntul. Dar
imobilul provincial putea fi mai uşor supus exproprierii din cauza utilităţii publice. Pămînturile, de
asemenea, puteau fi ocupate de terţe persoane dacă nu erau lucrate sau erau părăsite. În virtutea
dreptului său suprem de proprietate statul roman percepea de la posesori impozitul funciar.
Deşi peregrinii nu puteau avea o proprietate romană, posesiunea lor era ocrotită de guvernator prin
mijloace juridice create, după modelul celor romane. In anul 199 s-a instituit prescripţia de Lungă
durată în baza căreia cel ce posedase 10 ani între prezenţi şi 20 ani între absenţi putea respinge cu
succes acţiunea de revendicare. Locuitorii coloniilor cu ius italicum aveau drept de proprietate
guiritară, deoarece solul acestor colonii era asimilat cu cel din Italia. Pe lîngă proprietatea
provincială asupra pămîntului, locuitorii liberi din Dacia au exercitat şi proprietatea peregrină asupra
altor lucruri, reglementată de ius gentium sau de dreptul geto-dac în măsura în care acesta a fost
recunoscut de romani.
Peregrinii nu aveau dreptul de a-şi întocmi testamente în conformitate cu dreptul roman , dar puteau
intra în succesiunea cetăţenilor romani. Peregrinii autohtoni au continuat să-şi transmită averea prin
moştenire în baza vechilor obiceiuri geto-dace, printre care era şi cel al testamentelor verbale.
Căsătoriile, adopţiunea, înfrățirea, tutela peregrinilor autohtoni au continuat să fie reglementate de
dreptul geto-dac, tolerat de romani, intrucît acesta nu contravenea intereselor romanilor.
În domeniul dreptului obligaţional s-a aplicat dreptul roman, dar modificat sub
influenţa dreptului local. Dovada acestui fapt stau tripticele (tăbliţele cerate) din
Transilvania, descoperite între anii 1786 şi 1855 la Roşia Montană. Tripticele sînt formate din trei
tăbliţe mici de lemn legate împreună asemenea unei cărţi cu trei foi. Pe părţile exterioare nu era scris
nimic, pe cele interioare era scris cu un stilet pe ceară turnată în scobitura lemnului. Din numărul
total de 25 tăbliţe au fost descifrate 14, celelalte fiind deteriorate. Cele 14 tăbliţe conţin textele a
patru contracte de vînzare, trei contracte de muncă, un contract de societate, un contract de depozit,
două contracte de împrumut, obligaţia unei persoane de a plăti o datorie, un proces-verbal de
desfiinţare a unei asociaţii funerare, o listă de cheltuieli pentru organizarea unui banchet. Aceste acte
au fost scrise în sec. II, ultimul datînd din anul 167.
Ca obiect al contractelor de cumpărare-vînzare sînt sclavii şi o jumătate de casă. Contractele au fost
încheiate în anii 139, 142, 159, 160. Părțile contractante erau peregrini şi romani, da în toate
contractele se vorbeşte de mancipaţiune care, fiind un act de-drept quiritar (civil), nu era accesibil
peregrinilor. Cu atît mai mult cu cît nici o condiţie din cele cinci obligatorii (pentru mancipaţie) nu
este întrunită. Fenomenul acesta a fost interpretat diferit de cercetători. Într-o opinie mai nouă s-a
afirmat că elementele de drept roman (mancipaţiunea) au dobîndit o funcţionalitate nouă, originală,
constituind trecerea la vînzarea consensuală translativă a proprietăţii.
In toate contractele printr-o stipulaţie (fide promissio) în caz unor vicii ascunse sau evicțiune,
vînzătorul se obliga să restiuie preţul dublu sau paguba (dublă ori ordinară). În două contracte de
vînzare, vînzătorul are garant personal care semnează şi el alături de
Martori. Actele de vînzare poartă semnătura martorilor, părților și a garantului, pe cînd în dreptul
roman forma obiectivă a actelor necesita doar semnăturile martorilor, iar cea subiectivă - pe cele ale
părţilor. Forma, care s-a respectat în contractele de vînzare din Dacia, poate fi tratată drept una
tranzitivă: de la forma obiectivă la cea subiectivă.
Contractele de locațiune apar în trei tăblițe, două din care sînt datate cu 163 şi, respectiv, 164 şi
prevăd locaţiunea serviciilor (inchirierea muncii) contra unei sume, de bani. Închirierea muncii se
face pe un termen determinat. Într-un caz lucrătorul primeşte un avans care, urmează să fie scăzut
din suma totală care i se va cuveni. Atrage atenţia faptul că în caz de forţă majoră (inundarea minei)
timpul în care lucrătorul n-a putut lucra, nu se plăteşte, adică riscă lucrătorul şi nu patronul cum
prevedea dreptul roman clasic. Partea care din propria vină nu şi-ar îndeplini obligaţiile urma să
plătească pentru fiecare zi o amendă(egală pentru muncitor şi patron)12.
O singură tăbliţă (anul 167) cuprinde un contract de, societate, încheiat între doi cetățeni romani,
care îşi unesc capitalurile pentru a oferi celor interesaţi împrumuturi cu dobîndă pe un termen
stabilit. Se menţionează că atît cîştigurile, cît şi pierderile se vor împărţi egal, iar la lichidarea
societăţii întîi vor fi scăzute capitalurile, pe care părţile le-au subscris, iar beneficiul va fi împărţit
egal. În acest contract sînt folosite formele pur romane.
O altă tăbliţă se referă la un contract de depozit. Un peregrin, Lupu al lui Carens, primeşte de la alt
peregrin spre păstrare 50 denari și se obligă să-i restituie la cererea deponentului fără discuţii.
Această operaţie comercială, multă vreme în vigoare în provinciile greceşti, nu era recunoscută ca
depozit de juriştii romani, ci ca împrumut. Pe tăbliţă, însă, e scris «deponere», ceea ce ar indica
influenţa dreptului grecesc13.
Două contracte de împrumut (datate cu anul 162) prevăd şi dobîndă de 1% pe lună sau 12% pe an.
Într-un contract creditor este o femeie peregrină - Anduena a lui Bato, astfel încît se constata că
contractul a fost încheiat în baza unei cutume locală pentru că dreptul roman nu permitea femeii să
încheie acte juridice în nume propriu.
Părţile (atît cetăţenii romani, cît şi peregrinii) au folosit stipulaţia pentru încheierea contractului,
urmărind plata dobînzii, astfel încît în tiparul stipulaţiunii au turnat atît împrumutul, cît şi convenţia
producătoare de dobînzi. Într-unul din contracte intervine un chezaş, care garantează că debitorul îşi
va achita datoria împreună cu dobînda. Se menţiona expres că banii au fost număraţi efectiv de
creditor debitorului. Observăm că şi în contractele de împrumut erau prezente elemente ale dreptului
roman, dar nu toate clauzele corespundeau dreptului roman, ci se observa că reieşeau din normele
dreptului local.
Concluziile care se impun după analiza tăbliţelor cerate sînt: dreptul roman s-a aplicat în Dacia
romană, dar a suferit modificări sub influenţa dreptului local. Modificările urmau să simplifice
dreptul formalist, rigid la baza căruia ar sta buna credință şi libera voinţa a pârtilor.
Procedura de judecată în Dacia era aceeaşi ca şi în alte provincii imperiale romane. Cetăţenii romani
se adresau guvernatorului sau reprezentantului său potrivit procedurii formulare. Guvernatorul putea
judeca singur sau după ce da formula, putea trimite altui judecător.
Peregrinii erau judecaţi tot de guvernator sau de reprezentantul acestuia, care după formularea de
judecată putea adresa cauza unui judecător sau a mai multor judecători în litigiile dintre un cetăţean
roman şi un peregrin, peregrinul era considerat cetăţean roman pe durata procesului.
Astfel, dreptul roman s-a aplicat în Dacia romană, tolerîndu-şeji unele norme locale, iar altele l-au
influenţat, ceea ce a realizat o sinteză juridică daco-romană.

4. Vechiul drept cutumiar românesc

Condiţiile de dezvoltare a populaţiei daco-romane după evacuarea Daciei
(sec.IV-VIII)
După plecarea din Dacia a autorităţilor şi legiunilor romane (275), pe teritoriul ei continuă să
locuiască populaţia daco-romană, adică dacii romanizaţi . Nu e exclus faptul că o parte din daco-
romani s-au retras la sud de Dunăre împreună cu autorităţile, ca, de altfel, nu e exclusă rămînerea pe
teritoriul Daciei a unora din foştii veterani, colonişti romani, care asimilîndu-se cu băştinaşii n-ău
urmat autorităţile şi legiunile romane în 271-275. Numeroase date arheologice confirmă că această
populaţie şi-a continuat, în linii mari, modul de viaţă tradiţional.
Legăturile cu lumea romană nu s-au întrerupt brusc, ci au continuat datorită existenţei aşezărilor
romane fortificate la nord de Dunăre, în care se aflau efective militare permanente, avînd misiunea
să apere de «barbari» Imperiul Roman. La construirea şi întreţinerea fortificaţiilor era atrasă şi
populaţia daco-romană. În aceste localităţi aveau loc schimburi şi tranzacţii. Aceste relaţii
economice au avut de suferit în urma năvălirii hunilor (sfîrşitul sec. al IV-lea), care au distrus
fortificaţiile romane. Contractele au fost reluate mai ales după refacerea fortificaţiilor în timpul
împăratului Iustinian (sec. al VI-lea).
După huni, pe teritoriul fostei dace au năvălit alte triburi migratoare ca: Gepizii(sec. V), Avarii(sec.
VI), Slavii, Bulgarii(sec. VII). Aceste populaţii nu şi-au organizat pe teritoriul Daciei un stat
propriu, ci au staţionat temporar la periferia teritoriului dacic. De acolo exercitau o dominaţie
nominală, deşi uneori porneau în raiduri de pradă şi de reprimare.
În linii mari, daco-romanii au convieţuit pașnic cu migratorii, obţinînd în schimbul tributului şi
produselor agricole o viaţă relativ liniştită. Pentru Imperiul Roman populaţia daco-romană prezenta
o «romanie», ce se deosebea de cei veniţi prin nivelul mai avansat de cultură materială şi spirituală,
prin prestigiul Romei, deci era considerată continuatoare a tradiţiilor romane. Autorii din sec.IV-V
menţionează că la nord de Dunăre populaţia vorbeşte o latină vulgară, rezultatul romanizării dacilor
sub aspect lingvistic. Tot aici, în sec. al IV-lea, episcopul Ulfila predica în latină (alături de greacă şi
gotică)2. Unele influenţe lingvistice ale popoarelor migratoare sînt de natură secundară.
Cum a rezistat şi şi-a păstrat identitatea etnică populaţia daco-romană în timpurile grele ale
năvălirilor migratorilor? Cercetînd materialele, savanţii au ajuns la concluzia că două circumstanţe
au avut cea mai mare importanţă în acest proces: religia creștină a daco-romanilor şi existenţa obştii
teritoriale cu sistemul său de norme sociale, de conduită, juridice.
Creştinismul a pătruns Dacia de timpuriu încă prin sec. al III-lea, cînd Dacia era provincie romană,
iar această religie era prigonită de statul roman 3. Poporul roman a aderat la creştinism prin
convingere liberă, fără violenţă, «s-a născut creştin», cum afirmă mulţi savanţi. Creştinismul era
propagat de unii soldaţi de legiune care au primit moarte de martir în legătură cu aceasta. După
recunoaşterea creştinismului ca religie oficială de către Imperiului Roman , s-a păstrat şi întărit
religia creştină şi la daco-romani. Astfel religia creştină devine, împreună cu limba, o caracteristică
distinctă a populaţiei daco-romane faţă de barbarii păgîni.
Retragerea autorităților romane din Dacia a dus la desfiinţarea administraţiei fostei provincii. Alt
stat nu s-a organizat pe teritoriul ei, astfel încît localnicilor li s-a impus necesitatea de a găsi
propriile forme de organizare politică şi administrativă.
Oraşele din Dacia au continuat să fie locuite şi după părăsirea Daciei de autorităţile şi legiunile
romane, dar au decăzut treptat, rural izîndu-se.
