UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.

5
CONTRACTELE SOLEMNE ÎN DREPTUL ROMAN

Cuprins

5.1. Introducere
5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
5.3. Conţinutul unităţii de învăţare
5.3.1. Contractele solemne în formă religioasă şi verbală
5.3.1.1. Forma religioasă
5.3.1.1.1. Sponsio religiosa
5.3.1.1.2. Jusiuriandum liberti
5.3.1.2. Forma verbală
5.3.1.2.1. Sponsio laica
5.3.1.2.2. Stipulatio
5.3.2. Contractele solemne in forma autentică şi scrisă
5.3.2.1. Contractele solemne în formă autentică
5.3.2.2. Contractele solemne in formă scrisă
5.4. Îndrumar pentru autoverificare
Bibliografie

5.1. Introducere

Analiza ce urmeaza a fi facuta contractelor solemne specifice

dreptului roman ramane pentru cunostinte generale in materie de
obligatii, pentru cunoasterea istorica a aparitiei notiunii de contract, ce
regenereaza principalul izvor de obligatii.
Contractele solemne in forma religioasa ca sponsio religiosa si
jusiuriandum liberti cat si cele in forma verbala cum sunt sponsio laica
si stipulatio prevazute in Legea celor XII table sunt acele izvoare de
obligatii care nu mai sunt in vigoare.
Contractele solemne in forma autentica si scrisa ne conduc la
concluzia ca acestea au stat, in mod special, la baza evolutiei acestei
 institutii de drept a obligatiilor care, in timp, s-a transformat avand in
vedere conditiile social-istorice ale timpului. Deci ele au prefigurat
contractele autentice si in forma scrisa ale vremurilor noastre.

5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unitatii de invatare

- Aprofundarea noţiunilor de contracte solemne in dreptul roman ;

- Cunoaşterea formelor de contracte solemne in dreptul roman;
- Familiarizarea studenţilor cu noţiunile istorice romane de
contract autentic, verbal si scris;
- Sa cunoască izvoarele contractelor si influenta lor asupra
instituţiei romane si moderne;

Competentele unitatii de invatare

- După parcurgerea acestei unitati de invatare, studentul va

obtine cunoştinţele de baza privind izvoarele istorice ale
contractelor, primele forme de contracte, ce au evoluat in timp , ce ii
vor folosi in cultura juridica necesara practicarii profesiei de jurist;
- Intregirea cunostintelor teoretice si obtinerea abilitatilor in
domeniul privat prin parcurgerea acestor institutii de drept roman in
cadrul studiului diciplinelor de drept civil actual, in anii ce urmeaza,
deschide o perspectiva pentru tanarul jurist;
- Invatand si aprofundand institutiile de drept roman din aceasta
unitate de invatare, dezvolta capacitatile care, transced formarii de
specialitate, determina studentii sa realizeze teoretic legatura cu
ramura dreptului privat actual in primul rand, si apoi cu alte ramuri
juridice;
- In practica juridica ce urmeaza a o desfasura - si nu numai -
aceste notiuni contribuie la respectarea si dezvoltarea valorilor, a
eticii profesionale, conduce la recunoasterea si respectul diversitatii si
multiculturalitatii in domeniu;
- Studiul aprofundat al acestor institutii juridice de drept roman
constituie o deschidere catre intelegerea foarte buna a institutiilor de
drept civil in facultate, pe parcursul celor patru ani, si de-a lungul
practicarii profesiei de jurist.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

2
 5.3. Conţinutul unităţii de învăţare

5.3.1. Contractele solemne în formă religioasă şi verbală

5.3.1.1. Forma religioasă

5.3.1.1.1. Sponsio religiosa

Iniţial, forma pe care au îmbrăcat-o convenţiile pentru a deveni

contracte a fost cea religioasă. Conturarea instituţiilor juridice în
epoca veche a dreptului roman a stat sub semnul ideologiei religioase
căci, în concepţia romanilor primitivi, rurali si superstiţioşi, cultul
legilor figura alături de cultul zeilor. Cele mai importante contracte în
această formă sunt sponsio religiosa şi jusiuriandum liberti.

În procesul formării conceptului de obligaţie, început în

condiţiile descompunerii orânduirii gentilice, cea dintâi obligaţie
contractuală a rezultat din înţelegerea intervenită între păgubaş şi
garant, înţelegere însoţită de pronunţarea unui jurământ religios.
Ulterior, acest mod de contractare şi-a extins sfera de aplicaţie şi
asupra altor cazuri. Era utilizată în vechime şi în dreptul familiei.
Pater promitea fiica sa în căsătorie printr-o sponsio obligatorie. Mai
era utilizată în relaţiile internaţionale şi comandantul armatei romane
promitea valabil pacea unui popor străin.De la înfrângerea de la
Caudium de către samniti, senatul a negat valabilitatea unei astfel de
sponsio.

Mod de formare
Se încheia în felul următor: Creditorul punea întrebarea
solemnă: “Spondesne mihi centum (promiţi 100)?”

Debitorul răspundea: “Spondeo centum (promit 100!)”

Astfel, debitorul se obliga prin pronunţarea cuvântului

“spondeo” –promit, urmat de invocarea divinităţii printr-un jurământ
a cărui nerespectare era considerată a atrage mânia zeilor asupra celui
vinovat. De altfel, însuşi cuvântul “spondeo” avea, în concepţia
romană, însuşirea de a asigura favoarea zeilor Romei fiind, în
consecinţă, rezervat în exclusivitate cetăţenilor romani.

Cicero ne relatează că forţa jurământului era recunoscută şi în

timpul Legii celor XII Table, iar Dionis din Halicarnas spune că cei
care voiau să întărească înţelegerile lor făceau un jurământ la altarul
lui Hercule. Este contractul verbal, în care jurământul avea drept
menirea de a întări promisiunea “spondeo” În caz contrar, zeităţile
invocate prin jurământ îşi vor revărsa mânia asupra celui vinovat1.
Această formă de încheiere a contractului este specifică vechiului

1
1.C. St. Tomulescu, “ Manual de drept privat roman”, Litografia Învăţământului, Bucureşti,p.469.
3
 drept roman, sprijinind cultul zeilor a căror bunăvoinţă era invocată
pentru buna desfăşurare a raporturilor sociale.

5.3.1.1.2. Jusiuriandum liberti

Este contractul care constituia jurământul dezrobitului. Este un

contract solemn intervenit între patron şi dezrobit, după modelul lui
sponsio religiosa în virtutea căruia pentru acordarea libertăţii,
dezrobitul se obligă să presteze unele servicii speciale, cum ar fi:
“operae fabriles”, care reprezenta un anumit număr de zile pe an,
muncite la patron.

