Sunteți pe pagina 1din 238

Mavrodin Bogdan-Petru

Statul si dreptul geto-dac


ORGANIZAREA SOCIALĂ.
NORMELE de CONDUITĂ ale GETO DACILOR
EPOCA PRESTATALĂ
GETO-DACII fac parte din neamul etnic al tracilor;
 Herodot spunea că este „cel mai numeros după acela al inzilor”.

Tracii au pătruns pe teritoriu la sfârșitul Neoliticului: (în Neoliticul Târziu, numit și Eneolitic)
 în cadrul procesului de indo-europenizare al spațiului Carpato-Danubiano-Pontic.

Tracii au fost creatorii și purtătorii EPOCII BRONZULUI;


 Din cadrul neamului trac s-a desprins cel mai important grup etnic, acela al GETO-
DACILOR. Erau cei mai importanți datorită:
 nivelul civilizației spirituale și materiale dezvoltate;
 stadiul organizării politice atins;

Geto-dacii au existat pe un areal geografic întins, delimitat astfel:


 Nord: Carpații Păduroși
 Sud: Munții Haemus
 Vest: Tisa
 Est: fluviul Nistru

REFERINȚE PRIVIND ISTORIA GETO-DACILOR


Istoriografia
 LATINĂ
 îi denumește DACI, cu referire la triburile aflate în interiorul arcului carpatic;
 GREACĂ
 îi denumește GEȚI, cu referire la triburile aflate în extracarpatic;
În realitate, cele două sunt identice, deoarece, conform lucrării Geografia a lui Strabon:

1
 geții și dacii vorbeau aceeași limbă și constituiau același popor.
Istoriografia LATINĂ şi cea GREACĂ conţin informaţii foarte valoroase referitoare la:
 modul de viaţă al geto-dacilor,
 nivelul de dezvoltare economic pe care l-au atins;
 sistemul de realizare a conducerii sociale.

Datele autorilor antici se completează cu informaţii desprinse din rezultatele


cercetărilor arheologice, întregind astfel imaginea organizării sociale geto-dacă în Epoca
Prestatală.

Mărturiile autorilor antici despre geto-daci se întregesc cu rezultatele săpăturilor arheologice și


construiesc imaginea de ansamblu a societății geto-dace din perioada anterioara întemeierii statului
geto-dac.

1. HERODOT, în cartea a 4-a a Istoriilor:


 relatează expediția regelui persan Darius împotriva sciților, în 514 î.Hr.
 Toate triburile s-au supus regelui persan, cu excepția geților care „au opus o puternică
rezistență”, fiind însă învinși de armata persană.
 Geto-dacii erau „cei mai viteji dintre traci”.

2. Relatarea lui TUCIDIDE, în lucrarea Războiul Peloponesiac:


 care vorbeşte despre uniunea de triburi geto-dace a odrizilor din Dobrogea;
 care, în sec 5 î.Hr. era condusă de o căpetenie numită SITALCES şi apoi o altă
căpetenie Seuthes.

 Acelaşi autor precizează un lucru foarte important:


 geţii şi alte popoare din aceste ţinuturi sunt vecini cu sciţii, având:
 aceleaşi arme;
 aceleaşi obiceiuri;
 Rezultă că orice menţiune referitoare la sciţi este în egală măsură valabilă şi pentru
geto-daci.

2
3. Autorul latin POMPEIUS TROGUS
 vorbeşte despre o uniune de teritorii a geţilor democratică, condusă de un aşa numit REX
HISTRIANORUM;
• care a jucat un rol important în conflictul militar desfăşurat între:
 regele FILIP AL II-LEA AL MACEDONIEI
 căpetenia scită ATEAS.

4. Autorii STRABON și ARIAN:


 relatează expediția lui ALEXANDRU CEL MARE (Alexandru al Macedoniei) din 335 î.Hr. la
Nordul Dunării;
 Atunci, regele macedonean a cucerit una dintre cetățile geto-dace aflate la nordul
Dunării.

5. Un alt autor latin, CURTIUS RUFUS, în lucrarea ISTORIA ALEXANDRIEI:


 vorbeşte despre geţii da la Nordul gurilor Dunării:
 care în anul 326 î.Hr. au înfrânt armata generalului macedonean ZOPYRION.

6. Istoricii DIODOR din Sicilia şi POLIANUS şi geograful PAUSANIAS:


 relatează pe larg conflictul dintre:
 DROMICHAITES, șeful unei uniuni de triburi geto-dace din câmpia munteană;
 LYSIMAH;
• eveniment petrecut între anii 300-292 î.Hr.;
 s-a soldat cu victoria lui DROMICHAITES.

 Autorii menționează, incidental, că raportul dintre Rege și Adunarea Poporului evoluase în


favoarea regelui.

3
7. Istoricul IUSTINIUS:
 vorbeşte despre conflictul regelui get OROLES cu tribul Bastarnilor;
 textele unor inscripții descoperite la Histria menţionează numele unor căpetenii gete din zona
Dobrogei;
 care în sec. 3 î.Hr. îşi exercitau autoritatea asupra cetăţilor greceşti de pe ţărmul
Pontului Euxinus (Remaxos, Zamoldegikos).

8. Istoricul POMPEIUS TROGUS:


 vorbește despre creșterea puterii geto-dacilor sub regele Rubobostes (Rege dac din
Transilvania), într-o zonă aflată în interiorul arcului carpatic.
 Trogus Pompeius: „incrementa Dacorum per Rubobosten regem”, „creşterea (puterii) dacilor
prin (sau sub) regele Rubobostes”.

CONCLUZIILE RELATĂRILOR coroborate cu DESCOPERIRILE ARHEOLOGICE sunt:

1. Geto-dacii
• sunt o populație sedentară care practică agricultura pe scară largă;
• aveau construcții civile și militare impunătoare;
• dispuneau de armate puternice și bine echipate;

2. Geto-dacii sunt autohtoni în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic;


 deoarece procesul cristalizării ca neam distinct în cadrul neamului tracic s-a
desfășurat în arealul geografic prezentat.

3. Geto-dacii sunt creatorii și purtătorii EPOCII FIERULUI ÎN ROMÂNIA;


 mai ales în cadrul celei de-a doua vârste a fierului, denumită epoca La Tène;

4
 caracterizată printr-o puternică dezvoltare a producției si schimbului de mărfuri, a
meșteșugurilor, ceea ce a rezultat în acumularea de bogății, care reprezentau o
tentație pentru agricultorii veniţi de pretutindeni.

FORMELE de ORGANIZARE Si de CONDUCERE


a GETO-DACILOR
Societatea geto-dacă prezintă trăsăturile unei societăţi gentilico-tribale, aflate pe ultimul stadiu
de dezvoltare:
• ceea ce reprezintă o democraţie militară a triburilor şi uniunilor de triburi.

În cadrul sistemului, atribuţiile de conducere socială aparţin ADUNĂRII POPORULUI, care


reprezintă ADUNAREA BĂRBAŢILOR, capabili să poarte arme.
 Aceasta ia cele mai importante decizii pentru întreaga colectivitate pe baza
principiului că „CINE ÎŞI RISCA VIAŢA ÎN LUPTĂ, TREBUIE SĂ ŞI DECIDĂ.”

Regii menţionaţi de autorii antici (ex. Rubobostes) nu sunt aşa cum s-ar crede, şefi de state,
monarhi;
 ei sunt în realitate conducătorii unor triburi şi uniuni de triburi, aleşi şi revocaţi de
Adunarea Poporului, aceasta stabilind totodată şi atribuţiile.
Nu este însă mai puţin adevărat că, aşa cum rezultă şi din izvoarele prezentate, pe fondul
descompunerii societăţii gentilico-tribale:
 se manifestă mai acut tendinţa conducerii militarizate;
 sprijinită de aristocraţia gentilico-tribala, de a se impune în faţa poporului, de a-şi
permanentiza şi consolida decizia, ba chiar de a o transmite cu titlu ereditar;
Această tendinţa marchează tranziţia de la societatea gentilico-tribala la SOCIETATEA
ORGANIZATĂ POLITIC (STAT);
 astfel încât aceşti şefi militari, anturaţi de aristocraţia elementelor gentilico-tribale,
devin unicul factor decizional în societate.

5
NORMELE DE CONDUITĂ ale GETO-DACILOR
EPOCA PRESTATALĂ (examen)

În această perioadă, relaţiile sociale erau reglementate prin norme de conduită FĂRĂ caracter
juridic, norme ce reprezintă:
• expresia interesului societăţii gentilice;
 şi, ca atare, erau respectate şi aplicate de bună voie de toţi membrii societăţii.

Totodată, cu referire expresă la geto-daci, trebuie să precizăm că:


• aceste norme de conduită aveau un caracter pronunţat religios, astfel încât la poporul antic
se acredita ideea că:
 normele de conduită sunt de sorginte divină, provin de la zei.
Unele dintre aceste norme au supravieţuit sub anumite aspecte şi le regăsim şi în societatea
feudală, ceea ce reprezintă o dovadă clară a continuității poporului român.

NORME DE CONDUITĂ (examen)


Dintre cele mai importante norme pe care geto-dacii le-au aplicat în Epoca Prestatală,
menţionăm reguli conform cărora acum ne arată obiceiurile:

1. FIII puteau cere şi obţine de la părinţi delimitarea părţii care li se cuvine din proprietatea comună.
• Din această regulă de conduită, prin conţinutul său, rezultă că proprietatea privată era în
plin proces de constituire.

2. Furtul era socotit o foarte gravă abatere de la normele de convieţuire socială.

3. Un întreg ritual, care însoţea încheierea convenţiilor sau învoielilor dintre persoane.

• Acest ritual este asemănător cu procedura înfrăţirii din Evul Mediu.

6
4. Izvoarele antice menţionează jurământul pe zeităţile palatului regal sau jurământul pe vetrele
regale, cum mai erau numite.
• Acest jurământ trebuia prestat de către toţi supuşii regelui, iar dacă regele se îmbolnăvea,
se considera că unul dintre juraţi a jurat strâmb.
• Pentru identificarea lui:
 erau desemnaţi 3 ghicitori pentru a arăta cine era acela
• Dacă el nega se aduceau 6 ghicitori.
 Dacă dădeau aceeaşi soluţie, cel în cauză era condamnat la moarte;
 În caz contrar pedeapsa se aplica primilor 3 ghicitori.
• Acest procedeu este asemănător cu instituţia juridică a probei cu jurători, consacrată de
Legea Ţării.

INSTITUŢIA CĂSĂTORIEI
Există o serie de norme de conducere ce reglementează instituţia căsătoriei.
În această materie, izvoarele antice par a fi contradictorii, pentru că, de pildă:
• poetul Menandru zice că tracii cunosc poligamia.
• în timp ce poetul Horatius, în odele sale, spune că tracii practicau cu stricteţe monogamia.

În realitate, nu există o contradicţie, ci se completează reciproc, pentru că:


• poetul Menandru se referă la o epocă mai veche, când geto-dacii nu erau evidenţiaţi ca un
element distinct în cadrul neamului tracic;
• poetul Horatius se referă la o epocă mai recentă, în care individualizarea geto-dacilor ca
cel mai important neam tracic fusese desăvârşită.

Pe fond, trebuie să precizăm că la finele Epocii Primitive:


• femeia avea o situaţie inferioară bărbatului, dovada pedeapsa pe care regele Oroles a
aplicat-o oştenilor săi înfrânţi în lupta cu bastarnii:
 să facă slujba femeilor lor, slujbe care mai înainte lor li se făceau.

Toate aceste reguli de conduită erau respectate în chip firesc, nu prin constrângere.

7
Semnificative în acest sens sunt:
1. relatările lui ARISTOTEL, care se referă la un trib numit Agatârşi, aceştia având aceleaşi obiceiuri
cu tracii.
Agatârşii formulau reguli de conduită în versuri şi le învăţau pe de rost cântându-le.

2. IUSTINUS, un alt autor antic, zicea că sciţii respecta drepturile în chip firesc, nu prin legi.

3. HERODOT precizează, aşa cum am arătat, că încă din vremea sa, sec. 6, geţii erau cei mai drepţi
dintre traci.
 Dovadă este atașamentul lor pentru respectarea acestor reguli de conduită.

FORMAREA STATULUI GETO-DAC


Saltul calitativ de la societatea organizată pe baza democraţiei militare la societatea organizată
politic(stat) a fost determinat în mod dialectic de:
 O serie de transformări economice şi sociale, pe care le-a suferit societatea geto-dacă.

1. PE PLAN ECONOMIC:
• sunt progresele realizate în timpul vârstei a II-a a fierului, care au dus la:
 creşterea productivităţii muncii;
 creşterea producţiei şi schimbului de mărfuri;
Acestea au determinat intensificarea comerţului şi a circulaţiei monetare.

2. PE PLAN SOCIAL:
• asistăm la o adâncă stratificare socială, care este oglindită şi arheologic în descoperirile
unor morminte cu un bogat inventar în obiectele de podoabă:
 acestea contrastau cu locuinţele sărăcăcioase ale marii majorități a poporului.
Apariţia celor 2 clase reclamă crearea statului ca un instrument destinat să asigure supremaţia
clasei dominante.

Aristocrația era desemnată prin termenii:


 tarabostes sau pileati.
Oamenii simpli, săraci:
 erau denumiți comati.

8
Sunt întrunite cele 2 criterii pe baza cărora distingem între societatea gentilică şi societatea
statală:
1. CRITERIUL STRATIFICĂRII SOCIALE
2. CRITERIUL TERITORIAL
• apartenența individului la comunitate se realizează în funcţie de teritoriul locuit, nu în
funcție de criteriul afinității-rudeniei de sânge.
 Acest lucru desemnează faptul că vechile obști gentilice organizate pe criteriul
rudeniei sunt înlocuite cu obști sătești sau teritoriale, constituite pe criteriul teritorial.

• Stratificarea socială s-a realizat:


 Pe fondul deposedării de pământ a obştilor gentilice
 Pe fondul formării marilor LATIFUNDII, aparţinând aristocraţiei gentilico-tribale.
În acest context apare statul ca un instrument în mâna clasei dominante, utilizat pentru a ţine în
ascultare marea masă a populaţiei.

Alături de FACTORII DETERMINANŢI (care sunt de ordin intern) a existat o serie de


FACTORI EXTERNI, care, deşi nu au determinat, în sens dialectic, au favorizat, au grăbit formarea
statului geto-dac.

1. ÎN PRIMUL RÂND:
 este vorba de slăbirea puterilor celţilor în luptele cu romanii.

2. ÎN AL DOILEA RÂND:
• este vorba de perioada expansiunii romane, expansiune economică, militară;
 care a dus la atingerea de către romani a limesului dunărean.
 Statul roman a cucerit Grecia, Macedonia, precum și litoralul dobrogean al Pontului
Euxin, ajungând la Dunăre și stabilindu-şi limesul pe linia Dunării.

Statul geto-dac s-a constituit de-a lungul domniei regelui BUREBISTA(care a fost ajutat in
demersul său de MARELE PREOT DECENEU), despre care Strabon afirma că:

9
„A pus capăt războiului care îi diviza şi slăbea pe daci şi i-a făcut pe aceştia să asculte de
poruncile sale, întemeind o mare stăpânire, de a cărei putere se temeau toţi vecinii, inclusiv romanii
aflaţi în primul proces de expansiune militară.”

BUREBISTA a realizat o serie de REFORME în direcţia consolidării statului şi anume:

1. REFORMA POLITICĂ
• constând în supunerea tuturor triburilor geto-dace, prin negocieri sau prin forța armelor:

 întemeind o mare stăpânire de care, spun autorii antici, se temeau inclusiv romanii.
2. REFORMA RELIGIOASĂ
• realizată cu ajutorul Marelui Preot Deceneu;
 constând în unificarea credinţelor disparate ale triburilor geto-dace într-un sistem
politeist unic.

3. REFORMA ADMINISTRATIVĂ
• constă în mutarea centrului puterii geto-dacilor din:
 Câmpia Munteană
 în zona Munţilor Orăştie (interiorul arcului carpatic)
• Aici a fost întemeiată capitala noului stat, Sarmizegetusa, şi a fost edificat un întreg sistem
de aşezări fortificate.

Informaţiile pe care ni le-a transmis Strabon, legate de domnia lui Burebista, sunt completate de
cele conţinute într-o inscripţie aflată la mormântul lui Acornion (de la Dionisos), în care se arată
că:
• BUREBISTA ajunsese cel mai mare stăpânitor al ţinutului de dincolo şi de dincoace de
Dunăre.

10
ORGANIZAREA STATULUI GETO-DAC (examen)
ORGANELE CENTRALE ȘI LOCALE

I. ORGANELE CENTRALE
1. REGELE
Conducerea supremă în statul geto-dac era asigurată de rege, vârful nobilimii sclavagiste și al
aparatului de stat.
În statul geto-dac, instituția regalității a avut un caracter ereditar:
• Pe latura ereditară se remarcă succesiunea la tron nu doar a fiului, ci și a fratelui regelui.
• Regalitatea tinde să devină ereditară, atât Burebista, cât şi Decebal erau fii de regi.

2. MARELE PREOT
Juca rolul de vicerege a cărui putere religioasă completează puterea laică a regelui.
• Uneori, cele două demnități erau exercitate de aceeași persoană, ca în cazul lui:
• Deceneu (rege si Mare Preot în același timp)
• Comosicus (rege si Mare Preot în același timp).

• Avea și rolul de judecător suprem;

• Iordanes şi Diocrates afirmă că marii preoţi aveau o putere aproape regală.

Rolul foarte important se explică prin faptul că aristocraţia şi regii emană legi.
• Legile sunt de origine divină, de aceea preoţilor le revenea interpretarea voinţei divine,
astfel încât ei aveau principalele atribuţii judecătoreşti.

REGELE și MARELE PREOT au reprezentat principalul factor prin intermediul cărora s-a
format şi impus sistemul de drept geto-dac.

11
3. CURTEA REGALĂ
Există şi o curte a regelui la nivel central, organizată după modelul statelor elenistice, având şi o
anumită ierarhie, dovadă fiind inscripţia din Dionysopolis care vorbeşte despre:
• PRIMUL SFETNIC al lui BUREBISTA.
• Acornion şi Deceneu au fost primii sfetnici ai lui Burebista

PRIMUL SFETNIC al lui DECBEAL a fost VEZINA.

CURTEA REGALĂ era constituită din sfetnici şi executanţi ai poruncilor regale.


• Ei se bucurau de stabilitate în exercitarea atribuţiilor lor.

ORGANELE LOCALE
Referitor la organizarea locală, Suidas precizează că, în statul geto-dac, erau:
• unii puşi mai mari peste treburile agricole;
• alţii, din jurul regelui, erau împărţiţi la paza cetăţilor;
Existau două categorii de dregători locali:
1. unii aveau atribuţii administrative;
2. alţii aveau atribuţii militare, puşi la paza cetăţilor.
Rezultă că teritoriul statului geto-dac era împărţit în unităţi administrativ teritoriale în cadrul
căruia activitatea din agricultură era dirijată prin organele specializate ale statului:
• De aici rezultă rolul foarte important al agriculturii în viaţa economică a geto-dacilor.

Principala atribuţie a celor puşi mai mari peste treburile agricole era:
• de a supraveghea sistemul distribuirii şi redistribuirii loturilor de cultură prin tragere la
sorţi.
• repartizarea produselor obţinute pe loturile respective.
Existenţa unei categorii distincte de dregătorii militare arata că există un vast sistem de apărare
în centrul căruia se află SISTEMUL MUNŢILOR ORĂŞTIE.

12
ESENȚA ȘI FORMA STATULUI GETO-DAC
ESENŢA STATULUI GETO-DAC
Spre deosebire de Roma antică sau de Grecia antică, care erau state sclavagiste de tip clasic, statul
geto-dac a fost un stat sclavagist începător, cu importante trăsături care îl apropie de statele Orientului
Antic, bazate pe modul de producţie tributal (Egipt, Asiria).
Autori precum Dio Cassius şi Iordanes şi Dio Crisostomul ne-au transmis informaţii legate de
stratificarea socială la daci, împreună cu denumirea categoriilor sociale: clasa dominantă tarabostes (pileaţi)
şi clasa săracă, comati (capillati). Însă toţi factorii de conducere erau recrutaţi dintre tarabostes.
Datorită istoriei scurte a statului dac, sclavia nu a putut atinge nivelul clasic, în sensul că baza
producţiei în statul geto-dac nu era reprezentată de muncă sclavilor, ci de munca oamenilor săraci, dar
liberi, grupaţi în obştile săteşti sau teritoriale. Alături de latifundiile aristocraţiei geto-dace(proprietatea
privată a taraboștilor), există pe scară largă proprietatea comună (devălmaşa) la nivelul obştilor săteşti sau
teritoriale.
De asemenea, un element care conferă caracterul apropiat de modul de producţie tributal este faptul
că în statul dac, precum în Orientul Antic, regele deţinea monopolul exploatării zăcămintelor de aur.
FORMA STATULUI GETO-DAC
Acesta era o monarhie cu un pronunţat caracter militar. Caracterul militar al statului dac era dat
de faptul că, de-a lungul întregii sale existenţe, statul geto-dac s-a confruntat permanent cu pericolul extern:
celţii şi, ulterior, romanii. Caracterul pronunţat militar al statului geto-dac nu este o expresie a
primitivismului, aşa cum susţin unii autori, ci este o consecinţă firească a contextului istoric în care s-a
format şi a evoluat statul geto-dac, dominat de agresiunea permanentă a puterilor vecine.
Strabon denumea stăpânirea exercitată de Burebista imperiu, iar o inscripţie descoperită în Siria
denumeşte stăpânirea exercitată de Decebal regat. Lui Decebal i-a fost recunoscută calitatea de rege al
unui regat clientelar Romei.
O particularitate a monarhiei geto-daca este alternanța puterii laice şi religioase în competenţa
aceleaşi persoane sau unor persoane diferite, tendinţa e de contopire a atribuţiilor laice cu cele religioase.
(Deceneu şi Comosicus - regi şi mari preoţi).

DREPTUL GETO-DAC
După constituirea statului geto-dac s-a format şi dreptul geto-dac, alcătuit din norme juridice ce au
luat locul vechilor cutume sau obiceiuri nejuridice din epoca prestatală(perioada democraţiei militare) în
reglementarea relaţiilor sociale din societatea geto-daca.

13
Dreptul geto-dac s-a format pe TREI CĂI:

1. O primă cale este aceea a sancţionării unora dintre vechile obiceiuri ale geto-dacilor, din Epoca
Prestatală, în care este vorba despre:
• obiceiurile acelea care se dovedeau a fi convenabile şi utile clasei dominante;
• despre care se pretindea că ele sunt expresia unui interes social general.

2. A doua cale este a instituirii unor obiceiuri noi;


• corespunzătoare noilor cerinţe economice, sociale, circumscrise organizării de tip politic a
societăţii.
3. A treia cale este aceea a elaborării unui sistem scris.
• Pe lângă dreptul nescris sau cutumiar, exprimat în forma obiceiurilor, în statul geto-dac
s-a elaborat şi un sistem de legi scrise care nu au parvenit pe cale directă, dar pe care
autorii antici le menţionează.
• Strabon şi Iordanes afirmă că Burebista a dat poporului său un set de legi scrise,
conţinând porunci ale regelui şi despre care Burebista pretindea că i-au fost inspirate de
zei.
• Aceste legi, conform Iordanes, s-ar fi transmis din generaţie în generaţie până în vremea sa
(până în sec 6 d.Hr.).
• Spre deosebire de codul decemviral al romanilor (Legea celor XII Table), acestea conţin
norme de drept noi.
• În mod deliberat, Burebista a recurs la autoritatea religiei pentru a se face ascultat de către
popor şi pentru a dubla autoritatea de stat cu cea religioasă în asigurarea respectării
legilor pe care le-a promulgat.

Instituţiile dreptului geto-dac nu ne-au parvenit pe cale directă, dar unele dintre ele au putut fi
reconstituite:
• în mod indirect pe baza izvoarelor istorice care conţin referiri la aceste instituţii;
• şi totodată pe baza urmelor pe care aceste instituţii le-au lăsat în fizionomia unor instituţii
ulterioare.
• Cea mai de seamă instituţie a dreptului geto-dac şi a oricărui sistem de drept este
INSTITUŢIA PROPRIETĂŢII.

14
INSTITUŢIA PROPRIETĂŢII
În materia proprietăţii, geto-dacii au cunoscut două forme de proprietate:
 proprietatea privată, a stăpânilor de sclavi;
 proprietatea comună, devălmaşă, a obştilor săteşti sau teritoriale;

1. PRIMA FORMĂ DE PROPRIETATE este atestată de un autor antic, CRITON, care


menţionează că:
• în statul geto-dac existau mari proprietari de pământuri şi vite.

Alte izvoare antice indică faptul că practica vânzării sclavilor de origine geto-daca pe pieţele de
sclavi ale Imperiului Roman era extrem de frecventă.

• Rezultatul este că forma de proprietate privată avea ca OBIECT:


• pământul, vitele şi sclavii,
• TITULARII săi erau membrii aristocraţiei geto-dace:
• şi anume taraboștii.

2. A DOUA FORMĂ DE PROPRIETATE, cea comună devălmaşă, este cunoscută din:


• examinarea unor versuri conţinute în odele poetului latin Horaţiu.
• Concluziile care se desprind din aceste versuri:
• pământurile proprietăţii comune devălmaşe se aflau în proprietatea comună devălmaşă
a membrilor obştii, în sensul că nu erau împărţite.
• La fel se întâmplă cu recoltele obţinute de pe aceste terenuri.

Pământul obştilor era împărţit numai sub aspectul folosinţei lui în loturi, care erau atribuite
membrilor obştei pe timp de un an, potrivit sistemului asolamentului, prin tragere la sorţi.

În anul următor, loturile de cultura erau redistribuite prin tragere la sorţi potrivit aceluiaşi
sistem, al asolamentului.
• Procedura distribuirii loturilor prin tragere la sorţi era supravegheată de către
DREGĂTORII ADMINISTRATIVI, tot aceştia fiind cei care reţineau impozitul sau
tributul datorat statului de către obşte din recoltele obţinute.

15
INSTITUŢIA CĂSĂTORIEI în DREPTUL GETO-DAC

1. HERODOT:

 arată că la daci căsătoria se realiza printr-un contract de cumpărare a soţiei de la


părinţii acesteia de către soţ:
• iar în cadrul căsătoriei femeia se afla într-o stare de inferioritate faţă de soţul său. \

2. POETUL LATIN OVIDIUS:


 vorbeşte despre muncile grele pe care soţia geto-daca trebuia să le îndeplinească în
cadrul gospodăriei.
3. POETUL LATIN HORATIUS:
 arată, în odele sale, că geto-dacii erau monogami
 consemnează totodată şi practica zestrei, termen de sorginte geto-daca.
 menţionează că cea mai importantă zestre a femeii geto-dace nu constă în bunurile pe
care ea le aducea în regimul matrimonial, ci în virtutea ei.

DREPTUL PENAL
Un alt domeniu reglementat de dreptul geto-dac este dreptul penal, materie în care principalele
instituţii vizau:
• apărarea statului
• apărarea proprietăţii private.

 Singura menţiune concretă existentă în acest sens provine de la Horatius, care spune că:
„adulterul femeii geto-dace era sancţionat cu uciderea sa.”

DREPTUL PROCESUAL
Referitor la dreptul procesual, deşi din punct de vedere formal atribuţiile realizării justiţiei
fuseseră preluate de către stat;
 în statul dac, în anumite situaţii (cazuri de vătămare corporală) continuă să se aplice
vechiul sistem al răzbunării sângelui, adică o formă de justiţie privată.

16
Autorii antici arată că organizarea activităţii de judecată era una dintre preocupările principale
ale statului geto-dac.

 În acest sens, Iordanes spune despre Comosycus că era judecător suprem.


• Acesta se ocupa de organizarea şi de judecarea proceselor, fiind judecător suprem, însă
Comosycus era şi rege şi Mare Preot, în acelaşi timp.
• El executa atribuţia de judecător suprem în virtutea calităţii de rege sau de Mare Preot,
referindu-se la sistemul judiciar, ca mijloc de tranşare a litigiilor.

 Poetul Ovidius, referindu-se şi el la activitatea judiciară în statul geto-dac arată că:


• duelul judiciar era utilizat uneori ca sistem de rezolvare a litigiilor între persoane.

DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC


În ceea ce priveşte dreptul internaţional public, unii autori menţionează:
 rolul pe care preoţii geto-daci îl jucau asemeni preoţilor romani în cadrul ceremonialului
care însoţea încheierea unor tratate de alianţă între:
• statul dac;
• alte state;

Provincia romana dacia


ORGANIZAREA DE STAT A PROVINCIEI ROMANE DACIA
În urma războaielor daco-romane (între anii 101-102 şi 105-106), o parte a teritoriilor locuite de
geto-daci au intrat în stăpânirea statului roman.
Au rămas însă, în continuare, locuite de dacii liberi teritoriile: Crișana, Maramureş şi Nordul
Moldovei.
Pe de altă parte, dintre teritoriile cucerite de romani, nu toate au intrat în componenţa
provinciei romane Dacia, şi anume: Sudul Moldovei, Muntenia şi colţul de S-E al Transilvaniei au fost
iniţial incluse, din punct de vedere administrativ, în provincia Moesia Inferior.

De-a lungul stăpânirii exercitate de romani în Dacia, această provincie a suferit mai multe
reorganizări administrativ-teritoriale, şi anume:

17
1. Între anii 106 şi 117 (până la moartea împăratului Traian, cel care a cucerit Dacia),
 Dacia a fost o provincie unitară, cuprinzând: Banatul, Oltenia şi Transilvania (fără
colţul de S-E.)

2. ÎMPĂRATUL HADRIAN înfăptuieşte prima reorganizare administrativ-teritoriala


între anii 117 şi 124.
 Şi anume: abandonează S-ul Moldovei şi cea mai mare parte a Câmpiei Muntene, care
erau greu de apărat împotriva atacurilor dacilor liberi;
 Împarte teritoriul rămas sub stăpânire romană în două provincii:
• Dacia inferioară (cuprinzând Oltenia, colţul de S-E al Transilvaniei şi V-ul Munteniei)
• Dacia superioară (cuprinzând Banatul şi restul Transilvaniei)

3. ÎMPĂRATUL HADRIAN (între anii 124-168):


 desprinde din Dacia superioară zonă situată la Nord de Arieş şi de Mureșul
Superior;
• şi creează o nouă provincie: DACIA POROLISSENSIS.

4. Ultima reorganizare administrativ-teritoriala este înfăptuita de îMPĂRATUL MARCUS


AURELIU (168-169).
 El uneşte Dacia superioară cu Dacia inferioară, formând DACIA APULENSIS
 apoi desprinde Banatul din Dacia Apulensis, creând o nouă provincie: DACIA
MALVENSIS (cu capitala la Malva);
• menţinând astfel Dacia Porolissensis în vechile sale graniţe.

Cele trei provincii Dacia (Apulensis, Malvensis şi Porolissensis):


• s-au menţinut până la retragerea aureliana.(271)

18
ORGANELE CENTRALE DE CONDUCERE ALE PROVINCIEI ROMANE
DACIA
Provinciile imperiului erau de două categorii:
 provincii SENATORIALE (pacificate)
 provincii IMPERIALE (nepacificate)

Organele centrale în Dacia-provincie romană:


1. Legatus Augusti Pro Praetore
2. Concilium Provinciae
3. Procuratorul financiar
4. Procuratorul vamal

1. LEGATUS AUGUSTI PRO PRAETORE


Dacia era o provincie imperială, considerată nepacificată, fiind condusă direct de către împărat,
prin intermediul unui guvernator, care se numea “legatus augusti pro praetore”.
• Acesta era recrutat dintre membrii Ordinului Senatorial;
• avea rang consular, în sensul că el fusese consul la Roma.
Reşedinţa legatului şi capitala provinciei Dacia erau la Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica
Sarmizegetusa.
• Acest legat imperial avea imperium proconsulare, adică puterea de comandă a
consulului de la Roma.
 El putea comanda mai multe legiuni;
 şi avea atribuţii supreme de conducere pe plan administrativ, militar şi judiciar.

* După prima reorganizare a provinciei Dacia, înfăptuită de împăratul Hadrian, această situaţie
se menţine în DACIA SUPERIOARĂ;
• cu singura deosebire că legatul imperial al Daciei Superioare era recrutat dintre membrii
Ordinului Senatorial, dar era de rang pretorian, inferior.
 era fost pretor la Roma, în sensul că el nu avea dreptul de a comanda decât o singură legiune,
spre deosebire de cel care avea imperium proconsulare, respectiv legiunea a XIII-a Gemina, care
îşi avea sediul în castrul de la Appulum, unde se afla şi reşedinţa guvernatorului Daciei Superioare.
• Capitala provinciei Dacia Superioară rămâne însă la Colonia Ulpia Traiana.

19
a. DACIA INFERIOARĂ era o provincie procuratoriană, condusă de un PROCURATOR
AUGUSTI;
 denumit şi procurator presidial sau “praeses”, recrutat dintre MEMBRII ORDINULUI
ECVESTRU, adică dintre cavaleri.
 Se bucura de “ius gladii”, care îi conferea depline puteri civile, militare şi judiciare (dreptul
sabiei).

Capitala acestei provincii, precum şi reşedinţa guvernatorului ei, se aflau la Drobeta.

b. O poziţie asemănătoare o avea şi DACIA POROLISSENSIS, sediul guvernatorului şi


capitala acestei provincii fiind la Napoca.
 În DACIA POROLISSENSIS, după transferarea legiunii a V-a Macedonica din Dobrogea în
castrul de la Porolissum, atribuţiile de guvernator al provinciei au fost preluate de generalul
comandant al acesteia.

c. O poziţie asemănătoare o avea şi DACIA MALVENSIS, sediul guvernatorului şi capitala


acestei provincii fiind la MALVA.

*După ultima reorganizare a Daciei, guvernatorul DACIEI APULENSIS redobândeşte rangul


consular de la început şi asigură conducerea şi coordonarea tuturor celor trei Dacii, purtând titulatura
de:
 “legatus augusti pro praetore daciarum trium”
Unitatea celor trei provincii Dacia a fost întărită şi de faptul că, începând din vremea domniei lui
Alexandru Sever, colonia Ulpia Traiana este ridicată la rangul de METROPOLIS A CELOR TREI
DACII.

2. CONCILIUM PROVINCIAE
Un alt organ de conducere la nivel central era Concilium Provinciae (sau Concilium Daciarum
trium), înfiinţat de ÎMPĂRATUL MARCUS AURELIU.
Este o adunare provincială alcătuită din delegaţi ai oraşelor celor trei provincii, care se întruneau
o dată pe an la colonia Ulpia Traiana, în Palatul Augustalilor.
Membrii acestei adunări erau recrutaţi din cadrul Ordinului Ecvestru şi din cadrul Ordinului
Decurionilor.

20
Alegeau dintre ei un preşedinte al adunării, care era în acelaşi timp şi Sacerdos arae Augusti,
adică preotul cultului imperial în Dacia.
Acest Concilium era un organ cu caracter consultativ, cu atribuţiuni restrânse, limitate la:
 arătarea problemelor de interes general ale oraşelor şi provinciilor
 susţinerea intereselor locale în fața administraţiei imperiale.
 În acest sens, membrii adunării puteau adresa plângeri împăratului, faţă de abuzurile
magistraţilor provinciali.

 În realitate, principala sarcină a acestui Concilium era întreţinerea cultului imperial în


Dacia;
 În scopul întăririi unităţii provinciilor şi creşterii loialităţii şi devotamentului provincialilor
faţă de administraţia romană.

3. PROCURATORUL FINANCIAR
Organizarea financiară a provinciei Dacia
Administrarea finanţelor provinciei era asigurată de un procurator financiar, cu sediul la
colonia Ulpia Traiana, unde erau:L
 centralizate datele privind veniturile şi impozitele pentru toate cele 3 provincii Dacia.
Acest procurator financiar:
 era subordonat legatului imperial al Daciei;
 era recrutat dintre membrii Ordinului Ecvestru.
 avea în subordinea sa un întreg aparat fiscal, alcătuit din funcţionari inferiori.

Această situaţie a continuat în urma reorganizărilor succesive ale provinciei Dacia, în Dacia
Superioară şi apoi în Dacia Apulensis.

Atunci când locul guvernatorului imperial în Dacia Apulensis era vacant, interimatul
conducerii celor trei Dacii revenea tocmai acestui procurator financiar al Daciei Apulensis.

În Dacia Inferioară, Dacia Porolissensis şi Dacia Malvensis, atribuţiile financiare reveneau


procuratorilor prezidiali ai acestor provincii.

21
O singură menţiune, aceea că în Dacia Porolissensis, după ce conducerea provinciei a fost
preluată de generalul comandant al Legiunii a V-a Macedonica, atribuţiile financiare au revenit unui
procurator financiar special, care nu mai avea calitatea de praeses.

În vederea stabilirii impozitelor şi a bazei impozabile, se efectuau din cinci în cinci ani,
recensăminte ale bunurilor şi persoanelor, de către magistraţi specializaţi, denumiţi “duumviri
quinquenales”.

Impozitele erau de două categorii:

1. IMPOZITE DIRECTE, denumite“TRIBUTA”


 erau:
 impozitul funciar (“tributum soli” sau “stipendium”), care se plătea şi pe clădiri
 impozitul personal (denumit “tributum capitis”), pe care îl plăteau nu numai cetăţenii romani, ci
şi peregrinii (străinii, necetăţeni).

2. IMPOZITE INDIRECTE, denumite “VECTIGALIA”


 erau numeroase;
a. erau de 5%
 pe mosteniri si eliberari de sclavi;

b. de 4%
 pe vanzari de sclavi;

c. de 1%
 pe vanzarea altor marfuri;

d. CEL MAI IMPORTANT FIIND IMPOZITUL DE 2.5 %


 pe circulaţia bunurilor şi persoanelor (un fel de taxa vamală care era încasata în cadrul unor
oficii vamale, amplasate atât la graniţe, cât şi în interiorul provinciilor, denumite “Stationes”).

22
4. PROCURATORUL VAMAL
Pentru incasarea impozitelor erau organizate oficii vamale atat in interiorul provinciei, cat si la
granite, denumite Stationes portorii
 Erau conduse de sclavii imperiali (denumiti servi villici).

 La inceput, activitatea de incasare a taxei vamale fost incredintata unor arendasi numiti
Conductores.
 Dupa 169 e.n, activitatea de incasare a fost incredintata unor procuratori vamali
recrutati dintre membrii ordinului ecvestru.

ORGANIZAREA LOCALĂ A PROVINCIEI ROMANE DACIA


În provincia Dacia existau două categorii de aşezări:
 AŞEZĂRI URBANE
1. Colonii
2. Municipii
 AŞEZĂRI RURALE
1. Aşezări rurale organizate în forma tradiţională geto-dacă a obştilor săteşti sau
teritoriale;
2. Aşezări rurale organizate după modelul roman;

1. AŞEZĂRILE URBANE
 erau de două categorii: colonii şi municipii.

A. COLONIILE
 erau centre urbane puternic romanizate, locuitorii lor fiind în majoritate cetăţeni
romani, care se bucurau de plenitudinea drepturilor civile şi politice.

Mai mult, unele dintre colonii erau investite cu “IUS ITALICUM”:


 ficţiune juridică potrivit căreia solul lor (pământul lor) era asimilat solului italic;

23
 asta înseamnă că cetăţenii romani din acele colonii puteau exercita dreptul de proprietate
quiritara asupra pământului, fiind scutiţi astfel de plata impozitului funciar.

B. MUNICIPIILE
 aveau un statut inferior, fiind centre mai puţin romanizate, locuite în majoritate de
latini şi peregrini;
 însă în epoca stăpânirii române a Daciei, distincția care odinioară era extrem de clară între
colonii şi municipii, începe să se estompeze, asistăm la o nivelare a statutului juridic al
aşezărilor urbane în imperiu şi, evident, şi în provincia Dacia.

1. Consiliul municipal
Conducerea supremă a oraşelor, colonii şi municipii, era exercitată de un Consiliu municipal,
organizat după modelul senatului Romei, motiv pentru care el se mai numea şi Senat Municipal.

• Membrii acestui Senat Municipal alcătuiau “ordo decurionum” (ordinul decurionilor).


 Numărul decurionilor din Senatul Municipal era cuprins între 30 şi 50, fiind stabilit în actul de
înfiinţare a oraşului, în funcţie de numărul cetăţenilor romani din localitatea respectivă.

 Membrii Senatului Municipal erau desemnaţi pe un mandat de cinci ani, de acei magistraţi
specializaţi cu efectuarea recensământului, denumiţi “duumviri quinquenales”.

Membrii erau recrutaţi din rândul persoanelor care îndeplineau cumulativ următoarele
CONDIŢII:
• să fie cetăţeni romani ingenui.
 adică născuţi din părinţi care au fost întotdeauna oameni liberi;

• să aibă vârsta de cel puţin 25 de ani.


 fără perspectiva de a fi puşi sub tutela;

• să aibă o avere de cel puţin 100.000 de sesterţi.

24
 pentru că decurionii răspundeau cu propria lor avere pentru neîncasarea impozitelor şi taxelor
datorate de provincialii statului român)

Atribuţiile Consiliului Municipal (Senatului Municipal)


Principalele atribuţiuni ale Consiliului Municipal erau:
1. Atribuirea de terenuri;
2. Soluţionarea problemelor edilitare;
3. Organizarea spectacolelor şi a jocurilor publice;
4. Coordonarea activităţii administrative şi fiscale;
5. Îndeplinirea obligaţiilor de cult;
6. Alegerea magistraţilor oraşului şi a sacerdoţilor (adică a preoţilor municipali) ;
7. Cinstirea persoanei împăratului şi a guvernatorului/conducatorilor provinciei;

MAGISTRAŢII SUPERIORI erau numiţi:


- în colonii “DUUMVIRI iure dicundo” ;
- în municipii “QUATUORVIRI iure dicundo” ;
Aceştia:
 erau aleşi pe termen de un an, dintre decurioni;
 aveau atribuţiuni administrativ-executive şi judiciare (ceea ce le arătă şi numele).

• Alţi MAGISTRAŢI CIVILI erau EDILII (“aediles”), care aveau ca atribuţii:


1. Poliţia oraşelor;
2. Aprovizionarea pieţelor;
3. Întreţinerea clădirilor şi a străzilor;

• Pe lângă aceştia, erau şi CVESTORII (“quaestores”), care se ocupau cu:


 administrarea finanţelor şi a bunurilor oraşului.

• MAGISTRATII SACERDOTALI (sau preoţii municipali) erau aleşi de către decurioni,


fiind integraţi într-un sistem ierarhic:
 în fruntea căruia se afla “PONTIFEX”, ales dintre decurioni;

25
 urmat de “FLAMINES” (erau preoţii zeilor principali) şi AUGURII (sacerdoţi de rang
inferior).

1. PRIMUL EŞALON al conducerii oraşului era format de ORDINUL DECURIONILOR, compus


din:
• membrii Senatelor Municipale;
• magistraţii municipali;
 In subordinea MAGISTRATILOR MUNICIPALI se afla un intreg aparat de functionari si
slujbasi marunti denumiti APPARITORES.

2. CEL DE-AL DOILEA EŞALON îl reprezenta ORDINUL AUGUSTALILOR.


• Aceştia erau persoane avute, cu un mare potenţial economic, dar care nu îndeplineau
condiţiile pentru a accede la decurionat.
• Augustalii erau aleşi pe viaţă de către decurioni.
• Aveau că principala sarcină aceea de:
 a întreţine cultul împăratului şi cultul Romei;
 a contribui cu donaţii substanţiale pentru realizarea unor lucrări edilitare, atât în domeniul
civil, cât şi în domeniul religios.
 Augustalii se constituiau într-o asociaţie la nivelul întregii provincii Dacia, cu sediul la
Colonia Ulpia Traiana, unde se afla şi conducătorul lor, acel “sacerdos arae
Auguşti”;
 care îndeplinea şi funcţia de preşedinte al lui “concilium provinciae”. Avea o functie de cenzura.

3. AL TREILEA EŞALON al conducerii oraşelor îl reprezentau COLEGIILE/COLEGIA.


 Acestea sunt asociaţii cu caracter profesional, religios sau funerar, având ca scop:
 ajutorarea reciprocă a membrilor lor.

COLEGIILE PROFESIONALE (de ex. Colegiul meşteşugarilor, negustorilor, etc.) erau


organizate după modelul militar, grupându-i pe membrii lor în “decurii” şi “centurii “;
 erau conduse de un “praefectus” sau “magister”, fiind totodată puse sub protecţia unei persoane
de vază a oraşului, denumită “patronus” sau “defensor” (apărătorul sau protectorul colegiului
respectiv).

26
2. AŞEZĂRILE RURALE
Aşezările rurale (sau satele) cuprindeau cea mai mare parte a populaţiei provinciei Dacia.
Aşezările rurale erau de două categorii:
1. aşezări rurale organizate în formă tradiţională geto-daca:
 a obştilor săteşti sau teritoriale;

2. aşezări rurale organizate după modelul roman;


 pagus, pagi (sg si pl)
• sunt satele organizate pe teritoriul coloniilor, alcătuite în marea lor majoritate din cetăţeni
romani.

 vicus, vici (sg si pl)


• sunt satele aflate în afara teritoriului coloniilor, locuite în special de necetăţeni
(latini, peregrini).

ASezAri rurale cu statut special


1. STATIONES
• acele oficii vamale poştale de pază şi control;

2. CANABAE
• aşezări rurale organizate pe lângă castrele romane, locuite de veterani, familiile şi rudele
soldaţilor romani, negustori şi meşteşugari care îşi desfăşurau activitatea în strânsă
legătură cu trupele romane).

3. REGIUNI cu REGIM SPECIAL (MINELE DE AUR și de FIER)


 Există în provincia Dacia şi un teritoriu cu statut special, anume exploatările de aur din
Munţii Apuseni, conduse direct de către împărat, prin intermediul unui PROCURATOR
AURARIUM.

27
DREPTUL ÎN DACIA ROMANĂ
Dreptul în provincia romană Dacia, ca de altfel dreptul roman în ansamblul său, are un caracter
puternic statuar, în sensul că:
 el consacră un statut juridic diferit pentru diversele clase şi categorii sociale.

1. CETĂȚENII ROMANI
Pe primul plan se aflau cetăţenii romani, care se bucurau de plenitudinea drepturilor civile şi
politice;
 cu excepţia proprietăţii quiritare, pe care o puteau exercita, aşa cum am văzut, doar
cetăţenii romani din coloniile investite cu “IUS ITALICUM”.

DREPTURI POLITICE:
1. “ius sufragii (dreptul de a alege)
2. “ius honorum” (dreptul de a candida şi de a fi ales într-o magistratură)
3. “ius militiae” (dreptul de a face parte din legiunile romane)

DREPTURILE CIVILE:
 “ius comercii/comercium” (dreptul de a încheia acte juridice, potrivit dreptului civil)
 “ius connubii/conuubium” (dreptul de a încheia o căsătorie valabilă, potrivit dreptului civil)
 “legis actio” (dreptul de a utiliza mijloacele procedurale ale dreptului civil pentru valorificarea
pretenţiilor lor legitime şi a drepturilor lor subiective)

2. LATINII
După cetăţenii romani, urmau în ierarhia socială, latinii (categoria socială cu un statut juridic
intermediar între cetăţeni şi peregrini).

Ei se bucurau de o parte dintre drepturile civile şi politice ale cetăţenilor romani.