Pe ruinele oraşelor distruse de huni se aşează sate care continuă unele tradiţii instituţionale. Legătura
dintre oraşe şi satele din jurul lor (territoria) explică transmiterea denumirii şi a funcţiilor
administrative şi judecătoreşti a magistraţilor (numiţi şi judices) administraţiei satelor româneşti sub
formele de jude, judec, judeţ. Satul rămîne forma principală de organizare administrativă, lîngă
satele vechi apar şi sate noi, care au aceeaşi organizare administrativă 4. Însăşi denumirea de sat
provine de la termenul latin «fossatum» - ce însemna aşezare întărită cu un şanţ şi palisadă.
Săpăturile arheologice au arătat că obştea daco-romană avea un caracter teritorial încă din sec. al III-
lea. Obştea se administra pe baze elective, se autoadministra şi îşi alegea organele de conducere.
Într-o reconstituire a imaginii satului românesc din acea vreme organele obştii erau:
1. Adunarea megieşilor, a tuturor şefilor de gospodării ce puteau rezolva toate problemele
obştii.
2. Oamenii buni si bătrîni aleşi dintre şefii de gospodării şi de familii pentru calităţile lor
intelectuale şi aveau atribuţii judecătoreşti.
3. Juzii-şefi militari si judecători ai obştii cu atribuţii de organizare a apărării fată de străini şi
de asigurare a liniştii interne. Juzii erau aleşi de adunarea megieşilor.
Obştea era o comunitate de muncă în care se formau şi se întăreau normele de bază referitoare la
muncă şi relaţiile între persoane, litigiile dintre ele şi procedura de rezolvare.
Asupra pămîntului, comunitatea sătească avea un drept de stăpînire în comun (de-a valma) sau
devălmaşă. Satul avea un hotar strict delimitat. Stăpînirea comună asupra
pădurilor, păşunilor, apelor se completa cu stăpînirea individuală asupra părţilor de
pămînt arabil, trase anual la sorţi, vechi tradiţii cu rădăcini geto-dace. Casa, curtea cu
teritoriul din jurul ei erau în proprietate privată, fiind împrejmuite de un gard.
Multe norme se refereau la procesul de muncă: la repartiţia cîmpurilor de cultură; reguli cu privire
la curaturi (terenuri defrişate), timpul de desfăşurare a muncii (pornirea plugurilor), stabilirea
locurilor şi a perioadelor de păşunat (legea drumurilor, legea muntelui), reguli referitoare la ajutorul
reciproc între membrii obştii (cu prilejui construirii casei, la nuntă, înmormîntare, botez). În vechiul
sistem de pedepsire a vinovaţilor de infractiune pedeapsa supremă era izgonirea lui din obște. În
lumea satelor erau socotite mai grave infracțiunile contra persoanei şi nu contra averii. Consumul pe
loc nu era socotit furt. Sustragerea averii se pedepsea şi prin pedepse defăimătoare (de exemplu,
infractorul cu lucru furat era purtat prin sat cu scopul de a-1 ruşina).
Temeiul obştii era egalitatea membrilor ei, care s-a impus în legătură cu dispariţia relaţiilor
sclavagiste după evacuarea Daciei şi în condiţiile necesităţii opunerii rezistenţei celor ce năvăleau,
ca şi necesitatea de a plăti tribut, la care contribuiau toţi membrii obştii . In familie exista, de
asemenea, o anumită egalitate: liberul consimţămînt al viitorilor soţi, cererea divorţului de oricare
dintre soţi, munca comună la crearea, patrimoniului familial, asupra căruia aveau drepturi egale,
obligaţiuni de intreţinere reciprocă între soţi şi între părinţi şi copii. Aceste principii au fost întărite
de preceptele religiei creştine, răspîndită foarte devreme pe teritoriul Daciei.
Formarea ţărilor şi a legii ţării
În perioada sec.IV-VIII s-a realizat procesul de etnogeneză a românilor, popor cu religie creştină,
avînd o organizare proprie în cadrul satului şi norme de reglementare a relaţiilor în obşte. Cultura
materială Dridu demonstrează un caracter romanic unitar în tot spaţiul carpato-danubian, o
continuitate în toate sferele de ocupaţie: agricultură, creşterea vitelor, meşteşuguri. Încă de la
primele atestări documentare, românii sunt numiţi vlahi (volohi). De la celţi această denumire a fost
preluată de ceilalţi migratori şi apoi şi de Bizanţ. Fiind elementul etnic statornic şi predominant în
regiunea Carpato-pontică, românii (vlahii) au asimilat elementele alogene. Odată cu afirmarea ca
unitate etnică
românii s-au organizat şi politic. Mai multe obşti se uneau în uniuni confederații de obști în
în vederea realizării unor obiective comune: apărarea de năvăliri, folosirea mai eficientă a unui
teritoriu relativ unic, ca de exemplu o depresiune montană, valea unui rîu ş.a.
Aceste uniuni formează cîmpulungurile. Cnezatele, voievodatele sau în general ţările . Aparatul de
conducere a obştilor se menţinea şi era completat de cel al ţărilor. În fruntea aparatului ţărilor se
aflau voievozii sau cnezii, conducători militari, dar care aveau şi atribuţii juridice şi organizau
apărarea. Sfatul cel mare (sau adunarea ţării) era format din reprezentanţi ai obştilor şi el alegea
voievodul, rezolva probleme patrimoniale comune pentru obşti, litigiile între obşti. Adunarea juzilor
(ca şefi ai obştilor) începe a uzurpa treptat dreptul sfatului mare de a alege un voievod. Juzii încep a
fi denumiţi şi cnezi, astfel încît nu trebuie confundaţi cneazul-şeful ţării şi cneazul-şeful obştii.
Instituţia voievodatului şi cnezatului sînt originale, autohtone, în ciuda originii germane şi slave a
termenului. Această organizare politică dispunea şi de oaste, necesară pentru apărare, obştile
contribuind cu 10% din veniturile lor în acest scop. Organizarea politică de tipul ţărilor n-a fost
impusă, ci s-a creat în mod natural. Astfel termenul de «ţară», tradus mai tîrziu în slavonă «zemlea»
avea şi sensul de organizare politică, de stat şi nu numai de pămînt. Ţări româneşti au existat în tot
arealul carpato-danubian-pontic. Aşa, de exemplu, la răsărit de Carpati existau ţările Vrancei,
Tigheciului, Cîmpulung, Cîmpul lui Dragoş. La sud de Carpaţi sînt semnalate ţările Vlaşca,
cnezatele lui loan și Farcaș, Voievodatele lui Litovoi Seneslau. În arcul Carpaţilor sînt cunoscute
Crișana voievodului Menumorut, Banatul voievodului Glad și Ultrasilvana lui Gelu.
Odată cu formarea ţărilor au fost preluate normele după care se conduceau obştile, fiind întărite prin
autoritatea aparatului politic al ţărilor. Dar s-au adăugat în condiţii noi şi, norme noi, şi fatalitatea
acestor norme forma legea ţării. Legea tării avea sensul de ansamblu de norme nescrise, legate prin
convingere, credinţă si conştiinţă, o legătură internă, ceea ce la romani era «mos» - obicei.
Legea ţării la români era un sistem normativ elementar, care reglementa relaţiile dintre membrii
obştii şi dintre obşti referitor la conducere, apărare, muncă, proprietate, familie, asigurarea liniştii
publice prin apărarea vieţii, credinţei şi demnităţii membrilor obştii 9. Legea ţării avea un caracter
unitar după conţinut în pofida faptului că erau mai multe ţări. Acest lucru se explică prin originea
etnică comună, rădăcini instituţionale* comune, organizarea politică similară şi condiţiile social-
economice asemănătoare de dezvoltare.
Grupuri compacte de români locuiau în evul mediu la sud de Dunăre, în Polonia, Moravia, Slovacia,
Serbia şi se conduceau în viaţa lor internă după propriul drept, numit în documentele-latine, «ius
valachicum», «ius valachorum» sau în cele slave «valaşskoe pravo» 10. Tot «ius valachicum» se
numea în Transilvania medievală dreptul românilor. Numărul românilor şi a aşezărilor lor în cadrul
unor state străine era destul de impunător: în Sudul Poloniei erau cel puţin 243 sate (alţi cercetători
indică numărul de 500 aşezări româneşti). în Moravia, în 1864 erau vre-o 60 mii români (volohi).

Astfel «ius valachicum» era aceeaşi «lege a tării» după conţinut, după care se conduceau românii
care trăiau în afara organizaţiilor politice româneşti, de aceea în denumire se specifică caracterul
etnic al populaţiei care se folosea de propriul său drept.
În Transilvania sînt menţionate sate, oraşe întărite valahe, stăpîniri valahe, scaune de judecată
valahe. În Polonia «ius valachicum» funcţiona în regiuni în care erau voievozi ai românilor, cărora li
se subordonau cnezii sau crainicii. Noţiunea de «ius valachicum» se întîlneşte în Serbia pentru
aşezările româneşti din regiunea Prizrem (sec. al XIV-lea). în legea românilor din Croaţia (1436)
avem sub formă de privilegiu un mic cod de «legi bune şi drepte», aplicate «din bătrîni», care
accentua autonomia juridică a elementului românesc. Această autonomie a fost treptat suprimată de
statele în cadrul cărora trăia populaţia românească.
§3 Instituţii ale dreptului civii în legea ţării
Legea ţării cunoştea proprietatea, privată în primul rînd asupra averii mobile. Proprietatea privată
asupra turmelor, vitele fiind însemante prin semne distincte (de obicei, la urechi) pentru a putea fi
deosebite vitele unui proprietar de ale altuia.
Proprietatea funciară se prezintă ca un fenomen mai complex. Proprietatea de-a valma (în comun)
asupra, pădurilor, păşunilor, apelor continuă să existe alături de proprietatea individuală (privată),
care în afară de pămîntul de pe lîngă casă, împrejmuit de gard, includea şi terenurile puse în valoare
prin munca proprie - terenurile defrişate (curăturile). Deoarece facerea unei curaturi necesita eforturi
considerabile, cei care o amenajau erau ajutaţi de rude, în baza vechilor obiceiuri de solidaritate a
rudelor şi de ajutor reciproc. În caz de înstrăinare a curăturii, obştea impunea anumite restricţii
pentru proprietar, care trebuia să prefere printre cumpărători pe rudele sale. Acestea au fost
începuturile dreptului preferenţial de cumpărare a rudelor, care în evul mediu românesc s-a
instituţionalizat ca drept de protimisis. În legătură cu exercitarea, dreptului de proprietate existau un
şir de obiceiuri, ca amenajarea curaturilor în pădure departe, nu alături cu altă curătură, cu prisaca 11;
scoaterea gardurilor temporare din jurul terenurilor cultivate după strinsul roadei, ca vietele să poată
păşuna liber.
Obsţea veche românească avea un fond de rezervă pentru cazurile de calamităţi naturale şi un fond
de apărare.
Treptat, în cadrul obştii, avea loc diferenţierea socială. Juzii (cnezii) încep a beneficia de unele
venituri din contul membrilor obştii. Fiecare membru ai obştii avea obligaţia de a da de două ori pe
an (de Crăciun şi de Paşti) cadouri judelui şi de a lucra gratuit pentru jude 3-5 zile pe an.
Proprietatea privată,putea fi transmisă prin moştenire atît prin lege, cît și conform testamentului.
Testamentul, conform vechilor tradiții, se făcea în formă orală în cadrul rudelor. Dacă nu se făcuse
dispoziţie testamentară, atunci, conform legii ţării, beneficiau moştenitorii de gradul I - copiii şi
anume feciorii, adică exista principiul de moştenire privilegiată a bărbaţilor. Fiicele aveau dreptul
doar la o parte din averea mobilă a părinţilor, pe care o primeau ca zestre de la fraţi (dacă părinţii
erau decedaţi la acea oră) în timpul încheierii căsătoriei 12. În lipsa moştenitorilor de gradul I,
moşteneau moştenitori de gradul II - fraţii (dar nu şi surorile). Pentru a-şi asigura fiicele cu zestre,
cei care n-aveau feciori şi nici fraţi se înfrăţeau cu cineva străin, care devenind frate de cruce (se
utiliza ritualul creştin) avea dreptul de a intra în posesia moştenirii, avînd şi obligaţia de a înzestra
fiicele celui decedat.
Dacă lipseau şi moştenitorii de gradul II, primeau moştenirea cei de gradul III, adică părinţii. În lipsa
acestora din urmă, moştenitori legitimi erau recunoscuţi nepoţii de frate. În lipsa lor, succesiunea se
socotea fără moştenitori şi bunurile ei treceau în fondul de rezervă al obştii.