Stăpânul îl obliga pe sclav să jure că va munci după dezrobire

în calitate de libert. Astfel, se poate vedea că, proprietarul de sclavi,
dezrobind pe unul din aceştia, nu pierde posibilitatea de a-l exploata,
dezrobitul rămânând în continuare obligat fată de stăpânul său.
Dominus putea să-şi asigure exploatarea sclavului după dezrobire2 în
noua calitate de patron, prin două jurăminte succesive, astfel:

Primul jurământ, de natură religioasă, era făcut înainte de actul

dezrobirii şi nu conţinea o valoare juridică, deoarece sclavul fiind un
res, nu avea capacitate juridică. Era jurământul prin care sclavul se
angaja religios să presteze numărul de zile fixat pentru muncă în
favoarea patronului.

Al doilea jurământ era făcut de fostul sclav după manumisiune,

în calitate de persoană cu capacitate juridică, respectiv libert,
jurământ prin care se obliga sub forma unei stipulaţiuni, să
muncească un număr de zile în beneficiul fostului său stăpân, acum
devenit patron3. Acest jurământ constituia actul de natură să-l oblige
pe fostul sclav în conformitate cu dreptul civil.

Fizionomia specială acestui contract este atestată şi de Gaius,

care arată că era singurul caz în care, un jurământ religios producea
efecte pe plan juridic. Jusiuriandum liberti era sancţionat printr-o
acţiune numitǎ: “iudicium operarum” - acţiune privind zilele de
muncă.

5.3.1.2. Forma verbală

5.3.1.2.1. Sponsio laica

Sponsio laica sau promisiunea civilă (fără jurământ) este o

formă evoluată a contractului religios, care de altfel pierde caracterul
sacral, având totuşi aceeaşi eficacitate juridică a formei religioase şi
care se forma tot prin întrebare şi răspuns.

Încheierea avea loc prin întrebarea creditorului: “Spondesne

mihi centum dare? (Promiţi să-mi dai o sută de aşi)?”; debitorul
răspundea: “Spondeo! (Promit!)”.

Spondeo ne arăta atât momentul încheierii contractului, cât şi

asumarea de către debitor a obligaţiunilor ce incumbă din acel

21.Ştefan Cocoş, “ Drept roman”, Ed. All Beck 2000, p. 20

3Ştefan Cocoş, Mircea Toma, Gh. Pârvan, “ Breviar terminologic de drept roman”, Ed. Scorpio 78, Bucureşti 1999,
p.202
4
 contract.

Cert este că, sponsio laica, rămâne în continuare accesibil

numai cetăţenilor romani, datorită însuşirilor sale de a mijloci
raporturile cu divinitatea. Întrucât străinii aveau alţi zei, ei nu puteau
recurge la utilizarea acestui act. Astfel, rezervată exclusiv cetăţenilor
romani, ea apare ca o expresie a raporturilor din sânul unei societăţi
închise, cu o economie de schimb slab dezvoltată, în cadrul căreia
relaţiile comerciale cu străinii aveau un caracter sporadic, accidental.

Sponsio laica, reprezintă modul general de a contracta şi putea

fi utilizată în vederea realizării unei multitudini de operaţiuni juridice,
constituind deci un mod de creare a unei obligaţiuni, fără să mai fie
dublată de un jurământ religios.

5.3.1.2.2. Stipulatio

Stipulatio este cel mai important mod de contractare la romani.

Fragmentele din Gaius descoperite în Egipt au arătat că stipulaţiunea
era cunoscută încă de pe vremea Legii celor XII table. Spre deosebire
de sponsio, stipulatio se poate folosi şi de peregrini-este un contract
iuris gentium.

Fideli spiritului lor conservator şi exclusivist, romanii au

interzis în continuare peregrinilor accesul la cuvântul spondeo, locul
acestuia fiind luat de alte verbe, cu înţeles similar:
„Fidepromittissne? – Fidepromitto; Promittis? – Promitto; Dabis? –
Dabo; Facies? – Facio.

Apariţia sa nu a însemnat şi dispariţia lui sponsio laica, care a

continuat să se aplice, dar exclusiv în raporturile dintre cetăţeni,
ultima devenind însă, în noul context, o aplicaţiune a stipulaţiunii.
Astfel se explică de ce, indiferent de verbul pronunţat de către debitor
(spondeo, fidepromitto, dabo) contractul era desemnat prin termenul
de stipulatio.

Termenul de stipulaţie derivă, spune jurisconsultul Paul, de la

“stipulus”, care înseamnă tare, ferm, deoarece stipulaţiunea serveşte
să dea tărie convenţiei pe care o îmbracă.

Stipulaţiunea este un contract special, care naşte obligaţii în

sarcina debitorului, fără a şti în ce scop s-a obligat debitorul. Din
acest punct de vedere stipulaţiunea4 se deosebeşte de celelalte acte
juridice care au scopuri bine precizate. Stipulaţiunea este o formă
generală pe care o poate îmbrăca orice convenţie şi-n felul acesta
devine obligatorie.

Ea nu poate fi cunoscută decât sub un singur aspect, respectiv5

cel al obligaţiei debitorului, de aici rezultând caracterul său
imperfect.

Se observă o distincţie netă între actul juridic sub forma lui

stipulatio şi scopul urmărit de creditor. Adică mai exact obligaţia

4 Teodor Sâmbrian, “Principii, instituţii şi texte celebre”, Casa de editură “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 139.
5
N. Corodeanu, “Curs de drept roman”, Bucureşti, 1937-1938, p. 89.
5
 creditorului nu apare şi acest fapt ascunde interesul proprietarilor de
sclavi romani.

Deci, stipulaţia este o convenţie ce se stabileşte între creditor şi

debitor şi care implică obligaţia debitorului în funcţie de voinţa
creditorului. Ea devine valabilă numai sub forma obligaţiei
debitorului. Din punct de vedere juridic, obligaţia creditorului
dispare. Mai mult, fie că îşi îndeplineşte sau nu obligaţia creditorul,
debitorul este şi rămâne obligat.

Stipulatio este cel mai desăvârşit instrument juridic de

exploatare a debitorului. Aşa se explică de ce stipulaţiunea este
principalul contract al romanilor, cel mai vechi şi mai important
neavând, datorită caracteristicilor formării sale, un corespondent în
dreptul modern.

 Formele stipulaţiei sunt următoarele:

 În vechiul drept roman-stipulatio este un contract verbal
care constă dintr-o întrebare solemnă pusă de creditor şi un răspuns
corespunzător dat de debitor în termenii fixaţi de cutumă.
Întrebarea este pusă de creditor cu următoarele formule: dabis
(vei da)? – Dabo (voi da); promittis (promiţi)? – Promitto (promit);
fidepromittis (promiţi pe cinstea ta)? – Fidepromitto (promit pe
cinstea mea).

În secolul al II-lea, pe lângă formulele acestea latine, se puteau

folosi şi formulele greceşti, care erau traducerea cuvintelor
corespunzătoare latine. Nu se puteau însă folosi formule în limba
punică. Şi romanii puteau folosi formule greceşti, dacă le înţelegeau,
precum şi grecii pe cele latine. Numai formula “dari spondes”?
Spondeo nu se putea traduce în greceşte nici întrebuinţa de greci.
Formele stipulaţiei erau esenţialmente orale. Din cauza aceasta
nu puteau încheia o stipulaţie surzii, muţii, etc.