28
DREPTURI POLITICE:
1. “ius sufragii (dreptul de a alege)
NU aveau:
 “ius honorum” (dreptul de a candida şi de a fi ales într-o magistratură)
 “ius militiae” (dreptul de a face parte din legiunile romane)

DREPTURILE CIVILE:
1. ius comercii/comercium” (dreptul de a încheia acte juridice, potrivit dreptului civil)
2. “ius connubii/conuubium” (dreptul de a încheia o căsătorie valabilă, potrivit dreptului civil)
3. “legis actio” (!!) DOAR UNEORI

Latinii din provincia Dacia erau LATINI FICTIVI, în sensul că:


 aveau statutul juridic al latinilor coloniari, dar nu erau rude de sânge cu romanii.
De altfel, în perioada stăpânirii române în Dacia, statutul de latin devenise unul cu caracter
excepţional, aplicându-se unui număr redus de persoane.
• Acest lucru se întâmplă pe fondul tendinţei de generalizare a cetăţeniei romane, înfăptuita
prin EDICTUL ÎMPĂRATULUI CARACALLA (Antonius Caracalla) din anul 212.
Cetăţenii romani, în raporturile dintre ei, utilizau normele dreptului civil.
Latinii, în raporturile dintre ei, precum şi în raporturile cu cetăţenii şi cu peregrinii, utilizau
NORMELE DREPTULUI GINŢILOR.

3. PEREGRINII

Cea de-a treia categorie socială era reprezentată de peregrini.


Aceasta era şi cea mai numeroasă categorie socială, pentru că în această intrau autohtonii geto-
daci, supuşi cuceririi romane.
PEREGRINII, la rândul lor, erau de două categorii:

1) Peregrini OBIŞNUIŢI
• în raporturile cu cetăţenii romani şi cu latinii utilizau NORMELE DREPTULUI GINŢILOR.
• în raporturile dintre ei puteau utiliza cutumele locale (“Leges moresque peregrinorum” –
LEGILE ŞI CUTUMELE PEREGRINILOR) numai în măsura în care acestea erau recunoscute
de statul roman, deoarece nu intrau în coliziune cu normele dreptului roman.

29
2) Peregrini DEDITICII
• adică locuitorii cetăţilor care s-au opus cu forţa armelor cuceririi romane, spre pildă dacii din
Sarmizegetusa.
• Ei erau o categorie inferioară de peregrini, în sensul că nu mai aveau acces la dreptul lor
naţional:
• adică nu mai puteau utiliza în raporturile dintre ei normele/cutumele locale;
• nu puteau dobândi niciodată cetăţenia romana, dovada că edictul lui Caracalla îi
exceptează de la acordarea cetăţeniei romane
• nu puteau veni niciodată la Roma sub sancţiunea căderii în sclavie automat.

CONCLUZIE: NORMELE DREPTULUI GINŢILOR reprezintă DREPTUL COMUN al tuturor


acestor categorii (cetăţeni, latini, peregrini) pentru reglementarea raporturilor juridice dintre ei.

Formele juridice bazate pe “ius gentium”, deşi diferite de formele juridice bazate pe dreptul
civil:
• produceau, totuşi, efecte juridice valabile, chiar dacă în anumite împrejurări erau
imperfecte faţă de efectele produse de instituţiile dreptului civil.

EXEMPLE:
1. Cetăţeanul roman se putea căsători în mod valabil cu o peregrina potrivit formelor
prescrise de “ius gentium”;
• dar nu avea manus asupra soţiei (adică nu avea puterea maritală)
• şi nu avea “patria potestas” (puterea parinteasca) asupra copiilor rezultaţi din această
căsătorie.

2. În contractele dintre cetăţeni şi peregrini se putea utiliza forma scrisă, însă această formă
era “ad probationem” şi nu “ad validitatem”.

3. Litigiile dintre cetăţeni şi peregrini erau deduse spre soluţionare tribunalelor/instantelor


romane din provincie, pe baza unei ficţiuni juridice, potrivit careia:
• peregrinul era considerat cetăţean roman. (“si civis romanus esset”).

30
“IUS GENTIUM”, ca diviziune a dreptului privat roman, este mult mai evoluată faţă de
dreptul civil, întrucât:
• nu presupune forme solemne şi gesturi rituale.
• se întemeiază în principal pe elementul subiectiv al voinţei umane.

În procesul convieţuirii dacilor cu romanii, cele trei rânduieli juridice:


1. drept civil;
2. dreptul ginţilor;
3. cutumele locale)
• s-au apropiat până la contopire, dând naştere, în condiţiile specifice Daciei, unui sistem de
drept nou, anume SISTEMUL JURIDIC DACO-ROMAN.
(!!)Este vorba despre un proces de sinteză juridică daco-romană, în cadrul căruia influenţa
covârşitoare a fost exercitată, evident, de normele dreptului roman.
DAR, la rândul lor, şi cutumele locale au exercitat o anumită influenţă asupra dreptului roman,
în special în direcţia:
• înlăturării formalismului din actele juridice
• generalizării si ocrotirii principiului bunei-credinţe.

• Dovada acestui proces de sinteza o reprezinta unul dintre cele mai importante
documente ale dreptului privat roman si anume TRIPTICELE DIN TRANSILVANIA.

INSTITUŢIA PROPRIETĂŢII
Pentru analizarea acestei instituţii trebuie făcută distincţia între:
1. proprietatea asupra pământului;
2. proprietatea asupra celorlalte bunuri;

Proprietatea asupra pământului


Referitor la proprietatea asupra pământului în provincia romană Dacia, au existat DOUĂ FORME
DE PROPRIETATE:
1. PROPRIETATEA QUIRITARĂ
• era exercitată în Dacia de către cetăţenii romani care locuiau în coloniile investite cu ius
italicum şi al căror teritoriu era asimilat solului Romei.

31
• Nu se plateau impozite, insa putea fi dobandita prin uzucapiune, era sanctionata prin
actiunea revendicara.
• Conferea toate prerogativele dreptului de proprietate:
• ius putendi-utilizare;
• ius fruendi-fructificare;
• ius abutendi-dispunerea de bun în forma sa materială și juridică;

2. PROPRIETATEA PROVINCIALĂ
• era exercitată de ceilalţi provinciali, precum şi de către cetăţenii romani care nu
locuiau în coloniile investite cu ius italicum.
• Purta asupra imobileleor care nu erau susceptibile de proprietate quiritara, adica
nu aveau ius italicum.
• Nu era susceptibila de uzucapiune, ci doar de prescriptio longi/longissimi
temporis.
• Implica plata de impozite.
• Nu conferea deplinatatea drepturilor si prerogativelor proprietarului.
• Nu era sanctionata prin actiunea de revendicare, ci printr-o actiune grevata de
aceasta.

Potrivit unei străvechi reguli consacrate de dreptul roman:


• toate terenurile cucerite de la duşmani treceau în proprietatea statului roman cu titlul
de ager publicus (ogorul public).
• În fapt aceste terenuri erau date în folosinţă provincialilor, care plăteau în schimb un
impozit funciar: tributum solii sau stipendium.

Întrucât aceasta folosinţă exercitată de către provinciali era dificil de încadrat din punct de vedere
juridic:
• jurisconsulţii romani ai epocii clasice au căutat să o definească pe baza ideilor şi
instituţiilor juridice existente la acea dată, considerând că:
 provincialii exercita asupra terenurilor respective posesia sau uzufructul;
 pot fi asimilaţi până la un punct cu titularii de drepturi reale.
În realitate, însă, provincialii exercitau asupra terenurilor respective un veritabil drept de
proprietate, pe care romaniştii l-au denumit PROPRIETATE PROVINCIALĂ.
32
În acest sens, provincialii aveau toate atributele dreptului de proprietate.
• Puteau transmite terenurile respective prin acte intervivos, utilizând tradiţiunea;
• puteau transmite mortis causa, prin testament.
Totodată, după modelul uzucapiunii din dreptul civil, a fost creată pentru proprietatea provincială
o uzucapiune specială, numită PRAESCRIPTIO LONGI TEMPORIS.

Paul şi Modestin o denumeau PRAESCRIPTIO LONGAE POSSESSIONIS.


 PRESCRIPTIO LONGI TEMPORIS se deosebeşte însă de uzucapiunea din dreptul
civil:

EFECTE, TERMEN SI DISPARITIA DIFERENTIERII ODATA CU UNIFICAREA


LEGISLATIVA EFECTUATA DE IMPARATUL JUSTINIAN.

1. ÎN PRIVINŢA TERMENELOR:

*În cazul UZUCAPIUNII din dreptul civil:


• termenele sunt de:
 1 an pentru bunurile mobile
 de 2 ani pentru bunurile imobile.

*În cazul lui PRESCRIPTIO LONGI TEMPORIS:


• termenele sunt de:
 10 ani între prezenţi ( între persoane aflate în aceeaşi localitate, iar mai apoi în aceeaşi
provincie)
 20 de ani între absenţi (între persoane care se afla în localităţi diferite, mai apoi în
provincii diferite).

33
2. ÎN PRIVINŢA EFECTELOR:
UZUCAPIUNEA din dreptul civil:
• este o prescripţie achizitivă, duce la dobândirea dreptului de proprietate de către
posesor:
 la împlinirea termenului de 1 an sau, după caz, de 2 ani.
PRESCRIPTIO LONGI TEMPORIS:
• nu este o prescripţie achizitivă, ci extinctiva.
Efectul acestei prescripţii constă în respingerea/stingerea acţiunii în revendicare, a
proprietarului de către posesor;
 însă, dacă posesorul pierdea posesia bunului chiar şi după împlinirea termenului de
prescripţie, nu mai putea revendica acel bun.
 La implinirea termenului se stingea dreptul de a valorifica in justitie dreptul asupra
unui bun si a calitatii de proprietare a celui in contra caruia a curs termenul.

3. ÎN AL TREILEA RÂND, spre deosebire de UZUCAPIUNE, în cazul lui


PRESCRIPTION LONGI TEMPORIS:
• era admisă joncţiunea posesiilor;
• nu se cereau condiţiile justului titlu şi a bunei credinţe;
A fost creată, totodată, şi o praescriptio longissimi temporis, adică:
• prescripţia celei mai lungi durate, care avea un termen iniţial de 40 de ani, în timpul împăratului
Constantin cel Mare;
 redus apoi mai întâi la 30 de ani, în vremea domniei împăratului Teodosiu al II-lea.
• PRESCRIPTIO LONGISSIMI TEMPORIS se aplică:
 atât bunurilor imperiale (patrimonium caesaris)
 cât şi bunurilor bisericii.
PRESCRIPTIO LONGISSIMI TEMPORIS era, de asemenea, o PRESCRIPŢIE
EXTINCTIVĂ.

ÎMPĂRATUL JUSTINIAN, în cadrul demersului sau unificator:


• a suprimat deosebirea între fondul italic şi fondul provincial, astfel încât Italia devine şi ea o
simplă provincie a Romei, nemaiavând statutul special anterior. Pe cale de consecinţă, împăratul
Justinian a unificat UZUCAPIUNEA cu PRAESCRIPTIO LONGI TEMPORIS, creând
următorul sistem:
34
1. BUNURILE MOBILE se uzucapau printr-o posesie de 3 ani, denumită usus capio
2. BUNURILE IMOBILE se uzucapau printr-o:
 posesie de 10 ani între prezenţi ;
 posesie de 20 de ani între absenţi
• Era denumită praescriptio longi temporis.
• În toate cazurile se cereau atât justul titlul (iusta causa posessionis) cât şi buna-credinţă.
• În toate cazurile prescripţia avea un caracter achizitiv (era un mod de dobândire a proprietăţii).

3. ÎMPĂRATUL JUSTINIAN menţine şi praescriptio longissimi temporis, dar cu


următoarea fizionomie:

• Dacă posesorul era de buna-credinţă şi nu a intrat în posesia bunului prin


mijloace violente:
 la finele unei posesii de 30 de ani devine proprietar;

• Dacă posesorul nu este de bună credinţă sau a intrat în posesia bunului prin
mijloace violente:
 atunci la finele unei posesii de 30 de ani nu devine proprietar, dar poate respinge cu
succes acţiunea în revendicare promovată de proprietar.
 În acest caz, prescriptio longissimi temporis îşi menţine vechea fizionomie de
prescripţie extinctivă.
Acest sistem a fost introdus de Justinian, printr-o constituţiune imperială, dată în anul 528 d.Hr.
Figura juridică a proprietăţii provinciale a dat naştere pe planul tehnicii de reglementare juridică:
• unor atribute
• unor determinative
 care au putut fi utilizate cu succes în vederea consacrării proprietăţii divizate de tip
feudal.

35
PROPRIETATEA PEREGRINĂ
Pe lângă aceste 2 forme de proprietate asupra celorlalte bunuri (comune), altele decât pământul,
PROVINCIALII mai puteau exercita şi PROPRIETATEA PEREGRINĂ.
Această formă de proprietate a fost creată din considerente de ordin economic, deoarece:
• Peregrinii erau principalii parteneri de comerţ ai romanilor.
Dar, întrucât peregrinii nu aveau jus commercii, nu puteau exercita proprietatea quiritară.
 Astfel, pentru ei a fost creată această formă specială de proprietate.
Proprietatea peregrină era protejată prin mijloace juridice, create după modelul celor aplicabile
proprietăţii quiritare. Spre pildă:
• Acţiunea în revendicare a fost acordată peregrinilor:
• fie cu suprimarea din formula acţiunii a sintagmei Ex iure quiritium;
• fie prin introducerea ficţiunii ca peregrinul este cetăţean roman (Si civis romanus esset).

- De asemenea, prin utilizarea aceleiaşi ficţiuni, le-au fost acordate peregrinilor:


• actio furti
• actio damni iniuria dati
 care sancţionau delictele de furt şi, respectiv, paguba cauzată pe nedrept.

INSTITUŢIA CĂSĂTORIEI
Între peregrini erau admise căsătoriile şi, totodată, erau admise instituţiile tutelei şi adopţiunii
fraterne;
 aceasta din urmă instituţie dând naştere, mai târziu, instituţiei juridice feudale a
înfrăţirii.

SUCCESIUNILE
În ceea ce priveşte materia succesiunii, ea putea fi deferită potrivit legii sau prin testament.
Peregrinii testau în formă specifică a testamentului oral, preluat mai târziu în feudalism sub forma
testamentului cu “limbă de moarte”.
De asemenea, peregrinii aveau testament factio pasiva, şi, ca atare, puteau veni la succesiunea
cetăţenilor romani.

36
MATERIA OBLIGAŢIILOR
În ceea ce priveşte materia obligaţiilor, aceasta cunoaşte o reglementare amănunţită şi evoluată,
deoarece epoca stăpânirii romane a Daciei:
• se caracterizează printr-o dezvoltare considerabilă a producţiei şi a schimbului de
mărfuri.
Obligaţiile în general şi obligaţiile contractuale în special sunt supuse unui regim juridic extrem
de complex;
• rezultat din împletirea unor:
 elemente ale dreptului civil
 cu elemente de drept al ginţilor
 şi elemente preluate din dreptul autohton în cadrul unei veritabile sinteze juridice
daco-romane.
Aceasta sinteză juridică este oglindită în TRIPTICELE DIN TRANSILVANIA (Tăbliţele
cerate din Transilvania), care:
• reprezintă unul din cele mai importante documente ale dreptului privat roman
descoperite vreodată, fiind încadrate la categoria textelor epigrafice.

TRIPTICELE DIN TRANSILVANIA


Tripticele din Transilvania au fost descoperite între 1786 şi 1855 într-o mină de aur părăsità de la
Alburnus Maior, actuala Roșie Montană.
Ele au fost traduse şi publicate de către marele romanist german THEODOR MOMMSEN, la
Viena, într-o ediţie criptică, denumită Corpus Inscriptiorum Latinarum.

Aceste triptice se prezintă sub forma unor tăbliţe din lemn de brad, legate câte 3.
• sunt uşor scobite în interior, scobitura este acoperită cu un strat de ceară, iar peste acest
strat de ceară s-a scris cu ajutorul unui stilet.
• În cadrul tripticelor, scrierea este aplicată pe:
 fetele interioare ale tăbliţelor I şi III;
 ambele fete ale tăbliţei II;
Au fost descoperite 25 de astfel de triptice, însă numai 14 sunt lizibile şi, ca atare, numai acestea
au putut fi citite şi descifrate.

37
TRIPTICELE conţin documente incheiate la Rosia Montana si au fost traduse de marele
romanist german in Corpus Inscriptionem Latinarum, Theodor Mommsen, aceste documente fiind
urmatoarele:
1. 4 contracte de vânzare;
2. 3 contracte de muncă;
3. 2 contracte de împrumut;
4. 1 contract de societate;
5. 1 contract de depozit;
6. 1 proces verbal prin care se constată desfiinţarea unei asociaţii funerare;
7. lista cheltuielilor efectuate pentru organizarea unui banchet;
8. actul prin care o persoană îşi asumă obligaţia de a plăti o datorie;

Ultimul act din triptice este datat 26 mai 167.


• Plecând de la acest fapt, Theodor Mommsen a dedus că:
 Tripticele au fost ascunse în mină de populaţia din Roşia Montană, care s-a refugiat
apoi în timpul Războaielor Marcomanice şi nu s-ar mai fi întors, dupa ascunderea
tablitelor in mina.
Această explicaţie nu poate fi, însă, susţinută, deoarece exploatarea minelor de aur din zona
Munţilor Apuseni a reprezentat, până la sfârşitul dominaţiei romane, una dintre preocupările
principale ale administraţiei romane în Dacia şi care ne împiedică să luăm în considerare
explicaţia oferită de Mommsen.

Mult mai uşor este de presupus că doar persoana care a ascuns actele în mina nu s-ar mai fi întors
în localitatea respectivă la încheierea Războaielor Marcomanice
• Din aceste considerente, actele comunităţii din Roşia Montana au rămas în mină şi nu au
fost recuperate;
 fiind descoperite în urma unor exploatări aurifere combinate cu anumite cercetări
arheologice.

38
CONŢINUTUL JURIDIC AL TRIPTICELOR DIN TRANSILVANIA
1. CONTRACTELE DE ÎMPRUMUT
În ceea ce priveşte contractele de împrumut, într-unul dintre aceste contracte:
• creditor este o femeie peregrină (fiind numita Anduena lui Bato).
Faptul că o femeie peregrină încheie un contract de împrumut este contrar prevederilor
dreptului roman, întrucât:
1. PEREGRINII nu aveau jus commercii.
2. Femeile sui iuris în dreptul roman (cele care nu se aflau sub puterea unui pater
familias) erau puse sub tutela perpetuă a agnaţilor lor;
• întrucât romanii considerau că femeile sunt obstaculate din punct de vedere intelectual şi,
ca atare, nu puteau încheia acte juridice decât cu auctoritatis tutoris (cele sui iuris).
Aceasta înseamnă că:
 acest contract de împrumut nu a fost încheiat sub normele dreptului roman.
 acest contract de împrumut nu a fost încheiat potrivit cutumelor locale.

Într-un alt contract de împrumut, avem:


• o simplă convenţie prin care debitorul îşi asumă obligaţia de a plăti dobânzi la suma
împrumutată.
Şi acest lucru contravine dreptului roman, deoarece:
• în dreptul roman obligaţia debitorului de a plăti dobânzi la suma împrumutată se realiza
dintr-un act supreme:
 fie printr-o stipulatio sortis et usurarum (stipulaţiune a capitalului şi a dobânzi);
 fie printr-o stipulatio usurarum (stipulaţiune a dobânzi) alăturată lui mutuum
(împrumutul de consumaţiune, care este esenţialmente gratuit).
Si in acest caz avem o derogare de la normele dreptului roman.

STIPULAŢIUNEA este un act solemn, fie că discutăm despre stipulatio sortis et usurarum sau
despre usurarum.
Aceasta înseamnă că, în dreptul roman:
• obligaţia de a plăti dobânzi se asuma numai în formă solemnă.
 Chiar dacă elemente de mutuum erau prezente -Prezenţa martorilor- s-a folosit
stipulatio sortis et usurarum, contractul fiind valabil deoarece putea fi folosit între
peregrini şi cetăţeni.
39
3. CONTRACTUL DE DEPOZIT
În triptice avem şi un contract de depozit.

Este vorba despre un depozit neregulat, iar:


• actul nu este încheiat ad validitatem;
• ci este încheiat ad probationem;
 adică cu scopul de a proba o obligaţie izvorâtă dintr-un alt raport juridic.

4. STIPULAŢIUNEA, CONTRACTE DE ÎMPRUMUT CU DOBÂNDĂ ȘI

GARANȚII PERSONALE
În ceea ce priveşte stipulaţiunea, ea este utilizată în Tripticele din Transilvania pentru:
 realizarea operaţiunilor juridice a împrumutului cu dobândă şi a garanţiilor personale;
 deşi, în epoca respectivă, dreptul roman crease acte speciale prin care se realizau
operaţiunile juridice respective, şi anume:
1. Mutuum, pentru împrumutul de consumaţiune;
2. Fideiusio (fideiusiunea), ca garanţie personală;

5. CONTRACTE DE MUNCĂ
Prin unul dintre contractele de locaţiune din Triptice se realizează o locaţiune de servicii
(locatium operarum) în formă contractului de muncă, prin care:
 persoană îşi închiriază serviciile către patronul unei mine.
În privinţa acestui contract se pune problema riscului în contract, deoarece contractul respectiv
conţine o clauză potrivit căreia:
 muncitorul accepta să nu fie plătit pentru perioada în care nu poate munci din cauze ce
nu-i sunt imputabile, mina fiind inundata.
Riscul în contract = sistemul potrivit căruia una din părţile contractante trebuie să-şi execute
obligaţia, deşi cealaltă parte contractată nu şi-o mai poate executa fără vina sa.
În CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE DE SERVICII:
 cel care ia iniţiative de a-şi închiria forţa de muncă se numeşte locator;
 cel care închiriază forţa de muncă a altei persoane se cheamă conductor.
 Prin urmare, în cazul nostru locatorul este muncitorul.

40
In CONTRACTELE SINALAGMATICE, adica cele care genereaza sarcini pentru ambele
parti, regula este urmatoarea:
 Riscul in contract se suporta de catre debitorul obligatiei imposibil de executat.

În dreptul roman clasic, această regulă se modifică:


 riscul fiind asumat de conductor/patron, care trebuie să-l plătească pe muncitor şi pentru
zilele în care acesta nu poate munci din cauze care nu-i sunt imputabile.

În Dacia, in Triptice, printr-o convenţie:


• părţile derogă de la această regulă, stabilind prin contract că:
 riscul este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat (locator).
 Această deosebire faţă de dispoziţiile dreptului roman, se explică prin discrepanța
majoră de statut social şi economic între patronul minei şi muncitor;
 muncitorul fiind obligat să accepte această clauză în contract, clauză care nu-i este
favorabilă.
Contractul de munca devine astfel, un contract de adeziune, adica:
 la ale carui clauze aderi sau nu, fara a le putea negocia.

6. CONTRACTE DE VÂNZARE
În ceea ce priveşte unul dintre contractele de vânzare, constatăm că el are o formă diferită de cea
proprie contractului de vânzare din dreptul roma;
• deşi efectele pe care le produce sunt identice.
Astfel, în dreptul roman clasic, prin simplul acord de voinţă al părţilor, cu privire la obiect şi la
preţ, se năştea:

 CONTRACTUAL CONSENSUAL DE VÂNZARE, care avea ca efecte urmatoarele


obligaţii ale vânzătorului:
1. De a păstra şi preda lucrul;
2. De a garanta pentru viții;
3. De a garanta pentru evicțiune;
4. Obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul;

41
În TRIPTICELE DIN TRANSILVANIA, însă, pentru fiecare efect exista o clauza distincta:
1. O clauză de cumpărare;
2. O declaratie referitoare la preţ;
3. Clauze distincte cu privire la viții şi evicţiune;
4. O declaraţie a garanților;

CONTRACTELUL DE VÂNZARE din triptice este semnat:


 nu numai de către martori;
 ci şi de către părţi şi garant;
Sub acest aspect, în dreptul roman vechi, actele erau de 2 categorii:

 ACTE REDACTATE ÎN FORMĂ OBIECTIVĂ (semnate numai de martori)


 tipice perioadei de început al dreptului roman

 Sub influenta orientului, au inceput sa fie acte redactate în formă subiectivă (semnate
numai de părţi)
 tipice epocii clasice şi postclasice.

Împrejurarea ca în Triptice actele sunt semnate atât de către martori, cât şi de către părţi,
înseamnă din nou o:
 derogare de la principiile dreptului roman;
 o tranziţie de la forma obiectivă la cea subiectivă;

Într-o altă tăbliţă cerată:


• operaţiunea juridică a vânzării se realizează:
 atât prin intermediul mancipaţiunii
 cât şi prin intermediul contractului consensual de vanzare.
Aceasta a dus la formarea multor opinii ale comentatorilor.
Mai mult decât atât, analizând mancipaţiunea, constatăm că aceasta este nulă, deoarece nu este
îndeplinită niciuna dintre condiţiile sale de formă;
• mancipaţiunea fiind un act de drept civil, de dobandire a proprietatii, supus unui formalism
riguros şi excesiv.
 Este necesara prezenta lui Libripens (Cantaragiu) si rostirea unor ritualuri solemne.
42
 Unii autori au spus că ar fi o eroare de exprimare/redactare şi că părţile nu au vrut să
spună mancipaţiune, ci tradiţiune.
 Altfel spus, părţile au utilizat în mod greşit cuvântul “mancipaţiune”.
 TRADITIUNEA este act de drept al GINTILOR si este nesupus regulilor de fond.

 Alţi autori au spus că, pentru mai multă siguranţă, s-a utilizat şi mancipaţiunea şi
contractul consensual în vederea realizării aceleiaşi operaţiuni juridice;
 fără a putea explica, însă, de ce părţile au folosit mancipaţiunea fără să respecte una din
condiţiile sale de formă.

 Iar alţi autori au spus, pur şi simplu, că suntem în prezenţa unei bizarerii juridice.

Niciuna dintre aceste explicaţii nu poate fi luată în considerare.

În explicarea acestei situaţii, trebuie să plecăm de la faptul că în dreptul roman clasic:


 mancipaţiunea era un mod de dobândire a proprietăţii;
 contractul consensual nu era un contract translativ de proprietate;
 ci era un contract generator de obligaţii.

Altfel spus, la romani, prin contractul consensual NU SE TRANSMITEA DREPTUL DE


PROPRIETATE DE LA VÂNZĂTOR LA CUMPARATOR;
 ci contractual doar genera obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului
liniştita şi utila posesiune a bunului (vacuam posesionem tradere, linistita si deplina
posesiune) sau a proprietăţii bunului, dacă vânzătorul era chiar proprietar;
 iar transmiterea, după caz, a posesiunii sau a proprietăţii de la vânzător la cumpărător,
se realiza printr-un act ulterior şi distinct de contractul de vânzare care a dat naştere
acestei obligaţii.

În feudalism, CONTRACTUL CONSENSUAL DE VÂNZARE devine TRANSLATIV DE


PROPRIETATE, sub influentă bizantină.
 transmite proprietatea de la vânzător la comparator chiar în momentul realizării
acordului de voinţa cu privire la obiect şi la preţ;

43
Împrejurarea ca în Triptice aceeaşi operaţiune juridică se realizează:
 atât prin vânzarea consensuală generatoare de obligaţii;
 cât şi prin mancipaţiune, care este un mod de dobândire a proprietăţii;
 semnifică faptul că suntem într-o perioadă de tranziţie de la:
o contractul consensual generator de obligaţii din dreptul roman;
la
o contractul consensual translativ de proprietate din epoca feudală;

Din cercetarea formelor şi elementelor contractelor şi a statutului juridic al persoanelor care le-
au încheiat:
• se desprinde concluzia că ele nu sunt întru totul conforme:
 nici dreptului civil;
 nici dreptului ginţilor;
 nici cutumelor locale.

De aceea este greşit din start demersul ştiinţific de a încadra aceste acte într-una dintre
rânduielile juridice respective şi de a considera ca o ciudăţenie orice abatere de la prevederile
unuia dintre sistemele de drept pe care le-am invocat.
 Aceasta pentru simplul motiv că actele din triptice au o fizionomie specifică, de natură a le
conferi o identitate proprie, ca acte juridice de drept daco-roman.

Ele ilustrează faptul că în provincia romană Dacia, alături de sinteză lingvistică şi sinteză etnică
dintre autohtonii geto-daci şi coloniştii romani;
• a avut loc şi o sinteză instituţională;
 atât la nivelul instituţiilor politice;
 cât şi la nivelul instituţiilor juridice.
Sinteza juridică daco-romană a creat un sistem de drept nou, sistemul de drept daco-roman,
care a stat la baza Legii Ţării, adică a dreptului nostru feudal nescris.

44
Organizarea sociala si normele de conduita in perioada cuprinsa
intre retragerea aureliana(271-275) si sec. Viii d.hr.
Această perioadă coincide cu:
 ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ
 afirmarea obştilor săteşti sau teritoriale ca unica formă de organizare a populaţiei daco-
romane.
CONTEXTUL ISTORIC în care s-a desfăşurat procesul etnogenezei româneşti
RETRAGEREA AURELIANĂ:
 a aparatului administrativ;
 a armatei romane;
 a marilor latifundiari;
 a avut drept consecinţă încetarea FORMALĂ a dominaţiei romane asupra teritoriului
fostei provinciei dace.
• Ea nu a însemnat, însă, şi o retragere a fostei populaţii daco-romane;
 aceasta a rămas pe loc şi și-a continuat existenţa în formă tradiţională de organizare
socială a obştei săteşti sau teritorială.

Pe de altă parte, IMPERIUL ROMAN a continuat să manifeste un interes deosebit asupra fostei
provincii Dacia, care devine acum o zonă de protecţie, o zonă-tampon a limesului de nord al
imperiului.
De aceea, PÂNĂ în vremea ÎMPĂRATULUI JUSTINIAN:
• Imperiul roman şi-a menţinut o prezenţă activă la nordul/stanga Dunării;
 a exercitat un control efectiv asupra acestui teritoriu pana in secolul 5 IHr, ceea ce i-a
făcut pe unii autori să vorbească despre o adevărată recucerire a Daciei.
 Mai mult decât atât, DOBROGEA a continuat să facă parte integrantă din imperiul
roman, ca o provincie separată, Sciţia, în cadrul diocezei Tracia.

În ceea ce priveşte POPOARELE MIGRATOARE care s-au perindat în spaţiul Carpato-


Danubiano-Pontic începând din sec. III d.hr.:
• ele nu au exercitat o dominaţie efectivă asupra teritoriului locuit de daco-romani, ci o
dominaţie FORMALĂ/NOMINALA, care s-a concretizat în:
 perceperea unui tribut şi în anumite raiduri de reprimare si pradă.

45
• Pe de altă parte, aceste popoare se aflau, din punct de vedere al organizării sociale în
comuna primitivă şi, ca atare, ele nu au fost în măsură să organizeze (din punct de vedere
politic) teritoriul locuit de daco-romani.
• Autohtonii i-au asimiliat pe migratori:
 deoarece le erau superiori atât numeric, cât și dpdv civilizational si spiritual.

Acesta este contextul istoric în care s-a desfăşurat procesul etnogenezei româneşti, adică al
formării poporului român şi a limbii române, proces ce a cuprins 2 ETAPE:
I. Romanizarea dacilor şi formarea populaţiei daco-romane:
 etapa încheiată în sec VI.
II. Etapa formării poporului român ca un popor cu o identitate proprie:
 etapă ce a acoperit sec VI-VIII.

 În ceea ce priveşte PRIMA ETAPĂ, trebuie să precizăm că:

ROMANIZAREA:
 Reprezintă sinteza etnică dintre autohtonii geto-daci şi cuceritorii romani, însoţită de o
sinteză lingvistică şi instituţionala, atât pe planul instituţiilor politice, cât şi al instituţiilor
juridice.
 Sinteza lingvistică a dat naştere unei noi limbi, limba română, al cărei caracter latin
este atestat încă din secolul IV al erei noastre.

ROMANIZAREA:
 a început înaintea cuceririi romane;
 a continuat şi după retragerea aureliană;

 Rezultatul romanizării a fost:


 formarea unei populaţii omogene daco-romane, distinctă de populaţiile barbare şi
superioară acestora prin nivelul de civilizaţie materială şi spirituală pe care l-au atins
daco-romanii.

46
În paralel cu procesul romanizării, în cadrul etnogenezei româneşti s-a desfăşurat şi:
PROCESUL CREŞTINĂRII POPULAŢIEI DACO-ROMANE:
Creştinarea este o componentă a etnogenezei româneşti, ea derulându-se încă din sec. III
al erei noastre.
 Spre deosebire de popoarele vecine, poporul român s-a născut ca un popor creştin şi nu a
fost creştinat ulterior.
 Un argument semantic in acest sens este:
 existenta limbii romanesti, a sinonimiilor: ,,lege romaneasca" - ,,lege creștină" si
,,român" - ,,creștin".

 INVAZIILE MIGRATORIILOR nu au putut influenta procesul etnogenezei romanesti,


decat in a II-a perioada a procesului, singura influenta notabila fiind a slavilor;
 insa si ei au fost asimilati de catre poporul daco-roman.

Pe planul ORGANIZĂRII SOCIALE asistăm, după retragerea aureliană, la:


 O decădere a vieţii urbane în spaţiul carpato-danubiano-pontic, astfel încât:
 populaţia daco-romană se reîntoarce la forma tradiţională de organizare
socială/ruralism, de dinaintea cuceririi romane, şi anume OBŞTEA SĂTEASCĂ sau
TERITORIALĂ.

 Existenţa şi dezvoltarea aşezărilor rurale în teritoriul de la nordul Dunării după


retragerea aureliană este ilustrată prin BOGATELE DESCOPERIRI ARHEOLOGICE
care atestă faptul că:
 vechile aşezări rurale au fost completate cu sate noi care se înfiinţează în această
perioadă.

OBŞTEA SĂTEASCĂ sau TERITORIALĂ


În dezvoltarea societăţii româneşti, OBŞTEA a reprezentat una dintre formele de organizare
socială care a asigurat continuitatea în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
 La început, au existat obştile gentilice
 După apariţia statului, au apărut obştile săteşti sau teritoriale;
 care îi reunesc pe indivizii care locuiesc pe acelasi teritoriu
 Aceasta transformare a coincis cu trecerea de la gentilism la organizare politică.
47
OBŞTEA SĂTEASCĂ sau TERITORIALĂ prezintă trăsături comune:
• atât cu obştea gentilică;
• cât şi cu statul ca formă de organizare politică.
OBŞTEA SĂTEASCĂ reprezenta veriga de legatură între forma gentilica si forma politica.

1. Cu OBŞTEA GENTILICĂ, obştea sătească are comun DEMOCRATISMUL acestei


forme de organizare socială,
2. Cu STATUL, obştea sătească are comun criteriul teritorial de organizare a populaţiei.

• De aceea, obştea sătească sau teritorială şi-a putut continua existenţa:


 atât în perimetrul unei organizări politice;
 cât şi în afara acesteia;

OBȘTEA a fost “vehiculul cu care romanii au aparut in istorie, fiind un popor de obste la
nastere, aceasta idee imprimandu-se in psihologia lor”.

Sub aspect terminologic, în limba română s-au păstrat 2 termeni pentru desemnarea obştilor săteşti
sau teritoriale:
• Termenul de SAT;
 nu numai asezarea respectiva, ci si locuitorii din acea asezare. (fossatum lat.)
• Termenul de CĂTUN;
 (de sorginte/origine tracă)

CARACTERELE OBŞTII SĂTEŞTI sau TERITORIALE:


1. Aşa cum îi arată şi numele, obştea sătească are un CARACTER TERITORIAL.
• Preupunea apartenenta in functie de amplasarea statornica a indivizilor.
• Nu reprezenta aceeasi teritorialitate avuta in vedere la stabilirea existentei statelor;
 asezarea era guvernată teritorial de reguli naturale, situarea era pe acelasi deal, in valea
aceluiasi rau, etc..

Ea este o asociaţie de gospodarii familiale, unite pe baza unui teritoriu stăpânit în comun.

48
Termenul care desemnează acest teritoriu stăpânit în comun este termenul de MOŞIE (de sorginte
tracă), care are semnificaţia de proprietate incontexte precum “mosie cumparata sau mostenita”.
Pentru partea care revine fiecărui membru al obştii se utilizează un termen din aceeaşi familie
de cuvinte, şi anume:
• termenul de “moşi”, alături de care în limba română a pătruns şi termenul de “bătrân”, care
este de sorginte latină (veteranus). Mos batran; alarurarea a doi dermeni cu aceeasi
semnificatie.
Pătrunderea slavilor şi aşezarea lor la sudul Dunării a determinat apariţia în limba română şi a
unor dublete de sorginte slavă:
 Ocină
 Baştină
 Dedină
Toate aceste dublete au un sens restrâns, acela de proprietate ereditară (moştenită), fara ca
termenul original sa dispara.

2. Altă caracteristică a obştilor săteşti este CARACTERUL AGRICOL ŞI PASTORAL.


Acesta este dat de îndeletnicirile traditionale ale populaţiei daco-romane.
• Principala îndeletnicire viza CULTIVAREA TERENURILOR, fapt care justifica faptul
că:
 poporul rămas dupa retragerea aureliana nu era unul nomad, ci unul statornic.

• A doua îndeletnicire importanta viza CRESTEREA ANIMALELOR.


În acest sens, se practica:
 atat pasunatul in vecinatatea locului de paștina;
 cat si transhumanta.

În mod corespunzător, teritoriul obştilor teritoriale era împărţit în 2 categorii:


 câmpul (teritoriul destinat agriculturii)
 păşunea (teritoriul destinat paşterii vitelor) (aici intra si padurea)
Cea mai mare parte a obştii se îndeletnicea cu agricultura, iar în număr restrâns se ocupau cu
păstoritul turmelor comune ale obştii într-o formă pastorală specific românească, şi anume transhumanța.

49
Ocupatia pastorala are in obste un caracter de stabilitate tocmai prin faptul ca pasunea este destinata
cresterii vitelor.
SEMINAR: nu este vorba de populatia romana dupa retragerea aureliana, ci despre populatia ramasa dupa retraga
aureliana.

ORGANIZAREA OBŞTII SĂTEŞTI (TERITORIALE)


Fiind o comunitate de muncă, obştea se organizează în vederea desfăşurării în condiţii optime a
principalelor îndeletniciri ale membrilor săi:
 agricultura
 păstoritul
Nu cunoaştem în mod direct organizarea interna a obştilor săteşti sau teritoriale în perioada
cuprinsă între:
 retragerea aureliana
 sec. VIII;
 Dar o putem deduce în mod indirect:
 dintr-o serie de documente scrise ulterior formării statelor româneşti de sine stătătoare,
 precum şi din examinarea sociologică a unor forme de obşti care au supravieţuit până în
epoca modernă, in special din zona de munte.
Cert este că, în perioada pe care o avem în vedere, obştea sătească sau teritorială:
 avea un caracter arhaic.
La nivelul obştii nu existau stratificări sociale de natură de a asigura un statut privilegiat unora
dintre membrii săi.

ORGANELE DE CONDUCERE ALE OBŞTII


 Adunarea Generală a Obstei
 Sfatul oamenilor buni şi bătrâni
 Aleşii obstei

• ADUNAREA GENERALĂ cuprindea pe toţi oamenii majori (18-25) ai obştii;


Majoratul era stabilit:
 fie în raport cu vârsta;
 fie în raport cu căsătoria;

50
 Adunarea generală se numea tot “obşte” şi se ţinea la casa obştei;
 în zilele de sărbătoare se ţinea la biserică, fiind convocata prin viu grai.
 Era formata doar din barbati sau femei vizate in mod direct.

ADUNAREA GENERALĂ avea competență generală cu privire la toate problemele de


interes major ale obştii, sens în care decidea cu privire la:
1. patrimoniul obştii;
2. organizarea muncii în comun;
3. relatiile de familie;
4. rezolva conflictele dintre membrii obştii;
5. aproba transferul de bunuri;
6. încheia diversee înţelegeri între membrii obştii;
7. se preocupă de organizarea cultului religios şi de întreţinerea bisericii satului
respectiv.

• SFATUL OAMENILOR BUNI și BĂTRÂNI:


• cuprindea pe cei mai de bază, cei mai respectaţi oameni ai obştii:
• avea atribuţiuni judiciare.

• ALEŞII OBŞTII
 erau persoane împuternicite cu exercitarea unor atribuţiuni specifice, fiind
semnificativ faptul că:
 denumirile lor sunt asemănătoare cu denumirile viitoarelor dregătorii din statul
feudal, ceea ce ATESTĂ CONTINUITATEA POPORULUI ROMÂN.

 Dintre aleşii obştii, cei mai importanţi erau:


 VORNICUL
 care strângea contribuţiile obştii la fondul comun al acesteia;
 de exemplu cand se construia o noua casa a obstii.

 NEMESNICUL
 paza gardului si protejarea obstii de intruziuni

51
 POSTELNICUL
 care avea în grijă biserica satului

 LOGOFĂTUL
 ştiutor de carte care scria actele obştii

 JIDARUL
 protectorul recoltelor impotriva furturilor.

 JUDELE
 şeful militar al satului, care avea şi atribuţiuni judiciare.
 Această denumire vine de la duumviri jure dicundo şi quatorviri jure dicundo
 putea pedepsi pe cei care le nesocoteau deciziile.

ALEŞII OBŞTII erau numiţi şi revocaţi de Adunarea Generală a obştii, care le stabilea
atribuţiile şi le supraveghea activitatea:
• astfel încât funcţiile lor nu puteau fi permanentizate sau transmise cu titlu ereditar şi
nici nu le puteau asigura un statut privilegiat în raport cu ceilalţi membrii ai obştii.

OBŞTEA SĂTEASCĂ SAU TERITORIALĂ reprezintă:


• cea mai simplă formă de organizare teritorială a populaţiei daco-romane;
 ceea ce nu exclude existenţa unei forme de organizare sociale mai vaste sub aspect
teritorial.

Este vorba despre UNIUNILE SAU CONFEDERAŢIILE DE OBŞTI;


• denumite şi OBŞTI DE OBŞTI.
Acestea se organizau din:
1. necesitatea utilizării mai judicioase (înțelepte) din punct de vedere economic a unui
anumit teritoriu;
 spre exemplu, versantul unui munte sau valea unui rău;
2. sau din necesităţi de natură militară;

52
 pentru o mai buna organizare împotriva atacurilor popoarelor migratoare.
Unele dintre aceste uniuni de obşti sau confederaţii de obşti au evoluat spre forme superioare de
organizare socială, de natură politică (formaţiunile prestatale de tip feudal) care au dat naştere mai
târziu:
• STATELOR FEUDALE DE SINE STĂTĂTOARE.
 Alte confederaţii de obşti, însă, s-au menţinut sub această formă şi după
întemeiere.

Uniunea de obşti avea ca organ suprem de conducere:


• MARELE SFAT – alcătuit din reprezentaţii obştilor componente;

PRINCIPALELE ATRIBUȚII ale MARELUI SFAT


1. rezolvarea problemelor patrimoniale comune;
2. soluţionarea litigiilor dintre obşti;
3. stabilirea contribuţiei acestora la fondul comun al federaţiei;
4. organizarea apărării în comun a obştilor;

Problemele interne ale fiecărei obşti continuau, însă, să fie soluţionate de către organele proprii
de conducere ale acestora.
Unle obsti au evoluat spre forme superioare de organizare politica;
În timp ce altele si-au pastrat forma originala pana în feudalism.

NORMELE DE CONDUITĂ ÎN CADRUL OBŞTILOR SĂTEŞTI SAU

TERITORIALE
Întrucât obştea este o comunitate de muncă:
• normele fundamentale ale obştii s-au statornicit în legătură cu:
 obiectul muncii;
 modul de stăpânire al acestuia.
O altă categorie fundamentală de norme de conduită o reprezintă normele care asigura
egalitatea tuturor membrilor obştii determinată de:
• participarea tuturor la procesul muncii, acesta fiind un proces comun.
53
1. NORMELE REFERITOARE LA PROPRIETATE
PRIMA CATEGORIE de norme de conduită se referă la normele de proprietate (sensul
economic, care se referă la bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate).
Stăpânirea exercitată de membrii obştii asupra terenurilor aflate în hotarul obştii îmbrăca două
forme:
1. Stăpânire COMUNĂ DEVĂLMAŞĂ;
2. Stăpânire PERSONALĂ sau INDIVIDUALĂ;

Aceste două forme de stăpânire nu sunt forme de proprietate în sens juridic;


• sunt forme de apropriere a folosinţei bunurilor;
 nu se confunda cu proprietatea privata sau indiviza(proprietatea in indiviziune)
Se aflau în stăpânire comună devălmaşă:
a) pădurile
b) păşunile
c) islazurile
d) apele

 In perioada arhaica și:


e. turmele comune
f. fondul de rezervă pentru anii cu recolta slabă
g. moara satului
h. bogăţiile subsolului

Un corolar (o concluzie) al acestei stăpâniri devălmaşe asupra terenurilor respective era:


• imposibilitatea membrilor obştii de a înstrăina părţi din hotarul obştii;
 în vederea asigurării unităţii şi integrităţii obştii respective.
La baza stăpânirii personale sau individuale stătea munca depusă de fiecare membru al obştii
pentru amenajarea unui bun care mai înainte se aflase în stăpânire devălmaşă.

54
Munca respectivă încorporată în bun cu ocazia amenajării sale îi conferea acestuia o valoare
economică nouă. Cel care a depus munca, avea drept de posesiune asupra acelui amenajament.
PRIMA DESPRINDERE DIN FONDUL DEVĂLMAŞ a fost, ca şi la romani:
• locul de casă şi grădină, heredium.
 semnul distinctiv al trecerii acestui teren din stăpânire comună în stăpânire
individuală îl reprezintă GARDUL.
Au urmat, însă, şi alte treceri ale unor terenuri din stăpânire comună în stăpânire individuală,
anume:
• câmpul de cultură (adică terenul destinat agriculturii), denumit şi ȚARINĂ sau
RACLĂ.

Acest teren era împărţit în loturi atribuite familiilor din obşte prin tragere la sorţi;
• însă nu ca în vechiul sistem geto-dac anual al asolamentului, ci ODATĂ PENTRU
TOTDEAUNA.
Terenurile respective se mai numeau şi loturi-matcă, întrucât dădeau posibilitatea celor care le
stăpâneau să utilizeze şi celelalte terenuri aflate în hotarul obştii şi care, până la momentul respectiv, se
aflau în stăpânirea devălmaşă a membrilor obştii.

Procesul de desprindere a unor terenuri din stăpânire comună devălmașă şi trecerea lor în
stăpânirea personală a continuat prin:
• defrişări ale unor terenuri utilizate anterior ca păşuni sau ale unor terenuri cu vegetaţie
forestieră.
 Prin amenajare, aceste terenuri devin agricole, de cultura, şi intră în stăpânirea
individuală a acelor membri ai obştii care le-au amenajat.
 Ele se numesc stăpâniri locurești.
Trecerea tuturor terenurilor din stăpânire comună în stăpânire individuală se făcea, însă, cu
aprobarea membrilor obştii, în speţă, a Adunării Generale a obstei;
• obştea continuând să exercite un drept superior de supraveghere şi control asupra
tuturor teritoriilor aflate în hotarul obstei.

55
2. NORMELE CARE REGLEMENTEAZĂ RELAȚIILE DE MUNCĂ
(AGRICULTURA și CRESTEREA VITELOR)

1. Regulile care vizau:


• repartizarea câmpului de cultură;
• repartizarea atributiunilor între membrii obștii;

2. Stabilirea felului culturii pentru fiecare lot.

3. Regulile care vizau:


• timpul de desfășurare a diferitelor activități în agricultură;
• distribuirea produselor pentru:
 consumul personal al membrilor obștii;
 acel fond de rezervă utilizat în anii cu recoltă slabă;

4. Reguli de conduită care reglementau:


• activitatea de păstorit:
 pornirea turmelor;
 împărțirea produselor turmelor comune ale obștii;
 stabilirea locurilor și a perioadelor de pășunat.
În afara activităților desfășurate în comun, la nivelul obştei, au apărut activități ce implicau o
anumită specializare și cărora li se dedicau doar unii dintre membrii obștii, cum ar fi:
• activitățile meșteșugărești.
 Regula era ca cei care se ocupau de mestesugarit aveau in proprietate obiectele
realizate.
Produsele obținute în urma acestor activități reveneau celor care le confecționaseră potrivit principiului
specializării muncii.

