INSTITUȚIILE DE DREPT LA GETO-DACI

DISCIPLINA: ISTORIA STATULUI ȘI DREPTULUI

Pe teritoriul României au fost descoperite vestigii de o rara frumusețe ale

culturilor neolitice, în acest spațiu a înflorit civilizația geto-dacilor, un neam
aparținând marii familii a tracilor. Geto-dacii s-au impus in fața celorlalte
neamuri in condiții de mare însemnătate istorică. Domniile elene au influențat
pozitiv cultura și civilizația geto-dacilor, care au asimilat benefic această
influență.
 Prin faptul că a reușit să-i sperie pe geto-daci, expansiunea Imperiului
Roman în Peninsula Balcanică a contribuit la întărirea unității lor. La mijlocul
secolului I al erei noastre, regele get Burebista reușește să întemeieze un stat
foarte puternic, unind triburile geto-dacice dintr-un spațiu vast, care se întindea
de la actualul teritoriu al Slovaciei până în Balcani. A forțat toate orașele
pontice, de la Olbia la Apolonia din Tracia, sa se supună stăpânirii sale. Lupta
dintre armatele conduse de Burebista și cele conduse de Iuliu Cezar urma să
aibă loc in anul 44 î.e.n., tocmai atunci însă împăratul roman a fost asasinat,
după puțin timp, Burebista a avut aceeași soartă.
La începutul erei noastre, Imperiul Roman, în expansiunea sa, s-a
apropiat tot mai mult de Dunare, geto-dacii neavând altă soluție decât să
mențină relații cu acesta, fie cordiale, fie ostile, să asimileze elemente ale
civilizației romane și de tehnică militară. Aceștia vor ține piept romanilor din
punct de vedere politic și militar vreme de aproape un secol, până în vremea
împăratului roman Trăian. În anul 106 e.n., după lungi și teribile războaie,
acesta reușește să înfrângă rezistența eroică a dacilor, al căror rege, Decebal,
intrat în legendă pentru curajul său, a preferat să-și ia viața decât să devină
prizonierul romanilor. Generațiile ce aveau să urmeze au păstrat în conștiința
lor, ca pe o faptă glorioasă, rezistența și înfrângerea Daciei conduse de Decebal.
Monumentele care dăinuie - Columna lui Traian, aflată la Roma, si Tropaeum
Trajani de la Adamclisi, Dobrogea - stau mărturie, prin scenele pe care le
reprezintă, a curajului arătat de daci în apărarea ținutului lor și a munților lor ca
o pavăză și plini de bogății.
Cu toate suferințele îndurate, includerea Daciei în Imperiul Roman a avut
și părțile ei bune: prin strădania localnicilor și a coloniștilor romani, prin spiritul
lor întreprinzător, Dacia atinge un înalt grad de dezvoltare materială și
spirituală, și are loc un important proces de romanizare, cu amprente durabile,
ce pot fi regăsite până astazi în limba latină a poporului român, în numele sau în
conștiință și cultură. În etnogeneza poporului român elementul etnic primordial
este cel geto-dacic, peste care se suprapune elementul etnic roman.
În anul 271 e.n., datorită crizei care macină Imperiul Roman, precum și
presiunii exercitate de popoarele barbare, Imparatul Aurelian s-a văzut nevoit să
treacă la retragerea din Dacia a trupelor sale, a administrației și a unei părti din
populația orașelor, deplasându-le la sud de Dunăre. Cu toate acestea,
majoritatea populației, alcatuită din țărani români și daci romanizați, nu și-a
părăsit pământul, rămânând strâns legată de lumea română sud-dunăreană.
Daco-romanii, în contact cu popoarele barbare, au adoptat forme de organizare
impuse de nou createle condiții istorice. Ei s-au organizat în ceea ce marele
istoric român Nicolae Iorga numea 'românii populari' sau 'românii rurali',
respectiv acele teritorii unde autoritatea imperială încetase și a căror populație
se grupase în organisme populare. Aceasta era considerată drept romani prin
locuitori, care erau conștienți că aparțin sau că aparținuseră Imperiului Roman.
Prin expresia ''civilizația geto-dacilor'' desemnăm ansamblul