Moştenitorii de acelaşi grad aveau o vocaţie egală la moştenire, dar legea ţării determina o poziţie
privilegiată a celui mai mic fecior - al mezinului, care primea ca moştenire casa părintească cu toate
anexele gospodăreşti. În concepţia oamenilor de atunci aceasta se făcea cu scopul ca cel mai tînăr
reprezentant al familiei să continue existenţa neamului, păstrînd căminul părintesc. Această
concepţie avea şi un suport real, deoarece dacă feciorii mai mari pînă la decedarea părinţilor şe
căsătoreau şi îşi clădeau căminele proprii, mezinul rămînea în casa părintească.
Ca persoane libere şi egale, membrii obştii româneşti aveau capacitatea de a încheia diferite
contracte. Deci, izvorul obligaţiilor erau contractele, care, se pare, erau întocmite în formă orală,
libere de formalismul dreptului roman. În contracte, conform legii ţării, cea mai mare importanţă o
avea buna credinţă a părţilor şi exprimarea liberă a voinţei. O altă particularitate a dreptului
obligaţional o constituia faptul că obligaţiile grevau numai averea şi nu persoana. Responsabilitatea
pentru obligaţii se răsfrîngea doar asupra averii, astfel încît pentru datorii nimeni nu era transformat
în rob. Această situaţie diferă nu numai de dreptul roman, ci şi de dreptul altor popoare vecine - ca,
de exemplu, dreptul vechi rus, care prevedea transformarea debitorului în om personal dependent -
zacup, care ulterior putea deveni rob (holop). Relaţiile relativ egale în obştea românească, care au
durat destul de mult în timp, nu permiteau transformarea unui om ce trăia conform legii ţării într-un
om dependent, într-un rob.
Fiind încheiate în mod oral, contractele erau însoţite de acţiuni simbolice ca: baterea palmei,
aldămaşul, cuvîntul dat; se folosea şi jurămîntul. Obligaţii reciproce se stabileau cu ocazia unor
evenimente legate de ciclul vieţii (botez, nuntă, înmormîntare) la nivelul rudelor sau la nivelul
întregii comunităţi săteşti în caz de construire a casei sau strîngerea unei recolte mai bogate. Mai
răspîndite în legea ţării erau contractele de schimb, vînzare sau împrumut. Responsabilitatea pentru
vînzarea unui lucru cu vicii era în dependenţă de felul viciilor: ascunse sau vădite, cam aşa cum era
încă în dreptul roman. Dacă viciile erau ascunse, cumpărătorul putea cere desfacerea contractului,
iar dacă viciile erau evidente, cumpărătorul nu putea prezenta pretenţii.
În materie de drept familial o mare importanţă a avut-o religia şi biserica creştină. Îcheierea
căsătoriei avea loc prin cununia în biserică (sau prin binecuvîntare religioasă, dacă nu era prima
căsătorie). Forma veche de cumpărare a miresei nu este recunoscută legitimă de biserică, de aceea
rămîn doar unele rămăşiţe ale acestui obicei în ritualul de nuntă, la pețit («aveţi marfă, noi avem
negustori» - formula peţitorilor). Miresei i se făceau daruri înainte de nuntă, ceea ce este de
asemenea o amintire vagă a vechii cumpărări a miresei. Condiţiile de încheiere a căsătoriei erau cele
stabilite de nomocanoanele bizantine şi anume: consimţămîntul viitorilor soţi şi al părinţilor lor, o
vîrstă minimă pentru viitorii soţi, credinţa creştină comună. Religia creştină ortodoxă veghea destul
de strict ca viitorii soţi să nu fie rude pînă la a patra generaţie, nu numai rude de sînge, dar şi
spirituale.
Desfacerea căsătoriei (divorţul) era admisă pe larg pentru motive pe care le socotea legitime biserica
creştină. Iniţiativa desfacerii căsătoriei aparţinea atît soţului, cît şi soţiei, şi motivele puteau fi: boala
unuia dintre soţi, călugărirea, lipsa de acasă a soţului timp de 5 ani şi a soţiei timp de o zi şi o
noapte, infidelitatea conjugală a soţiei etc. Copiii şi părinţii aveau obligaţii de întreţinere reciprocă în
caz de necesitate. Soţul supravieţuitor avea dreptul asupra unei părţi a averii familiei.
Astfel, în dreptul civil s-au păstrat unele norme vechi, dar au apărut cu timpul şi norme noi, ceea ce
a conferit o originalitate deosebită dreptului românesc, legii ţării.
Dreptul penal şi de procedură
Infracţiunea era tratată ca pricinuirea unei daune materiale, morale, fizice, de aceea scopul pedepsei
era în principiu repararea daunei, răzbunarea sîngelui fiind o etapă depăşită deja demult. Este posibil
că la pedepsirea infractorului se luau în consideraţie vîrsta şi sănătatea psihică a acestuia.
Diferenţierea socială nu era prea avansată, astfel încît şi scara valorilor apărate prin sancţiuni penale
avea în vîrf personalitatea şi nu averea.
Infracţiunile contra personalităţii - omorul, pricinuirea unor răni (sîngerînde sau cu vînătăi) - erau
sancţionate cu o amendă judiciară, care era plătită în vite, fiind socotită cea mai grea pedeapsă, care
probabil a luat locul sancţiunii de izgonire din obşte. În dependenţă de circumstanţele comiterii
infracţiunii, numărul vitelor se dubla - 6, 12, 24, 50 capete de boi.
Infracţiunile contra moralei, familiei, bisericii erau acelea care atentau la normele morale şi
religioase în domeniul familiei şi religiei. Orice încălcări ale principiilor formării familiei, păstrării
şi desfacerii ei, se socoteau infracţiuni contra familiei şi bisericii. Răpirea fecioarelor cu scopul de a
se căsători era socotită crimă, deoarece atenta la autoritatea bisericii şi la canoanele bisericeşti.
Încheierea căsătoriei între rudele de grade interzise era socotită infracţiune pentru încălcarea
canoanelor bisericeşti. Violul şi adulterul (se pare că numai al soţiei) erau socotite infracţiuni grave
şi erau sancţionate cu amendă judiciară, plătită în vite ca şi omorul, aceste trei infracţiuni fiind
socotite cele mai grave. Drept crimă se socotea nu numai adulterul propriu-zis, ci şi naşterea
copilului de către o femeie necăsătorită, fiind socotită o acţiune contra moralei şi bisericii.
Infracţiunile contra bisericii ca hulirea lui Dumnezeu, erezia, vrăjitoria, furtul averii divinizate a
bisericii, erau sancţionate tot cu o amendă, dar posibil mai mică, deoarece se plătea nu numaidecît în
vite, ci prin orice altceva.
Infracţiunile contra averii erau deteriorarea avutului, incendierea şi sustragerea lui. Aceasta din urmă
cuprindea de fapt în sine şi furtul, tîlhăria şi jaful, averea fiind ridicată contra voinţei proprietarului.
Se sancţionau aceste infracţiuni prin amendă şi întoarcerea averii sau a altei averi echivalente cu cea
răpită, incendiată, deteriorată. Ca şi mai înainte, nu se pedepsea furtul de legume, fructe, poame
pentru consumul pe loc. Se aplica şi pedeapsa defăimătoare - purtarea infractorului cu lucrul furat
prin sat.
Astfel, observăm că sistemul de pedepse conform legii ţării nu conţinea pedeapsa capitală, nici
pedepse de mutilare, ci se foloseau pedepsele pecuniare (amenzile judiciare şi compensaţia). Cele
mai periculoase infracţiuni se socoteau: omorul, violul şi adulterul, sancţionate cu amenda judiciară,
plătită în vite. Amenzile judiciare erau repartizate între jude şi obşte, o treime din ele revenind
judelui, iar două treimi în fondul de rezervă a obştii.
La judecată participa toată obştea românească, dar diferite componente ale ei aveau o contribuţie
diferită în examinarea litigiilor. Judecata era de fapt exercitată de oamenii buni şi bătrîni în frunte cu
judele.
Bărbaţii, şefi de familii şi de gospodării, numiţi oameni vrednici, erau cei care depuneau mărturii şi
jurau pentru bunul nume al părţii în proces. Ceata de flăcăi ajuta la formarea opiniei publice, punînd
în lumină într-o formă satirică prin «strigarea peste sat» a unor informaţii referitoare la părţi, la
proces. Ceilalţi (bătrîni, femei, copii) puteau asista ca spectatori la proces, neputînd să se implice.
Procesul se judeca în contradictoriu: se începea cu plîngerea reclamantului, iar ambele părţi fiind
egale în faţa justiţiei, se întrec, aducînd probe. Procesul se putea termina atît cu decizie de
condamnare, cît şi de achitare şi cu împăcarea părţilor.
Ca probă de mare importanţă erau jurătorii (bojilniţi), care erau martori de bună credinţă şi care
jurau despre buna reputaţie a părţii în proces. Partea în proces, care afirma ceva, trebuia să-şi aducă
minimum 6 jurători. Partea care se apăra (pîrîtul), pentru a-şi spăla acuzaţia, trebuia să ducă un
număr dublu de jurători – 12. Întrecerea continua prin dublarea numărului de jurători şi se socotea ca
avînd dreptate acela pe care îl susţinea obştea, pentru cine au jurat mai mulţi membri ai săi.
Ordaliile sau judecăţile lui Dumnezeu însemnau chemarea intervenţiei divine pentru lămurirea
vinovăţiei sau nevinovăţiei unui bănuit. De fapt, ordaliiie n-au fost întrebuinţate în tot arealul
românesc, fiind cunoscute doar din Registrul de la Oradea (1247), care aminteşte proba fierului
înroşit conform dreptului românesc14. Partea care era învinuită de ceva trebuia să ia în mînă fierul
înroşit, pe care îl ducea o anumită distanţă - de la prag pînă la altarul bisericii. După aceasta mîna se
bandaja şi dacă se vindeca fără nici o intervenţie medicală, se socotea nevinovat, considerîndu-se că
Dumnezeu îl indică pe cel nevinovat prin semnul său (vindecarea rănii).
Martorii oculari aveau o însemnătate mai mică ca jurătorii, ceea ce ne indică într-o măsură caracterul
formalist al probelor. Jurămîntul pe cruce şi Evanghelie putea fi prestat atît de martori, cît şi de
părţile din proces. O formă specifică a jurămîntului - "jurămîntul cu brazda pe cap" - era folosită la
arătarea hotarului litigios. Se aplicau de asemenea şi probele materiale (sau corpurile delicte). În
legea ţării existau şi două forme specifice de proces, ca prinderea urmei şi căutarea lucrului dispărut
(svod).
«Prinderea urmei» înfăptuită de toată obştea însemna găsirea infractorului după urmele sale 15. Se
socotea că unde se termină urmele, acolo e infractorul. Dacă urmele duceau pînă la drumul mare sau
într-un loc nelocuit (pustiu), apoi prinderea urmei era suspendată. Urma era transmisă şi obştii
vecine, dacă ajungea pînă la hotarul obştii vecine. Dacă obştea străină nu extrăda infractorul, apoi
urma dezdăunarea, suportată de întreaga obşte.
Svodul sau căutarea lucrului dispărut se făcea după anunţul public, repetat de cîteva ori. Dacă era
întors lucrul pierdut, cu asta se termina procesul, iar părţile se împăcau. Dacă nu era întors, începea
căutarea propriu-zisă. Persoana la care era găsit obiectul se socotea posesor de rea credinţă, acuzaţie
pe care o putea spăla doar prin indicarea persoanei de la care a fost procurat obiectul. Această
trimitere putea avea loc pînă la a patra persoană, care era datoare să suporte cheltuielile, fiind socotit
el însuşi posesor de rea credinţă.
Aceste forme procesuale, care la prima vedere erau destul de simple, asigurau, de fapt, bunul mers al
treburilor, liniştea în obşte, în condiţiile cînd viaţa avea un cadru mai restrîns şi mai simplu.

5. Instituţiile juridice româneşti până la instaurarea dominaţiei otomane (până la

mijlocul sec.al XVI-lea)
Întemeierea statelor româneşti
Existenţa în spaţiul carpato-danubian-pontic, locuit de români, a ţărilor (cnezate,
voievodate, cîmpulung-uri) în cele mai populate văi ale rîurilor, cîmpii, depresiuni
montane, ne demonstrează necesitatea de organizare statală, care se face tot mai simţită în
secolul XIII, cînd are loc o anumită stabilizare politică şi o omogenizare etnică.