56
3. NORME REFERITOARE LA STATUTUL PERSOANELOR
În această materie, principiul fundamental era acela al:
• EGALITĂȚII TUTUROR MEMBRILOR OBȘTII
 egalitate izvorâtă din:
 stăpânirea devălmașă asupra pământului;
 desfasurarea muncilor fundamentale în comun.
Împrejurarea că unii din membrii obștii erau învestiți cu anumite atribuțiuni executive nu înseamnă
o încălcare a principiului egalității la nivelul obștii, întrucât:
• evidențierea acestor persoane se realiza exclusiv pe baza calităților lor:
 experiența de viață;
 vitejie;
 înțelepciune;

4. NORMELE REFERITOARE LA FAMILIE, SUCCESIUNI, OBLIGAȚIUNI


I. În perioada obștii arhaice, familia era structurată în familii mici compuse din părinți și
copii;
• iar la nivelul ei funcționa PRINCIPIUL EGALITĂȚII ÎN DREPTURI a tuturor
membrilor ei asupra patrimonului acesteia;
 din care derivă obligațiile reciproce de întreținere între părinți și copii, precum și
între soţi.
• Totodată, funcționa si PRINCIPIUL EGALITĂȚII SOȚILOR în ceea ce privește
exercitarea puterii părintești asupra copiilor.

Familia este democrata, spre deosebire de familia romana, aristocrata.

• In cazul familiei romane, pater familia exercita puterea absoluta asupra tuturor
persoanelor si bunurilor aflate sub puterea sa;

• În cazul familiei romanesti vorbim despre principiul egalitatii.


 Acest principiu s-a intarit sub influenta preceptelor crestine.

57
CĂSĂTORIA se încheia prin liberul consimțământ al soților însoțit de binecuvântarea
religioasă.
DIVORȚUL era admis la cererea oricăruia dintre soți, între aceștia existând deplină egalitate în
privința motivelor de divorț pe care le puteau invoca. SOTII AVEAU DREPTURI EGALE.

II. În ceea ce priveşte MATERIA SUCCESIUNILOR:


1. descendenții aveau întreaga/egala vocație succesorală la mostenirea mosiei familiei;
2. era recunoscut și dreptul la moștenire/succesiune al soțului supraviețuitor;

III. În MATERIA OBLIGAȚIILOR, toți membrii obștii aveau deplină capacitate de a


încheia convenții, acestea fiind libere de forme;
 spre deosebire de caracterul formalist al contractelor din dreptul roman.

Cele mai utilizate convenții erau:


• VÂNZAREA;
 Care sub influența dreptului bizantin devine consensuală translativă de
proprietate,
• SCHIMBUL;
 dat fiind caracterul natural al economiei în acea epocă.
a. Pentru bunuri de mică importanta se facea consensual;
b. Pentru bunuri de mare importanta, era necesara aprobarea adunarii generale.

In materie penala, SOBB (Sfatul Oamenilor Buni și Bătrâni) judeca procesele.

5. NORMELE REFERITOARE LA RĂSPUNDEREA MEMBRILOR OBȘTII și


PROCEDURA DE JUDECARE
Solidaritatea obștii se manifestă:
• Atât pe planul răspunderii în interiorul obștii;
• Cât și în raporturile cu obștile învecinate.
Tot în materia răspunderii se mai aplicau:
 legea talionului și

58
 sistemul compozițiunii voluntare (victima delictului putea renunţa la dreptul de răzbunare în
schimbul unei sume de bani, pe care o va plăti delincventul. Această sumă de bani ce urma a fi plătită
victimei reprezenta echivalentul dreptului la răzbunare şi se stabilea prin convenţia părţilor).

În MATERIE PROCEDURALĂ existau aceleași instanțe:


• atât pentru soluționarea pricinilor civile;
• cât și pentru soluționarea pricinilor penale;
Acestea erau:
1. JUDELE;
2. SFATUL OAMENILOR BUNI ȘI BĂTRÂNI;
 instanțe care trebuiau să aplice sancțiuni membrilor obștii, mergând până la
excluderea celor vinovați din obște/comunitate.

În ceea ce privește SISTEMUL PROBATOR, încă din această epocă a obstei arhaice apar unele
probe fundamentale pentru practica juridică românească, cum ar fi:
• jurământul cu brazda;
• proba cu jurătorii;
 Aceasta atesta continuitatea poporului roman si pe planul institutiilor juridice.

59
aparitia primelor formatiuni politice feudale romanesti
formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare

FORMAREA RELAȚIILOR DE PRODUCȚIE FEUDALĂ ȘI APARIȚIA


CLASELOR SOCIALE SPECIFICE FEUDALISMULUI

Încheierea în sec. VIII a etnogenezei poporului românesc a dus la:


• afirmarea poporului român din punct de vedere etnic, ca un popor cu o identitate proprie care
folosea apelativul "român" pentru a se desemna;
Acest apelativ era justificat:
 atât prin tradiția coloniștilor romani;
 cât și prin tradiția si perspectiva autohtonilor geto-daci, ca locuitori ai unor
ținuturi care făcuseră parte odinioară din Imperiul Roman.

Bizantinii in numeani “romani”, pentru a-i distinge de barbari.


Este semnificativ faptul că celelalte popoare (slavii, germanii, maghiarii) îi denumeau pe romani
prin apelativele "olahi”, „valahi”, „volohi", apelative prin care aceste popoare îi desemnau pe foștii
locuitori ai Imperiului Roman, ceea ce înseamnă o recunoaștere implicită a caracterului romanic al
poporului român.

FEUDALISMUL TIMPURIU (SEC. IX-XIV)

În perioada feudalismului timpuriu (între secolele IX-XIV), la nivelul obștilor sătești sau
teritoriale au avut loc o serie de transformări de natură economică și socială care au dus la:

60
• formarea relațiilor de producție de tip feudal.

Vechea egalitate dintre membrii obstei se destrama, facand loc:


• unei stratificari sociale feudale;
• apariției unor norme de conduita cu caracter juridic;
 prin care sunt consacrate noile relatii sociale si de productie.

La baza acestei transformatri a stat:


Dezvoltarea forțelor de producție și a producției:
1. prin extinderea suprafețelor cultivate;
2. prin perfecționarea uneltelor de muncă;
3. prin dezvoltarea meșteșugurilor;
4. prin apariția și dezvoltarea circulației monetare;
Toate acestea au permis ca unii dintre membrii obștii (cu precădere aleșii obștii):
• să acumuleze treptat, profitând de poziția lor, suprafețe mari de terenuri la nivelul
obștilor sătești sau teritoriale, ajungând în final să devină PROPRIETARII OBȘTILOR;
 și să-i aducă pe ceilalți membrii ai obștii sărăciți într-o stare de dependență.

Apariția și adâncirea inegalităților sociale la nivelul obștii a dus la:


• formarea claselor și categoriilor sociale specifice feudalismului.
• Formarea relațiilor de producție de tip feudal.
Existența acestor noi realități sociale este oglindită și documentar, într-unul din cele mai
importante documente ale feudalismului:
• DIPLOMA CAVALERILOR IOANIȚI DIN 1247.
În acest document, ca și în altele asemănătoare, se vorbește despre existența unor majores terrae
(mai mari ai pământurilor) sau cei puternici economic:
 a caror putere economica statea la baza puterilor politice.

Alaturi de FEUDALII LAICI apar si FEUDALII ECLEZIASTICI, prin aceea că:


• Bisericile si manastirile incep sa posede suprafete tot mai intinse de pamant.
 Este vorba despre nobilimea feudală aflată în plin proces de formare.

61
La polul opus al societății se aflau RUSTICII VALAHI (țăranii dependenți), cei care își
pierduseră pământul și trebuie să intre în stare de dependența de tip feudal.

Relațiile dintre cele 2 clase (nobili feudali și valahii rustici) de natură juridică, reglementate de
LEGEA ȚĂRII, au în conținutul lor obligații pe care țăranii dependenți le au față de stăpânii feudali:
• rusticii valahi erau ținuți să îndeplinească pentru maiores terrae venituri, foloase și
slujbe, adică cele 3 forme ale rentei de tip feudal:
1. renta în BANI;
2. renta în PRODUSE;
3. renta în MUNCĂ;
Au ramas un numar considerabil de tarani liberi, nesupusi.
• Atat cei liberi, cat si cei supusi, au continuat sa duca existenta in cadrul obstilor satesti
sau teritoriale, care au ramas si in feudalism:
 SINGURA FORMA DE ORGANIZARE SOCIALA A TARANIMII.
Obstile satesti saau teritoriale au reprezentat un instrument eficace de aparare impotriva:
• incercarilor stapanilor feudali de aservire;
• incercarilor de agravare a dominatiei de tip feudal;

APARIȚIA FORMAȚIUNILOR PRESTATALE DE TIP FEUDAL


• Formarea relațiilor de producție de tip feudal;
• apariția claselor sociale specifice feudalismului, la nivelul obștilor;
 au dus mai departe la apariția formațiunilor prestatale de tip feudal.
Ele s-au constituit pe întregul teritoriu locuit de români începând din secolul IX;
 sunt desemnate prin:
 termenul de ȚARĂ; (latinescul terra)
 termenul de CÂMPULUNG;
*Termeni prin care anterior fuseseră desemnate uniunile de obști sau confederațiile de obști.

62
Termenul de " ȚARĂ "

Limba română este singura limbă romanică în care termenul de țară nu a intrat cu sensul
material de pământ (în franceză terre = pământ), ci înseamnă:
 FORMAȚIUNE POLITICĂ STATALA.
Chiar și atunci când are un sens subsidiar de pământ, referirea este la teritoriul unei formațiuni
politice, deci același înțeles de formațiune politică.
 In română, avem notiunea de paviment (latinescul pavimentum).

Acest termen de țară se completează cu diverși alți termeni care identifică diferitele formațiuni
prestatale în funcție de anumite criterii:

1. Criteriul GEOGRAFIC
• Denumirile țărilor care cuprind termeni toponimici sau hidronimici atesta
vechimea si continuitatea popoarelor romanesti pe teritoriile respective
 Exemplu: ȚARA HATEGULUI

2. Criteriul ETNIC:

• Denumirile cu caracter etnic sunt date de populatiile straine;


• Au o semnificatie deosebita in sensul ca ele confirma incheierea procesului
etnogenezei si formarea unui popor cu o identitate proprie.
 Exemplu: Tera Vlahorum = Tara Valahilor

3. Criteriul MIXT etno-geografic (o combinatie a primelor)


 Exemplu Tara Brodnicilor = Tara Locuitorilor de la Vaduri.

4. Criteriul CONDUCATORULUI POLITIC:


 Exemplu: Tara lui Litovoi; Tara lui Menumorut ;

• Denumirile care fac referire la persoana conducatorului sunt si ele semnificative,


deoarece:
 oglindesc depasirea stadiului de organizare sociala in obsti si uniuni/
confederatii de obsti si trecerea la organizarea politica de tip feudal.

63
În afara de termenul latin de ȚARĂ, in limba romana exista si un alt termen originar si anume

termenul de „JUPĂ”, de sorginte traca, de la care vine si JUPÂN;


 cu care erau desemnati marii feudali in epoca imediat urmatoare statelor feudale
romanesti de sine statatoare.

În afara acestor termeni originari, au patruns si dublete de origine germanica sau slava, si anume
termenul de:
• CNEZAT;
• VOIEVODAT;
Datorita acestor dublete existente in vocabularul limbii romane, unii autori au considerat in mod
gresit ca institutiile respective (cnezat si voievodat) nu sunt romanesti, ci sunt de origine
germanica, respectiv slava;
• Însa, aceasta teza nu poate fi acceptata, întrucat compârand:
 Ierarhia feudala romaneasca;
cu
 Ierarhia feudala slava;
Constatam ca institutiile respective au un continut si o fizionomie TOTAL DIFERITĂ la români
față de slavi.

1. Î IERARHIA FEUDALA SLAVA:


• termenul de cneaz este sinonim cu termenul de principe;
• termenul de voievod este sinonim cu termenul de duce.
Voievodul este subordonat cneazului slav si nu are atributiuni judiciare.

2. La români este exact invers.


• Voievodul este mai mare peste o confederatie de cneji
 si continua pe un plan superior atributiile judiciare ale cnejilor

Aceste CNEZATE, VOIEVODATE si ȚĂRI nu sunt formatiuni sociale de tipul obstilor, ci sunt:
• formatiuni statale, politice, ce au un:
 aparat politico-administrativ si militar corespunzator.

64
• Conducatorii (înalții feudali) dispuneau de acest APARAT si îl utilizau pentru
realizarea functiilor interne si externe ale formatiunilor respective;
 era denumit “APARATUS BELLICUS”.
1. FUNCTIA INTERNA se referea la tinerea in ascultare a taranilor;
2. FUNCTIA EXTERNA se referea la protejarea de catre ingerintele externe;

Dezvoltarea fortelor de productie si a relatiilor de tip feudal a dus la:


• cresterea feudalilor români;
• intarirea puterii economice si militare a acestor cnezate, voievodate si țări, context
in care:
 feudalii români caută sa nu mai imparta cu feudalii straini, ai caror vasali erau,
veniturile feudelor lor.
Aceasta pozitie era spirijinita chiar si de taranimea dependenta, întrucât:
• TARANII DEPENDENTI nu agreau dubla exploatare sociala:
 din partea feudalilor straini;
 din partea feudalilor români;

In Transilvania, patrunderea treptata a maghiarilor in secolele 11-12 a întrerupt, in


interiorul arcului carpatic, procesul formarii unui stat feudal romanesc de sine statator;
• astfel incat in Transilvania s-a constituit doar un voievodat autohton, dependent de
coloana maghiara.

Cu toate ca MAGHIARII au încercat, prin diferite căi, eliminarea feudalilor autohtoni:


• ROMÂNII au continuat să-și ducă existența în formele de organizare clasice.
Voievozii Transilvaniei, multi de origini romane:
 si-au creat adevarate dinastii;
 au fost suficient de puternici pentru a se opune tendintelor regilor maghiari de
limitare a autonomiei Transilvaniei;
Ca atare, se declanseaza lupta feudalilor români pentru iesirea de sub dominatia straina prin
crearea de formatiuni mai ample;
 proces care a dus la FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMANESTI DE
SINE STATATOARE.
In legatura cu acest proces, in literatura de specialitate au fost emise mai multe teorii devenite
anacronice (nepotrivite cu obiceiurile sau ideile actuale):
65
1. TEORIA DESCALECATULUI
2. TEORIA DRUMURILOR COMERCIALE.

Niciuna dintre aceste teorii nu poate fi primita, deoarece:


1. TEORIA DESCALECATULUI
• este o varianta a teoriei violentei in istorie, care:
 exagereaza importanta factorului subiectiv, uman;
 neglijeaza importanta factorului obiectiv, material;
2. TEORIA DRUMURILOR COMERCIALE
• Acorda importanta unui factor intern, COMERTUL;
 dar care nu este fundamental, ci este derivat, întrucat schimbul de marfuri este
subordonat produsului de marfuri.

NICOLAE BALCESCU a sesizat clar factorii care au determinat FORMAREA STATELOR


FEUDALE ROMANESTI DE SINE STATATOARE.
• Acesta spunea ca niste stapani de state asa mici precum Fagarasul sau Maramuresul:
 nu puteau avea destula putere spre a cuprinde asemenea provincii(Tara
Romaneasca, Moldova).

• ➢Tot el spunea, ca o concluzie, că feudalitatea nu se putea introduce in aceste tari cu

acesti domni, Negru Voda si Dragos.


 Prin urmare, formarea statelor românesti de sine statatoare este rezultatul unui
proces intern de feudalizare, in care:
Cnezii au renuntat la o parte dintre atributiile lor, in favoarea unuia dintre ei, care:
• a luat titulatura de MARE VOIEVOD și DOMN, devenind conducatorul unui stat
feudal:
 de sine statator;
 de formare a relatiilor sociale de productie de tip feudal;

66
Legea tarii

FORMAREA LEGII ȚĂRII


FORMAREA DREPTULUI FEUDAL NESCRIS

În epoca cuprinsă între sec. 4-8, la nivelul obștilor și confederațiilor de obști a existat un sistem de
reguli de conduită care reglementau relațiile sociale, norme ce:
• nu aveau un caracter juridic;
• nu aveau un caracter de clasă;
• reprezentau cererile generale ale membrilor obștii;
• asigurarea respectării lor se realiza de buna voie;

Dupa intemeiereea statelor feudale romanesti, LEGEA TARII devine un sistem de drept
atotcuprinzator care reglementeaza intreaga materie a dreptului public si privat.

Caracterul unitar s-a pastrat si dupa formarea statelor feudale romanesti de sine stătătoare;
• si este o expresie:
 în contextul determinismului de tip dialectic al cadrului unitar in care s-a format
poporul roman si anume obstea sateasca sau teritoriala;
 a conditiilor unitare economice si sociale in care a evoluat populatia
Caracterul unitar al LEGII TARII este dat de unitatea etnica a tuturor romanilor din toate
teritoriile locuite de acestia.

Legea tarii mai are si un CARACTER TERITORIAL și IMOBILIAR, asa cum rezulta chiar din
denumirea ei, in sensul ca:
 este sistemul de drept al unei societati organizata in tari;
 altfel spus este sistemul de drept al unui teritoriu organizat din punct de vedere
statal.
Transformarea acestor norme sociale în norme juridice in perioada prestatala, a presupus
întrunirea cumulativă a DOUĂ CONDIȚII:

67
1. Aceste norme dobândesc un conținut de clasă;
 pe fondul stratificării sociale de tip feudal.

2. Aceste norme sunt învestite cu o sancțiune statală;


 adică asigurarea respectării lor se realizează de către un aparat de constrângere
al statului.
 Era aplicata unor norme existente, si anume a acelora care erau convenabile si utile
clasei dominante, adica nobililor feudali.
Aceste doua trasaturi caracteristice s-au conturat ca:
 rezultat al stratificarii sociale;
 rezultat al formarii aparatului coercitiv al statului;
 menit sa asigure respectarea normelor de drept.
Transformarea normelor sociale de la nivelul obstilor satesti la nivelul juridic a fost surprinsa
de marele istoric NICOLAE IORGA;
 Acesta a denumit sistemul de norme de drept de la nivelul obstilor cu sintagma
DREPT POPULAR PROPRIU COMUNITATILOR SATESTI LIBERE.

Apar:
1. NORME NOI de CONDUITĂ
 corespunzătoare noilor realități ECONOMICE și SOCIALE, norme care
reglementează:
 privilegiile nobilimii feudale;
 obligațiile țăranilor dependenți fata de nobilii feudali (cele 3 forme de renta);
 sistemul relațiilor feudale de vasalitate.
2. Norme care reglementeaza NOUA ORGANIZARE POLITICĂ a societății:
 caracterul ereditar al instituției cnezatului;
 caracterul electiv al institutiei voievodatului;
 electivo-ereditar al instituției domniei;

În ceea ce privește FORMA, aceste norme juridice apărute, sunt obiceiuri sau cutume, formând
ceea ce Dimitrie Cantemir numește ”jus non scriptum”. (Dreptul nescris)

68
Cunoașterea acestor cutume juridice nescrise, care alcătuiesc laolaltă LEGEA ȚĂRII sau
dreptul nostru feudal nescris, este posibilă pe baza dovezilor scrise:
 interne;
 externe;
 din perioada în care acest sistem de drept a fost în vigoare.

1. În ceea ce privește sursele interne, cele mai importante sunt:


 HRISOAVELE DOMNEŞTI (actele emise de cancelaria domnească, care se dau
pe bază și în aplicarea DISPOZIȚIILOR LEGILOR ȚĂRII).
2. În ceea ce privește sursele externe:
 ele sunt documentele emise de cancelariile straine, care vorbesc despre existența
dreptului românesc.
 Denumirile utilizate de aceste cancelarii străine, arătând că popoarele vecine,
referindu-se la dreptul nostru obișnuielnic, îl concepeau ca pe un drept cu
caracter personal.
 Spre pildă, în:

a. Documentele cancelariei MAGHIARE:


 LEGEA ȚĂRII este denumită prin sintagma Jus Valahicum.

b. Documentele cancelariei POLONE:


 LEGEA ȚĂRII este denumită prin sintagma voloschizohon.

c. Documentele cancelariei SARBE:


 LEGEA ȚĂRII este denumită prin sintagma zaconvlaski.

Strainii aveau in vedere, atunci cand desemnau dreptul populatiei romanesti:


 caracterul etnic al vlahilor, asa cum este si normal, astfel incat:
 ei priveau dreptul romanesc ca pe un drept personal.

Spre deosebire de străini, românii au desemnat dreptul lor obișnuielnic prin sintagma "LEGEA
ȚĂRII" sau OBICEIUL PAMANTULUI (pamant cu sens de țară), întrucât:
în conștiința poporului român, acest sistem era socotit ca un:

69
 drept vechi care există încă din momentul formării țării, adică al statului.
Așadar, românii își desemnează propriul lor sistem de drept, privindu-l ca pe un drept teritorial.
De aceea nu este corect să folosim sintagma Jus Valahicum, ci trebuie să folosim sintagma Legea
Țării.
 DREPTUL FEUDAL NESCRIS este DREPTUL UNEI TARI.

Până la apariția DREPTULUI FEUDAL SCRIS, adică până la apariția PRAVILELOR


BISERICEȘTI și apoi a pravilelor laice:
 Legea Țării a fost singurul izvor de drept.

Chiar și după apariția dreptului feudal scris, ea a rămas multă vreme, ceea ce numim noi
dreptul comun în toate materiile adică:
 atunci când în pravile, pentru o speță anume, nu există o reglementare:
 se aplicau dispozițiile LEGII ȚĂRII;
Asta înseamnă că Legea Țării este dreptul comun.

LEGEA ȚĂRII a cunoscut o evoluție istorică în mai multe etape:


In cadrul procesului istoric de formare a LEGIi ȚĂRII, pot fi decelate urmatoarele etape:

1. SECOLELE 4-9:
 Când Legea Tarii cuprinde numai norme de conduita FARA CARACTER JURIDIC ale
obstilor satesti.

2. SECOLELE 9-14:
 Când aceste norme devin norme de drept, intregindu-se cu norme juridice noi relative
la:
 organizarea formatiunilor prestatale de tip feudal;
 la relatiile dintre aceste entitati si supusii lor;
 relatiile de exploatare dintre nobilii feudali si taranii independenti;

3. După formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare:


 cand LEGEA TARII devine sistem de drept atotcuprinzator, incluzand intraga materie
a dreptului public si privat.

70
TRĂSĂTURILE LEGII ȚĂRII
1. LEGEA ȚĂRII are un CARACTER UNITAR.
Unitatea sa de conținut este dată de faptul că:
 aceleași condiții economice și sociale au existat pe întregul teritoriu locuit de români;
 și au generat în cadrul formelor de organizare, obștile săteşti sau teritoriale, o
reglementare unitară.
Semnificativă în acest sens este sintagma Legea Țării comună pentru desemnarea dreptului
nostru feudal nescris în toate teritoriile locuite de români.

2. LEGEA ȚĂRII are un CARACTER TERITORIAL sau IMOBILIAR.


 așa cum rezultă chiar din denumirea ei, adică:
 este legea unei țări, adică al unui teritoriu organizat din punct de vedere politic.
Acest caracter este consecința firească a caracterului sedentar al poporului român.
 De asemenea, el deosebește net LEGEA ȚĂRII de dreptul popoarelor migratoare
care este un drept personal.

CARACTERUL TERITORIAL al LEGII ȚĂRII este susținut și de faptul că:


 instituția fundamentală a sistemului nostru de drept feudal nescris este INSTITUȚIA
PROPRIETĂȚII, și cu precădere, a proprietății asupra pământului.
 LEGEA ȚĂRII nu face decât să preia dreptul aplicat în provincia romană Dacia, unde
instituția fundamentală este instituția proprietății.

3. LEGEA ȚĂRII are un CARACTER ORIGINAL.

LEGEA ȚĂRII este o creație originală a poporului român care are la bază sinteza juridică
daco-romană.
Influențele străine asupra dreptului nostru obișnuielnic nu au afectat fondul reglementării,
adică nu sunt influențe de fond, de conținut, ele s-au manifestat pe planul terminologiei, în sensul
că:
 în unele cazuri, termenii originari de sorginte latină și tracă au fost dublați de termeni
preluați de la unele popoare, în special de la slavi.
 Insă, aceasta dublare a avut loc fără ca termenii originiari de sorginte traco-
latina sa fie abandonati.
71
Opiniile istoricilor sunt criticate din cauza exclusivismului lor, ele neglijand creatia juridica a
poporului român si considerand ca sistemul nostru de drept feudal nescris este un sistem alcatuit
numai din mosteniri si influente din dreptul altor popoare.

Deficiențele acestor constructii teoretice isi au originea in metoda de cercetare utilizata, care
este METODA METAFIZICA(diametral opusă metodei dialectice, care consideră fenomenele
izolate unele de altele și imuabile, concepe dezvoltarea ca un simplu proces de creștere și
neagă contradicțiile interne ale obiectelor.).
 Din perspectiva acestei metode, autorii mentionati considera că:
 dreptul se reduce la un continut de idei si categorii si concept;
 astfel incat printr-o analiza comparativa, putem stabili filiatia lor si
primordialitatea unora in raport cu a alotra.
Aplicand aceasta metoda metafizica la cercetarea problemei originii dreptului nostru national,
autorii mentionati rezolva problema la urmatoarea maniera:
 ori de cate ori constata existenta unor asemanari intre institutiile legii tarii si institutiile
unor popore vecine, considera in mod invariabil că:
 este vorba de un imprumut realizat de români din dreptul strain in dreptul lor
national.

 GEORGE FATINOSCU ne-a explicit ca dreptul romanesc este original numai in ceea ce
nu prezinta vreo asemanare cu vreo institutie strina, altminteri ar fi vorba incontestabil
de un imprumut.
Mergandu-se pe aceasta linie de gandire, la sfarsitul epocii interbelice, in literatura juridica din
România, se considera că:
 Instituiile juridice din dreptul nostru national sunt de 3 categorii:
1. Mostenite;
2. Împrumutate;
3. Originale (in aceasta categorie fiind incluse numai acele institutii care nu
puteau fi asezage in primele doua.)
Privind aceasta problema a originii legii tarii din perspectiva celeilalte metode de cercetare a lui
Hegel - METODA DIALECTICA –
 constatam ca exista un raport de determinare de tip dialectic intre baza economica a
societatii si suprastructura acesteia.

72
 Unul dintre componentele suprastructurii sociale este:
 supratructura juridica si institutionala, determinata in mod dialectic de baza
economica a societatii.
Numai astfel putem sa explicam asemanari intre:
 dreptul romanesc;
și
 dreptul unor popoare cu care romanii nu au fost niciodata in contact de-a lungul
istoriei.

Pe de alta parte, asemanarile cu instituiile de drept ale unor popoare vecine trebuie vazute din
perspectiva unei:
 expresii a unor conditii similare de evolutie economica si sociala a unor state din zona
balcanica, nefiind vorba neapărat despre un împrumut.

In concluzie, LEGEA TARII este un sistem de drept original, o creatie a poporului roman prin
valorificarea mosteniri juridice si instituționale daco-romane.

A mai existat o controversa in legatura cu sfera de aplicare sau continutul LEGII TARII.
 In acest caz, au fost formulate mai multe opinii, ca inainte.

Unii autori, precum Dinu Aurion (pe care nu-l găsesc pe google) sau George Fotino, spuneau
că:
 LEGEA TARII este un sistem de drept care reglementeaza in exclusivitate dreptul de
proprietate.
 Altfel spus, este un drept agrar imobiliar.
 Autorii, evident, aveau in vedere proprietatea obstilor satesti sau teritoriale,
facand abstractie de proprietatea feudala, care si ea este reglementata tot de
legea tarii.

In alta opinie, a lui NICOLAE IORGA, se spune ca:


 LEGEA TARII este un drept al agricultorilor si pastorilor fara continut de clasa.

73
 NICOLAE IORGA avea in vedere activitatile fundamentale de la nivelul obsitlor
satesti sau teritoriale, dar nu stia ca DREPTUL NU POATE EXISTA INAFARA
STATULUI.

Alti autori, precum Dimitrie Onciul si Ioan Bogdan:


 considera ca LEGEA TARII contine normele pe care se intemeiaza organizarea meziala
si voievodala cu care poporul roman a intrat in epoca feudala.

În sfarsit, o alta opinie, formulata la sfarsitul interbelicului:


 este o opinie care le reuneste pe cele anterioare;
 se prezinta ca o concluzie finala in aceasta materie.
Insa, aceasta concluzie nu este la adapost de critica, pentru ca cercetarile sociologice efectuate in
epoca interbelica de profesorul Dimitrie Gusti asupra obstilor care s-au pastrat inca in zonele de
munte in epoca aceea, cercetari continuate dupa razboi de profesorul Petre Panaitescu si Henri
Stall, au aratat ca:
 LEGEA TARII contine mult mai multe norme de drept decat cele mentionate de
autorii invocati.

Aceste cercetari sociologice nu au facut decat sa confirme teoria lui Nicolae Balcescu, care si in
aceasta materie se doveste a fi cel mai bun istoric roman, si anume faptul ca:
 LEGEA TARII, zice Balcescu, a tinut multa vreme locul si de constitutie politica, si de
condica țivila si criminala.
 Legea tarii este un sistem de drept atotcuprinzator;
 care reglementeaza intreaga materie a dreptului public si privat;

74
Organizarea sociala si politica a principatelor
romane in epoca feudalismului dezvoltat
INSTITUŢIILE LEGII ŢĂRII
I. INSTITUŢIILE DE DREPT PUBLIC ALE LEGII ŢĂRII
1. MOLDOVA SI TARA ROMANEASCA
Privesc organizarea de stat a statelor feudale româneşti în EPOCA FEUDALISMULUI
DEZVOLTAT.
Organele centrale erau în număr de trei:
1. Domnul;
2. Sfatul domnesc;
3. Dregătoria;

1. DOMNUL
 organul suprem al puterii de stat;
 vârful ierarhiei feudale în cadrul sistemului relaţiilor feudale de vasalitate;

DOMNIA|:
Este o instituţie românească originală, care:
 a apărut în strânsă legătură cu formarea statelor feudale romaneşti de sine stătătoare;
 ca o treaptă superioară de evoluţie a formaţiunilor prestatale de tip feudal din
EPOCA FEUDALISMULUI TIMPURIU.
De aceea, INSTITUŢIA DOMNIEI nu are un corespondent în statele vecine;
 termenul care o desemnează este de sorginte latină (dominus = stăpân).

Potrivit concepţiei feudale, TITLUL DE DOMN înseamnă conducătorul unui stat independent
(al unui stat care nu recunoaşte o autoritate superioară).
 Are pozitia unui sef de stat care nu recunoaste o autoritate superioara.

75
INSTITUŢIA DOMNIEI a ajuns la deplina sa cristalizare prin:
 preluarea unor tradiţii formate în cadrul cnezatelor, voievodatelor, ţărilor;
 asimilarea unor trăsături ale monarhiei bizantine, care păstrau amintirea organizării
politice romane;
 aveau ca fundament ideologic CREŞTINISMUL ORTODOX
 conţineau premisele necesare pentru centralizarea puterii de stat şi apărarea
independenţei statului.

DOMNII purtau în continuare şi titulatura de « MARE VOIEVOD », care sublinia legătura cu


epoca anterioară;
 iar în această calitate domnul era:
 comandantul suprem al armatei;
 judecătorul suprem.
Dar, în plus, el este şi « DOMN », adică stăpânul ţării în sens teritorial.

În calitatea sa de şef al statului, domnul exercita o serie de atribuţiuni de ordin:


1. Politico-administrativ;
2. Militar;
3. Legislativ;
4. Judecătoresc;
Atribuţiuni care erau îngrădite:
 pe de o parte de dispoziţiile Legii Ţării;
 iar pe de altă parte de rolul jucat de marii boieri în conducerea statului feudal, cel
puţin în primele decenii după întemeiere.

ATRIBUŢIILE DOMNULUI

1. Pe plan POLITICO-ADMINISTRATIV, domnul exercita următoarelor

atribuţiuni:
1. Stabilea împărţirea politico-administrativă a ţării;
2. Stabilea modul de încasare a dărilor şi efectuarea celorlalte prestaţii de orice fel către
domnie;
3. Îi numea şi revoca pe dregători;
76
4. Bătea moneda;
5. Exercită tutela administrativa asupra Bisericii, având dreptul de a-i confirma pe:
 Mitropolitul ţării;
 Episcopi;
 Egumeni.
6. Încheia tratatele de alianţă sau tratatele comerciale cu alte state.
7. Declară starea de război sau starea de pace.

2. Pe plan MILITAR:
 DOMNUL conducea armata în calitate de conducator suprem.
Calitatea sa a avut o anumita evolutie.:
La început, rolul său se limita la coordonarea în lupta a steagurilor marilor boieri.

Ulterior, el devine comandantul «oștii celei mici» = «oastea cea mică»


 armată proprie (oastea cea mică) a domnului compusă din:
 slujbaşi ai Curţii domneşti;
 dregători
 vasalii săi direcţi

Apoi el este comandantul « oștii celei mari »;


 compusă din toţi bărbaţii capabili să poarte arme;
 inclusiv din ţăranii dependenţi de pe teritoriile boieresti, domnesti si
manastiresti, in cazul in care primejdia era foarte mare.

3. Pe plan JUDICIAR:

1. Domnul era judecătorul suprem al tuturor supuşilor, putând pronunţa:


 pedeapsa cu moartea;
 confiscarea averii;

77
2. Domnul:
 putea să acorde atribuţiile sale jurisdicţionale dregătorilor (slujbaşilor domneşti);
 putea să acorde atribuţiile sale jurisdicţionale boierilor şi mănăstirilor;
 atunci când investea domeniile acestora cu imunităţi feudale.

3. HOTĂRÂRILE JUDECĂTOREŞTI pronunţate de domn se bucurau de forţă juridică


(autoritate de lucru judecat) DOAR PE TIMPUL VIEŢII ACESTUIA.
 Domnii următori puteau rejudeca procesele şi modifica hotărârile pronunţate de
domnii anteriori.

4. De regulă, DOMNUL judeca împreună cu SFATUL DOMNESC.

4. Pe plan LEGISLATIV:
VOINŢA DOMNULUI era considerată LEGE.
Activitatea de legiferare îmbrăca forma HRISOAVELOR LEGISLATIVE, care cuprindeau:
 norme cu CARACTER GENERAL;
 spre deosebire de hrisoavele individuale care reprezentau norme de aplicare a
LEGII TARII la cazurile individuale, dar care au apărut foarte târziu (la
sfârşitul sec. XVI).
Din examinarea atribuţiilor domnului, rezultă că aceasta instituţie se caracterizează printr-o
confuziune de atribuţii, pe care domnul le deţine în cele mai variate domenii ale vieţii de stat.

78
SISTEMUL SUCCESIUNII LA TRON
În ceea ce priveşte sistemul succesiunii la tron, LEGEA ŢĂRII consacră un sistem profund
original, şi anume:
 sistemul mixt electivo-ereditar.
 acest sistem are o străveche tradiţie la români.

LATURA ELECTIVĂ:
A fost întotdeauna practicată la nivelul obştilor săteşti sau teritoriale, unde ştim că:
 aleşii obştii erau desemnaţi de Adunarea Generală a Obştii.
Această latură electivă a continuat şi în epoca feudalismului timpuriu, unde:
 la nivelul formaţiunilor feudale de tip prestatal:
 VOIEVODUL era ales de către ADUNAREA CNEJILOR.

LATURA EREDITARĂ
S-a afirmat şi ea încă de la nivelul obştilor săteşti sau teritoriale, prin tendinţa aleşilor obştii de a
îşi transmite funcţiile cu titlu ereditar.
Această tendinţă s-a dezvoltat în timpul feudalismului timpuriu la nivelul cnezatelor;
 instituţie care dobândeşte un caracter ereditar.

Din îmbinarea celor 2 principii a rezultat acest sistem mixt electivo-ereditar (din randul rudelor
de sange, putea fi ales unul), potrivit căruia:
 PENTRU A FI ALES DOMN, o persoană trebuia să îndeplinească cumulativ
următoarele CONDIŢII:

1. Să fie DIN OS DOMNESC.


 Grigore Ureche: „rudă legitimă sau nelegitima pe linie directă sau colaterala, până la
orice grad cu oricare dintre domnii anteriori.

2. să fie român creştin-ortodox;

3. să nu fie însemnat fiziceşte;


-pe perioada sclaviei, sa nu fi fost insemnat de proprietar si sa nu aiba un defect fizic vizibil.

79
Prin alegere, se alegea care dintre persoanele cu vocatie succesorala devenea domn.

PROCEDURA ALEGERII DOMNULUI urma 2 etape:


 ÎNVESTITURA:
 Consta in alegerea facuta de țară, însă prin țară intelegem doar pe:
 Boieri;
 Înaltul cler;
 conducatorii/comandantii militari;
Oamenii de rand nu aveau niciun rol.
 ÎNCORONAREA
 Consta in ceremonia oficiala insotita de aclamatii;
 Aceasta ne amintește de investirea in functie a magistratilor romani.

Sistemul electivo-ereditar era considerat legiuit, pentru ca el este consacrat de dreptul


nostru feudal nescris, LEGEA TARII.

Ca atare, persoanele care accedeau la tron potrivit acestui sistem erau considerati
„Domni din mila lui Dumnezeu” sau „Unsii lui Dumnezeu”.

Dimpotriva, persoanele care ajungeau la tron cu incalcarea regulilor revazute de


sistemul electivo-ereditar erau considerati uzurpatori;
 erau denumiti in mod peiorativ domnișori.
In cadrul functionarii sistemului electivo-ereditar s-au constituit anumite mijloace de
influentare:
 fie a laturii elective;
 fie a laturii ereditare;
Astfel de mijloace de influențare erau:
1. RECOMANDAREA
 pe care domnul in functie o adresa adunarii starilor feudale spre sfarsitul vietii pentru ca
persoana indicata de el sa fie aleasa ca domn;

2. LATURA EREDITARA era influentata prin asocierea la tron a unuia dintre fii;
 pentru a restrange cercul uneori prea larg al rudelor cu vocatie la domnie.

80
INSTITUŢIA REGENȚEI
LEGEA ŢĂRII consacră şi INSTITUŢIA REGENTEI, care funcţiona pe timpul minoratului
domnului.
 Regența era asigurată de:
 Mama acestuia;
 Unul dintre marii boieri;

Sistemul electivo-ereditar prezintă anumite avantaje, dar şi unele inconveniențe față de


PRINCIPIUL PRIMOGENITURII.

AVANTAJ
Permite accesul pe tron al unor rude mai îndepărtate, dar cu reale calităţi de conducător;
 în detrimentul unor rude mai apropiate nevârstnice sau incapabile de a conduce.
INCONVENIENT
Cercul celor îndreptăţiţi să aspire la tron este foarte larg;
 ceea ce nu de puţine ori a generat lupte interne pentru tron intre diferiţii pretendenţi,
fiecare dintre ei fiind sprijinit de o facţiune boierească;
 mai grav, unii dintre ei cerând şi ajutorul unor puteri străine.

Aceste LUPTE INTERNE PENTRU TRON:


 au slăbit ţările romane
 au favorizat instaurarea dominaţiei otomane
 au dus la alterarea a însuși sitemului succesiunii la tron.

După instaurarea dominaţiei otomane, pe fondul stingerii vechilor familii domnitoare:


 puterea marilor boieri a crescut atât de mult încât ei au reuşit să impună pe tron elemente
devotate intereselor lor, ajungând până într-acolo încât:
 condiţionau ALEGEREA de acceptarea de către viitorul domn a unor
angajamente scrise de respectare a privilegiilor boiereşti, angajamente pe care
cronicarul Miron Costin le denumeşte „tocmeală” sau „legătură”.

81
Treptat, ALEGEREA devine FORMALĂ, pe primul plan trecând investitura acordată de sultan,
deşi în capitulaţiile încheiate de Ţările Romane cu Înalta Poarta se prevedea expres că:
 DOMNUL urma să fie ALES potrivit LEGII ŢĂRII (potrivit sistemului tradiţional electivo-
ereditar)
 Și doar CONFIRMAT de către Sultan.
IMPERIUL OTOMAN a încălcat aceste capitulaţii, punând pe primul plan confirmarea, care de
multe ori acoperea viciul juridic al unei alegeri efectuate cu încălcarea dispoziţiilor Legii Ţării.
Spre pildă, au fost aleşi domni care:
 nu erau din os domnesc;
 nu erau creștin-ortodocși;
 erau însemnaţi fiziceşte.
EXEMPLU: Despot Voda nu era ortodox.

În final, spre sfârşitul feudalismului şi mai ales în epoca regimului turco-fanariot, s-a ajuns la:
NUMIREA DIRECTĂ A DOMNILOR DE CĂTRE SULTAN.

SFATUL DOMNESC
 Este un alt ORGAN CENTRAL al STATULUI FEUDAL.
 funcționează pe lângă DOMN;
 prin intermediul căruia se realizează participarea marilor boieri la conducerea
statului feudal.
 SFATUL DOMNESC este alcătuit din:
1. reprezentanţii marilor boieri.
2. reprezentanţii înaltului cler.
 El este convocat la datele şi în locurile fixate de domn şi prezidat de către acesta.
 Numărul membrilor sfatului domnesc este cuprins între 12 şi 25.

82
PRINCIPALELE ATRIBUŢII ALE SFATULUI DOMNESC

1. Întărirea, alături de domn, a tuturor actelor de transfer, având ca OBIECT proprietatea


feudală;
 Garantând astfel respectarea drepturilor şi a obligaţiilor izvorâte din actul respectiv.

2. Asistarea domnului la judecarea proceselor;


 Sfatul își dădea părerea cu privire la fondul pricinii şi acordul cu privire la soluţia
pronunţată de către domn.

3. Sfatul Domnesc garanta, împreună cu domnul, respectarea actelor externe;


 în special a tratelor de vasalitate.

4. Sfatul Domnesc îl consilia pe domn în toate celelate problemele ale vieţii de stat în care
era consultat.

5. Sfatul Domnesc era singura institutie care putea CENZURA DOMNUL.

Din examinarea ATRIBUŢIILOR SFATULUI DOMNESC rezultă că :


 acesta este un ORGAN DE STAT cu CARACTER CONSULTATIV.
Însă componența şi rolul SFATULUI DOMNESC, de-a lungul feudalismului, au cunoscut o
anumită evoluţie.

I. Până la sfârşitul sec. XV, din Sfatul Domnesc făceau parte:


 marii stăpânitori de domenii feudale, investite cu imunităţi, dispunând de slujitori şi
armate proprii şi pe care documentele vremii îi denumesc:
 „jupani” în Țara Românească
 „pani” în Moldova.
 În această perioadă puterea sfatului domnesc era atât de mare, încât el practic
cenzura întreaga activitate a domnului.
 Toate hotărârile erau luate de domn împreună cu Sfatul Domnesc.
 Acesta din urmă avea un veritabil rol decizional.

83
O dovadă în acest sens este împrejurarea ca toate hrisoavele domneşti din epoca respectivă
cuprind în formula introductivă, alături de numele domnului care a emis hrisovul;
 şi numele membrilor Sfatului Domnesc.
În partea finală a hrisovului, alături de pecetea domnească;
 se aflau şi peceţile membrilor Sfatului.

Rolul Sfatului Domnesc NU SE LIMITA doar la a lua decizia împreună cu domnul, ci şi


de:
 a veghea asupra aducerii în fapt a hotărârilor luate.
Boierii se angajau sa il sileasca sa ia hotararea si pe domnii urmatori sa respecte hotararea.
In hrisov se aflau pecetea marilor boieri si pecetea domnului.
 Această situaţie era firească pentru că în primele decenii după întemeiere, în
memoria marilor boieri era încă vie amintirea faptului că, în realitate:
 statul feudal se formase prin unirea feudelor lor;
Astfel încât prin prezența în Sfat:
 Boierii înţelegeau să-şi apere vechile poziţii economice şi politice, pe care, dupa
intemeiere, le-au consacrat prin sistemul imunităţilor feudale.

II. Mai târziu, începând de la sfârşitul sec. XV, asistăm la:


 CREŞTEREA PUTERII DOMNEŞTI;
 Centralizarea statului feudal;
 Restrângerea imunităţilor feudale;

Astfel, în primul rând, se modifica componența SFATULUI DOMNESC în sensul că:


 În Sfat încep să pătrundă dregătorii numiţi şi revocaţi de domn și aflaţi sub controlul
acestuia.
 La un moment dat, marii boieri – boierii de ţară – sunt eliminaţi complet din Sfat, astfel
încât acesta ajunge in Tara Romaneasca si Moldova să fie alcătuit numai din dregători
(slujbaşi domneşti).
 Pe cale de consecinţă, se schimbă şi rolul Sfatului Domnesc, în sensul că:
Boierii din Sfat nu mai sunt un factor decizional, ci devin simpli martori chemaţi să ia act de
voinţa domnului.

84
III. După instaurarea DOMINAŢIEI OTOMANE:
Boierii profită din nou de slăbirea puterii domneşti, astfel încât rolul Sfatului Domnesc
redevine unul decizional.
 Boierii promovează acum teza potrivit căreia domnul trebuie să asculte de Sfatul
Domnesc;
 mergându-se până la condiţionarea alegerii domnilor de respectarea privilegiilor
boiereşti.
Se instaureaza astfel in TARILE ROMANE un AUTENTIC REGIM NOBILIAR;
 asemanator cu cel din Polonia.

DREGĂTORIA

DREGĂTORII sunt înalţi demnitari ai statului feudal, numiţi şi revocaţi de domn.


Aceștia exercitau:
1. atribuţiuni administrative;
2. atribuţiuni judiciare;
3. atribuţiuni militare;
 în cadrul aparatului de stat feudal.

La origine, dregătorii erau slujbaşi domneşti care îndeplineau în cadrul CURŢII DOMNEŞTI
atribuţiuni legate de persoana domnului, asa cum sugereaza si denumirile lor.

Treptat însă, pe măsura întăririi puterii domneşti şi îngrădirii imunităţilor feudale, în cadrul
procesului centralizării de stat:
 DREGĂTORII DOMNEŞTI pătrund în SFATUL DOMNESC şi preiau în numele
domnului conducerea efectivă a vieţii de stat.

 Sistemul dregătoriilor feudale s-a cristalizat:

 În Țara Românească în timpul domniei lui MIRCEA CEL BĂTRÂN;


 În Moldova în timpul domniei lui ALEXANDRU CEL BUN.
Sistemele sunt asemănătoare datorită tradiţiilor comune şi modelului comun avut în vedere;
 şi anume sistemul dregătoriilor din Imperiul Bizantin.

85
La investirea în funcţie, DREGĂTORII depuneau un jurământ de credinţă faţă de domn.
Dregătoriile erau onorifice (dregătorii nu erau remuneraţi);
 Dar beneficiau de:
 DANII DOMNEŞTI pentru dreaptă şi credincioasă slujba;
 veniturile unor moşii;
 posibilitatea de a primi daruri de la subalternii lor;

DREGĂTORII se împărţeau în 2 CATEGORII:


a. MARII DREGĂTORI, membrii ai Sfatului Domnesc:

1. BANUL DE SEVERIN (iniţial, mai apoi fiind denumit BAN AL CRAIOVEI


 PRIMUL DREGĂTOR în ierarhia feudală a Ţării Româneşti.
 Avea în competenţa sa:
 Armată;
 Administraţia;
 Jurisdicţia; (în zona din dreapta Oltului) (Oltenia).

 Ca şi domnul, Banul Craiovei putea pronunţa:


 pedeapsa cu moartea
 confiscarea averii.

