Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
PARTEA GENERALĂ
Conducătorul disciplinei: conf. univ.dr. ROXANA TOPOR
Noţiunea dreptului civil român Din multitudinea de definiţii formulate în doctrină, o vom reţine
pe aceea potrivit căreia dreptul civil este acea ramură care reglementează raporturi patrimoniale şi
nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică.
Din aceasta definiţie rezultă că elementele (ori trăsăturile) definitorii ale dreptului civil sunt
următoarele:
- apartenenţa sa la sistemul de drept românesc;
- conţinutul său este format din ansamblul normelor juridice civile care guvernează anumite
relaţii sociale;
- obiectul său îl constituie două mari categorii de raporturi juridice, şi subdiviziunile lor:
raporturile patrimoniale şi raporturile nepatrimoniale;
- subiectele (părţile) raporturilor juridice civile sunt persoanele fizice şi persoanele juridice;
- în raporturile juridice civile, subiectele (părţile) se afla pe poziţii de egalitate juridică, aceasta
fiind metoda sa de reglementare.
Rolul dreptului civil Când vorbim de rolul dreptului civil avem în vedere dreptul civil ca ramură
de drept. În sistemul dreptului românesc, dreptul civil se concretizează prin aceea ca el joacă rolul de
drept comun faţă de alte ramuri de drept. Aceasta înseamnă că, ori de câte ori, pentru celelalte ramuri de
drept, nu exista reglementări proprii ori sunt insuficiente, se face apel, împrumutându-se normele
corespunzătoare ale dreptului civil.
Principiile dreptului civil roman În dreptul civil îşi găsesc aplicabilitatea trei categorii de
principii:
- principii fundamentale ale dreptului român, care formează obiect de studiu pentru teoria
generală a dreptului.
- principii fundamentale ale dreptului civil român, care sunt expresii concrete ale primelor
principii, într-un domeniu mai limitat şi care formează obiect de studiu pentru ştiinţa dreptului civil.
- principii ale uneia sau mai multor instituţii de drept civil.
Principiile fundamentale ale dreptului român reprezintă idei călăuzitoare (reguli de bază), care
îşi găsesc aplicabilitatea în întreaga legislaţie. Aceste principii sunt consacrate de legea fundamentala şi
alte acte normative mai importante, cum sunt Codurile.
Principiile fundamentale ale dreptului civil sunt idei călăuzitoare (reguli de bază), ce privesc
întreaga legislaţie civilă, având aplicabilitate în toate instituţiile dreptului civil, chiar dacă nu-şi
manifestă prezenţa cu aceeaşi intensitate. Normele dreptului civil consacră următoarele principii cu
valoare de principii fundamentale ale acestei ramuri de drept:
- principiul proprietăţii;
- principiul egalităţii în faţa legii civile;
- principiul îmbinării intereselor personale cu cele generale;
- principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile.
Delimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri de drept Este unanim admis în literatura de
specialitate că pentru delimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri de drept se utilizează un criteriu
fundamental şi criterii auxiliare. Criteriul determinant îl constituie obiectul de reglementare, iar criterii
secundare metoda de reglementare, caracterul normelor juridice, calitatea subiectelor, specificul
sancţiunilor şi principiile proprii.
1. Izvoarele dreptului civil român Prin noţiunea de izvor de drept civil urmează să înţelegem
normele juridice grupate în diferite acte normative – legi, hotărâri – care se ocupă de reglementarea
raporturilor juridice civile.
Actele normative – izvoare ale dreptului civil.
a) Legile. Noţiunea de lege are o accepţie generală. Prin urmare, în sens larg noţiunea de lege are
menirea să acopere toate actele normative a căror respectare este asigurată prin forţa coercitivă a statului,
iar, în sens restrâns, noţiunea de lege desemnează numai actele normative emise de puterea legislativă a
ţării: Camera deputaţilor şi Senatul.
1) Constituţia.
2) Codul civil român.
3) Codul familiei.
4) Legile ordinare.
