Cursuri DR Roman 2

Unitatea de învăţare 1
Obligaţiuni
Cuprins
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Originea şi evoluţia obligaţiilor
1.3.2. Definiţia obligaţiilor
1.3.3. Elementele obligaţiei
1.3.4. Tipuri de obligaţii
1.4. Îndrumar pentru autoverificare
1.1. Introducere
Cercetarea originii evoluţiei obligaţiei prezintă un mare interes
datorită urmelor pe care etapele succesive de dezvoltare ale acesteia le-a lăsat
asupra unor instituţii de mai târziu, precum şi asupra terminologiei juridice
romane.
Obligaţiile s-au dezvoltat treptat, astfel încât în perioada străveche şi
în perioada veche a dreptului roman, erau puţine acele situaţii în care cineva
putea deveni „obligat” față de altul1. Abia prin secol II î. Hr. a apărut
instituția juridică a obligațiilor, cand alături de vechile elemente arhaice au
fost valorificate elemente noi precum „creditum” şi „debitum” legate în
mod direct de proprietate2.
Etimologia cuvântului obligatio îşi are sorgintea într-o perioadă
străveche când, în cazul comiterii unui delict, păgubaşul, bazându-se pe o
sancțiune întemeiată pe răzbunare privată; în lanțuri făptuitorul de unde şi
denumirea de ob ligatio (legare). Abia într-o etapă ulterioară sancţiunea
răzbunării victimei a fost înlocuită trepatat prinr-o înţelegere între păgubaş şi
delincvent prin care se stabilea o despăgubire. Tot de atunci părţile încep să
admită posibilitatea de a se lua în gaj o altă persoană, un ostatic (vindex),
până la plata.
În ceea ce priveşte originea instituţiei obligaţiilor au existat de-a
lungul timpului numeroase opinii, care au născut controverse 3, pe deplin
justificate dacă avem în vedere faptul că obligaţia a fost, la origine, o simplă
legătură materială, fizică, care, printr-un înalt grad de abstractizare, s-a
spiritualizat, s-a juridicizat, această ultimă formă, dobandită în epoca
postclasică a dreptului privat roman, fiind preluată şi de dreptul modern.
1
N. Corodeanu, Evoluţia obligaţiunii romane, I, București, 1938, p. 265
2
M. V. Jakotă, Dreptul roman, vol. I, II, Editura Fundației „Chemarea”Iași, 1993, p. 475
3
Vl. Hanga, Tratat de drept privat roman, Bucuresti, 1978, p. 347
1
Anumiţi cercetători afirmă că originile obligaţiei trebuie căutate în
obiceiurile popoarelor primitive: un grup (clan, familie) făceau daruri altui
grup în cadrul unor ceremonii. Acest din urma grup avea obligaţia de a face
daruri similare. Explicaţia este simplistă, superficială, întrucât nu se ştie
dacă romanii primitivi practicau asemenea obiceiuri şi pe de alta parte,
oferirea unor daruri era lipsită de un acord prealabil, ceea ce nu apropie
faptul în sine de conceptul de obligaţie elaborat de romani.
Alţi autori sunt de părere că originea obligaţiilor trebuie căutată în
raporturile dintre ginţi în perioada anterioară fondării statului. Dacă una
dintre ginţi sau un membru al acesteia erau lezaţi de o alta ginta, fie colectiv,
fie numai de un membru al sau, între ginţi izbucnea starea de război,
leziunea suferită legitimând dreptul de răzbunare, care ducea la o stare de
aservire între ginţi, numită de romani obligatio. S-a mai susţinut ca originea
obligaţiei trebuie văzută în anumite practici religioase, invocându-se
paralelismul care exista la romani între terminologia juridică şi cea
religioasă. De exemplu cuvântul obligare era folosit uneori şi în sens religios
(de a se lega prin votum). Gaius menţionează întrebuinţarea jurământului în
raporturile de patronat când libertul promite serviciile sale patronului,
singurul caz de obligaţie contractată prin jurământ. Pe de alta parte se admite
că primul acord generator de obligaţie a fost îmbrăcat în formă religioasa 4.
Obligaţia se conturează ca fiind raportul juridic în temeiul căruia o
persoană numită creditor poate pretinde unei alte persoane numită debitor o
anumită prestaţie iar în caz de refuz, debitorul poate fi constrâns pe cale
judiciară la executare.
Obiectivele unităţii de învăţare:

 definirea conceptului de obligaţie;
 prezentarea teoretică a conceptelor de elemente ale obligaţiei;
 identificarea etapelor evoluţiei obligaţiei;
 studenţilor cu principalele concepte privind originea, evoluţia,
elementele obligaţiei;
 prezentarea teoriilor referitoare la apariţia şi dezvoltarea
acestor concepte;
 însuşirea unor cunoştinţe referitoare la rolul şi locul
obligaţiilor în procesul aparitiei si evolutiei lor istorice
Competenţele unităţii de învăţare:

 Cunoasterea terminologiei juridice, creatie a romanilor;
 Stapanirea principiilor fundamentale si a regulilor de drept;
4
C.St. Tomulescu, Drept privat roman, T.U.B. 1973, p. 227
2
 Intelegerea sensurilor proprii fiecarei categorii si fiecarui
concept juridic;
 Interpretarea corecta a textelor juridice romane si a oricarui
text juridic in general;
 Surprinderea relatiilor dintre categoriile si conceptele juridice;
 Intelegerea continutului si semnificatiei institutiilor juridice
moderne;
 Perfectionarea discursului juridic, in sensul exprimarii
corecte si fluente in limbajul juridic;
 Insusirea artei de a rationa in drept;
 Dezvoltarea constiintei juridice si a constiintei civice;
 Cultivarea spiritului de dreptate si justitie;
Timpul alocat unităţii: 2 ore
1.3.1. Originea şi evoluţia obligaţiilor

Etimologia cuvântului obligatio îşi are sorgintea într-o perioadă
străveche a dreptului roman când, cel păgubit ținea în lanțuri făptuitorul în
cazul comiterii unui delict, de unde şi denumirea de ob ligatio (legare),
bazându-se pe o sancțiune bazată pe răzbunare privată. Ulterior, sancțiunea
răzbunării victimei a fost înlocuită cu înțelegere intervenită între păgubaş şi
delicvent prin care aceştia cădeau de acord asupra unei despăgubiri, existând
şi posibilitatea de a se lua în gaj o altă persoană, un ostatic (vindex), până la
plata despăgubirii5.
Etapele evoluţiei obligaţiei, aşa cum au fost ele analizate de cercetări
în dreptul roman, sunt următoarele6 .
1. În societatea gentilică, dacă o persoană era victima unui delict, toţi
membrii colectivităţii îi luau apărarea, răzbunându-se la rândul lor.
2. Mai târziu, dreptul de răzbunare a victimei a fost înlocuit, cu un alt
sistem mai evoluat, potrivit căruia delincventul şi păgubaşul ajung la
înţelegere. Despăgubirea ia locul răzbunării.
3. Cu trecerea timpului, apare eliberarea din lanţuri a delincventului,
în schimbul unui gaj viu.
4. Într-o etapă nouă, între garant şi păgubaş intervine o înţelegere în
care trebuie să vedem cea dintâi obligaţie contractuală.
5
N. Corodeanu, Evoluția obligațiunii romane, I, București,1938, p. 265
6
E. Molcuţ, Drept privat roman, Curs, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p.
3
5. În altă etapă, s-a admis ca delincventul să devină garant pentru
promisiunea sa.
6. Într-o ultimă etapă, s-a considerat a fi de prisos ca delincventul să
apară ca propriul său garant.
1.3.2. Definiţia obligaţiilor

Noţiunea de “obligaţie” este definită în două texte romane. Primul
text conservat în Digeste, aparţine jurisconsultului Paul, iar cel de al doilea
text, consacrat in Institutele, aparţine jurisconsultului Justinian.
Jurisconsultul Paul dă următoarea definiţie obligaţiei: Obligationum
substantia non in eo consistit, ut aliquod corpus nostrum aut servitutem
nostram faciat, sed ut alium nobis adstringat ad dandum aliquid vel
faciendum, vel praestandum - Natura obligaţiei nu constă în faptul că un
lucru devine al nostru sau ne este construită o servitute, ci în faptul că cineva
este constrâns a ne transmite proprietatea unui lucru, a face ceva sau a
îndeplini o prestaţiune. Definiţia lui Paul conservată în Digestele reflectă
contrastul dintre conceptul de “obligaţie” şi dreptul real sau actele ce sunt
întrebuinţate în vederea achiziţionării unor drepturi reale.
În accepţiunea jurisconsultului Justinian, mult mai apropiată de
accepţiunea modernă: Obligatio est iuris vinculum quo necesitate ad-
stringimur alicuius solvendae rei secundm noastre civitatis jura - adică,
obligaţia este o legătură de drept, prin care suntem siliţi a plăti ceva conform
dreptului cetăţii noastre.
Obligaţia se conturează astfel ca o legătură de drept, “vinculum
iuris”, fiind un raport juridic, al cărui obiect este desemnat prin
cuvântul ,,plată”. Termenul de “plată” este utilizat nu pentru a desemna
obligaţia de a remite o sumă de bani, ci în sensul larg al cuvântului, respectiv
în sensul de dare, facere sau prestare.
Cuvântul ,,dare” desemnează obligaţia de a transmite dreptul de
proprietate asupra unui lucru sau de a constitui un drept real ori de a plăti o
sumă de bani.
Cuvântul ,,facere” desemnează obligaţia instituită în sarcina
debitorului de a face ceva pentru creditor (spre exemplu, o prestare de
servicii) sau de a nu face.
Cuvântul ,,prestare” desemnează obligaţia care-i incumbă debitorului
de a procura folosinţa unui lucru fără a constitui un drept real.
Prin sintagma ,,suntem siliţi a plăti ceva” este evidenţiată doar situaţia
debitorului raportului juridic obligaţional, situaţia creditorului fiind doar
sugerată7 .
Termenii de creditor şi debitor au apărut târziu în dreptul roman.
Multă vreme atât creditorul cât şi debitorul au fost desemnaţi prin expresia
reus (parte în proces)8 . Obligaţia se conturează ca fiind raportul juridic civil
între două persoane determinate, una numită creditor iar cealaltă debitor, în
temeiul căruia prima poate cere de la cea de a doua săvârşirea unui act (să
dea sau să facă ceva) sau abţinerea de la acest act.
7
Molcuţ, Emil; Oancea, Dan; Drept roman, Curs, Ed. Sansa SRL, Bucureşti, 1997
8
Popa V.,Drept privat roman, Ed. Presa Universitară Română, Timişoara, 2001, p.
210
4
Obligaţia se conturează ca fiind raportul juridic civil între două
persoane determinate, una numită creditor iar cealaltă debitor, în temeiul
căruia prima poate cere de la cea de a doua săvârşirea unui act (să dea sau să
facă ceva) sau abţinerea de la acest act.
1.3.3. Elementele obligaţiei

Chiar dacă sunt criticabile din punct de vedere al gradului de
cuprindere, toate definiţiile obligaţiei din dreptul roman ne arată elementele
care compun obligația în general9.
Elementele obligaţiei
Raportul juridic obligaţional presupune următoarele elemente:
• subiectele raportului juridic;
• obiectul;
• sancţiunea.
Subiectele raportului juridic
1. creditorul este subiectul activ al raportului juridic
obligaţional care are dreptul de a pretinde o plată şi de a
constringe o altă persoană să-i plătească ceea ce îi
datorează;
2. debitorul este subiectul pasiv al raportului juridic
obligaţional care trebuie să plătească ceva creditorului, la
nevoie chiar prin constrângere.
În dreptul privat roman, creditorul era desemnat şi prin expresia reus
credendi, iar debitorul prin expresia reus debendi; cum reus înseamnă pârât,
denumirile tind să evidenţieze posibilitatea creditorului de a-l acţiona în
judecată pe debitor, la nevoie, dacă nu îşi respectă angajamentul luat; astfel,
cu timpul, reus a fost rezervat doar pentru a-l desemna pe debitorul raportului
juridic obligaţional.
Denumirea de creditor îşi are sorgintea în încrederea (credo) pe care
creditorul o învesteşte în debitorului său. Prin extrapolare şi având ca
rădăcină expresia credo, s-a ajuns la noţiunea de creditor cu scopul de a
desemna situaţia tuturor persoanelor față de care a existat datorie din partea
altora. Nu este mai puțin adevărat că prin credo se înțelege şi altceva în
dreptul roman, a da bani cu împrumut10 .
Obiectul obligaţiei îl reprezintă prestaţie asumată de către debitor
faţă de creditorul său în momentul naşterii raportului juridic obligaţional.
Obiectul obligaţiei, desemnat în definiţia lui Justinian prin termenul
de “plată”, consta în prestaţia la care debitorul s-a obligat, respectiv în dare,
facere sau prestare. Prestația asumată de către debitor, trebuie să fie posibilă,
să fie permisă de lege şi de regulile moralei, să fie determinată sau cel puțin
determinabilă şi să prezinte interes patrimonial pentru creditor, aşa încât
obligația să fie valabilă.
Plata, ca obiect al obligaţiei trebuie privită în sens larg, constând în
executarea oricarei obligaţii, atât în plata unei sume de bani cât şi în plata
chiriei, predarea unui obiect, executarea unei lucrări etc.
9
Hanga Vl., Drept privat roman, Editura didactică și enciclopedică, București,
1977, p. 347
10
Tomulescu C. Șt., Drept privat roman, București, 1973, p. 227
5
Astfel, în sens larg, obiectul obligației constă în: dare, facere sau
non-facere:11
Dare.Această expresie desemnează transferul dreptului de proprietate
sau a unui alt drept real de la debitor către creditor.
Dare.Această expresie desemnează transferul dreptului de proprietate
sau a unui alt drept real de la debitor către creditor.
Facere. Este termenul cu semnificația de a înfăptui ceva: a executa o
lucrare, a preda un animal ori un alt bun aflat in comercium.
Non facere. Desemnează abţinerea la care debitorul s-a obligat față
de creditorul său. Cu titlu de exemplu, angajamentul unuia dintre vecini față
de celălalt de a se abţine să construiască la o distanţă mai mică decât cea
stabilită, în raport cu proprietatea învecinată.
Prestare. Acest termen aşa cum îl întâlnim în textele romane este
discutabil astăzi. La vremea respectivă avea menirea de a desemna obligaţia
de a procura folosinţa unui lucru fără a constitui un drept real.
Constrângerea este desemnată prin expresia adstringimur şi
reprezintă mijlocul prin intermediul căruia creditorul îl poate sili pe
debitorul raportului juridic obligaţional să-şi execute angajamentul asumat,
în ipoteza în care acesta nu procedează la executarea obligaţiei de buna
voie.
În epoca străveche constrângerea debitorului se realiza în mod brutal.
Promisiunea solemnă (sponsio sau nexum-ul) asumată de către debitorul
raportului juridic obligaţional, dacă nu era respectată genera un proces (în
cazul nexumului nu era necesar procesul) fiind urmată apoi de executarea
silită în baza titlului executor sau al hotărârii judecătoreşti. Pretorul
constatând imposiblitatea de plată a debitorului îl trecea în puterea
creditorului pronunţând cuvântul adico.
Măsurile de constrângere au evoluat, în timp şi, de la formele
primitive, brutale de sancţiune au fost acceptate măsuri de constrângere noi,
moderne, care vizează bunurile aflate în patrimoniul debitorului.
1.3.4. Tipuri de obligaţii

În dreptul privat roman, obligaţiile au fost clasificate de către
jurisconsulţii romani, mai cu seamă în perioada Imperiului, având la bază
mai multe criterii12 .
Clasificarea după izvoare.
Prin noţiunea de izvor al obligaţiei se înţelege un act juridic sau un
fapt generator de obligaţii.
Gaius clasifică obligaţiile după izvorul lor şi arată că orice obligaţie
se naşte fie din contract, fie dintr-un delict (omnis enim obligatio vel ex
contractu nascitur vel ex delicto). Ulterior Gaius adaugă şi o a treia
categorie: obligaţii variae causam figurae fiind incluse toate celelalte
obligaţii care nu izvorăsc din contracte sau delicte dar care provin din alte
surse.
11
I. C. Cătuneanu, , Curs elementar de drept roman, Ediția a II-a, București, Editura
„Cartea românească”, 1924, p. 265
12
Gr. Dimitrescu Drept roman (Izvoare. Procedura. Persoane. Drepturi reale),vol.
I, Imprimeriile Independența, București, p. 3-6
6
Pentru obligaţiile ex variis causarum figuris, prin analogie li s-au
aplicat fie regulile contractelor, fie regulile delictelor, ca şi cum obligaţia
respectivă s-ar fi născut din contract (quasi ex contractu) sau din delict
(quasi ex delictu), după caz13 .
Justinian adoptă clasificarea obligaţiilor după izvorul lor în:
contracte, delicte, quasicontracte şi quasidelicte. Această clasificare a fost
preluată ulterior de către numeroase coduri civile moderne. Astăzi,
clasificarea lui Justinian a fost criticată cu argumente solide, numai printr-o
eronată interpretare a unor texte din dreptul roman sunt considerate
quasicontractele şi quasidelictele izvoare autonome ale obligaţiilor14 .
Clasificarea obligaţiilor după sancţiune.

Din acest punct de vedere obligaţiile se clasifică în obligaţii civile şi
obligaţii naturale.
Obligaţiile civile sunt acele obligaţii sancţionate printr-o acţiune.
Astfel, dacă obligația era de drept strict, acțiunea era şi ea tot de drept strict,
iar dacă obligația era de bună credinţă şi acțiunea era de bună credinţă. În
ceea ce priveşte interpretarea obligaţiilor, aceasta diferă după cum obligaţiile
sunt de drept strict sau de bună credinţă. Interpretarea obligaţiilor de drept
strict se face ţinând cont de litera actului, iar interpretarea obligaţiilor de
bună credință se face pornind de la voința relă a părţilor. În dreptul privat
roman au existat şi obligaţii naturale (obligatio naturalis), acele obligaţii
nesancţionate de nici o acţiune. Primele cazuri de obligații naturale au apărut
în dreptul clasic atunci când debitorul a fost exonerat de executarea prestației
ori dacă executarea a devenit imposibilă 15 . Sancţiunea obligaţiilor naturale a
fost admisă numai prin excepţie. S-a admis, de pildă, la un moment dat că
toate obligaţiile dintre sclav şi stăpân sunt obligaţii naturale.
Clasificarea din punct de vedere al numărului de persoane care

participă la raportul juridic16 :
Din acest punct de vedere, obligaţiile se împart în obligaţii cu un
singur debitor şi un singur creditor şi obligaţii cu pluralitate de subiecte (mai
mulţi creditori sau debitori):
În cazul obligaţiei cu pluralitate de subiecte, în ipoteza în care părţile
sunt pe picior de egalitate distingem între obligaţiile conjuncte şi obligaţiile
solidare, iar în ipoteza în care părţile nu sunt pe picior de egalitate, suntem în
prezenţa a două situaţii: adstipulatio şi adpromissio.
Obligaţiile conjuncte constituie regula raportului juridic cu pluralitate
de subiecte, fiind guvernate de principiul divizibilităţii creanţelor şi
datoriilor. Prin urmare, dacă vor fi mai mulţi creditori, fiecare dintre ei va
putea să valorifice numai partea sa din creanţă, iar dacă există mai mulţi
debitori, fiecare dintre ei va putea fi ţinut numai pentru partea sa de datorie.
13
Ghidro R., Ghidro A., Nistor V., Roma-cetatea și destinul ei juridic,1, Editura
Galaxia Gutemberg, 2009, p. 151
14
M. Planiol, Traite elementaire de droit civil, II, Paris, 1921, p. 807
15
Tomulescu C. Șt., Drept privat roman, București, 1973, p. 286
16
E. Molcuț, Drept privat roman, Ediție revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2007
7
În cazul obligaţiei conjuncte vom avea pluralitate de obiecte, existând
atâtea obiecte câte părţi sunt şi unitate de raport juridic obligaţional, raport
juridic fiind unic urmâns să se stingă numai după ce ultimul creditor îşi
valorifică dreptul de creanţă sau după ce ultimul debitor îşi plăteşte partea sa
din datorie .
În cazul obligaţiilor coreale, care constituie o excepţie de la regulă,
dacă sunt mai mulţi creditori, oricare dintre ei va putea valorifica întreaga
creanţă. Simetric, dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare dintre ei va putea fi
ţinut pentru întreaga datorie.Prin urmare oricare creditor poate cere tot şi
oricare debitor poate plăti tot. În ipoteza în care unul dintre debitori va face
plata sau în ipoteza în care unul dintre creditori îşi valorifică dreptul, toate
celelalte raporturi juridice obligaţionale se sting din lipsă de obiect (obiectul
este un element al obligaţiei; nu poate exista obligaţie fără obiect).
Adstipulatio este actul prin care un creditor accesor se alătură
creditorului principal. Creditorul principal se numeşte adstipulator, întrucât
dreptul lui de creanţă a izvorât dintr-un contract verbal numit adstipulatio.
Adstipulatorul este un creditor veritabil numai în raport cu debitorul, nu şi în
raport cu creditorul principal. Astfel, el poate să-l urmărească în justiţie pe
debitor şi poate obţine plata de la acel debitor, dar nu o poate păstra pentru
sine, ci trebuie să o transmită creditorului principal 17 MOLCUT
Adpromissio este actul prin care un debitor accesor, numit garant
(adpromissor), se alătură debitorului principal. Acest garant promite
creditorului ceea ce i-a promis şi debitorul principal. Numai în cazul în care
debitorul principal devine insolvabil creditorul poate acţiona în justiţie pe
garant. În acest fel, creditorul este pus la adăpost de insolvabilitatea
debitorului.
Sinteza unităţii de învăţare 1
 Noţiunea de obligaţie s-a format pe baza unei îndelungate evoluţii, în procesul

tranziţiei de la societatea gentilică la societatea politică. Asupra originei
instituţiei obligaţiilor s-au conturat numeroase opinii, care au născut controverse,
pe deplin justificate dacă avem în vedere evoluţia sa de la simpla legătură
materiala, fizică, la forma spirituală şi juridicizată, forma preluată şi de dreptul
modern18.
17
Vl. Hanga, Tratar de drept privat roman, Bucuresti, 1978, p. 347
18
E. Molcuț, Drept privat roman, Ediție revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2007
8
Într-un text conservat în Digeste, jurisconsultul Paul dă următoarea definiţie obligaţiei:,,
Obligationum substantia non in eo consistit, ut aliquod corpus nostrum aut servitutem nostram
faciat, sed ut alium nobis adstringat ad dandum aliquid vel faciendum, vel praestandum” -
Natura obligaţiei nu constă în faptul că un lucru devine al nostru sau ne este construită o
servitute, ci în faptul că cineva este constrâns a ne transmite proprietatea unui lucru, a face ceva
sau a îndeplini o prestaţiune.
Definiţia lui Paul conservată în Digestele reflectă contrastul dintre conceptul de
“obligaţie” şi dreptul real sau actele ce sunt întrebuinţate în vederea achiziţionării unor drepturi
reale.
În accepţiunea jurisconsultului Justinian, mult mai apropiată de accepţiunea modernă:
Obligatio est iuris vinculum quo necesitate ad-stringimur alicuius solvendae rei secundm
noastre civitatis jura - adică, obligaţia este o legătură de drept, prin care suntem siliţi a plăti
ceva conform dreptului cetăţii noastre.
Obligaţia se conturează astfel ca o legătură de drept, “vinculum iuris”, fiind un raport
juridic, al cărui obiect este desemnat prin cuvântul “plată”. Termenul de “plată” este utilizat nu
pentru a desemna obligaţia de a remite o sumă de bani, ci cu sensul de dare, facere sau prestare.
Cuvintele vinculum juris, face trimitere la cele două persoane între care se naşte raportul
de drept .
Etapele evoluţiei obligaţiei, aşa cum au fost ele analizate de cercetări în dreptul roman,
sunt următoarele:
1. În societatea gentilică, dacă o persoană era victima unui delict, toţi
membrii colectivităţii îi luau apărarea, răzbunându-se la rândul lor
2. Mai târziu, dreptul de răzbunare a victimei a fost înlocuit, cu un alt
sistem mai evoluat, potrivit căruia delincventul şi păgubaşul ajung la
înţelegere. Despăgubirea ia locul răzbunării.
3. Cu trecerea timpului, apare eliberarea din lanţuri a delincventului, în
schimbul unui gaj viu.
4. Într-o etapă nouă, între garant şi păgubaş intervine o înţelegere în care
trebuie să vedem cea dintâi obligaţie contractuală.
5. În altă etapă, s-a admis ca delincventul să devină garant pentru
promisiunea sa.
6. Într-o ultimă etapă, s-a considerat a fi de prisos ca delincventul să apară
ca propriul său garant.
Concepte şi termeni de reţinut
Obligaţie, raport juridic obligaţional, dare, facere, praestare, non facere, elementele
obligaţiei, quo necessitate adstringimur, vinculum iuris, reus, constrângere, obiect, sancţiune,
creditor, debitor, licit, obligaţii cu pluralitate de subiecte, obligaţii civile, obligaţii naturale,
obligaţii conjuncte, obligaţii coreale, adpromissio, adstipulatio, debitor accesor, creditor accesor,
debitor principal, creditor principal, subiect activ, subiect pasiv.
Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Enumeraţi etapele evoluţiei obligaţiei
2. Menţionaţi originea noţiunii de obligaţie
3. Care sunt elementele obligaţiei
4. Care sunt subiectele raportului juridic obligaţional
9
5. În ce constă obiectul obligaţiei
6. Precizaţi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească obiectul obligaţiei
7. Clasificaţi obligaţiile după izvoarele lor
8. Clasificaţi obligaţiile potrivit mecanismului sancţiunii
9. Clasificaţi obligaţiile potrivit numărului persoanelor
Teste de evaluare/autoevaluare
Alegeţi varianta corectă!
1. Cui ii aparţine afirmaţia:”Obligatio est iuris vinculum quo necesitate ad-stringimur

alicuius solvendae rei secundm noastre civitatis jura”?
a. Iustinian
b. Paul
c. Ulpian
2. Cui ii aparţine afirmaţia:”Natura obligaţiei nu constă în faptul că un lucru devine al
nostru sau ne este construită o servitute, ci în faptul că cineva este constrâns a ne
trsansmite proprietatea unui lucru, a face ceva sau a îndeplini o prestaţiune. ” ?
a. Iustinian
b. Paul
c. Ulpian
Bibliografie:
 Cârjan, Lazăr; Preda, Aura; Cerchez, Adela –Drept roman, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2011;
Bibliografie obligatorie:
 Cârjan, Lazăr; Preda, Aura; Cerchez, Adela, Drept roman, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2011;
 Cocoş, Ştefan, Drept roman – breviar, Editura Fundatiei România de Mâine,
2000;
 Cocoş, Ştefan Drept roman, Curs, Editura Sansa SRL, 1997.
10
Bibliografie suplimentară:
 Cocoş, Ştefan; Toma, M.; Pîrva, Gheorghe; – Breviar terminologic de drept

roman, Editura All Beck, Bucureşti, 2001;
 Molcuţ, Emil; Oancea, Dan; Drept roman, Curs, Editura Sansa SRL, Bucureşti,
1997
 Stoicescu, Constantin, Curs elementar de drept roman, Bucureşti, 1931
 Hanga, Vladimir, Drept privat roman, Editura didactică și pedagogică,
București, 1978
 Cătuneanu, Ion, Curs elementar de Drept Roman, Ediția a III-a, Cluj-Bucuurești,
Editura Cartea Românească, 1927,
 Tomulescu, Constantin Ştefan, Manual de drept privat roman, Litografia şi
Tipografia Învăţământului, Bucureşti, 1958
 Dumitrescu, Grigore, Drept roman, Vol.I, Editura Imprimeriile Independenţa, f.a.
Efectele obligaţiilor
Cuprins
2.1. Introducere
2.3.1. Efectele obligaţiilor
2.3.1.1. Principiul relativităţii efectelor contractelor
2.3.1.2. Nulitatea stipulaţiunii pentru altul
2.3.1.3. Nulitatea promisiunii pentru altul
2.3.1.4. Reprezentarea în contracte
2.3.2. Neexecutarea obligaţiilor
2.1.Introducere
Orice raport juridic obligaţional, indiferent de izvorul său,

conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să dea, să facă
sau să nu facă ceva. În funcţie de obiectul obligaţiei, debitorul urmează
să execute o prestaţie pozitivă sau negativă.
Efectul normal al oricărei obligaţii îl constituie dreptul
creditorului de a pretinde şi de a obţine de la debitor îndeplinirea
exactă a prestaţiei la care acesta s-a obligat. În principiu, prestaţia se
execută în natură şi de bună voie.
Obligaţiile juridice pot să producă, din perioada romană şi până
în prezent, două categorii de efecte:
a) un efect normal constând în executarea întocmai şi de bună
voie a obligaţiilor de către debitor în folosul creditorului. Acest efect
constituie raţiunea pentru care părțile s-au obligat una faţă de cealaltă1;
b) un efect accidental al obligaţiilor, în care creditorul este
nevoit să recurgă la mijloace de constrângere împotriva debitorului
pentru ca acesta să-şi execute prestaţia. Când debitorul refuză
executarea de bunăvoie a obligaţiei, creditorul are la îndemână
mijloace de constrângere pentru a obţine executarea.2
1
I. M. Anghel, Dreptul roman, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2000, p.183.
2
S. G. Longinescu, Istoria dreptului românesc din vremurile cele mai vechi până astăzi,
Când executarea obligaţiei în natură nu este posibilă prin
constrângerea debitorului, creditorul este îndreptăţit la despăgubiri cu
titlu de compensaţie pentru prestaţia neexecutată.
Acest efect este subsidiar efectului normal şi constă în dreptul
creditorului de a obţine daune-interese nu doar atunci când debitorul se
împotriveşte executării, ci şi în cazul când obligaţia nu mai poate fi
executată ori a fost executată cu întârziere de către debitor.
Despăgubirile pot fi stabilite pe cale judecătorească sau prin
voința părților (convenţionale).
Persoanele care participă la executarea obligaţiei sunt creditorul
şi debitorul. În dreptul privat roman se distinge după cum cel obligat
este sui iuris sau alieni iuris. Dacă cel obligat este sui iuris şi participă
personal la raportul juridic de obligație, nu se ivesc probleme în ceea
ce priveşte executarea. Dacă însă persoana sui iuris a luat parte la
încheierea obligației prin cei aflaţi sub puterea sa (oameni liberi sau
sclavi), actul era valabil pentru că se apreciază că persoana sui iuris
vorbeşte prin intermediul supuşilor săi: „vocea fiului se consideră a ta
cu privire la acele lucruri care pot fi dobândite ție.”3

 definirea conceptului de efect al contractului;
 prezentarea principiului relativităţii efectelor contractului;
 identificarea acţiunilor cu caracter alăturat;
 înarmarea studenţilor cu principalele concepte privind
executarea şi neexecutarea obligaţiilor;
 prezentarea teoriilor referitoare la apariţia şi
dezvoltarea acestor concepte;
 identificarea condiţiilor de intentare a acţiunilor noxale;
efectelor obligaţiilor în procesul apariţiei şi evoluţiei
lor istorice.
 prezentarea cazurilor şi condiţiilor în care debitorul
răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor.