Nivelul dezvoltării social-economice era similar în toate teritoriile locuite de români. O anumită
diferenţiere socială rezultă din datele arheologice care au scos la iveală grupării de sate în partea de
nord dintre Şiret şi Prut (Baranca-Hudeşti, Fundul Herţei, Horodişte), aşezări fortificate în zona
cursurilor mijlocii şi inferioare ale Jujiei şi Bahluiului; peste 200 aşezări au fost evidenţiate între
cursul inferior al Şiretului şi Prutului ş.a.
Locuinţele şi mormintele din aceste aşezări sînt diferite, unele mai încăpătoare, mai
bogate, altele mai sărace. Unele morminte nu conţin inventar, în altele s-au găsit diferite
obiecte (inclusiv de lux) ca bijuterii de argint, aramă şi chiar de aur. Au fost descoperite
de arheologi în aşezările româneşti tezaure care indică de asemenea stratificarea socială.
Acest proces a fost relatat şi de izvoarele scrise. Un document papal din 1332, dar care se
referă la o perioadă mai veche (mijlocul sec. al XIII-lea), ne spune că după distrugerea
episcopiei cumane şi a alungării cumanilor, bunurile şi moşiile ei au fost însuşite de
«puternicii acelor locuri», adică de elemente înstărite. În diploma regelui maghiar Bela IV
se vorbeşte de asemenea despre posesiuni în frunte cu voievozi şi cneji.
Suma mare de bani plătită pentru răscumpărarea lui Bărbat, fratele voievodului Litovoi de la sud de
Carpaţi, ne face să credem că acelaşi proces de concentrare a puterii politice şi economice avea loc
şi acolo. Între Carpaţi şi Dunăre existau în 1247, cinci formaţiuni statale: Ţara Severinului, cnezatele
lui loan şi al lui Farcaş şi voievodatele lui Litovoi şi Seneslau. Voievodul Litovoi stăpînea şi Ţara
Haţegului de peste munţi, din Transilvania. Unificarea politică la sud de Carpaţi s-a realizat prin
consolidarea poziţiilor unuia dintre voievozii locali, şi anume a lui Basarab, fiul lui Tihomir 1. În
1330, repurtînd o victorie strălucită la Posada asupra regelui Ungariei, Basarab înlătură pretenţiile
Ungariei asupra teritoriilor româneşti dintre Dunăre şi Carpaţi, care ca o ţară independentă se numea
Ugrovlahia (mai tîrziu simplu Valahia sau Ţara Românească). Basarabii au stăpînit ulterior şi alte
teritorii româneşti: Dobrogea, Amlaşul, Făgăraşul şi Severinul.
În arcul Carpaţilor şi în părţile de vest existau din sec. al X-lea trei voievodate româneşti. Procesul
de unificare a acestor ţări româneşti a fost împiedicat de ; infiltrarea maghiarilor spre Ardeal.
Rezistenţa cnejilor şi voievozilor români în faţa cuceritorilor, tradiţiile lor militare şi de guvernare,
au făcut ca Transilvania să nu fie integrată Ungariei, ci să se constituie ca voievodat aparte dar
dependent de Ungaria. Ungaria a fost nevoită să accepte titlul român de voievod 2. Conştiinţa unei
existenţe politice separate s-a păstrat vie secole de-a rîndul, unii voievozi ai Transilvaniei acţionînd
ca adevăraţi suverani, precum Finta (1279), Roland Borşa (1282-1293), Ladislau Kan (1295-1315).
La răsărit de Carpaţi, existau de asemenea «ţări» româneşti. Cea mai veche cronică turcă Oguz-name
(1040) localiza ţara Ulak (a românilor) între Rusia Kieveană şi Ungaria. O sagă islandeză, informînd
despre luptele pentru tronul Kievului la începutul sec. al XI-lea, aminteşte despre participarea de
partea unuia dintre pretendenţi a românilor (Blokumenu), care puteau fi cei de la răsărit de Carpaţi.
Cnejii bolohoveni, pomeniţi de cronica rusă de la mănăstirea Ipatiev, sînt cnejii românilor (volohi -
numele e puţin schimbat) care se aflau în opoziţie faţă de cnejii Haliciului. Pentru a-şi asigura
independenţa de cnejii halicieni, bolohovenii recunosc benevol supremaţia tătarilor, obligîndu-se să-
i aprovizioneze cu grîu şi mei.
Un oarecare Milei, ne comunică cronica rusă, de prin părţile Şepeniţului, de bună voie s-a supus
tătarilor, primind de la ei funcţia de baskak. Deci, la răsărit de Carpaţi existau de asemenea mai
multe formaţiuni statale româneşti, unificarea cărora era un imperativ al vremii. Printre aceste ţări şi
voievodate, cronicile au evidenţiat voievodatul Moldovei şi pe voievodul Dragoş. S-a afirmat mult
timp că cronicile l-au confundat pe Dragoş cu Bogdan. Cercetările mai recente au dovedit că această
opinie este greşită. Cronicile îl prezintă pe Dragoş în legătură cu unele evenimente istorice din
Ungaria, anume cu un rege Laszlo, care a purtat războaie cu tătarii şi i-a alungat pînă şi de pe
teritoriul Moldovei. Confruntarea izvoarelor a arătat că e vorba de regele Laszlo IV al Ungariei şi de
luptele lui cu tătarii din 1283-1287. Deci, şi voievodatul lui Dragoş exista în acea vreme. Printre
atribuţiile voievodului cele militare, se vede, ocupau un loc de frunte, date fiind incursiunile tătare şi
activismul militar al regelui Ungariei. Cronicile moldoveneşti ne vorbesc de alegerea lui Dragoş ca
voievod ca «fiind mai de cinste şi mai de folos din toţi», căci «într-acea începătură a fost domnia ca
o căpitănie». Rolul voievodatului lui Dragoş din bazinul Moldovei în lupta cu tătarii, sporirea
numerică a populaţiei a dus la întărirea acestui voievodat. Odată cu declanşarea crizei în Hoarda de
Aur, după moartea lui Nogai (1299), se intensifică procesul de afirmare a formaţiunilor statale
româneşti de la Est de Carpaţi. Astfel, o ştire din 1307 din cronica în versuri a lui Ottacar din Ştiria,
povestind despre luptele pentru tronul maghiar, în care se implicase şi un oarecare pretendent Otto
din Bavaria, dar care nimereşte în captivitate la voievodul Transilvaniei: care îl transmite unei
căpetenii valahe (române), ce stăpînea peste munţi, fiind «mai mare peste ceilalţi», pare să
localizeze această căpetenie în Moldova, deoarece pretendentul reuşeşte să fugă la ruda sa, cneazul
Haliciului, care era gata să plece în campanie de răzbunare contra acelei căpetenii valahe, care s-a
purtat rău cu prizonierul.
Reşedinţa lui Dragoş a fost Baia, care după unele izvoare s-ar fi numit şi Moldova. Puterea devenind
ereditară, după Dragoş este transmisă fiului său Sas. Reşedinţa lui Sas a fost în oraşul Şiret, unde a
construit prima biserică de piatră - Sfînta Treime. (Ea s-a păstrat pînă azi în centrul cartierului Sasca,
pe dealul Sasca, unde a fost o cetate cu acelaşi nume, ce se asemăna cu cetatea de scaun din
Suceava). Posibil, consideră unii cercetori că Sas a venit la putere prin anii 40 ai sec. al XIV-lea,
astfel încît Dragoş ar fi domnit foarte mult (mai mult de 50 ani), ceea ce nu e cu totul imposibil.
Feciorul lui Sas - Bale - s-a menţinut la putere cu preţul recunoaşterii dependenţei Moldovei faţă de
Ungaria şi plata tributului. Cronicele moldoveneşti nu-1 pomenesc pe Bale, socotindu-1, probabil,
creatură a regelui Ungariei şi nu domn independent. Dar Ungariei îi venea greu să menţină Moldova
în supunere. Cronicile maghiare vorbesc de expediţii ale regelui ungar Ludovic I (Laioş) împotriva
«rebelilor moldoveni». In 1360 regele Ungariei îl răsplătea pe un român Dragoş din Maramureş
pentru că i-a reîntors la credinţă «ţâra noastră a Moldovei», deci în 1359, cînd începe să domnească
Bogdan. Numele acestui Dragoş i-a încurcat pe cercetători, el n-a fost voievod, tradiţia îl aminteşte
pe celălalt Dragoş. Lupta împotriva «rebelilor moldoveni» în frunte cu Bogdan s-e termină cu
înfrîngere pentru unguri, căci la 1365 regele Ungariei Ludovic îl răsplăteşte pe Bale «pentru sîngele
vărsat vrînd să menţină Moldova» în supunerea Ungariei .
Astfel, la răsărit de Carpaţi, în secolul XIV exista Ţara Moldovei, numită în izvoarele vremii Vlahia,
Voloşscaia zemlea, Moldovlahia şi cuprindea la început numai o parte din spaţiul carpato-nistrean.
Partea sudică a interfluviului Prut-Nistru era la mijlocul sec. al XIV-lea încă în posesiunea tătarilor.
După înfrîngerea tătarilor de către cneazul lituanian Alghirdas la Apele Albastre (Bugul de Sud) în
1362 fostele posesiuni ale tătarilor împreună cu Podolia de peste Nistru au trecut se pare sub
oblăduirea cnejilor lituanieni. După cronica lituaniană, în aceste pămînturi este numit voievod al
românilor Iurg Coriatovici, pe care românii l-au otrăvit, vrînd să scape de tutela cneazului lituanian.
Astfel, puterea voievodatului Moldovei se extindea teritorial asupra altor pămînturi populate de
români pe măsură ce acestea se eliberau de dominaţie străină.
In 1386 o delegaţie genoveză din Caffa se îndrepta spre Cetatea Albă, de unde urma să plece la
întîlnire cu voievozii români Petru şi Constantin. Petru este Petru Muşat, domn al Moldovei la acea
dată, iar Constantin putea fi un voievod numit într-un ţinut limitrof cu Moldova, în fostele posesiuni
tătare, sustrase de la cnejii lituanieni. La 1387 întreg teritoriul de la. Carpaţi pînă la Nistru şi Marea
Neagră (şi Cetatea Albă) făcea parte din teritoriul Ţării Moldovei. În anii 80-90 ai sec. al XIV-lea,
Ţara Moldovei îşi extinde influenţa şi la sud-est de Carpaţi, fiind împărţit teritoriul aflat mai înainte
sub unguri între domnitorul Moldovei şi Munteniei, hotarul între ele fiind stabilit pe rîul Milcov.
O altă ipoteză referitor la procesul întemeierii statului medieval Moldova plasează
procesul respectiv către mijlocul sec. al XIV-Iea. După mai multe campanii împotriva
tătarilor, încununate cu succes datorită sprijinului populaţiei locale, Ungaria instalează în
1352-1353 drept conducător în regiunile eliberate (organizate ca o marcă militară) pe
românul Dragoş din Maramureş. Acestuia i-au urmat fiul său Sas, apoi nepotul Bale, ceea
ce dovedeşte respectarea principiului dinastic, faptul că noua formaţiune politică nu era o
"simplă marcă de graniţă. în 1359, boierii locali l-au alungat pe Bale, exponent al
intereselor regatului Ungar, acceptîndu-1 ca domn pe Bogdan, care se ridicase, fără
succes, pentru a apăra autonomia Maramureşului. Moldovenii şi noul lor conducător au
zădărnicit încercările regelui maghiar de a readuce ţara sub dominaţia sa, care după 1365,
anul morţii lui Bogdan, a restabilit pacea recunoscînd existenţa de sine stătătoare a
Moldovei4. Statul feudal moldovenesc s-a întărit şi şi-a desăvîrşit organizarea în a doua
jumătate a secolului al XIV-Iea, deşi a avut de înfruntat tendinţele de expansiune ale
puterilor vecine.
În concluzie putem spune că constituirea statelor româneşti s-a făcut pe baze teritoriale, ca rezultat al
unificării ţărilor româneşti, cu forţe proprii, de populaţia care trăise neîntrerupt pe teritoriul carpato-
danubian-pontic, atunci cînd condiţiile interne şi circumstanţele externe au fost favorabile acestui
proces. Desigur, forma aparatului de stat s-a constituit sub influenţa Bizanţului şi a modelelor
bizantine, cunoscute demult de populaţia autohtonă.