- Legea fondului funciar, nr. 18/1991, republicată; (M. Of. nr. 1/1998);
b) Decretele – Legi.
c) Decretele.
d) Hotărârile şi Ordonanţele Guvernului României
1. Hotărârile Guvernului. Hotărârile se emit pe baza şi în vederea executării legilor.
2 Ordonanţele Guvernului României
Ordonanţa este expresia unei competenţe legislative delegate.
e) Acte normative emise de conducătorii organelor centrale ale administraţiei de stat şi acte
normative adoptate de organele administraţiei publice locale
f) Reglementările internaţionale. Aceste reglementări ca: acorduri, convenţii, pacte, tratate, sunt
izvoare de drept civil în măsura în care privesc raporturi juridice din sfera dreptului civil, sub condiţia
ratificării lor de către Parlamentul României.
2. Aplicarea legii civile .Actele normative care constituie izvoare ale dreptului civil acţionează
simultan sub trei aspecte: 1) un anumit interval de timp (întrucât legea civilă nu este eternă), ceea ce se
cheamă „aplicarea legii civile în timp”; 2) pe un anumit teritoriu (există atâtea legi civile naţionale câte
state suverane coexistă), ceea ce se cheamă „aplicarea legii civile în spaţiu” şi 3) cu privire la anumiţi
destinatari (întrucât nu există o singură lege, care să se aplice tuturor subiectelor de drept), ceea ce se
numeşte „aplicarea legii civile asupra persoanelor”.
2.2. Intrarea şi ieşirea din vigoare a legii civile
Acţiunea legii civile, ca a oricăror legi, de altfel, ridică problema de a se şti care este momentul de început
şi de sfârşit al acestei acţiuni, respectiv problema intrării în vigoare şi a ieşirii din vigoare. Legea civilă
intră în vigoare pe data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I (întrucât aici este adusă la
cunoştinţa publică), iar excepţia la data prevăzută în cuprinsul ei, dacă legea stabileşte o anumită dată de
intrare în vigoare.
Punctul terminus al acţiunii unei legi este cel al ieşirii din vigoare. Procedeul tehnico-juridic de
ieşire din vigoare a unei legi este abrogarea.
Abrogarea unei legi poate fi expresă sau implicită.
2.3. Aplicarea legii civile în timp. Principii şi excepţii
Pentru dreptul civil, două sunt principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp şi anume: a)
principiul neretroactivităţii legii civile noi şi b) principiul aplicării imediate a legii civile noi.
Principiul neretroactivităţii legii civile noi este acea regulă de drept, potrivit căreia, o lege civilă
se aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor
sau actelor juridice petrecute anterior. Acest principiu este expres consacrat în art.1 din Codul civil şi
Constituţia României în art. 15 alin2.
Principiul aplicării imediate a legii civile noi este regula de drept, potrivit căreia, de îndată ce a
fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situaţiilor apărute după intrarea ei în vigoare;
Excepţiile de la cele două principii ale aplicării legii civile în timp sunt:
- retroactivitatea legii civile noi care înseamnă aplicarea legii civile noi la situaţii juridice
anterioare intrării ei în vigoare. În legătură cu această „excepţie de la principiul neretroactivităţii legii
civile” se pot formula două observaţii:
1. dispoziţia constituţională (art.15 alin.2) nu permite nici o excepţie de la acest principiu;
2. principiul neretroactivităţii vizează normele juridice cuprinse în noua lege destinată a
reglementa situaţii juridice. El nu vizează probleme de interpretare.
- Ultraactivitatea (supravieţuirea) legii civile vechi. Reprezintă excepţia de la principiul aplicării
imediate a legii noi şi constă într-o limitare, vremelnică, a aplicării legii vechi, iar această lege urmând să
se aplice, cu titlu tranzitoriu, situaţiilor juridice în curs la momentul intrării în vigoare a noii legi,
aplicarea acestei legi fiind amânată până la consumarea respectivelor situaţii juridice.
2.4. Aplicarea legii civile în spaţiu. Principii şi excepţii
Acţiunea legii civile în spaţiu presupune cunoaşterea limitelor teritoriale cărora ea se aplică. Problema
acţiunii legii civile în spaţiu comportă două aspecte: unul naţional (intern), care vizează situaţia
raporturilor civile stabilite între subiectele de drept civil de cetăţenie ori naţionalitate română, pe teritoriul
statului român şi unul internaţional, care vizează situaţia raporturilor juridice civile cu un element de
extraneitate (cetăţenie, naţionalitate, locul încheierii şi executării contractului, locul producerii unui delict
civil ori consumarea efectelor sale).