manifestărilor de civilizație ale geto-dacilor. În teritoriul geto-dacilor existau
manifestări de civilizație aparținănd altor etnii (grecești, celtice, scitice etc.),
analiza lor ar fi presupus o schimbare de titlu (''civilizații din spatiul geto-
dacic''), aspect ce nu corespunde obiectivelor demersului nostru. Civilizația
geto-dacilor cuprinde elemente de împrumut, preluate de la etniile cu care a
intrat în contact și care aveau ceva de ''dat'', iar pe de altă parte civilizația lor
cuprinde elemente originale, rod al unor sinteze sau inovări. Adjectivul cel mai
corect pentru a exprima fapte ale geto-dacilor este ''geto-dacic'' sau ''daco-getic''.
Aflaţi din punct de vedere al organizării sociale în faza democraţiei
militare, geto-dacii erau împărţiţi în triburi (apulii, burii, ratacensii, tirageţii,
carpii), fiecare dintre acestea era condus de un şef militar cu reşedinţa într-un
centru întărit – dava (Argedava, Piroboridava, Tamasidava, Pelendava). În
anumite împrejurări istorice, mai multe triburi înrudite şi învecinate s-au
organizat în mari uniuni de triburi, cum a fost aceea condusă de „regele”
Dromichaites.
Treptat, în cadrul societăţii geto-dace s-au accentuat diferenţele dintre
clasa nobililor (tarabostes, pilleati) şi oamenii liberi de rând (comati). Sclavia la
geto-daci a avut mai mult un caracter patriarhal.
În cadrul ariei largi locuite de geto-daci, începând cu sec. I î.Hr., în
condiţiile dezvoltării lor economice, politice şi spirituale, puternicele uniuni de
triburi au fost unificate de către Burebista, cel mai de seamă dintre toţi regii
traci, făuritorul unei „mari stăpâniri” (megali arhé, la Strabon), ale cărei hotare
se întindeau din Carpaţii Păduroşi, până la Dunărea mijlocie şi M-ţii Slovaciei.
După moartea lui Burebista, regatul geto-dac se destramă. Perioada 44 î.Hr. –
106 d.Hr. se caracterizează prin încercările urmaşilor săi de a realiza
reunificarea uniunilor de triburi. Astfel, în fruntea geto-dacilor s-au perindat o
serie de regi, dintre care cei mai cunoscuţi sunt: Deceneu, Comosicus, Scorilo,
Duras-Diurpaneus.
După constituirea statului geto-dac s-a format şi dreptul geto-dac, alcătuit
din norme juridice ce au luat locul vechilor cutume sau obiceiuri nejuridice din
epoca prestatală(perioada democraţiei militare) în reglementarea relaţiilor
sociale din societatea geto-daca.
 Dreptul geto-dac s-a format pe trei cai:
 O primă cale este aceea a sancţionării unora dintre vechile obiceiuri ale
geto-dacilor, din Epoca Prestatală, în care este vorba despre obiceiurile
acelea care se dovedeau a fi convenabile şi utile clasei dominante şi
despre care se pretindea că ele sunt expresia unui interes social general.
 A doua cale este a instituirii unor obiceiuri noi, corespunzătoare noilor
cerinţe economice, sociale, circumscrise organizării de tip politic a
societăţii.
 A treia cale este aceea a elaborării unui sistem scris. Pe lângă dreptul
nescris sau cutumiar, exprimat în formă obiceiurilor, în statul geto-dac s-a
elaborat şi un sistem de legi scrise care nu au parvenit pe cale directă, dar
pe care autorii antici le menţionează. Strabon şi Iordanes afirmă că
Burebista a dat poporului său un set de legi scrise, conţinând porunci ale
regelui şi despre care Burebista pretindea că i-au fost inspirate de zei.
Aceste legi, conform Iordanes, s-ar fi transmis din generaţie în generaţie
până în vremea sa (până în sec 6, î.Hr.). Spre deosebire de codul
decemviral al romanilor(Legea celor XII Table), acestea conţin norme de
drept noi. În mod deliberat, Burebista a recurs la autoritatea religiei
pentru a se face ascultat de către popor şi pentru a dubla autoritatea de
stat cu cea religioasă în asigurarea respectării legilor pe care le-a