 Avea în subordinea sa dregători de rang inferior, care se numeau „bănişori”.

2. LOGOFĂTUL (în ambele tari)


 şeful cancelariei domneşti;
 deţinătorul sigiliului domnesc cu care erau întărite hrisoavele domneşti (în ambele tari
romane).

LOGOFĂTUL judeca si procesele care aveau ca obiect:


 DOMENIILE DOMNESTI EREDITARE.

86
3. VORNICUL
 conducătorul slujitorilor Curţii Domneşti
 cel care asigura paza graniţelor; (în ambele tari).
 Putea judeca si pricini penale;

Un element specific pentru Moldova:


 existau 2 vornici:
1. VORNICUL ŢĂRII DE SUS
2. MARELE VORNIC AL ŢĂRII DE JOS.
 Acesta din urmă este PRIMUL DREGĂTOR în ierarhia dregătoriilor din
Moldova.

 În MOLDOVA:
 Cei doi vornici comandau şi armata/ostirea din zonele respective.

 În ȚARA ROMANEASCA:
 competenta vornicului era similara cu cea a banului;
 se exercita asupra zonei din stanga Oltului, adica in Muntenia, deoarece in
dreaptea oltului erau exercitate de BANUL CRAIOVEI.

4. POSTELNICUL (în ambele tari)


 Tălmaciul;
 Sfetnicul de taină al domnului;
 Cel care avea în competenţa relaţiile externe ale ţării;
 Judeca anumite pricini privind pe functionarii inferiori ai Curtii Domnesti;

5. SPĂTARUL(în ambele tari)


 Purtătorul spadei domneşti;
 Comandantul cavaleriei.
Uneori, în timp de război, spătarul comanda întreaga armată.
 În Moldova, domnul IEREMIA MOVILĂ a înfiinţat (după model polonez) o
dregătorie similară, denumită „Hatman”, care a preluat atribuţiile militare ale
vornicilor.

87
6. VISTIERNICUL
 conducea activitatea financiară;
 coordona strângerea impozitelor şi a celorlalte prestaţii către domnie;
 asigura efectuarea cheltuielilor pentru întreţinerea armatei şi a Curţii domneşti;

 După instauraţia dominaţiei otomane:


 asigura plata haraciului şi a celorlalte obligaţii fiscale faţă de POARTĂ.

7. CAMARAȘUL
 Din secolul 18, veniturile tarii SE SEPARA de veniturile domnului, iar astfel:
 Apare acest dregator nou.
 Era însarcinat cu:
 intretinerea Cămării Domnesti;
 intretinerea veniturilor si cheltuielilor domnului;

8. PAHARNICUL
 avea în grijă pivniţele domneşti.

9. STOLNICUL
 avea în grijă grădinile şi pescăriile domneşti.

10. COMISUL
 avea în grijă grajdurile domneşti.

88
b. MICII DREGĂTORI, care nu erau membri ai SFATULUI DOMNESC.

1. ARMAŞUL
 executarea hotărârilor penale pronunţate de domn.

2. ŞĂTRARUL
 avea în grijă corturile domneşti.

3. AGA
 comandantul pedestrimii;
 iar apoi a devenit comandantul gărzii personale a domnului;
4. CLUCERUL
 asigura aprovizionarea curții cu grâne;
5. SLUGERUL
 aproviziona curtea cu carne;
Din examinarea atribuţiunilor dregătorilor domneşti rezultă, ca şi în cazul domnului, ca aceste
dregătorii se caracterizau prin confuziunea de atribuţii, specifica institutiilor statului feudal.

ORGANIZAREA FINANCIARĂ

În ceea ce priveşte organizarea financiară, DĂRILE erau de TREI CATEGORII:

1. ÎN NATURĂ („dijme domneşti”);


 denumite în Tara Românească zeciuială;
 denumite în Moldova deseatină;

2. ÎN MUNCĂ („slujbe” sau „robotă”)

89
3. ÎN BANI
 categorie în care erau incluse:
1. impozitele directe;
2. impozitele indirecte;
3. o serie de taxe pentru comercializare;
4. o serie de taxe care inlocuiau darile in natura si in muncă;
.
Odata cu TRECEREA LA ECONOMIA DE SCHIMB, tot mai multe dari in munca si in
natura au fost TRANSFORMATE in:
 Dari in bani.

Impozitele directe erau impozite personale, pe cap de locuitor;


 se numesc:
 dare în Țara Românească;
 dajdie în Moldova, iar apoi a fost desemnat termenul de bir.

Procedura de stabilire a birului era procedura cislei, constând în:


 stabilirea unei sume globale pentru fiecare grup fiscal (pe obste);
 repartizată apoi pe unităţi impozabile (pe gospodării ţărăneşti), în funcţie de:
 puterea lor economică, apreciată după numărul de vite, repartiţie realizată de
funcţionari specializaţi numiţi răbojari.

Din secolul 16, si boierii si manastirile au trebuit sa plateasca acest bir.

Potrivit CATASTIFULUI DE CISLE din vremea lui PETRE ŞCHIOPUL, ce nu s-a păstrat:
 ţăranii erau împărţiţi, după cuantumul birului datorat, în două categorii:
 ţăranii săraci (bir mic)
 ţăranii de istov (bir mare).

90
ORGANIZAREA MILITARĂ
Iniţial, locul central în cadrul armatei îl ocupau TRUPELE BOIERILOR, investiţi cu imunităţi,
care în sistemul relaţiilor de vasalitate, răspundeau, în caz de război, la chemarea domnului.

Începând din sec. 15, se consolidează ca o expresie a centralizării puterii:


 ARMATA PROPRIE DOMNULUI (oastea cea mică);
 formată din:
- micii feudali;
- curteni;
- slujitori;
- elemente recrutate de către domnie.
-
În cazurile de mare primejdie, se hotăra ridicarea la oaste a tuturor locuitorilor şi se forma:
OASTEA CEA MARE, a cărei bază o constituia ţărănimea.

Pe măsură decăderii curtenilor şi slujitorilor domneşti, începând din sec. 17:


 LEFEGII sau mercenarii au ocupat un loc tot mai important în cadrul armatei,
cu toate că întreţinerea lor era costisitoare.
Conducerea armatei aparţinea domnului, ajutat cu precădere de anumiţi dregători:
1. Spătarul;
2. Hatmanul;
3. Banul Olteniei;

Diferitele categorii de osteni aveau propria lor comanda, formată, de asemenea, din
dregători:
1. Căpitanul
2. Aga
3. Logofătul sau postelnicul.

După instaurarea dominaţiei otomane, armata cunoaşte un proces de declin:


 ea fiind alcătuită dintr-un număr restrâns de mercenari, cu rolul de a asigura:
 paza domnului;
 poliţia internă;

91
ORGANIZAREA BISERICII

În epoca feudală, BISERICA a fost PRINCIPALUL FACTOR IDEOLOGIC de stat.


 Datorită acestui fapt, biserica crestin-ortodoxa s-a bucurat de un larg sprijin din partea
statului feudal, prin acordarea de întinse domenii cultivate de ţăranii dependenti.

În acelaşi timp, BISERICA ORTODOXĂ a jucat un rol important în apărarea independenţei


faţă de state vecine, ca Ungaria şi Polonia, care, sub pretextul religiei catolice:
 urmăreau subordonarea ţărilor române.

CREŞTINAREA DACO-ROMÂNILOR a început încă din epoca dominaţiei romane, dar ea a


continuat şi după retragerea aureliana, pentru că legăturile dintre autohtoni şi comunităţile creştine
nu s-au întrerupt, ci au continuat într-un ritm susţinut.

După constituirea statului bizantin, influenta creştină a continuat să se manifeste;


 dar după formarea statelor slave de sud s-a exercitat prin filiera slavă.
 Aşa se explică şi faptul că limbajul Bisericii Ortodoxe româneşti este format din
termeni de origine latină, greacă şi slavă, iar limba de cult a fost cea slavonă.

LĂCAŞURILE DE CULT ORTODOXE au apărut cu mult înaintea întemeierii:


 mai întâi în sate;
 iar apoi pe domeniile feudale.

Până în a doua jumătate a sec. 14:


 Biserica din Țara Românească era dependentă de Patriarhia de la Ohrida;
 Biserica din Moldova era dependentă de Mitropolia Haliciului;
 dar nu cunoştea o clară organizare ierarhică.

1. În vremea lui Nicolae Alexandru Basarab a luat naştere, în Țara Românească:


 Mitropolia Ungro-Vlahiei, la Curtea de Argeş, recunoscută de Patriarhia de la
Constantinopol, în anul 1359.

92
Apoi au luat naştere o serie de episcopii ortodoxe la:
 Severin;
 Râmnicu Vâlcea;
 Buzău.

2. Mitropolia din Moldova se afla, în anul 1388, sub autoritatea spirituală a mitropoliei
Haliciului.
Începând din anul 1401 (Alexandru cel Bun), a devenit şi ea dependenta de Patriarhia de la
Constantinopol.
Patriarhia din Constantinopol il recunoaste pe Iosif ca mitropolit al moldovei.
Primele episcopii au fost înfiinţate la:
 Roman;
 Rădăuţi;
 Huşi;

În procesul înfiinţării mitropoliilor şi a episcopiilor, s-a înfăptuit şi organizarea ierarhică a


bisericilor şi a mănăstirilor.
 În vârful ierarhiei ecleziastice se afla MITROPOLITUL, urmat de:
 Episcopi;
 Protopopi;
 Stareţi;
 Preoţi;
 MITROPOLITUL era membru de drept al Sfatului Domnesc
 figura in fruntea statului domnsesc.

AŞEZĂMINTELE BISERICEŞTI au fost înzestrate cu întinse domenii de către domni şi


boieri.
Marile proprietăţi ale bisericii, investite cu imunităţi;
 asigurau Marelui Cler o puternică poziţie în statul feudal.
De altfel, mitropolitul era trecut în fruntea statului domnesc.

93
La Sfantul Munte Athos, prin donatii dircte si indirecte, constand în închinarea:
 veniturilor unor manastiri domnesti;
Către
 veniturile manastirii de la Sfantul Munte Athos.
Intre timp, aceste donatii au crescut excesiv, asa incat abuzurile din secolului 17 ale clerului
strain au facut ca domnul sa restranga donatiile pana la eliminare de Alexandru Ioan Cuza.

BISERICA se află SUB TUTELA DOMNULUI, care:


 îi confirma pe mitropoliţi, episcopi şi egumeni;
 exercita întreaga autoritate asupra patrimoniului bisericii, în calitatea sa de proprietar
suprem;
 putea judeca procesele care erau de competenta instanţelor ecleziastice;
 PUTEA rejudeca procesele soluţionate de aceste instanțe;

ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALA a ȚĂRII


ROMANESTI
Atat in Tara Romaneasca, cat si in Moldova, existau mari subdiviziuni administrative, care nu
erau unitati administrativ-teritoriale propriu-zise, ci:
 expresia unor reminescente din epoca anterioara intemeierii statului.

1. Este vorba de zona din stanga si dreapta Oltului in Tara Romaneasca.


 pentru zona din stanga Oltului
 atributiile administrative erau exercitate de VORNIC.
 Pentru zona din dreapta Oltului:
 atributiile administrative erau exercitate de BAN.

2. În Moldova este vorba de TARA DE SUS si TARA DE JOS.

Unitatile administrativ-teritoriale propriu-zise erau:


1. Județe in Tara Romaneasca;
2. Ținuturi in Moldova;
+ locuri urbane si rurale.
94
In ceea ce priveste ORASELE, acestea sunt unitati administrativ-teritoriale, ce s-au manifestat
ca niste comunitati libere cu organizare proprie si cu o anumita economie.

Teritoriul orasului cuprinde 3 zone:


1. VATRA ORASULUI (perimetru construit)
2. HOTARULORASULUI (terenurile cultivate de locuitori)
3. OCOLUL ORASULUI (numarul de sate adiacente).

Toate orasele se aflau sub stapanirea domnului.


 Însa, daca in Moldova, domnul putea dispune neingradit de ocolul orasului, asupra caruia
orasenii aveau doar un drept de uzufruct;
 În Tara Romaneasca, domnul trebuia sa rascumpere ocolul de la oraseni.

Orasele erau conduse de un aparat administrativ, format din 2 categorii de dregatori:

1. DREGATORII LOCALI;
 alesi de comunitatea orasului;
Dregatorii locali erau:
 ,,judecatori" in Tara Romaneasca
 ,,șoltuzi" in Moldova, ajutati de 12 pârgari.

2. DREGATORII DOMNESTI;
 denumiti de domn.

SATELE.
Potrivit străvechilor tradiții, formate in procesul trecerii de la societatea sclavagista la cea
feudala, obstea sateasca se bucura de dreptul de autoconducere, pe plan:
 economic;
 politic;
 juridic;
 administrativ.

95
Odata cu aparitia primelor formatiuni politice si in special dupa intemeiere:
 satele sunt integrate tot mai mult in sistemul conducerii centralizate;
 o parte din vechile atributiuni ale obstii au fost preluate de catre stat.

In epoca feudalismului dezvoltat, satele erau impartite in 2 mari categorii:


1. SATELE libere;
2. SATELE aservite;

1. SATELE LIBERE (moșnenești sau răzăsești)


Și-au pastrat autonomia si dupa formarea statelor feudale, avand organe proprii de conducere.
In acelasi timp, ele erau subordonate pe plan:
 Administrativ;
 Fiscal
 militar
 judetelor sau tinuturilor.

În sec.14 si 15, satele erau conduse, potrivit traditiei, de:


 cnezi;
 juzi;
 impreuna cu oamenii buni si batrani;

Din vechiul sistem al autoconducerii, satele libere continua sa exercite:


 dreptul de a controla stapanirea si instrainarea pamanturilor;
 judecarea unor procese penale si civile;
 raspunderea colectiva in materie fiscala si penala.
Majoritatea satelor insa au fost aservite de catre domn, boieri sau manastiri.
In SATELE ASERVITE, conducerea era exercitata de catre un reprezentant al proprietarului.
Pe de alta parte, in virtutea imunitatilor de care se bucurau,:
 Boierii aveau dreptul de:
 a administra satele de pe moșie;
 a judeca;
Uneori aceste drepturi se extindeau si asupra satelor libere din vecinatate. Cu toate acestea, chiar
si in satele aservite, s-au pastrat nealterate o serie de obiceiuri.

96
II.INSTITUŢIILE DE DREPT PRIVAT ALE LEGII ŢĂRII

INSTITUŢIA PROPRIETĂŢII
Caracteristic evului mediu este faptul că:
 proprietatea, în general;
 proprietatea asupra pământului, în special;
Are o structură:
 divizată;
 ierarhizata;
 complexă;
Aceasta structură este caracterizată prin:
 îmbinarea formei de stăpânire personală;
cu
 stăpânirea devălmaşă;
şi prin
 coexistenta mai multor forme de proprietate, în funcţie de titularul dreptului de
proprietate;
Fiecare dintre aceste forme de proprietate având un regim juridic distinct în raport de
poziţia socială a titularului.

Prin urmare, în feudalism:


Proprietatea nu este absolută ca în dreptul roman şi ca în dreptul modern, ci este DIVIZATĂ.
LEGEA ŢĂRII consacră în acest sens un:
1. DOMINIUM EMINENS aparţinând DOMNULUI;
2. DOMINIUM UTILE aparţinând FEUDALILOR şi CELORLALŢI PROPRIETARI;
3. DREPT DE FOLOSINŢĂ al ţăranilor aserviţi asupra loturilor de cultură pe care aceştia
le lucrau;
Acestea sunt palierele proprietatii feudale divizate.

97
1. DOMINIUM EMINENS
Este dreptul de proprietate supremă al domnului asupra întregului teritoriu al ţării.
 Drept pe care domnul îl exercita în calitatea sa de şef al statului feudal şi vârf al ierarhiei
feudale.
Cu alte cuvinte, DOMINIUM EMINENS este domeniul public al statului feudal.
 NU SE CONFUNDA CU DOMENIUL PRIVAT AL DOMNULUI, adică cu
proprietatea domnească;
 aceasta din urmă având ca obiect bunurile pe care domnul le stăpâneşte ca mare
proprietar feudal alături de ceilalţi boieri si manastiri.

În virtutea lui DOMINIUM EMINENS, domnul avea următoarele PREROGATIVE:

1. Exercită un DREPT SUPERIOR de:


 Supraveghere;
 Control;
 asupra întregului teritoriu al ţării.

2. CULEGEA MOŞTENIRILE VACANTE:


 astfel pământul şi robii rămaşi fără stăpân ca urmare a decesului proprietarului lipsit
de moştenitori:
 REVENEAU DOMNULUI.

3. DOMNUL LUA ÎN STĂPÂNIRE RES NULLIUS (BUNURILE NIMĂNUI), acestea fiind


de 2 categorii:

A. TERENURI PUSTII, adică:


 terenurile care nu au aparţinut niciodată vreunui proprietar;

B. TERENURILE PUSTIITE (res derelicte);


 cele care au aparţinut cândva unui proprietar, dar au fost abandonate de acesta.

98
4. DOMNUL PUTEA ÎNCUVIINŢA FEUDALILOR DESPRINDEREA UNOR PORŢIUNI
DE TEREN din:
 terenurile pustii;
 terenurile pustiite;
 şi trecerea lor în stăpânire personală prin întemeierea unor noi localităţi (sate), care se
numeau „slobozii” datorită scutirilor de dări pe care domnul le acorda cu acel prilej.

5. LUA în STĂPÂNIRE TERENURILE CONFISCATE de la BOIERII HICLENI.


HICLENIA (tradarea) era cea mai gravă infracțiune pe care o putea săvârşi boierul.
 era sancţionată invariabil cu moartea şi confiscarea averii.
 Averea astfel confiscată intra în stăpânirea domnului.

6. DOMNUL ACORDA DONAŢII sau DANII DOMNESTI.

 Boierilor;
 pentru dreapta şi credincioasa slujbă

 Mănăstirilor;
 în scopuri pioase.

7. DOMNUL acorda IMUNITĂŢI FEUDALE


 BOIERILOR;
 MĂNĂSTIRILOR;
 Asupra proprietăților pe care aceştia le stăpâneau.

99
8. DOMNUL încuviinţează TOATE ACTELE JURIDICE având ca OBIECT:
 transferul proprietății asupra:
 PĂMÂNTULUI;
 ROBILOR;
Cu această ocazie, părţile contractante făceau ceea ce LEGEA ŢĂRII denumea „darea
calului”/”darea cupei”, adică:
Dădeau domnului un cal de rasă sau o cupă dint-un metal preţios:
 pentru a încuviinţa acel transfer al proprietății.

9. DOMNUL putea EXERCITA DREPTUL de PRĂDALICĂ sau PREADALICĂ;


 adică dreptul de retract asupra donaţiilor făcute, după cum putea să renunțe la
exercitarea dreptului de retract;
 sens în care în cuprinsul hrisovului de danie domnească se făcea menţiunea :
 „prădalică să nu fie”, iar în schimb, beneficiarul donaţiei sau donatarul făcea darea
calului sau darea cupei.

10. DOMNUL avea DREPTUL de a percepe DIJME, BIRURI şi MUNCI în FOLOSUL


DOMNIEI
Adică cele 3 forme ale rentei de tip feudal

2. DOMINIUM UTILE
Apartine TARANILOR LIBERI si FEUDALILOR.
A. MAREA PROPRIETATE FEUDALA
Ea este o proprietate:
 COMPLETA asupra pamantului;
 incompleta asupra taranilor aserviti;

S-a format anterior intemeierii statelor feudale romanesti de sine statatoare prin:
 acapararea pamantului obstilor;
 exploatarea muncii taranilor dependenti;
 aducerea in stare de dependent a membrilor obstei;\

100
Ea este continuatoarea din punct de vedere istoric a stapanirii exercitate de:
 Cnejii;
 Voievozii;
 Juzii;
 români asupra feudelor lor.

S-a constituit in sens juridic:


 printr-un mod originar de dobandire;
 anume mostenirea, careia, dupa intemeiere, i s-au adaugat MODURI JURIDICE
DERIVATE, si anume:

 Dania Domneasca;
 pentru dreapta si credincioasa slujba;

 Dania Particulara;
 Vanzarea;
 Schimbul;
 Infratirea pe mosie.

In paralel, nobilii feudali si-au extins proprietatile si prin mijloace nejuridice, violente, prin
cotropire sau silă, adica prin:
 acapararea cu forta a pamanturilor taranilor;
 incalcarea stravechiului drept de proprietate al acestora;

În funcţie de titularul său, marea proprietate feudală îmbracă 3 FORME:

1. PROPRIETATE DOMNEASCĂ
Cuprinde bunurile personale ale domnului care îi aparţineau acestuia, ca oricărui alt
membru al clasei feudalilor, încă de dinainte de a accede la domnie.
Lor li se adăugau:
 bunurile dobândite după urcarea pe tron prin diverse căi juridice, prin diverse
îmbunătăţiri făcute pe cheltuială proprie;

101
 o serie de venituri care i se cuveneau domnului, pe timpul exercitării domniei;
 venituri separate de visteria ţării şi care purtau denumirea de cămară domnească.

2. PROPRIETATEA BOIEREASCĂ
Ea îşi are temeiul în MOŞTENIRE şi în DANIE.
Moştenirile erau intarite de domn.
 se numeau ocini/bastini/dedinii;
 nu puteau fi înstrăinate decât cu respectarea dreptului de protimis (de
preemtiune), adică a:
 dreptului de precumpărare şi răscumpărare aparținând rudelor.

În ceea ce priveşte DANIA DOMNEASCĂ (miluirea domneasca), ea era acordată pentru:


 serviciile militare aduse domnului;
 îndeplinirea unor slujbe sau dregătorii în aparatul de stat;

DANIA DOMNEASCĂ avea la baza obligaţia suzeranului de a-l răsplăti pe vasalul credincios.
 obligație ce intra în conținutului RAPORTULUI JURIDIC DE VASALITATE.
 Acest raport se stabilea intre domn şi boieri.

 DOMNUL avea calitatea de suzeran;


 BOIERII aveau calitatea de vasali ai domnului.

Până pe la jumătatea sec. al 15-lea:


 aceste donaţii confereau DONATARULUI un drept temporar asupra bunului donat;
 limitat la durata vieţii domnului şi uneori a fiilor acestuia care i-ar fi urmat la tron.

Însă din a doua jumătate a sec. al 15-lea:


 donaţiile devin ereditare;
 dreptul de retract menţinut doar în caz de HICLENIE, adică:
 în cazul încălcării de către boieri al obligațiilor pe care le aveau faţă de domn, conform
raportului juridic de vasalitate.

102
3. PROPRIETATE MĂNĂSTIREASCĂ
S-a format după întemeierea statelor feudale romaneşti din donaţiile făcute de:
 Credincioşi;
 Domni;
 Boieri;
 Prelaţi;
 Orăşeni;
 Ţărani
În scopuri pioase şi pentru:
 a fi trecuţi în pomelnicul bisericii;
 a li se face slujbe după moarte.

Însă, aceste donaţii aveau caracterul unor donaţii cu sarcină, în sensul că:
 mănăstirea donatară nu avea dreptul de a înstrăina daniile primite;
 De asemena, trebuia să utilizeze veniturile moşiilor ce-i fuseseră donate în scopuri de
binefacere sau caritabile, sub SANCŢIUNEA REVOCĂRII DONAŢIEI pentru
neîndeplinirea sarcinii.

Indiferent de proprietarul său, MAREA PROPRIETATE FEUDALĂ are o structură


BIPARTITĂ. (alcătuit din două părți).
Ea se compune din:
1. Rezerva feudală;
2. Loturile date spre folosinţa ţăranilor aserviţi;
Cu precizarea că şi rezerva feudală era continuată tot prin munca ţăranilor aserviţi care aveau
obligaţia de:
 a presta rentă în munca faţă de stăpânul feudal.
ADMINISTRAREA DOMENIILOR FEUDALE se realiza de către aparatul propriu de
slujbaşi al stăpânului feudal.

103
INSTITUŢIA IMUNITĂŢILOR FEUDALE
INSTITUŢIA IMUNITĂŢILOR FEUDALE era denumită:
 OHABĂ în ŢARA ROMÂNEASCĂ.
 URIC în MOLDOVA.

IMUNITATEA se acorda prin HRISOV DOMNESC şi conferea titularului său:


1. dreptul de administrare politică;
2. dreptul de judecată;
3. dreptul de comandă militară asupra populaţiei de pe domeniile lor;
4. dreptul de a face comerţ;
5. dreptul de a percepe diferite venituri în folosul lor;
6. scutire de plată oricăror dări către domnie;

Din conţinutul imunităților feudale rezultă că ele confereau feudalilor o anumită independenţă
politică, în sensul că:
 DREGĂTORII DOMNEŞTI nu aveau competență pe moşiile investite cu imunități;
 funcţiile statului fiind exercitate pe aceste moşii prin intermediul aparatului de slujbași
proprii al acestor feudali.

IMUNITĂŢILE FEUDALE au apărut imediat după întemeierea statelor romaneşti de sine


stătătoare;
 întrucât puterea politică şi economică a marilor feudali era superioară domnului
 şi, ca atare, ei au impus consacrarea pe plan juridic a privilegiilor lor de a conduce şi din
punct de vedere politic populaţia de pe domniile cale le aparţineau.

SISTEMUL IMUNITĂŢILOR FEUDALE s-a putut consacra şi extinde în acea epocă şi datorită
faptului că:
 aparatul de dregători domnești era slab dezvoltat şi, ca atare;
 pentru realizarea funcţiilor statului feudal se impunea utilizarea aparatului de slujbaşi al
marilor feudali.

104
Există DOUĂ TIPURI de HRISOAVE DOMNEŞTI care acordau IMUNITĂȚI:
1. PRIMA CATEGORIE de HRISOAVE folosește o formulă concentrată (scurta) pentru
acordarea imunităților în:
 Ţara Românească:
 „să-i fie de ocina şi de ohaba”
 Moldova:
 „să-i fie uric cu tot venitul”.
PRIMA CATEGORIE de HRISOAVE este specifică perioadei istorice situate imediat
după întemeiere când imunitățile aveau un caracter general, ele reprezentau REGULI

2. A DOUA CATEGORIE de HRISOAVE conţine o formulă detaliată (dezvoltata),


descriptivă, de acordare a imunităţii feudale în care se specifică în amănunt conţinutul
imunității respective.

CEA DE A DOUA CATEGORIE de hrisoave, cele cu FORMULĂ DEZVOLTATĂ, sunt


specifice feudalismului dezvoltat când imunităţile nu mai aveau un caracter general, ci un
CARACTER EXCEPŢIONAL;
 astfel încât era necesară precizarea lor amănunțită pentru a şti care din activităţile
respective urmau a fi scoase din competența dregătorilor domnești;
 şi date în competenţa stăpânilor feudali.

În ceea ce priveşte FORMULA DEZVOLTATĂ ea este întâlnită în special în cazul hrisoavelor


prin care se acorda imunităţi mănăstirilor;
 întrucât proprietatea mănăstirească s-a constituit tocmai în epoca în care imunităţile
feudale deveniseră o excepţie.

Ca URMARE a centralizării statului feudal şi a întăririi puterii domnești:


 Imunităţile încep să fie restrânse, dregătorii domneşti preluând în numele domnului de la
marii feudali exerciţiul drepturilor politice pe domeniile acestora.
 Astfel:
 Dreptul de judecată al boierilor şi mănăstirilor este limitat.
 Drepturile militare ale boierilor sunt îngrădite;

105
 Dezvoltarea producţiei şi a schimburilor de mărfuri se restrânge până la:
 desfiinţarea dreptului boierilor de a percepe taxe pe circulaţia bunurilor şi persoanelor,
precum şi anumite venituri.

În concluzie, instituţia imunităţilor feudale oglindeşte:


 confuzia dintre DREPTUL PUBLIC şi DREPTUL PRIVAT specifică statului
feudal la începuturile sal.

După centralizarea statului feudal şi dezvoltarea relaţiilor de producție de tip feudal:


 imunităţile feudale vor dispărea făcând loc distincției dintre drepturile publice şi
drepturile private, constituind DREPTUL DE PROPRIETATE ABSOLUTA.

PROPRIETATEA ŢĂRĂNEASCĂ
O alta forma a lui domnium utile este proprietatea taraneasca.
PROPRIETATEA TARANEASCA prezintă caracteristici diferite după cum este vorba despre:
1. Proprietatea ţăranilor:
 Grupaţi în obşti;
 Care nu face parte din obşti;
2. Proprieta țăranilor:
 Liberi;
 Aserviţi;

OBŞTEA LIBERĂ
Are un teritoriu alcătuit din:
1. VATRA SATULUI;
 unde se afla gospodăriile membrilor obştei;
 proprietate personală a acestora.

2. CÂMPUL DE CULTURĂ;
 unde se aflau loturile de cultură aparţinând membrilor obştilor;
 de asemenea proprietate personală a acestora.
106
3. CELELALTE TERENURI aflate în hotarul obştii pe care membrii obştii le
stăpâneau în DEVĂLMĂŞIE:
 Păşuni;
 Fâneţe;
 Ape;
 Bogatiile subsolului;
 Moara satului;
 Paduri;
Fiecare membru al obştei putea, cu aprobarea membrilor obştei, să desprindă terenuri din
porţiunile aflate în devălmăşie şi să le amenajeze prin muncă proprie, conferindu-le o destinaţie
economică nouă.
Aceste terenuri treceau din proprietatea comună devălmaşă a membrilor obştei în:
 proprietatea personală a celui care le amenajase;
 Temeiul juridic al acestui transfer fiind reprezentat de munca încorporată în terenul
respectiv.

CEA MAI VECHE DESPRINDERE din fondul devălmaş a fost:


 VATRA CASEI DE LOCUIT ŞI A CURŢII respective;
 apoi loturile de cultură din ţarină, adică terenul desinat agriculturii;
 apoi alte terenuri aflate în hotarul obştei, tendinţa fiind aceea de extindere a suprafeţelor
aflate în stăpânire personală a membrilor obştei în detrimentul suprafeţelor rămase în
devălmăşie.

Cu toate acestea, până la sfârşitul feudalismului, obştile săteşti sau teritoriale au continuat să
păstreze un drept superior de supraveghere şi control asupra TUTUROR terenurilor aflate în
hotarul lor;
 EXPRESIA JURIDICĂ a acestui drept superior de supraveghere şi control a fost:
 DREPTUL DE PROTIMIS, adică de dreptul de precumpărare şi răscumpărare pe care
membrii obştei îl aveau asupra terenurilor aflate în hotarul obştei.

107
Dacă un membru al obştei dorea să vândă un teren din hotarul obștii:
 el trebuia să-şi facă cunoscută intenţia la 3 târguri succesive.

Membrii obştei, rudele şi vecinii, în această ordine legală de preferinţă:


 puteau să-şi exercite dreptul de precumpărare sau dreptul de preempțiune la preţ egal.

Dacă niciun membru al obştei nu-şi asumă dreptul de precumpărare, terenul putea fi vândut
unui străin de obşte, numai că aceasta vânzare nu era pură şi simplă:
 ci era vânzare afectată de o condiţie rezolutorie, constând în aceea că:
 dacă în termen de un an un membru al obştei se răzgândea putea să îşi exercite dreptul
de răscumpărare şi să întoarcă cumpărătorului preţul vânzării devenind proprietarul
terenului.
 Termenul de un an curgea de la data la care acel membru al obştei luase cunoștință
despre existenţa vânzării.

OBŞTEA ASERVITĂ
Teritoriul acesteia aparţinea stăpânului feudal, însă:
1. ŢĂRANII ASERVIȚI:
 îşi păstrau dreptul de proprietate asupra gospodăriei şi uneltelor de muncă;
 aveau un drept de folosinţă asupra loturilor de cultură;
 precum şi dreptul de a face îmbunătăţiri funciare cu acordul stăpânului feudal şi plătind
zeciuiala cuvenită acestuia.

ŢĂRANII LIBERI care nu făceau parte din obşti:


 exercitau un drept de proprietate asupra gospodăriei, vitelor şi uneltelor de muncă;
 precum şi asupra unei mici suprafeţe de teren de cultură.

108
Alături de marea proprietatea feudală şi de proprietatea ţărănească, ca forme de exprimare ale
lui dominium utile, LEGEA ŢĂRII a mai consacrat şi:
1. Dreptul de proprietate asupra gospodariei si uneltelor de munca;
2. Dreptul de folosinta asupra lotului de cultura;
3. Dreptul de a face anumite imbunatatiri funciare asupra terenului platind zeciuiala
cuvenita stapanului feudal;
 caci aceste operatiuni erau facute asupra terenului altuia.

TARANII CARE NU FAC PARTE DIN OBSTI


Proprietatea taranilor liberi care nu erau grupati in obsti:
 se exercita asupra:
 gospodariei;
 vitelor;
 uneltelor de munca;
 unor mici suprafete de pamant de cultura;

Alaturi de MAREA PROPRIETATE FEUDALA si PROPRIETATEA TARANEASCA,


LEGEA TARII recunostea:
 MESTESUGARILOR;
 un drept de proprietate asupra atelierelor si uneltelor lor;
 ROBILOR;
 un drept de proprietate asupra salaselor lor, precum si asupra uneltelor de munca
confectionate de ei personal.

109
STATUTUL JURIDIC AL PERSOANELOR
Ca şi dreptul roman, LEGEA ŢĂRII are un PROFUND CARACTER STATUTAR, consacrând:
 Dispoziţii discriminatorii în raport cu poziţia socială a diferitelor clase şi categorii
sociale.

INSTITUŢIA BOIERIEI
În vârful ierarhiei sociale se aflau BOIERII care:
1. Aveau capacitate juridică deplină;
2. Se bucurau de toate drepturile civile şi politice;
3. Aveau toate privilegiile;
4. Erau singurii în măsură să exercite conducerea politică a ţării;
5. Erau titulari ai dreptului de proprietate feudală investită cu imunităţi feudale;
(alaturi de manastiri)

La origine, CALITATEA DE BOIER era indisolubil legată de STĂPÂNIREA UNEI MOŞII,


asa incat ea:
 se transmitea pe cale ereditară, adică prin moştenire, din generaţie în generaţie,
împreună cu moşia.

Pe măsura dezvoltării relaţiilor de producţie de tip feudal, asistăm şi la o stratificare a


boierimii:
 boieri mari şi boieri mici
 boieri de ţară şi boieri de slujbe (dregători)\

Ca şi instituţia proprietăţii feudale, şi instituţia boieriei este anterioară întemeierii statelor


feudale romaneşti de sine stătătoare.
 O dovadă a acestui fapt fiind chiar sintagma „boier de ţară” acordată marilor boieri,
stăpâni de domenii feudale;
 La origine aceștia fiind conducătorii formaţiunilor prestatale de tip feudal, adică:
 aceia care, prin unirea feudelor lor, întemeiaseră statele feudale romaneşti.

110
După întemeierea şi după centralizarea statului feudal, apar BOIERII DE SLUJBE
(dregătorii), recrutaţi de către domn chiar şi din rândul unor categorii sociale inferioare.
Calitatea de boier a acestora decurgea din exercitarea dregătoriei, adică a funcţiei în cadrul
aparatului de stat feudal;
 Și nu era un efect al stăpânirii vreunei moşii, chiar dacă, în timp:
 dregătorii erau miluiţi de către domn cu moşii pentru dreapta şi credincioasa slujbă;
 sau li se concedau veniturile unor ţinuturi.

Spre sfârşitul feudalismului, calitatea de boier devine indisolubil legată de exercitarea unei
dregătorii în aparatul de stat;
 şi nu mai este condiţionată de stăpânirea vreunei moşii.
 Se elaborează totodată şi un statut scris al boierimii prin care se reglementează acordarea
titlului de nobleţe în raport cu dregătoria încredinţată.

CLERUL
O altă categorie socială aflată de asemenea în vârful ierarhiei sociale feudale este CLERUL.
Ca şi boierii, clericii:
1. Aveau o situaţie privilegiată;
2. Se bucurau de toate drepturile civile şi politice;
3. Participau la:
 conducerea ţării în Sfatul Domnesc;
 precum şi în adunările stărilor feudale;

4. unele domenii aparţinând mănăstirilor erau investite cu imunităţi, ceea ce le conferea


clericilor un drept de jurisdicţie laică asupra populaţiei de pe domeniile lor;
5. aveau şi atribuţii de drept canonic, conform ierarhiei bisericeşti şi monahale;

111
ORĂŞENII
O altă categorie socială o reprezentau orăşenii, dar aceştia nu erau o pătură socială omogenă
pentru că în ierarhia orăşeneasca în vârf se afla PATRICIATUL ORĂŞENESC sau ARISTOCRAȚIA
ORAŞELOR, aceasta pătura socială fiind redusa numericeste.

Ei nu constituiau o patura sociala omogena, ci startificata din punct de vedere social in


ARISTOCRATIA ORASELOR, care era alcatuita din:
1. Persoanele care stapaneau
 case in targuri;
 mosii in ocoalele targurilor;

2. Orasenii propriu-zisi , categorie fomata din:


 Negustori;
 Mestesugarii;
 Târgoveții;

3. Plebea oraseneasca, alcatuita din saracimea oraselor.

ORASENII se bucurau, ca boierii si clericii de toate drepturile si privilegiile;


 in Moldova participau chiar si la alegerea Domnului.

Orasenii propriu-zisi erau negustori si mestesugari, alcatuiau o comunitate libera, avand


obligatii fiscale si individuale fata de domnie.

Spre deosebire de orasele transilvanene, orasenii din Tara Romaneasca si Moldova se aflau sub
o dubla autoritate:
 a dregatorilor domnesti;
 a conducatorilor oraselor, alesi din randurile lor.

In general, TÂRGOVEȚII erau cei ce detineau pravalii si ateliere, dar:


 aveau dreptul de a folosi in devalmasie mosia orasului pentru agricultura si cresterea
animalelor.

112
ORASENII:
 aveau dreptul de a participa la conducerea si administrarea orasului si targului;
 puteau dispune in mod liber de modurile lor;
 puteau rezolva diferite divergente in fata unor organe jurisdictionale locale, alese de oraseni, dar
din randul aristocratiei orasului.

SFERA drepturilor si privilegiilor orasenilor era mai larga sau mai restransa, fiind precizata in
uricul targului, precum si in actele de privilegii date de domni de-a lungul timpului.

ŢĂRANII LIBERI
O altă categorie socială o reprezentau ţăranii liberi.
Ei puteau fi de 3 categorii:

1. Ţărani liberi cu pământ:


 organizaţi în obşti:
 „răzeşi” în Moldova;
 „moşneni” în Țara Românească;

2. Ţărani liberi cu pământ în afara obştilor:


 „cneji” sau”judeci”

3. Ţărani liberi fără pământ:


 „săraci” sau „siromahi”

Ei aveau un statut juridic asemănător targovetilor, în privinţa:


 dreptului de administrare a bunurilor lor;
 dreptului de dispoziţie asupra bunurilor lor;
 conducerii satelor.

113
ŢĂRANII DEPENDENŢI
O altă categorie socială o reprezentau ţăranii dependenţi.
Din punct de vedere a statutului lor juridic ei se aflau în stare de:
 „rumânie” în Țara Românească
 „iobăgie” în Transilvania
 „vecinie” în Moldova

Statutul juridic era determinat de dreptul de PROPRIETATE INCOMPLETĂ pe care


stăpânul feudal îl avea asupra lor, în sensul că:
 puteau fi vânduţi, însă numai împreună cu moşia pe care erau aserviţi.

Aveau, totuși, unele DREPTURI:

1. Dreptul de a dispune de partea de produse şi venituri care le rămânea după


satisfacerea obligaţiei de plată a rentei feudale.

2. Dreptul de proprietate asupra gospodăriilor lor şi asupra uneltelor de muncă.

3. Dreptul de folosinţă asupra delniței din terenul de cultură ce le fusese acordat din
domeniul feudal.

4. Dreptul de a dobândi în proprietate loturi de pământ şi chiar alţi ţărani aserviţi,


evident cu asentimentul stăpânului feudal.

5. Dreptul de strămutare de pe o moşie pe alta, după satisfacerea obligaţiei de plată a


rentei feudale.
 Acest din urmă drept a fost, însă, suprimat în secolul al XVI-lea, când ţăranii dependenţi
au fost legaţi de glie.
Fuga ţăranilor aserviţi de pe moşie fără respectarea condiţiilor de strămutare atrăgea:

 pe de o parte dreptul stăpânilor lor de a-i urmări oriunde s-ar afla;


 pe de altă parte obligaţia celorlalţi stăpâni de domenii feudale de a-i reţine şi preda
stăpânilor lor.

114
Ţăranii aserviți erau excluşi de la exerciţiul drepturilor politice, dar:
 ei puteau deveni oameni liberi prin ieşirea din „rumânie”;
 după cum şi unii oameni liberi puteau cădea în stare de dependenţă de tip feudal;

Astfel, LEGEA ŢĂRII consacră:


 forme de cădere în rumânie;
 forme de ieşire din această stare:

1. TITLURI JURIDICE de cădere în rumânie, emise de Cancelaria Domnească şi întărite


de domn şi Sfatul Domnesc:

1. Contractul de donaţie:
 prin care ţăranul liber îşi dona, se închina, cu sufletul şi averea sa;

2. Contractul de vânzare:
 prin care ţăranul liber îşi vindea libertatea şi uneori şi averea, stăpânului feudal

3. Contractul de împrumut:
 garantat cu insasi libertatea personală a datornicului;

4. Hotărârea judecătorească;
 consfințea aservirea ţăranilor liberi către stăpânii feudali;

Existau, fireste, si căi nejuridice de cădere în rumânie:


1. Falsificarea de acte;
 de către boieri;

2. Cotropirea sau sila;


 adică aducerea cu forţa a ţăranilor liberi în stare de dependenţa de tip feudal;
IMPORTANT de retinut este ca, starea de rumânie SE TRANSMITEA CU TITLU
EREDITAR, pe linie masculină, şi era imprescriptibilă. Regulile rumaniei nu se aplicau femeilor.

115
LEGEA ŢĂRII consacră şi FORME DE IEŞIRE DIN RUMÂNIE ca si exceptie de la caracterul
sau imprescriptibil:

1. IERTAREA de rumânie este un act cu titlu gratuit, făcut de stăpânul feudal:


 fie inter vivos (între oameni vii);
 fie pentru cauză de moarte (mortis causa)

2. RĂSCUMPĂRAREA din rumânie;


 cea mai frecventă formă de ieşire din rumânie, datorită avantajelor patrimoniale pe
care le aducea stăpânilor feudali;

3. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ pronunţată în favoarea ţăranilor în procesele


acestora cu boierii, având ca obiect constatarea faptului că:
 ţăranii fuseseră aserviți cu sila.

CĂI NEJURIDICE de ieşire din rumânie:


1. Arderea titlurilor boierilor de către ţărani
2. Cnezirea sau judecirea cu sila, adică situaţia în care ţăranii dependenţi se comportă de
facto ca nişte ţărani liberi
3. Fuga de pe moşie
4. Răscoala (forma supremă de luptă a ţăranilor dependenţi împotriva exploatării de tip
feudal.)

În legătură cu statutul juridic al ţăranilor aserviţi, profesorul Constantin Giurescu afirmă:


 existenţa unui „zacon vlaschi” (citit zacon vlașchi), drept romanesc in limba slavona
(drept al vlahilor), pornind de la ideea că:
 VLAHII constituiau o categorie socială inferioară şi anume: robii eliberaţi care
deveneau ţărani dependenţi.
Acest lucru, însă, nu corespunde cu conţinutul Hrisoavelor Domneşti, astfel încât:
 Opinia profesorului Giurescu nu poate fi acceptată.

116
Nu există nicio distincţie între:
 LEGEA ŢĂRII care s-ar aplica românilor ca entitate etnică;
și
 ZACON VLASCHI care ar reglementa statutul juridic al ţăranilor dependenţi;
Dimpotrivă, LEGEA ŢĂRII are un caracter unitar, ea reglementează statutul juridic al tuturor
categoriilor de persoane, al tuturor claselor şi categoriilor sociale;
 Termenul de rumân are o dublă conotaţie:
 un sens etnic;
 un sens social; adică acela de român și ţăran dependent.
Accepţiunea în care este utilizat termenul decurge din context.

ROBII
O altă categorie socială o reprezentau robii al căror statut juridic era reglementat de un aşa-
numit DREPT AL ROBILOR sau drept tiganesc (poloskove pravo).

Din punct de vedere juridic, ROBII, ca şi sclavii din Antichitate, erau consideraţi bunuri, deci:
 obiecte ale dreptului de proprietate şi nu subiecte de drept;
 adica formau obiectul unor contracte translative de proprietate (vanzare, donatie).

Însa stapanii nu aveau asupra ROBILOR, asa cu aveau asupra sclavilor in dreptul roman, drept
de viata si de moarte.
Mai mult decat atat, ROBILOR li se recunostea si o oarecare capacitate juridica, in sensul ca:
 se puteau casatori;
 puteau stapani „salasele” si „uneltele” confectionate din munca proprie.
Majoritatea ROBILOR proveneau din randul populatiilor necrestine (tatari si tigani);
 Desi robia este mai veche la noi decat venirea celor doua etnii, datand din vremea
humanilor si pecenegilor.
Dupa apartenență, robii erau:
 Domnesti;
 Boieresti;
 Manastiresti.
• Starea de robie era imprescriptibila, insa stapanul ii putea elibera, iar cei care fusesera luati
robi intr-o tara straina, la intoarcerea in tara de origine, redeveneau oameni liberi.

117
STRĂINII
O altă categorie socială reglementata de LEGEA ŢĂRII: STRĂINII.
 Aveau un regim juridic bine precizat în LEGEA ŢĂRII şi relativ tolerant;
 mai ales dacă erau de religie creştină.

STRĂINII aveau urmatoarele DREPTURI și PRIVILEGII:


 Se puteau stabili în oraşe si targuri;
 Puteau face comerţ;
 Puteau exercita meşteşuguri;
 Se puteau organiza în comunităţi proprii;
 Puteau avea lăcașe de cult proprii (biserici);

Toate aceste drepturi şi privilegii erau prevăzute în actele de privilegii acordate de către domn.
Mai mult, STRĂINII se puteau NATURALIZA (împământeni):
 prin căsătoria cu o pământeancă;
 prin încredinţarea unei dregătorii, de către domn;
Străinii naturalizaţi se bucurau de acelaşi statut juridic cu cel al românilor.

Însă, STRĂINII:
1. Nu puteau dobândi pământ în proprietate;
2. Beneficiau de un regim fiscal distinct;
3. Erau exceptaţi în mod expres de la dreptul de:
 a se aşeza în ţările române;
 de a-şi întemeia lăcaşul de cult străinii de religie musulmană, potrivit capitulaţiilor
încheiate între Imperiul Otoman şi Ţările Romane.

118
INSTITUŢIA RUDENIEI
Prin definiţie, instituţia rudeniei este o relaţie specială între persoane, izvorâtă:

1. Dintr-o origine biologică comună (rudenia de sânge)


 aceasta poate fi:
 pe linie directă, în ascendent sau în descendent;
 pe linie colaterală;

2. Din anumite principii de natură religioasă (rudenia prin alianţă sau afinitatea)
 este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ, adica cuscria.

3. Din tainele botezului şi cununiei (rudenia spirituală)


 adică rudenia dintre naşi şi fini;
 care genereaza efecte la fel de puternice ca cea de sange.

GRADELE DE RUDENIE dintre două persoane se stabilesc în funcţie de numărul generaţiilor ce se


interpun intre persoanele respective.
 nepotul si bunicul sunt rude de gradul 2.
 Verii de gradul I sunt rude de gradul 4 (2 grade in sus si 2 grade in jos).

RUDENIA DE SÂNGE:
 da naştere unor obligaţii de ajutor reciproc şi întreţinere;
 reprezintă TEMEI AL VOCAŢIEI SUCCESORALE.
 reprezintă un impediment la căsătorie.