2.5. Aplicarea legii civile asupra persoanelor
Principiul care guvernează acţiunea legilor civile asupra persoanelor este acela al egalităţii
subiectelor de drept civil în faţa legii civile, dublat de cel al generalităţii aplicării legii civile la toate
raporturile de drept civil. De aceea, pentru o justă înţelegere, distingem între:
- legi civile cu vocaţie generală de aplicare, având ca destinatari atât persoane fizice, cât şi
persoane juridice;
- legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor fizice:
- legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor juridice:
3. Interpretarea legii civile.Prin interpretarea legii civile înţelegem operaţiunea logico-raţională de
lămurire, explicare a conţinutului şi sensului normelor de drept civil, în scopul justei lor aplicări, prin
corecta încadrare a diferitelor situaţii din viaţă în practică în ipotezele ce le conţin.
Clasificarea interpretării legii civile
1. În funcţie de organul ori persoana de la care provine, interpretarea normelor juridice poate fi
oficială şi neoficială:
a) Interpretarea oficială este interpretarea făcută de anumite organe ale statului, în exercitarea
atribuţiilor ce le revin potrivit legii.
Interpretarea oficială poate fi la rândul ei autentică şi judiciară.
- interpretarea oficială autentică provine de la însuşi organul legislativ care a emis norma a cărei
interpretare s-a impus a fi făcută odată cu elaborarea ei sau ulterior printr-o altă normă.
- Interpretarea oficială judiciară este făcută de instanţele judecătoreşti cu prilejul aplicării
normelor de drept civil la situaţii juridice concrete cu ocazia soluţionării litigiilor supuse competenţei lor.
b) Interpretarea neoficială se dă legii civile în doctrină ori de către avocat, în pledoariile sale în
faţa instanţei judecătoreşti.
2. În funcţie de rezultatul interpretării, se distinge între: interpretarea literală (declarativă),
interpretarea extensivă şi interpretarea restrictivă.
3. În funcţie de metoda de interpretare folosită, se deosebeşte între: interpretarea gramaticală,
interpretarea istorico-teleologică, interpretarea sistematică şi interpretarea logică.
În doctrină, raportul juridic civil este definit ca fiind relaţia socială – patrimonială ori
nepatrimonială – reglementată de norma de drept civil.
2. Caracterele raportului juridic civil Raportului juridic civil îi sunt proprii atât caracterele comune
tuturor raporturilor juridice cât şi unele caractere specifice, care-l deosebesc de celelalte categorii de
raporturi juridice.
- raportul juridic civil are un caracter social. Conţinutul acestui caracter constă în reglementarea sa de
către norma de drept civil, sens în care relaţia dintre oameni nu-şi pierde trăsătura sa de a fi relaţie socială,
iar în al doilea rând, norma de drept civil (ca orice normă juridică, de altfel) nu se poate adresa decât
conduitei oamenilor, în calitatea lor de fiinţe sociale, dotate cu raţiune.
- raportul juridic civil are caracter voliţional. Prin caracter voliţional al raportului juridic civil, se
înţelege faptul că el este reglementat de norma juridică, normă care exprimă voinţa legiuitorului înfăţişând
electoratul.
Există, însă, şi un aspect specific pentru raporturile juridice civile care se nasc din actele juridice
civile.
- raportul juridic civil se caracterizează prin poziţia de egalitate juridică a părţilor. Metoda
specifică de reglementare a dreptului civil este cea a egalităţii juridice a părţilor. Astfel, egalitatea
juridică a părţilor, este un caracter propriu raportului juridic civil.Trăsătura acestui caracter rezidă în
nesubordonarea unei părţi faţă de cealaltă.
3. Structura raportului juridic civil Privit din punctul de vedere al structurii sale, raportul juridic civil
este alcătuit din trei elemente constitutive: părţile, conţinutul şi obiectul.
9)După modul lor de percepere, distingem între bunurile corporale şi bunurile incorporale.