Nu se putea încheia o stipulaţie între persoane absente, prin

mandatar sau prin scrisori.

- Întrebarea şi răspunsul trebuie să urmeze una după alta, fără a

interveni vreun act între ele. Este un act simplu..

Nu poate da loc la mai multe drepturi deosebite prin aceeaşi

întrebare şi prin acelaşi răspuns. Dă naştere la o singură obligaţie -
între întrebare şi răspuns trebuie să fie o potrivire. Această condiţie
mai este încă, la epoca clasică a dreptului roman, considerată ca
esenţială (este nulă stipulaţia în care, la întrebarea creditorului:
primiţi 100?, debitorul răspunde cu termen sau cu condiţie).

Este nulă, pentru aceleaşi motive, stipulaţia în care, la

întrebarea creditorului6, promiţi 100?, debitorul răspunde: promit 50.
Dar, pe de altă parte, dacă părţile respectau condiţiile de formă puse
de cutumă, stipulaţia era valabilă, chiar dacă, în fond, exista o eroare.

 Stipulaţia scrisă.

6
V. Hanga, M. Jacotă, “Drept privat roman”, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1964, p. 278-279.
6
 În vechiul drept roman proba stipulaţiei se făcea prin martori.
Încă din epoca lui Cicero se foloseşte proba stipulaţiei prin înscrisuri,
numite “cautiones”.

Cu timpul importanţa înscrisului, ca mijloc de probă a

stipulaţiei a crescut. Proba cu înscrisuri prezenta avantaje chiar în
epoca aceea veche, faţă de proba cu martori (martorii pot uita
termenii precişi ai angajamentului, pot dispărea, pot fi absenţi în
momentul procesului). În perioada veche, când conţinutul actelor
juridice era simplu, şi termenele scurte, cunoaşterea scrisului fiind
puţin răspândită, proba cu martori era aproape exclusivă.

Din secolul al II-lea însă, o dată cu dezvoltarea economiei şi a

schimbului, complexitatea operaţiilor juridice, importanţa lor valorică
au făcut necesară proba cu înscrisuri – “cautiones” sau
“instrumenta”.

Spre deosebire de alte acte ale străvechiului drept roman

(nexum, sponsio), stipulaţia s-a transformat, începând din secolul al
II-lea î.e.n., şi s-a adaptat nevoilor unei societăţi care ajunsese la
treapta de dezvoltare economică.

 Formele stipulaţiei în dreptul clasic

Între secolele I-III e.n., jurisconsulţii continuă să afirme că
stipulaţia se face printr-o întrebare şi un răspuns solemne şi că este o
obligaţie “verbis”. Se menţin, de asemenea, regulile derivate din
natura orală a stipulaţiei. Dar, în fond, cuvintele solemne se
pronunţau din ce în ce mai puţin. Se face un înscris constatator al
actului, în care se trece într-o formă indirectă întrebarea şi răspunsul
specific stipulaţiei.

În două triptice din Transilvania şi în tripticele din Pompei ne

putem da seama care erau formulele folosite în actele scrise. Practica
aceasta este aprobată de jurisconsulţi.

Paul (secolele II-III) notează: dacă s-a scris într-un

instrumentum că cineva a promis, se consideră că la întrebarea pusă
de creditor s-a răspuns.

Totuşi, până la finele epocii clasice, stipulaţia este considerată

un act oral, poate mai mult în virtutea tradiţiei. Paul arată că obligaţia
decurge nu din înscris, ci din cuvintele solemne pe care le exprimă
înscrisul – “non figura litterarum, sed oratione quam exprimunt
litterae, obligamur”.

Şi Ulpian (secolul al III-lea) subliniază că stipulaţia nu se poate

încheia decât oral – “stipulatio non potest confici nisi utroque
loquente”.

În practică însă, stipulaţia se adaptează rapid, probabil şi sub

influenţa practicii greceşti şi egiptene, nevoilor unui comerţ
dezvoltat. Asupra modificărilor pe care le-au suferit formele
stipulaţiei în epoca clasică există oarecare nesiguranţă, deoarece
textele din acea epocă sânt în general modificate de comisia
însărcinată de Iustinian să alcătuiască Digestele. Formele stipulaţiei

7
 în timpul lui Iustinian.

Instituţiile lui Iustinian continuă să prezinte stipulaţia ca un

contract solemn, care se încheie cu forme orale: “verbis obligatio
contrahitur ex interrogatione et respensione”. Dar, în realitate, din
vechile forme solemne n-a mai rămas nimic.

Astfel, o constituţie a împăratului Leon din 472 dispensează

părţile de a folosi cuvinte solemne. Stipulaţiile vor fi valabile – spune
constituţia – chiar dacă nu s-au întrebuinţat cuvinte solemne.

Nu mai este necesar ca răspunsul să urmeze imediat întrebarea.

Stipulantul întreabă, pleacă, şi când vine, primeşte răspunsul.

De asemenea, nu se mai cere ca întrebarea şi răspunsul să fie

congruente (potrivite). Când se stipulează 20 şi se promite 10,
stipulaţia este valabilă pentru 10. Când debitorul răspunde ceva
deosebit, dacă creditorul aprobă, se încheie o stipulaţie. În general,
dacă debitorul scoate ceva din formulă sau adaugă ceva, obligaţia
este nulă.

În timpul lui Iustinian, din toate cerinţele de formă ale

stipulaţiei a mai rămas în vigoare numai cerinţa prezenţei părţilor, şi
aceasta încă atenuată.

Când înscrisul menţionează ziua, locul încheierii, numele

părţilor şi menţionează că s-a făcut o stipulaţie, se consideră că există
o stipulaţie, afară dacă nu se probează că una dintre părţi a fost
absentă în ziua respectivă din acel oraş:

“licet epistolae quam libello inseruisti additum non sit

stipulatum esse cui cavebatur, tamen si res inter praesentes gesta est,
credendum esse praecedente stipulatione vocem spondentis
subsecutam esse.”

 Caracterele stipulaţiei
Având o construcţie juridică distinctă, stipulaţia prezintă
următoarele caractere:

 Oralitatea rezultă din modul de formare a actului:

întrebare - un răspuns.
Părţile puteau folosi diferite verbe în limba latină.

Peregrinii puteau folosi oricare dintre verbele din limba latină,

cu excepţia lui “spondeo” care aşa cum s-a mai văzut, era rezervat
numai cetăţenilor romani. Totuşi, Gaius arată că în privinţa7 lui
“spondeo” exista o excepţie când acest verb putea fi întrebuinţat
valabil de peregrini, şi anume, când comandantul armatei romane îl
întreba pe comandantul unui popor peregrin: “Pacem futuram
spondes- Spondeo!” , “Promiţi pe viitor pace-Promit!”