LEGEA ŢĂRII mai prevede şi două forme speciale de rudenie şi anume:


 Rudenie izvorâtă din adopţie;
 Rudenie izvorâtă din înfrăţire;

119
INSTITUŢIA CĂSĂTORIEI
Spre deosebire de dreptul modern, în care căsătoria este un contract civil, în Legea Ţării:
 Căsătoria se încheia prin formalităţile religioase stabilite de Biserica Ortodoxă, altfel
spus:
 îmbrăca forma benedicțiunii religioase.

ETAPELE PREMERGĂTOARE încheierii căsătoriei erau:


1. Vederea în fiinţă (cunoaşterea viitorilor soţi)
2. Urmarea de vorbă (tratativele familiilor viitorilor soţi)
3. Întocmirea foii de zestre
4. Binecuvântarea părinţilor

ZESTREA este o instituţie de străveche traditie geto-dacă;


 era un drept al ambilor tineri;
 are semnificaţia echivalentului muncii depuse de viitorii soţi în gospodăria familiei.

ZESTREA se constituia prin strigări publice făcute în timpul serbării nunţii, la ea adăugându-
se şi:
 darurile de nuntă pe care tinerii căsătoriţi le primeau de la celelalte rude şi prieteni şi
care;
 împreună cu zestrea;
 alcătuiau BAZA MATERIALĂ A NOII FAMILII.

Însă, din secolul XVII, apar foile de zestre, iar zestrea îşi pierde semnificaţia tradițională,
constituindu-se doar pentru viitoarea soţie:
 ZESTREA devine un fel de afacere pentru viitorii soţi „vânători de zestre”.
O variantă a căsătoriei tradiţionale era căsătoria pe care LEGEA ŢĂRII o numea
 CĂSĂTORIA CU FUGA;
 constând într-un simulacru de răpire a viitoarei soţii de către viitorul soţ pentru a forţa
binecuvântarea părinţilor („politica faptului implinit”).
În afara rudeniei, un impediment tipic feudal la căsătorie era STAREA DE ROBIE a unuia
dintre soţi care atrăgea căderea în robie şi a celuilalt soţ şi, pe cale subsecventa, a copiilor rezultaţi
dintr-o asemenea căsătorie.

120
Biserica Ortodoxă admitea şi divorţul, consacrând deplină egalitate între soţi în privinţa
motivelor de divorţ pe care le puteau invoca.
Sotia putea sa isi paraseasca sotul prin repudiere.
REPUDIEREA era admisa nu doar pentru soţ, ci şi pentru soţie, care putea declara în fata
martorilor că părăseşte domiciliul conjugal.
Subsecvent divorţului avea loc partajul bunurilor comune ale soţilor pe care Legea Ţării îl
denumea împărţeala sau alegere.

INSTITUŢIA FAMILIEI
FAMILIA este grupul format din rudele cele mai apropiate având ca nucleu:
 părinţii;
 copiii;
Reglementarea institutiei familiei în LEGEA ŢĂRII preia o mare parte din tradiţia geto-dacă si
mai putin din familia romană care este o familie aristocratică, în care şeful familiei, pater familias, are
un drept absolut asupra bunurilor şi persoanelor aflate sub puterea sa, astfel incât:
 FAMILIA ROMÂNEASCĂ este o familie cu caracter democratic;
Potrivit LEGEA ŢĂRII, soţii aveau o poziţie de egalitate în cadrul familiei, ambii exercitand
puterea părintească asupra copiilor minori, având obligaţia de a-i întreţine şi proteja;
 şi nu dreptul (ius vitae necisque) de a-i vinde sau de a le închiria serviciile ca în dreptul
roman.

După moartea soţului:


 soţia supravieţuitoare putea exercita singură autoritatea părintească asupra copiilor
minori.
Totodată, între soţi existau drepturi şi obligaţii reciproce de întreţinere;
 soţul care nu îşi exercita această obligaţie era supus unei pedepse infamante, adică unei
pedepse de natură a atrage oprobiul public, dispreţul public, şi anume:
 „darea prin târg sau darea pe uliţa”.
Era practicată totodată şi instituţia adopţiei denumite înfiere, copiii adoptaţi fiind denumiţi „copii
de suflet”.
Asupra reglementarii familiei in dreptul feudal nescris a exercitat o influenta considerabila nu
doar dreptul geto-dac, ci si preceptele religiei crestin ortodoxe.

121
INSTITUŢIA SUCCESIUNILOR
Reprezinta totalitatea normelor juridice care reglementeaza transmiterea bunurilor pentru
cauza de moarte;
 transmiterea patrimoniului de la DEFUNCT la SUCCESORII ACESTUIA.
In LEGEA TARII:
 INSTITUTIA se numeste MOSTENIRE;
 SUCCESORII se numesc MOSTENITORI.

Cele două cuvinte (mostenitor, mostenire) fac parte din familia de cuvinte a cuvântului moş, de
sorginte tracă, din care face parte şi cuvântul moşie, care are sensul de proprietate ereditară.

Potrivit LEGII ŢĂRII, moştenirea se deferă (se acordă):


1. Pe cale legala;
 MOŞTENIRE LEGALĂ, legitimă, moştenire ab intestat (fără testament)
2. Prin testament;
 MOŞTENIRE TESTAMENTARĂ.

I. MOŞTENIREA LEGALĂ
Moştenirea legală se deschide în 3 situaţii:
1. Când defunctul nu a lăsat testament.
2. Când defunctul a lăsat testament, dar acesta nu este legal întocmit şi ca atare este nul.
3. Când defunctul a lăsat testament, acesta este legal întocmit, valid, însă este CADUC.
Caduc in sensul ca nu produce efecte.

În materia moştenirii legale, LEGEA ŢĂRII consacră:


1. Egala vocaţie succesorală a copiilor legitimi cu cei adoptati;
2. Egala vocaţie succesorală a fetelor şi băieţilor:
 atat la bunurile ereditare, adică cele moştenite;
 precum şi la bunurile de cumpărătură ale parintilor lor, adică cele dobândite prin acte
inter vivos ale părinţilor lor.

122
De la această regulă exista o EXCEPŢIE în Țara Românească, introdusă prin PRIVILEGIUL
MASCULINITĂŢII, în sensul că:
 FETELE nu aveau vocaţie succesorală la ocini, nu au vocaţie succesorală la bunurile
ereditare ale părinţilor lor.
 Fetele primeau echivalentul valoric al bunurilor ereditare, al părţii din bunurile
ereditare ce li s-ar fi cuvenit în bani, obiecte de preţ sau/şi bunuri de cumpărătură.
 De regulă, ele îşi primeau părţile succesorale sub formă de zestre, obligaţia de înzestrare
revenind părinţilor, iar în absenţa acestora, fraţilor.

În spiritul PRINCIPIULUI ROMAN:


 Mama este intotdeauna sigura si tatal este cel pe care il indica casatoria(mater semper certa est
și pater is est quem nuptiae demonstratum)
 copiii naturali, adică copiii născuţi în afara căsătoriei, (nu ştim cine e tatăl) veneau doar la
succesiunea mamei lor;
 iar fraţii vitregi (hiaștri) aveau egală vocaţie succesorală cu fraţii buni, dar numai la
succesiunea părintelui bun;

De asemenea, LEGEA ŢĂRII consacră (dupa modelul dreptului roman):


 succesiunea prin reprezentare;
 precum şi dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu copiii.

Prin efectul acceptarii succesiunii, treceau asupra succesorilor:


 atât activul succesoral;
 cât şi pasivul succesoral, adica datoriile succesiunii.

Altfel spus, moştenitorii dobândeau o universalitate, adică:


 un patrimoniu;
 sau o fracţiune de patrimoniu;

123
II. MoStenirea testamentarA
Moştenirea testamentară se deschide pe baza testamentului lăsat de defunct dacă acesta este:
 valabil întocmit;
 îşi produce efectele;

Testamentul putea fi redactat:


 în formă orală;
 „cu limbă de moarte”
 în formă scrisă;
 denumit în LEGEA ŢĂRII „diată”

AMBELE FORME DE TESTAMENT se întocmeau în prezenţa martorilor, cea mai răspândită


forma fiind testamentul „cu limbă de moarte”, pentru că la epoca respectivă erau foarte puţini ştiutori
de carte.

Prin testament se putea realiza nu numai o instituire de moştenitor, dar şi o exheredare, adică o
dezmoştenire.
O particularitate a testamentului medieval în raport cu testamentul modern este:
 posibilitatea introducerii în testament (la cuprins) a unui blestem pentru a asigura
respectarea ultimei voinţe a testatorului.

De asemenea, potrivit LEGII ŢĂRII, prin testament se putea face şi o:


SUBSTITUȚIUNE „FIDEICOMISARĂ”;
 Sistemul prin care testatorul disponent dispune bunurile sale unei:
 persoane numite fiduciar, obligaţia acestuia din urmă fiind de a le păstra şi de a le
transmite la moartea sa unei:
 unei alte persoane numită fideicomisar sau substituit, INDICATĂ TOT DE CĂTRE
TESTATOR;
Această SUBSTITUȚIUNE „FIDEICOMISARĂ” a fost interzisă prin codul civil al lui Al. I.
Cuza şi, surprinzător, introdusă în Noul Cod Civil.
 Dispune nu doar pentru moarta sa, ci si pentru moartea fiduciarului.

124
SUBSTITUȚIUNE FIDEICOMISARĂ se putea face :

 fie la un anumit numar de generatii;


 fie la infinit;
 în sensul ca erau scoase din circuitul civil;
 si nu puteau fi transmise niciodata prin act.
Aceasta masură este tipica de tip feudal, in care societatea avea un:
 caracter natural si inchis;
În care schimbul era accidental, asa incat boierii isi asigurau pastrarea patrimoniului pentru
mosia lor.

MATERIA OBLIGAŢIILOR
În această materie, LEGEA ŢĂRII consacră ca izvoare de obligaţii:
1. contractele;
2. delictele;
 potrivit clasificării bipartite a lui GAIUS.

Accentul în materie obligaţionala cade asupra răspunderii personale in materia obligationala.

Cu toate acestea, străvechea şi tradiţionala solidaritate a obştei, precum şi anumite interese ale
statului feudal au făcut posibilă existenţa in dreptul nostru feudal a unor forme de RĂSPUNDERE
COLECTIVĂ şi anume:
1. Răspunderea colectivă în materie penală;
2. Răspunderea colectivă în materie fiscală;
3. Despăgubirea de la altul;

RĂSPUNDEREA COLECTIVĂ ÎN MATERIE PENALĂ


 Este o reminiscenta a vechiului sistem gentilic de razbunare a sangelui.
Dupa savarsirea unui omor, ginta isi putea exercita dreptul de razbunare asupra gintei
faptuitorului.
Apoi apare intelegerea de desdăunare (despăgubire), prin care:
 victima renunta la exercitarea dreptului de razbunare;

125
 faptuitorul plateste o suma de bani;
Aceasta suma de bani avea un dublu caracter:
 atat de despagubire;
 cat si de sanctiune;

PRIMA FORMĂ de răspundere colectivă este răspunderea colectivă în materie penală.

După întemeiere, obştea păstrează dintre vechile atribuţii numai acelea de:
 a-l căuta şi identifica pe făptuitor;
 a-l preda slujbaşilor statului, denumiţi „gonitorii din urmă”.

În cazul în care obştea nu-l putea preda pe făptuitor, trebuia să dea urmă, adică să:
 indice gonitorilor din urmă locul prin care făptuitorul a părăsit hotarul obştii.

Dacă nici acest lucru nu era posibil, întreaga obşte răspundea pentru fapta comisă pe teritoriul
său, fiind tinuta să plătească o amendă fixată de stat.
 Imposibilitatea ţăranilor de a plăti amendă ducea la aservirea obştii in contul acestei
datorii.

În cazul în care fapta fusese săvârşită pe un domeniu feudal investit cu imunităţi;


 functionarii domnesti nu aveau putere aici;
 identificarea şi sancţionarea făptuitorului era de competenta exclusivă a stăpânilor
feudali.
Statul isi creeaza din aceste amenzi o adevarata sursa de venit, punand „globnici” sa se ocupe de
acestea, intrucat amenzile erau in mare parte sub forma de vite.

Răspunderea colectivă în materie fiscalA


O altă formă de răspundere colectivă este răspunderea în materie fiscală, care este O FORMĂ
DE ASERVIRE:
 în cazul în care unii dintre membrii obştei nu-şi puteau plăti birul stabilit de către răbojari;
 datoriile acestea erau plătite de întreaga colectivitate/de celelalte gospodarii tarenesti;

126
Dacă obştea devenea insolvabilă, ea era aservită de către domnie sau de către un boier în contul
datoriei.

Despăgubirea de la altul
Despăgubirea de la altul este o formă de răspundere solidară, dar care are o sferă de aplicare
mult mai largă decât cea a răspunderii colective de la nivelul obştei, în sensul că ea:
 implică intregi categorii sociale, aparţinând unui popor.

În dreptul modern, dacă una dintre părţile contractante este străin:


 constrângerea acestuia să-şi execute obligaţia se realizează:
 fie pe baza convenţiilor bilaterale dintre state;
 fie pe baza procedurii „execuatului”, procedura prin care o hotărâre cu privire la un
cetăţean străin devine executorie în statul căruia acest cetăţean străin îi aparţine.

În FEUDALISM, potrivit sistemului despăgubirii de la altul, creditorii romani care aveau


creanţe faţă de debitori străini, primeau din partea domnului:
 dreptul de a-şi realiza creanţele PE SEAMA CONAŢIONALILOR ACESTORA din
urma, aflaţi în trecere prin ţările romane.
După executarea silită a acestora, cei în cauză primeau toate dovezile privind existenţa creanţei
şi modul în care se realizase executarea silită asupra lor.

Iar la întoarcerea în statul de origine, cei în cauză aveau posibilitatea de:


 a cere autorităţilor proprii să fie despăgubiţi de către conaţionalii lor pentru care
fuseseră urmăriţi.
 Acest sistem se aplica şi reciproc, atunci când debitorul era român.

127
FORMELE DE RĂSPUNDERE PERSONALĂ IN LEGEA TARII
REGULA IN MATERIE CONTRACTUALA (conform LEGII ȚĂRII)
 Raspunderea este personala;
 Forma raportului juridic obligational este CONTRACTUL.
-

I. CONTRACTUL DE VÂNZARE
Cel mai important contract este contractul de vânzare, care sub influenţa dreptului bizantină,
devenise un contract consensual translativ de proprietate.

Elementele contractului de vânzare sunt:


1. Consimţământul;
2. Obiectul;
3. Preţul;

1. CONSIMŢĂMÂNTUL
Consimţământul este manifestarea de voinţă liber exprimata a unei părţi contractante în
sensul dorit de cealaltă parte;
 realizându-se astfel acordul de voinţa al părţilor.

Consimţământul trebuia să plece din voinţa liber exprimată a părţilor;


 el trebuia dat:
 de bunăvoie;
 irevocabil;

 Dacă consimţământul era VICIAT (vițiat):


 contractul era lovit de nulitate.
a. La epoca respectivă, cel mai important VICIU era VIOLENŢA, pe care Legea Ţării o
denumeşte “SILĂ”.

128
Constrângerea de natură economică, care îl determină pe vânzător să vândă bunul respectiv:
 NU era considerată viciu (vițiu) de consimţământ.
 Celelalte vicii: EROAREA şi DOLUL (înşelăciunea în contract) erau întâlnite rar în
practică, deoarece:
 Toate contractele se încheiau în prezenţa unor martori.
 Eroarea era falsa reprezentarea a realitatii la incheierea unui contract;
 Dolul era o eroare provocata constand in manopere vilclene exercitate de una dintre
partile contractante asupra celeilalte parti pentru a o determina sa incheie un contract.

În unele situaţii, consimţămintele erau CONDIŢII NECESARE, dar NU ŞI SUFICIENTE pentru


încheierea valabilă a contractului.
De exemplu:
 La vânzarea unui teren aflat în hotarul obştei;
 se cerea şi consimţământul membrilor obştei (rudelor şi vecinilor) exprimat sub forma
DREPTULUI DE PROTIMIS (dreptul de precumpărare şi răscumpărare).

 La vânzarea unui rob sau a unei proprietăţi feudale, actul de transfer al


proprietăţii trebuia întărit prin HRISOV DOMNESC;
 Așadar, era necesar acordul domnului, scop în care părţile făceau “darea calului său
darea cupei”, pentru a evita pradalica.

2. OBIECTUL
Obiectul trebuia să fie un bun aflat în comerţ, adică în circuitul juridic civil, susceptibil de a fi
instrainat.
Cel mai important bun era PĂMÂNTUL, care putea fi vândut:
 Ca proprietate exclusivă;
 în cote indivize ideale şi abstracte din dreptul de proprietate.
Un specific al vânzării feudale este împrejurarea că obiectul acestei vânzări îl putea reprezenta
şi FIINŢA UMANĂ, spre pildă:
 vânzările de robi;
 vânzările de moşii cultivate cu ţărani dependenţi;
 vânzarea de către ţăranii liberi a propriei libertăţi (din considerente de natură
economică).

129
3. PREŢUL
PREŢUL era fixat în bani („in pecunia numerata”);
 dar uneori preţul putea fi exprimat şi în alte bunuri, dat fiind caracterul natural al
economiei feudale, ceea ce înseamnă că, în LEGEA ȚĂRII:
 nu se făcea o distincţie clară între operaţiunea juridică a vânzării fata de cea a
schimbului (permutatium rerum).

PREŢUL se fixa în momentul încheierii contractului;


 dar putea fi plătit şi la un termen ulterior.

VÂNZAREA se putea face cu rest de preţ, sub sancţiunea REZOLUŢIUNII


CONTRACTULUI pentru neexecutare;
 dacă preţul/restul de preţ nu era plătit la termenul fixat.
REZOLUŢIUNEA era prevăzută în contract sub forma pactului comisoriu care stabilea ca”
 în cazul rezoluţiunii preţul/partea din preţ se cerea a fi restituita celui care o plătise
(cumpărătorului).

Această restituire a preţului se realiza şi în caz de EVICŢIUNE, adică:


 deposedarea pe cale judiciară a cumpărătorului de bunul astfel dobândit.
Evicţiunea se numea în Legea Ţării „VAL”, presupundandu-se ca bunul a fost cumparat „rau”,
iar în situaţia în care aceasta intervenea se presupunea că:
 BUNUL a fost cumpărat de la un neproprietar.

Sub aspectul formei, contractul era:


1. în formă scrisă;
2. în formă orală;
 cea mai răspândită, insa întotdeauna în prezenţa martorilor şi a martorilor
preconstituiți.

130
II. CONTRACTUL DE DONAŢIE
În LEGEA ŢĂRII este un contract real, care se încheie prin:
 acordul de voinţă al părţilor;
 însoţit de REMITEREA materială a lucrului;

Elementul esenţial al contractului de donaţie este intenţia de a GRATIFICA.

În cazul donaţiei sau daniei domneşti, intenţia de a gratifica a domnului avea loc:
 fie în vederea răsplătirii boierilor pentru dreaptă şi credincioasă slujbă, în virtutea
obligaţiei de milă ce intra în raportul juridic de vasalitate;
 fie în vederea ajutorarii unor mănăstiri în scopuri pioase.

În cazul DONAŢIILOR PARTICULARE, intenţia de a gratifica a donatorului avea în vedere:


 angajamentul donatarului de:
 a-l îngriji pe donator spre sfarsitul vietii sale;
 a-l înmormânta potrivit datinilor stramosesti;

Cele mai multe dintre donaţii aveau caracterul unor DONAŢII CU SARCINĂ.

Donaţiile particulare către biserica se făceau:


 în scopuri pioase, filantropice;
 pentru ca donatorul şi membrii familiei sale să fie trecuţi în pomelnicul bisericii şi
pomeniţi în timpul slujbelor ce urmau a se efectua.
MĂNĂSTIREA DONATARĂ nu avea dreptul de a înstrăina proprietatea primită;
 sancţiunea pentru neindeplinirea sarcinei era REVOCAREA DONAȚIEI.
În ceea ce priveşte OBIECTUL, donaţia putea avea ca obiect:
 bunuri;
 dar si fiinţa umană în 3 cazuri:
 Donaţiile de robi;
 Donaţiile de moşii cultivate cu ţărani dependenţi;
 Situaţia taranului liber care işi dona libertatea către stăpânul feudal;

131
III. CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT
Un alt contract este contractul de împrumut:
 în forma împrumutului de consumaţie (MUTUUM)
 în forma de COMODAT.

Împrumutul mutuum avea ca obiect o sumă de bani.

Este un contract unilateral:


 deoarece generează obligaţii doar în sarcina împrumutatului;
 de a-i restitui suma ce îi fusese împrumutată și o dobândă pe care Legea Ţării o numeşte
„BAȘ”.

SCADENŢA se numea ”zi” sau „soroc”.


 era stabilită într-o zi de sărbătoare importantă.

Totodată, Legea Ţării admitea şi anatocismul (dobândă la dobândă), denumită „baș peste baș”.

Pentru GARANTAREA OBLIGAŢIILOR, debitorul putea constitui în favoarea creditorului:


 garanţii reale;
 garanţii personale.

GARANŢIA REALĂ se numeşte ZĂLOG.


 constă în bunuri mobile şi imobile, în special:
 robi ;
 moşii cultivate cu ţărani dependenţi, munca acestora putând fi folosită de către creditor
în contul dobânzilor la suma împrumutată.

A. ZĂLOGUL îmbrăca 2 forme:


1. Fără termen;
 În cazul acesta, creditorul putea folosi si stapani bunul până la plata datoriei de către debitor
(sine die= fără termen).

132
2. CU termen;
 În cazul acesta, creditorul putea folosi si stapani bunul până la plata datoriei de către debitor.

Dacă zălogul era CU TERMEN:

1. Şi la scadenţă debitorul plătea datoria;


 el răscumpăra bunul zălogit, adică reintra în stăpânirea acestuia.

2. Dacă nu plătea la termen, în actul de zălogire se putea prevede ca:


 zălogul devenea stătător (bunul/bunurile zălogite intrau în proprietatea creditorului, în contul
creanţei sale).

3. Dacă nu se prevedea ca zălogul devine stătător, datorită faptului că mereu valoarea bunului
zălogit e mai mare decât creanta/suma garantată:
 se proceda la:
 preţuirea bunurilor zălogite;
 vânzarea lor la „mezat” (la licitaţie publică) celui care oferă cel mai mare preţ.
În acest caz, adjudecător putea fi chiar creditorul în contul creanţei sale sau o altă persoană.
Dacă preţul este mai mare decât suma datorată, diferenţa revine debitorului.

CHEZAŞII sunt garanţi personali (debitori accesorii).


 Aceștia se obligă faţă de creditor să plătească ei datoria, dacă debitorul principal nu o va plăti,
punându-l astfel la adăpost pe creditor de eventuala insolvabilitate a debitorului principal.

Dacă erau mai mulţi chezaşi, aceştia erau ţinuţi solidari la plata datoriei, în sensul că:
 creditorul putea să urmărească pe oricare dintre chezaşi şi să-l silească să plătească tot.

Chezaşul plătitor avea drept de regres:


 împotriva celorlalţi chezaşi (cogarantilor sai) pentru partea contributivă din datorie a
fiecăruia;
 împotriva debitorului principal.

133
Dacă debitorul devenea insolvabil şi nu erau constituite:
 nici garanţii reale;
 nici garanţii personale;
Se declanşa împotriva falitului o procedură specială de executare silită, denumită
„CURAMA”, în cadrul căreia:
 bunurile falitului erau evaluate şi împărțite între creditorii concursuali, proporţional cu
valoarea nominală a creanţelor lor.
LEGEA ŢĂRII mai reglementa şi alte contracte, cum ar fi:
 contractul de depozit;
 contractul de comodat;
 locaţiunea de servicii; (locatio operarum).

ÎNFRĂŢIREA PE MOŞIE
Este o INSTITUŢIE FEUDALĂ EXTREM DE COMPLEXĂ care reuneşte trăsături ale:
 Rudeniei;
 Testamentului;
 Contractelor;
Infratirea a fost o institutie generala la multe popoare, inca de la comuna primitiva.

Înfrăţirea a apărut în perioada de trecere de la comuna primitivă la stat, când, pe fondul


destrămării relaţiilor gentilice, indivizii se simt din ce în ce mai izolaţi şi lipsiţi de ajutorul ginţii,
context în care:
 încearcă să înlocuiască rudenia de sânge cu o rudenie creată în mod artificial prin
ÎNFRĂŢIRE;
ÎNFRĂŢIREA este o învoială formală de ajutor reciproc însoţită de o procedură ce consta
în:
 amestecul câtorva picături din sângele celor înfrăţiţi;
 aceasta având să simbolizeze faptul că înfrăţirea imită rudenia de sânge.

134
De-a lungul timpului, concepţia despre înfrăţire, ritualul înfrăţirii şi efectele acesteia au cunoscut
o anumită evoluţie sub influenţa:
 aparitiei statului;
 răspândirii religiei creştine.

1. În statul sclavagist roman şi în consecință și în provincia romană Dacia era utilizată:


 ÎNFRĂŢIREA ÎNTRE PEREGRINI;
 interzisă de Împăratul Diocletian printr-o constituţiune imperială dată în anul 285 d.hr.

2. În statul feudal apare:


 ÎNFRĂŢIREA DE ARME ÎNTRE CAVALERI;
 creată în scopul de a-şi acorda sprijin reciproc pentru săvârşirea faptelor de arme.

Ritualul înfrăţirii se spiritualizează sub influenţa creştină, astfel încât:


 formele păgâne sunt înlocuite cu forme creştine, o infratire de cruce.
 În cazul înfrăţirii între boieri, amestecul sângelui este înlocuit de o slujbă religioasă în
biserică;
 În cazul înfrăţirii între ţărani, care de cele mi multe ori îmbrăca forma frăţiei haiduceşti,
amestecul sângelui se păstrează, dar crestătură pentru sânge se face în formă de cruce.

În statul feudal apare o formă cu totul nouă de înfrăţire, şi anume ÎNFRĂŢIREA PE MOŞIE.

ÎNFRĂŢIREA PE MOŞIE se realizează, imbracand forma unui act scris emis de Cancelaria
domnească;
 Act în care se consemnează declaraţia de înfrăţire făcută în faţa:
 Domnului;
 Sfatului Domnesc;

Spre deosebire de formele anterioare de înfrățire, pe fond, înfrăţirea pe moşie nu duce numai la
stabilirea unor relatii de rudenie, ea are efecte patrimoniale, asa incat duce:
 la realizarea unor relaţii personale între cei înfrăţiţi, în sensul că:
 ei devin rude din punct de vedere formal juridic;

135
 la realizarea relaţii patrimoniale cu privire la anumite bunuri asupra cărora cei înfrăţiţi
constituie anumite drepturi;
 acesta fiind, de altfel, scopul principal al înfrăţirii pe moşie.
Orice fel de bunuri puteau forma OBIECTUL înfrăţirii pe moşie, însă în cele mai frecvente
cazuri, înfrăţirea se realiza asupra:
 pământului;
 ocinilor;
 mosiilor;
 De aceea se şi numea înfrăţirea pe moşie.

Existau 2 forme de înfrăţire:


1. Înfrățirea prin care TOŢI cei înfrăţiţi îşi uneau ocinele sau moșiile;
2. Înfrățirea se realiza doar pe ocina sau moșia UNEIA dintre părţi;
Prin urmare, calitatea de PROPRIETAR al unei moşii era o condiţie indispensabilă pentru a
participa la o înfrăţire pe moşie.
În actul de înfrăţire se stabilea de la bun început cui aparţinea ocina sau ocinile asupra
căreia/cărora se realiza înfrăţirea.

PRIMA formă de înfrăţire cuprinde 2 momente:


1. Momentul unirii ocinelor;
2. Momentul aşezării celor înfrăţiţi ca fraţi pe ocinele astfel unite;

A DOUA formă de înfrăţire presupune un singur moment:


1. Aşezarea celor înfrăţiţi ca fraţi pe ocina pe care se înfăptuieşte înfrăţirea;
 a unuia dintre ei.

După modul în care se constituie raporturile de înfrăţire, înfrăţirea îmbrăca 2 FORME:


 DIRECTĂ:
 în acest caz, raporturile de înfrăţire se stabilesc între toţi participanţii la actul înfrăţirii.
 INDIRECTĂ:
 în acest caz, cel care constituie înfrăţirea nu intra în raporturi de înfrăţire;
 el doar așază ca fraţi alte persoane pe ocina sau pe ocinile sale;

136
A. ÎNFRĂŢIREA prin UNIREA OCINILOR este ÎNTOTDEAUNA o ÎNFRĂŢIRE
DIRECTĂ.

Efectul juridic pe care îl produce consta în:


 crearea unei stări de coproprietate între cei înfrăţiţi asupra ocinelor unit, in sensul
că:
 anterior înfrăţirii erau proprietarii exclusivi ai unei moşii;
 după actul înfrăţirii devin coproprietari în cote indivize, ideale, abstracte şi egale
asupra ocinilor unite.
Cotele dobândite sunt egale, INDIFERENT de suprafaţa ocinilor aduse în actul înfrăţirii.

B. Înfrăţirea prin aşezarea ocinelor poate fi directă sau indirectă.


 Dacă e INDIRECTĂ:
 numai cei aşezaţi ca frati pe ocina respectiva dobândesc cote indivize ideale, abstracte şi
egale din dreptul de proprietate asupra ocinii.

Înfrăţirea pe moşie se realiza din considerente economice pentru:


 formarea unor moşii mai mari şi mai puternice din punct de vedere economic.

Aceasta institutie genereaza şi efecte juridice în:


1. materia rudeniei;
2. materia succesiunilor;
3. materia proprietăţii;

1. În MATERIA RUDENIEI:
 Înfrăţirea pe moşie creează o relaţie de rudenie între cei înfrăţiţi ce poate constitui temelia
vocaţiei succesorale.
2. În MATERIA SUCCESIUNILOR:
 Înfrăţirea pe moşie este utilizată în următoarele situaţii:
 În Țara Românească se înfrăţeau fetele cu băieţii, aceștia dobândind, din punct de vedere
juridic, calitatea de băieţi prin efectul înfrăţirii şi ca atare:
 vocaţie succesorală asupra bunurilor ereditare.

137
 Proprietarul unei moşii care nu avea moştenitor sau, dacă suntem în Țara
Românească, avea doar fete:
 recurgea la o înfrăţire directă cu alte persoane pe moşiile unite sau doar pe moşia sa;
 recurgea la o înfrăţire indirectă a fetelor lui cu fiii unei alte persoane pe moşia sa.

Prin înfrăţirea pe moşie puteau fi chemate la moştenire în concurs cu fiii şi alte persoane pe care
fiii le excludeau de la moştenire, rezultatul fiind:
 schimbarea ordinii succesorale în favoarea acelor persoane, pe care constituentul
înfrăţirii dorea să le favorizeze, pe principiul proximitatii gradului de rudenie.

3. În MATERIA PROPRIETĂȚII:
 Înfrăţirea pe moşie este un contract translativ de proprietate;
 fiind un mod de dobândire a proprietăţii, deoarece în actul înfrăţirii se putea prevedea
că:
 transmiterea drepturilor de proprietate către cei înfrăţiţi se face DE ÎNDATĂ, ipso
iure, şi nu mortis causa.

Asemenea transmitere imediată se putea face şi cu sarcină, stabilindu-se în acest sens anumite
obligaţii ale înfrăţiţilor faţă de constituentul înfrăţirii.

Înfrăţirea se putea face şi cu clauză de rezervă a proprietăţii (rezervatii domini), în sensul că:
 transmiterea bunurilor către cei înfrăţiţi se va realiza la momentul morţii
constituentului înfrăţirii.
Înfrăţirea pe moşie era utilizată de boieri ca un instrument juridic de ASERVIRE a obştilor
săteşti sau teritoriale, în sensul că:
 boierii se înfrăţeau cu ţăranii din obşti pe pământurile acestora din urmă, devenind
astfel coproprietari ai acelor pământuri şi rude cu ţăranii în sens juridic şi, ca
atare:
 puteau exercita dreptul de protimis (dreptul de cumpărare şi răscumpărare) pentru a
acapara treptat toate celelalte terenuri aflate în hotarul obştilor săteşti sau teritoriale.

INSTITUŢIILE SI DISPOZITIILE DE DREPT PENAL ALE LEGII ŢĂRII


138
Dreptul nostru feudal nescris păstrează o serie de reminiscențe ale vechiului sistem al răzbunării
private, însă:
 asistăm la creşterea treptată a intervenţiei statului în soluţionarea pricinilor
penale pe fondul consolidarii si centralizarii SISTEMULUI FEUDAL.

Statul feudal caută să descurajeze aplicarea vechiului sistem al LEGII TALIONULUI prin:
 sancţionarea cu amenzi, numite „ZAVEASCA”, a acelora care îndrăzneau să
recurgă la răzbunarea privată.

Totodată, LEGEA ŢĂRII consacră făţiş si expres discriminarea în faţa legii penale, în funcţie de
categoria socială căreia îi aparţineau făptuitorul şi victima, în sensul că:
 aceleaşi fapte şi aceleaşi pedepse sunt apreciate şi respectiv aplicate în mod
diferit, în funcţie de poziţia socială a părţilor.
LEGEA ŢĂRII consacra si sistemul rascumpararii in bani a pedepselor, sistem care ii
incurajeaza pe bogati.
Infracţiunile erau denumite „vini”, şi erau împărţite în 2 categorii, in functie de gravitatea lor:
1. Vini MARI;
 faptele mai grave.
2. Vini MICI

I. O primă categorie de infracţiuni erau infracţiunile îndreptate împotriva statului si oranduirii


feudale:
1. HICLENIA
2. NEASCULTAREA

1. HICLENIA
Însemna încălcarea de către BOIERI a obligaţiei de dreaptă şi credincioasă slujbă pe care o
aveau faţă de domn şi care intra în conţinutul raportului juridic de vasalitate.
 Putea fi comisă NUMAI de BOIERI.
Hiclenia era sancţionată cu moartea şi confiscarea averii boierului hiclean.
 Bunurile confiscate erau atribuite boierilor credinciosi si manastirilor.

139
2. NEASCULTAREA
Neascultarea („osluh”) era nerespectarea poruncilor domneşti şi neîndeplinirea de către
ţăranii aserviti a obligaţiilor de plată a rentei feudale.
Era sancţionată cu:
 Moartea;
 o amendă în vite şi confiscarea ocinilor.

II. O a doua categorie erau infracţiunile împotriva persoanei:


1. Omuciderea (o vină mare, sancţionata cu moartea)
2. Lovirea, ranirea (vina mică, amenda în vite)

III. O a treia categorie, alcătită din vini mari, era reprezentată de acţiunile care aduceau atingere
concepţiei feudale cu privire la religie şi morală.
1. Sacrilegiul;
2. Violul;
3. Adulterul;
4. Bigamia (încheierea unei căsătorii, de către o persoană căsătorită, fără a i se fi desfăcut
căsătoria anterioară)
5. Sodomia (relații sexuale anormale)
6. Erezia;
7. Ierosilie (sacrilegiu, abatere foarte gravă de la preceptele/învățăturile bisericii)
8. Rapire de fecioare;

Toate acestea erau sancţionate cu moartea.


În plus, în caz de adulter:
 zestrea femeii adulterine intra în proprietatea soţului, ca o pedeapsa complimentara.

IV. O a patra categorie era reprezentată de acţiunile îndreptate împotriva înfăptuirii justiţiei (toate erau
vini mici).
1. Mărturia mincinoasă („limba strâmbă”, sperjur) este sancţionată cu ÎNSEMNAREA CU
FIERUL ROŞU;
 numai daca savarsea de 4 ori pentru acoperirea furturilor

140
2. Denunţul calomnios, denumit „sudalma cea mare”, sancţionat cu aceeaşi pedeapsă care ar fi
fost aplicată celui denunţat;
 dacă denunţul s-ar fi dovedit a fi adevărat.

3. Sfada era pedepsită cu amenda;


 sfada includea:
 insultele;
 delictul de încălcare a hotarului;
 distrugerea semnelor de hotar;

4. Talharia era pedepsita prin spanzurare la locul faptei;


5. Furtul flagrant era pedepsit tot prin spanzurare la locul faptei;
6. Furtul simplu era sanctionat cu o dușegubină (ispasirea sufletului), o amenda.

Toate acestea erau vini mari si erau facute impotriva proprietatii.

Sistemul sancţionator cuprindea următoarele categorii de pedepse:


1. Pedepsele fizice (intrau şi diversele forme ale pedepsei cu moartea)
2. Pedepsele privative de libertate
3. Pedepsele pecuniare, amenzile (gloaba, duşegubina şi zăvescă)
4. Pedepsele infamante (de natură a duce la oprobiul public – darea pe uliţă, darea prin târg)

Cu excepţia PEDEPSEI CU MOARTEA pentru HICLENIE;


 toate celelalte pedepse puteau fi răscumpărate prin plata unei sume de bani
sau a unor vite;
 Acest sistem îi favoriza pe cei bogaţi.
 Cei săraci erau nevoiţi să şi vândă arenda sau libertatea pentru a avea bani pentru
răscumpărare => acest sistem a devenit un mijloc de aservire a ţăranilor liberi.

141
INSTITUŢIILE DE DREPT PROCESUAL ALE LEGII ŢĂRII
Şi pe plan procesual, Legea Ţării se remarca printr-un caracter UNITAR al normelor de
procedură pentru toate tarile române.

Instanţele de judecată erau:

1. La nivelul obştilor săteşti sau teritoriale:


• Judele;
• Sfatul oamenilor buni şi bătrâni;

2. La nivelul oraşelor:
 Judeţul în Țara Românească;
 Șoltuzul în Moldova împreună cu cei 12 pârgari (consiliul orăşenesc)

3. La nivelul ţinuturilor si judetelor:


• Vornicii si pârcălabii;
 conducatori ai institutiilor administrativ teritoariale ale zonei.
• În Moldova cei doi vornici pentru Ţara de Sus şi pentru Ţara de Jos.

• În Țara Românească:
 în stânga Oltului: vornicul;
 în dreapta Oltului: Marele Ban

Toate acestea aveau o competenta generala in materie civila si penala.

La acestea se adaugă:

142
• ceilalţi dregători, care aveau o competență specializată;
• boierii şi mănăstirile investite cu imunităţi;
 care aveau o competentă specializată si drept de judecata asupra anumitor cazuri
Aceasta competența specializată era rezultată din hrisovul de acordare a imunităţii
respective.

Procesele mai grele erau judecate de DOMN şi SFATUL DOMNESC, la fel şi:
• procesele mai importante;
• plângerile celor nemulţumiţi de judecata dregătorilor;
 plângeri care nu aveau caracterul unor căi de atac, ci mai degrabă al unor reclamaţii
împotriva celor care judecasera in fond.

DOMNUL avea competență deplină, putând judeca orice proces în primă şi ultimă instanţă şi
rejudeca toate celelalte procese, soluţionate de celelalte instanțe.
 putea judeca impreuna sau fara Sfatul Domnesc.
Judecata domnească se putea realiza în:
• capitală;
• orice altă localitate;
Întrucât justiția feudală are un caracter itinerant.

În procesul feudal NU existau grade de jurisdicţie, astfel încât:


• Hotărârea unei instanțe putea fi atacată la aceeaşi instanţă sau la o instanţă superioară.

De asemenea, NU exista principiul autorităţii de lucru judecat;


• Acest lucru creea o stare de nesiguranţă în relaţiile judiciare.

Ca atare, pentru a pune capăt prelungirii la nesfârşit a proceselor şi pentru a îngrădi


posibilitatea redeschiderii lor, LEGEA ŢĂRII a consacrat anumite reguli şi anumite instituţii pentru a
limita posibilitatea redeschiderii proceselor:

 ZAVEASCA
• NU împiedica redeschiderea procesului direct, dar obliga partea care vrea sa redeschida
procesul:
 să depună în vistieria statului o sumă de bani „a priori” (înainte de orice experi
143
• Unele hotărâri erau pronunţate de domn chiar cu aceasta menţiune.

 FIERIA
• partea care a câştigat procesul depune o sumă de bani în vistieria statului şi, în schimb:
 domnul îi garantează prin hrisov că NU va aproba redeschiderea procesului.

 AMENZILE JUDICIARE
• se introduc din sec. XVIII şi sancţionează culpa procesuală a părţii care solicită
redeschiderea procesului.
• Acestea erau denumite:
 gloabe în Moldova;
 birsabi în Transilvania;
 desegubine In Tara Romaneasca;

O altă caracteristică este faptul că instanţele puteau avea:


• nu numai atribuțiuni jurisdicţionale;
• ci şi atribuțiuni administrative potrivit confuziunii de atribuţii specifică instituţiilor
feudale.
NU EXISTA PRINCIPIUL SEPARATIEI PUTERILOR IN STAT.

O altă caracteristică este PRINCIPIUL JUDECĂTORULUI UNIC.


Chiar şi atunci când domnul judecă împreună cu Sfatul Domnesc, hotărârea este a domnului,
Sfatul avea doar un rol consultativ.
 Exista si exceptii, cum ar fi Sfatul Oamenilor Buni si Batrani.
Toti membrii justitiei apartin feudalilor.

O altă caracteristică a justiţiei feudale este faptul că, exceptând instanţele de la obştile săteşti:
• TOATE celelalte instanțe reprezintă MONOPOLUL FEUDALILOR.

Concepţia care stătea la baza justiţiei feudale este aceea că:


• Judecata trebuie să se realizeze „după lege şi dreptate” sau dupa „obiceiul tarii si
dreptate”.

144
 Cuvântul „legea” desemnează Legea Ţării;
 Cuvântul „dreptate” desemnează conştiinţa juridică a epocii care trebuia să vegheze la
respectarea moravurilor, adică morala epocii.

MATERIA PROBELOR
În vechiul nostru drept feudal, întâlnim:
• atât reguli şi mijloace de probă formate în timpul feudalismului;
• cât şi forme probatorii mai vechi, reminiscențe ale orânduirii gentilice;
 dar care în condiţiile feudalismului dobândesc un conţinut nou de clasă şi o formă nouă,
în sensul că:
 aplicarea lor este asigurată de forţa coercitiva a statului feudal.

Persistența acestor forme probatorii vechi, anterioare feudalismului, se explică:


• atât prin CARACTERUL NATURAL AL ECONOMIEI FEUDALE;
 supravieţuirea unor forme economice, cum ar fi proprietatea devălmaşă asupra
pământului;
• cat si prin CARCTERUL RELATIV PRIMITIV.

După FORMA lor, probele se împart în 2 CATEGORII:


1. Probe orale;
2. Probe scrise;

Cele mai obişnuite probe în feudalism, cel puţin la începutul epocii feudale, sunt PROBELE
ORALE.

Ele au reprezentat mijlocul comun de probaţiune mult timp pentru că:


• marea proprietate feudală constituită înainte de întemeiere NU putea fi dovedită decât
prin probe orale;
 iar slaba răspândire a scrisului făcea din probele orale o NECESITATE.
CELE MAI IMPORTANTE PROBE ORALE:
1. Proba fierului roşu
2. Jurământul cu brazda în cap

145
3. Proba cu jurători
4. Proba testimoniala sau marturia (A NU SE CONFUNDA CU MARTURISIREA)

1. PROBA FIERULUI ROŞU

Modul în care a fost utilizată această probă poate fi constatat dintr-un document medieval
denumit REGISTRUL DE LA ORADEA, ţinut de preoţii catolici de la Episcopia din Oradea.
Acest registru a fost ţinut între 1208 şi 1235.
Cuprinde note referitoare la un număr de 389 de pricini soluţionate prin proba fierului roşu.

Atunci cand judecătorul nu putea da o soluţie, datorită susţinerilor contradictorii ale părţilor
sau ale martorilor audiaţi în cauză:
• Aceştia erau trimişi alaturi de un „pristar” la Episcopia de la Oradea, unde urmau a fi
supuşi probei fierului roşu.

Era oficiată o slujbă religioasă în care era invocată intervenţia divinităţii pentru ca aceasta să
arate de partea cui este dreptatea, după care se dădea:
 Martorilor;
 Chezașilor;
 sau uneia dintre părţi;
să poarte în mână o bucată de fier înroşit in foc pe o distanţă de 8-10 paşi, după care mâna era
bandajată, iar bandajul sigilat.
După 8 zile se procedă la desigilarea bandajului şi examinarea mâinii.

 Dacă rana era VINDECATĂ, se considera ca AFIRMAŢIILE erau ADEVĂRATE, iar


hotărârea se dădea pe cale de consecinţă.

 Dacă rana era VIZIBILĂ, se considera că cel supus probei a depus o MĂRTURIE FALSĂ, sau
o AFIRMAŢIE FALSĂ şi, ca atare, partea respectivă PIERDEA PROCESUL.

Înafară de semnele arsurii mai erau şi ALTE CIRCUMSTANŢE socotite în egală măsură
dovezi de vinovăţie, şi anume:
• neprezentarea la termenul fixat pentru examinarea probei;

146
• violarea sigiliului bandajului;
• alte asemenea împrejurări.
Din examinarea pricinilor consemnate in Registrul de la Oradea, peste 200 dintre ele au ca obiect
judecarea unor fapte de natură a aduce atingere proprietăţii feudale;
 cei mai mulţi dintre împricinaţi fiind ţăranii iobagi si alti reprezentanti ai unor categorii
sociale inferioare.
Ca atare, aceştia erau supuşi probei şi siliţi să poarte fierul înroşit, NU ŞI NOBILII FEUDALI.
 Chiar dacă un nobil era supus probei fierului roşu, el putea desemna un reprezentant, de
regulă un ţăran iobag, care să poarte fierul în locul său, acest lucru fiind consemnat.

Prin urmare, proba fierului roşu are un profund caracter de clasă, ea fiind rezervată membrilor
categoriilor inferioare.

De asemenea, proba fierului roşu are un profund caracter:


 Neconcludent;
 Nepertinent;
 Inutil;
 Discriminator;
Pentru că, de pildă, nu era precizată:
 temperatura până la care trebuie încălzit fierul;
 rezistenţa fizică a persoanei era esenţială în vindecarea rănii;
 totodată, în diverse scrieri medievale figurau anumite reţete cu caracter preventiv pentru a
reduce efectele arsurii.
Se aplica numai in Transilvania si era un mijloc alogen de proba. (un mijloc care se deosebeste
prin natură si origine de mediul în care se află)

2. JURĂMÂNTUL CU BRAZDA ÎN CAP


Este denumit astfel datorită rolului pe care pământul îl joacă în desfăşurarea acestei probe.
Cel care jura invoca pedeapsa pământului privit ca o divinitate (Zamolxe):
 dacă nu va respecta ceea ce va jura.

147
În Moldova, cei care jurau puneau brazdă de pământ direct pe cap, ei se numeau brăzdaşi.
În Țara Românească, cu precădere în Oltenia, ei ţineau brazda de pământ într-o traistă atârnată
de gât şi se numeau trăistași.

Jurământul acesta era utilizat cu precădere în procesele referitoare la grănițuire, cu privire la


hotarele proprietăţilor.
Cei care jurau se angajau să arate adevăratele hotare ale proprietăţilor şi ţineau brazda de
pământ pe cap sau în traistă pe tot timpul parcurgerii acestor hotare.
Originea acestei probe este geto-dacă, la ei pământul era divinitatea supremă.
 Geto-dacii considerau că pământul este o divinitate care purifică:
 atât pe plan material;
 cât şi pe plan spiritual.
El îi ajută pe cei care spun adevărul şi îi sancţionează pe sperjuri.
De aici au rezultat expresii cum ar fi:
 „să-i fie ţărâna uşoară”
 „nu l-ar mai răbda pământul”.

În cazul acestei probe, suntem în prezenţa unui dublu simbolism judiciar:


1. Brazda simbolizează zeitatea pământului;
2. Capul simbolizează fiinţa umană, fiind considerată cea mai importantă parte a trupului.