Consimţământul
Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului juridic civil care
constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în exterior.
Pentru a fi valabil, consimţământul (manifestarea de voinţă) trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- să provină de la o persoană cu discernământ;
- să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
- să fie exteriorizat;
- să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
Sunt vicii de consimţământ: eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi leziunea.
Eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act civil.
- Clasificare
Din textul art. 954 C.civ., se poate deduce că eroarea este de mai multe feluri. De aici putem clasifica
eroarea în funcţie de mai multe criterii.
- În funcţie de gravitatea şi consecinţele pe care le produce, eroarea poate fi:
a) eroarea obstacol (numită şi distructivă de voinţă);
b) eroarea – viciu de consimţământ;
c) eroarea indiferentă.
- Structura erorii – viciu de consimţământ.
Eroarea are un singur element, de natură psihologică – falsa reprezentare a realităţii –, de unde rezultă
dificultatea probării ei.
- Condiţii cerute pentru ca eroarea să fie viciu de consimţământ.
Două sunt condiţiile ce se cer a fi întrunite pentru ca falsa reprezentare a realităţii, la momentul încheierii
unui act juridic civil, să aibă valoare de viciu de consimţământ:
- Elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor la încheierea actului juridic, astfel
încât, cel în eroare nu ar fi făcut actul juridic, dacă ar fi cunoscut adevărata stare de lucruri;
- Cealaltă parte (cocontractantul) – în cazul contractelor cu titlu oneros – să fi ştiut sau să fi trebuit să ştie
că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor, pentru încheierea actului juridic de către
partea aflată în eroare;
Prin dol (viclenie) se înţelege inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive,
pentru a o determina să încheie un act juridic. Prin esenţa sa, dolul este tot o eroare, însă provocată, iar nu
spontană.
Clasificare. În literatura juridică se distinge, în funcţie de consecinţele pe care le are ori nu, asupra
valabilităţii actului juridic între:
- dolul principal (numit şi dolus dans causam contractus), care este acela ce cade asupra unor elemente
importante, la încheierea actului juridic,
- dolul incident (dolus incidens), numit şi incidental ori secundar, este acela ce cade asupra unor elemente
nedeterminate la încheierea actului juridic.
Structura. Dolul, ca viciu de consimţământ, este alcătuit din două elemente:
1) un element obiectiv, material, ce constă în utilizarea de mijloace viclene (maşinaţiuni, şiretenii,
manopere dolosive) pentru a induce în eroare;
2) un element subiectiv, intenţional, ce constă în intenţia de a induce în eroare o persoană, pentru a o
determina să încheie un act juridic civil.
cunoştea împrejurarea pretins ascunsă.
Condiţii. Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele
două condiţii:
- să fie determinant pentru încheierea actului juridic;
- să provină de la cealaltă parte.
Prin violenţă – viciu de consimţământ – se înţelege ameninţarea unei persoane cu un rău de natură
să-i insufle o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Clasificare. 1) După natura răului cu care se ameninţă, violenţa este de două feluri: violenţă fizică şi
violenţă morală.
- violenţa fizică, constă în faptul reducerii victimei la un rol de simplu instrument la încheierea actului.
Există violenţă când ameninţarea cu un rău priveşte integritatea fizică, dar şi bunurile persoanei;
- violenţa morală, constă în ameninţarea cu un rău moral, de natură să provoace o teamă care duce la
încheierea unui act juridic care, altfel, nu s-ar fi încheiat. Există violenţă morală atunci când ameninţarea
cu un rău se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei.
Structura violenţei. Ca structură, violenţa, viciu de consimţământ – presupune întrunirea a două
elemente constitutive:
- un element obiectiv (exterior), care constă în ameninţarea cu un rău;
- un element subiectiv (intern), de natură psihologică, care constă în insuflarea unei temeri persoanei
ameninţate.
Condiţii. Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să întrunească, cumulativ, următoarele
două condiţii:
- să fie determinată pentru încheierea actului juridic civil;
- să fie injustă (nelegitimă).