Organizarea socială
Procesul de constituire a statului a mers concomitent cu dezvoltarea economică, care se baza pe
continuitatea ocupaţiilor tradiţionale ale românilor: agricultura, creşterea vitelor, meşteşugăritul,
comerţul. Apar sate noi, se înfiinţează oraşe, unele din ele devin importante centre economice şi
culturale.
Principalele surse de venituri proveneau din: creșterea vitelor, exploatarea sării, din îndeletnicirile cu
albinăritul, pescuitul, vînătoarea. Legăturile comerciale interne, externe, cît şi comerţul de tranzit
erau în plină desfăşurare după constituirea şi afirmarea statelor româneşti. Domnitorii au protejat
negustorii şi populaţia orăşenească.
În relaţiile de producţie rolul de bază aparţinea proprietăţii funciare. Încă înainte de constituirea
statului apăruse proprietatea privată asupra pămîntului. După constituirea statului, domnul exercita
un drept de proprietate supremă, conform căruia el trebuia să sancționeze orice transfer de
proprietate, sau numai să confirme proprietatea funciară, moștenită din moși-strămoși. În actele de
confirmare a proprietăţii funciare, pe care le-au emis primii domnitori, nu se spune că acestea ar fi
fost dăruite de domn, ci doar confirmate, ca moşii ereditare a căror origine era foarte veche.
Alături de aceşti pani (aşa îi numesc documentele) este creată de domnitor o pătură nouă privilegiată
din slugile domnești cărora le este donat pămînt. Unii din foştii juzi, cneji (în Moldova numiţi şi
vătămani) reuşesc să-şi menţină starea privilegiată, donîndu-li-se pămînt şi confirmîndu-li-se dreptul
de a-1 transmite prin moştenire. Mai mulţi au fost însă cei cărora nu Ii s-a recunoscut acest drept de
proprietate asupra satelor pe care le conduceau. De exemplu, în gramota de danie domnitorul
menţiona, că donează satul (urma denumirea satului), unde este cneaz (vătăman) Nicoară, Gherman
etc.5
De pe la mijlocul sec. al XV-lea cnejii, juzii, vătămanii nu mai sînt pomeniţi în
documente (unii, se vede, au trecut la boierime, iar ceilalţi s-au contopit cu ţărănimea).
Deci boierimea s-a format parţial pe baza vechii nobilimi, a cnejilor, juzilor, de asemenea
din slugile domneşti, dotate cu pămînt.Boierii sunt numiţi mari și mici în dependenţă de
proprietatea funciară pe care o aveau şi rolul politic în stat. În Moldova, în sec. al XV-lea
circa 81% din toate pămînturile care se aflau în mîinile particularilor erau proprietăţi mari
şi mijlocii. Proprietatea funciară condiţionată în această perioadă în Moldova n-a existat,
deși unii cercetători au interpretat «vîslujania» din documente ca proprietatea
condiţionată, reieşind doar din motive de analogie terminologică (cu Lituania, PoIonia).
Deoarece «vîslujania» se dona fără vre-o condiţie (atît de slujbă, cît şi de timp), cu drept
de moştenire, ea era o proprietate necondiţionată.
Boierii erau scutiți de_dări şi prestaţii, avînd si dreptul la jurisdicţie exceptională domnească. Ei
participau la viaţa politică în special sfatul domnesc. Într-o situaţie similară se găseau slujitorii
cultului religios, în special clerul bisericesc, care era de asemenea proprietar de_pămînt. În sec. al
XV-lea un oarecare preot («popă») Iuga avea 17 sate. Mănăstirile de asemenea aveau proprietate
funciară (vrio 16 mănăstiri existente la sfîrșitul sec. XV-lea aveau în proprietate mai mult de 200
sate). Duhovnicimea era și ea scutită de dări și prestații față de stat și erau judecați de judecata
specială bisericească în conformitate cu ierarhia cinurilor bisericești. Participarea la viața politică a
slujitorilor cultului era mai redusă decît a boierilor, dar nu lipsea cu totul. Mitropolitul și episcopii
erau membri ai sfatului domnesc, iar unii reprezentanți ai mănăstirilor puteau lua parte la «adunările
țării» - adunări pe stări.
Oamenii care trăiau conform legii țării – «voloșschii zacon» - erau cît cei de la sat, cît și cei de la
oraș(în afară de boieri, duhovnicime) – deci țăranii, meșteșugarii, micii tîrgoveți.
Țăranii trăiau atît pe pămînturile dăruite sau confirmate de domn boierilor și mănăstirilor, cît și pe
pămînturile domnești. Toți erau obligați față de stat cu dări și prestații. Sistemul fiscal cuprindea
multe dări și prestații, în acest sens simțindu-se influenţa bizantină care, posibil, n-a acţionat direct,
ci mai mult prin tradiţie.
Țăranii care trăiau pe pămînturile feudalilor duhovnicești sau ale boierilor erau datori să plătească
dijma în produse și să facă boierescul (lucrul gratuit), obligații ce-și aveau rădăcinile în legea țării,
în obligația de a da de două ori pe an – la Crăciun și Paști - cadouri şi de a presta muncă timp de 3-5
zile pe an. Renta în muncă creşte încet, deoarece principalele produse proveneau din gospodăria
ţărănească şi o parte din ele (nu totdeauna a zecea parte) era dată feudalului. Pe la sfîrșitul sec. al
XV-lea – începutul sec. al XVI-lea, unii boieri şi unele mănăstiri ăși rezervă în folosință
excepțională bunuri ca păşunile, iazurile, pădurile, care_se numeau braniște. În legătură cu aceasta,
sporeşte numărul zilelor de muncă gratuită cu toate că documentele spun doar că ţăranii sînt obligaţi
să lucreze la ce va fi nevoie (rabotati, şto potrebno).
Dependenţa jurisdicţională faţă de feudali era neînsemnată; doar unii feudali duhovniceşti aveau
dreptul de a-şi judeca ţăranii. Dependenţa personală nu era dezvoltată pînă la 1540, cînd într-un
tratat dintre Moldova şi Polonia se menţiona că trebuiau înapoiaţi ţăranii fugari, care aveau vrio
obligație față de pani și nu primiseră învoirea de la ei de a pleca.
Astfel, spre sfîrşitul epocii de care vorbim, strămutarea ţăranilor nu mai era liberă, ci mărginită de
două condiţii: (1) achitarea cu stăpînul (2) consimţămîntul stăpînului pentru_ strămutare.
Țăranii de pe pămînturile boierești și duhovnicești aveau și obligații fiscale față de stat. Ei erau
obligaţi să plătească darea, ilișul, deseatina din miere, din vin, din porci, posadul, joldul. Posadul era
darea cu destinaţia de a întări orăşele, iar joldul se folosea pentru a plăti mercenarii, care erau
angajaţi în_caz-de necesitate. Ţăranii prestau munci gratuite la morile şi iazurile domneşti, căratul
poloboacelor cu vin. Obligaţii destul de
importante erau: paza la hotar și serviciul militar la «chemarea la oaste» în timp de
necesitate7. Până la instaurarea dominaţiei otomane chemarea la oaste era frecventă şi se
făceau foarte puţine excepţii (unor mănăstiri de femei li se da privilegiul de a nu trimite
oamenii din satele mănăstireşti la oaste). Deci, dependenţa ţăranilor particulari de stăpîni
şi de stat era considerabilă. ;

Ţăranii de pe domeniile domneşti sus menţionate, în afară de obligaţiile fiscale, mai erau datori să
dea deseatina din peşte şi varză, să presteze munci la cositul finului, la reparaţia cetăţilor ş.a.
Se poate presupune că astfel se forma un fel de echilibru între situaţia materială a ţăranilor de pe
domeniile private şi a ţăranilor de pe domeniile domneşti (publice), țăranii erau judecaţi de justiţia
de stat iar pe chestiuni de ordin interior (treburile obştii) şi de importanţă minoră - de judecata de
obşte.
Orăşenii erau mai puţin numeroși_ca_ţăranii_deși existau multe oraşe. Ei erau denumiți tîrgovciane,
meșciane. Plăteau dări faţă de stat, ocupîndu-se şi cu agricultura în hotarul oraşului. Diferenţierea în
mediul urban greva în primul rînd situaţia materială a orăşenilor, fiind atestaţi de documente şi
«uboghie tîrgovciane», adică tîrgoveţi săraci. Oraşele se socoteau domnești, iar orăşenii, indiferent
de condiția materială, - liberi.
Astfel, în perioada cît Moldova şi Valahia au existat ca state independente, relaţiile de exploatare din
partea statului erau destul de intense, pe cînd cele din cadrul domeniului particular erau mai
moderate, în
stare de dezvoltare.
Organizarea statală
Moldova şi Valahia s-au constituit ca state avînd formă de guvernămînt monarhia. Monarhul -
domnitorul -_ocupa_tronul în conformitate cu principiul electiv-ereditar. Candidatul trebuia să fie
din dinastie domnească («os de domnu») să n-aibă «însemnări» - mutilări în urma încercării de a
uzurpa tronul. Dintre pretendenţi avea prioritate cel născut din căsătorie legitimă, pe linie masculină.
Candidatul urma să fie ales (confirmat) de boieri, duhovnicime, iar cîteodată - de o adunare şi mai
largă. Alegerea se făcea pe viaţă.
Deoarece dreptul la tronul domnesc putea aparţine mai multor persoane, pentru a evita rivalitatea şi
destabilizarea, unii din domni şi-au asociat la domnie pe posibilii urmaşi la tron şi chiar au insistat
asupra unor candidaturi (cum ar fi cazul lui Ştefan cel Mare, care a insistat asupra candidaturii lui
Bogdan, fiul său, pedepsind chiar pe boierii care susţineau altă candidatură - pe cea a lui Ştefâniţă,
după cum ne informează veneţianul Ieronime de Jessene, martor ocular al acestui eveniment).
Mult timp, în istoriografie, dinastia domnitoare în Moldova în perioada independenţei a fost
denumită a Mușatinilor, de la numele mamei lui Petru 1 Muşata. Petru I era socotit primul
reprezentant al acestei dinastii. Mai argumentată pare a fi opinia istoricului C.Cihodaru, care îi
socoate pe toţi domnitorii din Moldova urmaşi ai lui Bogdan, adică din dinastia Bogdăneștilor 8.
Dinastia domnitoare în Ţara Românească era cea a Basarabilor, țara fiind o dată numită și
«Basarabskaia zemlea».
Pînă la Petru Muşat în Moldova domnitorul se numea pe vechi - voievod, - iar Petru s-a întitulat şi
«dominus», Roman (1392) se declară voievod şi «samoderjavnîi gospodin», Ştefan I (1394-1399) -
voievod şi domnitor (gospodari) al Tării Moldovei.,
În caz cînd domnul era minor, se instituia o regentă. În Ţara Românească sînt stabilite următoarele
cazuri: în 1521 a fost instituită regenţa mamei Despina şi a unchiului Preda Craiovescu pentru fiul
lui Neagoe Basarab Feodosie, pentru Mihnea al II-lea - regenţa mamei sale Ecaterina. În Ţara
Moldovei au fost următoarele cazuri de regenţă: (1) Alexandrei vodă (1449) a domnit de 3 ori sub
regenţa mamei sale Marinca; (2) Ştefăniţă vodă (1517-1527) a domnit sub regenţa lui Luca Arbore
pînă la majorat (1523). Regenţii nu apar în documente, care sînt întocmite şi semnate de domni.
Domnitorul avea toate atribuţiile unui monarh medieval: administrative, legislative, judecătoreşti. El
exercita atît funcţiile interne, cît şi cele externe: încheierea tratatelor cu alte state, în special cu
vecinii apropiaţi ca Polonia şi Ungaria (1407, 1422, 1433, 1485, 1499 - cu Polonia, 1475 - cu
Ungaria). După constituirea statului independent, atribuțiile de politică internă ale domnului s-au
cornplicat deoarece el se socotea proprietar suprem, _al fondului funciar din ţară şi în legătură cu
aceasta o mare importanță avea politica de donare a pămînturilor sau a scutirii de dări a unor
proprietari funciari. Domnitorul era și şeful suprem al oştirii şi chiar mergea în fruntea ei în caz de
război; era de asemenea şi şeful aparatului administrativ. Fiind şi şeful suprem al justiţiei,
domnitorul putea judeca orice pricină ar fi socotit oportună, deţinînd şi unele atribuţii judiciare
excepţionale.