 Cunoaşterea terminologiei juridice, creaţie magistrală a jurisconsulţilor
şi a pretorilor;
București, 1908, p. 21.

 Înţelegerea sensurilor proprii fiecărei categorii şi
fiecărui concept juridic;
 Stăpânirea principiilor fundamentale şi a regulilor de drept;
 Interpretarea corectă a textelor juridice romane şi a
oricărui text juridic în general;
 Surprinderea relaţiilor dintre categoriile şi conceptele juridice;
 Înţelegerea conţinutului şi semnificaţiei instituţiilor
juridice moderne;
 Perfecţionarea discursului juridic, în sensul exprimării
corecte şi fluente în limbajul juridic;
 Însuşirea artei de a raţiona în drept;
 Dezvoltarea coştiinţei juridice şi a conştiinţei civice;
 Cultivarea spiritului de dreptate şi justiţie.
2.3.1. Efectele obligaţiilor
Efectul normal al oricărei obligaţii constă în executarea acesteia

de către debitor, care urmează să dea, să facă sau nu facă ceva în
favoarea creditorului său.
Este vorba de un act voluntar, pe care debitorul trebuie să-l
execute întocmai şi de bună voie, în virtutea principiului conform
căruia prestaţia se execută în natură şi de bună voie de către debitorul
raportului juridic obligaţional.
În ipoteza în care debitorul refuză totuşi executarea, creditorul
are la dispoziţie un mijloc de constrângere pentru a obţine executarea:
acesta are posibilitatea de a-l urmări şi de a obţine executarea
obligaţiei pe calea unei acţiuni, care reprezenta efectul accidental, în
extremis, al obligaţiei.
Acţiunile cu caracter alăturat (adiecticiae qualitatis4
3
Inst., 3. 19. 4.; Emil Molcuț, op. cit, p. 189.
Acţiunile cu caracter alăturat au fost create de către pretor cu
scopul de a asigura executarea obligaţiei în ipoteza în care subiecții
raportului juridic obligaţional, creditorul sau debitorul, nu sunt
prezenți la încheierea ori la executarea acesteia. Acțiunile cu caracter
alăturat sunt de cinci categorii:
- actio quod iussu,5 acţiune în baza unei declaraţii speciale de
adeziune, prin care pater familias îşi asumă consecinţele actului
încheiat cu un terţ de către fiul său ori de un sclav, care poate fi
utilizată împotriva lui pater familias în situaţia în care acesta a
autorizat expres sclavul ori pe fiul său să încheie anumite acte cu terții.
- actio exercitoria,6 privind comerţul maritim, este utilizată de
către fiul de familie sau de către sclav împotriva lui pater familias, în
ipoteza în care, pe baza unei convenţii, au luat de la acesta o corabie în
exploatare, iar pater familias nu îşi onorează obligaţiile asumate ;
- actio institoria,7 instituită în favoarea sclavului ori a fiului de
familie care desfăşurau activități de comerț pe uscat în favoarea lui
pater familias, în vederea recuperării cheltuielilor la care sunt
îndreptăţiţi dacă pater familias refuză să efectueze plata.
În aceste trei cazuri, pater familias răspunde in solidum (cu
toate bunurile pe care le are).
- actio de peculio et de in rem verso, acţiune cu privire la
peculiu şi la îmbogăţire, prin intermediul căreia terţii se adresau lui
pater familias pentru obligaţiile încheiate de sclavul său sau de fiu, cu
privire la peculiul acestora din urmă. Dacă fiul de familie sau sclavul
utilizează peculiul în scopul realizării unui comerţ, fără ştirea lui pater
familias, va răspunde în limita peculiului ; dacă însă pater familias se
îmbogăţeşte în urma acelor acte, va răspunde în limita îmbogăţirii
sale8 ;
-actio tributoria,9 acţiune în repartizare, creată de către pretor
pentru a sancţiona frauda lui pater familias care, deși nu a autorizat
actele de comerț ale celor aflați sub puterea sa, le-a cunoscut și le-a
tolerat. În această situație, el va răspunde pro parte, în limita
peculiului, iar creditorii vor fi satisfăcuți în mod proporțional cu
valoarea creanțelor pe care le dețin.
Acţiunile au fost denumite ulterior adiecticiae qualitatis
deoarece se înfăţişau de fapt ca acţiuni alăturate întrucât fiul îl obliga
pe pater familias şi se obliga şi pe el însuşi.10
Pater familias se obligă după regulile dreptului pretorian (iure
praetorio), fiul se obligă conform dreptului civil (iure civile), iar
4
Emil Molcuț, op.cit., p. 190.
5
Gaius, 4. 70.
6
D. 14. 1. 1.
7
Gaius, 4. 71.
8
I. M. Anghel, op.cit., p. 185.
9
D. 16. 1. 32.
10
P. F. Girard., Manuel élémentaire de Droit Romanin, Septième édition, Paris, 1924,
pp. 712-713.
sclavul avea doar o obligaţie naturală (iure naturali). De la cele sus
menţionate fac exepţie împrumutul de consumație (mutuum) realizat în
contul lui pater familias şi plata lucrului nedatorat.11
Acțiunile cu caracter alăturat fac parte din acțiunile cu formula
cu transpozițiune, astfel că în intentio va figura numele fiului de
familie, deoarece el a încheiat tranzacția, iar în condemnatio numele
lui pater familias, întrucât el suportă efectele tranzacției și va
răspunde în justiție.
2.3.1.1. Principiul relativităţii efectelor actelor contractului
În virtutea principiului relativităţii efectelor actelor juridice,

contractul încheiat între unii nici nu vătămă nici nu profită altora (Res
inter alios acta aliis necque nocere necque prodesse potest).12 Prin
urmare, un contract nu produce efecte decât între părţile contractante.13
Părţi contractante erau considerate:
- persoanele care au participat la întocmirea actului;
- moştenitorii acestor persoane;
- creditorii lor chirografari.
Toate celelalte persoane erau considerate terţi şi, prin urmare,
contractele nu produceau efecte juridice faţă de acestea.
Din principiu relativităţii efectelor contractului decurg alte trei
principii speciale: nulitatea stipulațiunii pentru altul, nulitatea
promisiunii pentru altul și nereprezentarea în contracte.
2.3.1.2. Nulitatea stipulaţiunii pentru altul
Stipulaţiunea este contractul în formă verbală încheiat prin

întrebare şi răspuns. Stipulaţia pentru altul este promisiunea pe care o
face o persoană altei persoane de a executa o prestaţie în beneficiul
unui terţ.14 Stipulaţia în interesul altuia prezintă o utilitatea practică
deosebită, deoarece prin intermediul acestui procedeu două operaţii
juridice distincte pot fi înlocuite printr-una singură. În ceea ce priveşte
mecanismul formării stipulaţiunii, acesta este următorul: Primus îl
întreabă pe Secundus: - Te obligi față de mine să-i dai 100 lui Balbus?
(Spondesne mihi Balbo centum dare?) Secundus răspunde: Promit!
(Spondeo!) După regulile romane, stipulaţiunea este nulă atât faţă de
Primus cât şi faţă de Balbus. Stipulaţiunea este nulă faţă de Primus
întrucât acesta nu justifică un interes, ori, în dreptul roman, în lipsa
interesului nu există acţiune. Stipulaţiunea este nulă şi faţă de Balbus
deoarece acesta nu a participat la încheierea actului, este terţ faţă de
actul intervenit între Primus şi Secundus.
11
Vladimir Hanga, Mihai Jacotă, Drept privat roman, Editura didactică și pedagogică,
12
D. 2. 141. 7. 6.
13
Inst., 3. 19. 19; D. 50. 17. 73. 4.
Deşi era interzis a se stipula pentru altul (în folosul altuia),
potrivit regulii nemo alteri stipulari potest (nimeni nu poate stipula
pentru altul),15 încă din epoca veche s-a ajuns în mod indirect ca astfel
de contracte să-şi producă efectele. Într-adevăr, după ce avea loc
stipulaţia în favoarea terţului, stipulantul încheia cu aceeaşi persoană
un contract verbal prin care promitentul se obliga să dea o sumă de
bani pentru cazul când primul contract n-ar fi fost executat. Acest
contract se numea stipulatio poenae,16 stipulația penală sau stipulaţia
unei despăgubiri. Iustinian a menținut regula nulității stipulațiunii
pentru altul, dar cu unele excepții. Astfel, dacă un creditor vindea un
lucru primit în gaj pentru că debitorul nu i-a plătit suma datorată, dacă
acesta din urmă dorea să-l răscumpere putea interveni pe lângă
cumpărător să i-l restituie;17comodatarul și depozitarul pueau fi
obligați să restituie lucrul unui terț și nicidecum comodantului sau
deponentului;18de asemenea, tot unui terț, și nu promitentului, putea fi
restituită dota în situația desfacerii căsătoriei. 19 Stipulațiunea pentru
altul a fost admisă de Iustinian și în interesul moștenitorului.20
2.3.1.3. Nulitatea promisiunii pentru altul (pro alio)
Nulitatea promisiunii pentru fapta altuia se exprimă în

principiul nemo alienum factum promitere potest (nimeni nu poate
promite fapta altuia). Promisiunea pentru altul este promisiunea pentru
faptul altuia. În ceea ce priveşte mecanismul promisiunii faptei altuia
acesta era următorul: Primus promite lui Secundus că Tertius îi va
preda un sclav. Contractul este lipsit de valabilitate intrucât nu poate fi
obligat nici promitentul, nici Tertius. Promitentul nu poate fi obligat
întrucât acesta nu a promis propriul său fapt iar Tertius pentru că nu a
promis nimic. Cu toate acestea, s-a ajuns, pe căi ocolite, ca respectivul
contract să fie executat. Prin urmare, în loc ca promitentul să promită
faptul lui Tertius, el va promite propriul său fapt, şi anume că va
depune toate diligenţele, astfel încât Tertius să facă un anumit lucru.
2.3.1.4. Reprezentarea în contracte
Prin reprezentarea în contracte se înțelege acel sistem juridic în

virtutea căruia un pater familias se obligă prin contractul încheiat de
un alt pater familias.21 Acel pater familias care dă o împuternicire altui
14
Vladimir Hanga, op.cit., p. 364.
15
Ulpian, D. 45. 1. 38. 17.; D. 50. 17. 73. 4.
16
Vladimir Hanga, op.cit., p.365.
17
Ulpian, D. 13. 7. 13. pr. .
18
Cod. 3. 42. 8.
19
Paul, D. 24. 3. 45.; Cod., 5. 14. 7.
20
Inst., 3. 19. 13.; Gaius, 3. 100.
21
pater familias în vederea executării unui contract se numeşte
reprezentat. Cel care încheie efectiv contractul din împuternicirea
altuia se numeşte reprezentant.
În funcţie de calitatea reprezentantului, reprezentarea în
contract poate fi:
- activă, când reprezentantul intervine în contract în calitate de
creditor;
- pasivă, când reprezentantul intevine în contract în calitate de
debitor.
În raport cu efectele pe care le produce, reprezentarea în
contract poate fi:
- perfectă, în sensul că efectele contractului se
produc asupra reprezentatului, deşi contractul este încheiat de
reprezentant;
- imperfectă, în sensul că reprezentatul se obligă
alături de reprezentant.
Reprezentare perfectă a fost admisă doar ca o
excepție, în cazuri strict determinate, cum ar fi în materia tutelei, dar
numai la sfârșitul acesteia, când pupilul avea capacitate juridică de
fapt ; în cazul reprezentantului insolvabil, când s-a admis trecerea
creanței asupra reprezentatului pentru a se evita complicațiile care
decurgeau din situațiile în care acesta venea în concurs cu alți creditori
ai reprezentantului și nu putea să-și valorifice întreaga creanță ; în fine,
reprezentarea perfectă, activă și pasivă, a fost admisă și în cazul
împrumutuuil în vederea consumațiunii (mutuum).22 Conservatorismul
romanilor n-a recunoscut însă nici în timpul lui Iustinian sistemul
reprezentării perfecte în contracte ca principiu de drept.
Reprezentarea imperfectă funcționa potrivit sistemului
acțiunilor cu cracter alăturat, între doi pater familias, fiind admisă, la
început, prin extinderea acțiunilor exercitoria și institoria pentru actele
de comerț terestru și maritim. Jurisconsulții au înlăturat inconvenientul
aplicării reprezentării imperfecte doar pentru exercitarea unui comerț
pe mare sau pe uscat, creând actio quasi institoria, prin care creditorul
avea posibilitatea să acționeze împotriva reprezentatului și pentru
operațiuni juridice din alte domenii.
Odată cu actio quasi institoria, mecanismul reprezentării nu
funcționa decât pentru cazurile în care reprezentantul era debitor.23
Când reprezentantul urma să devină creditor, mecanismul reprezentării
nu funcționa, astfel că reprezentantul dobândea dreptul de creanță.24
Deoarece reprezentatul se obliga alături de reprezentant,
creditorul avea de ales între o acțiune utilă pe care o putea intenta
împotriva reprezentatului și o acțiune directă împotriva
reprezentantului, neavând dreptul să le intenteze pe amândouă.25
Sistemul noxalităţii
22
Cristinel Murzea, op.cit., pp. 211-212
Potrivit dreptului străvechi în materia delictelor, intrucât fiii de
familie şi sclavii nu au bunuri, ei răspund cu persoana lor. 26 Dacă fiul
de familie sau sclavul comitea un delict, pater familias avea dreptul să-
i abandoneze pentru ca victima să-şi poată exercita asupra lor dreptul
de răzbunare. Acest abandon este desemnat prin termenul de noxae
deditio (abandonarea delincventului).
În sistemul noxalităţii, pater familias are două posibilităţi:
 fie să-l abandoneze pe delincvent în mâinile
victimei delictului pentru a-și exercita dreptul la răzbunare;27
 fie să plătească o sumă de bani victimei
delictului.
Întrucât pater familias nu avea la dispoziţie un mijloc juridic
prin intermediul căruia să dovedească nevinovaţia persoanei alieni
iuris, pretorul a creat actiunile noxale, care puteau fi exercitate, dacă
erau îndeplinite următoarele condiții28:
 Acţiunea noxală poate fi intentată doar
atunci când o persoană alieni iuris comite un delict privat, întrucât
dreptul de răzbunare poate fi răscumpărat printr-o sumă de bani numai
în materia delictelor private. Legea celor XII Table a prevăzut acțiunea
noxală pentru furtum manifestum (furtul flagrant), dar includea în
categoria delictelor private și faptele animalelor care aparțineau altuia
și produceau pagube, sancționate prin actio de pauperie (acțiune
referitoare la paguba cauzată de un patruped) și actio de pastu (acțiune
referitoare la păscut). Mai târziu, acțiunile noxale au fost acordate
pentru toate delictele (actio legis Aquilia, secolul al III-lea î.Hr., pentru
damnum iniuria datum, paguba cauzată pe nedrept; edictul pretorului,
spre sfârșitul republicii, pentru furtum necmanifestum, furtul
neflagrant; actio iniuriaru pentru vătămare corporală și lovire etc.).
 Acţiunea noxală poate fi intentată doar
împotriva acelui pater familias care îl are pe delincvent sub puterea sa
în momentul lui litis contestatio,29 aplicându-se regula noxa caput
sequitur, delictul îl urmează pe individ.
 Victima delictului să nu-l fi avut pe
delincvent sub puterea sa30 între momentul comiterii delictului şi
momentul intentării acţiunii. În caz contrar, se presupune că aceasta și-
a exercitat drepul său de răzbunare.
 În sfârșit, delictul să fi fost comis în dauna
unui terț.
23
D.17.1. 10. 5.
24
D. 19. 1. 13. 25.; Emil Molcuț, op.cit., p.192.
25
D. 22. 1. 32. 3.
26
Gaius, 4.75., D. 9. 1. 1. pr.
27
Gaius, 4. 79.
28
Grigore Dumitrescu, op.cit., pp. 78-81 ; C.Șt.Tomulescu, op.cit., p.245.
29
D. 9. 4. 21. 2; Gaius, 4. 77.
30
D. 9. 4. 33.
Efectele acțiunilor noxale
 Pater familias nu era obligat să se judece
cu victima delictului, deoarece delincventul este răspunzător pentru
faptele sale ;31
 În ipoteza în care pater familias nu
doreşte să-l apere pe delincvent, se aplică abandonul noxal;32
 Dacă pater familias acceptă să se judece
şi câştigă procesul, reclamantul nu mai poate formula pretenţii;
 Dacă pater familias pierde procesul,
acesta are două posibilităţi: fie plăteşte o sumă de bani victimei
delictului, fie abandonează delincventul în mâinile victimei. Este mai
mult ca sigur, însă, că victima nu se mulțumea numai cu abandonul
noxal, ci putea să ceară și remiterea lucrului, a animalului sau a
sclavului, prin mancipațiune, ori chiar vânzarea fiului de familie tot
prin mancipațiune; mai târziu, când a dispărut mancipațiunea, pater
familias va face acest transfer prin tradițiune.33
Clasificarea acțiunilor noxale

 Acţiuni obişnuite, intentate cu titlu
noxal, care sancţionează în mod obişnuit un delict. 34 Dacă, de
exemplu, pater familias comite un furtum nec manifestum, va fi
chemat în instanță prin actio furti nec manifesti și va figura în formulă
atât în intentio cât și în condemnatio; dacă delictul este comis de un
alieni iuris, în intentio va fi trecut numele acestuia, iar în condemnatio
va figura numele lui pater familias, deoarece el este cel chemat în
judecată.35
 Acţiuni autonome, create de la început ca
noxale, cum este acţiunea dată împotriva proprietarului pentru paguba
creată de un patruped (actio de pauperie),36 cu mențiunea că în cazul
pagubelor produse de patrupede se aplicau aceleași reguli ca la cele
cauzate de alieni iuris.37
2.4. Neexecutarea obligaţiilor.
Efectul normal al obligaţiilor constă în executarea lor. În cazul

neexecutării obligaţiei de către debitor se pun anumite probleme
privind răspunderea sa. Dacă neexecutarea se datorează vinei
debitorului, atunci acesta trebuie să plătească despăgubiri, care se
stabilesc:
31
D. 9. 4. 33.
32
D. 9. 4. 32.
33
Grigore Dumitrescu, op.cit., p. 83.
34
Gaius, 4.76.
35
Gaius, 4.76. ; Emil Molcuț, op.cit., p. 196.
36
Legea celor XII Table, 8. 6,7.
37
D. 9. 1. 1. 3.
- fie de către părţi (pe cale convenţională);
- fie de către judecător, cu ocazia judecării
litigiului (daune interese convenţionale).
În practică s-au conturat şase situaţii care pot apărea în legătură
cu neexecutarea obligaţiei, pentru care romanii au creat tot atâtea
concepte juridice: 38
 Cazul fortuit
 Forţa majoră
 Culpa
 Dolul
 Întârzierea debitorului (mora)
 Răspunderea obiectivă (custodia)
Cazul fortuit și forța majoră

Romanii înţelegeau prin casus acea împrejurare, acel fapt
neprevăzut care intervenea independent de voinţa debitorului. Aceste
fapte, de natură să excludă vinovăţia debitorului, sunt menţionate în
Institutiones lui Iustinian și se împart în două categorii:
a) Cazul fortuit (casus minor; fortuitus casus)
Desemnează evenimentele care intervin independent de voinţa
debitorului39 şi duc la dispariţia lucrului, astfel încât debitorul este în
imposibilitatea de a-şi executa obligaţia, în condiţiile în care acesta a
luat măsurile obişnuite de pază (ex. furtul sclavului datorat). Aceste
evenimente puteau fi evitate însă prin măsuri excepționale de pază.40
b) Forţa majoră (casus maior), numită şi damnum fatale sau vis

maior, este un eveniment absolut imprevizibil, căruia nimic nu i se
poate opune (cui resisti non potest),41 o împrejurare externă şi
invincibilă, căreia slăbiciunea omenească nu i se poate opune (cui
humana infirmitas resisteere non potest).42 Textele romane indică
numeroase cazuri de forţă majoră: incendii, inundaţii, cutremure,
atacul unor bande, atacul inamicului.
Comparând cele două evenimente, observăm că forţa majoră nu
poate fi prevenită, indiferent de măsurile de pază care s-ar lua. În
măsura în care a intervenit unul din aceste două evenimente, debitorul
este în imposibilitatea de a-şi executa obligaţia asumată, astfel că
efectul constă în stingerea obligaţiei. Această regulă devine incidentă
doar atunci când obiectul obligaţiei îl constituie un lucru individual
determinat (debitor rei certe interitu rei liberatur). În ceea ce priveşte
lucrurile de gen, se aplica regula genera non pereunt (lucrurile de gen
nu pier).
Culpa și dolul
38
C. Șt.Tomulescu, op.cit., pp. 246 și urm.
39
Inst. 3. 23. 3.
40
Vladimir Hanga, op. cit., p.416.
41
Ulpian, D. 19. 2. 15. 2.
42
Gaius, D. 44. 7. 1. 4.; Ulpian, D. 50. 17. 23.
Culpa este forma de vinovăţie care constă în neglijenţa sau
neindemânarea manifestate de cineva printr-o acţiune sau o
abstinenţă.43
Încă din epoca veche, romanii au făcut distincţie între:
 culpa delictuală, care reprezintă forma de
vinovăţie ce contă într-o acţiune, respectiv un fapt comis fie din
greşeală, fie cu intenţia de a produce o pagubă;
 culpa contractuală, care reprezintă forma
de vinovăţie ce constă în neglijența sau neîndemânarea celui ce s-a
obligat prin contract.
Culpa în dreptul lui Iustinian cunoaşte o nouă distincţie,
exprimată în termenii:
 culpa lata,44 care reprezintă vina
grosolană pe care n-ar comite-o nici cel mai neîndemanatic
administrator;
 culpa levis45 sau culpa uşoară care, în
funcţie de criteriul vinovăţiei, poate îmbraca la rândul ei două forme:
 culpa levis in abstracto;
 culpa levis in concreto.
Dacă în cazul culpei levis in abstracto debitorul se comportă
faţă de bunul datorat ca un diligens pater familias (șef de familie
conștiincios), în cazul culpei levis in concreto comportamentul
debitorului față de bunul datorat se compară cu modul în care acesta îşi
administrează propriile sale bunuri. Pe cale de consecinţă, aprecierea
in abstracto are urmări mai grave pentru debitor deoarece este ţinut
pentru orice neglijenţă. În epoca clasică, în obligațiile de bună-credință
debitorul răspundea nu numai pentru acțiunile sale, ci și pentru
abținerile de la ceea ce trebuia să facă (de exemplu, abținerea de la
îngrjirile medicale pe care trebuia să le acorde sclavului, din care
cauză acesta a decedat). În contractele de drept strict, debitorul nu
răspundea pentru abținerile sale, chiar dacă erau de rea-credință.
Creditorul putea, totuși, să intenteze o acțiune de dolo împotriva
debitorului. Culpa delictuală, sancționată de lex Aquilia, este vina chiar
și cea mai neînsemnată prin care se vatămă lucrul altuia.46
Dolul sau înșelăciunea constă în vicierea voinței celeilalte părți

contractante prin mijloace frauduloase. Acţiunea sau abţinerea
intenţionate ale debitorului sunt de natură să conducă la pieirea
lucrului datorat. Spre deosebire de culpă, dolul se manifestă numai
prin intenţie. Prin urmare, debitorul va răspunde pentru dol în toate
contractele, chiar şi în acele contracte în care nu are interes, de
exemplu în cazul depozitului sau în cel al mandatului ; în ipoteza în
43
D. 45. 1. 91. 3.; D. 9. 2. 7. 8.
44
D. 50. 16. 21. 3.; D. 50. 16. 213. 2.
45
D. 9. 2. 31.
46
D. 9. 2. 44 pr.
care debitorul are interes, va răspunde atât pentru dol cât şi pentru
culpă, așa cum este cazul contractelor de fiducie sau de comodat.47
Mora debitoris (întârzierea debitorului).

Pentru ca debitorul să fie în intârziere trebuie, în primul rând,
să existe o culpă a debitorului pentru neexecutarea obligaţiei, iar în al
doilea rând creditorul să-i facă o somație (interpellatio). Cea de a doua
condiție a apărut ceva mai târziu, impunându-se în timpul lui
Iustinian.48 Principalul efect al întâezierii debitorului constă în
perpetuarea obligației (perpetuatio obligationis), astfel încât pieirea
lucrului, chiar în caz fortuit, nu stinge obligaţia debitorului. Ca
urmare, dacă sclavul Filip a murit sau a fost furat după somațiea
creditorului, debitorul va fi obligat să plătească valoarea acestuia chiar
dacă nu are vreo vină.49 Efectele morei se sting, după cum este firesc,
în momentul executării obligaţiei.
Debitorul este considerat de drept în întârziere în două cazuri:
• în ipoteza în care datoria izvorăşte
dintr-un delict, conform principiului fur semper moram facere videtur
(hoțul este considerat întotdeauna pus în întârziere);
• în situația în care curatorul are o
datorie faţă de minor.
În dreptul lui Iustinian s-a admis că debitorul pus în întârziere
pentru un caz fortuit va fi absolvit de obligație, dacă face dovada că
lucrul ar fi pierit chiar și în cazul în care s-ar fi aflat în administrarea
creditorului.
În dreptul feudal s-a conturat principiul ,,dies interpellat pro
homine (termenul someaza pe debitor), în virtutea căruia, dacă
debitorul nu plăteşte la scadenţă, este considerat de drept în
întârziere.50
Mora creditoris (întârzierea creditorului)
Creditorul este pus în întârziere atunci când refuză să
primească plata la termenul şi locul stabilite, deşi debitorul oferă plata
în condiţiile stipulate în contract. Principalul efect al morei creditorului
constă în aceea că, din momentul punerii în întârziere, debitorul nu
mai răspunde pentru culpa sa; el continuă să răspundă numai pentru
dol. Debitorul poate să renunțe la păstrarea lucrului, astfel că este
îndrituit chiar să-l abandoneze.51
Custodia este o formă specială de răspundere,52 denumită

răspundere obiecttivă, care poate lua naştere fie din lege, fie din
convenţia părţilor. Debitorul ținut de custodie răspunde pentru cazul
47
Emil Molcuț, op.cit., p.199.
48
D. 22. 1. 32. pr.
49
D. 45. 91.3.; D. 45.1. 82.; D. 45.1.9. pr.; D.4.3.7.3.; C. Șt.Tomulescu, op.cit., pp. 246-247.
50
Potrivit unui text al lui Papinian, aflat în D. 22. 1. 9. 1.
51
D. 18. 6. 1. 3.; Emil Molcuț, op.cit., p. 200.
52
D. 4. 9. 3. 1.
fortuit, dar nu şi pentru forţa majoră. Pe cale de consecinţă, debitorul
trebuie să plătească daune-interese și dacă lucrul piere fără vina sa. În
dreptul lui Iustinian, custodia a fost menținută doar pentru fapte
comise de persoane din subordinea căpitanilor de corăbii, hangiilor și
proprietarilor de grajduri.53
Sancţiunea neexecutării obligaţiilor
A. Daune-interese judecătoreşti
Dacă debitorul nu-şi achită datoria şi nu intervine
una din situaţiile care îl scutesc de răspundere, creditorul poate să
intenteze o acţiune personală prin care cere ca debitorul să facă plata.
Suma de bani la care este condamnat debitorul poartă denumirea de
daune-interese judecătorești. Judecătorul poate să aprecieze valoarea
lucrului în litigiu fie în momentul lui litis contestatio, fie în momentul
aplicării sancțiunii.54 Sentința de condamnare se poate referi la
valoarea obiectivă a lucrului, în sensul că la valoarea lucrului se poate
adăuga și valoarea accesoriilor sau poate privi condamnarea subiectivă
a debitorului, și în acest caz judecătorul va calcula atât paguba suferită
de creditor (damnum) cât și câștigul nerealizat (lucrum).55 Aceste două
situații vor fi desemnate prin termenii creați mai târziu: damnum
emergens, paguba care se arată, și lucrum cesans, câștigul care
lipsește.
B. Daune interese convenţionale - stipulatio poene
Părțile puteau să încheie o stipulatio poene,
stipulațiune de pedeapsă, prin care fixau valoarea despăgubirilor
pentru neexecutarea obligaţiei care decurgea din stipulaţiunea
principală. Erau necesare două stipulațiuni:56 una care avea ca efect
obligația popriu-zisă de dare sau de facere și alta pentru stabilirea
despăgubirii la care se obliga debitorul în cazul neexecutării acestei
obligații. Acest sistem îl avantaja pe creditor, pentru că nu trebuia să
mai facă dovada prejudiciului suferit și totodată beneficia de avantajul
ca obligația debitorului să nu se stingă prin pieirea lucrului în caz
fortuit.57
53
C.Șt.Tomulescu, op.cit., p.249
54
Gaius, 4. 47.; D. 13. 6. 3. 2.
55
D. 12. 1. 9.
56
57
D. 9. 2. 22 pr.