Leziunea este acel viciu de consimţământ care constă în disproporţia vădită de valoare între două
prestaţii, sau cu alte cuvinte leziunea este o pagubă egală cu diferenţa de valoare dintre două prestaţii
stipulate în cadrul unui act juridic.
Structura. Structura leziunii diferă în funcţie de concepţia care stă la baza reglementării ei.
Condiţii. Pentru anularea actului juridic civil în caz de leziune este necesar să fie întrunite
următoarele condiţii:
- leziunea să fie o consecinţă directă şi nemijlocită a actului respectiv, întrucât, potrivit art. 1158 C.civ.
„când leziunea rezultă dintr-un eveniment cauzal şi neaşteptat, minorul nu are acţiune în resciziune”;
- leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic;
- disproporţia de valoare între contraprestaţii trebuie să fie vădită.
Prin efectele actului juridic civil se înţeleg drepturile subiective şi obligaţiile civile la care dă naştere, pe
care le modifică sau le stinge un asemenea act.
Aceste efecte au la bază manifestarea de voinţă a părţilor, exteriorizată în actul juridic respectiv, făcută cu
intenţia de a produce efecte juridice.
Principiile efectelor actului juridic civil şi excepţiile lor
Principiul forţei obligatorii – pacta sunt servanda
Este regula de drept consacrată în art. 969 alin. 1 C.civ.: “Convenţiile legal făcute au putere de lege
între părţile contractante”. Pentru actele bilaterale (contracte), principiul forţei obligatorii se mai exprimă şi
în formula “convenţia, contractul este legea părţilor”.
Principul – pacta sunt servanda – cunoaşte şi el excepţii. Excepţiile de la acest principiu sunt acele
situaţii în care efectele actului juridic civil nu se produc aşa cum au dorit părţile, la încheierea lui, ci
independent de voinţa părţilor sau, după caz, a părţii, aceste efecte sunt ori mai extinse ori mai restrânse,
decât cele stabilite iniţial.
a) Drept cazuri de restrângere a forţei obligatorii sunt menţionate situaţiile în care actul juridic încetează
înainte de termen, datorită inexistenţei unui element al său, precum:
- încetarea contractului de mandat prin moartea, punerea sub interdicţie ori insolvabilitatea sau falimentul
mandantului ori a mandatarului, după caz (art. 1552 C.civ.);
- încetarea contractului de locaţiune când lucrul a pierit în tot (lucrul nu mai poate fi folosit potrivit
destinaţiei), deoarece contractul este desfăcut de drept, întrucât locatorul nu mai poate asigura locatarului
folosinţa lucrului şi nici nu poate fi obligat la reconstituirea, refacerea sau înlocuirea lui.
În categoria cazurilor de extindere a forţei obligatorii includem:
- prorogarea (prelungirea) efectelor actului juridic, prin efectul legii, peste termenul convenit de părţi.
- prelungirea efectelor actului cu executare succesivă atunci când, pe parcursul existenţei lui, intervine un
caz de forţă majoră care împiedică, un anumit timp, executarea obligaţiilor.
Principiul irevocabilităţii actului juridic civil
Este regula de drept consacrată de art. 969 alin. 2 C.civ., care dispune că ele (convenţiile), nu pot fi
revocate decât prin consimţământul părţilor, afară de cazurile autorizate de lege.
Constituie excepţii de la irevocabilitatea actului juridic civil acele cazuri în care actului juridic
bilateral i se poate pune capăt prin voinţa unei singure părţi,actului juridic multilateral i se poate pune
capăt prin voinţa uneia sau mai multor părţi, dar nu toate, iar actului juridic unilateral i se poate pune
capăt prin voinţa autorului lui.
1. Excepţii de la irevocabilitate în categoria actelor unilaterale
- retractarea renunţării la moştenire;
- consimţământul părinţilor sau, după caz al părintelui exprimat la adopţia copilului poate fi
revocat în termen de 30 de zile de la data întocmirii înscrisului autentic prin care acesta a fost exprimat
(art. 8 alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă nr. 25/1997 aprobată prin Legea nr. 87/1998;
- legatul (art. 922 C.civ.);
2. Excepţii de la irevocabilitate în categoria actelor bilaterale şi multilaterale.
- denunţarea contractului de închiriere a suprafeţelor cu destinaţia de locuinţă la cererea chiriaşului, cu
condiţia notificării prealabile într-un termen de 60 de zile, sau la cererea proprietarului
- revocarea contractului de mandat.