 Solemnitatea
Stipulaţiunea era un act solemn. În conformitate cu acesta,
părţile contractante puteau utiliza numai anumite verbe: iniţial verbul

7
Teodor Sâmbrian, “Principii, instituţii şi texte celebre”, Casa de editură “Şansa” S.R.L.,Bucureşti, 1994, p.135.
8
spondeo, apoi altele cu înţeles similar, cum ar fi, fidepromitto, etc. De
asemenea, părţile trebuiau să vorbească într-o anumită ordine – întâi
stipulantul, apoi promitentul. Nerespectarea acestei condiţii făcea ca
actul să nu fie valabil.

 Caracterul abstract
Stipulaţiunea era un act în care nu se arată scopul pentru care
cineva se obligă, scop care poartă numele de cauza obligaţiunii. Pe
această particularitate se fundamentează, de altfel, funcţia sa
generală, aptitudinea stipulaţiunii de a reprezenta acel tipar în care se
pot turna orice fel de obligaţiuni. Imposibilitatea stabilirii unei relaţii
între actul şi scopul stipulaţiunii face ca aceasta să se distingă net de
alte contracte, create pentru realizarea unor scopuri bine precizate.

De exemplu într-o stipulaţie de genul “Spondesne mihi centum

dare? – Spondeo!” – suma de 100 la care se obligă debitorul nu se
ştie dacă reprezintă preţul într-un contract de vânzare sau chiria într-
un contract de locaţiune, sau o sumă împrumutată ce urmează a fi
restituită sau obiectul unei donaţii. Nu se ştie, de asemenea, nici
măcar dacă, în cazul în care ar fi vorba de un contract de împrumut,
debitorul primise suma respectivă.

Astfel că, într-un asemenea caz, chiar dacă debitorul nu primise suma
împrumutată, dar se obligase să o restituie, judecătorul îl condamna
pe debitor întrucât, contractele formale fiind contracte “stricti iuris”
adică de interpretare riguroasă, este irelevantă voinţa părţilor. În
exemplul dat, pentru judecător este relevant numai faptul că debitorul
s-a obligat să restituie o sumă împrumutată, chiar dacă nu o primise
sau primise mai puţin.

Caracterul abstract al stipulaţiunii se explică prin interesele

patricienilor, deoarece ei se serveau de aceasta pentru a practica în
mod deghizat camăta. Debitorul, de obicei plebeu, era obligat să
plătească din moment ce formele solemne erau îndeplinite, indiferent
dacă el primise întreaga sumă sau numai o parte din suma cerută cu
titlu de împrumut.

 Congruenţa
Înseamnă potrivire, adică, se cerea ca între întrebare şi răspuns
să fie congruenţă, răspunsul să corespundă întrebării. Cerinţa
congruenţei se manifesta pe două planuri, cu privire atât la verbul
utilizat, cât şi la obiectul prevăzut în întrebare şi răspuns. Astfel,
cuvântul întrebuinţat în întrebare trebuia să fie acelaşi şi în răspuns:
“Spondesne? - Spondeo!; Dabis? - Dabo!”. La fel, obiectul întrebării
şi cel al răspunsului trebuiau să fie identice. Dacă stipulantul îl
întreabă pe promitent: “Promiţi să-mi dai 100?; promitentul nu poate
răspunde: “promit 50”, căci într-o asemenea ipoteză, actul este lovit
de nulitate. Aceeaşi consecinţă se produce dacă la o întrebare pură şi
simplă se răspunde adăugându-se o condiţie sau un termen.

În anul 472, împăratul Leon a declarat că orice stipulaţiune este

valabilă, indiferent de cuvintele folosite, dacă voinţa era clar
exprimată.

 Caracterul continuu
9
 Prin care întrebarea şi răspunsul alcătuiau un tot, întreg, adică
răspunsul debitorului trebuia să urmeze imediat întrebarea
creditorului. Numai astfel se putea realiza acea unitate a actului –
“unitas actus”, fără de care acesta nu era valabil. Justinian printr-o
constituţie imperială a făcut o derogare în sensul că a admis chiar
trecerea unui interval de timp.

 Caracterul unilateral
Act unilateral deoarece năştea obligaţiuni numai în sarcina
debitorului.

- Stipulaţiunea era un act de drept strict, deoarece era

valabilă numai folosirea unor termeni solemni, stabiliţi de lege
- Stipulaţiunea este un act de drept al ginţilor.

- Caracterul unităţii de timp şi de loc.

Acesta rezultă din modul de formare a actului. Ca o consecinţă

a oralităţii, se cerea ca părţile să se găsească într-un moment anume
într-un anumit loc. Pentru a obţine o sentinţă de absolvire, debitorul
căuta uneori să dovedească că nu a fost prezent la locul stipulaţiunii
în momentul încheierii ei.

 Transformările stipulaţiei
Caracterele stipulaţiunii, astfel cum au fost înfăţişate mai sus,
sunt proprii fizionomiei stipulaţiunii din epoca veche, înconjurate de
un formalism riguros. Cu timpul, acesta tinde să se atenueze,
începând în special din epoca clasică, în contextul decăderii generale
a formalismului. Astfel, deşi teoretic stipulaţiunea a continuat să fie
orală, în practică începe să fie utilizată tot mai mult forma scrisă.

Încă din vremea lui Cicero, părţile obişnuiau să redacteze un

act scris (cautio) în cuprinsul căruia se menţiona că o stipulaţiune a
avut loc. Aceste înscrisuri se redactau la persoana a III-a (Stipulatus
est Maevius, spopondit Titus). În condiţiile în care a devenit tot mai
puternică prezumţia că s-au respectat formalităţile stipulaţiunii atunci
când s-a redactat un înscris, părţile se dispensau de a mai încheia
actul şi în formă orală. Chiar şi în aceste împrejurări, s-a menţinut
totuşi condiţia prezenţei părţilor, ce a devenit astfel un obstacol serios
în calea adaptării stipulaţiunii la exigenţele unei economii de schimb
aflate în plină dezvoltare. Dacă debitorul dovedea că el sau creditorul
au lipsit din localitate în ziua în care se menţiona în actul scris că ar fi
avut loc întrebarea şi răspunsul, judecătorul trebuia să pronunţe o
sentinţă de absolvire.

Dispare treptat şi necesitatea unui răspuns congruent cu

întrebarea, putându-se răspunde în alţi termeni decât în cei utilizaţi
pentru întrebare sau chiar cu o altă întrebare.

La întrebarea: “Spondesne decem? – Promiţi să-mi dai 10?

Se putea răspunde valabil: Quidni? De ce nu?”

De asemenea, răspunsul poate să nu corespundă decât parţial

întrebării. Obligativitatea utilizării exclusiv a limbii latine dispare şi
aceasta, părţile putând recurge şi la o altă limbă în vederea încheierii
10
 actului, excepţie făcând “sponsio”, care şi-a menţinut forma
originară. Ulpian ne relatează că s-a admis chiar ca întrebarea să fie
formulată în limba latină şi răspunsul în greacă sau invers.