Efectul normal al oricărei obligaţii constă în executarea acesteia de către debitor,
care urmează să dea, să facă sau nu facă ceva în favoarea creditorului său.
Este vorba de un act voluntar, pe care debitorul trebuie să-l execute întocmai şi de
bună voie, în virtutea principiului conform căruia prestaţia se execută în natură şi de buna
voie de către debitor.
În ipoteza în care debitorul refuză totuşi executarea, creditorul are la dispoziţie un
mijloc de constrângere, pentru a-l obliga pe calea unei acţiuni, dar această situație
reprezenta efectul accidental, în extremis al obligaţiei.
Acţiunile cu caracter alăturat (adiecticiae qualitatis). Acţiunile cu caracter alăturat

au fost create de către pretor, cu scopul de a asigura executarea obligaţiei în ipoteza în
care subiecții raportului juridic obligaţional, creditorul sau debitorul, nu sunt prezenți la
încheierea ori executarea ei.
Principiul relativităţii efectelor actelor juridice.

În virtutea principiului relativităţii efectelor actelor juridice, contractul încheiat
între unii nici nu vătămă, nici nu profită altora (Res inter alios acta aliis necque nocere
necque prodesse potest). Prin urmare, un contract nu produce efecte decât între părţile
contractante.
Părţi contractante erau considerate:
- persoanele care au participat la act;
- moştenitorii acestor persoane;
- creditorii lor chirografari.
Toate celelalte persoane erau considerate terţi şi, prin urmare, contractele nu
produceau efecte juridice faţă de ele. Din principiul relativităţii efectelor contractului
decurg alte trei principii speciale:
1. Nulitatea stipulaţiunii pentru altul

Stipulaţiunea este contractul în formă verbală încheiat prin întrebare şi răspuns.
Stipulaţia pentru altul este stipulaţia în interesul altuia şi prezintă o utilitatea practică
deosebită, deoarece prin intermediul acestui procedeu, două operaţii juridice distincte pot
fi înlocuite printr-una singură. În ceea ce priveşte mecanismul formării stipulaţiunii,
acesta este următorul: Primus îl întreabă pe Secundus: promiţi să-i împrumuţi lui Terţius
100 de aşi, Secundus răspunde: promit. Stipulaţiunea este nulă atât faţă de Primus cât şi
faţă de Terţius. Stipulaţiunea este nulă faţă de Primus întrucât acesta nu justifică un
interes, ori, în dreptul roman, în lipsa interesului nu există acţiune. Stipulaţiunea este nulă
şi faţă de Terţius deoarece acesta nu a participat la încheierea actului, este terţ faţă de
actul intervenit între Primus şi Secundus.
Deşi era interzis a se stipula pentru altul (în folosul altuia), încă din epoca veche
s-a ajuns în mod indirect ca astfel de contracte să-şi producă efectele. Într-adevăr, după ce
avea loc stipulaţia în favoarea terţului, stipulantul încheia cu aceeaşi persoană un contract
verbal prin care se obliga să dea o sumă de bani pentru cazul când primul contract n-ar fi
fost executat. Acest contract se numea stipulatio poenae, stipulaţia unei despăgubiri.
Nulitatea promisiunii pentru altul

Nulitatea promisiunii pentru fapta altuia se exprimă în principiul nemo alienum
factum promitere potest (nimeni nu poate promite fapta altuia). Promisiunea pentru altul
este promisiunea pentru faptul altuia. În ceea ce priveşte mecanismul promisiunii faptei
altuia acesta era următorul: Primus promite lui Secundus că Tertius îi va preda un sclav.
Contractul este lipsit de valabilitate întrucât nu poate fi obligat nici promitentul, nici
Tertius. Promitentul nu poate fi obligat întrucât acesta nu a promis propriul său fapt, iar
Tertius pentru că nu a promis nimic. Cu toate acestea s-a ajuns, pe căi ocolite, ca
respectivul contract să fie executat. Prin urmare, în loc ca promitentul să promită faptul
lui Tertius, el va promite propriul său fapt şi anume că va depune toate diligenţele astfel
încât Tertius să facă un anumit lucru58.
Reprezentarea în contracte
Prin reprezentarea în contract înţelegem acel sistem juridic, în virtutea căruia un
pater familias se obligă prin contractul încheiat de un alt pater familias. Acel pater
familias care dă o împuternicire altui pater familias în vederea executării unui contract se
numeşte reprezentat. Cel care încheie efectiv contractul din împuternicirea altuia se
numeşte reprezentant.
Neexecutarea obligaţiilor.
Efectul normal al obligaţiilor constă în executarea lor. În cazul neexecutarii
obligaţiei de către debitor se pun anumite probleme privind răspunderea sa. Dacă
neexecutarea se datorează vinei debitorului, atunci acesta trebuie să plătească despăgubiri
care se stabilesc:
- fie de către părţi (pe cale convenţională);
- fie de către judecător, cu ocazia judecării
litigiului (daune interese convenţionale).
Din practică s-au conturat şase situaţii care pot apărea în legătură cu neexecutarea
obligaţiei, situaţii pentru care romanii au creat şase concepte juridice59:
 Cazul fortuit
 Forţa majoră
 Culpa
 Dolul
 Întârzierea debitorului (mora)
 Răspunderea obiectivă (custodia)
58
59
C. Șt. Tomulescu, op.cit., p. 246.
Sancţiunea neexecutării obligaţiilor
A. Daune interese judecătoreşti - dacă debitorul nu-şi execută datoria şi nu
intervine una din situaţiile care să-l scutească de răspundere, creditorul intentează o
acţiune personală prin care cere ca debitorul să facă plata.
B. Daune interese convenţionale - stipulatio poene, stipulaţiune de pedeapsă prin
care părţile fixau valoarea despăgubirilor pentru neexecutarea obligaţiei ce decurgea din
stipulaţiunea principală.
Contract, elemetele contractului, elemente esenţiale, elemente accidentale, obligaţie,

obligaţii contractuale, obligaţii delictuale, obligaţii quasicontractuale, obligaţii
quasidelictuale, obligaţii cu pluralitate de subiecte, ex contractu, ex delicto, contract,
contractant, contract solemn, contract nesolemn, contract unilateral, contract bilateral,
obligaţii civile, obligaţii naturale, obligaţii conjuncte, obligaţii coreale, obiect,
consimţământ, neseriozitatea, eroare, dolul, teama, vicii de consimţământ, nulitatea
contractului, anularea contractului, inexistenţa consimţământului, error in negotio, error
in persona, error in corpore, error in substantia, termen, condiţie, actiuni noxale.
1. Enumeraţi actiunile cu caracter alăturat

2. Enumeraţi condiţiile de intentare a acţiunilor noxale
3. Menţionaţi în ce constă principiul relativităţii efectelor contractului
4. Precizaţi condiţiile şi cazurile în care debitorul răspunde pentru neexecutarea
obligaţiilor;
5. Enumeraţi efectele actiunilor noxale.
1. Forţa majora :
a. duce la dispariţia lucrului astfel încât debitorul nu-şi poate executa obligaţia deşi a
luat măsuri de pază obişnuite (furtul sclavului datorat)
b. nu poate fi pevenită indiferent ce măsuri s-ar lua
c. poate fi prevenită de regulă prin măsuri excepţionale
2. Culpa levis este:

a. culpa uşoara
b. acţiunea intenţionată a debitorului
c. întârzierea debitorului
 Cârjan, Lazăr; Cerchez, Adela Maria, Drept roman II, Curs redactat in
tehnologia IFR, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2013;
 Cocoş, Ştefan, Drept roman, Curs, Editura Sansa SRL, 1997.
 Cătuneanu, I. C., Curs elementar de drept roman, ediţia a III-a, Editura

Cartea Românească, Cluj-București,1927;
 Dumitrescu, Grigore, Drept roman, Vol.II, Obligațiuni, Succesiuni.
Note de cursul predat studenților dela facultatea de drept din București
în anul II de Licență, Editura Imprimeriile Independenţa, București,f.a.;
 Hanga, Vladimir, Drept privat roman.Tratat, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1978;
 Molcuț, Emil, Drept privat roman. Terminologie juridică romană,
ediție revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2010;
 Murzea, Cristinel, Drept roman, ediția a II-a, Editura ALL BECK,
București, 2003;
 Oancea, Dan, Introducere în dreptul roman, Editura C.H. Beck,
București, 2009 ;
 Stoicescu, Constantin, Curs elementar de drept roman, Bucureşti, 1931;
 Tomulescu, C. Șt., Manual de drept privat roman, Litografia și
Tipografia Învățământului, București, 1958 ;
 Tomulescu, C. Şt., Drept privat roman, Universitatea din București,
Facultatea de Drept, București, 1973.
Stingerea şi transferul obligaţiilor

Cuprins
3.1. Introducere
3.3.1. Stingerea obligaţiilor
3.3.2. Transferul obligaţiilor
3.1. Introducere
Stingerea obligațiilor civile poartă amprenta formalismului

juridic caracteristic actelor juridice romane care au dat naștere
raportului juridic de obligație.60 În dreptul privat roman, în funcţie de
prezenţa sau de absenţa elementului volitiv, distingem între moduri
voluntare şi moduri nevoluntare de stingere a obligaţiilor.
Modurile prin care obligaţiunile se sting prin voinţa părţilor
(voluntare) sunt: plata (solutio), darea în plată (datio in solutum),
novațiunea, compensaţiunea, remiterea de datorie (contrarius
consensus), termenul extinctiv şi condiţia rezolutorie.
Modurile nevoluntare de stingere a obligaţiilor, denumite şi
moduri necesare sau forţate de stingere a obligaţiilor, sunt:
imposibilitatea de executare, capitis deminutio (pierderea
personalității), confuziunea, moartea şi prescripţia.
Totodată, modurile de stingere a obligaţiilor se clasifică şi în
moduri de drept civil (care produc efecte ipso iure) şi moduri de drept
pretorian (susceptibile de a produce efecte exceptionis ope). În sfârşit,
modurile de stingere a obligaţiilor se mai clasifică în moduri formale şi
moduri neformale.
Atât în dreptul privat roman, cât şi astăzi, plata reprezintă
principalul mod de stingere obligaţiilor.
Plata reprezintă procedeul cel mai firesc, normal şi direct, prin
care debitorul scapă de legătura juridică (vinculum iuris) faţă de
creditorul său, ca urmare a obligaţiei pe care şi-a asumat-o. „Solvere”
dicimus eum, qui facit quod facere promisit (spunem că „plătește”acela
care a făcut ceea ce a promis să facă)61
60
Vladimir Hanga, M.D.Bocșan, Curs de drept privat roman, Editura Rosetti,
61
Ulpian, D. 50. 16. 176.
Plata se identifică astfel cu executarea obligaţiilor. 62 Plata nu
trebuie înţeleasă în sens restrâns, doar ca o sumă de bani (numeratio
pecuniae), ci într-un sens larg, reprezentând toate obligaţiile la care s-a
obligat debitorul faţă de creditorul său (solutio est praestatio eius quod
in obligatione est).
Sub aspect juridic, plata poate să cuprindă mai multe categorii
de prestaţii: transferul proprietății unui lucru, executarea unui serviciu,
prestarea anumitor lucrări, predarea posesiei anumitor bunuri etc.
Prestaţiile la care s-a obligat debitorul pot fi stinse prin
executarea lor în totalitate (solutio).
În dreptul privat roman s-a conturat principiul paralelismului
de forme, sintetizat de Gaius prin formula: omnia quae iure
contrahuntur, contrario iure pereunt (tot ce s-a contractat dispare prin
formalități contrare).
Astfel, obligaţia debitorului, asumată cu respectarea anumitor
formalităţi (cazul contractelor formale) nu se putea stinge prin
îndeplinirea unui simplul act material (predarea lucrului, efectuarea
serviciului etc), fiind necesară o formalitate nouă, în sens invers
aceleia care a fost utilizată pentru naşterea obligaţiei.
În dreptul privat roman, la origine nu s-a admis transmiterea
obligaţiilor nici pentru cauză de moarte, nici între vii, dar ulterior a
fost acceptată.63
Una dintre primele posibilităţi de transfer a obligaţiei a rezultat
din fenomenul natural al morţii, fiind admisă trecerea creanţei de la
decedat către moştenitori, dar a trebuit să fie depățită o lungă perioadă
de rigiditate în ce privește raportul obligaţional.
Această regulă este consacrată în Legea celor XII Table, unde
se prevede că pot fi transferate creanţele persoanei decedate către
moştenitori.
S-a instituit astfel principiul conform căruia moştenitorul
succesiunii este continuatorul personalităţii defunctului, urmând să
suporte în această calitate datoriile defunctului, dar să obţină şi
drepturile de care a beneficiat în timpul vieţii. Ulterior, s-a admis
transferul obligaţiilor şi între vii.
Principalele mijloace admise pentru transferul obligaţiilor între
persoane în viaţă au fost cesiunea de creanţă şi cesiunea de datorie,
care puteau fi realizate prin procedee indirecte. Pentru cesiunea de
creanţă se folosea novaţia prin schimbare de creditor, mandatul in rem
suam etc. În schimb, cesiunea de datorie s-a admis doar prin litis
contestatio(atestarea procesului) sau prin expromisiso (novațiunea
prin schimbare de debitor, realizată cu consimțământul vechiului
debitor).64
62
S. G. Longinescu, op.cit., p. 469.
63
64
 identificarea modurilor voluntare de stingere a obligaţiilor;

 identificarea modurilor nevoluntare de stingere a obligaţiilor;
plata, darea in plata, novatiunea, compensatiunea,
remiterea de datorie, prescriptia extinctivă,
imposibilitate de executare, confuziunea;
 prezentarea teoriilor referitoare la apariţia şi
dezvoltarea acestor concepte;
 identificarea conditiilor necesare pentru operarea
modurilor de stingere a obligaţiilor;
 identificarea efectelor produse atat de modurile
voluntarea de stingere a obligaţiilor cât şi de modurile
nevoluntare de stingere a obligaţiilor;
 instrumentelor juridice de realizare a cesiunii de
creanta;
cesiunea de creanţă şi cesiunea de datorie;
 identificarea fazelor parcurse în evoluţia sa de
mandatul in rem suam;
 identificarea efectelor cesiunii de creanţă;
 prezentarea mijloacelor juridice indirecte de realizare
a cesiunii de datorie;
mijloacelor prin intermediul cărora se realizează
transferul obligaţiilor în procesul aparitiei si evolutiei
lor istorice ;
obligaţiilor în procesul aparitiei si evolutiei lor
istorice.
 Cunoaşterea terminologiei juridice, creaţie a romanilor;

 Surprinderea relaţiilor dintre categoriile şi conceptele
juridice;
juridice moderne;
 Dezvoltarea conştiinţei juridice şi a conştiinţei civice;
3.3.1. Stingerea obligaţiilor
În dreptul privat roman, în funcţie de prezenţa sau de absenţa

elementului volitiv – voinţa părţilor, distingem între moduri voluntare
şi moduri nevoluntare de stingere a obligaţiilor.
Modurile prin care obligaţiunile se sting prin voinţa părţilor
(voluntare) sunt: plata, darea în plată, compensaţiune, remiterea de
datorie (contrarius consensus,) termenul extinctiv şi condiţia
rezolutore. Modurile nevoluntare de stingere a obligaţiilor, denumite şi
moduri necesare sau forţate de stingere a obligaţiilor, sunt:
imposibilitatea de executare, confuziunea, moartea şi prescripţia.
Modurile voluntare de stingere a obligaţiilor:
1.Plata (solutio)
Atât în dreptul privat roman, cât şi astăzi, plata reprezintă
principalul mod de stingere obligaţiilor. 65 Plata reprezintă procedeul
cel mai firesc, normal şi direct, prin care debitorul scapă de legătura
juridică (vinculum iuris) faţă de creditorul său, ca urmare a obligaţiei
pe care şi-a asumat-o.66 Plata se identifică astfel cu executarea
obligaţiilor67. Plata nu trebuie înţeleasă în sens restrâns, doar ca o sumă
de bani (numeratio pecuniae), ci într-un sens larg, reprezantând toate
obligaţiile la care s-a obligat debitorul faţă de creditorul său (solutio
est praestatio eius quod in obligatione est), conform etimologiei
solvere, a dezlega legătura juridică prin efectuarea prestației.68
Sub aspect juridic, plata poate să cuprindă mai multe categorii de
prestaţii: transferul proprietăţii unui lucru, executarea unui serviciu,
prestarea anumitor lucrări, predarea posesiei anumitor bunuri etc.
Prestaţiile la care s-a obligat debitorul pot fi stinse prin executarea lor
în totalitate (solutio). În dreptul privat roman s-a instituit principiul
paralelismului de forme sintetizat de Gaius prin formula: omnia quae
iure contrahuntur, contrario iure pereunt (tot ce s-a contractat dispare
prin formalităţi contrare). Astfel, obligaţia debitorului, asumată cu
respectarea anumitor formalităţi (cazul contractelor formale), nu se
putea stinge prin îndeplinirea unui simplul act material (predarea
lucrului, efectuarea serviciului etc), fiind necesară o formalitate nouă,
în sens invers aceleia care a fost utilizată pentru naşterea obligaţiei.
Astfel, cel care s-a obligat printr-un contract verbal nu era
exonerat de datorie decât dacă pronunța aceleași cuvinte solemne,
inverse față de cele inițiale. Când făcea plata, debitorul îl întreba pe
creditor : - Quod ego tibi promisi, habesne acceptum ? (Ceea ce ți-am
promis, ai primit ?), la care creditorul răspundea : -Habeo ! (Am
primit !)69 Numai pronunțând aceste cuvinte, debitorul era eliberat de
obligația contractată. Dacă debitorul se obligase prin contractul de
împrumut nexum, care se încheia per aes et libram, la restituirea
împrumutului trebuia să pronunțe termenii inverși decât cei folosiți la
încheierea contractului și să folosească același procedeu per aes et
libram, altfel nu era eliberat de obligație.70
Plata se realizează prin îndeplinirea prestaţiunii care face obiectul
legăturii juridice; poate fi făcută de către debitor sau chiar de către o
altă persoană.71 Când obligaţia constă în transmiterea proprietăţii,
plata se face numai de către proprietar. Obligaţiile intuitu personae,
acele obligaţii asumate în considerarea calităţilor speciale ale unei
persoane, trebuie să fie executate chiar de către debitor.
Condiţiile plăţii72
1. Plata trebuie să fie achitată integral, așa
65
Vladimir Hanga, M.D.Bocşan, op.cit., p. 296.
66
C. Șt. Tomulescu, Drept privat roman, op.cit., p. 228.
67
S.G. Longinescu, op.cit., p. 469.
68
D. 46. 3. 54; I. C. Cătuneanu, op.cit., p. 413.
cum s-a prevăzut în convenție, și nu în rate. Dacă debitorul are mai
multe debite și nu indică datoria pe care o achită, se va considera,
potrivit teoriei imputabilității plăților,73 că s-a liberat de datoria cea
mai oneroasă.74
2. Atât cel care plăteşte cât şi cel care
primeşte plata trebuie să fie o persoană pe deplin capabilă.
Plata poate să fie primită de către creditor sau de către
reprezentantul său legal (tutore, curator) sau convenţional
(mandatar).75 Pupilul nu poate plăti fără auctoritas tutoris. Dacă se
plăteşte unui pupil fără auctoritas tutoris, obligaţia nu se stinge.76In
această situație, debitorul va fi constrâns să mai plătească o dată. Plata
poate fi făcută de către debitor sau de o altă persoană, creditorul fiind
interesat doar de achitarea datoriei.77
3 . Plata trebuie să poarte asupra obiectului
obligaţiei, creditorul neputând fi obligat să primească o
altă prestaţie decât cea stabilită cu debitorul. 78Totuși,
în epoca lui Iustinian, s-a admis datio in solutum
necessaria,79 posibilitatea ca plata să poarte asupra
unui alt lucru decat cel datorat.
4. Plata se face la locul convenit de către părţi
pentru executarea obligaţiei. În lipsa unei convenţii,
debitorul poate face plata oriunde, excepţie făcând
situaţia în care creditorul este în imposibilitatea de a
accepta.
Plata se face la scadenţă, în caz contrar
creditorul este îndreptăţit să intenteze acţiune la domiciliul debitorului
(actor sequitur forum rei), dacă locul executării este la domiciliul
acestuia din urmă. Dacă locul executării este în altă parte, creditorul
trebuie să promoveze acţiunea la instanţa din acel loc.80
Pretorul a admis totuşi că plata poate fi
cerută şi în alt loc decât cel fixat prin contract, pornind de la
exigenţele comerţului.81
Proba plăţii se făcea prin:
 martori
 jurământ
69
Gaius, 3. 169.
70
Gaius, 3. 174.
71
D. 46. 3. 52.
72
Emil Molcuț, op.cit., pp. 204-205.
73
Ulpian, D. 46. 3. 1; Florentinus, D. 46. 3. 2; Pomponius, D. 46. 3. 4.
74
75
Ulpian, D. 46. 3. 12.
76
Gaius, 2. 83.
77
Gaius, D. 3. 5. 39, și 40.
78
D. 46. 3. 54.
79
D. 46. 3. 46. pr.; Cod., 8. 44. 4.
80
Vladimir Hanga, Mihai Jacotă, op.cit., p. 354.
81
D. 13. 4. 1.
 alte mijloace de probă admise de lege.82
Începând cu epoca clasică s-a generalizat sistemul eliberării
unui înscris debitorului, pentru ca acesta să facă mai ușor proba
plăţii.83 Înscrisurile, denumite apocha,84 puteau fi de două categorii: 1.
scrise de debitor, purtau sigiliile a 7 martori și erau redactate într-o
formă obiectivă: habere se dixit (a spus că are), forța lor probantă
decurgând din sigiliile celor 7 martori, ca o reminiscență a
mancipațiunii. 2. scrise de creditor și redactate într-o formă subiectivă,
sub influență greacă, fără să fie necesare sigiliile celor 7 martori.85
2. Darea în plată (Datio in solutum)
În materia executării obligaţiilor, s-a instituit regula conform

căreia debitorul este obligat să-şi execute în totalitate şi întocmai
obiectul obligaţiei, creditorul neputând fi obligat să primească un alt bun
sau o altă prestaţie. Creditorul, la rândul său, nu are posibilitatea să
oblige debitorul să execute altceva decât obiectul obligaţiei asumate.
Excepţia de la această regulă este admisă doar în virtutea
acordului de voinţă al părţilor. Astfel, creditorul şi debitorul pot conveni
ca plata să fie făcută printr-un alt obiect sau printr-o altă prestaţie decât
cele stabilite iniţial, având efect eliberator pentru debitor. Este ceea ce
romanii numeau: datio in solutum – darea în plată.
Darea în plată este acea operaţiune juridică în temeiul căreia
debitorul, cu acordul creditorului, se eliberează de prestaţia la care s-a
obligat prin efectuarea altei prestaţii. Prin darea în plată, debitorul nu
plăteşte exact ce s-a obligat iniţial (solutio), ci plăteşte altceva (datio in
solutum)86 şi este eliberat de obligaţia asumată, dacă şi creditorul este de
acord cu noua modalitate de plată.
Școala sabiniană afirma că prin datio in solutum obligația se
stinge ipso iure, în timp ce școala proculiană susținea că obligația se
stinge pe cale de excepție (exceptiones ope)87 Iustinian a adoptat
soluția sabinienilor.
3.Novaţiunea
Este modul voluntar de stingere a obligaţiilor care constă în

înlocuirea unei obligaţii vechi cu o obligaţie nouă prin intermediul
stipulaţiunii sau a contractului litteris.88 Potrivit definiției date de
Ulpianus, novatio est prioris debiti in aliam obligationem transfusio
atque translatio (novaţia este schimbarea şi înlocuirea unui debit
82
C. Șt. Tomulescu, op.cit., p.251.
83
Vladimir Hanga, M.D.Bocşan, op.cit., p. 296.
84
D. 46. 4. 19. 1.; I. C. Cătuneanu, op.cit., p. 416; Constantin Stoicescu, op.cit., p. 403.
85
86
Gaius, 3. 163.
87
Cristinel Murzea, op.cit., p. 216; D. 46. 4. 18. 1.
88
Gaius, 3. 176.
anterior cu o altă obligaţie). 89 Când novaţia rezultă din contract, poată
denumirea de novaţie voluntară, iar atunci când rezultă dintr-un litis
contestatio poartă denumirea de novaţie necesară90. Prin litis
contestatio vechea obligaţie este înlocuită cu cea nouă, dacă obiectul
dreptului iniţial este un lucru. Dacă obiectul dreptului iniţial este o
sumă de bani, în caz de novaţie necesară trebuie să existe identitate de
obiecte.91 De asemenea, în cazul novaţiei, garanţiile reale sau
personale nu se sting, obligaţia nouă fiind supusă aceloraşi apărări şi
excepţii ca şi cea veche; dobânzile din vechea obligaţie nu încetează
pentru noua obligaţie, iar punerea în întârziere din vechea obligaţie
continuă să îşi producă efectele şi pentru noua obligaţie.92
Condiţiile novaţiunii voluntare:

 Să existe o obligatie veche, indiferent de
natura acesteia, civilă sau naturală;93
 Aceeaşi datorie (idem debitum) .94 Inițial, se cerea ca
noua obligație să aibă același obiect ca cea veche, dar în timpul lui Iustinian s-a acceptat
și schimbarea obiectului.
 Ceva nou (aliquid novi).95 În cazul novațiunii între
aceleași persoane (inter easdem personas), elementul nou poate fi introducerea sau
suprimarea unui termen sau a unei condiții,96 iar în cazul novațiunii inter novas personas,
elementul nou consta în schimbarea debitorului sau a creditorului.97
 Intenţia de a nova (animus novandi). Iustinian a cerut ca
intenția să fie exprimată în mod expres.98
Novațiunea necesară decurge din efectele lui litis

contestatio,99 când vechiul drept se stinge (efectul extinctiv) și apare un nou drept
(efectul creator), realizându-se, practic, novarea unei obligații. La novațiunea necesară nu
este necesară intenția părților de a nova, înlocuirea obligației realizându-se automat. De
asemenea, la novațiunea necesară excepțiile se mențin, spre deosebire de novațiunea
voluntară unde excepțiile dispar odată cu vechiul drept. Deosebiri există și în privința
obiectului noii obligații : la novațiunea voluntară avem identitate de obiect între vechea și
noua obligație, pe când la novațiunea necesară obiectul noii obligații apare schimbat
deoarece sentința are un caracter pecuniar.
Efectele novatiunii
89
D. 46. 2.1. pr.
90
P.F.Girard, op.cit., pp. 731- 743.
91
Emil, Molcuț, op.cit., p. 207.
92
93
Ulpian, D. 46. 2. 11.
94
Cf. D. 45. 1. 58. și Cod., 8. 41. 8; Vladimir Hanga, op.cit., p. 429.
95
Gaius, 3. 178; D. 45. 1. 18; Emil Molcuț, op.cit., pp. 209-210.
96
C. Șt. Tomulescu, Manual de drept privat roman, op.cit., p. 542.
97
Gaius, 3. 176;D. 46. 2. 8. 5; I. C. Cătuneanu, op.cit., p. 417.
98
Inst., 3. 29. 3; Cod., 8. 41 (42). 8.
99
Prin efectul novaţiei, vechea obligaţie se stinge ipso iure împreună cu toate
accesoriile şi se naşte o nouă obligaţie :
 Accesoriile vechii obligaţii se sting;
 Garanţiile personale sau reale ale vechii
obligaţii se sting (dar pot fi menţinute prin convenţia părţilor);
 Dobânzile datorate de către debitor se sting ;
 Viciile vechii obligaţii dispar.
Cămătarii recurgeau frecvent la novațiune întrucât
le oferea posibilitatea să recurgă la operațiuni comerciale
diverse care să le mărească profitul.100
4. Compensaţia
Compensația (compensatio) este operaţia juridică prin care

datoriile şi creanţele se scad unele din altele, executarea urmând să
poarte doar asupra diferenţei.101
Potrivit concepţiei jurisconsultului Modestin, compensaţia a
fost definită ca fiind debiti et crediti inter se contributio (o balanţă
contabilă între o creanţă şi o datorie).102 Compensaţia presupune
existenţa a două datorii şi a două creanţe reciproce, fiecare parte
având dublă calitate, judicium duplex, de creditor şi de debitor.
Compensaţia poate fi convențională, când se realizează prin
acordul părților, și judiciară, când se face prin intermediul unui
proces.
Compensaţia nu a fost admisă până în epoca
clasică, având în vedere formalismul excesiv în domeniu. Judecătorul
nu putea să cerceteze decât o singură problemă, nu două câte
presupunea compensația, întrucât ar fi încălcat principiul unității de
chestiune.103Totuși, în epoca veche a fost utilizată pe cale judiciară în
două situații: a) în procesele pe care argentarius (bancherul) le intenta
clienților săi,104 fiind obligat ca în intentio a formulei să figureze suma
rezultată din compensație, în caz contrar risca să piardă întreaga sumă,
pentru că i se imputa o plus petitio;105 b) în situația lui emptor
bonorum, cumpărătorul bunurilor unui debitor insolvabil, care are
dreptul să-i urmărească pe debitorii acestuia.106În cazul lui emptor
bonorum compensațiunea o făcea judecătorul, ca atare el nu era pasibil
de comiterea unei plus petitio.107
În dreptul clasic, compensațiunea a fost admisă doar după
recunoașterea acțiunilor de bună-credință (iudicia bonae fidei), dacă
100
Ulpian, D. 48. 1. 75. 6; D. 46. 2. 8. 5 și 11: Ulpian, D. 46. 2. 11.
101
Emil Molcuț, op.cit., p. 211; D. 16. 2. 1; Cod., 8. 42.
102
D. 16. 2. 4.10.
103
104
Gaius, 4. 46.
105
106
Gaius, 4. 66; Emil Molcuț, op.cit., p. 212.
107
I. C. Cătuneanu, op.cit., p., 420.
drepturile de creanță reciproce proveneau ex eadem causa (din același
raport juridic).108Dacă judecătorul n-ar fi luat în considerare solicitarea
debitorului, că are și el un drept de creanță ex eadem causa, ar fi
tolerat un dol, conform principiului: dolo facit qui petit quod statim
redditurus est (comite un dol cel ce pretinde ceea ce trebuie să
restituie imediat).109
Ulterior, compensaţia a fost admisă și la negotia stricti iuris, dar
numai în anumite cazuri cu titlu de excepţie. În epoca imperială a fost
extinsă și în sfera obligațiilor de drept strict, printr-un rescript imperial
emis de către împăratul Marcus Aurelius, care a prevăzut o excepție de
dol la dispoziția debitorului, pe care judecătorul era obligat să o ia în
considerare.110 Rescriptul prevedea obligativitatea celui care intenta
acțiunea să facă singur compensațiunea, altminteri pierdea procesul. 111
Compensația privea și obligațiile de bună-credință izvorâte ex dispari
causa (din două operații juridice diferite, cum ar fi două stipulații). În
cazul în care creditorul nu făcea compensațiunea, dolul era prezumat
din refuzul lui, astfel că nu mai era necesară cererea debitorului de a
insera excepția de dol în formula de judecată. 112 Erau necesare două
condiții: ambele creanțe să fie exigibile113 și să fie valabile atât după
dreptul civil, cât și după dreptul pretorian.
Iustinian a stabilit regula potrivit căreia orice compensație are loc
ipso iure (de plin drept), atât în acțiunile reale cât și în cele personale:
nulla differentia in rem vel personalibus actionibus inter se
observanda (nu trebuie să se facă nicio deosebire între acțiunile reale
și cele personale).114 Se cereau două condiții: cele două creanțe aflate
în compensație să fie lichide (precis determinate) și necontestate cu
privire la valabilitatea lor.115
5. Remiterea de datorie (Pactum de non petendo)
Remiterea sau iertarea de datorie este un mod de stingere a

obligaţiilor constând din renunţarea creditorului la dreptul său faţă
de debitor.
Renunţarea creditorului nu se prezumă (renunciatio non
praesumitur), ea trebuie să fie expresă, să rezulte fără echivoc din
modul de manifestare al creditorului.
Creditorul avea dreptul să ierte toţi debitorii, atunci cînd
obligaţia incumbă la mai multe persoane, sau putea să ierte pe unul
108
Gaius, 4. 63.
109
Paul, D. 50. 17. 173. 3.
110
C. Șt. Tomulescu, Drept privat roman, op. cit., p. 255.
111
112
Pomponius, D. 20. 4. 4; Cod 4. 31. 14.
113
D. 16. 2. 14; D. 16. 2. 6; Emil Molcuț, op.cit., p. 214.
114
Cod., 4. 31. 14.
115
ori numai o parte din ei.116 Iertarea de datorie putea să intervină
prin moduri civile sau pretoriene, însă, în raport cu modurile în
care are loc, implică un adevărat contract.117
Remiterea sau iertarea de datorie se realizează prin
două moduri:
 moduri civile (solutio per aes et libram,
acceptilatio verbis și acceptilatio litteris);
 moduri pretoriene (pactum de non petendo
și contrarius consensus).
Modurile civile de renunţare la creanţă se

confundă cu modurile formale de plată la care este necesar
consimțământul părților:118
 Solutio per aes et libram (prin aramă şi
balanţă) este o aplicație a mancipațiunii și presupune prezenţa
creditorului şi a debitorului, balanţa, cinci martori şi libripens;119 în
fața acestora, debitorul face o declaraţie, simulând că face plata prin
aramă şi balanţă deşi în realitate nu plăteşte nimic;
 Acceptilatio verbis era actul contrar
stipulaţiunii (contrarius actus) şi se realiza printr-o intrebare şi un
răspuns: - Quod ego tibi promisi, habesne acceptum? – Habeo! (Oare
ai primit ce ţi-am promis? Am primit!). Acceptilatio verbis a fost
utilizată pentru efectuarea donațiunii pe calea dreptului civil, fiind
caracterizată de Gaius ca o imaginaria solutio.120
 Acceptilatio litteris este actul simetric
contractului litteris.121 Nu ne-au parvenit formele acestui act, dar se
crede că se făcea printr-o menţiune a creditorului în registrul său, la
coloana plăților (expensa), confirmată de debitor.
Modurile pretoriene de remitere a datoriei
au apărut mai târziu: pactum de non petenda și contrarius
consensus (acord în sens contrar).
Pactum de non petendo este înţelegerea dintre creditor şi
debitor, prin care creditorul promite debitorului să nu reclame datoria
niciodată (in perpetum) sau într-un interval de timp stabilit (intra
certum tempus).122 Pactum de non petendo fiind un act nesolemn,
izvorul său este simpla manifestare de voinţă a părţilor.123
În ceea ce priveşte pactum de non petendo, trebuie
să distingem între:
116
I. C. Cătuneanu, op.cit., p. 418.
117
C. Şt. Tomulescu, Manual de drept privat, op.cit., p.541.
118
Cristinel Murzea, op.cit., p. 217.
119
Gaius, 3. 174.
120
Gaius, 3.169; Emil Molcuț, op.cit., p. 217.
121
122
123
Constantin Stoicescu, Curs elementar de drept roman, ediția a III-a revăzută şi adăugită,
Institutul de arte grafice „Bucovina”, București, 1931, p . 409.
• pactul care liberează numai persoana cu care
s-a încheiat (pactum de non petendo in personam) și
• pactul prin care se liberează codebitorii şi
garanţii (pactum de non petendo in rem).124
Contrarius consensus, denumit de către comentatori și mutuus

dissensus, 125 este acordul de voinţă în sens contrar, prin care părţile au
posibilitatea să renunţe la un contract consensual care, din diferite
motive, nu s-a executat. Aplicând regula mutuus consensus- mutuus
dissensus se putea reveni la situaţia anterioară, părţile fiind dezlegate de
legătura juridică născută prin contract. Obligațiile se sting ipso iure, cu
două condiții : niciuna din obligații să nu fie stinsă prin executare și să
existe înțelegerea părților cu privire la desființarea întregului act.126 Dacă
la contractul consensual s-au alăturat obligaţii verbis, asemenea obligaţii
nu se sting deoarece lipseşte contrarius actus.127
Modurile nevoluntare de stingere a obligaţiilor
Modurile nevoluntare de stingere a obligaţiilor nu presupun o

manifestare de voinţă a subiectelor raportului juridic obligaţional, fiind
desemnate și prin termenii de moduri forțate sau necesare;128
- Modurile nevoluntare de stingere a obligaţiilor sunt:
 imposibilitatea de executare;
 confuziunea;
 prescripţia extinctivă.
 moartea debitorului sau a creditorului;
 capitis deminutio (pierderea personalității).
1. Imposibilitatea de executare
Imposibilitatea de executare, ca mod nevoluntar de stingere a

obligațiilor, intervine în situația în care obiectul obligaţiei este un lucru
individual determinat şi acesta piere fără vina debitorului, aplicându-se
regula ,,debitor rei certae inbteritu rei liberatur” (debitorul unui lucru
individual determinat este liberat prin pieirea lucrului).129 Stingerea
obligației nu intervine dacă imposibilitatea de executare privește
lucruri de gen, întrucat operează regula genera non pereunt.
Pentru ca pieirea lucrului să ducă la stingerea
datoriei se mai cere ca debitorul să îndeplinească
următoarele condiții:130
124
D. 2. 14. 21. 5.
125
126
Emil Molcuț, op.cit., p. 218
127
128
129
Inst., 3. 21. 3.
130
Emil Molcuț, op.cit., p 218.
 să nu fie pus în întârziere;
 să nu fie in culpă;
 să nu fi comis un dol;
 să nu răspundă pentru custodia.
2. Confuziunea (Confusio)
Confuziunea reprezintă modul nevoluntar de stingere a

obligaţiilor care constă în reunirea asupra aceleiași persoane a calității
de debitor şi de creditor. Cazul tipic și cel mai frecvent de confuziune
îl constituie întrunirea celor două calități prin moștenire. 131 În cazul
obligațiilor cu pluralitate de subiecte se impun unele precizări : când
creditorul îl moștenește pe debitorul său se stinge și obligația
garantului, deoarece obligația accesorie urmează situația celei
principale ; dacă însă garantul este moștenit de creditor, debitorul
principal rămâne în continuare obligat.132 Aceeași regulă se aplică și
dacă fideiusorul l-a moștenit pe creditor. 133 Când creditorul moștenește
unul dintre codebitori, la obligațiile divizibile se stinge numai datoria
debitorului decedat, ceilalți debitori fiind în continuare obligați pentru
partea lor.134 La obligațiile indivizibile, prin moștenirea unui debitor de
către creditor datoria nu se stinge, astfel că ceilalți debitori răspund în
continuare pentru întreaga obligație.135
Confuziunea poate fi totală sau parţială. Confuziuinea este
totală atunci când datoria se stinge în totalitate şi este parţială atunci
când atrage stingerea în doar parte a datoriei. Confuziunea este
incidentă atât în materia creanţelor, cât şi în materia drepturilor reale.
3. Prescripţia extinctivă
În vechiul drept privat roman nu s-a admis ca trecerea timpului

ar putea influența raporturile juridice. Obligaţiile au fost considerate
perpetue până în epoca dreptului post-clasic. În virtutea acestei reguli,
obligaţiile puteau fi executate indiferent de perioada de timp în care s-
au format
Odată cu apariţia acţiunilor honorare, obligaţiile sancţionate pe
tărâm pretorian se stingeau prin trecerea termenului de 1 an; celelalte
obligaţii au rămas perpetue şi în epoca clasică. În anul 424, împăraţii
Honoriu şi Teodosiu al II-a au reformat 136perpetuitatea obligațiilor și
au introdus prescripţia de 30 de ani pentru acţiunile perpetue.
131
I. C. Cătunenu, op.cit., p. 429.
132
D. 46. 1. 41.pr.
133
Paul: Si creditor fideiussori heres fuerit vel fideiussor creditori, puto convenire
confusione obligationis non liberari rerum,
134
D. 35. 2. 1. 18.
135
136
I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 430.
Scurgerea timpului influenţează raporturile juridice în două
direcţii:
 Consolidează o stare de fapt,
transformand-o într-un drept (prescripţie achizitivă) – admisă de
romani din cele mai vechi timpuri.
 Stinge un drept ( prescripţie extinctivă),
dar această consecință s-a admis mai greu, deoarece obligațiile se
sting prin folosirea formelor potrivit principiului simetriei și nu prin
ajungerea la termen, funcționând regula ad tempus deberi non
potest.137
Efectele prescripţiei
S-au conturat două opinii în ceea ce
priveşte efectele prescripţiei:
 Dreptul se stinge în întregime;
 Dreptul se stinge în sensul că debitorul
poate invoca prescripţia în apărare, având ca efect paralizarea
pretenţiilor reclamantului; debitorul rămâne obligat natural, aşa încât
dacă face plata de bunî voie nu poate cere restituirea (acţiunea în
repetire), conform regulii: que ad agendum sunt temporalia, ad
excepiendum sunt perpetua (acțiunea poate fi intentată până la un
termen, excepțiunea poate fi opusă oricând).138
4. Moartea debitorului sau a creditorului
În vechiul drept roman se aplica principiul
intransmisibilității datoriilor și creanțelor,139ca o reminiscență a
dreptului de răzbunare care nu era transmisibil.
O lungă perioadă de timp obligaţia era netransmisibilă, astfel că
moartea uneia dintre părţi avea drept efect stingerea obligaţiei. În
scopul evitării consecinţelor nefavorabile generate de moartea uneia
dintre părţi, jurisprudența a admis procedeul pluralităţii de debitori
care urmau să răspundă solidar în caz de neexecutare a obligaţiei.
Astfel, moartea unuia dintre debitorii solidari conferă creditorului
posibilitatea de a solicita întreaga plată de la oricare dintre ceilalţi
debitori rămaşi în viaţă, fiind înlăturat riscul imposibilităţii executării
obligaţiei. Tot în scopul înlăturării riscurilor nexecutării obligaţiei în
caz de moarte, părţile apelau uneori la constituirea unor garanţii
personale. Au existat şi situaţii în care creditorul se opunea ca
debitorul decedat să fie îngropat, obligând astfel pe moştenitorii
debitorului decedat să achite datoria acestuia.
În dreptul clasic, s-a instituit regula transmiterii obligațiilor,
astfel că intransmisibilitatea datoriilor și creanțelor a devenit
excepția.140
137
Inst., 2. 20. 6.
138
D. 44. 4. 5. 6.
139
Gaius, 4. 112.
140
În materia delictuală, romanii au admis că numai victimei îi
revenea dreptul la răzbunare sau echivalentul în bani al acestui drept,
considerând că moartea acesteia atrage stingerea obligației întrucât
dreptul la răzbunare este intransmisibil prin natura lui. Ca urmare, nici
datoriile născute din delicte nu trec asupra moștenitorilor. Odată cu
moartea se sting creanța lui adstipulator (creditorul accesor),
obligațiile unor garanți (sponsor și fidepromissor), 141ca și obligația
dezrobitului de a presta operae fabriles pntru patronul său.
Capitis deminutio (pierderea personalității), dar numai capitis

deminutio minima, constituie o altă cauză de stingere involuntară a
obligațiilor. Avem în vedere situația adrogatului, care devine persoană
alieni iuris și ca atare nu poate avea bunuri proprii; bunurile acestuia
trec în proprietatea adrogantului, astfel că toate datoriile adrogatului se
sting ipso iure. Totuși, pretorul, pentru a proteja creditorii adrogatului,
le-a admis o restitutio in integrum ob capitis deminutionen,
introducând în formulă ficțiunea că adrogațiunea n-a avut loc, pentru
ca aceștia să-și valorifice drepturile de creanță; de asemenea, pretorul a
dispus că adrogantul nu poate să stăpânească bunurile adrogatului
decât după ce-i plătește toate datoriile.142
3.3.2.Transferul obligaţiilor
Romanii au admis cu greu, dar totuși de timpuriu, transmiterea obligației către
moștenitori, deoarece considerau că legătura pe care o creează obligația este strict prsonală
și ca atare intransmisibilă. Odată cu dezvoltarea economică și expansiunea teritorială, au
fost nevoiți să transmită și între vii creanțele și datoriile, dar nu au creat instituții speciale,
din persistența conservatorismului tradițional despre obligație.143
I. Cesiunea de creanţă
• Cesiunea de creanţă este procedeul juridic prin
care creditorul cedează unui terţ dreptul său de creanţă prin acte între
vii (inter vivos);
• Creditorul care transmite creanţa se numeşte
cedant (cedent);
• Cel care primeşte creanţa (creditorul nou) se
numeşte cesionar;
• Debitorul este desemnat prin noţiunea de debitor
cedat.
În epoca veche, cesiunea de creanţă s-a realizat prin
intermediul novaţiunii prin schimbare de creditor, debitorul obligându-
se faţă de o altă persoană care dobândea creanţa în locul vechiului
creditor (novatio inter novas personas). Novațiunea prin chimbare de
creditor prezenta câteva inconveniențe: se cerea consimțământul
debitorului cedat; odată cu noua obligație se stingeau garanțiile și
141
Gaius, 3. 113.
142
143
D.7. 1. 25. 2.
excepțiunile inițiale; deși se realizează interesul părților, de a trece
dreptul de creanță asupra noului creditor, nu avem de a face cu un act
de transmitere a crenței, ci cu stingerea vechiului drept și apariția unui
drept nou între cesionar și debitorul cedat.144
Instrumentul juridic mai simplu şi mai eficient prin care s-a
realizat cesiunea de creanţă, odată cu introducerea procedurii
formulare, a fost mandatul in rem suam (în propriul interes). Mandatul
in rem suam imbracă forma lui cognito sau procuratio in rem suam
(mandat în propria cauză), după cum cesionarul era numit cu sau fără
forme solemne.
Mandatul in rem suam este procedeul juridic indirect creat prin
utilizarea mandatului judiciar. Conform acestui sistem, cedantul dădea
mandat cesionarului să-l urmărească în justiţie pe debitor în scopul
valorificării unei creanţe. Mandatul se numea in rem suam întrucât se
dădea în interesul cesionarului, în sensul că acesta din urma nu era
obligat să remită valoarea creanţei cedantului, ci o păstra pentru sine
(spre deosebire de mandatul obişnuit).
În evoluiţia sa, mandatul in rem suam a parcurs
trei faze:145
• Sistemul cesiunii de acţiune;
• Sistemul acţiunilor utile;
• Sistemul introdus de Justinian prin
perfecţionarea acţiunilor utile.
1. În prima fază, cesionarul dobândeşte doar dreptul de a intenta
acţiunea în locul cedantului, nu și dreptul de creanță; de aceea, în
acest stadiu, obiectul mandatului in rem suam este cesiunea acţiunii.
Avantajul se concretiza în păstrarea accesoriilor creanței (garanții sau
excepțiuni), precum și în faptul că nu se cerea consimțământul
debitorului. Dezavantajele erau însă substanțiale: cesionarul avea
statutul unui mandatar obișnuit, astfel că suporta riscurile ruperii
legăturii juridice prin moartea mandantului sau prin revocarea
mandatului;146cedantul rămânea titularul dreptului, astfel că putea
oricând să intenteze acțiuni împotriva debitorului sau chiar să facă o
novațiune cu debitorul ori să-l ierte de datorie. Situația cesionarului se
consolida abia în momentul lui litis contestatio (atestarea procesului),
când intervin efectele extinctiv și creator, în temeiul cărora cesionarul
devine titularul dreptului în nume propriu.147
2. În faza a doua (sistemul acţiunilor utile), cesionarul dobândeşte
acţiuni proprii, denumite acţiuni utile, care îi consolidează situația.
Acţiunile utile sunt acele acţiuni izvorâte din mandat care nu depind de
soarta mandatului ca în cazul precedent; din momentul în care a avut
loc mandatul, cesionarul dobândeşte acţiuni în nume propriu, pe care
cedantul nu le poate revoca. Dacă mandatul dispare, cesionarul va
144
D. 18. 5. 2.; Emil Molcuț, op.cit., p. 223.
145
Ștefan Cocoş, op. cit., p.318.
146
Inst., 3.26. 9; Gaius, 3. 159.
147
D. 49. 1. 4. 5.
continua să-şi păstreze acţiunile. Dar și acest sistem prezenta
inconveniențe : cedantul păstrează acțiunile directe pe care le poate
valorifica în detrimentul cesionarului;148 debitorul are doi creditori,
cedantul și cesionarul, și se putea libera de datorie dacă prefera să-i
plătească cedantului.
3. Faza a treia s-a realizat prin interpolarea de către Iustinian a
unei constituţii a lui Gordian,149 astfel că, după somaţia făcută de
cesionar, (denuntiatio), debitorul se elibera de obligație doar prin plata
făcută cesionarului. Dacă debitorul ar fi plătit cedantului, rămânea în
continuare obligat față de cesionar, deoarece nu i se stingea datoria,
astfel că era nevoit să-l recunoască pe noul creditor.
Pentru stoparea abuzurilor făcute de potentiores în materia
cesionării creanţelor litigioase, după reforma lui Iustinian au fost
necesare mai multe constituțiuni imperiale 150
• Constituţiunea din anul 380 a lui Gratian,
Valentinian şi Teodosiu, potrivit căreia, dacă o creanţă litigioasă face
obiectul unei cesiuni de creanţă, debitorul nu poate fi urmărit de către
cesionar.151
• Diocletian şi Maximin au interzis celor puternici
să intenteze acțiuni în calitate de cesionari ai unor creanţe
litigioase152.
• În anul 422, Honoriu şi Teodosiu au interzis sub
acţiunea decăderii treansmiterea creanţelor litigioase către
potentiores.153
• În anul 506, Imparatul Anastase a dispus că în
cazul înstrăinării unor creanţe la un preţ inferior valorii lor nominale,
debitorul se poate libera plătind cesionarului suma cu care acesta din
urma a cumpărat creanţa, astfel că a dispărut definitiv iinteresul pentru
achiziționarea creanțelor litigioas în scopuri speculative.154
II.Cesiunea de datorie
Cesiunea de datorie se realiza prin mijloace juridice indirecte. În
acest scop au fost utilizate:
 Novaţiunea prin schimbare de debitor – o
altă persoană se obliga să plătească datoria; schimbarea debitorului
necesita consimţământul creditorului, dar nu era necesar
consimţământul vechiului debitor;
 Mandatul judiciar (procuratio in rem suam)
148
149
Cod., 8. 41. 3; Cod., 6. 37. 18.
150
Emil Molcuț, op. cit., p. 226.
151
Cod., 8/36/37/3.
152
Cod., 2. 13. 1.
153
Cod., 4. 35. 22.
154
Cod., 4. 35. 22.
– noul debitor işi asuma sarcina de a sta în justiţie în calitate de pârât şi
de a plăti suma prevăzută în condemnatio.155

Stingerea obligaţiilor civile poartă amprenta formalismului juridic caracteristic
actelor juridice romane care au dat naştere respectivului raportului juridic de obligaţie. 156
În dreptul privat roman, în funcţie de prezenţa, respectiv absenţa elementului volitiv,
distingem între modurile voluntare de stingere a obligatiilor si modurile nevoluntare de
stingere a obligaţiilor.
Modurile prin care obligaţiunile se sting prin voinţa părţilor (voluntare) sunt: plata,
darea în plată, compensaţiune, remiterea de datorie, contrarius consensus, termenul
extinctiv şi condiţia rezolutorie. Modurile nevoluntare de stingere a obligaţiilor, denumite
şi moduri necesare sau forţate de stingere a obligaţiilor sunt: imposibilitatea de executare,
confuziunea, moartea şi prescripţia. Atât în dreptul privat roman, cât şi astăzi, plata
reprezintă principalul mod de stingere a obligaţiilor. 157 Plata reprezintă procedeul cel mai
firesc, normal şi direct, prin care debitorul scapă de legătura juridică (vinculum iuris) faţă
de creditorul său ca urmare a obligaţiei pe care şi-a asumat-o. Plata se identifică astfel cu
executarea obligaţiilor.158 Plata nu trebuie înţeleasă în sens restrâns, doar ca o sumă de
bani (numeratio pecuniae), ci într-un sens larg, reprezantând toate obligaţiile la care s-a
obligat debitorul faţă de creditorul său (solutio, est praestatio ejus quod in obligatione
est).
Sub aspect juridic, plata poate să cuprindă mai multe categorii de prestaţii:
transferul proprietăţii unui lucru, executarea unui serviciu, prestarea anumitor lucrări,
predarea posesiei anumitor bunuri etc. Prestaţiile la care s-a obligat debitorul pot fi stinse
prin executarea lor în totalitate (solutio). În dreptul privat roman s-a conturat și consolidat
principiul paralelismului de forme sintetizat de Gaius prin formula: omnia quae iure
contrahuntur, contrario iure pereunt (tot ce s-a contractat dispare prin formalităţi
contrare). Astfel, obligaţia debitorului, asumată cu respectarea anumitor formalităţi (cazul
contractelor formale), nu se putea stinge prin îndeplinirea unui simplul act material
(predarea lucrului, efectuarea serviciului etc), fiind necesară o formalitate nouă, în sens
invers, aceleia care a fost utilizată pentru naşterea obligaţiei.
155
D. 3. 3. 61; D. 42. 1. 4. pr.
156
Vladimir Hanga, M.D.Bocşan., op. cit., p. 217.
157
Vladimir Hanga, M.D. Bocșan, op.cit., p.217.
158
S. G. Longinescu, op. cit., p. 469.
Modurile nevoluntare de stingere a obligaţiilor nu reclamă vreo manifestare de
voinţă a subiecților raportului juridic obligaţional, fiind desemnate prin termenul de
moduri forţate sau necesare. Modurile nevoluntare de stingere a obligaţiilor sunt:
imposibilitatea de executare, confuziunea, moartea, prescripţia extinctivă.
În dreptul privat romam, la origine, nu s-a admis transmiterea obligaţiilor nici
pentru cauză de moarte, nici intre vii. Ulterior, pe măsura evoluţiei dreptului roman, s-a
admis transmiterea obligaţiilor.
Una dintre primele posibilităţi de transfer a obligaţiei a rezultat din fenomenul
natural al morţii, fiind admisă trecerea creanţeei de la decedat către moştenitori, după o
lungă perioadă de rigiditate privind raportul de obligaţie.
Această regulă este consacrată în Legea celor XII table, unde se reglementează
posibilitatea transferului creanţelor persoanei decedate către moştenitori. S-a instituit
astfel principiul conform căruia moştenitorul succesiunii este continuatorul personalităţii
defunctului, urmând să suporte în această calitate datoriile defunctului, dar să obţină şi
drepturile de care a beneficiat acesta în timpul vieţii.
În cele din urmă s-a admis transferul obligaţiilor şi între vii.159
Principalele mijloace admise pentru transferul obligaţiilor între persoane în viaţă
au fost cesiunea de creanţă şi cesiunea de datorie. În dreptul roman nu au existat procedee
speciale prin care să poată fi realizate cesiunea de creanţă sau de datorie. Ambele puteau
fi realizate prin procedee indirecte. Pentru cesiunea de creanţă se folosea novaţia prin
schimbare de creditor, mandatul in rem suam etc. În schimb, cesiunea de datorie s-a
admis doar prin litis contestatio sau prin expromissio.
Obligaţie, mod de stingere a obligaţiilor, plata, darea in plata, novatiunea,

compensatiunea, remiterea de datorie, prescriptia extinctivă, moartea, imposibilitate de
executare, confuziunea, moduri civile de stingere a obligaţiilor, moduri pretoriene de
stingere a obligaţiilor, creanţă, cesiune de creantă, cesiune de datorie, novaţie prin
scgimbare de debitor, mandatul in rem suam, litis contestation, expromisio, transferul
obligaţiilor, cedent, cesionar, debitor cedat, acţiuni utile, acţiune în repetire
1.Enumeraţi modurile nevoluntare de stingere a obligaţiilor

2.Enumeraţi modurile nevoluntare de stingere a obligaţiilor
3.Menţionaţi conditiile plăţii, locul plaţii şi proba plăţii;
4. Enumeraţi instrumentele juridice de realizare a cesiunii de creanţă
5.Enumeraţi modurile prin care se realizează transmiterea obligaţiilor
6. Precizaţi fazele parcurse în evoluţia sa de mandatul in rem suam
7. Ce înţelegeţi prin mandatul judiciar (procuratio in rem suam)
8. Enumeraţi efectelor cesiunii de creanţă
159
9. Precizaţi care sunt mijloacelor juridice indirecte de realizare a cesiunii de datorie
10. Enumeraţi constituţiunile imperiale emise în scopul stopării abuzurilor în
materia cesionării creanţelor litigioase
11. Definiţi acţiunile utile;
12. Precizaţi ce înţelegeţi prin denuntiatio

1. Plata ( solvere):
a. este modul obişnuit de stingere a obligaţiilor şi se realizează prin îndeplinirea
prestaţiunii care face obiectul legăturii juridice
b. plata poate fi făcută doar de către debitor
c. plata poate avea ca obiect doar remiterea unei sume de bani
2. Plata, mod obişnuit de stingere a obligaţiilor:

a. poate fi primită doar de către creditor
b. cel care primeşte plata trebuie să fie capabil
c. dacă se plăteşte unui pupil fara auctoritas tutoris, obligaţia se stinge
3. Efectele cesiunii de creanţă

a. accesoriile dreptului transmis (garanţii, excepţii) se sting
b. cesionarul nu are posibilitatea să valorifice accesoriile dreptului transmis
c. cesionarul poate opune debitorului cedat aceleaşi excepţii ca şi cedantul
2. Cârjan, Lazăr; Cerchez, Adela Maria, Drept roman II, Curs redactat in
3. Cocoş, Ştefan, Drept roman, Curs, Editura Șansa SRL, 1997.