- încetarea depozitului la cererea deponentului;
- denunţarea unor contracte de către administratorul sau lichidatorul judiciar
- denunţarea contractului de asigurare
denunţarea contractului de locaţiune încheiat pe durată nedeterminată
Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil
Acest principiu este consacrat de partea ultimă a alin. 1 din art. 969 – Convenţiile legal făcute au
putere de lege între părţile contractante, precum şi de art. 973: Convenţiile produc efecte numai între
părţile contractante, nu şi faţă de al treilea.
Într-o altă exprimare, principiul relativităţii înseamnă că actul juridic civil bilateral dă naştere la
drepturi şi obligaţii numai pentru părţile lui, iar actul unilateral obligă doar pe autorul acestuia.
6. Veritabila excepţie de la principiul relativităţii, este stipulaţia pentru altul.
Stipulaţia pentru altul sau promisiunea în favoarea unei terţe persoane, în dreptul civil este o
convenţie prin care o parte, stipulantul, convine cu cealaltă parte promitentul pentru ca acesta din urmă
(promitentul) să execute o prestaţie în favoarea unei a treia persoane, numit terţ beneficiar.
Nulitatea este sancţiunea de drept civil, care constă în lipsirea actului juridic (negotium iuris) de
acele efecte care sunt contrare normelor edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic civil.
Funcţiile nulitaţii. În esenţă, nulitatea acului juridic civil îndeplineşte următoarele funcţii:
- Funcţia preventiv-educativă constă în atenţionarea părţilor actului juridic asupra consecinţelor pe
care le atrage nesocotirea normelor juridice la încheierea actului juridic, lipsind actul de efectele în
vederea cărora a fost făcut.
- Funcţia sancţionatorie apare în situaţia în care funcţia preventivă nu şi-a dovedit eficienţa,
constând în lipsirea de efecte a actului juridic încheiat cu nerespctarea condiţiilor de validitate.
PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ
Pin prescripţia extinctivă se înţelege stingerea dreptului la acţiune în sens material neexercitat în
termenul stabilit de lege.
Domeniul de aplicare al prescriptiei extinctive
Prin domeniul prescripţiei extinctive se înţelege totalitatea drepturilor subiective civile ale căror
acţiuni care le apără cad sub incidenţa acestei instituţii. Altfel spus, pentru a stabili domeniul de aplicare a
prescripţiei extinctive, vor trebui declarate drepturile subiective civile ale căror acţiuni cad sub incidenţa
prescripţiei şi a le separa de drepturile subiective ale căror acţiuni sunt imprescriptibile.
Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă. Drepturile la acţiune întemeiate pe drepturile de
creanţă, indiferent de izvorul lor (acte juridice, fapte juridice licite, fapte juridice ilicite), sunt supuse
prescripţiei extinctive.
Regula prescriptibilităţii rezultă atât din art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu art. 21
din acelaşi act normativ, precum şi alte dispoziţii înscrise fie în decretul nr. 167/1958 (art. 7, art. 8, art. 11
îndeosebi), cât şi în alte acte normative izvoare de drept civil (spre exemplu, art. 1903 şi 1904 din Codul
civil; art. 12 din Legea nr. 11/ 1991 etc.).
De la principiul potrivit căruia acţiunile personale sunt supuse prescripţiei extinctive, există
următoarele excepţii:
- acţiunea în restituirea depunerilor la Casa de Economii şi Consemnaţiuni, reglementată de Legea
nr. 66/1996 privind reorganizarea Casei de Economii şi Consemnaţiuni din România în societate bancară
pe acţiuni;
- acţiunea având ca obiect partea cuvenită din rezerva de prime în asigurările facultative de
persoane (în raporturile cu societăţile de asigurări, dar numai dacă e vorba de asigurarea facultativă de
persoane, iar nu şi în asigurarea de bunuri).
Prescripţie extinctivă şi drepturile reale principale. În literatura de specialitate, se apreciază că, în
domeniul drepturilor reale principale, regula o reprezintă imprescriptibilitatea iar prescriptibilitatea
constituie excepţie.