În epoca postclasică, formalismul stipulaţiunii decade şi mai

mult, ajungând să se apropie de contractele consensuale.
Prin reforma împăratului Leon din anul 472 a fost suprimată
condiţia întrebuinţării termenilor solemni. Din acest moment, părţile
au putut utiliza orice cuvinte cu condiţia ca voinţa lor să fie clar
exprimată. Ca şi mai înainte, se cerea ca întrebării să îi urmeze
imediat un răspuns, ceea ce necesită prezenţa părţilor8

Menţinerea acestei condiţii era însă de natură a genera

dificultăţi, în special datorită relei credinţe a debitorului care, mai
ales în cazul unei stipulaţiuni încheiate printr-o scrisoare, putea
dovedi că a lipsit din localitate la momentul în care a avut loc
stipulaţiunea, obţinând indirect anularea acesteia.

Întrucât condiţia prezenţei părţilor a condus la nenumărate

procese, Justinian a decis printr-o constituţiune din anul 531 că actul
constatator al stipulaţiunii nu putea fi atacat decât cu condiţia ca
debitorul să dovedească că una dintre părţi a lipsit din localitate
întreaga zi. Prin constituţia din anul 534 e.n. a împăratului Iustinian a
fost atenuată condiţia prezenţei părţilor în momentul realizării
stipulaţiei.

 Funcţiunile stipulaţiei
Stipulaţiunea prezenta mari avantaje. Era un contract de ius
gentium, drept strict, un mod abstract de creare a unei obligaţiuni,
având două funcţiuni:

 Funcţia generală
Această funcţie a stipulaţiunii derivă, sub aspect tehnic, din
caracterul său abstract. Datorită acestei fizionomii aparte,
stipulaţiunea a putut servi realizării unei multitudini de operaţiuni
juridice. Ca aplicaţiune a acestei funcţiuni derivau următoarele
situaţii: cazul stipulaţiunilor pretoriene, procedeul de creare a
creditorilor accesoriii – “adstipulatio”. Adstipulatorul putea urmări
pe debitor în absenţa creditorului principal, procedeul de creare a
debitorilor accesoriii – “adpromissio”.

 Funcţia novatoare
Stipulaţiunea prin deturnarea sa de la scopul iniţial putea servi
la înlocuirea unei obligaţiuni cu alta. În acest caz, se pune accentul pe
caracterul abstract al stipulaţiunii care rezultă din faptul că nu se
cunoştea cauza stipulaţiunii.

În epoca veche era mijlocul de exploatare a plebei de către

patricieni. De exemplu, debitorul împrumută 50 şi se obligă să
restituie 100. Pretorul a dat posibilitatea debitorului să atace actul,
când este urmărit să plătească o sumă de bani în baza unei
stipulaţiuni, deşi primise mai puţin. El se poate folosi în acest sens de

8
. Ştefan Cocoş, “Drept roman”, Ed. All-Beck, Bucureşti, 2000, p. 212.
11
 excepţia de dol – “exceptio doli”.

De asemenea, când printr-un înscris a recunoscut împrumutul

unei sume de bani prin mutuum, deşi în realitate primise mai puţin,
debitorul putea să ceară restituirea înscrisului. În felul acesta el nu era
nevoit să stea în nesiguranţă până când îl va urmări creditorul, ci
putea chiar el să ia iniţiativa. Situaţia debitorului era numai parţial
îmbunătăţită. El urma să facă o probă negativă, adică proba că nu a
primit suma, ceea ce era foarte greu.

Împăratul Caracalla, printr-o constituţie din anul 215, a

răsturnat sarcina probei. În baza acestei constituţii când debitorul era
urmărit de creditor să plătească printr-o stipulaţiune sau în baza unui
înscris care serveşte ca dovadă a unei stipulaţii sau a unui mutuum,
creditorul urma să facă dovada. Această excepţie cu răsturnarea
probei pe care o putea opune debitorul se numea “exceptio non
numeratae pecuniae” excepţia sumei de bani nepredată. Debitorul
avea la îndemână şi o acţiune prin care putea să se ceară stabilirea
inexistenţei sumei datorate, având el iniţiativa şi neaşteptând să fie
dat în judecată de creditori. Acţiunea se numea “querella non
numeratae pecuniae” plângere pentru suma de bani nepredată. Mai
târziu s-a dat această denumire tuturor mijloacelor de protecţie
stabilite în favoarea debitorului.

Acest sistem implică, în ce priveşte pe creditor, prezumţia de

minciună şi fraudă.

 Sancţiunea stipulaţiei
În cazul neexecutării de către debitor a obligaţiei asumate prin
stipulaţie, creditorul avea la îndemână mai multe mijloace juridice, în
funcţie de obiectul actului.

Gaius ne relatează că la origine, potrivit Legii celor XII Table,

obligaţia debitorului era sancţionată prin “iudicis postulatio”,
probabil numai în materie bănească.

Mai târziu, în temeiul legilor Sillia şi Calpurnia, dacă debitorul

se obliga la plata unei sume de bani (certa pecunia) putea fi urmărit,
în caz de neexecutare, prin (condictio certae pecuniae) iar dacă
promitea un lucru determinat (alia certa res), prin (condictio certae
rei sau condictio triticaria) dacă promitea un fapt oarecare, creditorul
avea împotriva lui o (actio ex stipulatu).

Datorită caracterului abstract şi de drept strict al stipulaţiunii,

sentinţa de condamnare a debitorului nu putea purta decât asupra a
ceea ce a promis debitorul (pecunia sau certa res) şi nimic mai mult.
Drept urmare, în cazul în care lucrul pierea sau îşi pierdea calitatea de
“res in patrimonio”, debitorul se libera de obligaţie prin remiterea
rămăşiţelor fizice sau juridice ale acestuia. Pentru a se pune la
adăpost de reaua – credinţă a debitorului, în epoca veche creditorii
încheiau cu aceştia stipulaţiuni alăturate având ca obiect plata unor
sume de bani pentru cazul în care executarea obligaţiei de către
debitor era necorespunzătoare sau dacă după executare creditorul era
învins de către adevăratul proprietar. De asemenea, părţile puteau
încheia, în acelaşi scop, o “clausula doli”, în virtutea căreia
12
judecătorul putea aprecia în mod liber “ex fide bona” împrejurările
cauzei şi sancţiona dolul comis de debitor.

 Promisiunea pentru altul

A promite fapta altuia (alium facturum promittere), stipulantul
întreba pe promitent dacă se obliga ca un terţ să facă o anumită
prestaţie. Întrebarea era: “Te obligi că Titius îmi va da 100?
(Spondesne mihi Titium centum dare?), iar promitentul răspundea:
“Mă oblig!” (Spondeo!); asemenea promisiune făcută în numele unui
terţ nu era valabilă, întrucât promitentul nu devenise debitor,
deoarece nu se obligase pentru faptul propriu şi nici Titius, care
rămăsese străin faţă de convenţia ce s-a încheiat. Practica a inventat,
pentru a valida în anumite limite promisiunea pentru altul, două
procedee.