 Hanga, Vladimir, Drept privat roman.Tratat, Editura didactică şi
București, 2003;
București, 2009 ;
Garanţiile
Cuprins
4.1. Introducere
4.3.1. Garanţiile
4.3.1.1. Garanţiile personale
4.3.1.1.1 Sponsio
4.3.1.1.2 Fidepromissio
4.3.1.1.3 Fideiussio
4.3.1.2. Garanţiile reale
4.3.1.2.1 Fiducia cum creditore
4.3.1.2.2 Gajul
4.3.1.2.3 Ipoteca
4.3.1.2.4 Itercesiunea
4.1. Introducere
Legătura juridică (vinculum iuris) existentă între părţile

raportului juridic obligaţional conferă creditorului posibilitatea de a
pretinde executarea prestaţiei de către debitor.
În cazul neexecutării obligaţiei, în condiţiile în care măsura
sancțiunilor corporale s-a dovedit, în timp, lipsită de eficienţă,
creditorul este îndreptăţit să solicite garanţii debitorului odată cu
încheierea convenţiei, cu scopul de a se pune la adăpost în caz de
insolvabilitate a acestuia.160
Garanţiile se împart în două categorii: personale şi reale.
Garanţia este reală atunci când constă într-un bun care putea fi
valorificat sau personală atunci când alături de debitorului principal se
obligă şi unul sau mai mulţi debitori, numiţi garanţi.
La rândul lor, garanţiile persoanle sunt de două feluri: garanţii
personale formale, în această categorie fiind incluse: sponsio,
fidepromissio şi fideiussio. Garanţiile personale neformale sunt: pactul
de constitut, receptum argentarii şi mandatum pecuniae credendae.
Garanţii personale
Garanţiile personale reprezintă cele mai vechi garanţii din

dreptul roman. Garanţiile persoanle se constitue prin alăturarea la
debitorul iniţial a unuia sau mai mulţi garanţi (ad promiso). Dacă
cineva îşi manifestă acordul în sensul garantării unei persoane
îndatorate juridiceşte faţă de o altă persoană, se alătură datornicului
principal în calitate de nou datornic (correus promittendi, correus
debendi).
Pe cale de consecinţă, dacă un creditor nu se îndestulează de la
debitorul său va încerca să o facă de la cel care s-a alăturat datornicului
principal. În această situaţie nu suntem în faţa unei adevărate garanţii,
dat fiind faptul că cel care intervine alături de debitor se obligă în mod
principal, nu subsidiar şi accesoriu cu datornicul.161
În vederea constituirii garanţiilor personale se utilizau
contractele verbis prin asumarea, mai întâi, a obligaţiei principale de
către debitor faţă de creditor, acesta din urmă adresând apoi
Grigore Dimitrescu, op. cit., p. 279.
160
S.G.Longinescu, op. cit., p. 570.

161
debitorului accesor o nouă întrebare, şi anume dacă acesta consimte
acelaşi lucru ca debitorul principal. În raport cu răspunsul debitorului
accesoriu, garanţia era formată sau nu. Dacă răspunsul era „spondeo!”
contractul de garanţie se consideră încheiat.162
Spre deosebire de categoria garanţiilor personale, în care o altă
persoană (debitorul accesoriu) se alătură debitorului principal, în cazul
garanţiilor reale creditorul afectează unul sau mai multe bunuri ale
debitorului cu scopul de a se pune la adăpost în caz de insolvabilitate a
acestuia.163
Garanţiile reale au ca obiect bunurile debitorului, pe care
acesta din urmă le pune la dispoziţia creditorului în scopul garantării
obligaţiei. Deşi instituţia garanţiilor personale este mai veche decât cea
a garanţiilor reale, rolul şi importanţa garanţiilor reale au început să
crească, ulterior devansând unele din garanţiile personale, care încep
să piardă din importanţa avută anterior.
Unele garanţii personale nu au subzistat până în perioada
modernă, în timp ce garanţiile reale, excepţie făcând fiducia şi
intercesiunea, s-au perfecţionat şi au devenit forme superioare de
garanţie, cunoscute şi astăzi. Principalele garanţii reale cunoscute în
dreptul roman sunt: fiducia cum creditore, gajul, ipoteca şi
intercesiunea.
 definirea conceptului de garanţie;

 identificarea mijloacelor juridice utilizate în scopul
realizării garanţiilor personale;
 identificarea garanţiilor personale în epoca veche;
 identificarea garanţiilor personale în epoca clasică;
 identificarea garanţiilor reale;
sponsio, fidepromissio, fideiussio, ipoteca, gajul,
fiducia;
acestor concepte;
162
Cristinel Murzea, Drept roman, Ediţia a II-a, Editura ALL Beck, Bucureşti,
2003, p. 221.
163
 identificarea legilor adoptate în materia garanţiilor;
 identificarea garanţiilor personale neformale;
 identificarea beneficiilor acordate lui fideiussor;
garanţiilor în procesul aparitiei şi evoluţiei lor istorice.

juridice moderne;
Timpul alocat unităţii : 3 ore
4.3.1. Garanţii personale și reale
4.3.1.1.Garanţii personale
Garanţia personală este procedeul juridic prin care debitorului

principal i se alătură unul sau mai mulţi debitori accesori numiti
garanți.164
Garanţiile personale în epoca veche
164
Sponsio. Este cea mai veche formă de garanție personală, 165
care se încheia printr-un contract verbal (sponsio) care a dat numele
garanției. Era rezervată în exclusivitate cetățenilor romani, întrucât
doar ei aveau voie să pronunțe verbul spondeo pentru a obține
gratitudinea zeilor. Creditorul încheia stipulațiunea principală cu
debitorul, după care încheia o altă stipulațiune cu garantul.166
Creditorul îl întreba pe garant: - Idem dari spondes? (Te obligi să dai
același lucru?) la care garantul răspundea: - Spondeo! (Mă oblig!).167
Garantul care se obliga prin pronunţarea cuvântului spondeo purta
numele de sponsor.
Fidepromissio. A apărut în urma extinderii relaţiilor economice
cu peregrinii. Peregrinii nu aveau voie să pronunţe verbul spondeo
deoarece nu aveau acces la instituțiile dreptului civil, astfel că s-a
creat o nouă garanţie personală, formată tot prin întrebare şi răspuns,
doar că garantul pronunţa verbul fidepromissio (promit cu bună-
credință).168 – Idem fide promitisne? (Făgăduiești cu bună-credință
același lucru?) – Fide promitto! (Făgăduiesc!)169
Situaţia juridică a garanţilor a fost grea în epoca veche,
deoarece creditorul prefera de cele mai multe ori să-l urmărească mai
întâi pe garant, dacă debitorul principal nu-şi executa obligaţia la
scadenţă. Garantul nu se putea întoarce împotriva debitorului pentru
plata făcută. În ipoteza în care erau mai mulţi garanţi, oricare dintre
aceştia putea fi urmărit pentru întreaga datorie, iar cel care plătea
datoria debitorului nu avea posibilitatea de a-i acționa pe cogaranţi.
Garanţii au protestat împotriva acestor nedreptăţi, iar ca urmare, la
inițiativa plebeilor s-au adoptat mai multe legi prin care li s-a
îmbunățtțit situația juridică.
Legea Publilia170
 A creat garantului care s-a obligat prin
sponsio posibilitatea de a se întoarce împotriva debitorului principal
dacă acesta nu-i remitea ce a plătit creditorului pentru el, utilizând în
acest sens manus iniectio pro iudicato (ca și când ar fi avut loc un
proces). Cogaranții erau obligați solidar, astfel că oricare dintre ei
putea fi obligat să plătească întreaga datorie.
Legea Appuleia
 Se aplica atât garanţilor obligaţi prin sponsio
cât şi celor obligaţi prin fidepromissio ;
 A introdus noi raporturi între cogaranţi ;
 Prin această lege garantul are la îndemână o
acţiune prin care se putea întoarce împotriva cogaranților pentru a-și
plăti partea care le revenea.
165
Gaius, 3. 126; Vladimir Hanga, op.cit., p. 446.
166
167
Gaius, 3. 116; Ulpian, D. 45. 1. 75. 6.
168
169
Gaius, 3., 116.
170
Gaius, 4. 22 și 3. 127. Emil Molcuț, op.cit., p. 228.
Legea Cicereia171
 Se aplica atât garanţilor obligaţi prin sponsio, cât şi celor
obligaţi prin fidepromissio;
 S-a instituit obligaţia creditorului de a face o declaraţie
privitoare atât la numărul garanţilor cât şi la valoarea datoriei.
Legea Furia de sponsu172
Apar transformări importante în ceea ce priveşte raporturile
dintre garanţi, precum şi cele dintre garanţi şi creditori :
 Nu se mai aplică principiul solidarității în
privința garanțiilor personale, astfel că datoria se va împărţi la
scadenţă între toţi garanţii, indiferent dacă sunt sau nu solvabili, 173
creditorul fiind cel care va suporta riscul insolvabilităţii unuia dintre
garanţi;
 Obligaţia lui sponsor sau fidepromissor se
stinge prin trecerea a doi ani de la scadenţă, dacă este contractată în
Italia, aducându-se astfel îngrădiri principiului imprescriptibilității
obligațiilor.174
Garanţii personale în dreptul clasic

Fideiussio (fideiusiunea)
Fideiussio era o formă nouă de garanție personală,175 care nu era
prevăzută de cele patru legi la care ne-am referit. La întrebarea: - Id
fide tua esse iubes? (Garantezi că așa va fi?) pe care o punea
creditorul, debitorul răspundea: - Fideiubeo! (Garantez!)176
Deosebiri față de sponsio și fidepromissio:
- Fideiussio garantează obligații izvorâte din orice
contract,177 inclusiv pe cele delictuale, 178 pe când sponsio și
fidepromissio se limitează la obligațiile născute verbis (din contracte
în formă verbală).
- Fideiussio nu cade sub incidența legii Furia de
sponsu și drept urmare fideiusorii răspundeau solidar, oricare dintre ei
putând fi preferat de creditor să plătească întreaga datorie.179 Plata va fi
liberatorie atât pentru debitor cât şi pentru ceilalţi fideiusori.
- Obligația garantului fideiusor trecea, cu unele
excepții, asupra urmașilor, spre deosebire de obligația sponsorului și a
fidepromisorului care nu era transmisibilă, aplicându-se principiul
fideiussoris autem etiam heres tenetur 180
Efecte:
171
Gaius, 3. 128.
172
Gaius, 3. 121, 3. 122.
173
174
175
P. F. Girard, Manuel de droit romain, op.cit., pp. 800 și urm.
176
Gaius, 3. 116; Ulpian, D. 45. 1. 75. 6; D. 45. 1. 5. 2. Vladimir Hanga, op.cit., p. 447.
177
Gaius, 3. 119.
178
D. 46. 1. 8. 5.
179
Paul, Sent., 2. 17. 16.
180
Gaius, 3. 120.
- Creditorul are drept de urmărire atât împotriva
debitorului principal, cât şi împotriva fideiusorului. Datorită efectului
extinctiv al lui litis contestatio, creditorul prefera să-l urmărească pe
fideiusor, căci altfel, dacă îl acționa pe debitor, dreptul său se stingea
în întregime și nu putea să-l mai acționeze pe fideiusor. Dacă erau mai
mulți fideiusori, creditorul îl alegea pe cel care era mai solvabil.
- Fideiusorul care a plătit datoria nu se
poateîntoarce împotriva debitorului principal.
- Un fideiusor are dreptul să garanteze pe un alt
fiedeiusorcare are un debitor diferit (Pro fideiussore fideiussorem
accipi nequaquam dubium est).
- În fine, oricine poate garanta un debitor, chiar în
necunoştinţa acestuia din urmă (Fideiubere pro alio potest quisque,
etiam si promissor ignoret)
În epoca lui Iustinian s-a instituit obligaţia creditorului de a-l
urmări mai întâi pe debitorul principal şi, în ipoteza în care nu a
recuperat întreaga datorie de la acesta, îl putea urmări pe fideiusor.
Beneficiile acordate lui fideiussor

În dreptul clasic și postclasic fideiusorului i s-au acordat
drepturi excepționale, care s-au consolidat în timpul lui Iustinian.181
Beneficiul de cesiune de actiuni,182
creație a comentatorilor de mi târziu, este dreptul fideiusorului care a
plătit datoria de a cere creditorului să-i cedeze toate acţiunile pe care le
are împotriva debitorului principal, pentru a-l putea urmări în fața
magistratului.
Dacă era chemat în judecată de către creditor, garantul putea să
ceară introducerea în formulă a unei excepțiuni de dol, deoarece
fideiusiunea era un contract de drept strict, și ca atare judecătorul nu
putea s-o ia în considerare dacă nu figura în intentio.
Beneficiul de diviziune.
Pe timpul împăratului Hadrian183 s-a introdus beneficium divisionis,
numit astfel de comentatori, potrivit căruia fideiusorul putea să ceară
creditorului să-i urmărească pe toți fideiusorii solvabili în momentul
lui litis contestatio.184
Epistula Hadriani, sancționată, se pare, de pretor, după
afirmația lui Paul, a înrăutățit situația garanților, în comparație cu
Legea Furia de sponsu:185
a. În sistemul introdus de Hadrian, diviziunea
datoriei are loc numai la cererea lui fideiussor, față de situația lui
sponsor și fidepromissor la care se aplică de drept. În lipsa excepțiunii
181
Emil Molcuț, op.cit., pp. 231 și urm.
182
Gaius, 3. 127
183
184
Gaius, 3. 121; Inst., 3. 20. 4; Gaius, D. 46. 1. 26; Paul, Sent., 1. 2o; Cod. 8. 40. 10. 1;
Ulpian, D. 46. 1. 27.
185
Paul, Sent., 1. 20.
din formulă, judecătorul îl putea condamna să plătească întreaga
datorie. Garantul care plătea nu mai putea să profite de beneficiul de
diviziune și deci nu se putea întoarce împotriva cogaranților. Legea
Furia de sponsu nu permitea garantului urmărit să renunțe la
diviziunea datoriei, creditorul fiind astfel nevoit să ceară garantului
doar plata contribuției sale, pe când în sistemul lui Hadrian garantul
urmărit putea să renunțe la acest drept și să plătească întreaga
datorie.186
a. La beneficiul de diviziune, datoria se împarte
numai între garanții solvabili,187 spre deosebire de legea Furia de
sponsu care prevede că datoria se achită de toți garanții în viață, chiar
dacă unul dintre ei ar fi insolvabil.188
b. La fideiussio datoria se divide în momentul lui
litis contestatio, pe când la sponsio și fidepromissio are loc la
scadență. Ca urmare, garanții fideiusori sunt ținuți în mod solidar și
după scadență, până la litis contestatio. Din acest moment, dacă
garantul urmărit se prevalează de beneficiul de diviziune, obligația se
împarte între garanții solvabili.189
3. Beneficiul de discuţiune reprezintă dreptul garantului

de
a-i cere creditorului să-l urmărească mai întâi pe debitorul principal şi
doar dacă acesta nu plăteşte să se îndrepte împotriva sa. Printr-o
constituțiune dată în anul 531, Iustinian a desființat efectul extinctiv al
lui litis contestatio, dând posibilitate creditorului să-i urmărească
succesiv pe debitorul principal și pe garant (debitorul accesor), până la
achitarea datoriei. Printr-o nouă constituțiune, dată în anul 535,
creditorul este obligat să-l urmărească mai întâi pe debitorul
principal.190
Garanţiile personale neformale
Garanțiile personale neformale sunt acele garanții care nu

necesitau moduri formale pentru garantarea unor obligații.
1. Pactul de constitut reprezintă o garanție iure praetorio
destinată garantării unor obligatii. Una din aplicaţiile acestui pact este
cunoscută sub numnele de constitutum debiti alieni (pentru fixarea
unui nou termen datoriei altuia), prin intermediul căreia o persoană, de
regulă un bancher, îşi asumă obligaţia de a plăti datoria clientului său
la un alt termen decât cel stabilit în obligaţia inițială. Constitutum
debiti alieni era sancționat prin actio de pecunia constituta191 și s-a
bucurat de succes, extinzându-se, cu timpul, și în cazurile care nu
186
187
188
Paul, Sent.1. 20. 1.
189
D. 12. 1. 9. 2; Emil Molcuț, op.cit., p. 233.
190
aveau ca obiect o sumă de bani. Constitutum debiti alieni da naștere
unei obligații care era independentă de obligația clientului față de
creditorul său, și ca atare nu se stingea odată cu aceasta. Fiind încheiat
printr-o simplă convenție, nu avea nici dezavantajele unui act formal
de tipul fideiusiunii. Dacă bancherul se obligă la o sumă mai mare
decât cea datorată de clientul său, obligația nu devine nulă ci se reduce
la suma pentru care s-a cerut garanția.192
2. Mandatum pecuniae credendae reprezintă garanţia personală
prin intermediul căruia o persoană, numită mandant, însărcinează o
altă persoană, numită mandatar, să acorde un credit unui terț.
 Prin această operaţiune mandatarul devine creditor, iar
mandantul garantează datoria contractată de către terţ;193
 Dacă terţul nu plăteţte la scadenţă, mandatarul se poate
îndrepta împotriva mandantului prin actio mandati contrari.
 Cele două obligații nu au același obiect și deci efectul
extinctiv al lui litis contestatio va afecta numai creanța dedusă în
justiție. Mandatarul poate să-l urmărească mai întâi pe debitorul
principal și numai după aceea pe mandant.194
 Această garanție prezintă avantajul că se poate încheia și
între absenți.
a. Receptum argentarii.
Constă din convenţia prin care bancherul se obligă să plătească
datoriile eventuale ale clientului său faţă de un terţ. Inițial, în situația
în care bancherul nu plătea terţului suma datorată de către client,
acesta din urmă. și nu terțul, avea drept de acţiune împotriva
bancherului; cu timpul, raportul juridic s-a stabilit direct între bancher
şi terţ, receptum argentarii înscriindu-se astfel ca o garanţie
personală.
4. 3. 1. 2. Garanţii reale
Garanţiile reale reprezintă acele mijloace juridice prin

intermediul cărora debitorul pune la dispoziţia creditorului său un
lucru, fie cu titlu de proprietate sau posesiune, fie constituind un drept
de ipotecă, astfel încât, la scadenţă, dacă debitorul nu-și execută
obligaţia asumată, creditorul are posibilitatea de a valorifica lucrul
atribuit de către debitor. În dreptul privat roman au fost cunoscute trei
garanţii reale distincte: fiducia şi gajul (pignus), care au apărut în
epoca veche, precum şi ipoteca, apărută în dreptul clasic.
1. Fiducia
191
D. 13. 5. 10.
192
D. 13. 5. 11. 1.
193
Gaius, 3. 156.
194
Fiducia cum creditore195 constă în transferul unui lucru de către
debitor creditorului său, cu titlu de proprietate, prin mancipatio sau
prin in iure cessio, cu obligația acestuia din urmă de a-l restitui la
scadență, dacă debitorul își plătește datoria. Această transmitere este
grefată pe mancipatio sau pe in iure cessio.196
În dreptul clasic, fiducia cum creditore ia naștere din contractul
real de fiducie,197 care era sancționat prin acțiunea de bună-credință
actio fiduciae.198
Fiducia prezintă câteva dezavantaje199 : în perioada în care
bunul se află la creditor, debitorul pierde dreptul de folosință asupra lui
și nu poate să garanteze o nouă datorie, mai ales că, de regulă, valoarea
bunului era superioară obligației contractate ; dacă la scadență
creditorul devine insolvabil, debitorul va veni în concurs cu ceilalți
creditori și va primi doar o cotă parte ; debitorul nu-și poate urmări
bunul dacă se află în mâinile terților, deoarece a transmis dreptul de
proprietate asupra lui ; de asemenea, fiind o transmitere grefată pe
mancipatio și in iure cessio, nu era disponibilă peregrinilor.
Aplicaţiile fiduciei sunt variate: garantarea plăţii unei creanţe
(fiducia cum creditore), constituirea unui depozit, constituirea unui
împrumut (fiducia cum amico) etc.
2. Gajul (pignus)
Reprezintă o formă superioară de garanție, prin
care care debitorul transmite creditorului său doar posesiunea asupra
lucrului, nu și proprietatea.200 Remiterea posesiunii se realizează prin
tradiţiune, conferindu-i creditorului o posesiune provizorie, până la
scadența datoriei.201În același timp, creditorul devine debitor
condițional al lucrului.202
Gajul prezintă și el unele dezavantaje: debitorul continuă să
rămână proprietarul bunului pe toată durata gajului, dar fiind lipsit de
folosinţa acelui lucru, nu poate garanta și alte datoii în același timp;
creditorul, în schimb, deşi primeşte lucrul în gaj, este lipsit de dreptul
de a-l folosi, sub sancţiunea angajării răspunderii sale pentru furtum
usus (furtul folosinţei); de asemenea, creditorul nu poate înstrăina
lucrul dacă debitorul nu plătește datoria la scadență. Exista totuşi
posibilitatea încheierii unei convenţii de anticreză între creditorul
gajist şi debitor, în temeiul căreia creditorul putea păstra fructele
bunului primit în gaj, cu titlu de dobânzi.
195
Gaius, 2. 60; Paul, Sent., 2. 13. 3; Inst., 3. 201; Vladimir Hanga, op.cit., p. 448.
196
Gaius, 2. 59; P. F. Girard, op.cit., p. 546.
197
Gaius, 2. 220 ; Paul, Sent., 2. 13. 6; Emil Molcuț, op.cit., p. 239.
198
Gaius, 4. 52; Cicero, De off., 3. 17; Paul, Sent., 2. 13. 6.
199
C. Șt. Tomulescu, Manual de drept privat roman, op.cit., p. 583; Vladimir Hanga,
op.cit., p. 449.
200
201
D. 13. 7. 9. 2.
202
Debitorul dispune de o actio pigneraticia directa pentru a cere
restituirea lucrului după plata datoriei, precum și despăgubiri datorate
culpei creditorului (de ex. moartea sclavului cauzată de lipsa îngrijirii);
creditorul are o actio pigneraticia contraria, pentru a cere despăgubiri
în situația în care constată vicii ale lucrului sau pentru restituirea unor
cheltuieli utile și necesare ocazionate de întreținerea bunului. De
asemenea, creditorul poate uza de ius retentionis, care îi permitea să
păstreze lucrul până când îi vor fi satisfăcute pretențiile.203
În vechiul drept roman, gajul avea ca obiect doar lucruri
mobile. Începând cu epoca clasică şi lucrurile imobile puteau constitui
obiect al gajului. S-a admis că sclavii pot constitui obiect al
contractului de gaj, întrucât erau asimilaţi bunurilor mişcătoare aflate
în proprietatea debitorului.
În afara gajului convenit prin convenția părților, romanii au
recunoscut și gajul tacit, cum ar fi cel exercitat de proprietarul
imobilului asupra bunurilor mobile ale locatarului.204
3. Ipoteca (hipoteca)
Întrucât fiducia prezenta dezavantaje pentru debitor, iar gajul

dezavantaja creditorul, s-a instituit o nouă formă de garanţie. de
natură să genereze avantaje mai mari pentru ambele părţi. Această
garanţie este ipoteca.205
Originea ipotecii este foarte veche. Grecii o întrebuinţau pe
scară largă sub denumirea de ipotiki, iar în dreptul roman a existat din
secolul I d. Hr.206 Cu toate că denumirea este greacă, originea ipotecii
este romană.207
Ipoteca reprezintă o formă de garanţie în virtutea căreia lucrul
afectat rămâne în posesiunea debitorului şi numai dacă, la scadenţă,
acesta nu-şi execută obligaţia, creditorul ipotecar este îndreptăţit să
intre în posesia lucrului şi să-l vândă, pentru a-şi valorifica astfel
creanţa.208 Creditorul ipotecar se bucura de dreptul de preferinţă în
raport cu creditorii chirografari, după cum avea şi dreptul de a urmări
lucrul ipotecat.
Etapele formării ipotecii :