Sub influenţa creştină, această probă de sorginte păgână s-a spiritualizat, în sensul că:
 locul brazdelor de pământ este luat de Evanghelie;

După apariţia statului feudal, proba a constituit un caracter de clasă, in sensul ca:
 era rezervată doar membrilor categoriilor sociale inferioare, în special ţăranilor
dependenţi.
Pe măsură ce proprietăţile feudale se extind, boierii sunt tot mai interesaţi în utilizarea acestei
probe pentru hotărnicirea moşiilor lor.
Dar nu se mai mulţumesc cu martori întâmplători cu privire la cunoaşterea hotarelor, ci recurg
la preconstituirea lor.
Copiii de ţărani erau puşi să parcurgă hotarele moşiei şi în tot acest timp erau daţi de chică
(adică erau bătuţi) pentru:
148
 a ţine minte hotarele;
 şi pentru că, în eventualitatea unui litigiu privind grănițuirea moşiei, să poată să depună
mărturie şi să fie supuşi probei în cunoştinţă de cauză.

3. PROBA CU JURĂTORI (regina probelor in feudalismul romanesc)


Instituţia jurătorilor a fost un mijloc de probă care prin particularităţile sale contrazice
concepţia modernă referitoare la dovezi.

 În PROCESUL PENAL, prin jurământul lor:


 Jurătorii susţineau jurământul uneia dintre părţile litigante, arătând că aceasta este
demnă de crezar;
 proba cu jurători este o probă de credibilitate, şi NU una de veridicitate.
Proba cu jurători are un caracter subiectiv, ea nu duce la stabilirea adevărului, ci a bunei
reputaţii a persoanei pentru care jura.

 În PROCESUL CIVIL:
 Jurătorii cercetează faptele şi drepturile părţilor litigante, astfel încât:
 jurământul lor este unul de veridicitate.

Până la apariţia dreptului feudal scris (a pravilelor), în special la nivelul obştilor săteşti, dar şi
în cadrul celorlalte instanțe de judecată:
 PROBA CU JURĂTORI a fost CEL MAI RĂSPÂNDIT MIJLOC DE PROBĂ
PENTRU SOLUŢIONAREA PROCESELOR DE ORICE TIP, de unde şi denumirea de
„lege”.
 Se considera ca aceasta proba este suprema, putand sa combata oricare alte probe,
inclusiv inscrisurile.
Unii au criticat acest mijloc de probă, spunând:
 fie că este o probă misterioasă;
 fie că este o procedură grosolană;
 fie că este un proces absurd de dovedire.

Instituţia jurătorilor este una original românească, care îşi are originea în:

149
 jurământul pe vetrele regale sau pe zeităţile palatului regal;
 practicat de geto-daci.

Jurământul prestat de un număr de jurători:


 putea fi răsturnat de un număr dublu de jurători;
La fel, persoana identificată ca vinovat de un număr de ghicitori:
 putea fi găsită nevinovată de un număr dublu de ghicitori.
NUMARUL MAXIM ERA DE 48.

În EPOCA GENTILICĂ, din grupul jurătorilor puteau face parte:


 doar rudele celui pentru care se depunea jurământul.

ULTERIOR, din grupul jurătorilor puteau face parte şi vecinii, adică ceilalţi membrii ai obştei
săteşti sau teritoriale.

ÎN FINAL, ca în cazul tuturor celorlalte probe din procesul feudal:


 proba cu jurători a început să dobândească şi ea un caracter de clasă;
 UMAI BOIERII puteau fi jurători).

Dacă DOMNUL încuviinţa uneia dintre părţi proba cu jurători:


 utiliza sintagma „i-am dat lege”.

Partea căreia i s-a dat proba:


 putea să accepte prestarea ei („putea să ia legea”):
 putea să se lepede de lege, adica sa o defere (acorde) părţii adverse.

Atunci când DOMNUL încuviinţa proba cu jurători, stabilea NUMĂRUL JURĂTORILOR, iar
în unele cazuri şi NUMELE ACESTORA („jurătorii pe răvaş”).
Uneori, domnul, pentru a favoriza o parte, acorda din start numarul maxim de juratori.

Jurătorii trebuiau să fie de o seamă cu cel pentru care jurau (să facă parte din aceeaşi categorie
socială).

150
De la un punct, juratorii au ajuns sa fie doar boieri, această probă căpătând un puternic caracter
de clasă

DEPUNEREA JURĂMÂNTULUI avea un caracter solemn;


 atât din punct de vedere religios;
 jurământul era depus pe Evanghelie
 cât şi sub aspect juridic.
 depunerea se făcea în fața împuternicitului domnesc cu supravegherea efectuării probei.
CONŢINUTUL şi FORMA jurământului pronuntat de juratori trebuiau să fie:
 identice cu cele ale părţii din proces pentru care jurau.
 Schimbarea cuvintelor sau greşirea unora ducea la anularea probei.

Cu toate aceste, în Transilvania se admitea:


 utilizarea unor formule echivalente;
 repetarea cuvintelor folosite greşit.

Dacă jurământul era depus cu respectarea formelor prevăzute de Legea Ţării, atunci
consemnarea desfăşurării probei se realiza printr-o carte de jurământ, întocmită de împuternicitul
domnesc.
 Această carte de jurământ conținea semnăturile şi pecețile jurătorilor.
 era înaintată domnului, care pronunţa hotărârea în sensul celor arătate în jurământ, iar
partea sprijinită de jurători câştiga procesul.
Se spunea „s-a apucat de lege”.

Dimpotrivă, dacă proba cu jurători nu a putut fi administrată de partea căreia i se


încuviinţase, aceasta pierdea procesul. Se spunea că „a rămas de lege”.
PARTEA ADVERSĂ putea să ceară CONTRA PROBA CU JURĂTORI, aducând un număr
dublu de jurători, denumita „lege peste lege”.
Dacă contraproba era administrată cu respectarea dispoziţiilor Legii Țării:
 Hotărârea iniţială era anulată;
 şi se pronunţă o nouă hotărâre conform noului jurământ.
Cel anterior era considerat fals, ceea ce atrăgea amendarea primilor jurători la plata unor amenzi
în vite, denumita „gloabă”.

151
Numărul maxim de jurători era 48, astfel încât dacă domnul dorea să favorizeze una dintre
părţile litigante,
 putea să acorde de la început numărul maxim de jurători:

 astfel încât cealaltă parte să nu poată face contra probă.


Daca la inceput juratorii trebuiau sa fie de o seama cu partea din proces pentru care jurau, adica
sa fie din aceeasi categorie sociala;
 in timp, proba cu juratori dobandeste un caracter de clasa, in sensul ca doar boierii
puteau sa fie juratori.

Proba cu jurători este „REGINA PROBELOR”:


 nu numai pentru faptul că:
 prin intermediul ei poate fi dovedită orice situaţie de fapt şi de drept;
 ci şi pentru faptul că:
 prin această probă putea fi combătuta orice altă proba, inclusiv proba cu înscrisuri.
Nu întâmplător dreptul nostru feudal o denumeşte lege.
Ea este mijlocul de probă cu cea mai mare forţă probantă.

4. MĂRTURIA. PROBA cu MARTORI. PROBA TESTIMONIALA.


Martorii sunt persoane care au cunoscut „ex propriis sensibus” despre anumite împrejurări cu
privire la care:
 evaluează în fața instanței, prin mărturia pe care o depun, în vederea soluţionării
procesului.
Ca şi jurământul jurătorilor:
 Și depoziţiile de martori se dădeau sub prestare de jurământ în biserică;

152
 iar biserica dădea anateme împotriva celor care depuneau mărturie mincinoasă.
FORŢA JURIDICĂ a MĂRTURIEI, chiar dacă este depusă sub prestare de jurământ:
 este inferioară probei cu jurători.
Uneori, dacă partea nu putea aduce toţi jurătorii la termen, jurătorii prezenţi erau ascultaţi ca
martori;
 ceea ce inseamna o aplicare a principiului conversiunii actelor de procedura.

O categorie specială de martori erau aldămășarii sau martorii preconstituiți:


 adică persoanele care fuseseră prezente la încheierea unui contract, asistând părţile în
realizarea unui acord de voinţă cu privire la toate clauzele si elementele invoielii.
Aldămașul este de origine păgână, anterioară răspândirii creştinismului.
Aldămașul e o veche instituție păgână, anterioară răspândirii creștinismului, ce are un dublu
caracter:
1. religios;
2. juridic;

SUB ASPECT RELIGIOS:


 după încheierea convenţiei, persoanele care asistaseră partile:
 invocau divinitatea pentru ca aceasta să binecuvânteze înţelegerea părţilor.
 Invocarea se realiza la origine prin LIBAŢIUNI, din care s-a păstrat la noi obiceiul
băutului vinului de către aldămășari şi părţi.

Consumarea aldămașului însemna încheierea contractului SUB ASPECT JURIDIC.


De regulă, dacă înțelegerea părților era consemnată într-un înscris, se trecea alături de numele
părților si numele aldămășarilor precum și momentele cele mai importante la care aceștia
asistaseră.

Se mai menționa totodată:


 valoarea aldămașului care a consumat;
 partea care a suportat cheltuiala.
În cazul ivirii unui litigiu în legătură cu interpretarea sau executarea contractului:
 aldămășarii erau chemaţi să depună mărturie în cunoştinţă de cauză.

153
Daca încheierea contractului îmbrăca forma scrisă, atunci alături de numele şi semnăturile
părţilor, în înscris apărea şi numele aldamasarilor.
Totodată erau consemnate valoarea aldamasarului consumat şi partea care a suportat
cheltuiala.

PROBELE SCRISE
Înscrisurile folosite ca mijloc de probă în procesul feudal erau de 2 categorii:

1. ÎNSCRISURI OFICIALE:
 emise de cancelaria domnească;
 purtau diverse denumiri, cea generică fiind cea de „hrisov”, de sorginte greacă;
 dar se mai utilizau şi termenii de „uric” şi termenul de „direse”, care este de sorginte
latină.

2. Înscrisuri provenind de la persoane particulare:


 „zapise”

ORGANIZAREA DE STAT A VOIEVODATULUI


TRANSILVANIEI (STAT AUTONOm)

• La venirea lor în Transilvania, ungurii au găsit DEJA FORMATE:


1. Stratificarea socială;
2. Relațiile de producție de tip feudal;
3. Formele de proprietate ale feudalismului;

154
4. Instituțiile politice feudale:
 în cadrul cărora pe primul plan se afla INSTITUȚIA VOIEVODATULUI.

Toate aceste realități ale lumii feudale au cunoscut o evoluție specifică, aparte fata de Țara
Romănească și Moldova, pe fondul instaurarii dominației maghiare.

Ungurii, care la venirea în Transilvania se aflau într-un stagiu primitiv de organizare și nu


aveau institutii proprii de tip feudal, le-au preluat pe cele ale românilor și le-au utilizat apoi ca
instrumente de reprimare socială si nationala ale romanilor.

• Constatând totodată numărul mic al ungurilor în Transilvania, ei nu puteau exercita o


dominație efectiva, iar regii maghiari au procedat la o colonizare masiva cu sași si secui.
Însă in ciuda acestor eforturi, populatia romana autohtona a continuat sa reprezinte majoritatea
in Transilvania.
Așa cum rezultă din documentele cancelariei maghiare, pe întreg teritoriul romanesc
intracarpatic erau inca din sec. 9 numeroase cnezate, voievodate si tari romanesti conduse de nobili
români care purtau diverse titulaturi:
 cnezi;
 juzi;
 jupani;
 voievozi;
• Existența lor e confirmată nu numai de documente, ci și prin urmele pregnante pe care aceste
instituții le-au lăsat în organizarea interna, administrativa, militara si economica a voievodatului în
Transilvania, până la sfârșitul acestuia.

• În cadrul procesului de supunere a Transilvaniei de către unguri s-a dat o luptă acerba între:
 nobilii români (cnezi, juzi);
 nobilimea desprinsă din randul cotropitorului.

Această nobilime era desemnată cu termenul de nemeș, iar membrii săi au reușit în final să
acapareze toate drepturile prin deposedarea și subordonarea acestora.

A. Între secolele XII-XV:

155
 Nobilii români sunt inca menționați in documentele vremii, alături de cei unguri, sași si secui,
chiar în documentele cancelariei maghiare, intrucât:
 pana in secolul 15, nobilii romani au continuat sa exercite pe teritoriile pe care le
conduceau si pe care, uneori, le aveau si in proprietate,
 atributiuni administrative, judiciare, fiscale si militare, in contextul in care aparatul
central si local de conducere al voievodatului Transilvaniei nu erau bine consolidate.
Românii care reprezentau marea majoritate a populatiei isi aparau cu mare indarjire institutiile.

B. Din a doua jumătate a secolului XV, însă, dar mai ales după constituirea la 1437 a lui „Unio
Trium Nationum”, (o intelegere intre nobilimea maghiara si patricianul sasesc):
 drepturile feudalilor români sunt încălcate sistematic;
 aceștia fiind în cele din urmă excluși, împreună cu întreaga populație română, de la viața
politică a țării.
Această situație a tinut pana in secolul 18.
In acest context, si-au pastrat pozitiile doar acei feudali romani care au acceptat:
 trecerea la catolicism;
 maghiarizarea;
Ceilalți au decazut treptat in randurile micii nobilimi, iar apoi chiar in randurile taranimii
dependente.

Alaturi de nobilimea laica a Transilvaniei, a existat si o NOBILIZA ECLEZIASTA, formata din


INALTII PRELATI ai bisericii catolice:
 care, in paralel cu exploatarea de tip feudal, promovau si o sustinuta politica de
reprimare nationala a romanilor ortodoxi, considerati schismatici.
In Transilvania, exploatarea feudala a fost mult mai intensa, deoarece ea se impletea cu
exploatarea nationala a romanilor majoritari si autohtoni.
Pe de alta parte, dezvoltarea mai accentuata a mestesugului si comertului in Transilvania a facut
ca:
 orasenii sa reprezinte aici o categorie sociala mult mai importanta si mult mai
stratificata;
 orasenii fiind organizati in „bresle”, si avand obligatii financiare si militare.

156
ORGANELE CENTRALE ALE VOIEVODATULUI
TRANSILVANIEI
In EPOCA VOIEVODATULUI, Transilvania a avut organe centrale de conducerre proprii, ca
efect al autonomiei sale ca entitate statala distincta fata de regatului maghiar.

Astefel incat, pana la sfarsitul dominatiei maghiare, Transilvania s-a manifestat ca o entitate
statala distincta de regatul maghiar.
 Pana la sfarsitul sec. 12, dominatia maghiara s-a exercitat doar asupra:
 zonei de Nord-Vest a Transilvaniei, condusa de „Marele Principe” (,,mercurius
princeps”, mentionat de izvoare in anul 1111, avandu-si sediul la Curtea Regala
Maghiara).
Restul Transilvaniei se afla sub conducerea cnezilor, voievozilor si juzilor români.

Constatand ca nu pot supune Transilvania doar prin forta, maghiarii au fost nevoiti sa:
 accepte formele traditonale de organizare feudala ale romanilor transilvaneni;
 sa colaboreze, macar la inceput, cu nobilii romani.

În acest context s-a constituit VOIEVODATUL TRANSILVANIEI, prin extinderea la scara


intreagului arc intracarpatic, a acestei institutii feudale romanesti, a voievodatului;
 astfel incat documnetele mentioneaza in 1176 pe LEUSTACHIU, voievod al
Transilvaniei.

 VOIEVODUL
Voievozii Transilvaniei, din care multi erau români, desi erau vasalii regilor maghiari:
 s-au manifestat permanent ca reprezentantii intereselor feudale locale;
 au cautat permanent sa-si largeasca atributiile si sa inlature domninatia maghiara.
Unii dintre ei au si reusit sa transforme Transilvania intr-un ,,regnum distinctum” de „regnum
hungariae”.

157
Voievozii Transilvaniei aveau atributii:
1. Judiciare;
2. Administrative;
3. Militare;

1. Pe plan ADMINISTRATIV, voiveodul:


 Il numea pe vicevoievod, pe conducatorii comitatelor si pe marii dregatori ai
Transilvaniei.
 Totodata, prezida si convoca CONGREGATIA GENERALA A NOBILILOR .

2. Pe plan JURIDIC, voievodul:


 Era judecator suprem.

Atat pe plan administrativ, cat si pe plan judiciar, atributiile sale erau limitate de:

 autonomia unitatilor administrativ teritoriale:


 Comitate;
 scaune sasesti;
 scaune secuiesti;

 de privilegiile acordate bisericii catolice;


 de faptul ca voievodul este vasalul regelui maghiar;
 de imprejurarea ca domnii Moldovei si Țării Românești detineau feude importante
in Transilvania
( Almasul, Fagarasul, Ciceiul, Rodna, Cetatea de Balta.)

3. Pe plan MILITAR, voievodul:


 era conducatorul armatei Transilvaniei, pozitie pe care a pastrat-o nestirbita datorita
rolului pe care Transilvania l-a jucat in apararea statului maghiar impotriva turcilor si
tatarilor.
Incercarile regilor maghiari de a limita atributiile voievozilor Transilvaniei s-au lovit de o
puternica impotrivire, iar de-a lungul timpului, balanta raportului de forta dintre regele maghiar si
voievozii Transilvaniei a inclinat in favoarea voievozilor Transilvaniei.

158
De exemplu, voievodul Transilvaniei devine din sec. 15 si comite al secuilor;
 extinzandu-si astfel jurisdictia si asupra scaunelor secuiesti.

In exercitarea atributiilor sale, voievodul era ajutat de un APARAT CENTRAL DE


DREGATORI, asemanator cu cel din Moldova si Tara Romaneasca, dar mai putin dezvoltat, intrucat:
 voievodul era vasalul regelui maghiar;
 iar pe de alta parte autoritatile administrativ teritoriale:
 comitatele;
 scaunele;
Se bucurau de o foarte larga autonomie.

Abia din epoca principatului se va realiza un sistem complet de dregatori.


Cei mai importanti dregatori erau:
 vicevoievodul;
 notarul voievodal sau seful cancelariei voievodale
 atributii asemanatoare cu cele ale logofatului;

 judele curtii voievodului;


 atributii asemanatoare cu cele ale vornicului;

 Congregatia generala a nobililor


Un alt organ de conducere al Transilvaniei la nivel central este congregatia generala a
nobililor („congregatio generalis nobilium”).
Aceasta este Adunarea reprezentativa, pe stari, a:
 nobilimii;
 comitatelor;
 clerului;

159
 orasenilor
 taranilor liberi, proprietari de pamant.

LA INCEPUT, din congregatio generalis nobilium au facut parte si nobilii romani;


 ULTIMA congregatio generalis nobilium la care acestia au fost mentionati fiind cea din
1291.

ULTERIOR, dupa Unio Trium Natiorum, in compunerea congregatio generalis nobilium


intrau doar reprezentanti ai celor 3 natiuni privilegiate;
 cu excluderea definitiva a reprezentantilor poporului roman autohton si majoritar.

Congregatio generalis nobilium era un organ de stat fara caracter permanent.


Se intrunea periodic la convocarea voievodului, de regulă la Turda.
Atributiile sale erau de natura administrativa si fiscala.

Existenta congregatio generalis nobilium ilustreaza autonomia Transilvaniei, intrucat:


 nicio lege a Dietei maghiare nu se aplica in Transilvania;
 daca nu era insusita de congregatio generalis nobilium.

ORGANIZAREA LOCALA A VOIEVODATULUI


TRANSILVANIEI
Orgnizarea locala a voievodatului Transilvaniei este o imbinare a structurilor politico-
administrative ale romanilor, existente inca dinainte de cucerirea maghiara.
 Acestea au supravietuit si in cadrul voievodatului, cu elemente de organizare locala,
imprumutate de maghiari din sistemul feudal german.

160
Astfel, in regiunile locuite exclusiv de romani:
 subdiviziunile administrativ-teritoriale erau districtele romanesti, conduse de:
 cnezi;
 voievozi;
 juzi;

In regiunile unde, printre populatia romana au patruns si maghiarii;


 subdiviziunile administrativ-teritoriale erau comitatele, impartite in „plăși”.

 COMITATELE sunt conduse de „comiți”:

 la inceput numiti de regii maghiari;


 din sec. 13, de catre voievodul Transilvaniei;
 PLĂȘILE erau conduse de pretori.
La nivelul comitatului, comitele era ajutat de un vicecomite sau de o adunare a comitatului:
 unde participa nobilimea locala.

In zonele unde au fost colonizati secuii s-au organizat institutii administrativ-teritoriale cu


caracter militar, numite „SCAUNELE SECUIESTI”.
Institutia este preluata tot de la români, de la vechile scaune de judecata ale acestora.
Numarul scaunelor secuiesti a ajuns in sec. 15 la 7;
 fiecare scaun fiind condus de un:
 „căpitan” cu atributii administrative;
 „jude” cu atributii judecatoresti.

Cele 7 scaune alcatuiesc laolalta OBSTEA SECUILOR (,,universitas siculorum")


 cu capitala la Odorhei.
 Era condusa de un comite al secuilor, numit de regele maghiar.

Insa din sec. 15, voievodul Transilvaniei devine si comite al secuior, extinzandu-si autoritatea
asupra obștii secuiesti.
 El era ajutat de 1 vicecomite al secuilor.

161
In zonele in care au fost colonizati sașii, s-au constituit dupa modelul scaunelor de judet ale
românilor. scaune săsești care erau:
 Mai întâi în numâr de 7;
 Apoi în numâr de 9;
Toate aceste SCAUNE alcatuiesc laolalta OBSTEA SASILOR (,,universitas saxorum");
 cu capitala la Sibiu.

Ficare scaun era condus de un:


 „jude regal”, numit de regele maghiar;
 „vicejude”, numit de regele maghiar;
 „jude scaunal”, ales de comunitatea locala.

Obstea sasilor era condusa de un comite, reprezentant al regelui maghiar, dar care ulterior a:
 trecut sub autoritatea voievodului Transilvaniei, fiind ales din sec. 15 de:
 membrii comunitatii sasesti.

O alta categorie de autoritate administrativ-teritoriala sunt ORASELE;


 care sunosc o puternica dezvoltare a mestesugurilor si comertului.
 Pe cale de consecinta, dobandesc o mult mai larga autonomie fata de orasele din Tara
Romaneasca si Moldova.

ORASELE TRANSILVANIEI sunt conduse de:


 un jude (iudex);
 un consiliu orasenesc sau sfat municipal;
 compus din 12 jurati, denumiti ,,burghe".
 Erau alesi pe termen de 1 an din randul patriciatului orasenesc;
 acest sfat municipal avea atributii administrative si fiscale, fixate prin actele de privilegii
acordate orasului.(nepredat)

162
Orgnizarea locala a oraselor Transilvaniei era dublata de un reprezentant al puterii centrale:
JUDELE REGAL.

ORGANIZAREA FISCALA
Taranii liberi aveau obligatii fiscale:
 numai față de stat;
Taranii aserviti aveau in plus obligatia sa presteze cele 3 forme ale rentei feudale:
 fata de nemesi;
 fata de biserica.

Sarcinile fiscale datorate regelui:


 erau inferioare celor datorate nobililor;
 ceea ce invedereaza (prezintă) iar, autonomia Transilvaniei.
In plus, voievodul, care strangea darile pentru rege, avea dreptul sa retina o mare parte din
sarcinile fiscale.
.
Principala obligatie fata de stat (lucrum camerae) era prestata:
 initial in natura;
 apoi in bani.

Aceasta dare, fixata prin diplome regale, a sporit necontenit.
Taranii aveau si obligatia de a plati o dare funciara numita ,,terragiuns".
Cu timpul, ea a fost extinsa si asupra oraselor, transformandu-se intr-o dare generala. \
 In situatii deosebite, regele impunea dari suplimentare numite ,,subsidia".
Taranii aveau în plus obligatia de a plati ,,quinquagessima ovium" (o oaie cu un miel din 50).

Intrucat indeplineau indatoriri militare, SECUII erau scutiti de dari.


 Totusi, cu ocazia:
 incoronarii regelui;
 a primei sale casatorii;
 a nasterii primului sau copil;
Erau obilgati la darea boilor (un bou de fiecare familie).

163
Regimul fiscal al sasilor era distinct, ei avand indatorirea de a plati 500 de mari de argint
anual, prin contributia tuturor gospodariilor (DAREA SFANTULUI MARTIN).

ORGANIZAREA ARMATEI
In Transilvania, dat fiind organizarea autonoma, exista:

 o armata a regelui, aflat sub conducerea voievodului;


Din aceasta faceau parte:
1. marii dregatori;
2. cei aflati in slujba marilor dregatori (iobagiones, castri);
3. unele contingente intretinute de oraseni si de categoriile sociale privilegiate;
 la care participau si un numar de iobagi, stabilit prin reglementari succesive de catre
regii Ungariei.

 o armata a feudalilor locali.


In general, feudalii laici si bisericesti participau la oastea regelui cu un numar de ostasi:
 proportional cu intinderea proprietatilor funciare pe care le detineau
 proportional cu numarul iobagilor pe care ii stapaneau.

La inceputul sec. 15, armata Transilvaniei a fost reorganizata pe principiul banderiilor


(steaguri).
 Potrivit acestui sistem, marii dregatori, nobiliii, comitatele, orasele, secuii si sasii intretineau
banderii proprii.
 Aceasta reorganizare este expresia consolidarii puterii si a autonomiei dregatorilor si
nobililor din Transilvania, fata de regele Ungariei.

Cert este ca oastea din Transilvania a constituit in intreaga epoca a voievodatului un corp de
armata distinct.
Armata proprie a feudalilor era formata din slujbasii acestora.
Pe cand armata regelui avea obligatia de a participa la toate razboaiele inclusiv la cele purtate in
afara granitelor statului;
 armata feudalilor participa numai la razboaiele de aparare.

164
ORGANIZAREA BISERICII
BISERICA ORTODOXA din Transilvania se afla in plin proces de organizare ierarhica in
momentul venirii ungurilor.
Cu toate ca aceasta ierarhie nu s-a putut desavarsi in epoca voievodatului;
 BISERICA ORTODOXA si-a desfasurat activitatea neintrerupt, asigurand:
 continuitatea credintei religioase a romanilor.

BISERICA ORTODOXA a romanilor a fost organizata treptat, pe masura patrunderii


ungurilor, fiind sustinuta de feudali si de regii Ungariei.
Ea se bucura de imunitati si privilegii acordate de catre rege;
 dar in acelasi timp se afla sub conducerea si supravegherea acestuia.

Initial, biserica catolica avea dreptul de a percepe dari numai de la credincioasii sai.

Ulterior acest drept a fost extins si asupra ortodocsilor.

Pe masura ce exploatarea de catre Biserica oficiala s-a inasprit, nemultumirile taranimii romane,
care era in intregime ortodoxa, a capatat si caracterul luptei impotriva catolicismului.
 Aceasta lupta s-a intensificat si mai mult datorita faptului ca ortodocsii, socotiti schismatici,
erau supusi unui sistem de prigoana.
 Regimul de intoleranta religioasa s-a impletit cu acordarea unor drepturi acelora care
treceau la catolicism si prin aceasta se maghiarizau, in cadrul politicii de deznationalizare a
romanilor.

ORGANIZAREA DE STAT A TRANSILVANIEI IN EPOCA


PRINCIPATULUI DEPENDENT DE TURCIA

Intre 1541 si 1683, pana la asediul Vienei:


 Transilvania a fost organizata ca principat autonom sub suzeranitate otomana, la fel ca celelalte
tari romane.

165
 In ceea ce priveste Ungaria, ea a fost desfiintata:
 partea central-estica a format Pasalacul de la Buda;
 partea de vest a intrat in stapanirea CASEI DE HABSBURG.

In timpul PRINCIPATULUI, organele centrale de conducere a Transilvaniei erau:


1. Principele;
2. Dieta;
3. Consiliul intim al principelui.

1. PRINCIPELE
Principele era:
 ales pe viata de catre Dieta;
 confirmat de sultan;
Însa Turcia nu a respectat aceasta regula si de multe ori l-a numit pe principe fara o alegere
prealabila din partea Dietei.

Dupa infrangerea de la Mohaci, Dieta Transilvaniei, intrunita la Turda in 1542:


 a consfintit crearea principatului Transilvaniei ca stat tributar Turciei;
 conditionand alegerea principelui Transilvaniei de obligatia acestuia de a jura ca va
respecta:
a. Privilegiile nobilimii celor 3 națiuni privilegiate;
b. Cele 4 religii recepte;
c. Legile votate de Dieta.
Acest lucru a marcat instaurarea unui autentic regim nobiliar.
 Totusi, atributiile principelui Transilvaniei erau mai largi decat ale voievodului:

 ATRIBUȚIILE PRINCIPELUI TRANSILVANIEI

1. Era:
 Comandantul suprem al armatei;
 Judecatorul suprem.
 putand gratia pedepse si fiind titular al lui dominium eminens.
2. Pe plan LEGISLATIV
166
 Convoca Dieta;
 Avea drept de initiativa legislativa;
 Avea dreptul de a ratifica/sancționa sau de a respinge legile votate de dieta;
 Era seful administratiei;
 Ii numea si revoca pe dregatori si pe alti functionari;
 Conferea titlurile de noblete;
 Incheia tratatele cu alte state;
 Declara starea de razboi si pace;

2. DIETA TRANSILVANIEI
Dieta Transilvaniei, spre deosebire de vechea congregatie a nobililor, este un:
 organ de stat cu caracter permanent, sedintele sale tinandu-se de regula la Alba-Iulia;
 dar si in alte localitati unde era convocata de principe.
Membrii Dietei erau recrutati din randul celor 3 natiuni privilegiate si celor 4 religii recepte,
 românii ortodocsi fiind exclusi cu desavarsire de la viata politica a tarii.
La lucrarile Dietei Transilvaniei participau reprezentantii:
 Nobilimii;
 Scaunelor sasesti;
 Oraselor;
 Celor patru religii precepte;
 Comitii;
 Marii dregatori ai Transilvaniei.

3. Consiliul Intim al principelui


In ceea ce priveste CONSILIUL INTIM, el este un organ nou creat in epoca principatului;
 Avea scopul formal de a-l sfatui pe principe in problemele curente ale vietii de stat.
 IN REALITATE, insa, consiliul intim al principelui exercita un control permanent al
activitatii acestuia din partea clasei feudalilor, fiind o creatie a regimului nobiliar
instaurat in Transilvania.
CONSILIUL INTIM era compus din 10-12 membri, recrutati dintre varfurile nobilimii
Transilvaniei, asa-numitii „magnați”.

167
 Din consiliu facea parte si un reprezentant al Bisericii Catolice.
Consilierii desfasurau o activitate neremunerata, deci pozitia lor era una onorifica, politica.

ORGANIZAREA FISCALA
Veniturile statului se imparteau in 2 MARI CATEGORII.
Din PRIMA CATEGORIE
 faceau parte veniturile provenite de pe urma:
 operatiunilor monetare;
 taxelor;
 exploatarilor de mine si de saline.
Principele putea dispune de aceste venituri dupa bunul plac.

Din A DOUA CATEGORIE


 faceau parte veniturile provinciale;
 acestea proveneau din impozitele platite de fiecare gospodarie.

Pe masura cresterii tributului catre Turcia, au sporit si aceste impozite.


Desi a cunoscut o permanenta tendinta de crestere:
 tributul platit de Transilvania nu a fost la fel de apasator ca:
 tributul platit de Tara Romaneasca si Moldova.
Pe de alta parte, majoritatea populatiei, formata din taranimea aservita, avea grele obligatii fata
de feudali. Situatia romanilor s-a inrautatit si mai mult in aceasta epoca, prin generalizarea
impozitului platit de catre ortodocsi fata de Biserica Catolica.

ORGANIZAREA ARMATEI IN TRANSILVANIA


Dieta Transilvaniei s-a preocupat in mod constant de:
 organizarea armatei;
 adoptarea unor reglementari cat mai precise cu privire la sistemul de recrutare la oaste;

Din cuprinsul acestor hotarari se desprind unele reguli generale:


 Toate categoriile aveau obligatia de a paricipa la oaste;

168
 Fiecare nobil trebuia sa se prezinte impreuna cu un numar de ostasi proportional cu numarul de
iobagi pe care ii avea in stapanire;
 Orasele, secuii si sasii aveau obligatii militare specifice;
 Taranii din regiunile de margine se bucurau de unele inlesniri in schimbul obligatiei de a asigura
paza hotarelor.

In aceasta epoca a crescut in mod considerabil numarul mercenarilor, dependenti de principe.

ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALA
Organizarea administrativ-teritoriala a ramas, in mare, asa cum s-a configurat in epoca
voievodatului.
Principatul Transilvaniei a cuprins intotdeauna:
 Centrul Transilvaniei;
 iar in anumite perioade si Partium (Crisana si Maramures).

ORGANIZAREA BISERCII
Biserica oficiala a statului a ramas cea catolica, dar pe fondul reformei religioase ce a cuprins
toata Europa:
 au fost recunoscute si in Transilvania bisericile:
 Reformanta;
 Calvina;
 Lutherana;
Aceste biserici alcatuiau, impreuna cu Biserica Catolica, CELE 4 RELIGII RECEPTE ALE
TRANSILVANIEI.
Biserica Ortodoxa romana din Transilvania a fost considerata schismatica in continuare, dar:
 pe fondul reformei religioase;
 sub influenta celorlalte 2 țări române;
 ea incepe sa cunoasca un proces de organizare ierarhica.

In cadrul acestui proces de organizarea ierarhica au fost create:


 serie de episcopii ortodoxe in localitatile:
 Vad;

169
 Ineu;
 Gioagiu;
 Silvaș;
 precum si o mitropolie din Transilvania, cu sediul la Alba Iulia.

La inceput, mitropolitii erau hirotonisiti in Serbia;


 apoi la Targoviste, in Tara Romaneasca.

In scurta perioada cat a fost principe al Transilvaniei, actionand in directia consolidarii


bisericii ortodoxe din Transilvania:
 MIHAI VITEAZUL, a creat o noua mitropolie ortodoxa, intitulata:
 ,,Mitropolia Bălgradului, Vadului, Silvașului, Maramureșului, Făgărașului și Țării Ungurești".

DREPTUL SCRIS IN TRANSILVANIA IN TIMPUL


VOIEVODATULUI SI A PRINCIPATULUI DEPENDENT DE TURCIA
Dreptul scris al Transilvaniei acestei perioade este marcat, in evolutia sa, de mai multe tendinte:

1. Tendinta factorilor locali de a consolida autonomia voievodatului.

2. Politica centralizatoare promovata de regii ungari.

170
3. Tendinta populatiei majoritare romanesti de a-si apara traditiile si institutiile juridice consacrate de
Legea Tarii:
 inclusiv sub forma codificarilor vechilor obiceiuri;
 realizate sub presiunea poporului roman;
 recunoscute oficial de statul maghiar.

In acest context, in cadrul dreptului scris al Transilvaniei s-au conturat 2 SISTEME JURIDICE:

1. DREPTUL ROMÂN TRANSILVANEAN:


 care a imbracat mai întâi forma Legii Tarii;
 si apoi a codificarilor realizate pe baza obiceiului pamantului;
 si care a reprezentat sistemul de drept preponderent, cel putin in epoca voievodatului.

2. SISTEMUL JURIDIC DISCRIMINATORIU PENTRU ROMANI:


 impus de statul maghiar si reprezentantii celor 3 natiuni privilegiate (incepand din sec. 15),
 sistem prin care romanii au fost exclusi de la viata politica si juridica a Transilvaniei;
 sistem care nu a fost niciodata recunoscut sau asimilat de populatia majoritara
romaneasca.

DREPTUL SCRIS în VOIEVODATUL TRANSILVANIEI cuprinde:

1. DECRETELE REGALE
 date cu privire la:
 privilegiile nobilimii;
 obligatiile taranilor iobagi;
 organizarea judecatoreasca, militara, financiara a voievodatului, dintre care
mentionam, ca exemple:

171
a. Decretul regelui Andrei al II-lea din 1222
b. Decretul regelui Carol Robert de Anjou
c. Decretul regelui Matei Corvin, ,,Maius", din 1483

2. „UNION TRIUM NATIORUM”.


 Este o hotarare data de reprezentantii celor 3 natiuni privilegiate, in 1437, prin care s-a stabilit ca:
 puterea politica in Transilvania urma sa fie exercitata numai de reprezentantii acestor
3 natiuni privilegiate;
 cu excluderea poporului roman majoritar de la viata politica a Transilvaniei.

3. Elementul de drept scris al Transilvaniei in ,,TRIPARTITUL LUI VERBOCZI".


 Aceasta este o lucrare cu caracter privat.
 A fost elaborat de juristi intre anii 1514 si 1517, din ordinul regelui Vladislav al III-lea.
 Datorita evenimentelor ce au urmat, nu a fost promulgata oficial, ramanand o lucrare cu caracter
privat,
 dar care datorita continutului sau s-a aplicat in practica instantelor de judecata din:
 Transilvania PANA LA REVOLUTIA EUROPEANA DE LA 1848.
Utilizarea lui a fost consacrata si in Diploma Leopoldina din 1691.

 Asa cum rezulta si din denumirea ei, lucrarea are 3 parti, cu privire la:
1. Privilegiile nobilimii (prima parte)
2. Procedura de judecata (a doua parte)
3. Situatia juridica a taranilor iobagi;
 consacrand legarea lor de glie (a treia parte)
4. Procedura de judecata a taranilor iobagi si statutul oraselor libere (TOT IN A TREIA
PARTE)

5. STATUTELE ȚĂRII FAGARASULUI:


 reprezinta o legiuire cu caracter de codificare, pentru ca:
 cuprinde principalele institutii juridice romanesti ale Legii Tarii.

Mult timp, Fagarasul (1369-1432) a fost feuda a domnilor Tarii Romanesti;

172
 insa la sfarsitul sec. 15, ea a fost inclusa in ,,universitas saxorum" (obstea sasilor).
Acest lucru a insemnat o incalcare a drepturilor stravechi ale populatiei romanesti, care s-a lovit
de o puternica rezistenta din partea lor;
 culminand cu o serie de rascoale ce au avut loc intre 1503-1508.
Printre revendicarile rasculatilor s-a numarat si cea a revendicarii vechilor obiceiuri ale
românilor;
 revendicare ce a fost satisfacuta in 1508, prin intocmirea statutelor Tarii Fagarasului.
STATUTELE TARII FAGARASULUI au fost redactate in limba latina.
 In cuprinsul lor, in preambul, cat si in partea finala se mentioneaza ca:
 s-au dat la propunerea românilor.
 Textul statutelor redau obiceiuri juridice române, intr-o forma exacta, dar concentrata,
pornindu-se de la ideea ca ele sunt cunoscute foarte bine de populatia romana, care le
aplica din generatie in generatie.

Dispozitiile lor NU sunt sistematizate, astfel ca:


 dispozitiile de drept civil sunt intercalate cu cele de drept penal.

1. In Materia Persoanelor, STATUTELE TARII FAGARASULUI consacra:


 stratificarea sociala de tip feudal;
 discriminarea dintre diversele clase si categorii sociale feudale.
Nobilii români sunt desemnati prin ,,boia romes", iar taranii sunt desemnati prin ,,rusticii
valahi", terminologia fiind asemanatoare cu cea din Țara Romaneasca.

2. In Materia Casatoriei
Este prevazuta necesitatea consimtamantului parintilor viitorilor soti;

Este prevazuta posibilitatea incheierii casatoriei cu fuga (simulacru de rapire);


 urmat de plata unor amenzi simbolice.
Inzestrarea fetelor este obligatia parintilor (iar dupa moartea acestora, a fratilor),
 situatie identica cu privilegiul masculinitatii din Tara Romaneasca.
 si care reprezinta un corolar al privilegiului masculinitatii.
Desfacerea casatoriei se poate face prin:
 repudiu, in caz de adulter, urmat de:
 pierderea zestrei de catre sotia adulterina.

173
3. În Materia Succesiunilor:
Este întâlnită o ampla reglementare, in sensul ca:
 Daca un boier moare fara succesori:
 Poate dispune prin testament de 1/3 din bunurile mobile;
 Bunurile imobile intrand direct in stăpânirea seniorului.
 Daca cineva moare fara descendenti de sex masculin, fetele dobandesc:
 bunurile mobile;
 1/4 din contra valoarea pamantului (bunurile imobile), dupa o justa verificare a
acestora, aplicandu-se privilegiul masculinitatii.
La fel ca si in Tara Romaneasca, fata inzestrata de parinti era exlusa de la mostenirea lor.

Este reglementata si INFRATIREA PE MOSIE, cu principalele sale aplicatii.


In materia proprietatii, reglementarile pastreaza urme ale proprietatii devalmase, desi ea nu
este consacrata in mod expres, cum ar fi sistemul raspunderii colective in materie penala.
Domeniul dreptului penal este cel mai amanuntit reglementat, fiind sanctionate o multime de
infractiuni, cele mai grave (pedepsite cu moartea) fiind considerate
1. Insurectia impotriva castelanului
2. Erezia;
3. Incendierea;
4. Violarea de domiciliu;
5. Falsificarea de moneda;

4. In Materia Proprietatii
Reglementarea din STATUTELE ŢĂRII FĂGĂRAŞULUI conţine urme semnificative lăsate
de proprietatea comună devălmaşă de la nivelul obştilor săteşti sau teritoriale.

Din analiza dispozitiilor statutelor Tarii Fagarasului, rezulta că:


 unitatea de continut si aplicare a obiceiului roman, in toate cele 3 țări române;
 inclusiv in teritoriul intracarpatic, unde oprimarea nationala a poporului roman a
reprezentat o politica constanta a conducatorilor Tarii Romanesti, alesi numai dintre
reprezentantii celor 3 natiuni privilegiate.

174
De aceea, este remarcabil ca numai cu 3 decenii inainte de incetarea dependentei Transilvaniei
fata de Ungaria, autoritatile maghiare au fost nevoite sa recunoasca si sa codifice obiceiurile
romanesti, care s-au pastrat intr-o forma nealterata.

DREPTUL SCRIS IN TRANSILVANIA IN PERIOADA


PRINCIPATULUI DEPENDENT DE TURCIA (1541-1683)
Dupa caderea Ungariei la Mohaci, Dieta Transilvaniei intrunita la Sighișoara in 1540 a hotarat
că, pe viitor:
 Transilvania se va conduce dupa legi proprii, iar legile din Ungaria:
 inceteaza sa se mai aplice in Transilvania.
Totodata, Dieta de la Sighisoara consacra in continuare Unio Trium Nationum, ca fundament
al dreptului public discriminatoriu al Translivaniei.

Intrucat in epoca principatului dependent de Turcia, Dieta Transilvaniei:


 a adoptat un numar impresionant de legi pentru a acoperi vidul de reglementare:
 s-a simtit nevoia sistematizarii lor, in ordine cronologica, sub forma incorporarii in
COLECȚII DE LEGI.

1. PRIMA COLECTIE cuprinde legile adoptate de Dieta Transilvaniei intre 1540-1653.


 a fost elaborata in timpul domniei celor 2 PRINCIPI GHEORGHE RACOȚI (I SI II);
 fiind denumita ,,Aprobatae Constitutiones Regni Transilvaniae et Partium Hungariae
et Isdem Anexarum".

2. A DOUA COLECTIE DE LEGI


 cuprinde legile adoptate de Dieta Transilvaniei:
 între 1654;
 și pana la sfarsitul epocii principatului dependent de Turcia.

175
 A fost elaborata in timpul DOMNIEI PRINCIPELUI MIHAI APAFII;
 fiind denumita ,,Compilatae Constitutiones Regni Transilvaniae et Partium Hngariae
et Isdem Anexarum".
 Ulterior, cele 2 culegeri au fost reunite intr-una singura intitulata ,, Aprobatae et
Compilatae constitutiones regni transilvaniae et partium ungariae et isdem anexarum";
 in cadrul careia legile sunt grupate cronologic, pe domenii:
1. Dreptul canonic;
2. Organizarea de stat;
3. Privilegiile feudalilor;
4. Procedura de judecata;
5. Diferitele probleme administrative;

DREPTUL SCRIS al Transilvaniei in epoca principatului dependent de Turcia este patruns de


tendinta de:
 promovare a intereselor celor 3 natiuni privilegiate;
 promovare a celor 4 religii recepte;
În acest sens sunt reglementate foarte amanuntit obligatiile taranilor iobagi:
 fata de nobili;
 fata de Biserica;
 fata de stat;

Legislatia aceasta a inrautatit si mai mult situatia juridica a tarilor romane, care erau
considerati:
 tolerati;
 suportati
„pro temore”.
Aveau până și interdicitia de a purta anumite vesminte.

S-a inrautatit si situatia preotilor ortodocsi:


 erau asimilati taranilor aserviti;
 aveau obligatii ca acestia.

176
Toate acestea reprezinta interesele nobilimii, fiind semnificativa:
 utilizarea termenului de ,,regnum" in cadrul acestor colectii de legi;
 intrucat in epoca respectiva, cuvantul ,,regnum" desemna un stat suveran.
Prin urmare, legislatia aceea dorea a fi expresia intereselor nobilimii locale, organizata in cadrul
unei entitati statale de sine statatoare.

Înafara acestor codificari, au mai fost codificate:


 Norme de drept SCRIS si CUTUMIAR ale oraselor municipale sasesti;
 in statutele municipale sasesti adoptate in ADUNAREA SASILOR intre 1570 si 1580;
 si aprobate de PRINCIPELE TRANSILVANIEI in 1583.

Aceasta lucrare cuprinde numeroase dispozitii in materia obligatiilor, pentru ca sasii erau cei
mai legati de activitatea comerciala, de schimbul de marfuri.
 Sunt cuprinse si dispozitii de drept penal si drept procesual, toate redactate intr-o forma
sistematizata.
Au mai fost elaborate si alte culegeri de drept ale unor autoritati administrativ teritoriale:
a. , „Statutele Odorheiului";
b. ,,Statutele Zarandului'’;
 In virtutea autonomiei locale de care se bucurau aceste unitati administrativ-teritoriale.

177
DREPTUL SCRIS AL TRANSILVANIEI IN EPOCA
PRINCIPATULUI DEPENDENT DE AUSTRIA

Această etapă debutează în 1683, odată cu:


 înfrângerea armatei otomane la ASEDIUL VIENEI;

Durează până la 1867, când:


 se instaurează DUALISMUL AUSTRO-UNGAR.

În 1688, armatele austriece pătrund în Transilvania.


 Astfel, aceasta devine un stat vasal Austriei;
 situaţie acceptată de Dieta de la Făgăraş care statuează că:
 alegerea principelui Transilvaniei urma să se facă potrivit vechilor reguli.

Prin DIPLOMA LEOPOLDINĂ DIN 1691:


 Împăratul Leopold al Austriei:
 recunoaşte autonomia Transilvaniei;
 se obligă să o respecte.
Noul statut juridic este recunoscut şi pe plan internaţional prin:
 TRATATULUI DE PACE DE LA KARLOWITZ.

În 1699, ultimul principe al Transilvaniei, Mihai Apafi al II-lea:


 renunţă la drepturile sale princiare în favoarea împăratului Austriei, creându-se o:
 UNIUNE PERSONALĂ ÎNTRE TRANSILVANIA ŞI AUSTRIA, în sensul că:
 Împăratul Austriei este şi principe al Transilvaniei.
Această situaţie este consacrata de iure prin documentul imperial denumit pragmatica
sancţiune, potrivit căruia:
 alegerea principelui Transilvaniei se făcea potrivit aceloraşi reguli care guvernau
succesiunea la tronul Austriei.

178
Organizarea de stat a Transilvaniei ca principat
autonom dependent de Austria
Transilvania era condusă de:
1. un GUVERNATOR care:
 coordona administraţia civilă a principatului
2. un general comandant al armatei austriece din Transilvania:
 coordona administraţia militară a principatului.

Uneori, cele 2 funcţii se reuneau asupra aceleiaşi persoane care:


 Purta titulatura de PREŞEDINTE AL GUVERNULUI.