Cel care promite fapta altuia se obligă să plătească o amendă

(stipulatio poenae) dacă terţul nu-şi va executa prestaţia. Promitentul
promite nu faptul altuia, ci “că va face tot ce-i stă în putinţă ca terţul
să-şi execute prestaţia”, cu alte cuvinte propriul său fapt

 Dotis dictio
Dotis dictio sau promisiunea de dotă, este formă specială a
contractului verbal, utilizat pentru constituirea dotei viitoarei soţii.

Dota este zestrea, bunurile pe care le primea bărbatul în

vederea căsătoriei. Era o declaraţie unilaterală de dotă, făcută în
termeni solemni, de debitorul fetei, cu consimţământul acesteia –
tatăl sau bunicul ei din partea tatălui se putea obliga faţă de viitorul
soţ, de a face o prestaţie, a-i da ceva cu titlu de dotă. Se deosebeşte de
stipulaţia obişnuită, în cadrul acestui contract, prin faptul că nu mai
există întrebarea şi nici răspunsul viitorului soţ, care are un rol pasiv.

La origine, dotis dictio, se presupune că însoţea contractul de

logodnă, ca urmare a obiceiului de a înzestra fetele pentru a uşura
sarcinile viitoarei căsătorii. Acest contract s-a născut în interesul
celor bogaţi pentru care lipsa zestrei era considerată o adevărată
dezonoare.

Uneori chiar statul dota fetele unor personalităţi înalte, cum ar

fi de exemplu cazul lui Cnaeius Scipio, comandantul armatei din
Spania. Averea la Roma era considerată o condiţie “sine qua non”
pentru a fi considerat o persoană onorabilă, omul sărac fiind
considerat infam.

În epoca postclasică, dotis dictio a căzut în desuetudine, din

moment ce s-a admis constituirea unei dote printr-un simplu pact în
timpul împăraţilor Theodosiu şi Valentinian. Dotis dictio a dispărut
din uz în orient unde erau mulţi străini, în special greci. Ea s-a
menţinut multă vreme în occident dat fiind numărul mare al
romanilor.

5.3.2. Contractele solemne in forma autentică şi scrisă

5.3.2.1. Contractele solemne în formă autentică

13
 Nexum sau contractul de aservire

 Originea şi contextul social-economic al apariţiei lui

nexum.
Prin nexum înţelegem, termenul ce provine de la verbul
“nectere” care înseamnă a lega.

Nexum este o convenţie de aservire, încheiată în faţa

magistratului, în forma unei declaraţii prin care creditorul afirmă că
munca debitorului îi este aservită pentru un număr de zile, declaraţie
ratificată de magistrat. Când debitorul nu-şi putea plăti o datorie
născută din stipulaţiune, părţile, în baza unei înţelegeri prealabile, se
prezentau în faţa magistratului unde vorbea numai creditorul, care
pronunţă următoarea formulă:

“Afirm că serviciile acestui om îmi sunt aservite pentru suma

de... până la calendele lui aprilie”.

Faţă de tăcerea debitorului, magistratul ratifică declaraţia

creditorului prin pronunţarea cuvântului “addico”. Se poate constata
că nexum apare ca fiind o aplicaţie a lui “in iure cessio” deoarece,
pentru realizarea sa, părţile recurg la un simulacru de proces. Datorită
funcţiei sale, nexum constituia o alternativă pentru debitorul
insolvabil, în sensul că în acest fel el putea evita consecinţele
executării sale silite prin “manus iniectio”, procedeu care purta
asupra persoanei şi ducea, în epoca veche, în ultimă instanţă la
vindecarea debitorului trans Tiberim. Pe de altă parte, nexum îi
oferea creditorului posibilitatea de a-şi procura pe această cale forţa
de muncă de care avea nevoie.

 Condiţia juridică a lui nexus

Definiţia lui nexus ne este transmisă de către Varro, într-una
din lucrările sale: “Omul liber care îşi angaja serviciile sale pentru
suma de bani pe care o avea ca datorie.”

După cum se ştie, nexus face parte dintr-o categorie de oameni

cu o condiţie juridică specială “addicti”, în sensul că era considerat
om liber, deşi în fapt era tratat ca sclav. În cadrul acestei categorii
trebuie făcută distincţia dintre nexus şi iudicatus. Astfel, pe când
nexus munceşte în baza unei înţelegeri cu creditorul său, iudicatus
este condamnat pentru neplata datoriei şi ţinut 60 de zile în închisoare
personală a creditorului (carcer privatus), după care, dacă totuşi nu
plăteşte, urmează a fi vândut ca sclav în străinătate (Etruria). O dată
ajuns nexus, debitorul (de regulă plebeu) era tratat de patrician ca un
sclav, fiind ţinut în această stare, în mod abuziv, chiar şi după ce îşi
îndeplinise zilele de muncă la care se obligase.

Numeroase date referitoare atât la amploarea luată de această

formă de aservire a plebeilor cât şi la tratamentul la care erau supuşi
nexii ne-au fost transmise prin textele lui Titus Livius. În acest sens,
el ne arată că tratamentul barbar aplicat nexilor, faptul că cei săraci
erau aproape încontinuu copleşiţi de datorii precum şi războaiele
numeroase şi costisitoare duse de romani au exasperat în aşa măsură
plebea încât au împins-o la adevărate răscoale, generate în principal

14
de severitatea cu care se aplica nexum.

5.3.2.2. Contractele solemne in formă scrisă

Contractus litteris
Contractul în formă scrisă, este tipul de contract ce apare ca
urmare a inconvenientelor în materia probaţiunii, în cazul
contractelor verbale. A apărut la finele vechiului drept roman, şi în
secolul al IV-lea al erei noastre căzuse în desuetudine.

Dezvoltarea economică fără precedent a Romei de la sfârşitul

Republicii, avântul luat de comerţ şi de operaţiunile bancare au făcut
ca romanii să resimtă din ce în ce mai mult nevoia unui climat de
securitate în ce priveşte dovada actelor juridice pe care le încheiau.

În acest sens, un mare inconvenient al contractelor verbale era

acela că proba lor se făcea cu martori, ceea ce atrăgea după sine
numeroase dificultăţi. În caz de litigiu, citarea trebuia făcută de către
reclamant, instanţa de judecată neavând astfel de atribuţiuni, lucru
deseori dificil de realizat; de asemenea, se putea întâmpla ca martorii
să refuze mărturia, să fie de rea credinţă sau să fi murit. Toate aceste
inconveniente au dus la utilizarea tot mai frecventă, în viaţa
comercială, a formei scrise, a cărei principală calitate era aceea de a fi
uşor de probat.