Domnul era consultat și_asistat de sfatul domnesc, alcătuit din boierii mari, mari
proprietari funciari. Deja în tratatul cu Polonia din 1387 Petru I îi numeşte «supremi
consilieri». În documentul slav din 1393 Roman denumeşte instituţia «rada svoih slug i
panov». În documente sînt citaţi mai întîi panii - cei fără dregătorii, iar apoi slughi - cei
cu dregătorii ca: marele logofăt, cei doi mari vornici, mareje postelnic, spătar etc. 9
Numărul varia de la 15 la 33 membri în sfatul_domnesc. Boierii consilieri contrasemnau actele
domnitorului indiferent dacă erau tratate internaţionale sau hotărîri judecătoreşti,
adică sfatul domnesc nu avea o competenţă aparte, ci una nedespărţită de cea a
domnitorului.
În cazuri mai importante se convocau adunări ale stărilor – «adunarea ţării» - organ reprezentativ
care era o prelungire a sfatului mare al ţării din perioada anterioara, compus din reprezentanţii
diferitor categorii sociale. În mod obligatoriu, la aceste adunări participau boierii şi duhovnicimea.
Este posibil că celelalte categorii nu erau convocate chiar de fiecare dată; în tot cazul, izvoarele
menţionează şi «toată ţara» (în slavonă -«vsea zemlea»)10.
_La o astfel de adunare se examinau chestiunile cele mai importante, ca alegerea domnului, sau care
cereau o largă responsabilitate, ca plata tributului, război şi pace. În 1456 a avut loc o astfel de
adunare la care a participat sfatul domnesc, mitropolitul şi «toţi panii de la mare pînă la mic»,
hotărînd plata tributului turcilor în sumă de două mii de galbeni. Fiind acesta primul caz de plată a
tributului turcilor, cei prezenţi au dat garanţii logofătului Mihail, care trebuia să ducă banii turcilor,
că această hotărîre a luat-o adunarea şi că nimeni să nu-1 învinovăţească pe logofăt. Peşte un an, în
1457, Ştefan al III-lea, care va deveni cel Mare, alungind din ţară pe ucigaşul tatălui său, convoacă o
adunare (în afară de boieri, participă reprezentanţi ai mănăstirilor, ai slujitorilor şi «toată ţara») şi îi
întrebă dacă doresc să fie el Domn. Răspunsul a fost: «La mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti» 11.
(Dregătoriile centrate s-au constituit din necesitatea de a deservi atît interesele personale ale
domnului, cît şi ale curţii lui, cît şi interesele publice şi de administrare ale diferitor domenii.
Dregătorii erau numiți și revocați de către domn. Nefiind remunerați, ei beneficiau de danii
domnești și cadouri de la subalterni. Sistemul dregătoriilor s-a cristalizat în Ţara
Românească sub Mircea, iar în Moldova sub Alexandru cel Bun. Asemănarea, dregătoriilor
se datorează tradiţiilor comune, inclusiv influenţa bizantină, legătura сu Bizanţul fiind o realitate în
acest timp.
Cel mai de vază dregător la începutul perioadei a fost vornicul; din sec. al XV-lea sînt atestaţi doi
mari vornici în Moldova: în Ţara de Sus (Nord) şi în Ţara de Jos (Sud). El avea atribuţii judiciare,
militare, diplomatice. Totodată avea şi funcţii private – toate slugile curţii îi erau subordonate.
Marele logofăt era șeful cancelariei domneşti şi păstratorul sigiliului de stat. Activitatea cancelariei,
compusă din dieci, pisari, uricari, era coordonată de logofăt.
În Ţara Românească, marele ban era cel mai important dregător. El administra Oltenia - teritoriul
din partea dreaptă a Oltului, exercitînd atribuţii administrative, judecătoreşti şi militare. Dar banul
Olteniei era numit şi destituit de către domn, el îndeplinea poruncile domnului. În stînga Oltului, cu
atribuţii asemănătoare activa marele vornic.
Vistiernicul administra veniturile și cheltuielile atît a domnitorului, cît și cele de stat. Volumul de
lucru la vistierie era destul de mare existînd o mulţime de dări şi
prestaţii faţă de stat şi de aceea marele vistiernic era unul din primii dregători, avînd
ajutor în persoană celui de-al doilea şi al treilea vistiernic şi numeroşi «dieci de la
vistierie». Ceilalți dregători mari aveau și atribuții publice și private. De exemplu
postelnicul era şi un fel de ministru de externe, concomitent el îngrijea de camera de culcare a
domnitorului. Acelaşi lucru se poate spune şi despre vornic, paharnic, stolnic, comis. Unii dregători
ca clucerul, pitarul, sulgerul, medelnicerul aveau atribuţii private, de servire a domnitorului și curții
lui, dar chiar şi ei, la porunca domnitorului, îndeplineau atribuţii publice, în special judecătoreşti.
Organizarea administrativ-teritorială a Moldovei şi Valahiei s-a întemeiat pe acelei «ţări» existente
înainte de formarea statului, formate în cadrul unor unităţi geografice naturale, ajungînd după
întemeierea statului diviziuni administrativ-teritoriale, care se numeau ţinut, judeţ, «derjava»,
«volosti». Denumirile ţinuturilor (judeţelor) proveneau de la oraşul-reşedinţă sau de la apele pe al
căror curs se situau. Conducătorii ţinuturilor (judeţelor) erau numiţi pîrcălabi, iar cei din ţinuturile
dinspre Polonia - starosti, în Valahia - judeţi, bani.
Pîrcălabii exercitau atribuții administrative - aparatul din ţinut era supravegheat de pîrcălab; fiscale -
controlul suprem asupra procesului de încasare a dărilor; militare -fiind comandanţi ai garnizoanelor
de cetate şi îngrijindu-se, în caz de chemare a oastei mari, de formarea steagului de ţinut;
judecătoreşti - judecînd pricini civile (exceptînd litigii funciare) şi penale (exceptînd cele grave, care
atrăgeau sancţiunea pedepsei cu moartea).
Drasele au avut 6 anumită autonomie, au beneficiat de un regim juridic de
autoadministrare, aceasta explicînduse prin faptul că marea majoritate a orașelor au
apărut înainte de întemeierea statului, fiind aşezate la intersecţia drumurilor comerciale în
locuri favorabile schimburilor. Oraşul avea vatra sa r adică partea de locuit, şi hotarul -
vii, livezi, păşuni, folosite de orăşeni. În oraşe exista un organ ales de orăşeni în fiecare an_
-consiliul orășănesc compus dintr-un șoltuz (județ) și 12 pîrgari. Aceșstea erau aleşi de
adunarea tuturor orăşenilor, care se mai convocau în caz de impuneri excesive, înstrăinări din
hotarul oraşului, ceea ce periclita grav viaţa urbană.
Treptat, domnitorul numește în oraș pe reprezentatul său (ureadnic, sudeţ, vornic de
tîrg) care începe a limita atribuțiile organului electiv al orăşenilor. Şolţuzul şi pîrgarii
aveau atribuţii judecătoreşti, fiscale şi militare1 .
Satele au cea mai veche origine, hotarele lor fiind stabilite «din veac», foarte de
demult, cu începuturi care se pierd în timp. Indiferent de apartenenţă (domnească, boierească,
mănăstirească), saatele se administrau în baza vechilor tradiții, cu cnejii, cu juzii, vătămani care are
erau aleşi de săteni, şi tot ei fiind reprezentanţii obştii faţă de domnie. în satele particulare
proprietarii numeau un vornicel, care se îngrijea de obligaţiile ţăranilor faţă de proprietar. în obşte s-
a păstrat şi mai departe răspunderea solidară atît în materie fiscală - năpasta, cît şi în domeniul plăţii
amenzilor judecătoreşti în caz de autori nedescoperiţi ai crimelor.
Izvoarele de drept şi evoluţia dreptului
După constituirea statului, dreptul cutumiar legea țării este aplicat în continuare. La rînd cu dreptul
cutumiar se formează și funcționează alte izvoare de drept, adică exista un pluralism de izvoare de
drept.
Teoria, juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebeşte izvoare scrise și nescrise.
Izvoarele formale ale dreptului impuse de evoluţia de pînă acuma a dreptului sînt: obiceiul juridic,
precedentul judiciar, doctrina, actul normativ, contractul normativ.
Referitor la izvoarele dreptului, în sec.XIV-XVI trebuie să menţionăm izvoare scrise şi nescrise. Ca
izvor nescris este obiceiul, sau dreptul cutumiar, ceea ce se numea «Voloşskii zakon» sau legea țării.
Desigur, nu toate normele din legea ţării au fost înglobate în sistemul de drept al
statelor româneşti, ci doar acelea care au fost sancţionate, recunoscute de stat. Forma
acestei sancţionări putea fi diferită: ori menţionarea expresă a obiceiului ori încuviinţarea
lui tacită, atunci cînd obiceiul era invocat de părţi în faţa unui organ cu funcţii judiciare şi
acesta îl valida ca regulă juridică. Astfel, fiind sancţionat obiceiul juridic de către stat,
recunoscîndu-i durabilitatea şi practica îndelungată de aplicare, statul îi dă un caracter
obligatoriu, ce poate fi revendicat sub sancţiune juridică. Printre izvoarele noi un loc
important aparţine legislației domneşti. Normele legislaţiei domneşti se conţin în
gramotele cancelariei domnești și multe din ele se referă la privilegiile și imunitățile care
se ofereau boierilor. Aceste norme n-au fost sistematizate, ele n-au alcătuit un cod de legi.
Informaţia lui Dimitrie Cantemir din «Descrierea Moldovei» despre legile greceşti, pe care le-a
primit Alexandru cel Bun concomitent cu coroana de la împăratul bizantin, nu se referă la legislaţia
domnească, ci la cea bizantină. Recepţia dreptului romano-bizantin a fost posibilă în statele române,
inclusiv în Moldova, în primul rînd datorită religiei creştine ortodoxe, centrul căreia era
Constantinopolui. Cărţile religioase, în special Vieţile sfinţilor, fragmente din Vechiul Testament, dar
şi cărţi laice ca Cronica lui Manases, Povestirea despre Variaam şi Ioasaf, Alexandria, au fost
cunoscute în ţările române cel puţin din sec. al XIV-lea, ştiinţa de carte fiind răspîndită încă înainte
de constituirea lor ca state. Arheologii au găsit stiluri şi o cataramă de carte, turnată din bronz,
datînd din sec.X-XIII, care dovedesc răspîndirea ştiinţei de carte la români. În sec. al XV-lea în
ţările române erau cunoscute unele opere juridice bizantine, dintre care cea mai largă difuzare a
avut-o Syntagma lui Matei Vlastares. Syntagma a fost alcătuită în 1335 de ieronomahul Matei
Vlastares, care a repartizat materialul în 24 capitole conform literelor alfabetului grecesc. Syntagma
a fost tradusă de sîrbi în slavonă în 1348, doar parţial - unsprezece capitole din cele douăzeci şi
patru. Syntagma prescurtată a fost copiată în Valahia în 1451 la Tîrgovişte. În Moldova, din porunca
lui Ştefan cel Mare, la 1472 a fost înfăptuită traducerea integrală a acesteia, după care s-au mai făcut
cîteva copii13. Astfel, se poate afirma că în ţările române era cunoscut dreptul bizantin şi în special
nomocanoanele_- culegerile de drept canonic şi laic, ca de exemplu Syntagma lui Matei Vlastares.
Informație despre normele juridice se conțin și în tratatele internaţionale cu alte state (cele mai multe
au fost încheiate cu vecinii Polonia şi Ungaria). Unele norme ate acestor tratate se foloseau la
examinarea litigiilor de frontieră.
Dreptul civil
În dreptul real, o mare importanţă avea dreptul de proprietate asupra pămîntului.
Proprietatea funciară avea o structură ierarhizată, în rezultatul fiinţării căreia erau mai
mulţi titulari ai proprietăţii asupra unuia şi aceluiaşi pămînt: domnitorul avea drept
suprem de proprietate, care se manifesta în incasarea dărilor și prestațiilor; boierii și mănăstirile
aveau de asemenea un drept de proprietate, care se exprimă în faptul că încasau de la ţărani dijma şi
beneficiau de lucrul gratuit (de boieresc) al ţăranilor de pe moşiile lor; țăranii aveau dreptul de
stăpînire asupra curaturilor, grădinilor, viilor, livezilor, pe_care_le amenajau cu muncă proprie si le
puteau vinde şi transmite prin moştenire. Modurile de dobîndire a proprietăţii funciare erau: cel
primar, prin prelucrarea primară sau acaparare, şi cel derivat - prin tranzacţii, moştenire şi donaţie
domnească. În cazul transferurilor de proprietate era absolut necesară confirmarea din
partea domnitorului ca proprietar suprem. Domnitorul era şi titularul obişnuit al pămînturilor,
nedonate particularilor, confiscate pentru înaltă trădare, pămînturile de mînă moartă, cele orăşeneşti.