1. Dreptul de retenție este forma veche a ipotecii, prin
care proprietarul moșiei are dreptul să rețină inventarul agricol viu și
mort al arendașului (invecta et illata), dacă acesta nu-și plătește datoria
la scadență.209 Dreptul de retenție comporta unele inconveniențe :
203
204
205
Constantin Stoicescu, op. cit., p. 273.
206
C. Șt. Tomulescu, Manual de drept roman, op.cit., p. 585.
207
208
Inst., 4. 6. 7; Cod., 6. 43. 1; D. 1. 3. 7.9.
209
D. 43. 32. 1. 4.; C. Șt. Tomulescu, Manual de drept privat roman, op.cit., p. 585.
opera numai pe moșie, deci proprietarul (creditorul) nu-l putea urmări
pe arendaș (debitorul), dacă acesta se muta cu inventarul agricol în alt
loc ; de asemenea, proprietarul nu putea să urmărească lucrurile în
mâinile terților achizitori.
2. Interdictul salvian (interdictum Slavianum)210
menține dreptul arendașului de a rămâne în posesia lucrurilor până la
scadență, dar oferă proprietarului moșiei posibilitatea de a urmări
bunurile arendașului chiar dacă acesta le-a mutat în alt loc.
Proprietarul era în continuare dezavantajat dacă debitorul înstrăina
lucrurile, deoarece nu-i putea acționa pe terții achizitori, întrucât
interdictul salvian reglementa doar raporturile dintre cele două părţi.211
3. Acţiunea serviană212 a fost creată pentru ca
proprietarul moşiei să intre în posesia inventarului agricol chiar dacă
acesta se afla în mâinile unor terţi. 213 Creditorul poate urmări lucrurile
„oriunde s-ar afla, în mâinile oricui”.214 Dar și în aceast fază, dreptul de
ipotecă se aplică numai în raporturile dintre proprietari de latifundii și
arendași.
4. Acţiunea quasiserviană,215 denumită și acțiune
ipotecară, a generalizat ipoteca în raporturilor dintre orice creditori şi
orice debitori, dacă părțile încheiau o convenţie specială pentru
garantarea datoriei.
Cele patru etape ale nașterii și perfecționării dreptului de
ipotecă s-au succedat în prima jumătate a secolului I d.Hr., ipoteca
devenind o instituție juridică folosită frecvent după Vespasian, deși
romanii preferau în continuare garanțiile personale.216
Categorii de ipoteci
 Ipoteca denumită convenţională, care se
formează printr-o simplă convenţie;217
 Ipoteca tacită, care ia naştere în virtutea
unor dispoziţii ale legii sau în temeiul obiceiului juridic, în situaţii bine
determinate (de ex. ipoteca arendatorului asupra recoltelor
arendașului,218ipopteca impuberilor și minorilor asupra bunurilor
tutorilor și curatorilor)219 La ipoteca tacită, voinţa debitorului de a
ipoteca un lucru este prezumată. În dreptul modern, această formă de
garanţie este desemnată prin termenul de ipoteca legală;
 Ipoteca privilegiată, care trece înaintea altor
ipoteci chiar dacă sunt constituite la o dată anterioară; titularul ipotecii
privilegiate poate exercita înaintea celorlalţi creditori ipotecari dreptul
210
Gaius, 4. 187.
211
Emil Molcuţ, Dan Oancea, op.cit, p. 218.
212
D. 2. 14. 17. 2.
213
Inst., 4.6.7.; D. 13. 7. 3.; D. 13. 7. 16. 3.
214
Emil \Molcuț, op.cit., p. 241.
215
D. 16. 1. 13. 1.
216
Emil Molcuț, op.cit., p. 242 supra și infra notele 1 și 2; D. 20. 4. 13.; D. 20. 3. 1. 2.
de a poseda şi de a vinde lucrul grevat de ipotecă. Este o variantă a
ipotecii tacite sau legale ;
 Ipoteca testamentară, care apare în dreptul
postclasic şi se constituie printr-o clauză testamentară în favoarea unui
legatar sau a unui fideicomisar.
 Ipoteca autentică,220care a fost constituită
timpul împăratului Leon, printr-un act public sau printr-un act privat
semnat de trei martori. Aceste forme de publicitate făceau ca ipoteca
autentică să treacă înaintea ipotecilor constituite la o dată anterioară.
Caracterele ipotecii :
a. se constituie prin convenția părților;
Este o excepție de la regulă, pentru că cele mai
multe drepturi reale iau naștre prin utilizarea unor forme solemne, ca
mancipatio și in iure cessio.
b. este un drept real, care conferă creditorului ipotecar un drept
de preferinţă în raport cu creditorii chirografari ai debitorului său şi un
drept de urmărire a lucrului ipotecat în mâinile terților achizitori;
c. poate avea un caracter general, în sensul că obiectul ei s-a
extins de la lucrurile corporale, mobile și imobile, până la orice fel de
bunuri221 : nuda proprietate, lucruri viitoare, precum o recoltă sau
copilul unei familii de sclavi (partus anciliae), o universalitate,222
dreptul de servitute223 și chiar un drept de creanță. Cu alte cuvinte,
ipoteca poartă asupra tuturor lucrurilor prezente şi viitoare ale
debitorului. Practic, funcționa regula potrivit căreia se putea ipoteca tot
ce se putea vinde.224
d. are un caracter indivizibil;225
Caracterul indivizibil presupune faptul că ipoteca apasă asupra
fiecărei părți din lucru și totodată fiecare parte este afectată pentru
satisfacerea întregii creanțe, potrivit regulii pignoris causa indivisa est.
De exemplu, dacă sunt trei moștenitori, fiecare dintre ei poate fi
urmărit pentru întreaga datorie, deși a primit doar o treime ;
cumpărătorul unei părți din lucrul ipotecat poate să răspundă pentru
întreaga datorie.226Un alt aspect al indivizibilității ipotecii constă în
faptul că ipoteca garantează fiecare parte din datorie : creditorul poate
să vândă întregul lucru ipotecat, chiar dacă debitorul a plătit o parte
din datorie, deoarece nu este ținut doar pentru partea rămasă
neachitată.
217
P. F. Girard, op.cit., p. 817.
218
D. 2o. 1. 32; Cod., 8. 14. 5.
219
Cod., 4. 53. 1.; Vladimir Hanga, op.cit., p. 451.
220
. 20. 5. 7 pr; Emil Molcuț, op.cit., p. 242.
221
I. C. Cătuneanu, op.cit., p. 451; Emil Molcuț, op.cit., p. 243.
222
D. 20. 1. 15. pr.
223
D. 20. 1. 12.
224
I. C. Cătuneanu, op.cit., p. 451; D. 20. 9. 1. (sunt excluse doar res extra commercium).
225
D. 21. 2. 65.
226
e. are un caracter clandestin, în sensul că nu presupune
utilizarea unor forme de publicitate pentru ca terţii să ştie că un lucru
este ipotecat;
Debitorii aveau posibilitatea să ipotecheze același lucru de mai
multe ori,227 cu consecințe dintre cele mai grave pentru creditori. Ca să
evite aceste inconveniențe, romanii îl sancționau pe debitorul care nu
declara ipotecile anterioare pentru delictul de stelionat ; s-a creat și un
ius offerendae pecuniae, pentru a satisface creanța creditorului anterior
în rang.228
Pentru a preveni antedatarea frauduloasă a unor ipoteci,
împăratul Leon a creat ipoteca autentică printr-un act public sau printr-
un act sub semnătură privată semnat de trei martori. Treptat, ipoteca
autentică va fi preferată de creditori, întrucât trecea înaintea ipotecilor
constituite fără forme de publicitate.229
f. este un drept accesoriu, ceea ce însemnă că ipoteca se stinge
odată cu obligaţia garantată. Cel ce își ipotechează un lucru nu se poate
prevala de prescripția creanței garantate, deoarece termenele de
prescripție difereau : 30 de ani pentru creanțe asigurate și 40 de ani
pentru ipoteci.230 Ipoteca nu va fi afectată dacă dreptul de creanță
garantat este sub termen sau sub condiție, pentru că dreptul de ipotecă
ia naștere în momentul încheierii convenției, nu la împlinirea
termenului de scadență sau la împlinirea condiției.231
Rangul creditorilor ipotecari. Când există mai mulţi creditori
ipotecari, ierarhizarea drepturilor acestora se face, cu excepția
ipotecilor privilegiate, potrivit regulii prior tempore potior iure (mai
întâi în timp, mai tare în drept).
Dacă erau mai mulţi creditori cu acelaşi rang, prioritatea revenea celui
ce poseda lucrul grevat, potrivit adagiului in pari causa melior est
causa possidentis.
Efectele ipotecii
Efectele principale ale ipotecii sunt: ius possidendi, dreptul
creditorului de a poseda și ius distrahendi, dreptul creditorului de a
vinde lucrul grevat cu ipotecă.
Debitorul rămâne în posesia lucrului ipotecat până la scadență.
Dacă debitorul îşi execută obligaţia, ipoteca se stinge ca orice drept
accesor. Dacă debitorul nu-şi execută obligaţia la scadenţă, creditorul
are dreptul de a poseda (ius possidendi) şi de a vinde (ius
distrahendi)232 lucrul grevat de ipotecă.
227
D. 20. 3. 3.
228
D. 20. 4. 17; D. 20. 14. 12. 19.
229
Cod., 8. 17. 1; Emil Molcuț, op.cit., p. 246.
230
Cod., 7. 39. 7.
231
232
D. 13. 7. 4.
Dreptul de a poseda a fost, până în secolul al III-lea d.Hr.,
singurul efect al ipotecii, sancţionat prin actio hipotecaria, care putea
fi promovată şi împotriva terţilor deţinători.
Dacă debitorul vindea lucrul, creditorul avea posibilitatera de a
se indrepta împotriva cumpărătorului, potrivit regulii : fundus transit
cum suam causa. 233
Prin actio hipotecaria puteau fi urmăriți posesorii fictivi qui
dolo desiit possidere (cel care a încetat să posede din cauza unui dol)
și qui liti se obtulit (cel care se oferă la un proces, simulând că este
posesor, pentru ca adevăratul posesor să devină proprietar prin
uzucapiune).
Fiind o acțiune arbitrară, debitorul care refuză să execute
ordinul judecătorului, de a remite lucrul afectat creditorului, va fi
condamnat la plata unei sume de bani egală cu valoarea creanței
asigurate, plus dobânzile.234 Ius distrahendi reprezintă o anomalie a
dreptului privat roman, deoarece se încalcă principiul potrivit căruia
nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse haberet (nimeni
nu poate transmite altuia un drept mai mare decât are el însuși). Într-
adevăr, vânzătorul, un simplu posesor, transmitea dreptul de
proprietate, pe care nu-l avea.
Stingerea ipotecii
Ipoteca se stinge:
a. prin stingerea în întregime a obligației garantate, ca orice
drept accesoriu; Dacă nu este stinsă în întregime, garanția subzistă potrivit adagiului
pignoris causa indivisa est (cauza gajului este indiviză). Există și o altă excepție :
termenul de prescripție al ipotecii care, fiind de 40 de ani, subzistă creanței pe care o
garantează, al cărei termen de prescripție este de 30 de ani. Paul a motivat acest paradox
afirmând că fosta creanță supraviețuiește ca obligație naturală: remanet propter pignus
naturalis obligatio.235
b. prin confuziune (confusio),236 ca orice ius in re aliena, prin
întrunirea de către aceeași persoană a calităților de creditor ipotecar și de constituent de
ipotecă ;
c. prin pieirea în întregime a lucrului ipotecat;237 Dacă lucrul a
fost doar transformat, ipoteca persistă.238
d. prin vânzarea (distractio) lucrului ipotecat de către creditorul superior în rang;
e. prin usucapio libertatis: când terțul de bună-credință a dobândit fondul ipotecat cu
just titlu, fără să cunoască sarcina care îl grevează și l-a posedat 10 ani între prezenți și 20
de ani între absenți (după cum dobânditorul bunului și creditorul ipotecar locuiau sau nu
233
D. 13. 7. 18. 2.
234
235
D. 36. 1. 61. pr.; I. C. Cătuneanu, op.cit., p. 461.
236
Paul, D. 44. 2. 30.
237
Marcian, D. 20. 6. 4. 1.
238
D. 20. 1. 16. 2.
în aceeași provincie), devenind proprietarulimobilului prin această prescriptio longi
temporis.239
f. prin renunţarea creditorului ipotecar (remissio
pignoris) ;
g. prin alte moduri, potrivit principiilor generale: convenția
părților, trecerea lucrului grevat în categoria res extra commercium.240
Caracterul unificator al legislaţiei lui Iustinian

În dreptul lui Iustinian, ipoteca şi gajul sunt contopite, ambele
garanţii fiind sancţionate printr-o acţiune unică, acţiunea ipotecară. De
fapt, este o confirmare a unei constatări mai vechi, formulate de
jurisconsultul Marcian : inter pignus et hypothecam tantum nominis
sonus differt (între gaj și ipotecă există numai o deosebire de nume).241
Aşadar, atât creditorul ipotecar, cât şi creditorul gajist au la
îndemână o acţiune reală prin care pot reclama posesiunea lucrului din
mâinile terţilor. Cele două forme de garanţie rămân totuşi distincte sub
aspectul modului de formare.
Intercesiunea
Intercesiunea este actul prin care o persoană ia asupra sa
datoriile alteia, fără a justifica un interes.242 Intercesiunea îmbracă fie
forma unei garanţii reale sau personale, fie forma unei novaţiuni prin
schimbare de debitor.
Este important de reţinut faptul ca intercesiunea a fost interzisă
sclavilor şi femeilor.243 Pentru sclav, interdicția era motivată prin
posibilitatea afectării situației materiale a stăpânilor ; pentru femeie,
interdicția dată prin edictele împăraților August și Claudiu era invocată
prin inferioritatea acesteia și privea numai intercesiunea făcută pentru
soț. Senatusconsultul velleian a generalizat interdicția la orice tip de
intercesiune,244 dar n-a interzis femeii să vândă sau să doneze,
motivându-se că aceste operațiuni erau prea evidente pentru oricine
prin consecințele lor periculoase. Senatusconsultul velleian a fost
abrogat de către Iustinian, recunoscându-se femeii dreptul de a
intercede pro alio (pentru alţii), dar nu şi pentru soţul ei.
239
Cod., 7. 39. 8; Paul, D. 44. 3. 12; I. C. Cătuneanu, op.cit., p. 461; Vladimir Hanga,
op.cit., p. 453.
240
241
Marcian, D. 20. 1. 5. 1.; Vladimir Hanga, op.cit., p. 450.
242
Inst., 4. 6. 7.; Emil Molcuț, Dan Oancea, op.cit., p. 230.
243
Gaius, 3. 176; D. 16. 1. 22.
244
D. 2. 11. 1.
Sinteza unităţii de invăţare 4
Garanţiile reprezintă mijloacele juridice create la dispoziţia creditorului în scopul

asigurării executării obligaţiei de către debitor, pentru a a se pune la adăpost în caz de
insolvabilitate a acestuia.
Garanţiile se împart în două categorii: personale şi reale. Garanţia este reală
atunci când constă într-un bun care va putea fi valorificat, sau personală atunci când
alături de debitorului principal se obligă şi unul sau mai mulţi debitori, numiţi garanţi.
La rândul lor, garanţiile persoanle sunt de două feluri: garanţii personale formale,
în această categorie fiind incluse: sponsio, fidepromissio şi fideiussio. Garanţiile
personale neformale sunt: pactul de constitut, receptum argentariorum şi mandatum
pecuniae credendae.245
Garanţiile personale
Garanţiile personale reprezintă cele mai vechi garanţii din dreptul roman.
Garanţiile persoanle se constitue prin alăturarea la debitorul iniţial a unuia sau mai mulţi
garanţi (ad promiso). Dacă cineva îşi manifestă acordul în sensul garantării unei persoane
îndatorate juridiceşte faţă de o altă persoană, se alătură datornicului principal în calitate
de nou datornic (correus promittendi, correus debendi). Pe cale de consecinţă, când
creditorul nu se îndestulează de la debitorul său, va încerca să se îndestuleze de la cel
care s-a alăturat datornicului principal. Din această perspectivă, se observă că, în această
situaţie, nu ne aflăm în faţa unei adevărate garanţii, dat fiind faptul că acela care intervine
alături de debitor se obligă în mod principal, nu subsidiar şi accesoriu cu datornicul.246
În vederea constituirii garanţiilor personale se utilizau contractele verbis prin
asumarea, mai întâi, a obligaţiei principale de către debitor faţă de creditor, acesta din
urmă adresând apoi debitorului accesor o nouă întrebare şi anume, dacă va consimți
acelaşi lucru ca debitorul principal. În raport cu răspunsul debitorului accesoriu garanţia
era formată sau nu. Dacă răspunsul era „spondeo!” contractul de garanţie se considera
încheiat. 247
Spre deosebire de categoria garanţiilor personale, în care o altă persoană
(debitorul accesoriu) se alătură debitorului principal, în cazul garanţiilor reale creditorul
245
Emil Molcuț, op. cit., p.228.
246
247
Cristinel Murzea, op. cit., p. 221.
afectează unul sau mai multe bunuri ale debitorului cu scopul de a se pune la adăpost în
cazul insolvabilității acestuia.248
Garanţiile reale au ca obiect bunurile debitorului, pe care acesta le pune la
dispoziţia creditorului în scopul garantării obligaţiei. Deşi instituţia garanţiilor personale
este mai veche decât cea a garanţiilor reale, rolul şi importanţa garanţiilor reale au
început să crească, ulterior devansând unele din garanţiile personale, care încep să piardă
din importanţa avută anterior. Unele garanţii personale nu au subzistat până în perioada
modernă, în timp ce garanţiile reale, excepţie făcând fiducia şi intercesiunea, s-au
perfecţionat şi au devenit forme superioare de garanţie, cunoscute şi astăzi. Principalele
garanţii reale cunoscute în dreptul roman sunt: fiducia cum creditore, gajul, ipoteca şi
intercesiunea.
Garanţiile reale reprezintă acele mijloace juridice prin intermediul cărora
debitorul pune la dispoziţia creditorului său un lucru, fie cu titlu de proprietate sau
posesiune, fie constituind un drept de ipotecă, astfel încât, la scadenţă, dacă debitorul nu-
și execută obligaţia asumată, creditorul are posibilitatea de a valorifica lucrul atribuit de
către debitor. În dreptul privat roman au fost cunoscute trei garanţii reale distincte: fiducia
şi gajul (pignus), care au apărut în epoca veche, precum şi ipoteca, apărută în dreptul
clasic
Obligaţie, datorie, garanţie, garanţie personală, garanţie reală, ipoteca, gaj,

intercesiunea, fiducia, sponsio, fideiussio, fidepromissio, rangul ipotecii, insolvabilitate,
scadenţă, creditor, debitor, garant, fidfeiussor, răspundere, caracter accesoriu, beneficii,
beneficiu de diviziune, beneficiu de cesiune a acţiunii, beneficiul de discuţiune, cesiune,
excepţiune de dol, novaţiune, mandatulin rem suam, pactul de constituit, receptum
argentariorum, mandatum pecuniae credendae, drept de retenţie, acţiunea serviană,
interdictul servian, caracterele ipotecii, efectele ipotecii, rangul creditorilor ipotecari.
1. Enumeraţi mijloacelor juridice utilizate în scopul realizării garanţiilor personale;

2. Enumeraţi garanţiile personale în epoca veche ;
3. Enumeraţi garanţiile personale în epoca clasică;
4. Menţionaţi care sunt legile adoptate în materia garanţiilor
5. Precizaţi care sunt categoriile de ipoteci;
6. Menţionaţi care sunt efectele ipotecii;
7. Enumeraţi garantiile personale neformale;
8. Precizaţi cazurile de stingere a ipotecii;
9. Menţionaţi care sunt beneficiile acordate lui fideiussor;
10. Definiţi fiducia cum creditore.
248
1. Garanţiile personale în epoca clasică sunt:

a. sponsio
b. fidepromissio
c. fideiussio
2. Garanţiile personale în epoca veche sunt:

a. sponsio şi fideiussio
b. sponsio şi fidepromissio
c. fideiussio şi fidepromissio
 Cârjan, Lazăr; Cerchez, Adela, Drept roman II, Curs redactat in

 Cocoş, Ştefan, Drept roman, Curs, Editura Șansa SRL, 1997.
București, 2003;
București, 2009 ;
Garanţiile
Cuprins
4.1. Introducere
4.3.1. Garanţiile
4.3.1.1. Garanţiile personale
4.3.1.1.1 Sponsio
4.3.1.1.2 Fidepromissio
4.3.1.1.3 Fideiussio
4.3.1.2. Garanţiile reale
4.3.1.2.1 Fiducia cum creditore
4.3.1.2.2 Gajul
4.3.1.2.3 Ipoteca
4.3.1.2.4 Itercesiunea
4.1. Introducere
Legătura juridică (vinculum iuris) existentă între părţile

raportului juridic obligaţional conferă creditorului posibilitatea de a
pretinde executarea prestaţiei de către debitor.
În cazul neexecutării obligaţiei, în condiţiile în care măsura
sancțiunilor corporale s-a dovedit, în timp, lipsită de eficienţă,
creditorul este îndreptăţit să solicite garanţii debitorului odată cu
încheierea convenţiei, cu scopul de a se pune la adăpost în caz de
insolvabilitate a acestuia.249
Garanţiile se împart în două categorii: personale şi reale.
Garanţia este reală atunci când constă într-un bun care putea fi
valorificat sau personală atunci când alături de debitorului principal se
obligă şi unul sau mai mulţi debitori, numiţi garanţi.
La rândul lor, garanţiile persoanle sunt de două feluri: garanţii
personale formale, în această categorie fiind incluse: sponsio,
fidepromissio şi fideiussio. Garanţiile personale neformale sunt: pactul
de constitut, receptum argentarii şi mandatum pecuniae credendae.
Garanţii personale
Garanţiile personale reprezintă cele mai vechi garanţii din

dreptul roman. Garanţiile persoanle se constitue prin alăturarea la
debitorul iniţial a unuia sau mai mulţi garanţi (ad promiso). Dacă
cineva îşi manifestă acordul în sensul garantării unei persoane
îndatorate juridiceşte faţă de o altă persoană, se alătură datornicului
principal în calitate de nou datornic (correus promittendi, correus
debendi).
Pe cale de consecinţă, dacă un creditor nu se îndestulează de la
debitorul său va încerca să o facă de la cel care s-a alăturat datornicului
principal. În această situaţie nu suntem în faţa unei adevărate garanţii,
dat fiind faptul că cel care intervine alături de debitor se obligă în mod
principal, nu subsidiar şi accesoriu cu datornicul.250
În vederea constituirii garanţiilor personale se utilizau
contractele verbis prin asumarea, mai întâi, a obligaţiei principale de
către debitor faţă de creditor, acesta din urmă adresând apoi
debitorului accesor o nouă întrebare, şi anume dacă acesta consimte
acelaşi lucru ca debitorul principal. În raport cu răspunsul debitorului

249

250
accesoriu, garanţia era formată sau nu. Dacă răspunsul era „spondeo!”
contractul de garanţie se consideră încheiat.251
Spre deosebire de categoria garanţiilor personale, în care o altă
persoană (debitorul accesoriu) se alătură debitorului principal, în cazul
garanţiilor reale creditorul afectează unul sau mai multe bunuri ale
debitorului cu scopul de a se pune la adăpost în caz de insolvabilitate a
acestuia.252
Garanţiile reale au ca obiect bunurile debitorului, pe care
acesta din urmă le pune la dispoziţia creditorului în scopul garantării
obligaţiei. Deşi instituţia garanţiilor personale este mai veche decât cea
a garanţiilor reale, rolul şi importanţa garanţiilor reale au început să
crească, ulterior devansând unele din garanţiile personale, care încep
să piardă din importanţa avută anterior.
Unele garanţii personale nu au subzistat până în perioada
modernă, în timp ce garanţiile reale, excepţie făcând fiducia şi
intercesiunea, s-au perfecţionat şi au devenit forme superioare de
garanţie, cunoscute şi astăzi. Principalele garanţii reale cunoscute în
dreptul roman sunt: fiducia cum creditore, gajul, ipoteca şi
intercesiunea.
 definirea conceptului de garanţie;

 identificarea mijloacelor juridice utilizate în scopul
realizării garanţiilor personale;
 identificarea garanţiilor personale în epoca veche;
 identificarea garanţiilor personale în epoca clasică;
 identificarea garanţiilor reale;
sponsio, fidepromissio, fideiussio, ipoteca, gajul,
fiducia;
acestor concepte;
 identificarea legilor adoptate în materia garanţiilor;
 identificarea garanţiilor personale neformale;
251
Cristinel Murzea, Drept roman, Ediţia a II-a, Editura ALL Beck, Bucureşti,
2003, p. 221.
252
 identificarea beneficiilor acordate lui fideiussor;
garanţiilor în procesul aparitiei şi evoluţiei lor istorice.

juridice moderne;
Timpul alocat unităţii : 3 ore
4.3.1. Garanţii personale și reale
4.3.1.1.Garanţii personale
Garanţia personală este procedeul juridic prin care debitorului

principal i se alătură unul sau mai mulţi debitori accesori numiti
garanți.253
Garanţiile personale în epoca veche
Sponsio. Este cea mai veche formă de garanție personală, 254

care se încheia printr-un contract verbal (sponsio) care a dat numele
253
254
Gaius, 3. 126; Vladimir Hanga, op.cit., p. 446.
garanției. Era rezervată în exclusivitate cetățenilor romani, întrucât
doar ei aveau voie să pronunțe verbul spondeo pentru a obține
gratitudinea zeilor. Creditorul încheia stipulațiunea principală cu
debitorul, după care încheia o altă stipulațiune cu garantul.255
Creditorul îl întreba pe garant: - Idem dari spondes? (Te obligi să dai
același lucru?) la care garantul răspundea: - Spondeo! (Mă oblig!).256
Garantul care se obliga prin pronunţarea cuvântului spondeo purta
numele de sponsor.
Fidepromissio. A apărut în urma extinderii relaţiilor economice
cu peregrinii. Peregrinii nu aveau voie să pronunţe verbul spondeo
deoarece nu aveau acces la instituțiile dreptului civil, astfel că s-a
creat o nouă garanţie personală, formată tot prin întrebare şi răspuns,
doar că garantul pronunţa verbul fidepromissio (promit cu bună-
credință).257 – Idem fide promitisne? (Făgăduiești cu bună-credință
același lucru?) – Fide promitto! (Făgăduiesc!)258
Situaţia juridică a garanţilor a fost grea în epoca veche,
deoarece creditorul prefera de cele mai multe ori să-l urmărească mai
întâi pe garant, dacă debitorul principal nu-şi executa obligaţia la
scadenţă. Garantul nu se putea întoarce împotriva debitorului pentru
plata făcută. În ipoteza în care erau mai mulţi garanţi, oricare dintre
aceştia putea fi urmărit pentru întreaga datorie, iar cel care plătea
datoria debitorului nu avea posibilitatea de a-i acționa pe cogaranţi.
Garanţii au protestat împotriva acestor nedreptăţi, iar ca urmare, la
inițiativa plebeilor s-au adoptat mai multe legi prin care li s-a
îmbunățtțit situația juridică.
Legea Publilia259
 A creat garantului care s-a obligat prin
sponsio posibilitatea de a se întoarce împotriva debitorului principal
dacă acesta nu-i remitea ce a plătit creditorului pentru el, utilizând în
acest sens manus iniectio pro iudicato (ca și când ar fi avut loc un
proces). Cogaranții erau obligați solidar, astfel că oricare dintre ei
putea fi obligat să plătească întreaga datorie.
Legea Appuleia
 Se aplica atât garanţilor obligaţi prin sponsio
cât şi celor obligaţi prin fidepromissio ;
 A introdus noi raporturi între cogaranţi ;
 Prin această lege garantul are la îndemână o
acţiune prin care se putea întoarce împotriva cogaranților pentru a-și
plăti partea care le revenea.
Legea Cicereia260
255
256
Gaius, 3. 116; Ulpian, D. 45. 1. 75. 6.
257
258
Gaius, 3., 116.
259
Gaius, 4. 22 și 3. 127. Emil Molcuț, op.cit., p. 228.
260
Gaius, 3. 128.
 Se aplica atât garanţilor obligaţi prin sponsio, cât şi celor
obligaţi prin fidepromissio;
 S-a instituit obligaţia creditorului de a face o declaraţie
privitoare atât la numărul garanţilor cât şi la valoarea datoriei.
Legea Furia de sponsu261
Apar transformări importante în ceea ce priveşte raporturile
dintre garanţi, precum şi cele dintre garanţi şi creditori :
 Nu se mai aplică principiul solidarității în
privința garanțiilor personale, astfel că datoria se va împărţi la
scadenţă între toţi garanţii, indiferent dacă sunt sau nu solvabili, 262
creditorul fiind cel care va suporta riscul insolvabilităţii unuia dintre
garanţi;
 Obligaţia lui sponsor sau fidepromissor se
stinge prin trecerea a doi ani de la scadenţă, dacă este contractată în
Italia, aducându-se astfel îngrădiri principiului imprescriptibilității
obligațiilor.263
Garanţii personale în dreptul clasic

Fideiussio (fideiusiunea)
Fideiussio era o formă nouă de garanție personală,264 care nu era
prevăzută de cele patru legi la care ne-am referit. La întrebarea: - Id
fide tua esse iubes? (Garantezi că așa va fi?) pe care o punea
creditorul, debitorul răspundea: - Fideiubeo! (Garantez!)265
Deosebiri față de sponsio și fidepromissio:
- Fideiussio garantează obligații izvorâte din orice
contract,266 inclusiv pe cele delictuale, 267 pe când sponsio și
fidepromissio se limitează la obligațiile născute verbis (din contracte
- Fideiussio nu cade sub incidența legii Furia de
sponsu și drept urmare fideiusorii răspundeau solidar, oricare dintre ei
putând fi preferat de creditor să plătească întreaga datorie.268 Plata va fi
liberatorie atât pentru debitor cât şi pentru ceilalţi fideiusori.
- Obligația garantului fideiusor trecea, cu unele
excepții, asupra urmașilor, spre deosebire de obligația sponsorului și a
fidepromisorului care nu era transmisibilă, aplicându-se principiul
fideiussoris autem etiam heres tenetur 269
Efecte:
- Creditorul are drept de urmărire atât împotriva
261
Gaius, 3. 121, 3. 122.
262
263
264
P. F. Girard, Manuel de droit romain, op.cit., pp. 800 și urm.
265
Gaius, 3. 116; Ulpian, D. 45. 1. 75. 6; D. 45. 1. 5. 2. Vladimir Hanga, op.cit., p. 447.
266
Gaius, 3. 119.
267
D. 46. 1. 8. 5.
268
Paul, Sent., 2. 17. 16.
269
Gaius, 3. 120.
debitorului principal, cât şi împotriva fideiusorului. Datorită efectului
extinctiv al lui litis contestatio, creditorul prefera să-l urmărească pe
fideiusor, căci altfel, dacă îl acționa pe debitor, dreptul său se stingea
în întregime și nu putea să-l mai acționeze pe fideiusor. Dacă erau mai
mulți fideiusori, creditorul îl alegea pe cel care era mai solvabil.
- Fideiusorul care a plătit datoria nu se
poateîntoarce împotriva debitorului principal.
- Un fideiusor are dreptul să garanteze pe un alt
fiedeiusorcare are un debitor diferit (Pro fideiussore fideiussorem
accipi nequaquam dubium est).
- În fine, oricine poate garanta un debitor, chiar în
necunoştinţa acestuia din urmă (Fideiubere pro alio potest quisque,
etiam si promissor ignoret)
În epoca lui Iustinian s-a instituit obligaţia creditorului de a-l
urmări mai întâi pe debitorul principal şi, în ipoteza în care nu a
recuperat întreaga datorie de la acesta, îl putea urmări pe fideiusor.
Beneficiile acordate lui fideiussor