3. Tot la nivel central funcţiona GUVERNUL PROVINCIAL (guberniul) a cărui:


 activitate era controlată de Cancelaria Aulică de la Viena în cadrul căreia:
 funcţiona Cancelaria Aulică Transilvană creată în 1695.

Alte instituţii care funcţionau la nivel central erau:


1. Comisariatul ţării:
 care controla aprovizionarea armatei din Transilvania;
2. Tezauriatul:
 care administra finanţele Transilvaniei;

În epoca principatului dependent de Austria se produce pe plan religios o mişcare care a


avut consecinţe extrem de importante pentru susţinerea documentară şi ideologică a luptei
populaţiei româneşti autohtone şi majoritare pentru afirmarea naţională:
-CREAREA BISERICII UNITE-
Astfel, SINODUL DE LA ALBA IULIA DIN 1697, convocat de episcopul Theofil:
 a hotărât, în principiu, UNIREA
 bisericii ortodoxe din Transilvania;
 cu biserica catolică.
Această hotărâre a fost luată ca urmare a promisiunilor ÎMPĂRATULUI AUSTRIEI în
sensul că:
 preoţii uniţi vor fi scutiţi de obligaţii iobăgeşti, obligaţii care reveneau preoţilor
ortodocşi.
179
ÎMPĂRATUL AUSTRIEI, printr-o diplomă dată în 1701:
 extinde scutirile şi asupra ţăranilor uniţi;
 însă această Diplomă Leopoldină NU a fost acceptată de Dieta Transilvaniei şi, ca
atare:
 nu s-a aplicat aici.

În 1744, printr-un rescript imperial dat de ÎMPĂRĂTEASA MARIA TEREZA:


 NAŢIUNEA ROMÂNĂ A FOST RECUNOSCUTĂ CA A PATRA NAŢIUNE A
TRANSILVANIEI;
 însă nici acest rescript NU S-A APLICAT în Transilvania, deoarece:
 Dieta l-a interpretat în sensul că el se aplică doar nobililor şi clericilor şi că aceştia
nu formează o a patra naţiune, ci sunt lipituri la cele 3 naţiuni privilegiate.

Unirea cu Roma a unei părţi a bisericii din Transilvania a avut importanţă, în sensul că:
 a permis accesul fruntaşilor bisericii unite la arhivele de la Roma;
 precum şi la arhivele imperiale de la Viena;
 aceştia realizând o intensă munca de documentare în sprijinul argumentării
drepturilor naţiunii române în Transilvania.
Activitatea depusă de ei a contribuit la formarea fundamentului ideologic al mişcării de
eliberare naţională a românilor din Transilvania.

Dreptul în Transilvania în epoca principatului


dependent de Austria
Prin articolul 1 al DIPLOMEI LEOPOLDINE DIN 1691:
 s-a menţinut aplicarea în Transilvania a vechilor legiuiri feudale şi anume:
 „Union Trium Nationum”;
 „Tripartitum-ul lui Ștefan Werboczi”;
 „Approbatae et Compilatae Constitutiones”.

180
În 1693, printr-o rezoluţie alvitiana, s-a organizat în cadrul Cancelariei aulice de la Viena
o:
 Cameră Aulică Transilvăneană care:
 cenzura activitatea guvernului Transilvaniei.

Un alt document elaborat în această perioadă este PRAGMATICA SANCŢIUNE:


 prin care s-a consfinţit de iure:
 uniunea personală dintre Austria şi Transilvania.

DIETA TRANSILVANIEI a adoptat şi în această perioadă a principatului dependent de


Austria:
 O serie de hotărâri care au înăsprit exploatarea socială de tip feudal.

Astfel, Dieta din 1714 a fixat numărul zilelor de clacă la:


 4 zile pe săptămână pentru iobagi;
 3 zile pe săptămână pentru jeleri (ţărani liberi fără pământ).

Această hotărâre a fost amendată de împărăteasa Maria Tereza:


 printr-un rescript imperial dat în 1747 prin care a diminuat numărul zilelor de
clacă pe săptămână la:
 4 zile pentru ţăranii care nu aveau vite;
 3 zile pentru ţăranii care aveau vite.

Printr-un alt rescript imperial „punctele regulative” 1769, împărăteasa MARIA TEREZA
îi invită pe nobilii Transilvaniei aparţinând celor 3 naţiuni privilegiate:
 să înceteze abuzurile asupra ţăranilor iobagi, majoritatea de origine română.

Niciuna dintre hotărâri NU S-AU APLICAT ÎN TRANSILVANIA pentru că au fost


respinse de Dietă.

181
DREPTUL FEUDAL SCRIS in tara romaneasca si
moldova
1. PRAVILELE BISERICEŞTI

Datorită organizării sale ierarhice şi rolului său de principal factor ideologic al societăţii
feudale:
 BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ a fost în măsură să elaboreze norme de conduită
care să fie aplicabile pe întreg teritoriul locuit de romani, prin:
 extinderea autorităţii sale spirituale şi cu sprijinul statului feudal.

La rândul lor, domnii erau interesaţi de consolidarea statului feudal şi centralizarea puterii de
stat.
 care urma să se realizeze şi cu introducerea unor reglementări juridice noi cu caracter
uniform;
 spre deosebire de obiceiul juridic care prezenta semnificative particularităţi regionale.

PRAVILELE BISERICEŞTI au avut un caracter oficial, deoarece:


 au fost întocmite din ordinul Domnului sau al mitropolitului;
 și pe cheltuiala acestora.

Dispoziţiile din PRAVILE erau obligatorii:


 atât pentru clerici;
 cât şi pentru laici;

 atât în domeniul religios propriu-zis;


 cât şi în domeniul juridic, deoarece, potrivit concepţiei autorilor de pravile:
 Dispoziţiile de drept civil, penal si procesual ţineau tot de DOMENIUL RELIGIOS.

182
Întrucât BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ se afla sub autoritatea spirituală a Patriarhiei de
la Constantinopole:
 domnii şi mitropoliţii români au respectat regula de mult consacrată potrivit căreia:
 PRAVILELE BISERICII ORTODOXE se întocmesc numai după izvoare canonice
bizantine.
Deoarece procesul de creştinare a:
 geto-dacilor;
 a populaţiei daco-romane;
 a populaţiei româneşti;
 a însoţit etnogeneza românească şi a debutat încă înainte de instaurarea dominaţiei
romane.
Principalele cuvinte ale limbajului religios sunt de sorginte latină:
 biserica (basilica);
 cruce (crux).
Limba română este singura limbă romanică în care termenul de biserică e de origine latină.

În toate celelalte limbi romanice cuvântul biserica e de sorginte greacă (eclesia).

Pătrunderea masivă a slavilor la Sudul Dunării a rupt romanitatea nord-dunăreană de


contactul nemijlocit cu Bizanțul.

Din EPOCA FEUDALISMULUI TIMPURIU:


influența bizantină s-a exercitat pe FILIERĂ SLAVĂ.
În acest context, slavona a devenit:
 limba oficială a cancelariei domneşti;
 limba în care au fost redactate primele pravile;
 limba cultului religios ortodox.

Această situaţie nu a durat mult, ci doar până la jumătatea sec. 16, deoarece:
 populaţia nu cunoştea limba slavonă, deoarece ea era doar o limba de cancelarie, ea fiind
cunoscută doar de câţiva călugări şi grămătici ai cancelariei domneşti, motiv pentru care:
 pravilele încep să fie redactate şi în limba română..

183
La început, pravilele bisericeşti (in slavona sau romana) au fost multiplicate sub formă de
MANUSCRISE.
Apoi acestea au ajuns să fie multiplicate prin tipărire după ce tiparul a pătruns şi în ţările
române.
 Pravilele tipărite apar de la mijlocul sec. 17.

CELE MAI IMPORTANTE PRAVILE ÎN LIMBA SLAVONĂ sunt:

1. „Pravila de la Târgovişte” (1452)


 elaborată de grămăticul Dragomir din porunca domnului Vladislav al Ţării Româneşti.

2. „Pravila de la Putna” (1581)


 care este bilingvă, redactată în română şi slavonă cu text interliniar.

3. „Pravila de la mănăstirea Bistriţa” (1618)


 din Moldova
4. „Pravila de la mănăstirea Bistriţa” (1636)
 din Oltenia

IZVOARELE acestor pravile au fost:

1. „Sintagma alfabetică”
 o lucrare din 1335 de la Salonic denumită a lui Matei Vlastares

2. “Nomocanoanele părinţilor Bisericii”

3. Legislaţia împăraţilor bizantini


 “Bazilicalele” lui Leon al II-lea filosoful (exemplu)

Cele mai importante pravile în limba română:


1. „Pravila Sfinţilor Apostoli”;
 scrisă de diaconul Coresi (1560-1562) la Braşov, denumită şi „Pravila de la Ieud”, după
numele localităţii din Maramureş unde a fost descoperit singurul exemplar al acestei
pravile.

184
2. „Pravila Aleasă”
 scrisă de logofătul Eustrapie (1632), în Moldova;
 el a preluat izvoare bizantine conţinute într-o lucrare intitulată nomocanonul lui Mihail
Malaxos;

3. „Pravila de la Govora” sau Pravila cea Mică;


 tipărită în Țara Românească la 1640 din porunca domnului Matei Basarab în 2 ediţii
identice:
a. o ediţie pentru Țara Românească, cu o prefaţa scrisa de mitropolitul Theofil al
Ţării Româneşti;
b. o ediţie pentru Transilvania, cu o prefaţa scrisa de mitropolitul Ghenadie al
Transilvaniei;

Conţinutul pravilelor bisericeşti este extrem de variat, deorece alături de textele cu caracter
juridic sunt cuprinse şi:
 texte din diverse alte domenii extrase din:
 lucrări religioase;
 date istorice despre sinoadele bisericeşti şi despre părinţii bisericii;
 autori de pravile;
 cronici;
 tabele de calculare a timpului;
 diferite formulare pentru întocmirea unor acte.

La rândul lor, DISPOZIŢIILE CU CARACTER JURIDIC:


 nu sunt sistematizate pe ramuri şi instituţii de drept, astfel încât:
 normele de drept laic alternează cu normele de drept canonic;
 normele de drept civil alternează normele de drept penal şi procesual.

Ca o particularitate, pe planul dreptului penal:


 infractiunile era socotite pacate;
 iar pedepsele clasificate in pedepse fizice si pedepse duhovnicesti erau socotite ca forme de
ISPASIRE A PACATELOR.

185
Prin conţinutul lor mistic şi prin discriminările sociale făţişe pe care le consacrau:
PRAVILELE au contribuit la consolidarea relațiilor de productie de tip feudal.

Pe de alta parte, având în vedere izvoarele utilizate la elaborarea lor, pravilele marchează:
 cea de-a doua etapă a evoluţiei dreptului românesc sub influenţa dreptului roman şi
anume:
 etapa receptării ideilor şi instituțiilor juridice române pe cale mediată, aşa cum au fost
ele adaptate la realităţile feudale ale Bizanțului;
 adica din acest moment influenta dreptului s-a realizat pe FILIERA BIZANTINA.

În toate cele 3 ŢĂRI ROMÂNE, pravilele bisericeşti au un conţinut similar, mergând până la
identitate, ceea ce arată:
 unitatea de concepţie a dreptului nostru feudal scris ca o:
 continuare firească a unităţii de reglementare din LEGEA ŢĂRII (dreptul feudal
nescris).

PRAVILELE BISERICEŞTI nu au fost doar simple construcţii teoretice, ci ele au fost destinate
să aibă şi o finalitate practică, adică:
 să se aplice efectiv în practica instanţelor de judecată.

Totusi, există puţine documente care să ateste faptul că hotărârile judecătoreşti pronunţate de
instanțe chiar erau date în baza pravilelor.
Acest fenomen se explică prin faptul că:
 hotărârile judecătoreşti în materie penală şi a dreptului familiei se dădeau în formă orală;
 iar cele care se dădeau în formă scrisă:
 fie nu ni s-au păstrat întrucât părţile litigante nu au avut interesul să le păstreze;
 fie nu indicau capul de pravilă, adică textul din pravilă pe baza căruia s-a pronunţat
hotărârea respectivă.

În litigiile referitoare la dreptul de proprietate, hotărârile erau date ÎNTOTDEAUNA în scris şi


întotdeauna erau motivate cu texte din pravile.
Asemenea hotărâri ni s-au păstrat pentru că părţile litigante aveau tot interesul să păstreze
documente care reprezentau DOVADA TITLULUI LOR DE PROPRIETATE.

186
Una dintre cele mai celebre hotărâri care s-a păstrat, conţinută într-un hrisov dat în vremea
domnului Alexandru Ilias, este:
 hotărârea dată în procesul dintre „Florica” şi „Maria”.
 Florica era fata legitimă a lui Mihai Viteazul;
 Maria fata naturală.
Procesul a fost soluţionat pe baza pravilei, în hotărâre se indică textul din pravila pe care aceasta
se întemeiază, iar sentinţa a fost pronunţată în favoarea fiicei legitime, Florica.

2. HRISOAVELE LEGISLATIVE
Hrisoavele domnești au avut, mult timp, un caracter individual, adică erau acte de aplicare a
dispoziţiilor Legii Ţării la cazuri particulare.

Începând de la sfârşitul sec. 16 şi până la începutul sec. 17:


 apar hrisoavele legislative, care conţin norme cu caracter general:
 aplicabile tuturor subiectelor de drept si pe intreg teritoriul tarii.

Unul dintre primele hrisoave legislative şi dintre cele mai controversate este:
 AȘEZĂMÂNTUL DAT DE MIHAI VITEAZUL ÎN 1595:
 în care se menţionează cu referire la ţăranii dependenţi „care pe unde va fi să fie
rumân în veci”.
 Unii istorici români, analizând aşezământul, au concluzionat că el conţine dispoziţii prin
care ţăranii dependenţi sunt legaţi de glie.
In legatura cu acest hrisov, unii autori au afirmat ca prin intermediul lui.,:
 Mihai Viteazul, fortat de o conjunctura nefavorabila si sub presiunea boierilor, ar fi procedat
la:
 legarea taranilor dependenti, de glie.

Opinia nu poate fi impartita, pentru ca in 1595 se afla in plina desfasurare riposta militara
otomana in Tara Romaneasca fata de atitudinea antiotomana a lui Mihai Viteazul.
 Poporul din stanga Oltului s-a refugiat pe mosiile din dreapta Oltului, in Oltenia, ce apartineau
banului si partidei boieresti ce-l sprijinea.

187
Dand acest hrisov, cu privire la taranii dependenti;
 Mihai Viteazul nu i-a legat de glie, ci pentru a-i favoriza pe boierii olteni:
 a modificat dispozitiile LEGII TARII, ce anterior anului 1595 prevedeau legarea de glie
a taranilor dependenti.
Daca s-ar fi aplicat dispozitiile Legii Tarii, boierii din dreapta Oltului ar fi trebuit sa-i:
 REMITA pe taranii dependenti din stanga Oltului (refugiati pe mosiile lor);
 STAPANILOR acestora, ori prin asezamant Mihai Viteazul ii elibera pe boierii din
dreapta Oltului de aceasta obligatie legala, pentru a-i favoriza.
Totodata, Mihai Viteazul creeaza o noua categorie de tarani dependenti, ,,RUMÂNII DE
LEGATURA", adică ţăranii liberi fugiţi pe moşiile din dreapta Oltului la data asezamantului.

Aşezăminte similare au fost date în Moldova de ŞTEFAN TOMȘA şi MIRON BARNOVSCHI.

Ulterior, pe măsura centralizării puterii domneşti, intervenţiile domnilor în materie legislativă


exprimate în formă hrisoavelor legislative s-au înmulţit semnificativ.

3. PRAVILELE LAICE
Au fost adoptate la mijlocul sec. 17, aproape simultan şi cu un conţinut similar în Țara
Românească şi Moldova, ca o:
 necesitate pentru puterea de stat centralizată de a interveni rapid cu reglementări în cele mai
diverse domenii ale vieţii sociale.
 Pentru boieri, pravilele laice au reprezentat:
 mijloace de limitare a puterii domneşti, întrucât, aşa cum spune cronicarul Grigore
Ureche:
Acolo „unde nu sunt pravile, din voia domnilor, multe strâmbătăţi se fac”.
PRAVILELE LAICE au reprezentat si un mijloc de limitare a arbitrariului domnesc.

188
1. CARTEA ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂŢĂTURĂ
În Moldova, în 1646, Eustrapie/Eustache a elaborat la porunca domnului Vasile Lupu:
 Cartea românească de învăţătură - prima codificare cu caracter laic din istoria dreptului
românesc.
Ea a fost tipărită la tipografia mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi.

TITLUL este semnificativ, e carte românească de învăţătură, lucrare aparuta din initiativa
romaneasca.

IZVOARELE avute în vedere la elaborarea sa au fost sintetizate şi codificate într-o viziune


proprie şi nu într-o manieră compilatoare.
 Astfel, ete o lucrare de sinteza si originala.

 Termenul de învăţătură nu are un sens didactic, ci are un sens juridic, acela de:
 poruncă domnească sau de dispoziţie obligatorie care atrage sancţionarea domneasca
asupra acelora care nu ascultă de astfel de învăţături.

IZVOARELE acestei pravile sunt:


1. „Nomos ghiorghicos” (legiuirea agrară bizantină)
 data in timpul Imparatului Leon Isaul.
2. O lucrare denumită „Praxis et teoricae criminalis”
 a unui renumit penalist italian Prospero Farinacci, latinizat Farinacius.

2. Îndreptarea legii
În Tara Românească, în 1652, un călugăr erudit pe numele său Daniil Panoneanul, care ulterior
a ajuns mitropolit al Transilvaniei:
 a elaborat din porunca domnului Matei Basarab, contemporanul si rivalul lui Vasile Lupu:
„Îndreptarea legii” sau „Pravila cea Mare”;
 tipărită la Târgovişte
 conţine o predoslovie (prefaţă) scrisă de mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti.

189
Şi titlul acesteia este semnificativ, sugerând acelasi scop, influenţarea comportamentului
uman prin dispoziţii legale noi.
 Cuprinsul acestei pravile este mai dezvoltat decât al pravilei din Moldova;

Acesta reproduce în linii generale cuprinsul pravilei munteinzate a celei a lui Lupu, însă
conţine totodată şi nomocanonul lui Mihail Malaxos;
 iar în partea finală conţine unele chestiuni de caracter general din diverse domenii cum
ar fi:
1. medicina;
2. gramatica;
3. filozofie;
4. diverse chestiuni canonice.

Conţinutul juridic al celor 2 pravile este asemănător;


 se referă, in principal, la reglementarea relaţiilor sociale din agricultură;
 precum si sancţionarea faptelor cu caracter penal;
 iar dispoziţiile de drept civil şi procesual civil sunt mai reduse numeric.

Asistăm la o sistematizare a dispoziţiilor cuprinse în pravile:


 în pricini (secțiuni);
 glave (capitole);
 zaciale (articole).

Cele 2 pravile au o STRUCTURĂ BIPARTITĂ.


PARTEA I a pravilelor conţine normele care reglementează relaţiile sociale din AGRICULTURĂ,
consacrând:
1. Legarea de glie/pamant a ţăranilor dependenţi;
2. Dreptul stăpânilor feudali de a-i urmări pe ţăranii fugiţi şi de a-i readuce pe moşii;
3. Interdictia celorlalti boieri de a ii primi pe mosiile lor pe taranii fugiti si de a ii returna
stapanilor lor;
4. Obligațiile de plată a rentei feudale către stăpânii feudali;
 precum şi dreptul stăpânilor feudali de a-i pedepsi pe ţăranii care nu-şi îndeplineau
aceste obligaţii;
5. Norme referitoare la paza hotarelor, a recoltelor şi ale bunurilor agricole.
190
6. Norme referitoare la creşterea vitelor, împărţirea recoltelor şi schimburile de terenuri.

PARTEA 2 se refera la Instituţiile de drept CIVIL, PENAL şi PROCESUAL.

1. MATERIA PERSOANELOR
În materia persoanelor, persoanele fizice denumite obraze se clasifică în:
 slobozi (liberi);
 robi;

MAJORATUL este fixat la 25 de ani, însă răspunderea juridica pentru faptele proprii intervine
de la 18 ani.
CĂSĂTORIA, FAMILIA şi RUDENIA sunt reglementate pe baza aceloraşi principii din
pravilele bisericeşti.

CĂSĂTORIA este precedată de logodnă.


 instituție preluată din dreptul bizantin;
 ea conferă soţului:
 puterea maritală asupra soţiei;
 menajarea zestrei;
 dar şi un drept de corecţie care merge până la pedepsirea fizică a soţiei şi închiderea ei.

Desfacerea casatoriei se facea prin:


 moartea unuia dintre soti;
 prin repudiu;
 prin divortul pronuntat pe cale judecatoreasca.

PRAVILELE recunosc anumite efecte juridice ale concubinajului, astfel incat:


 concubina infidela isi pierde averea analog cu pierderea zestrei de catre femeia
adulterina.
Sunt reglementate si institutiile ADOPTIEI si TUTELEI.

191
2. MATERIA BUNURILOR
În materia bunurilor este protejată in mod deosebit PROPRIETATEA IMOBILIARĂ.
Se face distinctia intre:
 bunurile ce formeaza obiectul proprietatii reglementate de dreptul laic (mirean);
și
 bunurile considerate sfintite, ce se bucura de o protectie speciala, potrivit prevederilor
dreptului canonic.
Defrisarea sau lazuirea sunt elemente noi ce se regasesc.

UZUCAPIUNEANU NU ERA RECUNOSCUTĂ.


ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE PUTEA FI INTENTATA ORICÂND.

3. MATERIA SUCCESIUNILOR
În materia succesiunilor, moştenirea putea fi deferită prin TESTAMENT, întocmit:
 în formă scrisă;
 Denumit zapis;
 în formă orală;
 adică cu limbă de moarte, sau putea fi deferită potrivit legii şi se numea moştenire „ab
intestat” (fără testament).

Este introdusă ca o sancțiune:


 nedemnitatea succesorală pentru asasin şi fii acestuia la moştenirea celui asasinat.

Deasemenea, sunt prevăzute ca şi categorii de moştenitori legali:


 descendenții;
 ascendentii;
 la infinit;
 precum şi colateralii până la gradul 9.

Copiii naturali vin doar la mostenirea mamei si sunt reglementate rezervele succesorale si
cantitatea disponibila in functie de numarul copiilor.

192
4. MATERIA OBLIGAŢIILOR
În ceea ce priveşte materia obligaţiilor, ea era reglementata avându-se la bază:
 PRINCIPIUL RĂSPUNDERII PERSONALE;
 iar principalele izvoare de obligaţii erau contractele şi delictele.
Acestea puteau fi incheiate:
 proprio nominem, in nume propriu;
 prin mandatari (pristari sau ispravnici).

Pentru validitatea contractelor se cere ca vointa partilor contractate:


 sa nu fie vitiata prin:
 Violenta (sila);
 Dol (amagire).
Principalele contracte reglementate de pravile sunt: de vanzare, incheiere, imprumut, donatie.
Se mentine acelasi sistem de garantie ca si in legea tarii (zalogul si chezasii).

5. MATERIA DREPTULUI PENAL


Materia dreptului penal este FOARTE AMPLU REGLEMENTATĂ.

Infracţiunile erau denumite VINI/GREŞELI, fiind in continuare clasificate:


 după gradul lor de periculozitate socială în:
 VINI MARI;
 VINI MICI.

Se introduc concepte noi in MATERIA DREPTULUI PENAL precum:


1. Infracțiunea flagrantă era denumită „vină de faţă şi arătată”.
2. Pentru prima dată la calificarea unei infracţiuni se aveau în vedere:
 poziţia subiectivă a infractorului („gândul făptaşului”);
 momentul;
 locul săvârşirii faptei.
Sunt introduse categorii noi în materie penală:
1. tentativa;
2. concursul de infracţiuni;

193
3. complicitatea;
4. recidiva;

Sunt reglementate si cauzele care ÎNLĂTURA răspunderea penală cum ar fi:


1. nebunia;
2. legitima apărare;
3. ordinul superiorului;
4. vârstă sub 7 ani;

Sunt reglementate cauze care ATENUEAZĂ răspunderea penală – CIRCUMSTANȚE


ATENUANTE:
1. bătrâneţea;
2. vârstă sub 10 ani;
3. Stare de mânie;
4. Stare de beţie;

Sunt reglementatecauze care AGRAVEAZĂ răspunderea penală – CIRCUMSTANȚE


AGRAVANTE:
1. calitatea de boier la infracţiunea de hiclenie;
2. calitatea de ruda in cazul indemnului la savarsirea infractiunii de desfrâu;

SISTEMUL SANCŢIONATOR
În ceea ce priveşte sistemul sancţionator, el este în linii generale ACELAŞI.
Cuprindea:
1. pedeapsa cu moartea sub diferite forme;
2. alte pedepse fizice;
3. pedepse privative de libertate - temnita, ocna, surghiunul la manastire;
4. pedepse cu caracter religios – anatema;
5. interdictia de a intra in biserica;
6. Neingroparea;
7. pedepse infamante –purtarea prin targ;
8. pecuniare –amenzile (gloabe)

194
Se introduc pe lângă pedepsele principale şi pedeapsa complementară a CONFISCĂRII
AVERII ÎN CAZUL INFRACŢIUNILOR GRAVE CUM ESTE HICLENIA.

Pravilele prevăd că:


JUDECĂTORUL are o foarte largă posibilitate de apreciere;
 „voia judeţului e foarte largă”, în sensul că:
 JUDECĂTORUL poate să SCHIMBE pedeapsa aplicată initial;
 JUDECĂTORUL poate să dispună chiar IERTAREA DE PEDEAPSĂ.

SISTEMUL SANCŢIONATOR are şi un vădit caracter discriminator, în sensul că:


 PRAVILELE recomanda ca pedepsele fizice să nu se aplice boierilor şi clericilor;
 chiar dacă li se aplică aceste pedepse fizice, ele să fie înlocuite cu surghiunul sau cu
pedepse pecuniare.
Dimpotrivă, PRAVILELE precizează că pedepsele fizice urmau să se aplice membrilor
categoriilor sociale INFERIOARE.

6. MATERIA DREPTULUI PROCESUAL


Pe plan procesual există 2 categorii de INSTANȚE:
1. Laice;
2. Bisericeşti;

Nu funcţiona principiul specializării instanţelor, astfel încât acestea:


 aveau o competență generală;
 atât în materie civilă;
 cât şi în materie penală.
INSTANȚELE aveau si atributiuni in materii administrative, ceea ce putea duce la o:
 subordonare a acestora in rezolvarea procesului.

În ceea ce priveşte MATERIA PENALĂ:


 acţiunea putea fi promovată de:
 victima faptei penale;
 alte persoane cărora legea le acordă legitimare procesuală activă:

195
1. Părintele putea introduce act penal pentru copil;
2. Stăpânul putea introduce act penal pentru slugă
3. Egumenul putea introduce act penal pentru monahi si clerici
4. Dascălul putea introduce act penal pentru ucenic

În cazul talhariei sau falsului de moneda:


 DENUNTUL era OBLIGATORIU.

8. MIJLOACELE DE PROBĂ
În ceea ce priveşte mijloacele de probă, acestea sunt:
1. Proba cu martori; (testimonială)
2. Jurământul;
3. Înscrisurile;
4. Expertizele si prezumţiile denumite:
 Presupusuri;
 Semne;
 Înţelesuri;

În MATERIE PENALĂ, era admisă tortura ca instrument procedural pentru a smulge


mărturisirea învinuitului daca acesta neaga savarsirea faptei;
 dar existau si alte metode de probare a vinovatiei.

În ceea ce priveşte PROBA TESTIMONIALĂ:


 forţa sa probantă era diferită în funcţie de poziţia socială a martorului:
 boierii si clericii atunci când erau audiaţi trebuiau crezuţi mai mult, cand erau martori.

Nu erau cunoscute căile de atac, însă:


 cel nemulţumit de hotărârea pronunţată de o instanţă:
 putea să se adreseze instanţei superioare.
Nu exista principiul autorităţii de lucru judecat, însă erau recunoscute anumite termene de
prescripție a dreptului material la acţiune.

196
ORGANIZAREA DE STAT SI DREPTURILE ÎN EPOCA
REGIMULUI TURCO-FANARIOT
a. Regimul turco-fanariot a fost instaurat in Tara Romaneasca in 1716:
 dupa caderea lui Constantin Brancoveanu;

b. Regimul turco-fanariot în 1711 in Moldova:


 dupa caderea lui Dimitrie Cantemir.
Acesta a durat pana la revolutia lui Tudor Vladimirescu din 1821 si a cunoscut 2 FAZE:

1. PRIMA FAZA (1711 în Moldova, 1716 în T.R-până la 1774)


 a debutat cu instaurarea acestui regim;
 s-a sfarsit in 1774, cu pacea si tratatul de la KUCIU-KAINARDJI.

Asistam la APOGEUL DOMINATIEI OTOMANE asupra tarilor romane:


 DOMNII FANARIOTI sunt recrutati din Fanar;
 se comportau ca niste agenti fiscali, asimilati pasilor cu 2 tuiuri;
 sunt numiti direct de sultan, fiind integrati ierarhic in administratia otomana.

DURATA DOMNIILOR este foarte scurta (in medie este de 2 ani si jumatate);
 fanariotii se comporta ca niste arendasi ai tarilor romane, fiind preocupati de:
 indeplinirea obligatiilor fata de Poarta (din ce in ce mai numeroase);
 spolierea fiscala a tarilor romane, in interesul propriu si al clientelei lor politice.

TRONURILE PRINCIPATELOR erau scoase la mezat si se practica totodata sistemul mutarii


domnilor, dintr-o tara in alta;
 sistem ce a avut si efecte pozitive, in sensul ca a asigurat evolutia unitara a dreptului in
cele 2 principate.

197
REGIMUL NOBILIAR slabeste pentru ca puterea domnului, numit direct de catre Poarta, este
foarte larga, in contextul in care:
 toti domnii acestei perioade sunt alogeni.

In locul Sfatului Domnesc, se constituie DIVANUL DOMNESC:


 acesta are o componenta mult mai restransa decat cea a Sfatului;
 are un rol consultativ.
Majoritatea membrilor, boierilor din Divan, sunt in continuare români, dar:
 multi dintre dregatorii din Divan sunt alogenii, adusi si recrutati din clientela domnilor
fanarioti.
In imprejurari deosebite, precum in timpul domniei lui Constantin Mavrocordat:
 este convocat sfatul de obste al tarii, avand o competenta mai larga, in sensul ca:
 aceasta adunare include:
a. membrii divanului;
b. alti boieri;
c. negustori mari;
d. conducatorii bisericii;
e. comandantii militari;
Rolul acestei adunari fiind de A SE PRONUNTA ASUPRA UNOR REFORME DE STAT.

In ceea ce proveste dregatoriile, numarul lor creste din necesitatea capatuirii domnilor
fanarioti;
 cresterea aceasta se face:
 fie prin crearea de dregatorii noi;
 fie prin dublarea sau triplarea celor existente.

2. A DOUA FAZA (1774-1821)


Asistam la o serie de schimbari importante, in sensul ca:
Prin tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi, este inlaturata obligatia de exportare a bunurilor
doar pe piata otomana si la preturi de dumping, astfel ca:
 ulterior, Tarile Romane intra in circuitul economic european, devenind o importanta
tara de export, mai ales a produselor agricole, pentru restul europei.

198
 Cresterea de cerere i-a determinat pe boieri sa:
 isi extinda stapanirea absoluta asupra celei mai mari parti a mosiei lor;
 impuna condintii din ce in ce mai grele taranilor care lucrau aceste terenuri.
Cultivarea nu se facea intensiv, ci extensiv si prin crestereea obligatiilor taranilor fata de boieri.

Tot prin tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi, Rusia dobandeste un drept de interventie in


treburile interne romanesti, in calitate de tara protectoare, alaturi de Turcia, care ramane
suzerana.
Acest tratat prevede o durata fixa a domniei de 7 ani:
 cu posibilitatea schimbarii domnului numai pentru greseli grave.
Rusia dobandeste un drept de intercesiune in favoarea tarii romane, silind Turcia sa treaca de
la simpla recunoastere a drepturilor tarilor romane, la respectarea efectiva a lor.

Se infiinteaza un nou organ de stat la nivel centrat, numit:


VORNICIA OBSTILOR.
Acesta are atributiuni administrative in domeniul:
 invatamantului,
 comertului;
 industriei;
 lucrarilor publice;
 problemelor edilitare;
 s.a.
In ceea ce priveste sistemul dregatoriilor, el continua sa se extinda prin aceleasi metode:
 crearea unor dregatorii noi;
 dublarea si triplarea celor existente;

199
EVOLUȚIA DREPTULUI ÎN PRIMA FAZĂ A

REGIMULUI TURCO-FANARIOT
Prima faza se caracterizeaza printr-o slaba dezvoltare de elaborare a dreptului, pentru ca:
 domninatia otomana era la apogeu;
 autonomia principatelor fusese mult stirbita.
Cu toate astea, si in aceasta epoca se adopta PRAVILE. Este vorba despre:

1. ,,NOMOCANONUL" lui Gheorghe din Trapezunt;


 intocmit in Tara Romaneasca in 1730, din porunca lui Nicolae Mavrocordat.
 Este o lucrare scrisa in limba greaca, ce cuprinde dreptul canonic.

2. ,,Manualul de legi" al marelui paharnic, Mihai Fotino;


 elaborat din ordinul domnului Stefan Nicolae Racovita, structurat in 3 parti,
cuprinzand:
 dreptul canonic;
 dreptul laic;
 Era o noutate faptul ca dispozitiile sale sunt structurate pe ramuri de drept.
 Ca alt element de noutate, aceasta pravila este PRIMA care contine DISPOZITII DE
DREPT COMERCIAL.

Activitatea de elaborare a dreptului in aceasta perioada a fost influentata si de puterea


protectoare (Rusia):
 in sensul traducerii din limba rusa a LEGIUIRII IMPARATESEI ECATERINA A IIa.

In prima faza, procesul de legiferare a fost cu precadere influentat de reformele lui Constantin
Mavrocordat.

200
CONSTANTIN MAVROCORDAT
PRIMA FAZĂ A REGIMULUI
A fost dominată din perspectiva elaborării dreptului de personalitatea lui CONSTANTIN
MAVROCORDAT.
El s-a remarcat că o figură aparte în galeria domnilor fanarioţi;
 a dominat prin erudiţia şi activitatea sa această primă fază.

Constantin Mavrocordat a avut 10 domnii:


 6 în Țara Românească;
 4 în Moldova
În total 22 de ani de domnie, un record rămas neegalat pentru epoca respectivă.

Fiind o persoană extrem de erudită:


 a încercat să guverneze ţările române în spiritul absolutismului iluminat asemenea
ÎMPĂRAŢILOR AUSTRIEI.

REFORMELE LUI CONSTANTIN MAVROCORDAT


El a realizat o serie de reforme care au dus la modernizarea statului și vieții sociale.
Aceste reforme se impuneau cu necesitate, deoarece:
1. Relaţiile de producţie de tip feudal se aflau în plină descompunere;
2. Noile relaţii de tip capitalist apar şi se dezvoltă;
3. Vechile monopoluri feudale sunt înlăturate;
4. Suprastructura instituţională a ţărilor române trebuia pusă în acord cu baza economică;

CONSTANTIN MAVROCORDAT a realizat o serie de reforme care au fost:


 consacrate prin aşezământul din 1740;
 publicate în revistă „Mercure de France” in 1742.

201
AŞEZĂMÂNTUL DIN 1740 cuprinde următoarele REFORME:

1. Reforma în domeniul organizării cultului religios;


În articolele 1-4 se realizează o reformă în domeniul organizării cultului religios, în sensul că:
 preoţii şi mănăstirile sunt scutite de dări;
 dar drepturile de judecată ale acestora sunt limitate;
 se introduc epitropiile mănăstireşti ca instrumente de control cu privire la modul în care
erau administrate bunurile bisericii, in scopul de limitare a abuzurilor.

3. Reforma privind instituția boieriei:

În articolul 5 se realizează un nou statut juridic al boierilor:


 calitatea de boier fiind legată exclusiv de slujba îndeplinită în cadrul aparatului de stat;
 şi nu de stăpânirea sau exercitarea dreptului de proprietate asupra unei moşii.
 Boierii devin un fel de functionari.

Sub acest aspect BOIERII se împart în 2 categorii ierarhice:


1. BOIERII VELIŢI şi urmașii lor:
 care purtau denumirea generică de neamuri, adică:
 cei care deţineau dregătorii în cadrul Divanului Domnesc (organul de stat care a înlocuit
Sfatul Domnesc).
 Aceştia erau scutiţi de toate dările.

2. BOIERII MAZILI:
 îndeplineau dregătorii mai mici;
 ei erau scutiţi doar de o parte din dari.

202
3. Reforma privind administrația locală, conducerea județelor

În articolele 7-8 se prevede că la conducerea:


 judeţelor din Țara Românească;
 ţinuturilor din Moldova;
Sunt aşezaţi 2 ispravnici:
1. unul cu atribuţiuni administrative;
2. celălalt cu atribuţiuni judecătoreşti;
Aceasta a reprezentat un prim pas în consacrarea PRINCIPIULUI SEPARAŢIEI
PUTERILOR ÎN STAT.
Tot Mavrocordat a prevăzut acordarea de lefuri pentru toţi dregătorii, sens în care:
 a fost creată o aşa-numită „casă a răsurilor”, un fond alimentat de anumite impozite;
 era destinat pentru plata lefurilor slujbaşilor româneşti.

4. Reforma fiscală
Constantin Mavrocordat a realizat o reformă fiscală în articolele 9,10,12,13 prin care:
 a suprimat unele dări;
 a unificat toate celelalte dări într-una singură denumită „sama obştească”;
 plătibilă în 4 sferturi.
Ulterior, cuantumul a crescut, ajungându-se de la 4 sferturi la 12 sferturi.
Aceasta reformă a pus capăt haosului fiscal care domina ţările romane.

5. Reforma socială
Prin aşezământul din 1740, Constantin Mavrocordat a realizat şi o reformă socială, dar în sens
negativ:
 a interzis strămutarea ţăranilor dependenţi de pe moşii;
 Și, sub presiunea boierilor, i-a obligat pe aceştia să lucreze un anumit număr de zile
suplimentare pentru boieri, fără a preciza însă numărul de zile;
 ceea ce a generat numeroase abuzuri din partea boierilor.

203
Pe acest fond, între 1741-1746 asistăm la un masiv fenomen de bejenie (fuga de pe moşie), aceştia
refugiindu-se la Sud de Dunare, in Imperiul Ototman, unde sarcinile fiscale erau mai blânde.
Asistăm la o diminuare considerabilă a bazei de venituri a statului, ceea ce l-a determinat pe
Constantin Mavrocordat, pe atunci domn in Tara Romaneasca:
 Să realizeze CEA MAI IMPORTANTĂ REFORMĂ A SA-REFORMA SOCIALĂ.

Astfel, printr-un aşezământ dat la 1 martie 1746, în Țara Românească:


Mavrocordat a stabilit o serie de masuri, astfel că cei care se întorceau în ţară urmau a fi iertaţi
de rumânie pe baza unor certificate de iertare de rumânie emise de Divanul domnesc.
Scutirea de dari pentru 6 luni, platirea unei taxe unice in cuantum de 5 taleri, platibila in 4
sferturi.
Cei veniti se puteau aseza pe orice mosie, nu doar pe mosia de pe care fugisera, de asemenea
avand obligatia de a munci pe rezerva feudala timp de 6 zile pe an si trebuiau sa dea dijma la
semanaturi.
Domnul le promitea fugarilor întorși in Tara Romaneasca, eliberarea unui certificat de iertare
de rumanie, de catre Divanul Domnesc.
Acest asezamant continea o lacuna juridica:
 unii autori sustinand ca era intentionata:
 nu se preciza data pana la care cei fugiti puteau sa se intoarca pentru a beneficia de
prevederile asezamantului.
In acest context, fenomenul de bejenie s-a amplificat, in sensul ca:
 si ceilalti tarani dependenti de mosii au fugit la Sud, avand sa se intoarca pentru a
beneficia de prevederile asezamantului.

Ca atare, la 5 august 1646, Constantin Mavrocordat a dat un nou asezamant prin care a dispus
eliberarea din stare de dependenta a tuturor rumanilor, stapanii lor fiind invitati sa elibereze fara
plata:
 iar in caz contrar, contra unei sume de 10 taleri, obligat.

O masura asemanatoare a luat C. Mavrocordat si in Moldova in 1 iunie 1679, prevazand


eliberarea gratuita a taranilor dependenti din Moldova (vecini).

204
Reformele lui C. Mavrocordat au o importanta covarsitoare pentru modernizarea tarilor
romane:
 in directia inlocuirii productiilor romane de tip feudal, cu:
 noile relatii de productie de tip capitalist.
Fostii tarani dependenti devin TARANI CLACASI:
 ei fac conventii cu boierii, astfel ca primesc proprietati sa le cultive, in schimbul unui
numar de zile de claca.
Aceasta claca imbraca forma unui contract de adeziune, ale carui clauze si conditii:
 nu puteau fi negociate de catre taran.

TARANUL CLACAS nu mai este legat de mosie;


 dar este legat de sat, pe care nu il poate parasi decat cu acordul stapanului;
 in caz contrar, stapanul putand sa il readuca in stat „manu militari”, cu forta armelor.

Domnii fanarioti care au urmat, au dat o serie de urbarii, prin care au stabilit numarul zilelor de
claca, tendinta fiind aceea de a spori numarul de zile de claca.
Insa, REFORMELE LUI MAVROCORDAT nu au dus la o desfintare totala a starii de
dependenta de tip feudal, intrucat au continuat sa existe categorii sociale ramase in stare de dependenta
feudala:
1. Scutelnici;
2. OSLUȘNICII;
Ambele categorii sunt persoane care lucreaza in cadrul curtilor boieresti si au obligatii fiscale
DOAR FATA DE BOIERI, nu si fata de stat.

SCUTELNICII sunt cei care indeplinesc in cadrul Curtilor Boieresti o munca calificata;
OSLUȘNICII sunt cei care care indeplinesc munci necalificate in Curtile Boieresti.

ŢĂRANII FUGIŢI care se întorceau se puteau stabili pe orice moşie.


 Foştii lor stăpâni nu-i mai puteau urmări.

Aceştia aveau obligaţia de:


 a munci un anumit număr de zile;
 a plăti o dijmă la produsele obţinute de pe terenurile pe care le cultivau.

205
EVOLUŢIA DREPTULUI ÎN CEA DE-A DOUA FAZĂ A REGIMULUI
TURCO-FANARIOT
PRAVILELE ADOPTATE ÎN CEA DE-A DOUA PERIOADĂ A
REGIMULUI TURCO-FANARIOT

Ele contin o serie de trasaturi comune:


 Izvoarele bizantine isi pierd ponderea de odinioara in elaborarea acestor pravile, in
favoarea codurilor burgeheze europene, cu precadere:
 Codul Napoleon (1804);
 Codul Civil Austriac.

Din acste coduri sunt extrase majoritatea principiilor de drept si institutiilor de drept
reglementate de pravilele adoptate in cea de-a doua faza a acestui regim.

Prin aceste PRAVILE se realizeaza pentru PRIMA DATA o:


 CODIFICARE a LEGII TARII;
 SISTEMATIZARE a principiilor Dreptului Obisnuielnic;
Acestea constituind o premiera in istoria dreptului romanesc.

PRAVILELE din aceasta faza se caracterizeaza si prin o serie de progrese semnificative pe


planul sitematizarii si tehnicii de reglementare juridica.

O atentie speciala este acordata, in cadrul acestor pravile:


PROCODURII DE JUDECATA, lucru explicabil prin faptul ca:
 tarile romane nu se mai aflau in orbita de influenta a IMPERIULUI OTOMAN pe plan
comercial;
 ele intrand in circuitul comercial european, prin inlaturarea monopolului otoman asupra
comertului exterior al principatelor.

206
In acest context, se inmultesc LITIGIILE dintre resortisantii locali si dintre unele puteri straine,
aflati in relatii sociale pe teritorii române, context in care exista pericolul ca acestia sa invoce, asa
cum o faceau in Imperiul Otoman, imunitatea de jurisdictie sub pretextul ca:
 Tarile Romane sunt parte integranta a Imperiului Otoman;
 procedura de judecata este greoaie si inapoiata.

In Imperiul Otoman exista si pretextul ca instantele otomane erau religioase, nu laice, altfel
spus:
 in Imperiul Otoman, toate procesele dintre resortisanti otomani si straini se judecau in
ambasadele statelor, ceea ce insemna o grava stirbire adusa Imperiul Otoman.

In principate, PRAVILELE au acordat o atentie deosebita PROCEDURII DE JUDECATA,


aceasta desfasurandu-se dupa cele mai moderne principii la acea vreme.
Astfel, se evita imunitatea de jurisdictie pentru resortisantii din principat sau tarile straine.

Legiuirile adoptate in aceasta faza au fost adoptate:


 atat in limba romana;
 cat si in greaca noua;
Deoarece domnii fanarioti erau de sorginte greaca.

CLASIFICARE:
Legiuirile se impart in doua categorii:
1. Nomocanoane;
2. Legiuiri clasice bizantine/ Pravile Noi;
 adica pravile care nu sunt inspirate din vechiul drept bizantin.

1. Nomocanonul lui Antimivireanul (Capetele de Porunci)


 care a avut doua editii.

2. Traducere a Hexabiblului lui Constantin Armenoculos;


 realizata de marele paharnic Toma Cara.
 Acesta este unul dintre cele mai importante elemente ale legislatiei bizantine, fiind
elaborat in epoca de declin a Imperiului Bizantin, adica in epoca paleologilor.

207
Cu toate acestea, si-a gasit aplicarea in cadrul instantelor de judecata, o foarte lunga
perioada de timp.

1. Legiuiri care au ramas la stadiul de lucrari cu caracter privat;


2. Legiuiri care au fost promulgate de catre domni, dobandind prin efectul promulgarii un
caracter oficial.

Din cadrul legiuirilor cu CARACTER PRIVAT mentionam:

1. Pandectele lui Toma Cara;


 elaborate la 1806, din ordinul domnului fanarior Alexandru Moruzzi.
 Lucrarea era proiectata sa aiba o structura tripartita:
 partea intai despre persoane;
 partea doi despre lucruri;
 partea trei despre actiuni.
Modelul urmat era INSTITUTUTELE LUI GAIUS.
 Din nefericire, paharnicul nu a realizat decat prima parte, motiv pentru care:
lucrarea NU a fost promulgata de domni si oficializata.

2. Primul Cod Civil Român:


Manualul Juridic al lui Andronache Donici, elaborat la 1814 de catre unul dintre cei mai
mari pravilisti romani.
Un cod civil admirabili din punctul de vedere al continutului de reglementare;
 dar neaprobat deoarece autorul era adept al Miscarii Carbunarilor, o miscare a
unor boieri progresisti, inspirata din miscare Carbonarilor, din Italia.
Lucrarea nu a fost promulgata si pentru pentru ca autorul se afla in conflict cu alti doi pravilisti,
si anume Cristian Flechtenmacher si Anania Puzanos, acestia doi fiind favoritii domnului
fanariot Scarlat.
Chiar daca lucrarea nu a fost promulgata oficial, datorita valorii sale exceptionale, ea s-a aplicat in
practica instantelor de judecata din ambele tari romane pana la adoptarea Codului Civil
Român.