promulgat.
În materia proprietăţii, geto-dacii au cunoscut două forme de proprietate:
 proprietatea privată, a stăpânilor de sclavi
 proprietatea comună, devălmaşă, a obştilor săteşti sau teritoriale
Prima formă de proprietate este atestată de un autor antic, Criton, care
menţionează că în statul geto-dac existau mari proprietari de pământuri şi vite.
Alte izvoare antice indică faptul că practica vânzării sclavilor de origine geto-
daca pe pieţele de sclavi ale Imperiului Roman era extrem de frecventă.
Rezultatul este că această formă de proprietate, cea privată, avea ca obiect
pământul, vitele şi sclavii, iar titularii săi erau membrii aristocraţiei geto-dace, şi
anume taraboștii.
A doua formă de proprietate, cea comună devălmaşă, este cunoscută din
examinarea unor versuri conţinute în odele poetului latin Horaţiu. Concluziile
care se desprind din aceste versuri: pământurile proprietăţii comune devălmaşa
se aflau în proprietatea comună devălmaşă a membrilor obştii, în sensul că nu
erau împărţite. La fel se întâmplă cu recoltele obţinute de pe aceste terenuri.
Pământul obştilor era împărţit numai sub aspectul folosinţei lui în loturi, care
erau atribuite membrilor obştei pe timp de un an, potrivit sistemului
asolamentului, prin tragere la sorţi. În anul următor, loturile de cultura erau
redistribuite prin tragere la sorţi potrivit aceluiaşi sistem, al asolamentului.
Procedura distribuirii loturilor prin tragere la sorţi era supravegheată de către
dregătorii administrativi, tot aceştia fiind cei care reţineau impozitul sau tributul
datorat statului de către obşte din recoltele obţinute.
Herodot arată că la daci căsătoria se realiza printr-un contract de
cumpărare a soţiei de la părinţii acesteia de către soţ, iar în cadrul căsătoriei
femeia se afla într-o stare de inferioritate faţă de soţul său.
În acelaşi sens, poetul latin Ovidius vorbeşte despre muncile grele pe care
soţia geto-daca trebuia să le îndeplinească în cadrul gospodăriei.
Un alt domeniu reglementat de dreptul geto-dac este dreptul penal,
materie în care principalele instituţii vizau apărarea statului şi apărarea
proprietăţii private. Singura menţiune concretă existenţa în acest sens provine
de la Horatius, care spune că adulterul femeii geto-dace era sancţionat cu
uciderea sa.
Referitor la dreptul procesual, deşi din punct de vedere formal atribuţiile
realizării justiţiei fuseseră preluate de către stat, în statul dac, în anumite situaţii
(cazuri de vătămare corporală) continuă să se aplice vechiul sistem al răzbunării
sângelui, adică o formă de justiţie privată. Autorii antici arată că organizarea
activităţii de judecată era una dintre preocupările principale ale statului geto-
dac. În acest sens, Iordanes spune despre Comosycus că era judecător suprem.
Acesta se ocupa de organizarea şi de judecarea proceselor, fiind judecător
suprem, însă Comosycus era şi rege şi Mare Preot, în acelaşi timp. El executa
atribuţia de judecător suprem în virtutea calităţii de rege sau de Mare Preot,
referindu-se la sistemul judiciar, ca mijloc de tranşare a litigiilor.
Poetul Ovidius, referindu-se şi el la activitatea judiciară în statul geto-dac arată
că duelul judiciar era utilizat uneori ca sistem de rezolvare a litigiilor între
persoane.

În ceea ce priveşte dreptul internaţional public, unii autori menţionează rolul pe

care preoţii geto-daci îl jucau asemeni preoţilor romani în cadrul ceremonialului
care însoţea încheierea unor tratate de alianţă între statul dac şi alte state.

BIBLIOGRAFIE
1.Mihai Popescu, Imparatii Traco-Geto-Daci ai Imperiului Roman,
ed.Burebista.
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Dacia
3.https://historia.ro/sectiune/general/geto-daci-sau-daci-si-geti-574439.html