În dreptul clasic și postclasic fideiusorului i s-au acordat
drepturi excepționale, care s-au consolidat în timpul lui Iustinian.270
Beneficiul de cesiune de actiuni,271
creație a comentatorilor de mi târziu, este dreptul fideiusorului care a
plătit datoria de a cere creditorului să-i cedeze toate acţiunile pe care le
are împotriva debitorului principal, pentru a-l putea urmări în fața
magistratului.
Dacă era chemat în judecată de către creditor, garantul putea să
ceară introducerea în formulă a unei excepțiuni de dol, deoarece
fideiusiunea era un contract de drept strict, și ca atare judecătorul nu
putea s-o ia în considerare dacă nu figura în intentio.
Beneficiul de diviziune.
Pe timpul împăratului Hadrian272 s-a introdus beneficium divisionis,
numit astfel de comentatori, potrivit căruia fideiusorul putea să ceară
creditorului să-i urmărească pe toți fideiusorii solvabili în momentul
lui litis contestatio.273
Epistula Hadriani, sancționată, se pare, de pretor, după
afirmația lui Paul, a înrăutățit situația garanților, în comparație cu
Legea Furia de sponsu:274
b. În sistemul introdus de Hadrian, diviziunea
datoriei are loc numai la cererea lui fideiussor, față de situația lui
sponsor și fidepromissor la care se aplică de drept. În lipsa excepțiunii
din formulă, judecătorul îl putea condamna să plătească întreaga
270
271
Gaius, 3. 127
272
273
Gaius, 3. 121; Inst., 3. 20. 4; Gaius, D. 46. 1. 26; Paul, Sent., 1. 2o; Cod. 8. 40. 10. 1;
Ulpian, D. 46. 1. 27.
274
Paul, Sent., 1. 20.
datorie. Garantul care plătea nu mai putea să profite de beneficiul de
diviziune și deci nu se putea întoarce împotriva cogaranților. Legea
Furia de sponsu nu permitea garantului urmărit să renunțe la
diviziunea datoriei, creditorul fiind astfel nevoit să ceară garantului
doar plata contribuției sale, pe când în sistemul lui Hadrian garantul
urmărit putea să renunțe la acest drept și să plătească întreaga
datorie.275
c. La beneficiul de diviziune, datoria se împarte
numai între garanții solvabili,276 spre deosebire de legea Furia de
sponsu care prevede că datoria se achită de toți garanții în viață, chiar
dacă unul dintre ei ar fi insolvabil.277
d. La fideiussio datoria se divide în momentul lui
litis contestatio, pe când la sponsio și fidepromissio are loc la
scadență. Ca urmare, garanții fideiusori sunt ținuți în mod solidar și
după scadență, până la litis contestatio. Din acest moment, dacă
garantul urmărit se prevalează de beneficiul de diviziune, obligația se
împarte între garanții solvabili.278
3. Beneficiul de discuţiune reprezintă dreptul garantului

de
a-i cere creditorului să-l urmărească mai întâi pe debitorul principal şi
doar dacă acesta nu plăteşte să se îndrepte împotriva sa. Printr-o
constituțiune dată în anul 531, Iustinian a desființat efectul extinctiv al
lui litis contestatio, dând posibilitate creditorului să-i urmărească
succesiv pe debitorul principal și pe garant (debitorul accesor), până la
achitarea datoriei. Printr-o nouă constituțiune, dată în anul 535,
creditorul este obligat să-l urmărească mai întâi pe debitorul
principal.279
Garanţiile personale neformale
Garanțiile personale neformale sunt acele garanții care nu

necesitau moduri formale pentru garantarea unor obligații.
1. Pactul de constitut reprezintă o garanție iure praetorio
destinată garantării unor obligatii. Una din aplicaţiile acestui pact este
cunoscută sub numnele de constitutum debiti alieni (pentru fixarea
unui nou termen datoriei altuia), prin intermediul căreia o persoană, de
regulă un bancher, îşi asumă obligaţia de a plăti datoria clientului său
la un alt termen decât cel stabilit în obligaţia inițială. Constitutum
debiti alieni era sancționat prin actio de pecunia constituta280 și s-a
bucurat de succes, extinzându-se, cu timpul, și în cazurile care nu
aveau ca obiect o sumă de bani. Constitutum debiti alieni da naștere
275
276
277
Paul, Sent.1. 20. 1.
278
279
unei obligații care era independentă de obligația clientului față de
creditorul său, și ca atare nu se stingea odată cu aceasta. Fiind încheiat
printr-o simplă convenție, nu avea nici dezavantajele unui act formal
de tipul fideiusiunii. Dacă bancherul se obligă la o sumă mai mare
decât cea datorată de clientul său, obligația nu devine nulă ci se reduce
la suma pentru care s-a cerut garanția.281
2. Mandatum pecuniae credendae reprezintă garanţia personală
prin intermediul căruia o persoană, numită mandant, însărcinează o
altă persoană, numită mandatar, să acorde un credit unui terț.
 Prin această operaţiune mandatarul devine creditor, iar
mandantul garantează datoria contractată de către terţ;282
 Dacă terţul nu plăteţte la scadenţă, mandatarul se poate
îndrepta împotriva mandantului prin actio mandati contrari.
 Cele două obligații nu au același obiect și deci efectul
extinctiv al lui litis contestatio va afecta numai creanța dedusă în
justiție. Mandatarul poate să-l urmărească mai întâi pe debitorul
principal și numai după aceea pe mandant.283
 Această garanție prezintă avantajul că se poate încheia și
între absenți.
a. Receptum argentarii.
Constă din convenţia prin care bancherul se obligă să plătească
datoriile eventuale ale clientului său faţă de un terţ. Inițial, în situația
în care bancherul nu plătea terţului suma datorată de către client,
acesta din urmă. și nu terțul, avea drept de acţiune împotriva
bancherului; cu timpul, raportul juridic s-a stabilit direct între bancher
şi terţ, receptum argentarii înscriindu-se astfel ca o garanţie
personală.
4. 3. 1. 2. Garanţii reale
Garanţiile reale reprezintă acele mijloace juridice prin

intermediul cărora debitorul pune la dispoziţia creditorului său un
lucru, fie cu titlu de proprietate sau posesiune, fie constituind un drept
de ipotecă, astfel încât, la scadenţă, dacă debitorul nu-și execută
obligaţia asumată, creditorul are posibilitatea de a valorifica lucrul
atribuit de către debitor. În dreptul privat roman au fost cunoscute trei
garanţii reale distincte: fiducia şi gajul (pignus), care au apărut în
epoca veche, precum şi ipoteca, apărută în dreptul clasic.
1. Fiducia
Fiducia cum creditore284 constă în transferul unui lucru de către
debitor creditorului său, cu titlu de proprietate, prin mancipatio sau
280
D. 13. 5. 10.
281
D. 13. 5. 11. 1.
282
Gaius, 3. 156.
283
284
Gaius, 2. 60; Paul, Sent., 2. 13. 3; Inst., 3. 201; Vladimir Hanga, op.cit., p. 448.
prin in iure cessio, cu obligația acestuia din urmă de a-l restitui la
scadență, dacă debitorul își plătește datoria. Această transmitere este
grefată pe mancipatio sau pe in iure cessio.285
În dreptul clasic, fiducia cum creditore ia naștere din contractul
real de fiducie,286 care era sancționat prin acțiunea de bună-credință
actio fiduciae.287
Fiducia prezintă câteva dezavantaje288 : în perioada în care
bunul se află la creditor, debitorul pierde dreptul de folosință asupra lui
și nu poate să garanteze o nouă datorie, mai ales că, de regulă, valoarea
bunului era superioară obligației contractate ; dacă la scadență
creditorul devine insolvabil, debitorul va veni în concurs cu ceilalți
creditori și va primi doar o cotă parte ; debitorul nu-și poate urmări
bunul dacă se află în mâinile terților, deoarece a transmis dreptul de
proprietate asupra lui ; de asemenea, fiind o transmitere grefată pe
mancipatio și in iure cessio, nu era disponibilă peregrinilor.
Aplicaţiile fiduciei sunt variate: garantarea plăţii unei creanţe
(fiducia cum creditore), constituirea unui depozit, constituirea unui
împrumut (fiducia cum amico) etc.
2. Gajul (pignus)
Reprezintă o formă superioară de garanție, prin
care care debitorul transmite creditorului său doar posesiunea asupra
lucrului, nu și proprietatea.289 Remiterea posesiunii se realizează prin
tradiţiune, conferindu-i creditorului o posesiune provizorie, până la
scadența datoriei.290În același timp, creditorul devine debitor
condițional al lucrului.291
Gajul prezintă și el unele dezavantaje: debitorul continuă să
rămână proprietarul bunului pe toată durata gajului, dar fiind lipsit de
folosinţa acelui lucru, nu poate garanta și alte datoii în același timp;
creditorul, în schimb, deşi primeşte lucrul în gaj, este lipsit de dreptul
de a-l folosi, sub sancţiunea angajării răspunderii sale pentru furtum
usus (furtul folosinţei); de asemenea, creditorul nu poate înstrăina
lucrul dacă debitorul nu plătește datoria la scadență. Exista totuşi
posibilitatea încheierii unei convenţii de anticreză între creditorul
gajist şi debitor, în temeiul căreia creditorul putea păstra fructele
bunului primit în gaj, cu titlu de dobânzi.
Debitorul dispune de o actio pigneraticia directa pentru a cere
restituirea lucrului după plata datoriei, precum și despăgubiri datorate
culpei creditorului (de ex. moartea sclavului cauzată de lipsa îngrijirii);
285
Gaius, 2. 59; P. F. Girard, op.cit., p. 546.
286
Gaius, 2. 220 ; Paul, Sent., 2. 13. 6; Emil Molcuț, op.cit., p. 239.
287
Gaius, 4. 52; Cicero, De off., 3. 17; Paul, Sent., 2. 13. 6.
288
C. Șt. Tomulescu, Manual de drept privat roman, op.cit., p. 583; Vladimir Hanga,
op.cit., p. 449.
289
290
D. 13. 7. 9. 2.
291
creditorul are o actio pigneraticia contraria, pentru a cere despăgubiri
în situația în care constată vicii ale lucrului sau pentru restituirea unor
cheltuieli utile și necesare ocazionate de întreținerea bunului. De
asemenea, creditorul poate uza de ius retentionis, care îi permitea să
păstreze lucrul până când îi vor fi satisfăcute pretențiile.292
În vechiul drept roman, gajul avea ca obiect doar lucruri
mobile. Începând cu epoca clasică şi lucrurile imobile puteau constitui
obiect al gajului. S-a admis că sclavii pot constitui obiect al
contractului de gaj, întrucât erau asimilaţi bunurilor mişcătoare aflate
în proprietatea debitorului.
În afara gajului convenit prin convenția părților, romanii au
recunoscut și gajul tacit, cum ar fi cel exercitat de proprietarul
imobilului asupra bunurilor mobile ale locatarului.293
3. Ipoteca (hipoteca)
Întrucât fiducia prezenta dezavantaje pentru debitor, iar gajul

dezavantaja creditorul, s-a instituit o nouă formă de garanţie. de
natură să genereze avantaje mai mari pentru ambele părţi. Această
garanţie este ipoteca.294
Originea ipotecii este foarte veche. Grecii o întrebuinţau pe
scară largă sub denumirea de ipotiki, iar în dreptul roman a existat din
secolul I d. Hr.295 Cu toate că denumirea este greacă, originea ipotecii
este romană.296
Ipoteca reprezintă o formă de garanţie în virtutea căreia lucrul
afectat rămâne în posesiunea debitorului şi numai dacă, la scadenţă,
acesta nu-şi execută obligaţia, creditorul ipotecar este îndreptăţit să
intre în posesia lucrului şi să-l vândă, pentru a-şi valorifica astfel
creanţa.297 Creditorul ipotecar se bucura de dreptul de preferinţă în
raport cu creditorii chirografari, după cum avea şi dreptul de a urmări
lucrul ipotecat.
Etapele formării ipotecii :

1. Dreptul de retenție este forma veche a ipotecii, prin
care proprietarul moșiei are dreptul să rețină inventarul agricol viu și
mort al arendașului (invecta et illata), dacă acesta nu-și plătește datoria
la scadență.298 Dreptul de retenție comporta unele inconveniențe :
opera numai pe moșie, deci proprietarul (creditorul) nu-l putea urmări
pe arendaș (debitorul), dacă acesta se muta cu inventarul agricol în alt
292
293
294
295
C. Șt. Tomulescu, Manual de drept roman, op.cit., p. 585.
296
297
Inst., 4. 6. 7; Cod., 6. 43. 1; D. 1. 3. 7.9.
298
D. 43. 32. 1. 4.; C. Șt. Tomulescu, Manual de drept privat roman, op.cit., p. 585.
loc ; de asemenea, proprietarul nu putea să urmărească lucrurile în
mâinile terților achizitori.
2. Interdictul salvian (interdictum Slavianum)299
menține dreptul arendașului de a rămâne în posesia lucrurilor până la
scadență, dar oferă proprietarului moșiei posibilitatea de a urmări
bunurile arendașului chiar dacă acesta le-a mutat în alt loc.
Proprietarul era în continuare dezavantajat dacă debitorul înstrăina
lucrurile, deoarece nu-i putea acționa pe terții achizitori, întrucât
interdictul salvian reglementa doar raporturile dintre cele două părţi.300
3. Acţiunea serviană301 a fost creată pentru ca
proprietarul moşiei să intre în posesia inventarului agricol chiar dacă
acesta se afla în mâinile unor terţi. 302 Creditorul poate urmări lucrurile
„oriunde s-ar afla, în mâinile oricui”.303 Dar și în aceast fază, dreptul de
ipotecă se aplică numai în raporturile dintre proprietari de latifundii și
arendași.
4. Acţiunea quasiserviană,304 denumită și acțiune
ipotecară, a generalizat ipoteca în raporturilor dintre orice creditori şi
orice debitori, dacă părțile încheiau o convenţie specială pentru
garantarea datoriei.
Cele patru etape ale nașterii și perfecționării dreptului de
ipotecă s-au succedat în prima jumătate a secolului I d.Hr., ipoteca
devenind o instituție juridică folosită frecvent după Vespasian, deși
romanii preferau în continuare garanțiile personale.305
Categorii de ipoteci
 Ipoteca denumită convenţională, care se
formează printr-o simplă convenţie;306
 Ipoteca tacită, care ia naştere în virtutea
unor dispoziţii ale legii sau în temeiul obiceiului juridic, în situaţii bine
determinate (de ex. ipoteca arendatorului asupra recoltelor
arendașului,307ipopteca impuberilor și minorilor asupra bunurilor
tutorilor și curatorilor)308 La ipoteca tacită, voinţa debitorului de a
ipoteca un lucru este prezumată. În dreptul modern, această formă de
garanţie este desemnată prin termenul de ipoteca legală;
 Ipoteca privilegiată, care trece înaintea altor
ipoteci chiar dacă sunt constituite la o dată anterioară; titularul ipotecii
privilegiate poate exercita înaintea celorlalţi creditori ipotecari dreptul
de a poseda şi de a vinde lucrul grevat de ipotecă. Este o variantă a
ipotecii tacite sau legale ;
 Ipoteca testamentară, care apare în dreptul
299
Gaius, 4. 187.
300
Emil Molcuţ, Dan Oancea, op.cit, p. 218.
301
D. 2. 14. 17. 2.
302
Inst., 4.6.7.; D. 13. 7. 3.; D. 13. 7. 16. 3.
303
Emil \Molcuț, op.cit., p. 241.
304
D. 16. 1. 13. 1.
305
Emil Molcuț, op.cit., p. 242 supra și infra notele 1 și 2; D. 20. 4. 13.; D. 20. 3. 1. 2.
postclasic şi se constituie printr-o clauză testamentară în favoarea unui
legatar sau a unui fideicomisar.
 Ipoteca autentică,309care a fost constituită
timpul împăratului Leon, printr-un act public sau printr-un act privat
semnat de trei martori. Aceste forme de publicitate făceau ca ipoteca
autentică să treacă înaintea ipotecilor constituite la o dată anterioară.
Caracterele ipotecii :
b. se constituie prin convenția părților;
Este o excepție de la regulă, pentru că cele mai
multe drepturi reale iau naștre prin utilizarea unor forme solemne, ca
mancipatio și in iure cessio.
b. este un drept real, care conferă creditorului ipotecar un drept
de preferinţă în raport cu creditorii chirografari ai debitorului său şi un
drept de urmărire a lucrului ipotecat în mâinile terților achizitori;
c. poate avea un caracter general, în sensul că obiectul ei s-a
extins de la lucrurile corporale, mobile și imobile, până la orice fel de
bunuri310 : nuda proprietate, lucruri viitoare, precum o recoltă sau
copilul unei familii de sclavi (partus anciliae), o universalitate,311
dreptul de servitute312 și chiar un drept de creanță. Cu alte cuvinte,
ipoteca poartă asupra tuturor lucrurilor prezente şi viitoare ale
debitorului. Practic, funcționa regula potrivit căreia se putea ipoteca tot
ce se putea vinde.313
d. are un caracter indivizibil;314
Caracterul indivizibil presupune faptul că ipoteca apasă asupra
fiecărei părți din lucru și totodată fiecare parte este afectată pentru
satisfacerea întregii creanțe, potrivit regulii pignoris causa indivisa est.
De exemplu, dacă sunt trei moștenitori, fiecare dintre ei poate fi
urmărit pentru întreaga datorie, deși a primit doar o treime ;
cumpărătorul unei părți din lucrul ipotecat poate să răspundă pentru
întreaga datorie.315Un alt aspect al indivizibilității ipotecii constă în
faptul că ipoteca garantează fiecare parte din datorie : creditorul poate
să vândă întregul lucru ipotecat, chiar dacă debitorul a plătit o parte
din datorie, deoarece nu este ținut doar pentru partea rămasă
neachitată.
e. are un caracter clandestin, în sensul că nu presupune
utilizarea unor forme de publicitate pentru ca terţii să ştie că un lucru
este ipotecat;
306
307
D. 2o. 1. 32; Cod., 8. 14. 5.
308
Cod., 4. 53. 1.; Vladimir Hanga, op.cit., p. 451.
309
. 20. 5. 7 pr; Emil Molcuț, op.cit., p. 242.
310
311
D. 20. 1. 15. pr.
312
D. 20. 1. 12.
313
I. C. Cătuneanu, op.cit., p. 451; D. 20. 9. 1. (sunt excluse doar res extra commercium).
314
D. 21. 2. 65.
315
Debitorii aveau posibilitatea să ipotecheze același lucru de mai
multe ori,316 cu consecințe dintre cele mai grave pentru creditori. Ca să
evite aceste inconveniențe, romanii îl sancționau pe debitorul care nu
declara ipotecile anterioare pentru delictul de stelionat ; s-a creat și un
ius offerendae pecuniae, pentru a satisface creanța creditorului anterior
în rang.317
Pentru a preveni antedatarea frauduloasă a unor ipoteci,
împăratul Leon a creat ipoteca autentică printr-un act public sau printr-
un act sub semnătură privată semnat de trei martori. Treptat, ipoteca
autentică va fi preferată de creditori, întrucât trecea înaintea ipotecilor
constituite fără forme de publicitate.318
f. este un drept accesoriu, ceea ce însemnă că ipoteca se stinge
odată cu obligaţia garantată. Cel ce își ipotechează un lucru nu se poate
prevala de prescripția creanței garantate, deoarece termenele de
prescripție difereau : 30 de ani pentru creanțe asigurate și 40 de ani
pentru ipoteci.319 Ipoteca nu va fi afectată dacă dreptul de creanță
garantat este sub termen sau sub condiție, pentru că dreptul de ipotecă
ia naștere în momentul încheierii convenției, nu la împlinirea
termenului de scadență sau la împlinirea condiției.320
Rangul creditorilor ipotecari. Când există mai mulţi creditori
ipotecari, ierarhizarea drepturilor acestora se face, cu excepția
ipotecilor privilegiate, potrivit regulii prior tempore potior iure (mai
întâi în timp, mai tare în drept).
Dacă erau mai mulţi creditori cu acelaşi rang, prioritatea revenea celui
ce poseda lucrul grevat, potrivit adagiului in pari causa melior est
causa possidentis.
Efectele ipotecii
Efectele principale ale ipotecii sunt: ius possidendi, dreptul
creditorului de a poseda și ius distrahendi, dreptul creditorului de a
vinde lucrul grevat cu ipotecă.
Debitorul rămâne în posesia lucrului ipotecat până la scadență.
Dacă debitorul îşi execută obligaţia, ipoteca se stinge ca orice drept
accesor. Dacă debitorul nu-şi execută obligaţia la scadenţă, creditorul
are dreptul de a poseda (ius possidendi) şi de a vinde (ius
distrahendi)321 lucrul grevat de ipotecă.
Dreptul de a poseda a fost, până în secolul al III-lea d.Hr.,
singurul efect al ipotecii, sancţionat prin actio hipotecaria, care putea
fi promovată şi împotriva terţilor deţinători.
316
D. 20. 3. 3.
317
D. 20. 4. 17; D. 20. 14. 12. 19.
318
Cod., 8. 17. 1; Emil Molcuț, op.cit., p. 246.
319
Cod., 7. 39. 7.
320
321
D. 13. 7. 4.
Dacă debitorul vindea lucrul, creditorul avea posibilitatera de a
se indrepta împotriva cumpărătorului, potrivit regulii : fundus transit
cum suam causa. 322
Prin actio hipotecaria puteau fi urmăriți posesorii fictivi qui
dolo desiit possidere (cel care a încetat să posede din cauza unui dol)
și qui liti se obtulit (cel care se oferă la un proces, simulând că este
posesor, pentru ca adevăratul posesor să devină proprietar prin
uzucapiune).
Fiind o acțiune arbitrară, debitorul care refuză să execute
ordinul judecătorului, de a remite lucrul afectat creditorului, va fi
condamnat la plata unei sume de bani egală cu valoarea creanței
asigurate, plus dobânzile.323 Ius distrahendi reprezintă o anomalie a
dreptului privat roman, deoarece se încalcă principiul potrivit căruia
nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse haberet (nimeni
nu poate transmite altuia un drept mai mare decât are el însuși). Într-
adevăr, vânzătorul, un simplu posesor, transmitea dreptul de
proprietate, pe care nu-l avea.
Stingerea ipotecii
Ipoteca se stinge:
d. prin stingerea în întregime a obligației garantate, ca orice
drept accesoriu; Dacă nu este stinsă în întregime, garanția subzistă potrivit adagiului
pignoris causa indivisa est (cauza gajului este indiviză). Există și o altă excepție :
termenul de prescripție al ipotecii care, fiind de 40 de ani, subzistă creanței pe care o
garantează, al cărei termen de prescripție este de 30 de ani. Paul a motivat acest paradox
afirmând că fosta creanță supraviețuiește ca obligație naturală: remanet propter pignus
naturalis obligatio.324
e. prin confuziune (confusio),325 ca orice ius in re aliena, prin
întrunirea de către aceeași persoană a calităților de creditor ipotecar și de constituent de
ipotecă ;
f. prin pieirea în întregime a lucrului ipotecat;326 Dacă lucrul a
fost doar transformat, ipoteca persistă.327
d. prin vânzarea (distractio) lucrului ipotecat de către creditorul superior în rang;
e. prin usucapio libertatis: când terțul de bună-credință a dobândit fondul ipotecat cu
just titlu, fără să cunoască sarcina care îl grevează și l-a posedat 10 ani între prezenți și 20
de ani între absenți (după cum dobânditorul bunului și creditorul ipotecar locuiau sau nu
în aceeași provincie), devenind proprietarulimobilului prin această prescriptio longi
temporis.328
f. prin renunţarea creditorului ipotecar (remissio
322
D. 13. 7. 18. 2.
323
324
325
Paul, D. 44. 2. 30.
326
Marcian, D. 20. 6. 4. 1.
327
D. 20. 1. 16. 2.
328
Cod., 7. 39. 8; Paul, D. 44. 3. 12; I. C. Cătuneanu, op.cit., p. 461; Vladimir Hanga,
op.cit., p. 453.
pignoris) ;
g. prin alte moduri, potrivit principiilor generale: convenția
părților, trecerea lucrului grevat în categoria res extra commercium.329
Caracterul unificator al legislaţiei lui Iustinian

În dreptul lui Iustinian, ipoteca şi gajul sunt contopite, ambele
garanţii fiind sancţionate printr-o acţiune unică, acţiunea ipotecară. De
fapt, este o confirmare a unei constatări mai vechi, formulate de
jurisconsultul Marcian : inter pignus et hypothecam tantum nominis
sonus differt (între gaj și ipotecă există numai o deosebire de nume).330
Aşadar, atât creditorul ipotecar, cât şi creditorul gajist au la
îndemână o acţiune reală prin care pot reclama posesiunea lucrului din
mâinile terţilor. Cele două forme de garanţie rămân totuşi distincte sub
aspectul modului de formare.
Intercesiunea
Intercesiunea este actul prin care o persoană ia asupra sa
datoriile alteia, fără a justifica un interes.331 Intercesiunea îmbracă fie
forma unei garanţii reale sau personale, fie forma unei novaţiuni prin
schimbare de debitor.
Este important de reţinut faptul ca intercesiunea a fost interzisă
sclavilor şi femeilor.332 Pentru sclav, interdicția era motivată prin
posibilitatea afectării situației materiale a stăpânilor ; pentru femeie,
interdicția dată prin edictele împăraților August și Claudiu era invocată
prin inferioritatea acesteia și privea numai intercesiunea făcută pentru
soț. Senatusconsultul velleian a generalizat interdicția la orice tip de
intercesiune,333 dar n-a interzis femeii să vândă sau să doneze,
motivându-se că aceste operațiuni erau prea evidente pentru oricine
prin consecințele lor periculoase. Senatusconsultul velleian a fost
abrogat de către Iustinian, recunoscându-se femeii dreptul de a
intercede pro alio (pentru alţii), dar nu şi pentru soţul ei.
329
330
Marcian, D. 20. 1. 5. 1.; Vladimir Hanga, op.cit., p. 450.
331
Inst., 4. 6. 7.; Emil Molcuț, Dan Oancea, op.cit., p. 230.
332
Gaius, 3. 176; D. 16. 1. 22.
333
D. 2. 11. 1.
Garanţiile reprezintă mijloacele juridice create la dispoziţia creditorului în scopul

asigurării executării obligaţiei de către debitor, pentru a a se pune la adăpost în caz de
insolvabilitate a acestuia.
Garanţiile se împart în două categorii: personale şi reale. Garanţia este reală
atunci când constă într-un bun care va putea fi valorificat, sau personală atunci când
alături de debitorului principal se obligă şi unul sau mai mulţi debitori, numiţi garanţi.
La rândul lor, garanţiile persoanle sunt de două feluri: garanţii personale formale,
în această categorie fiind incluse: sponsio, fidepromissio şi fideiussio. Garanţiile
personale neformale sunt: pactul de constitut, receptum argentariorum şi mandatum
pecuniae credendae.334
Garanţiile personale
Garanţiile personale reprezintă cele mai vechi garanţii din dreptul roman.
Garanţiile persoanle se constitue prin alăturarea la debitorul iniţial a unuia sau mai mulţi
garanţi (ad promiso). Dacă cineva îşi manifestă acordul în sensul garantării unei persoane
îndatorate juridiceşte faţă de o altă persoană, se alătură datornicului principal în calitate
de nou datornic (correus promittendi, correus debendi). Pe cale de consecinţă, când
creditorul nu se îndestulează de la debitorul său, va încerca să se îndestuleze de la cel
care s-a alăturat datornicului principal. Din această perspectivă, se observă că, în această
situaţie, nu ne aflăm în faţa unei adevărate garanţii, dat fiind faptul că acela care intervine
alături de debitor se obligă în mod principal, nu subsidiar şi accesoriu cu datornicul.335
În vederea constituirii garanţiilor personale se utilizau contractele verbis prin
asumarea, mai întâi, a obligaţiei principale de către debitor faţă de creditor, acesta din
urmă adresând apoi debitorului accesor o nouă întrebare şi anume, dacă va consimți
acelaşi lucru ca debitorul principal. În raport cu răspunsul debitorului accesoriu garanţia
era formată sau nu. Dacă răspunsul era „spondeo!” contractul de garanţie se considera
încheiat. 336
Spre deosebire de categoria garanţiilor personale, în care o altă persoană
(debitorul accesoriu) se alătură debitorului principal, în cazul garanţiilor reale creditorul
afectează unul sau mai multe bunuri ale debitorului cu scopul de a se pune la adăpost în
cazul insolvabilității acestuia.337
Garanţiile reale au ca obiect bunurile debitorului, pe care acesta le pune la
dispoziţia creditorului în scopul garantării obligaţiei. Deşi instituţia garanţiilor personale
este mai veche decât cea a garanţiilor reale, rolul şi importanţa garanţiilor reale au
început să crească, ulterior devansând unele din garanţiile personale, care încep să piardă
din importanţa avută anterior. Unele garanţii personale nu au subzistat până în perioada
modernă, în timp ce garanţiile reale, excepţie făcând fiducia şi intercesiunea, s-au
perfecţionat şi au devenit forme superioare de garanţie, cunoscute şi astăzi. Principalele
334
335
336
337
garanţii reale cunoscute în dreptul roman sunt: fiducia cum creditore, gajul, ipoteca şi
intercesiunea.
Garanţiile reale reprezintă acele mijloace juridice prin intermediul cărora
debitorul pune la dispoziţia creditorului său un lucru, fie cu titlu de proprietate sau
posesiune, fie constituind un drept de ipotecă, astfel încât, la scadenţă, dacă debitorul nu-
și execută obligaţia asumată, creditorul are posibilitatea de a valorifica lucrul atribuit de
către debitor. În dreptul privat roman au fost cunoscute trei garanţii reale distincte: fiducia
şi gajul (pignus), care au apărut în epoca veche, precum şi ipoteca, apărută în dreptul
clasic
Obligaţie, datorie, garanţie, garanţie personală, garanţie reală, ipoteca, gaj,

intercesiunea, fiducia, sponsio, fideiussio, fidepromissio, rangul ipotecii, insolvabilitate,
scadenţă, creditor, debitor, garant, fidfeiussor, răspundere, caracter accesoriu, beneficii,
beneficiu de diviziune, beneficiu de cesiune a acţiunii, beneficiul de discuţiune, cesiune,
excepţiune de dol, novaţiune, mandatulin rem suam, pactul de constituit, receptum
argentariorum, mandatum pecuniae credendae, drept de retenţie, acţiunea serviană,
interdictul servian, caracterele ipotecii, efectele ipotecii, rangul creditorilor ipotecari.
1. Enumeraţi mijloacelor juridice utilizate în scopul realizării garanţiilor personale;