208
LUCRARILE PROMULGATE OFICIAL:
A. Coduri;
B. Legiuiri cu caracter special;

A. CODURILE sunt trei:


1. Pravilniceasca Condica;
2. Codul Calimah;
3. Legiuirea Caragea.

1. PRAVILNICEASCA CONDICA
 a fost elaborata in 1775 din ordinul lui Alexandru Ipsilanti, fanariot;
 nu a intrat in vigoare decat in 1780, din cauza opunerii Imperiului Otoman.
 Denumirea:
 in romana este „Mica Randuiala Juridica”;
 in greaca „Sintagmation Nimocon”, fiind doua editii.
Izvoarele acestei pravile sunt Legea Tarii, Basilicalele, jurisprudenta, precum si doctrina
juridica moderna (lucrarile lui Montesquieu si Becaria).
Nu se cunoaste autorul acestei pravile, ci autorul prezumtiv, unii autori plasandu-l pe Ienăchiță
Văcărescu, singura pesoana care indeplinea toate condtiile pentru a indeplini aceasta munca.
 De facto, Pravilicesca Condicta s-a aplicat pana in 1818;
 In jure, pana la abrogarea expresa prin codul lui Alexandru Ioan Cuza.

2. CODUL CALIMAH sau CONDICA ȚIVILĂ A MOLDOVEI


 elaborat din ordinul domnului Scarlat Calimah.
Pentru elaborarea acestui cod au fost create mai multe comisii.
In varianta romana, comisia ii cuprindea pe:
 Cristian Flechtemacher;
 Petrache Asachi;
 Damaschin Bojică.
Pentru varianta in limba neogreaca comisia, ii cuprindea pe:
 Cristian Flechetmacher;
 Anania Cusanos;
 Andronache Donici;

209
Izvoarele acestui cod sunt:
 LEGEA TARII;
 DREPTUL BIZANTIN;
 CODUL CIVIL FRANCEZ de la 1804;
 CODUL NAPOLEON;
 CODUL CIVIL AUSTRIAC de la 1811 (care la randul sau era elaborat dupa
modelul codului civil francez.)
Acest cod civil are doua versiuni:
 in neogreaca, aparuta la 1817;
 in romana, la 1833.
A existat si o controversa in practica instantelor in legatura cu:
 chestiunea de a sti de cand se practica aceasta pravila.
 Aceasta controversa a fost solutionala in sensul ca se aplica din 1817, chiar daca in
romana a aparut ulterior.

Structura Codului Calimah.


 2032 de articole, structurare intr-o:
 parte introductiva cu 24 de articole;
 trei parti;
 doua anexe;
 Cuprindea regulile aplicabile pentru concursul creditorilor si pentru licitatii.
 Prima parte se numește dritul persoanelor;
 A doua se numește dritul lucrurilor;
 A treia se numește inmarginirile ce privesc dritul persoanelor dimpreuna cu al
lucrurilor.
In partea introductiva exista o parte importanta care spune ca LEGEA TARII RAMANE
DREPTUL COMUN IN TOATE MATERIILE.

210
3. LEGIURIEA CARAGEA
 a fost intocmita in 1818, in Tara Romaneasca;
 a intrant in vigoare în 1819;
Autorii sunt:
 Atanastie Hristofor,;
 Nestor, mare logofat al dreptatii (Ministrul Justitiei și primul profesor de drept
la scoala domneasca.)
Proiectul elaborat de acestia a fost revizuit de stolnicii Constantin si Ionita Balaceanu.

Lucrarea are o structura alcatuita din 6 parti.


 Prima despre obraze;
 A doua despre lucruri;
 A treia despre tocmeli;
 A patra despre daruri si mosteniri;
 A cincea despre vini;
 A sasea despre ale judecatii;
Astfel, acest cod are caracter eclectic, reunind un cod civil, unul penal, si unul de procedură:
 1-4: civil;
 5: penal;
 6: procedura;

Şi legiuirile adoptate în această a doua fază sunt în esenţa lor feudale, însă prezintă anumite
particularităţi atât sub aspectul conţinutului, cât şi pe planul formei.

1. În primul rând:
 IZVOARELE BIZANTINE pierd ponderea avută odinioară în favoarea principiilor de
drept şi instituțiilor juridice extrase din codurile burgheze europene.
2. În al doilea rând, asistăm la:
 o codificare la Legii Ţării:
 sistematizarea Legii Ţării pe instituţii juridice.

211
3. În al treilea rând, se remarcă importante progrese
 pe planul sistematizării;
 pe planul tehnicii de reglementare juridică.
Sistematizarea pravilelor adoptate în această perioadă se apropie foarte mult de cea pe care o
regăsim în codurile burgheze europene.

4. În al patrulea rând, aceste pravile sunt de regulă bilingve:


 fiind redactate în:
 limba romană;
 limba neogreacă.

5. În sfârşit, PRAVILELE acordă o atenţie deosebită aspectelor de drept procesual:


 în special PRAVILNICEASCA CONDICĂ, fapt explicabil prin aceea ca, după Pacea de
la Kuciuk-Kainardji:
 Ţările Române, fiind atrase în circuitul economic european, asistăm la:
 multiplicarea raporturilor juridice de natură civilă şi, mai ales, comercială între
resortisanții ţărilor române şi cei din ţările europene.
Dispoziţiile de natură procedurală erau imperios necesare pentru a evita imunitatea de
jurisdicţie aplicabilă resortisanților ţărilor europene în Imperiul Otoman cu motivaţia că:
 instanţele otomane erau islamice şi nu laice, iar procedura era învechită.

Prin aceste dispoziţii procedurale se dorea sublinierea ideii că:


 Ţările Române sunt țări creştine şi nu islamice:
 că ele nu fac parte integrantă din Imperiul Otoman;
 iar normele de natură procedurală sunt suficient de evoluate pentru a putea fi aplicate în
cadrul unor eventuale litigii dintre resortisanţii autohtoni şi cei străini.

212
În afara acestor legiuiri oficiale, care au caracterul unor coduri, au existat şi LEGIUIRI
SPECIALE, adoptate de-a lungul timpului de către domnii fanarioţi în anumite materii.

Spre pildă, o legiuire specială foarte importantă este intitulată:


SOBORNICESCUL HRISOV dat în 1785 de domnul Alexandru Mavrocordat;
 erau reglementate si relațiile dintre boieri şi ţăranii clăcaşi cu referire la:
1. Numărul zilelor de clacă;
2. NART (cantitatea de muncă pe care târanul clăcaş trebuie să o presteze într-o zi de
clacă).

A imbracat ca forma fizionomia a 2 anaforale date de sfatul de obste al tarii:


1. Din 14 august 1785
 Prin care se interzicea intocmirea de acte de mestesugire de danie, vanzare sau schimb;
 Avand ca obiect acapararea cu silnicie a pamantului tarii;
Însa dispozitiile ei se aplicau doar pentru viitor, ea nefacand nicio mentiune referitoare la
actele mestesugite deja intocmite;

2. Din 12 septembrie 1785


 se interzice vanzarea separata a robilor tigani in vederea asigurarii unitatii familiilor
acestora.

O altă categorie - Ponturile sau Urbariile între care cel mai important “PONTUL
BOIERESCULUI” promulgat în 1805 de către domnul fanariot Al. Moruzi:
 prin acesta se reglementeaza raportul dintre boieri si taranii clacasi, in sensul stabilirii
numarului de zile de claca si a nartului (cantitatea de munca ce trebuia prestata intr-o zi de
claca).

213
Conținutul pravilelor date în a doua fază a
regimului fanariot
Principalele instituții din pravile
Drept privat: INSTITUIȚIA PROPRIETĂȚII

DREPTUL DE PROPRIETATE evoluează în direcţia:


 degajării proprietăţii feudale a boierilor asupra mosiilor lor de străvechiul drept de
folosinţă al ţăranilor;
 Acest proces a debutat cu reforma lui Constantin Mavrocordat.
Boierii erau interesati de asta pentru a extinde rezerva feudala, terenurile cultivate in regie
proprie.

Marcând trecerea de la concepţia feudală a proprietății divizate la concepţia burgheză a


proprietății absolute, aceste legiuiri prevăd ca:
 atributele proprietății pot fi împărţite între două persoane;
 din care una are dritul fiinţei lucrului;
 iar cealaltă are dritul folosului lucrului;
Dar, aceste doua drepturi se pot reuni si asupra aceleiasi persoane;
 si atunci dreptul de proprietate este desavarsit sau neimpartit, adica ABSOLUT.

Aceeaşi tendinţă se degajă şi din textele care prevăd că:


 raporturile juridice dintre boieri şi ţăranii clăcaşi:
 izvorăsc dintr-un contract de EMFITEOZĂ, asa cum arata in mod expres Legiuirea
Caragea.
Prin urmare se confirmă împrejurarea că aceste raporturi nu mai au o bază legală, ci o BAZĂ
CONTRACTUALĂ.
Aceasta înseamnă recunoaşterea indirectă a dreptului de proprietate al boierilor asupra moşiilor
lor.

214
Transmiterea folosinţei unei părţi din moşie către ţăranii clăcaşi în baza unor contracte
încheiate cu boierii NU ADUCE ATINGERE CU NIMIC DREPTULUI ABSOLUT DE
PROPRIETATE AL BOIERILOR asupra moşiilor lor.
 Mai mult, acest drept absolut de proprietate al boierilor se extinde şi asupra altor
categorii de terenuri, altele decât cele arabile;
 în baza unui aşezământ pentru păduri şi dumbrăvi, adoptat de domnul Alexandru
Moruzi.

Astfel, utilizarea pădurilor de către ţăranii clăcaşi pentru satisfacerea unor necesităţi
personale este condiţionată de plata unei taxe denumite „zeciuială”;
 ceea ce înseamnă recunoaşterea indirectă a dreptului absolut de proprietate al boierilor
asupra pădurilor.

Asistăm totodată la tendinţa unor domni fanarioţi ca prin interpretarea tendenţioasă a unor
instituții juridice să ajungă la:
 desfiinţarea dreptului străvechi de proprietate:
 atât al ţăranilor liberi;
 cât şi al boierilor autohtoni.
Aceasta se face în vederea asigurării resurselor necesare căpătuirii clientelei lor politice.

De pildă, cu ocazia elaborării Codului Calimah, domnul Scarlat Calimah pretindea că:
 la origine, toate pământurile au aparţinut domnului;
 ca atare, nu poate exista proprietate privată asupra pământului fără hrisov de danie
domnească;
 astfel încât terenurile stăpânite fără hrisov de danie urmau să treacă în proprietatea
domnului, în calitatea sa de titular al lui DOMINIUM EMINENS!
Însă SFATUL DE OBŞTE AL MOLDOVEI a respins această interpretare dată de domnul
Scarlat Calimah, arătând că, potrivit Legii Ţării:
 doar terenurile pustii şi pustiite sunt terenuri domneşti;
 Și chiar dacă am admite că la origine toate terenurile au fost domneşti şi au intrat în
stăpânirea boierilor şi ţăranilor fără hrisov de danie, ele oricum au devenit proprietatea
acestora prin efectul uzucapiunii celei mai lungi (prescriptio longissimi temporis cu
termenul de 40 de ani care, potrivit bazilicalelor, se aplică şi imobilelor domneşti).

215
MATERIA PERSOANELOR
Clasificarea persoanelor se face “după noroc“ în:
1. Slobozi
2. Robi
3. Sloboziţi
Țăranii care munceau pe moşiile boiereşti erau denumiţi clăcaşi sau locuitori.

Legislaţia adoptată în această perioadă este o expresie a:


 interesului boierilor de a spori numărul zilelor de clacă;
 ca măsură extensivă de creştere a producţiei agricole pe fondul antrenării ţărilor
române în circuitul economic european.

Astfel, daca PRAVILNICEASCA CONDICĂ stabileşte un:


 minim de 6 zile de clacă;
 maxim de 12 zile de clacă;

LEGIUIREA CARAGEA stabileşte un:


 minim de 12 zile de clacă pe an;
 fără maxim;
 şi cu un nart sporit.

De asemenea, asistăm la o creştere impresionantă a numărului scutelnicilor şi posluşnicilor care:


 nu aveau obligaţii fiscale faţă de stat;
 ci aveau doar dependență faţă de boieri;
 Motiv pentru care, în 1814, în Țara Românească, s-a stabilit că:
 în niciun judeţ numărul scutelnicilor şi posluşnicilor nu poate fi mai mare decât numărul
BIRNICILOR, adica cei care platesc impozit catre stat.

În ceea ce priveşte ROBII, aceştia erau asimilaţi lucrurilor, ca si sclavii din dreptul roman, însă
li se recunoaște o capacitate juridică limitată, ca şi în cazul sclavilor, în măsura în care aceasta era:
 necesară realizării unor interese ale proprietarilor lor. Spre exemplu, robii puteau să
apară ca reprezentanți ai stăpânilor lor în raporturile acestora cu alte persoane.

216
Ca un element de noutate este reglementarea persoanelor juridice în cadrul unui capitol
distinct, fapt explicabil prin:
 apariţia primelor societăţi comerciale ca urmare a:
 dezvoltării relațiilor de producție de tip capitalist;
 intensificarii comerțului.
Acestea erau denumite:
 „TOVĂRĂŞII” în:
 Pravilniceasca Condică;
 Legiuirea Caragea
 ”PERSOANE MORALICEŞTI” în Codul Calimah.

Erau reglementate următoarele aspecte referitoare la tovărăşiile neguţătoreşti şi anume:


1. Formarea capitalului social al societății comerciale;
2. Administrarea societăţilor;
3. Impartirea castigurilor si pierderilor intre asociati;
4. Stingerea sau încetarea societăţii comerciale;

FAMILIA, RUDENIA, CĂSĂTORIA.


În aceste materii, pravilele se inspiră cu precădere din dreptul bizantin.

Rudenia putea fi:


1. „duhovniceasca” ;
 prin botez sau cununie;
2. de sânge;
 sub întreita linie:

Erau interzise căsătoriile între creştini şi necreştini, precum şi între slobozi şi robi.

Copiii rezultaţi din relaţia unui om liber cu un rob erau, potrivit Codului Calimah:
 oameni liberi, iar în ceea ce priveşte instituţia căsătoriei, spre pildă, Legiuirea Caragea
prevedea „separaţia de corp a soţilor”, adică despărțirea în fapt a soţilor.

217
În ceea ce priveşte zestrea sau dota era consacrată regula evaluării sau preţuirii bunurilor
mobile ce intrau în componenţa dotei;
 cu excepţia bunurilor mobile prin natura lor (spre pildă robii şi animalele, zice Codul
Calimah), efectul fiind acela că în cazul în care zestrea trebuia înapoiată soţul trebuia să
răspundă în limitele valorii fixate în momentul preţuirii si nu subsecvent.
În ceea ce priveşte robii si animalele, atât Pravilniceasca Condică, cât şi Codul Calimah
prevedeau ca aceştia:
 trebuie restituiţi în acelaşi număr cu cei conţinuţi în foaia de zestre.\

Adulterul soţiei ducea la pierderea zestrei, care trecea în proprietatea bărbatului, iar soţia
adulterină urma a fi închisă în mănăstire.

CODUL CALIMAH este mai sever şi prevede că:


 dacă din căsătorie nu au rezultat copii, întreaga zestre revine soţului;
 dacă timp de 2 ani de zile nu îşi ia înapoi soţia din mănăstire, ea rămâne închisă la
mănăstire pentru tot restul vieţii.
LEGIUIREA CARAGEA este mai puţin severă:
 restrânge dreptul de proprietate al soţului la jumătate din zestrea soţiei adulterine;
 iar aceasta nu mai poate fi închisă în mănăstire, aşa cum prevedea Codul Calimah.
Mai mult decat atat, aceeasi regula se aplica si sotului adulterin, in cazul Legiuirii Caragea.

În ceea ce privește obligaţia de înzestrare, Codul Calimah prevede ca ea revine părinţilor, sau,
dacă aceştia nu sunt în viaţă, bunicilor,
Pravilniceasca Condică şi Legiuirea Caragea prevăd ca sarcina înzestrării fetelor revine
fraţilor, ca un corolar al privilegiului masculinităţii.

Totodată, pravilele introduc instituţii noi, după modelul codurilor burgheze europene, cum ar fi:
1. Instituţia TUTELEI, denumită epitropie;
2. Instituţia CURATELEI, denumită curatorie,
 pentru administrarea bunurilor copiilor minori şi orfani;
3. Domnul Scarlat Calimah a înfiinţat chiar şi judecătorii epitropicești pe lângă episcopiile
de la Roman şi Huşi şi o comisie epitropicească la nivelul întregii Moldove pe lângă
mitropolia de la Iaşi.

218
4. Este reglementată şi Instituţia Adopţiei denumită înfiere.
 In Codul Calimah, spre deosebire de celelalte legiuiri, se precizeaza ca acesti copii adoptati
se numesc copii de suflet, adica copii care se primesc pentru hrana si cresterea lor, spre
folosul sufletesc.

5. Totodată, sunt aşezate pe baze moderne răspunderea civilă şi răspunderea penală, pe baza
criteriului răspunderii personale.
Astfel, Pravilniceasca Condică prevede că:
 soţia nu răspunde pentru datoriile soţului şi nici pentru faptele penale ale acestuia
săvârşite fără participarea ei;
 după cum nici părinţii nu răspund pentru faptele comerciale şi pentru faptele penale săvârşite de copiii
lor care sunt majori şi, ca atare, nu se mai afla în întreţinerea lor.

MATERIA SUCCESIUNILOR
Moștenirea putea fi:
1. deferită ab intestat;
2. potrivit testamentului lăsat de defunct;
 dacă acesta este valabil întocmit și își produce efectele.

În materia MOȘTENIRII LEGALE au vocație succesorală cele 3 categorii de rude de sânge


până la gradul VIII, precum și soția supraviețuitoare.
1. Dacă soțul supraviețuitor vine în concurs cu copiii, el dobândește o parte virilă, cât a unui
copil, dar nu în proprietate, ci în uzufruct;

2. Dacă soțul supraviețuitor vine în concurs cu celelalte rude sau cu copiii defunctului dintr-o
căsătorie anterioară, soțul supraviețuitor dobândește o cotă indiviză în proprietate:
 cuprinsă între 1/6 și 1/3 din moștenire.

3. În lipsa altor rude:


 soțul supraviețuitor dobândește întreaga moștenire.

4. Dacă nu există succesori:


 Este declară vacantă, fiind culeasă de către stat.

219
5. Bunurile robului decedat fără moștenire
 revin stăpânului acestuia.

Toate legiuirile adoptate consacră rezerva succesorală pe care o denumește partea legitimă,
precum și moștenirea destinată sufletului, adică treimea din moștenire destinată cheltuielilor de
înmormântare și de omenie a defunctului.

Între Legiuirile din Țara Românească și Moldova avem o serie de DEOSEBIRI.

Conform CODULUI CALIMAHI


 se deschide succesiunea și-n cazul declarării morții civile a persoanei pe care o declară
moarte politicească.
 Toate legiuirile prevăd că fetele înzestrate nu pot cere sinisfora, echivalentul lui collatio
dotis (raportul bunurilor dotale) pentru a veni la moștenire, nici nu pot fi obligate la
aceasta.
 copiii naturali au dreptul de moștenire, dar vin în concurs cu cei legitimi, în timp ce
Legiuirea Caragea consacră vocația succesorală a copiilor naturali doar la moștenirea
mamei.

EXHEREDAREA se putea realiza doar pentru motive determinate, precum:


 necinstirea;
 acuzarea pe nedrept prin acțiuni penale,
 neîngrijirea în caz de boală (motive enumerate de Legiuirea Caragea);
 vătămarea reputației familiei prin comportament imoral;
 nerespectarea dreptei credințe (motive prezentate de Codul Calimah);

Moștenirea testamentară este atunci când defunctul a lăsat un testament care își produce
efectele, adică nu este caduc.
Testamentul se putea întocmi în:
 formă scrisă– diată;
 sau în forma orală a 5 martori, aceștia putând consemna în scris cele declarate de
testator.
 Nu puteau fi admiși ca martori, conform Codului Calimah: femeile, robii, săracii, creștinii
fățarnici și desfrânații.
220
MATERIA OBLIGAȚIILOR
În această materie, spre deosebire de legiuirile anterioare:
LEGIUIREA CARAGEA prevede multe dintre principiile de bază ale contractelor;

CODUL CALIMAH dezvoltă o adevărată teorie generală a obligaţiilor, consacrând ca izvoare de


obligaţii:
 Legea;
 tocmeala (contractul);
 vătămarea pricinuită cuiva (delictul);

Ambele coduri clasificau tocmelile după forma lor în:


 scrise
 nescrise (prin viu grai.)

CODUL CALIMAH face distincţie între contracte sau tocmeli:


 UNILATERALE
 cele care generează obligaţii doar în sarcina uneia dintre părţile contractante;
 BILATERALE (sinalagmatice)
 generează obligaţii în sarcina ambelor părţi contractante;

Potrivit legiuirilor, condiţiile de validitate ale contractelor erau:


1. CAPACITATEA:
 era denumită vrednicia persoanelor, fiind amănunţit reglementată în Codul Calimah,
afirmându-se în acest sens că:
 tot omul se socoteşte vrednic de a-şi câştiga dritul;
 însă după rânduielile făcute de legi.

Aceste legi, însă, restrângeau capacitatea unor categorii sociale, potrivit discriminărilor de tip
feudal:
 atât pentru drepturile civile;
 cât şi pentru drepturile politice.

221
Erau consideraţi incapabili sau nevrednici şi cei condamnaţi pentru săvârşirea unei infracţiuni
grave pe toată durata executării pedepsei. Li se aplica o pedeapsă complementară alăturată
pedepsei pricniciple.

2. CONSIMŢĂMÂNTUL:
Legiuirea Caragea arată că el trebuie să fie:
 lipsit de silă şi vicleşug;
 adică să nu fie vițiat prin violenţă sau dol.

3. OBIECTUL:
Codul Calimah arată că obiectul contractului trebuie să fie în comerţ, adică:
 În circuitul juridic civil.
4. CAUZA:
Legiuirea Caragea reproduce după modelul Codului Napoleon:
 principiul cauzei licite şi morale, arătând ca tocmeala împotriva pravilelor şi a
năravurilor celor bune:
 un contract încheiat cu încălcarea legii şi a moralelor nu se întocmeşte.

În ceea ce priveşte CONTRACTELE ÎN SPECIAL, Pravilniceasca Condică reglementează


contractul de împrumut, iar Legiuirea Caragea şi Codul Calimah cuprind prevederi referitoare la o
mare varietate de contracte:
1. Vânzarea;
2. Donaţia;
3. Schimbul;
4. Arenda;
5. Contractul de împrumut;
6. Contractele de depozit şi comodat;
7. Contractul de mandat;
8. Chezăşia și Zălogul;
9. Anticreza;

222
1. CONTRACTUL DE VÂNZARE
Amănunţit reglementat în ambele legiuiri ca urmare a nivelului ridicat de dezvoltare pe care îl
atinseseră relaţiile de producţie de tip capitalist.

Din punctul de vedere al formei, vânzarea se putea realiza în:


 formă scrisă;
 formă orală.
Potrivit Legiuirii Caragea, forma scrisă era cerută ad validitatem la vânzarea bunurilor imobile
şi a robilor.

Erau instituite anumite incapacităţi la înstrăinare, spre pildă:


 Egumenii nu puteau vinde bunurile ce compuneau averile mănăstirilor pe care le
administrau.
De asemenea, erau instituite anumite incapacităţi la dobândire, spre pildă:
 Necreştinii;
 Armenii;
 Evreii;
nu puteau dobândi moşii.

Aceste interdicţii sunt reglementate în Codul Calimah.


Se respecta de asemenea dreptul de protimis.
De asemenea, era prevăzută stricarea sau anularea vânzării pentru leziune dacă preţul era mai
mic de jumătate din valoarea de circulaţie a bunului.
Dacă, însă, cumpărătorul dorea să păstreze bunul trebuia să completeze preţul până la limita
minimă prevăzută de lege.

223
2. CONTRACTUL DE DONAȚIE
Este reglementat în mod asemănător în cele două coduri fiind prevăzute în mod expres cauzele
de revocare a donaţiilor;
 şi fiind, totodată, reglementate şi darurile de logodnă:
 cele de dinaintea nunţii;
 cele de a doua zi după nuntă.

3. CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT
Era amănunțit reglementat în Pravilniceasca Condică care stabileşte
1. Obligativitatea înscrisului
2. Menţiunile pe care înscrisul trebuie să le cuprindă
3. Faptul că alături de înscris la încheierea contractului:
 trebuiau să fie prezenţi cel puţin 3 martori pentru ca debitorul să nu poată tăgădui
ulterior respectivul înscris.

În caz de neplată scadenţă, creditorul se adresa instanţei care stabilea vânzarea la mezat (la
licitaţie publică) a bunului zălogit;
 Dacă împrumutul era garantat cu o garanţie de aur, astfel încât:
 creditorul să se îndestuleze din preţul obţinut.
 Dacă împrumutul era garantat cu garanţi personali, numiţi chezaşi, atunci:
 pravilele consacră în favoarea chezaşilor beneficiile de diviziune şi de discuţiune.

BENEFICIUL DE DIVIZIUNE
 dreptul chezaşului urmărit în justiţie de creditor de a cere divizarea datoriei intre toţi
chezaşii (când sunt mai mulţi chezaşi).

BENEFICIUL DE DISCUŢIUNE
 dreptul chezaşului urmărit în justiţie de creditor de a-i cere creditorului să îl
urmărească mai întâi în justiţie pe debitorul principal (chezaş=debitorul accesoriu);
 şi numai dacă acesta se dovedeşte a fi insolvabil şi în limitele insolvabilităţii sale să îl
urmărească în justiţie pe chezaş.

224
După modelul Codului Napoleon, LEGIUIREA CARAGEA introduce conceptul nou de cambie
în materia împrumutului denumită poliţă sau carte de împrumutare.
Pentru polița neplătită la termen se admitea o DOBÂNDĂ DUBLĂ.
 E un titlu cu credit, o obligație abstractă, între 3 persoane:
 Trăgător;
 Tras;
 Beneficiar;

Toate legiuirile admit şi existenţa împrumutului cu dobândă;


 dobânda este fixată la maxim 10% pe an;
 cu interzicerea ANATOCISMULUI (dobândă la dobânda) şi a CAMETEI (dobânda
mai mare decât cea maximă admisă de lege).

Însă, aceste reglementări nu au oprit fenomenul acordării de împrumuturi cu dobânzi


cămătăreşti, dovadă că era încetăţenită:
 practica ținerii la muncă a ţăranilor debitori de către boierii creditori în contul
dobânzilor la sumele împrumutate.

4. CONTRACTUL DE ARENDĂ
Foarte amănunţit reglementat –arendarea moşiilor și chiriile locuințelor.
Sunt varietăți ale locatio rei. Se prevede dreptul de protimis al copărtașilor.

Erau reglementate şi varietăţi ale arendei:


 contractul de emfiteoză;
 contractul de clacă.

5. CONTRACTUL DE ÎNCHIRIERE
Foarte amănunţit reglementat:
OBIECT: imobilele cu destinaţie de locuinţă;

225
Sunt prevăzute în amănunţime obligaţiile ţăranilor clăcaşi faţă de moşie:
1. Plata dijmei la tarla;

2. Numărul zilelor de clacă

3. Interdicţia de:
 a aduce îmbunătăţiri;
 de a clădi;
 de a defrişa fără acordul moşierului.
Prezenta totodată şi vechile monopoluri ale boierilor pe domeniile lor.

4. Dreptul stăpânului moşiei de a moşteni:


 Casa;
 Gospodăria;
 Îmbunătățirile funciare realizate de către clăcaşii fugiţi de pe moşie sau care au murit
fără a avea moştenitori.

6. MATERIA DREPTULUI PENAL


Dreptul penal clasifică infracţiunile în VINI MARI şi VINI MICI:
 nu desprinde cu totul conceptul de infracţiune de persoana făptuitorului,
infractorului.
O foarte importantă categorie de infracţiuni:
 acelea care sancţionează abuzurile slujbaşilor domneşti.

Pravilniceasca Condică incriminează:


 abuzurile de putere ale judecătorilor faţă de împricinaţi;
 abuzurile de putere ale ispravnicilor faţă de locuitorii judeţelor;
 faptele de corupţie ale judecătorilor şi ale celorlalţi slujbaşi ai instanţelor de
judecată.

226
O altă categorie de infracţiuni amănunţit reglementată:
 cea care sancţionează faptele îndreptate împotriva noului sistem probator în justiţie.

1. Este incriminată PLASTOGRAFIEREA DE ACTE, pedeapsa fiind mai gravă dacă:


 înscrisul este unul domnesc.

2. Este incriminată MĂRTURIA MINCINOASĂ;


 martorii mincinoşi condamnaţi fiind înscrişi într-o aşa-numită condica a şireţilor. De
asemenea, este sancţionat şi traficul de influenţă.

O altă categorie de infracţiuni o reprezintă cele săvârşite în legătură cu:


ACTIVITATEA COMERCIALĂ.
În această materie, este incriminată bancruta frauduloasă.
Cei în cauză erau denumiţi „mufluzi mincinoşi” adică:
 comercianţii care în mod fals pretindeau că sunt în faliment, adică în stare de
incapacitate de plată, pentru:
 a se sustrage de plata datoriilor către creditorii lor.

De asemenea, este accentuată răspunderea personală, atât în materia despăgubirilor penale, cât
şi a celor civile şi este sancţionată atât pe plan penal, cât şi pe plan civil:
 încălcarea dreptului de protimis.
De asemenea, se menţin pedepsele fizice.
În continuare, judecătorul are o largă posibilitate de apreciere, deoarece:
 pravilele nu stabilesc limite minime şi maxime ale pedepselor, ci conţin formule destul de
echivoce de genul:
 “să se pedepsească” sau “să se pedepsească grav”.
Se realizează totuşi un progres în direcţia dozării pedepsei în funcţie de poziţia subiectivă a
făptuitorului. Astfel:
Legiuirea Caragea distinge între omorul cugetat şi omorul necugetat (infracţiunea de omor şi
infracţiunea de ucidere din culpă).

227
DISPOZIŢIILE LEGIUIRILOR CU PRIVIRE LA ORGANIZAREA
JUDECĂTOREASCĂ ŞI DREPTUL PROCESUAL
Instanţele se constituie ca nişte organe colegiale, ierarhizate şi specializate, în cadrul unui sistem
stabilit în PRAVILNICEASCA CONDICĂ, sistem care cuprinde următoare categorii de instanțe:

1. JUDECĂTORIA LA JUDEŢE
 Compusă dintr-un judecător:
 un logofăt pentru ţinerea condicilor de judecată (grefier);
 doi slujbaşi pentru munci marunte ai instanţei (aprozi şi agenţi procedurali).
Cu toate acestea, ispravnicii judeţelor păstrează atribuţiuni de judecată:
 fie singuri, fie împreună cu judecătorul din cadrul acestei instanțe.

2. DEPARTAMENTURILE:

A. ÎN MATERIE CIVILĂ

1. la Bucureşti
 2 departamenturi:
 unul compus din 8 judecători;
 celălalt compus din 7 judecători
2. la Craiova
 O judecătorie cu 4 boieri judecători;
3. la Iași
 Departamentul al doilea pentru pricinile civile mai mărunte;
 Divanul Judecătoresc pentru pricinile civile mai mari;

B. ÎN MATERIE PENALĂ:

1. la București–un departament al vinovăţiilor denumit în greacă criminalion;


2. la Craiova – instanța asemănătoare compusă din 3 boieri
3. la Iași–un departament al afacerilor criminale.

228
C. ÎN MATERIA LITIGIILOR CU CARACTER DE EXTRANEITATE (în care
una dintre părţi este un străin):
1. în Țara Românească = departamentul străinelor pricini;
2. în Moldova = departamentul treburilor străine;

Pentru infracțiuni și contravenții cu caracter polițenesc se deschid la București:


 Spătăria, pentru zonele perifercie;
 Mahalale și Agia, pentru zona centrală.

DEPARTAMENTUL VELIŢILOR BOIERI și DIVANUL OLTENIEI DE LA CRAIOVA


Aceste instanțe judecau:

a. în primă instanţă:
 litigiile dintre boieri;

b. ca instanţă de apel:
 apelurile formulate de împricinaţi împotriva hotărârilor pronunţate de celelalte
departamenturi.

DIVANUL DOMNESC
 prezidat de către domn (Țara Românească + Moldova).
 E instanta suprema.

DISPOZIŢIILE LEGIUIRILOR CU PRIVIRE LA DREPTUL PROCESUAL


Pravilele introduc o serie de reforme menite să:
 Modernizeze activitatea de judecată, spre pildă:
1. Introduse condicile de judecată;
2. Devine obligatorie redactarea în motivarea hotărârilor cu arătarea capului de pravilă.
3. Devine posibilă reprezentarea în justiţie:
a. prin mandatari– vechili;
b. prin avocaţi – vechili de judecată;

4. Se înfiinţează registre de publicitate imobiliară;


5. Se introduce obligativitatea înscrierii în aceste registre a tuturor operațiunilor
imobiliare conţinute în: zapise, diate, seneturi şi foi de zestre.

229
6. Se introduce condica siretilor;
7. Este introdus sistemul recuzării judecătorilor;
8. Se introduc termene de prescripţie pentru dreptul material la acţiune şi pentru
exercitarea opţiunii succesorale;
9. Sunt legiferate şi o serie de proceduri speciale cea a falimentului şi arbitrala;
10. Se introduc înscrisurile speciale:
 CAMBIILE denumite poliţe şi procedura subsecvenţă acestora denumită procedura
CAMBIALA.
 Legiferarea unor:
 proceduri speciale: falimentul, arbitrajul;
 inscrisuri speciale (polite sau cambie).

TRANSILVANIA. ORGANIZAREA DE STAT SI DREPTUL TRANSILVANIEI


IN PERIOADA DOMINATIEI HABSBURGICE. 1688-1848.

ORGANIZAREA DE STAT.
Dupa asediul Vienei din 1683, profitand de slabirea puterii imperiului Otoman:
 Austria a lansat o politica de expansiune;
 Transilvania i-a devenit vasala in 1688, situatia fiind acceptata de Dieta de la Fagaras;
 care a statuat că alegerea principelui Transilvaniei se va face si pe viitor, potrivit
vechilor reguli.
In 1691, prin DIPLOMA LEOPOLDINĂ, IMPARATUL AUSTRIEI si-a asumat obligatia de a
respecta legile si institutiile politice ale Transilvaniei.
Pe plan intern, prin Pacea de la Karlowitz din 1699, Turcia recunoaste pierderea Transilvaniei
in fata Imperiului habsburgic.

Mihai Apafi II a fost contrans sa renunte la drepturile sale de principe al Transilvaniei, in favoarea
Imparatului Austriei.

230
In 1722, prin “PRAGMATICA SANCȚIUNE”, sunt abrogate toate legile si cutumele privind alegerea
principelui Transilvaniei, acesta urmand a veni la tron potrivit regulilor care reglementau succesiunea
la tronul Austriei.
În 1765 Transilvania este ridicata la rangul de mare principat in cadrul Imperiului Habsburgic.

Guvernatorul Transilvaniei (care avea si calitatea de presedinte al tarii)


 era ales de Dieta;
 era confirmat de Imparat.
Guvernatorului ii revenea sarcina rezolvarii problemelor civile.

Comandantul general militar putea fi ales si guvernator, astfel ca ajungea sa cumuleze functiile de
conducator civil si militar.

Un alt organ de conducere era COMISARIATUL TARII, ce avea in atributii controlul aprovizionarii
militare.
Problemele fiscale cadeau in pricina Tezauratului.

Guvernul provincial era supravegheat de Cancelaria Aulică de de la Viena, in cadrul careia s-a infiintat
(in 1695) CAMERA AULICĂ TRANSILVANIA.

ORGANIZAREA BISERICII

Habsburgii au adoptat o politica de amagire a sperantelor romanilor de a li se recunoaste drepturi


politice sub conditia unirii bisericii ortodoxe din Transilvania cu Roma.
 Biserica unită urma sa fie recunoscuta religie receptă a Transilvaniei.
In acest sens, sinodul din 1697 de la Alba Iulia, convocat de episcopii Teofil si Atanasie Anghel a
hotarat:
 in principiu, unirea cu Roma, confirmata printr-o Diploma a Imparatului Leopold I, prin
care preotii uniti urmau sa fie scutiti de obligatiile iobăgesti.

In 1701, scutiriele se extind asupra taranilor aserviti, dar Diploma Leopoldina nu a fost acceptata de
Dieta.

231
Fruntasii Bisericii Unite, in special INOCENȚIU MICU-KLEIN, au luptat pentru drepturile inscrise si
pentru recunoasterea oficiala a natiunii Române.

In 1744, printr-un RESCRIPT IMPERIAL, imparateasa Maria Tereza a dat curs acestor cereri, dar dieta
l-a interpretat in sensul ca:
 el priveste doar nobilii si clericii, iar natiunea romana nu ar fi a patra natiune din
Transilvania, ci o lipitura la cele trei natiuni privilegiate.
 Aceste masuri au favorizat deznationalizarea celor care doreau sa acceada la dregatorii.

DREPT:
1. În privinta evolutiei dreptului din aceasta perioada, putem identifica urmatoarele:
 TOATE LEGIUIRILE FEUDALE aplicate anterior in Transilvania, adica:
 Unio Trium Natiorum;
 Tripartitum-ul lui Werboczi;
 Aprobatae et Compilatae Constitutiones;
Au fost intarite de Austria prin art. 1 din Diploma Leopoldina din 1691.

Ca elemente de noutate:

A. Rezolutia alvitiana din 1693:


-prin care s-a decis organizarea camerei aulice a Transilvaniei in cadrul Cancelariei Aulice de la
Viena.

B. Pragmatica Sanctiune din 1713:


 a stabilit sistemul de succesiune la tronul principatului.

C. Hotararea Dietei Transilvaniei din 1714:


 care fixa numarul zilelor de claca:
 4 zile/saptamana pentru iobagi;
 3 zile/saptamana pentru jeleri.
Aceasta hotarare a Dietei a fost amendata de imparateasa Maria Tereza printr-un rescript
imperial din 1647 care prevedea 4 zile/saptamana pentru taranii fara vite si 3 zile/saptamana
pentru taranii cu vite. Acest rescript nu s-a aplicat, fiind respins de dieta.

232
D. In 1769, imparateasa Maria Tereza a dat un nou rescript imperial “Punctele regulative”,
(“Certa puncta”)
 prin care nobilii transilvaneni erau invitati sa nu mai comita abuzuri asupra taranilor.
 Si aceasta hotarare a fost respinsa de Dieta Transilvaniei.

TRANSILVANIA 1848-1918
REGIMUL NEOABSOLUTIST:
 a durat din 1848 pana in 1860;
 s-a dovedit a fi neviabil in conditiile framantarilor interne din imperiu generate de:
 asuprirea locala si nationala;
 izolarea Austriei in urma infrangerilor suferite in Italia;
 formarea statului national roman.

REGIMUL LIBERALIST
 a durat din 1860-1867;
 a fost instaurat la 20 oct 1860 când, dupa convocarea senatului imperial de la Viena in
cadrul caruia intrau reprezentantii tuturor natiunilor din imperiu, inclusiv romani:
 imparatul a dat diploma imperiala pentru reglementarea raporturilor publice din
monarhi;
 act prin care organizarea imperiului a suferit importante modificari plecandu-se de la
recunoasterea tuturor natiunilor din imperiu si a drepturilor acestora de a-si pastra
individualitatea istorica si politica printr o organizare proprie si prin respectarea
legilor si asezamintelor proprii.
In ciuda impotrivirii maghiare, curtea de la Viena a convocat in 1863 dieta Transilvaniei pe
baza unui regulament electoral provizoriu ce dadea curs intr-o mare masura principiului
reprezentarii proportionale;
 ceea ce a dus la schimbarea structurii sociale si nationale a organului legiuitor.
Aveam:
 40 de regalisti denumiti de imparat;
 125 de deputati alesi.
In urma acestei alegeri au rezultat 48 deputati romani, 44 maghiari si 33 sasi. Deputatii
maghiari au refuzat sa participe la lucrarile Dietei intrunite la Sibiu.

233
LEGISLATIA DIETEI DE LA SIBIU a constat in:
1. Anularea legii din 1848 prin care se stabilea unirea Transilvaniei cu Ungaria.
2. Recunoasterea confesiunilor sale prin articulare, modalitate practica de participare a
romanilor la viata de stat.
3. Recunoasterea limbii romane ca limba ofociala alaturi de maghiara si germana.
4. Constituirea tribunalului suprem al Transilvaniei 1865:
 Instanta ce urma sa:
 decida in al 3-lea grad de jurisdictie in procesele civilie si penale;
 sa solutioneze conflictele de competenta intre:
- tabla regeasca de la Targu Mures si tribunalul de la Sibiu;
- autoritatile din Transilvania si cele din afara ei,
 solutioneze conflictele dintre organizatiile politice si cele judecatoresti din Transilvania;
 se pronunte cu privire la modificarea sau adoptarea legii.

6. Schimbarea sistemului electoral prin adoptarea ca lege a regulamentului provizoriu pe


baza caruia se intrunise DIETA DE LA SIBIU.

Au mai existat o serie de probleme care au stat in atentia dietei, dar care n-au fost solutionate din
pricina dualismului austro-ungar.
Dintre acestea amintim:
1. Problema agrara;
2. Construirea unei cai ferate care sa faca legatura cu Romania;
3. Modernizarea sistemului impozitelor;
4. Constituirea unui buget provincial;
5. Reforma administrativa prin inlocuirea comitatelor scaunelor si a districtelor cu 12
UNITATI ADMINISTRATIV TERITORIALE.

234
REGIMUL DUALIST 1867-1918
În septembrie 1865, Dieta de la Sibiu a fost desfintata, convocandu-se o noua dieta la Cluj pe
baza unei legi feudale din 1711.
NOUA DIETA avea:
 190 de regalisti;
 108 deputati, majoritatea maghiari.

Dieta de la Cluj a votat anexarea Transilvaniei la Ungaria.


In 1867 s-a incheiat acordul dintre Austria si Ungaria in urma caruia Frantz Joseph I a capatat si
titlul de regele apostolic al Ungariei si a LUAT NASTERE IMPERIUL AUSTRO-UNGAR.

A fost astfel consfintita o uniune personala completata cu elemente de uniune reala, caci existau:
 3 ministere comune:
1. de razboi;
2. de externe;
3. de finante;
 2 parlamente la Viena si la Budapesta.

In 1868, Dieta maghiara a hotarat:


 desfiintarea marelui principat al Transilvaniei;
 Încorporarea sa la Ungaria.
Astfel, Dieta Transilvaniei si guvernul au fost desfiintate iar Transilvania avea doar dreptul de
a-si trimite deputati in parlamentul de la Budapesta.

Legislatia de reprimare a romanilor a constat in:


1. Legea cu privire la statulul national din 1868:
 prin care sa confrunta nationalitatea cu cetatenia consacrandu-se o natiune unica si
indivizibila, natiunea maghiara;

2. Legea electorala din 1874 a reglementat un cens mai ridicat in Transilvania fata de Ungaria;

235
3. Legea privind organizarea invatamantului din 1868 acorda dreptul de a infiinta scoli
elementare medii si normale nu numai statului, ci si confesiunilor religioase sau asociatiilor
in orice limba, dar limba maghiara era obligatorie, iar programa de invatamant era stabilita
de ministerul instructiunii.
Era obligatorie si istoria literaturii maghiare predata in limba maghiara, iar bacalaureatul la
aceasta disciplina era sustinut tot in maghiara.

4. Legea privind introducerea limbii maghiare in toate scolile primare adoptata in 1879;

5. Legea din 1893 privind urmarirea disciplinara a invatatorilor vinovati de activitati


antistatale, adica de activitati impotiva unitatii statului si folosirea limbii maghiare;

6. Legea prin care s-a prevazut ca principala obligatie a gradinitelor si azilurilor de copii era
asigurarea cunoasterii de catre prescolari a limbii maghiare;

6. Legea presei din 1872 potrivit careia un exemplar pentru fiecare publicatie trebuia depus la
tribunal si la procuratura curtilor de apel, precum si la ministerul de interne;
 iar pentru fiecare articol urmau a raspunde autorul, redactorul si editorul.

Revolutia de la 1821
Este expresia unui proces complex de adancire a contradictiilor dintre:
 clasa feudala si celelalte categorii sociale;
 poporul roman si fanariotii aflati in slujba otomanilor;
De aici rezulta dublul caracter social si national al miscarii revolutioniste conduse de
Vladimirescu.
Revolutia s-a desfasurat in cadrul mai general al luptei poparelor din SE Europei pentru
eliberarea de sub dominatie otomana.
 In acest context, in prima faza a revolutie:
 Vladimirescu a actionat in legatura cu Eteria ce avea sediul in Rusia, deoarece primise
garantii ca aceasta miscare de eliberare a Greciei se bucura de sprijinul Imperiului Tarist.

236
Dupa dezavuarea lui Ipsilanti de catre tar, Tudor Vladimirescu si a schimbat atitudinea cu
atat mai mult cu cat Ipsilanti incerca sa determine o interventie a Tarii Romane pentru a
implica Rusia in razboi.
 El a incercat o apropiere de Turcia conditionata de inlaturarea domnilor fanatioti si
revenirea la sistemul domniilor pamantene
.
PROGRAMUL REVOLUTIEI – DE LA 28 IANUARIE SI PANA LA 27 MAI 1821:
Puterea politica a fost detinuta de Vladimirescu si de armata revolutionara constituita in
adunarea poporului.
Dupa ce armata de revolutionari s-a stabilit la Bucuresti;
 Vladimirescu a stabilit divanul domnesc ca organ al administratiei tarii, urmand ca acesta,
prin aparatul de care dispunea sa-i aduca la indeplinire dispozitiile.
 Recunoasterea divanului era in conceptia lui Tudor una temporara pana la organizarea
aparatului de stat pe noi baze.
Principiile noii ordini constitutionale a statului sunt cuprinse in actele emise de puterea
revolutionara.
Proclamatia de la Bades, de la Bolintin, de la Bucuresti si cel mai important document:
CERERILE NORODULUI ROMANESC,care reprezinta un veritabil proiect de constitutie.

DISPOZITIILE:
1. STATUL urma sa fie o monarhie constitutionala;
 DOMNUL trebuie sa jure ca va respecata constitutia;

2. Se inlatura conditia originii aristocratice pentru indeplinirea unei dregatorii;


 in toate dregatoriile, atat laice cat si ecleziastice, numirile urmau a se face numai dupa merit;

3. Se interzicea innobilarea persoanelor ce nu detineau dregatorii astfel ca:


 adoptarea titlurilor nobiliare era conditia de indeplinirea unei functii in aparatul de stat.

4. Reorganizarea sistemului judiciar in sensul reducerii taxelor de judecata a inlesnirii


accesului tuturor la justitie;
 + afirmarea suveranitatii prin inlaturarea privilegiilor de care se bucurau strainii in fata
justitiei.

237
5. INFIINTAREA ARMATEI NATIONALE.

6. Biserica urma a fi subordonata statului si legilor.

7. Mitropolitul urma a fi ales de popor.


 Obligatia bisericii de a infiinta scoli cu predare in limba romana in conditii de completa
gratuitate la care sa aiba acces toti tinerii indiferent de condiția sociala.

8. Desfiintarea vamilor interne, a privilegiilor si scutirilor acordate negustorilor români in


vederea dezvolarii pietei interne.

9. Revenirea la sistemul platilor impozitului in 4 sferturi.

10. Desfiintarea starii de dependenta personala la care se aflau sfetnicii si poslujnicii.

11. Alungarea din tara a boierilor acuzati de grave abuzuri;


 preluarea pamanturilor boierilor ostili revolutiei;
 inapoierea pamanturilor luate taranilor de catre boieri prin abuz si inselaciune.

Revolutia a fost marcata de unele inconsecvente cauzate in principal de:


 caracterul eterogen al fortelor sociale implicate;
 scopurile diferite ale acestora;
 de contextul national instabil al epocii;
 precum si de influenta negativa a Eteriei.

Roman: pana la bunuri inclusiv

ISDR: Transilvania tot pana in 1918 si Tara Romaneasca pana la reformele lui Cuza

238