În literatura de specialitate sunt considerate prescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale:
-acţiunea în revendicare a unui bun mobil proprietate privată; această soluţie rezultă din
coroborarea art. 21 din Decretul 167/1958 cu art. 1890 C.civ.;
- acţiunea în revendicare imobiliară în cazurile prevăzute de art. 498 C.civ. (avulsiunea) şi de art.
520 C.proc.civ. (revendicarea imobilului adjudecat în cadrul procedurii de urmărire silită), în ambele
cazuri cu excepţia situaţiei când imobilul revendicat este proprietate publică.
- acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea dreptului de uzufruct (art. 557 C.civ.) a
dreptului de uz sau de abitaţie (art. 565 C.civ.) şi a dreptului de servitute (art. 639 C.civ.).
Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor nepatrimoniale. Prin acest principiu se
desemnează acea regulă de drept potrivit căreia protecţia acestor drepturi, pe calea acţiunii în justiţie, nu
este limitată în timp, realizarea lor putându-se obţine oricând.
De la principiul imprescriptibilităţii dreptului la acţiune privitor la drepturile personale
nepatrimoniale, legiuitorul face unele excepţii.
- acţiunea în anulabilitate (respectiv, nulitate relativă a unui act juridic civil; este soluţia ce rezultă
din art. 9 din Decretul nr. 167/1958);
- acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei pentrui vicii de consimţământ, conform art. 21 C.fam.,
se prescrie în termen de 6 luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau a dolului.
- acţiunea în tăgăduirea paternităţii care, potrivit art. 55 alin. 1 C.fam., se prescrie în termen de 6
luni de la data de când tatăl a cunoscut naşterea copilului;
- acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei care, potrivit art. 60 alin. 1 poate
fi pornită în termen de un an de la naşterea copilului.
Termenele de prescriptie extinctiva.Prin termen de prescripţie extinctivă se înţelege intervalul de timp, în
lăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune în sens material, sub sancţiunea pierderii acestui
drept.
Ca orice termen, şi termenul de prescripţie are un început, marcat de data la care începe să curgă
prescripţia, o durată şi un sfârşit, marcat de data împlinirii termenului de prescripţie extinctivă.
Principalul criteriu de clasificare este acela al vocaţiei ori sfera de aplicare după care distingem între:
termene generale şi termene speciale de prescripţie extinctivă.
Începutul cursului prescriptiei extinctive
Regula generală privind începutul cursului prescripţiei extinctive.
Regula generală privind începutul prescripţiei cunoaşte o dublă reglementare legislativă: în art. 7
alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 şi în art. 1886 C. civ. Între cele două texte nu există deosebiri de fond, de
conţinut, ci numai de formulare, de redactare.
Prin urmare regula generala privind inceputul prescriptiei extinctive, avand ca obiect dreptul la
actiune, este aceasta: prescriptia extinctiva incepe sa curga de la data nasterii dreptului la actiune.
Reguli speciale privind începutul cursului prescripţiei extinctive
Ipoteza dreptului subiectiv civil pur şi simplu (neafectat de modalităţi)
Ipoteza dreptului subiectiv civil afectat de o condiţie suspensivă sau de un termen suspensiv
Ipoteza răspunderii civile pentru fapta ilicită şi cazuri asimilate.
Ipoteza acţiunii în declararea nulităţii relative (acţiunea în anulabilitate).
Ipoteza răspunderii pentru viciile ascunse ale lucrului, lucrării sau construcţiei
Alte reguli speciale privitoare la începutul cursului prescripţiei extinctive.
Suspendarea cursului prescriptiei extinctive
Prin suspendarea cursului prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a cursului
acesteia ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează
situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a acţiona pe titularul dreptului la
acţiune.