În conformitate cu vechile obiceiuri juridice casa, grădina, livada, via ţăranului care trăia pe
pămîntul boierului îi aparţineau şi el nu numai că putea să le transmită prin moştenire, dar şi să le
vîndă, dar, desigur, cumpărătorul îşi asuma obligaţiile faţă de boier şi stat pe care le-a avut
vînzătorul. Moşia feudalului, care cuprindea mai multe sate, nu reprezenta un tot întreg, ci fiecare
sat avea hotarul său, în cadrul căruia ţăranii îşi organizau munca. Ţăranii dintr-un sat nu se foloseau
de pămîntul satului vecin, chiar dacă ele făceau parte din moşia unuia şi aceluiaşi proprietar. Acest
fapt ne dovedeşte vechimea obiceiului stabilirii hotarelor satelor, care în documentele vremii sînt
prezentate ca foarte vechi, «din veac».
Moșiile erau de 3 feluri: patrimoniale(de neam), achiziționate și donate(de domnitor). Regimul
juridic al moşiei patrimoniale era cel mai restrîns, deoarece ea trebuia
să nu fie înstrăinată; în alt neam. De aceea exista dreptul preferenţial de cumpărare a
moşiilor de neam sau drepul de protimisis. Dacă se scotea la vînzare o moşie de neam,
apoi vînzătorul era obligat să-şi înştiinţeze neamurile, care o puteau cumpăra în primul
rînd. Dacă neamurile refuzau, atunci putea fi cumpărată de oricine. Dacă moşia se vindea,
fără a fi înştiinţate neamurile, atunci neamurile puteau să răscumpere moşia. În acest caz
neamurile erau susţinute de autorităţi, răscumpărarea cerută de neamuri fiind înfăptuită
independent de voinţa primului cumpărător care îşi primea înapoi banii plătiţi . Termenul
de răscumpărare era stabilit, sau era foarte mare.
Moşia achiziţionată avea un regim juridic mai larg, deoarece putea fi transmisă prin moştenire,
vîndută sau dăruită oricui. Dar după ce devenea proprietatea moștenitorilor, era socotită de neam şi
era supusă regimului de protimisis.
Moşia, donată de domnitor «pentru dreaptă şi credincioasă slujbă», cum se menţiona în documente,
putea fi transferată prin moştenire. În caz de înstrăinare a unei astfel de moşii, domnitorul avea
dreptul preferenţial de cumpărare .
Proprietatea putea fi transmisă prin moştenire pe cale testamentară ori, în lipsa testamentului, în
conformitate cu obiceiul, cu legea. Forma verbală a testamentului - «cu limbă de moarte» -
predomină pînă la mijlocul sec. al XVI-lea. Libertatea dispoziţiei testamentare nu era nelimitată;
voinţa testatorului era îngrădită de condiţia ca măcar o parte din avere să fie lăsată moştenitorilor de
gradul întîi, adică copiilor. De la începutul sec. al XV-lea, în Moldova privilegiul bărbaţilor la
moştenire este suprimat şi în locul lui se impune vocaţia succesorală egală atît a bărbaţilor cît şi a
femeilor în cote-părţi egale. De la începutul sec. al XV-lea, în Moldova, fiicele moştenesc pămîntul
la rînd cu feciorii, avînd cote – părți egale. Gradele de moştenitori conform legii au rămas aceleaşi
ca şi în legea ţării, cu corecţia că participau şi femeile la moştenire la orice grad de moştenitori.
În Țara Românească s-a păstrat privilegiul masculinităţii, astfel încît în mod obişnuit
fiicele nu moșteneau pămîntul, acesta fiind transmis fiilor. În caz de defunctul nu avea descendenți
masculini, intervenea prădalica – trecerea averii de moștenire la domnie.
Pentru a evita ieşirea averii de moştenire din familie, părinţii se adresau domnului şi acesta putea
elibera un act prin care renunţă la dreptul de retract prin formula «prădalica să nu fie» - «prădalica
da nest». Tatăl putea obține de la domn permisiunea de a-și așeza fiica în locul de fiu pentru a
deveni moștenitoare. Ca o posibilitate de a asigura fiicele măcar cu zestre din bunuri mobile se
menține și frăția de cruce. Fratele de cruce avînd obligaţiunea de a înzestra fiicele defunctului.
Împărţirea între moştenitori a moşiei, care era constituită din mai multe sate, se făcea nu după
numărul satelor, ci fiecare sat se împărţea în atîtea părţi cîţi moştenitori erau. Această normă se
explică prin stabilitatea hotarelor şi valoarea diferită a satelor, de asemenea prin tendinţa de a egala
părţile succesorilor. Privilegiul mezinului de a moșteni casa părintească se extinde din sec. al XV-
lea și asupra mezinei. Dacă mai mică în familie era fiica, atunci moștenea casa părintească, chear
dacă avea frați. Soția supravieţuitoare avea dreptul de a se folosi,(a primi veniturile) de pămîntul
soţului decedat, dar nu putea dispune de el, astfel după moartea celui de-al doilea soț, pămîntul (în
cazul lipsei copiilor) trecea ca moștenire fraților și surorilor primului soț decedat.
În materia obligaţiilor, reglementate de drept, s-au păstrat unele norme vechi şi au apărut şi reguli
noi. În primul rînd, nu orice cauzare a daunei este privită ca infracţiune, începe a fi promovată
concepţia că din pricinuirea daunei decurg obligaţii de a recupera dauna; această concepţie se
desprinde din tratatele moldo-polone. Se păstrează principiul responsabilităţii prin avere, fiind
exceptată cea prin personalitate18.
Forma scrisă era obligatorie pentru contractele care aveau_ca obiect pămîntul şi
Holopii. Există răspunderea solidară a satului pentru infracțiunea comisă pe hotarul lui, dacă autorul
crimei nu era cunoscut. Negustorii străini aveau o răspundere solidară pentru daunele cauzate de
negustorii compatrioţi. Se păstra responsabilitatea vînzătorului pentru calitatea lucrului vîndut,
pentru vicii ascunse contractul putea fi reziliat, iar pentru cele evidente-nu.
În dreptul familial s-au păstrat majoritatea normelor care reglementau formarea familiei, relaţiile
între soţi, între părinţi şi copii, desfacerea căsătoriei, deoarece aceste relaţii erau în competenţa
bisericii, care se conducea după canoanele bisericeşti şi în special după Syntagma lui Matei
Vlastares.
Încheierea căsătoriei era socotită legitimă dacă se făcea prin cununie în biserică.
Cununia trebuia să fie făcută în prezenţa mai multor oameni. Concepţia despre familia
monogamă sta la baza căsătoriei creştine. Cel ce nu desfăcea prima căsătorie și se căsătorea a doua
oara rămînea să fie pedepsit. Se admiteau trei căsătorii consecutive după desfacerea celei
precedente. A patra căsătorie se socotea nelegitimă iar copiii din această căsătorie nu erau
recunoscuţi ca moştenitori legitimi. Exista principiul păstrării separate a averii de pînă la căsătorie,
aşa că după divorţ femeia îşi lua zestrea. Excepţie se făcea doar în cazul cînd divorţul avea ca motiv
adulterul soţiei.
Dreptul penal
În dreptul penal noţiunea de infracţiune devine mai complexă, deoarece a început să fie tratată nu
numai ca pricinuirea daunei materiale, morale şi fizice, dar şi ca o acţiune periculoasă pentru stat şi
domnitor. În perioada examinată infracţiunile se clasificau în vini mari (cele mai grave) şi mici
(toate celelalte).
Pedeapsa a început să fie mai diferenţiată, se ţinea cont de circumstanţele în care a fost săvîrşită
infracţiunea, de recidivă. Originea socială putea fi ca circumstanţă atenuantă doar cînd infractorul
era boier şi comitea o infracţiune contra familiei, cum ne indică Syntagma lui Vlastares. Pedeapsa
diferenţiată în legătură cu gradul de participaţie la infracţiune încă nu se practica. Această concluzie
se desprinde din mărturiile călătorului Guillbert de Lannoy (sec. al XV-lea), care trecînd prin
Moldovaa fost jefuit de niște hoți.Hoții au fost prinşi şi condamnaţi la moarte prin spînzurare .
Cele mai grave infracţiuni erau socotite crimele contra statului. Dintre ele, infidelitatea şi trădarea
domnitorului («hitleanstvo») era sancţionată cu moartea şi confiscarea moşiilor. Pretendenţilor la
tron, dacă erau din dinastie domnească şi uzurpau puterea domnească, li se tăia nasul, deoarece cu
astfel de neajuns în viitor nu puteau pretinde să devină domnitori.
Ca infracţiune contra justiţiei era pedepsită depunerea mărturiilor false prin înfierare (despre o astfel
de pedeapsă ne informează tratatele moldo-polone). Neascultarea poruncilor autorităţilor se
sancţiona prin amendă («osluh»).
Infracţiunilor contra averii li se acorda o atenţie sporită în această perioadă. Cea mai gravă dintre
infracţiunile care atentau la avere se socotea tîlhâria - «război» şi se pedepsea cu moartea. Furtul şi
jaful sînt desemnate de vechiul termen «tatiba», care atrage după sine pedepse pecuniare. Treptat
apare şi termenul a prăda - «grăbiţi», care însemna sustragerea în contra voinţei proprietarului a
averii lui. Pentru furtul şi jaful repetate se aplica pedeapsa cu moartea, astfel că recidiva influenţa
pedeapsa în direcţia înăspririi ei. Deoarece în perioada examinată au început a fi organizate
braniştile - părţi din hotarele satelor care includeau păşuni, păduri şi ape - legea apăra acest drept al
proprietarului prin sancţiuni penale. Folosirea fără voia proprietarului a braniştei (prinderea peştelui,
tăierea lemnelor, strîngerea fructelor) era sancţionată prin amendă judiciară .
Infracţiunile contra personalităţii - omorul, leziunile corporale - erau pedepsite prin amendă
judiciară. Pentru omor trebuia aplicată pedeapsa cu moartea, dar putea fi şi comutată în amendă
judiciară «duşegubina», plătită, de obicei, în capete de vite. Se plătea o recompensă şi familiei celui
ucis.

Încălcările normelor dreptului familial erau interpretate ca infracţiuni împotriva morale, familiei,
bisericii. încheierea căsătoriei între rude (gradele oprite) era interpretată ca o infracţiune
(«amestecarea sîngelui») şi se sancţiona în dependenţă de originea socială a infractorilor. Syntagma
lui Vlastares prevedea surghiunul pentru nobili şi pedepsele corporale pentru cei de jos. Ca pedepse
complementare se mai aplicau şi un număr de zile de post, închinăciuni pe zi, mîncare fără sare etc.
Răpirea miresei, violul şi adulterul erau socotite ca şi mai înainte infracţiuni grave («vini mari») şi
se sancţionau prin duşegubină21. Adulterul continua să fie interpretat nu numai ca infidelitate
conjugală, ci şi naşterea copilului de o femeie necăsătorită. Hulirea lui Dumnezeu, erezia, furtul
averii divinizate a bisericii, erau pedepsite prin amendă, deşi nomocanoanele bizantine prevedeau în
aşa cazuri pedeapsa cu moartea.
Faptul că sînt aplicate pedeapsa cu moartea, pedepse cu mutilare, corporale, ne face dovada evoluţiei
scopului pedepsei - de la despăgubire la intimidare. Pedeapsa cu moartea se aplica în caz de trădare
a domnitorului, tîlhărie şi recidivă în jaf, prădare. Pedepsele de mutilare se aplicau pentru uzurparea
tronului şi depunerea mărturiilor false. Cele mai des întrebuinţate pedepse erau amenzile judiciare-
duşegubina, gloaba, la care se adaugă şi osluhul. Ca pedepse complementare erau: confiscarea
moşiilor, în caz de trădare, şi pedepsele canonice (post, închinăciune, etc.). Se practica de asemenea
şi compensaţia - despăgubirea privată.