Astfel, şefii de familie, la sfârşitul Republicii şi la începutul

Principatului, notau pe nişte registre domestice, numite “adversaria”,
veniturile şi cheltuielile lor, în ordinea în care aveau loc. De pe aceste
registre treceau o dată pe lună încasările şi cheltuielile pe un registru
ţinut mai îngrijit, care se numea “codex accepti et expensi” - registru
al sumelor primite şi al sumelor plătite.

Menţiunile din codex arătau suma, cauza şi numele persoanei

care a plătit sau n- a primit o sumă de bani.

- Funcţiile contractului litteris

Gaius, în secolul al II-lea, semnalează că nomina transcripticia
avea două funcţii:

 transcriptio a persona in personam – pentru înlocuirea

unui debitor prin altul
 transcriptio a re in personam – pentru schimbarea
temeiului juridic al unei obligaţii.
 Transcriptio a persona in personam
Constituia modalitatea prin care contractul litteris era folosit la
schimbarea unui debitor cu alt debitor. Astfel o creanţă era trecută de
pe numele unei persoane pe numele altei persoane. Schimbarea
debitorului se făcea prin înscrierea a două menţiuni în registrul de
plăţi şi încasări.

De exemplu:

Titius îi datorează o sumă de bani creditorului său.

Titius are însă, la rândul său, un debitor Maevius.

15
 Pentru a se face numai o singură plată, în loc de două, Titius
convine cu creditorul său ca Maevius să plătească în locul lui. În
acest scop creditorul lui Titius menţionează la coloana plăţilor că i-a
dat lui Maevius o sumă de bani, menţiune pe care acesta o confirmă
la aceeaşi coloană (expensilatio), totodată, el stinge obligaţia lui
Titius, trecând la coloana încasărilor că a primit de la Titius aceeaşi
sumă, deşi în realitate nu primise nimic (acceptilatio). Astfel,
obligaţia lui Titius se stinge în mod fictiv. Se naşte nouă obligaţie în
sarcina lui Maevius, realizându-se astfel o novaţiune prin schimbare
de debitor. Această operaţiune, menţionată mai sus presupunea
consimţământul tuturor persoanelor implicate.

 Transcriptio a re in personam
Constituie modalitatea prin care contractul litteris era folosit la
schimbarea cauzei, adică a temeiului juridic al unei obligaţii, părţile,
respectiv creditorul şi debitorul, rămânând aceleaşi.

Această funcţie a contractului litteris presupune că debitorul

era dator creditorului în baza unui contract oarecare, de exemplu o
vânzare, iar părţile voiau ca această datorie să devină litteris.

Schimbarea cauzei obligaţiei avea în vedere interesele

creditorului, căci vânzarea era un contract de bună-credinţă, pe când
contractul litteris era de drept strict – situaţia debitorului
înrăutăţindu-se.

În acest scop, creditorul trecea la coloana încasărilor că datoria

izvorâtă din vânzare s-a primit deşi nu primise nimic. În acelaşi timp,
la coloana plăţilor el menţiona că a dat debitorului său aceeaşi sumă,
deşi în realitate nu-i dăduse nimic. Astfel, se ajungea la schimbarea
cauzei obligaţiei, căci debitorul nu mai datora în baza contractului de
vânzare, ci a contractului litteris.

Utilitatea unei astfel de operaţiuni consta în faptul că în epoca

în care a apărut contractul literal, alte contracte, precum contractul de
vânzare, de locaţiune sau de societate nu erau încă recunoscute, fiind
lipsite de eficienţă juridică, astfel că printr-o transcriptio a re in
personam, o obligaţie de bună-credinţă era înlocuită cu o obligaţie de
drept strict, ce decurgea dintr-un contract formal, aşa cum era
contractul litteris.

- Caracterele obligaţiei literale

Obligaţia literală face parte din categoria obligaţiilor de drept
strict, aşa încât este de riguroasă interpretare, judecătorul ţinând cont
de litera actului şi nu de voinţa internă a părţilor.

Obiectul contractului literal este o sumă de bani, iar nu şi o

“alia certa res sau un incertum” ca în contractul verbis.

Este sancţionat printr-o acţiune numită: “actio certae creditae

pecuniae”. Termenul era permis, condiţiunea însă nu, afară poate de
condiţiunea tacită. Contractul literal putea interveni între absenţi, în
schimb nu era accesibil orişicui. Numai cetăţenii romani se puteau
obliga “litteris” întrucât numai ei puteau ţine un registru de plăţi şi

16
încasări.

- Utilizarea formei litteris între peregrini

După opinia Proculienilor “nomina transcripticia”, era cu totul
interzisă peregrinilor.

Gaius menţionează că peregrinii se puteau obliga în formă

scrisă, prin utilizarea a două categorii de acte:
- Chirographae

- Syngraphae.

Chirographum era redactat într-un singur exemplar, subscris

de debitor, prin care acesta recunoaşte că datorează o sumă cuiva. Se
putea însă, când actul era bilateral, ca ambele părţi să indice cele
convenite sau ca una singură să redacteze amândouă declaraţiunile,
adeziunea celeilalte rezultând din simpla “subscrptio” a actului.

Syngrapha era redactat în mai multe exemplare, distribuite cu

funcţiile acestor înscrisuri. Era un înscris redactat în mod impersonal
şi confecţionat faţă de martorii care, împreună cu redactorul, îşi
aplicau sigiliile pe act, fiecare din ei scriindu-şi numele în dreptul
peceţii, dându-se apoi actul în păstrare unuia din martori şi uneori
înregistrându-se în arhiva magistratului.

Natura şi efectul acestor înscrisuri a dat naştere la controverse.

Din relatările lui Gaius, rezultă că ele se pare că ar izvorî un fel de
obligaţiune “litteris” (litterarum obligatio fieri videtur), ceea ce
denotă că jurisconsultul le considera ca nişte simple titluri probatorii.

Poetul Pseudo-Asconius face o distincţie, afirmând că în

chirograf “tantum quae gesta sunt scribi solent”, dar că “in
syngraphis etiam contra fidem veritatis pactio venit”.

Dacă singrafa este un înscris al cărui conţinut trece drept

expresiunea adevărului chiar când lucrurile în realitate se petrecuseră
altfel, reiese de aici că avem un act creator de obligaţiuni, deci cu un
adevărat contract literal. Unii autori extind soluţia şi chirografelor.

- Obligaţia litteris în epoca lui Justinian

În epoca postclasică, în contextul decăderii formalismului în
materia actelor juridice, încetează practica ţinerii registrelor de plăţi
şi încasări şi, odată cu acesta, dispare şi contractul litteris. Totuşi, în
Institutele lui Justinian se face încă vorbire despre obligaţia litteris.

Obligaţia literală din epoca lui Justinian nu se confundă însă cu

cea născută din contractul litteris, întrucât se caracterizează printr-o
fizionomie distinctă, un mod propriu de formare şi o funcţie proprie.