ÎNTREBĂRI
1. Noţiunea (definiţia) dreptului civil
2. Explicaţia sintagma „dreptul civil este drept comun în materia dreptului privat”
3. Principiile dreptului civil român
4. Sensul „poziţiei de egalitate juridică” în dreptul civil
5. Aplicarea legii civile în timp
6. Aplicarea legii civile în spaţiu
7. Aplicarea legii civile asupra persoanelor
8. Raportul juridic civil-definiţie, structură
9. Clasificarea raporturilor de drept civil
10. Subiectele raportului juridic civil
11. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil
12. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil-în cazul raporurilor care au în conţinut drepturi
reale
13. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil în cazul raporurilor juridice obligaţionale
14. Capacitatea subiectelor raportului juridic civil
15. Conţinutul raportului juridic civil
16. Noţiunea de drept civil subiectiv
17. Clasificarea drepturilor subiective civile
18. Dreptul civil subiectiv absolut
19. Drepturile patrimoniale
20. Drepturile nepatrimoniale
21. Obligaţiile civile
22. Obiectul raportului juridic civil
23. Noţiunea de bun în dreptul civil
24. Clasificarea bunurilor
25. Diviziunea bunurilor în mobile şi imobile
26. Diviziunea bunurilor în principale şi accesorii
27. Diviziunea bunurilor în corporale şi incorporale
28. Diviziunea bunurilor în fungibile şi nefungibile
29. Diviziunea bunurilor în consumptibile şi neconsumptibile
30. Noţiunea actului juridic civil
31. Clasificarea actului juridic civil
32. Acte juridice patrimoniale şi acte juridice nepatrimoniale
33. Acte juridice reale, solemne şi consensuale
34. Acte juridice cu titlu oneros şi cu titlu gratuit
35. Acte juridice constitutive, translative şi declarative
36. Acte juridice de conservare, de administrare şi de dispoziţie
37. Condiţiile de valabilitate ale actului juridi civil- definiţie şi clasificare
38. Conditiile de formă ale actului juridic civil -definiţie şi enumerare
39. Conditiile de fond ale actului juridic civil -definiţie şi enumerare
40. Capacitatea-condiţie de fond a actului juridic
41. Incapacitatea de a încheia acte juridice civile
42. Consimţământul-condiţie de fond a actului juridic
43. Condiţiile consimţământului
44. Eroarea viciu de consimţământ
45. Violenţa viciu de consimţământ
46. Leziunea viciu de consimţământ
47. Dolul viciu de consimţământ
48. Obiectul actului juridic civil
49. Condiţiile de valabilitate ale obiectului actului juridic
50. Cauza actului juridic civil-noţiune
51. Elementele cauzei actului juridic civil
52. Condiţiile cauzei actului juridic civil
53. Forma actului juridic civil
54. Principiul consensualismului
55. Forma cerută pentru valabilitatea actului juridic
56. Forma cerută pentru probarea actului
57. Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi
58. Modalităţile actului juridic civil- definiţie şi clasificare
59. Termenul –modalitate a actului juridic civil
60. Clasificarea termenului ca modalitate a actului juridic civil
61. Condiţia–modalitate a actului juridic civil
62. Clasificarea condiţiei ca modalitate a actului juridic civil
63. Sarcina–modalitate a actului juridic civil
64. Efectele actului juridic civil
65. Principiul forţei obligatorii
66. Principiul irevocabilităţii actului juridic
67. Ineficacitatea actului juridic civil
68. Nulitatea actului juridic
69. Nulitatea absolută a actului juridic
70. Nulitatea relativă a actului juridic
71. Nulitatea totală şi nulitatea parţială
72. Nulitatea de fond şi nulitatea de formă
73. Efectele nulităţii actului juridic civil
74. Efectele nulităţii actului juridic civil între părţi
75. Efectele nulităţii actului juridic civil faţă de terţi
BIBLIOGRAFIE:
1. Drept civil. Partea generală, Cornoiu Dănuţ, 2006, Editura Fundaţiei Romania de Maine,
Bucureşti
2. Drept civil. Partea generală.Persoanele, în 53 de schiţe, Drumea Roxana, 2006, Editura
Europolis, Constanţa
3. Manual de drept civil. Partea generală, Drumea Roxana, Petrică Truşcă, Andrada Truşcă
Trandafir, 2007, Editura Europolis, Constanţa
4. Tratat de drept civil, Lupan Ernest, 2007, Editura Ch Beck, Bucureşti