Organizarea judiciară şi procesul judiciar
După întemeierea statului, funcțiile judiciare ale obştii au fost preluate de stat de organele care
posedau funcţii atît administrative cît şi judiciare. Justiţia privată era un fenomen rar, o excepţie,
profitînd de imunitate judiciară doar unele mănăstiri. Judecător suprem era domnitorul, care putea
judeca orice pricini, dar care judeca în exclusivitate înalta trădare - hitleanstvo şi pe boieri, care
aveau dreptul la jurisdicţia excepţională a domnitorului. Cu funcţii speciale judecătorești activau
marii vornici. La porunca domnitorului puteau judeca şi alţi dregători domneşti. In ţinuturi, judeţe
funcţiile judecătoreşti erau exercitate de pîrcălabi, judeţi, în oraşe - de şoltuzi, ureadnici, vornici de
tîrg. În sate, «oamenii buni şi bătrîni» în frunte cu judele (vătămanul) examinau neînţelegerile
neînsemnate dintre săteni.
Procesul este încă un proces în esenţă contradictoriu, dar apar şi elemente ale procesului penal, în
special la examinarea celor mai grave infracţiuni. Martorii de bună credinţă -judecătorii, bojilniţî -
sînt numiţi de instanţă şi nu de parte. Ordaliile nu se mai aplică. Creşte rolul martorilor oculari- şi al
corpurilor delicte. Probele scrise (documentele) au o importanţă deosebită în proces. Se aplică şi
jurămîntul pe cruce şi Evanghelie, păstrîndu-se şi «jurămîntul cu brazda pe cap».
Se aplică ca şi mai înainte «ducerea urmei», adică prinderea infractorilor după urme, şi «svodul»,
adică căutarea lucrului dispărut. În tratatele moldo-polone se prevedea că nici

frontiera de stat nu era o piedică pentru «ducerea urmei», care continua şi mai departe cu condiţia
primirii unui permis special de la căpitanii de la frontieră. În tratatul moldo-polon din 1540 se
prevedea obligaţia satelor de la frontieră (de ambele părţi) care n-au putut duce urma mai departe de
a repara dauna. Procedura svodului a fost modificată prin aceea că persoana suspectată putea recurge
la serviciile unui garant, care jura despre buna credinţă a proprietarului real al lucrului căutat. Astfel
de garant era denumit de documentele vremii «sodîşi». Ştefan cel Mare, căutînd să faciliteze relaţiile
comerciale, a întrodus regula conform căreia pentru marfa cumpărată în zile de iarmaroc (la
iarmaroc) nu e obligatoriu de avut garanţi.
Taxele şi veniturile judiciare erau însuşite de organele de stat respective. A treia
parte din averea furată şi întoarsă prin eforturile justiţiei - tretina - era plătită ca taxă de
cel ce cîştiga procesul şi căruia îi era întoarsă averea prin judecată. Ulterior această parte
a fost micşorată şi în tratatul Moldovei cu Marele Cnezat Lituanian din 1499, în care se
menţiona că tretina constituie nu a treia, ci a zecea parte din averea furată şi întoarsă apoi
proprietarului prin justiţie.
Instituţiile juridice ale voievodatului Transilvaniei
Instituţiile juridice din Transilvania au avut particularităţi care îşi au originea în
istoria acestui voievodat. Constituirea voievodatului Transilvaniei a avut loc în baza
unificării politice care se observă în interiorul Carpaţilor încă din sec. al X-lea.
Centralizarea de mai departe a decurs în condiţiile luptei de apărare şi apoi ale stabilirii
dominaţiei ungare. Pînă la sfîrşitul sec. al XII-lea dominaţia maghiară se exercita numai
asupra unei părţi a Transilvaniei, care pînă în 1541 a fost voievodat dependent de
Ungaria.
In Transilvania exista o pătură de nobiles, care se formase pe baza nobilimii obşteşti încă din
secolele anterioare dominaţiei ungare. În sec. al XI-lea şi al XII-lea s-a creat o nouă categorie de
feudali din rîndul cuceritorilor şi colonizatorilor. S-a dus o politică antinaţională, fiind adoptată în
1437 înţelegerea celor trei naţiuni privilegiate - Unio trium naţionum - românii fiind excluşi din
«naţiile privilegiate». Ţăranii au devenit şerbi (iobagi) în Transilvania mai devreme decît în
Moldova şi Valahia. Renta în muncă era de 52 zile pe an. Satele libere s-au menţinut mai ales în
ţinuturile de la margine - Haţeg, Maramureş, Făgăraş. Robii (ţiganii) se contopesc cu iobagii în sec.
al XVI-lea.
Voievodul era numit de regele Ungariei şi avea atribuţii administrative, militare şi judecătoreşti. Era
comandantul armatei care se recruta în Transilvania şi administratorul veniturilor regale din care îşi
reţinea o treime. Voievodul avea şi atribuţii judecătoreşti, care treptat au fost reduse numai asupra
comitatelor Hunedoara, Alba, Cluj, Tîrnava, Dobîca, Solnocul Inferior. Unele oraşe din aceste
comitate şi latifundiile ecleziastice au fost sustrase din jurisdicţia voievodului.
Aparatul central de conducere era format din funcţionarii cancelariei voievodale. Pe primul loc se
situa vicevoievodul, apoi notarul, care era un omolog al logofătului - şeful cancelariei voievodale,
judele curţii, care avea atribuţii judecătoreşti ca marii vornici în Moldova şi Valahia. În Transilvania
exista şi adunarea stărilor, compusă din reprezentanţi ai stărilor sociale; ea purta denumirea de
congregaţie sau dietă. La congregaţiile din 1291 şi 1355 au participat şi reprezentanţii românilor. O
dietă din 1514 (aşa-numita «dietă sălbatică») interzicea dreptul de strămutare a ţăranilor
intensificînd exploatarea. Astfel, dieta soluţiona cele mai importante probleme şi se convoca în caz
de necesitate, la fel ca, în Moldova şi Valahia.
Organizarea administrativ-teritorială a voievodatului Transilvaniei era mai complicată decît în
Moldova şi Valahia din cauza că aici a avut loc o îmbinare a structurilor româneşti cu elementele
maghiare, preluate la rîndul lor din sistemul feudal german .
Unităţile cu populaţie românească au fost cunoscute sub mai multe denumiri: voievodate, cnezate,
ţări. Cu timpul acestea au fost transformate în comitate (formă maghiară), uzurpîndu-se drepturile
administrative şi judecătoreşti ale voievozilor, juzilor şi cnejilor de către dregătorii regali sau
voievodali. Unele voievodate şi cnezate au fost organizate ca districte, a căror conducere era
încredinţată unei adunări a nobililor, iar judecata avea loc potrivit lui ius valachicum la o instanţă
compusă din 12 juraţi.
Voievodatul Maramureşului a fost condus pînă în 1349 de un voievod român, apoi devine comitat,
incluzînd 8 districte. Banatul a avut autonomie pînă în sec. al XIV-lea, și apoi fu împărţit în 8
districte, la conducerea cărora au fost impuşi reprezentanţi ai regelui ungar.
Acolo unde s-a aşezat şi populaţie maghiară, ca unităţi administrative s-au organizat comitatele care
din sec. al XIII-lea au fost conduse de comiţi şi vicecomiţi numiţi de rege pînă la 1453, iar de la
1453 aleşi de nobilimea din comitat. În comitate erau convocate adunări ale nobililor. Comitatele se
împărţeau în plăşi, în frunte cu pretorul, ales tot de adunarea nobililor.
Alte unităţi administrative erau scaunele secuieşti şi săseşti. Secuii aveau obligaţia de a apăra
hotarul de răsărit al Transilvaniei. În sec. al XV-lea erau 7 scaune secuieşti cu centrul la Odorhei.
Scaunele se aflau sub conducerea unui căpitan, care la rîndul său se supunea comitelui, numit de
rege, apoi voievodul Transilvaniei a devenit şi comite al , secuilor.
Scaunele săseşti s-au constituit în prima jumătate a sec. al XIV-lea în cadrul unui teritoriu colonizat
de saşi, cu centrul la Sibiu. În fruntea scaunului se aflau un jude regal şi unul ales de nobilimea
saşilor. Toate scaunele săseşti erau conduse de un comite, numit de voievod, iar din sec. al XV-Iea
era ales de obştea saşilor.
Oraşele din Transilvania aveau o autonomie mai largă, conferită printr-o chartă. Oraşele se
autoadministrau cu ajutorul unui consiliu ales în fiecare an şi compus din jude şi 12 juraţi (fruntaşi)
ai păturilor înstărite. Problemele cele mai importante erau rezolvate la adunarea comunităţii
orăşeneşti, a cărei întrunire era dificilă şi de aceea de la mijlocul sec. al XV-lea în oraşe s-a înfiinţat
consiliul celor o sută de membri. Oraşele aveau drept de jurisdicţie locală. Satele româneşti erau
conduse de juzi şi cneji cu funcţii administrative şi judecătoreşti.
În Transilvania existau mai multe sisteme de drept. Pînă la sfîrșitul sec. al XIV-lea, românii erau
judecați conform lui ius valachicum, ungurii și secuii-conform dreptului ungar, dar sacii se
conduceau după dreptul saxon.
În 1437 nobilimea celor trei națiuni privilegiate cum ar fi (ungurii, secuii și sașii) s-au organizat în
Unio trium nationum, prin care exludeau majoritarii români, de la puterea politică.
Românii au încercat să-şi apere vechile, instituţii şi obiceiuri juridice, fapt atestat de
un document din 1371 în care se menţiona că toţi cnejii şi românii din cele patru scaune
ale cetăţii Deva cer să fie judecaţi după legea românilor şi nu după alte legi 24. Destul de
elocvent este exemplul românilor din Ţara Făgăraşului, care au reuşit să impună
autorităţilor codificarea principalelor instituţii. Astfel în 1508 au fost elaborate statutele
Ţării Făgăraşului în limba latină (Densuşianu a presupus că după un text în română) 5. În
statutele Făgăraşului se conţin atît norme de drept civil, cît şi penal. Dispoziţiile sînt
similare sau chiar identice cu cele din Moldova şi Valahia. În privinţa căsătoriei şi zestrei
conţineau normele cunoscute din cele două ţări româneşti. Exista privilegiul
masculinităţii cu obligaţiunea fraţilor de a înzestra surorile, se admitea înfrăţirea cu efecte
materiale, care putea înlătura consecinţele dreptului privilegiat de moştenire al bărbaţilor.
Dreptul penal tot reieşea din vechile obiceiuri, încriminînd furtul, jurămîntul fals şi
leziunile corporale. în Ungaria juristul Ştefan Werboczi, la porunca regelui Vladislav, a
întocmit în 1517 o colecţie de drept - Tripartitul, partea a treia referindu-se la dreptul
Transilvaniei.
 6. Evoluţia ramurilor de drept în timpul dominaţiei otomane
• Formele de dependenţă a Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei faţă de Imperiul Otoman.
• Evoluţia organizării sociale şi de stat
Reforma de 40 ani în Moldova şi Cartea românească de învăţătură. Alte izvoare.
7.Institiţiile juridice ale Moldovei şi Valahiei în timpul regimului fanariot
• Organizarea socială .Reformele sociale ale lui Constantin Mavrocordat.
• Organizarea de stat.
• Evoluţia dreptului civil, penal. Reforme administrative.
• Reformele judiciare ale lui Constantin Mavrocordat. Organizarea judiciară şi procesul
judiciar
8. Evoluţia dreptului în timpul tranziţiei de la perioada medievală la cea modernă
• Schimbări în organizarea socială a Moldovei, Valahiei, şi Basarabiei.
• Regulamentele organice şi organizarea de stat în baza lor,
• Organizarea socială administrativă a Basarabiei.
• Încercări de modernizare a dreptului în Moldova şi Valahia. Codificarea.
Încercări de sistematizare a legilor locale în Basarabia
9.Constituirea sistemului de drept românesc modern
• Reformele Sociale şi politice ale lui Al.I.Cuza.
• Constituţia din 1866 şi principiile ei.
• Dreptul administrativ.
• Dreptul civil şi legislaţia muncii.
• Dreptul penal.
Dreptul de procedură civilă şi de procedură penală.

10.Instituţii juridice în Basarabia în a doua jumătate a sec.XIX-începutul sec. XX

 Reforma agrară în Basarabia.
 Reforma de zemstvă şi urbană în Basarabia.
Reforma judiciară şi izvoarele dreptului în Basarabia.