Ipoteza la care se referă titlul corespunzător din Institute este

următoarea: debitorul care a recunoscut printr-un înscris primirea
unei sume de bani, după trecerea unui anumit interval de timp, nu mai
are dreptul să facă dovada că nu a primit în realitate această sumă şi
rămâne deci obligat în baza acestui înscris.

În dreptul postclasic are loc o tendinţă de generalizare a formei

17
 scrise, dat fiind interesul creditorilor de a-şi constitui mijloace de
probă cât mai sigure într-o epocă de instabilitate şi de criză
economică. Drept urmare, atunci când încheiau o operaţiune juridică,
părţile obişnuiau să redacteze înscrisuri în care se menţiona că
aceasta a avut loc.

Aceste înscrisuri constatatoare ale operaţiunii juridice încheiate

nu se confundă însă cu contractul litteris, deoarece nu aveau o funcţie
creatoare, ci doar una probatorie, ele fiind încheiate cu scopul de a
proba existenţa unor obligaţii.
Asemenea acte scrise puteau fi atacate, prin “querela non
numeratae pecuniae”. “Querela” putea fi intentată într-un anumit
termen, termen care în epoca lui Justinian a fost fixat la doi ani. Dacă
în acest interval de timp debitorul nu intenta “querela non numeratae
pecuniae” împotriva actului ce menţiona existenţa obligaţiei sale,
actul devenea inatacabil. Obligaţia izvorâtă din actul inatacabil poartă
în vremea lui Justinian numele de obligaţie literală.

În noua sa accepţiune9, obligaţia nu este propriu-zis efectul

unui act. În fapt, obligaţia se naşte din operaţiunea juridică
consemnată în actul scris, dar devine literală numai dacă debitorul nu
atacă înscrisul în termen de doi ani.

Prin sistemul cunoscut în epoca lui Justinian, proba unei

obligaţii se confundă cu naşterea ei. Altfel spus, obligaţia literală îşi
capătă identitatea proprie numai după trecerea a doi ani, timp după
care debitorul nu mai are posibilitatea de a ataca actul în care este
menţionată datoria sa.

Faptul că romanii au păstrat un termen care exprimă în epoca

postclasică alt conţinut juridic decât în epoca veche, literatura juridică
a exprimat mai multe opinii. Deşi sunt diverse, majoritatea autorilor
susţin ideea că acest procedeu, care nu apare ca izolat în practica
romanilor, reprezintă încă o modalitate de exprimare a spiritului
conservator roman, a dorinţei de a înfăţişa dreptul ca pe un fenomen
imuabil, atât în planul conţinutului cât şi al formei sale.

Rolul scrisului în materie de acte juridice a variat din cauza

dublei posibilităţi ce presupune:

- El poate constitui un simplu mijloc de dovadă

- El mai poate să fie ridicat la rangul de condiţiune esenţială,

de formalitate indispensabilă pentru validitatea unei operaţiuni date.

De aici, se poate vedea şi autonomia dintre concepţia grecească

şi cea romană, aceasta deosebind actul juridic de titlul care-l
materializează, iar cealaltă considerând facerea înscrisului ca o
cerinţă necesară existenţei însăşi a actului juridic.

Cu timpul însă, contractul literal a dispărut, mai exact în epoca

postclasică.

9
Emil Molcuţ, “Drept roman”, Edit Press Mihaela S.R.L., Bucureşti, 2000, p, 250-251.
18
 5.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unitatii de invatare nr. 5

Contractele solemne sau formale sunt cele mai vechi. La inceput, contractele imbracau o forma
religioasa – sponsio. In aceasta perioada , dreptul roman era caracterizat prin principiul formalismului.
Prin descompunerea oranduirii gentilice cea dintai obligatie contractuala a rezultat din intelegerea
intervenita intre garant si pagubas, intelegere insotita de pronuntarea unui juramant religios.
Formulele folosite la inceheierea contractelor erau in limba latina sau greaca, fiind esentialmente
orale.
Contractul scris care transforma stipulatiunea veche, inconjurate de un formalism riguros, apare
inca din vremea lui Cicero, cand partile contractante radactau un act scris in cuprinsul caruia se
mentiona ca o stipulatiune a avut loc.
Stipulatiunea, prin deturnarea sa de la scopul initial, a servit la inlocuirea unei obligatii cu alta, de
unde si caracterul sau abstract privind cunoasterea cauzei stipulatiunii.
Contractul litteris a aparut in sec. al II-lea ca urmare a inconvenientelor in materia probatiunii, cum
era in cazul contractelor verbale.

Concepte şi termeni de reţinut

contract solemn, contract religios, stipulatio, sponsio, jusiuriandum

Întrebări de control, autoevaluare şi teme de dezbatere

1. Care sunt contractele solemne in forma religioasa prevăzute in dreptul roman?

2. In ce constau contractele in forma verbala in dreptul roman?

3. Care este diferenţa intre contractele romane sponsio religiosa si sponsio laica?

4. Enumeraţi si definiţi contractele solemne in forma autentica?

5. Definiţi contractele solemne in forma scrisa?

19
 Teste de evaluare/autoevaluare

 Alegeţi varianta corectă!

1. Care din urmatoarele constituie un contract solemn?

a) nexum;
b) fiducia;
c) emfiteoza;
d) nici un raspuns corect;

2. In ce consta obicetul contractului litteris?

a) in schimbul in natura;
b) intr-o intelegere echitabila;
c) intr-o suma de bani;
d) toate raspunsurile corecte;

3. Precizati valoarea de adevar a urmatoarei afirmatii:

„Cel care promite fapta altuia se obliga sa plateasca stipulatio poenae daca tertul nu-si va executa
prestatia”

a) Adevarat
b) Fals

20
Bibliografie

- Ion Anghel, “Drept roman II- Culegere de date pentru studenti”, format electronic;
- Ion M. Anghel, “Dreptul roman”, (Manual), Ed. Luminia Lex, Bucuresti, 2002;
- Stefan Cocos ,”Drept roman”, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2004;
- Ştefan Cocoş, Mircea Toma, George Pârvan, „ Breviar terminologic de drept roman”, Editura
Scorpio 78, Bucureşti 2003
- Felicia Ştef, “Dicţionar de expresii juridice latine”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1995
- Vladimir Hanga, “Drept privat roman”, Editura Universitatii, Bucuresti, 1978l;
- Vl. Hanga si M. V. Jacota, “Drept privat roman”, Editura Universitatii, Bucuresti, 1964;
- Emil Molcut si Dan Oancea, “Drept roman”, Editura Sansa, Bucuresti, 1993;
- C-tin Stefan Tomulescu, “Drept privat roman” , Editura Universitatii, Bucuresti, 1973;

- A se vedea notele de subsol din fiecare unitate de învăţare format electronic ataşat sau Ion
Anghel, “Drept roman II- Culegere de date pentru studenţi”.

21