2. Enumeraţi garanţiile personale în epoca veche ;
3. Enumeraţi garanţiile personale în epoca clasică;
4. Menţionaţi care sunt legile adoptate în materia garanţiilor
5. Precizaţi care sunt categoriile de ipoteci;
6. Menţionaţi care sunt efectele ipotecii;
7. Enumeraţi garantiile personale neformale;
8. Precizaţi cazurile de stingere a ipotecii;
9. Menţionaţi care sunt beneficiile acordate lui fideiussor;
10. Definiţi fiducia cum creditore.
1. Garanţiile personale în epoca clasică sunt:
a. sponsio
b. fidepromissio
c. fideiussio
2. Garanţiile personale în epoca veche sunt:

a. sponsio şi fideiussio
b. sponsio şi fidepromissio
c. fideiussio şi fidepromissio

București, 2003;
București, 2009 ;
Izvoarelor obligaţiilor
Cuprins
5.1. Introducere
5.3.1. Izvoarele obligaţiilor
5.3.2. Elementele contractelor
5.1. Introducere
Definiţia obligaţiei, apropiată de accepţiunea modernă a

termenului, este redată în Institutele lui Iustinian: obligatio est iuris
vinculum quo necesitate adstrinigimur alicuius solvendae rei
secundum nostrae civitatis iura (obligaţia este legătura de drept prin
care suntem siliţi a plăti ceva conform dreptului cetăţii noastre).
Conform jurisconsultului Paul, ,,esenţa obligaţiilor nu constă în
a face lucrul să fie al nostru ci în a constrânge pe un altul să ne dea
sau să ne facă ceva sau să ne pună la dispoziţie ceva”.
Cel mai vechi izvor al obligaţiilor cunoscut în dreptul roman nu
este delictul ci contractul, având principala caracteristică
formalismul.338 Termenul contractus, prin care sunt desemnate
convenţii producătoare de obligaţii, îl găsim mai întâi la Celsus și apoi
la Gaius, ajungând sub Iustinian să fie de aplicare generală. Jhering a
fost cel care a evidenţiat forţa pe care o avea forma şi, prin urmare,
cuvintele sacramentale care se foloseau de participanţii la încheierea
contractelor. Acesta a înţeles să menţioneze locul esenţial care revine,
în vechiul drept roman, formalismului excesiv marcat prin epitaful: in
principio erat verbum.339
Începând cu epoca clasică, intervin schimbări majore şi în
domeniul actelor juridice: fondul începe să prevaleze asupra formei,
pretorul tinde la crearea unui drept întemeiat pe echitate, ajungând să
corijeze rigidităţile anterioare marcate de religie şi formalism.340
Prin noţiunea de izvor al obligaţiei se înţelege un act juridic sau
un fapt generator de obligaţii. Contractul reprezintă cel mai vechi
izvor de obligaţii. Primul contract roman a apărut în legătură cu
săvârşirea unui delict. Astfel, clasificarea bipartită, formată din
contracte şi delicte, a fost considerată cea mai importantă chiar de
Iustinian. Această clasificare s-a dovedit necorespunzătoare, şi apare
astfel o nouă clasificare, tripartită, în care apar contractele, delictele şi
diferite tipuri de izvoare ale obligaţiei – variae causarum figurae, ca
rudenia, vecinătatea sau detenţiunea. În legislaţia lui Iustinian avem o
clasificarea quadripartită, de natură să ofere elemente mai sigure, în
vederea repartizării actelor sau faptelor juridice în anumite categorii
de izvoare. În această clasificare apar obligaţiile contractuale,
delictuale, quasicontractuale şi quasidelictuale.341
Pentru a genera consecinţele juridice urmărite de către părţi la
încheierea contractului, acesta conţine două categorii de elemente:
esenţiale şi accidentale. Elementele esenţiale sunt cele în lipsa cărora
contractul nu putea fi valabil, iar elementele accidentale sunt cele care
nu afectează validitatea contractului, inserarea lor în contract fiind
facultativă.
338
I.C. Cătuneanu, op. cit., p. 327
339
R. Jhering, L’esprit du droit romain, Tome deuxième, Paris, 1866, p. 129
340
R.Ghidro, A. Ghidro, V. Nistor, op. cit., p. 154.
 definirea conceptului de izvor de obligaţii;
 înarmarea studenţilor cu principalele concepte privind izvorul de obligaţii;
acestor concepte;
 identificarea elementelor obligaţiilor;
 identificarea criteriilor în funcţie de care se clasifică obligaţiile;
 identificarea efectelor obligaţiilor;
izvoarelor obligaţiilor în procesul aparitiei si evolutiei lor
istorice.

 Cunoasterea terminologiei juridice, creaţie a romanilor;
 Înţelegerea sensurilor proprii fiecărei categorii şi fiecărui
concept juridic;
 Interpretarea corectă a textelor juridice romane şi a oricărui
text juridic în general;
 Înţelegerea conţinutului şi semnificaţiei instituţiilor juridice
moderne;
5.3.1. Izvoarele obligaţiilor

341
Conform jurisconsultului Paul ,,esenţa obligaţiilor nu constă în
a face lucrul să fie al nostru ci în a constrânge pe un altul să ne dea
sau să ne facă ceva sau să ne pună la dispoziţie ceva”.
Cel mai vechi izvor al obligaţiilor cunoscut în dreptul roman nu
este delictul ci contractul, având principală caracteristică
formalismul.342Termenul contractus343 prin care sunt desemnate
convenţii producătoare de obligaţii, îl găsim mai întâi la Celsus apoi
la Gaius, ajungând sub Iustinian să fie de aplicare generală. Jhering a
fost cel care a evidenţiat forţa pe care o avea forma şi, prin urmare,
cuvintele sacramentale care se foloseau de participanţii la încheierea
contractelor.
Acesta a înţeles să menţioneze locul esenţial care revine, în
vechiul drept roman, formalismului excesiv marcat prin epitaful: in
principio erat verbum.344 Începând cu epoca clasică, intervin
schimbări majore şi în domeniul actelor juridice; fondul începe să
prevaleze asupra formei, pretorul tinde la crearea unui drept întemeiat
pe echitate, ajungând să corijeze rigidităţile anterioare marcate de
religie şi formalism.345
Prin noţiunea de izvor al obligaţiei se înţelege un act juridic
sau un fapt generator de obligaţii.
Contractul reprezintă cel mai vechi izvor de obligaţii.
Clasificarea obligaţiilor:
După izvoare putem distinge:
• Obligaţii contractuale;
• Obligaţii delictuale;
• Obligaţii quasicontractuale;
• Obligaţii quasidelictuale.346
După sancţiune, distingem:
• Obligaţii civile;
• Obligaţii naturale;
După numărul creditorilor şi debitorilor, avem:
• Obligaţii cu mai mulţi creditori şi debitori ;
• Obligaţii cu un singur creditor şi un singur
debitor.
Termenul de contractus apare doar în secolul I d. Hr., cu
înţelesul de simplă convenţie generatoare de efecte juridice.
Celelalte contracte erau desemnate la începutul secolului I d.Hr.
prin termenii actum re (contracte reale), actum verbis (contracte
verbale), sau actum litteris (contract în formă scrisă). Rezultă deci, că
342 ?
I.C. Cătuneanu, op. cit., p. 228.
343 ?
344
Jhering R. von, L’esprit du droit romain, Tome deuxième, Paris, 1866, p. 129.
345
Ghidro R., Ghidro A., Nistor V., op. cit., p. 154.
346
Inst., 3. 38; Inst., 3. 13. 2; D. 44. 7. 5. 4.
la începutul secolului al II-lea d. Hr., cuvântul contractus avea încă un
sens restrâns, desemnând exclusiv contractele consensuale.
Mai târziu, tot în secolul al II-lea d. Hr., termenul contractus
tinde a se generaliza, desemnând toate convenţiile producătoare de
efecte juridice, indiferent dacă erau imbrăcate sau nu în forme
solemne. În acest sens poate fi evocată terminologia lui Gaius, care
spune că obligaţiunile pot fi:347
 contrahitur (contractele)
 re (reale)
 verbis (verbale)
 literis (literale)
 consensu (consensuale)
Terminologia identificată în Institutele lui Gaius se
consolidează definitiv abia în legislaţia lui Iustinian, unde termenul
contractus este definit ca o convenţie destinată să genereze obligaţiuni.
1. Obligaţiile contractuale
Obligaţiile contractuale îşi au izvorul în contracte.
La origine, contractul sub forma stipulaţiunii apare ca o
convenţie îmbrăcată în forme solemne, prevăzută de lege şi făcută în
conformitate cu aceasta, care dădea naştere la consecinţe juridice. În
dreptul clasic apar, la polul opus, contractele consensuale, care se
formează prin simpla manifestare de voinţă.
Contractele se clasifică în baza a trei criterii, respective: după
sancţiune, după efecte şi după modul de formare.
După sancţiune, distingem următoartele contracte:
- contracte de drept strict, adică acele contracte sancţionate
prin acţiuni de drept strict;
- contracte de bună credinţă, sancţionate prin acţiuni de bună
credinţă.
După efecte, contractele se clasifică după cum urmează:
- contracte unilaterale, ce creează obligaţii în sarcina unei
singure persoane;
- contracte bilaterale sau sinalagmatice, ce dau naştere unor
obligaţii în sarcina ambelor părţi. 348
După modul de formare, distingem următoarele tipuri de
contracte:
-contractele solemne, care necesită folosirea unor forme;349
- contracte nesolemne.
În dreptul privat roman, contractele solemne (formale)
reprezintă cea mai veche categorie de contracte. În această categorie
de contracte se includ:350
347
Gaius, 3. 137..
348
Gaius, 3. 137.
349
Gaius, 3. 89; Inst., 3. 13. 2.
1. contractele în formă religioasă :sponsio
religiosa;iusiurandum liberti (jurământul
dezrobitului).
2. contractele în formă verbală :sponsio
laica;stipulaţiunea;dotis dictio.
3. contractele în formă autentică : nexum;
4. contractele în formă scris: contractul litteris.
Toate contractele solemne sunt de drept strict (stricti iuris),
unilaterale şi orale, cu excepţia contractului litteris.
Contractele nesolemne351 cuprind : contracte reale, contract
consensuale și contracte nenumite.
Contractele reale iau naștere prin remiterea materială a lucrului,
pe bază de consimțământul părților. Din categoria contractelor reale
fac parte : împrumutul de consumație (mutuum), fiducia, gajul,
comodatul și depozitul.
Contractele consensuale sunt acele contracte care se formează
prin simplul acord de voință al celor două părți : vânzarea, locațiunea,
societatea și mandutul.
Contractele nenumite se formează dintr-o convenție însoțită de
executarea obligației de către una din părți.352
2. Obligațiile delictuale sunt cele care izvorăsc
din delicte, adică din fapte generatoare de prejudicii, care incumbă în
sarcia delincventului obligația de a repara prejudiciul.353
3. Obligațiile quasicontractuale sunt cele care
iau naștere din quasicontracte. Denumirea lor provine din expresia
quasi ex contractu (ca și din contract).354
4. Obligațiile quasidelictuale355 izvorăsc din
quasidelicte, adică din fapte ilicite care n-au fost cuprinse în categoria
delictelor, deși au aceeași configurație juridică.356
Clasificarea obligațiilor după sancțiune

1. Obligații civilele sunt sancționate printr-o acțiune,357
care, poate fi de drept strict sau de bună-credință, după natura
obligației. Interpretarea obligațiilor de drept strict se face întocmai cu
litera actului. Judecătorul nu are dreptul să cerceteze intenția părților.
La obligațiile de bună-credință, dimpotrivă, judecătorul ține cont atât
de intenția părților, cât și de împrejurările în care a fost încheiat
actul.358
350
351
Inst., 3. 13; Emil Molcuț, op.cit., p. 175.
352
353
Gaius, 3. 88.
354
355
Inst., 4. 5. pr.
356
357
D. 12. 6. 38. pr.; Inst., 3. 13. 2; Emil Molcuț, op.cit., p. 176.
358
Cod., 3. 31. 12. 3; D. 50. 1. 7. 56.
2. Obligațiile naturale se caracterizează prin faptul că
nu sunt sancționate printr-o acțiune, ci printr-o excepțiune. 359 Dacă
debitorul plătește de bună voie, nu poate să ceară restituirea plății,
adică nu are dreptul la repetire, deoarece acțiunea sa este contracarată
de către creditor printr-o excețiune. Fără existența acestei excepțiuni,
jurisconsulții ar fi considerat obligația naturală ca o simplă lgătură,
fără valoare juridică.360
Noțiunea obligației natutrale a fost uzitată de romani pentru a motiva,
printr-o cale ocolită, actele încheiate de sclavi în dreptul clasic.
Sclavul nu avea capacitate juridică361 și deci nu putea încheia acte în
nume propriu. Într-o primă etapă, sclavul împrumuta personalitatea
stăpânului, dar numai pentru a-i spori averea, fără să-l oblige cu ceva.
În condițiile dreptului clasic, pentru a dobândi drepturi, sclavul trebuia
să-și asume obligații, astfel că pretorul a recurs la subterfugiul
obligației naturale, mai ales în domeniul financiar și în cel al
comerțului maritim.362
3. Obligații cu pluralitate de subiecte
Spre deosebire de definiția lui Iustinin, în care apar
un singur creditor și un singur debitor, în practică apar din ce în ce
mai multe situații în care, la nașterea unei obligații, participă mai
multe persoane.363 Astfel, pot să existe mai mulți creditori, care pot să
fie sau să nu fie pe picior de egalitate. În situația în care creditorii sunt
pe picior de egalitate, obligațiile se numesc conjuncte sau coreale. În
cea de a doua situație, alături de creditorul principal avem un creditor
accesor, sau alături de debitorul principal putem întâlni debitori
accesori sau garanți.364
3.1. Obligații conjuncte sunt acel obligații care se
exprimă prin faptul că, dacă sunt mai mulți creditori, fiecare poate
cere doar partea sa din creanță, după cum, dacă sunt mai mulți
debitori, fiecare este ținut pentru partea sa din datorie. Este o aplicare
a principiului divizibilității creanțelor și datoriilor,365 care poate fi
ocolit prin voința expresă a părților, 366 și în această situație avem de a
face cu obligații coreale.367
3.2. Obligații coreale sau solidare368 sunt acele
obligații care se caracterizează prin posibilitatea pe care o are fiecare
dintre creditori de a pretinde întreaga creanță, sau posibilitatea ca
fiecare dintre debitori să fie ținut pentru întreaga datorie. În cazul
obligațiilor coreale funcționează principiul indivizibilității creanțelor
359
Gaius, 4. 73.
360
D. 46. 3. 95. 4; D. 46. 1. 16. 4; D. 50. 16. 10; Emil Molcuț, op.cit., p. 177.
361
Gaius, 1. 52; Inst., 4. 6. 10; D. 14. 1. 1. 24.
362
Gaius, 4. 70; Inst., 4. 37.
363
Gaius, 3. 110.
364
365
Lex Duodecim Tabularum, 5. 9; Cod, 3. 36. 6.
366
D. 46. 1. 5.
367
368
Inst., 3. 16. 1; Emil Molcuț, op.cit., p. 179.
și datoriilor, invers decât la obligațiile conjuncte. Specificul acestor
obligații este dat de unicitatea de obiect și de pluralitatea de raporturi
juridice.369 Corealitatea este activă, atunci când sunt mai mulți
creditori și pasivă, când sunt mai mulți debitori.
4. 2. 3. Adstipulatio și adpromissio370
Adstipulatio și ad promissio sunt instituții juridice pe care le întâlnim
atunci când părțile nu sunt pe picior de egalitate în cadrul pluralității
de subiecte.
Adstipulatio este actul prin care un creditor accesor
se alătură creditorului principal. Debitorul promite creditorului
accesor, printr-o stipulațiune, ceea ce i-a promis și creditorului
principal. Creditorul accesor poartă denumirea de
adstipulator. Această instituție s-a justificat prin aceea că nu luase
371
naștere mandatul și se simțea nevoia, mai ales în operațiunile

comerciale, ca adstipulator să-l urmărească pe debitor în locul
creditorului principal.
Adpromissio este actul simetric față de adstipulatio, prin care un
debitor accesor se alătură debitorului principal. Adpromissor va
promite printr-o stipulațiune ceea ce a promis debitorul principal. Prin
această instituție, creditorul era pus la adăpost în cazul insolvabilității
debitorului principal.
Elementele contractului
Elementele contractelor sunt de două feluri: elemente esenţiale și
elemente accidentale.
A. Elementele esenţiale sunt acele elemente vitale, în lipsa
cărora un contract nu poate lua naştere în mod valabil. Elementele
esenţiale ale contractului sunt în număr de trei:
- obiectul;
- consimţămnântul;
- capacitatea.
Dacă lipsește unul dina aceste elemente, nu ne aflăm în
fața unui contract.
Obiectul
În sens larg, obiectul contractului (id quod debetur) constă într-
o obligație, deci în prestația pe care debitorul se obligă să o facă
pentru creditorul său. într-un alt sens, obiectul contractului se
confundă cu obiectul obligaţiei.
Crearea unei obligații constituie funcția exclusivă a
contractului în dreptul roman.372Obiectul obligaţiei trebuie să
indeplinească următoarele condiţii:
369
370
371
Gaius, 3. 215.
- să fie posibil din punct de vedere fizic şi juridic373
(nu putea să constea într-un om liber, un res sancta); În dreptul
roman se aplica principiul : impossibilium nulla est obligatio (nimeni
nu se poate obliga la o prestație imposibilă).374
- să fie licit (să fie în acord cu legea și cu bunele
moravuri); Nu este licită, de exemplu, promisiunea de a comite un
delict.
- Să fie determinat,375 pentru a se putea aprecia dacă
debitorul și-a executat prestația; De exemplu, să se indice cantitatea,
pentru a ști dacă obligația s-a executat integral sau parțial.
- să prezinte un interes evaluat în bani pentru
creditor.376
Consimţământul
Consimţământul reprezintă acordul de voință al celor două
părți, în scopul creării unor drepturi și datorii,377 respectiv
manifestarea de voinţă a uneia dintre părţi în sensul dorit de
cealaltă parte.
O voință unilaterală nu este suficientă pentru a da naștere unui
contract. În mod excepțional, s-a admis ca pollicitatio
(promisiunea unilaterală de voință) să fie valabilă în următoarele
situații:378a. când promisiunea era făcută unei cetăți (construirea
unei băi publice);379 b. când promisiunea era făcută unei zeități
(votum), deoarece nu aparținea dreptului civil, ci dreptului sacral;
c. când promisiunea era făcută de un pater familias cu titlu de
recompensă pentru un sclav fugit, pentru un lucru pierdut
(indicium) sau furat etc.
Consimțământul nu trebuie să fie simulat, pentru a se încheia
un alt act decât cel convenit, cum ar fi un contract de vânzare
mascat printr-o donație.
Consimțământul trebuie să fie real, adică să nu fie dat din
eroare sau obținut prin dol sau violență.380
În dreptul privat roman se face distincție între cauzele care duc
la inexistenţa consimţământului şi cauzele care viciază
consimţământul.
Cauzele care duc la inexistența consimţământului:
a) neseriozitatea, care intervine atunci când consimţământul a
fost dat în glumă (iocandi causa) sau când a fost dat în împrejurări
care denotă faptul că partea nu a avut intenţia să se oblige.381
372
373
374
Celsus, D. 50. 17. 185.
375
Cod., 2. 3. 6; D. 45. 1. 26. pr.
376
Ulpian, D. 40. 7. 9. 2.
377
D.19. 1. 30. 1; Emil Molcuț, op.cit., p. 18o.
378
Vladimir Hanga, op.cit., pp. 353-354.
379
Ulpian, D. 30. 12. 3. pr.
380
381
D. 44. 7. 1. pr.
b) eroarea (error, ignorantia), care reprezintă înţelegerea
greşită a unor împrejurări, de natură să-l împiedice pe contractant
să aprecieze în mod just actul prin care s-a obligat;
Eroarea duce la nulitatea contractului, în următoarele cazuri:
- error in negotio,382 eroarea cu privire la natura
juridică a contractului: o parte intenționează să întocmească un act
de vânzare, cealaltă crede că este un împrumut;
- error in persona383 - eroarea cu privire la identitatea
uneia dintre părţi;
- error in corpora384 - eroarea cu privire la obiectul material al
contractului;
- error in substantia385-eroarea cu privire la calităţile
esenţiale ale lucrului.
Cauzele care viciază consimţământul:
a) Teama (metus),386 reprezintă violenţa care se
exercită asupra unei persoane pentru a o determina să încheie
contractul. A fost sancţionată de pretor pe cale de acţiune, prin actio
metus, şi pe cale de excepţiune prin exceptio metus, anulându-se
contractul. Vis phisica (violența fizică) a fost considerată de la început
o cauză de inexistență a consimțământului, pe când violența psihică
nu a fost invocată decât spre sfârșitul republicii, poate și datorită
formalismului excesiv, a prezenței martorilor și a solemnităților
impuse actelor juridice, care făceau imposibilă constrângerea prin
amenințări.387
b) Dolul (dolus)388 sau înşelăciunea în contract
reprezintă manoperele dolosive sau viclene pe care una din părţi le
utilizează pentru a determina cealaltă parte să încheie contractul. A
fost sancţionat prin:
- actio de dolo, prin care victima înşelăciunii lua
iniţiativa anulării contractului;
- exceptio doli, pe care victima înşelăciunii o putea
opune cu succes autorului dolului, dacă era chemată în judecată de
către acesta.
Actio metus și actio de dolo erau acțiuni arbitrarii389 și nu
acțiuni în anulare, astfel că sentința de condamnare va fi pronunțată
numai dacă pârâtul (autorul delictului) nu satisface pretențiile victimei
(reclamantului).
382
D. 12. 1. 18. pr.
383
Celsus, D. 12. 1. 32.
384
Upian, D. 18. 1. 9. pr. (contract de vânzare).
385
D. 18. 1. 9. 2.
386
D. 4. 2. 21. 5.
387
388
D. 4. 3. 1. 1.
389
Inst., 5. 6. 31; Emil Molcuț, op.cit., p. 183.
Capacitatea, cel de al treilea element esențial al contractului,
este aptitudinea unei persoane de a încheia acte juridice. Dreptul civil
roman făcea distincție între capacitatea de drept, stabilită de lege, și
capacitatea de fapt, care era determinată de factori subiectivi,
constând în posibilitatea unei persoane de a avea reprezentarea
consecințelor actelor sale.390
Nu aveau capacitate de drept sau de folosință: sclavii, 391 care erau
considerați lucruri (res) și nu puteau încheia acte în nume propriu, 392
cu excepția celor care dobândeau ius commercii,393 în virtutea căruia
puteau să fie creditori sau debitori și să dobândească o proprietate; fiii
de familie (filii familias), în dreptul vechi, dar care vor putea, în
dreptul clasic, să se oblige atât potrivit dreptului natural cât și celui
civil;394 fiicele de familie (filiae familias), cu precizarea că vor
dobândi drepturi ca și fiii de familie, și femeile căsătorite cum
manu.395
Nu aveau capacitate de fapt sau de exercițiu 396: nebunii, prodigii
(risipitorii),397 impuberii sui iuris,398 în timpul lui Iustinian, impuberul
care se obliga fără autorizația tutoreleui răspundea în limitele
îmbogățirii sale ;399 minorii sub 25 de ani 400 și femeile sui iuris
(independente).401
B. Elementele accidentale ale contractelor sunt facultative, fiind

introduse în contract numai prin voinţa părţilor, întrucât nu afectează
validitatea contractului.
Elementele accidentale cele mai importante sunt termenul
(dies) și condiția (condicio).402
a) Termenul este un eveniment viitor şi sigur de
care depinde exigibilitatea sau stingerea unui drept. Termenul se
numește suspensiv (dies a quo) când afectează exigibilitatea unui
drept și extinctiv (dies ad quem), atunci când afectează stingerea
dreptului.403
390
391
Ulpian, D. 44. 7. 14.
392
Gaius, 1. 52; Inst., 3. 19. 4.
393
394
Cu excepția interdicției prevăzute de senatusconsultul macedonian.
395
Gaius, 3. 1o4; Vladimir Hanga, op.cit., p. 356.
396
Vladimir Hanga, op.cit., pp. 356-357.
397
Aveau dreptul de a fi creditori, dr nu puteau fi debitori, potrivit principiului conform
căruia oricine putea să-și facă situația mai bună, dar nu mai rea.
398
Gaius, 3. 1o7. Impuberii puteau fi creditori dar nu puteau contracta datorii decât cu
autorizația tutorului.
399
D. 26. 8. 5. pr.
400
Curatele minorului sub 25 de ani a fost introdusă prin legea Plaetoria, în secolul al II-lea î.Hr.,
pentru două cazuri, dar mai târziu a fost generalizată (Emil Molcuț, op.cit., p. 105).
401
Puteau să se oblige doar cu autorizația tutorelei, în schimb aveau dreptul să devină creditori.
Odată cu dispariția tutelei, a dispărut și incapacitatea femeilor.
402
D. 44. 7. 44. pr.; Emil Molcuț, op.cit., p. 184.
403
Dacă debitorul se obligă să plătească sau să efectueze o
prestație la o anumită dată, termenul este suspensiv, întrucât
nu poate fi valorificat, adică nu este exigibil până la
acea dată. În cazul termenului extinctiv, stingerea unui
drept depinde de un eveniment viitor și sigur.
Dies certus poate fi : dies certus an certus quando
– termen cert dacă, cert când (ex. la Kalendele lui Mai în anul în curs) ; dies certus an
incertus quando – termen cert dacă, incert când (ex. moartea unei persoane).
Dies incertus (termen incert) poate fi : dies incertus an certus quando – termen
incert dacă, cert când (ex. ziua în care cineva va împlini o anumită vârstă) ; dies incertus
an incertus quando – termen incert dacă, incert când (ex. ziua în care o persoană se va
căsători).
b) . Condiția404este eveniment viitor și nesigur de care depinde
nașterea sau stingerea unui drept, poate fi suspensivă (condicio a qua), când afectează
nașterea unui drept, și rezolutorie (condicio ad quam), când afectează stingerea unui
drept.
Exemplu de condiție suspensivă : Primus se obligă să-i plătească 100 de sesterți lui
Secundus, dacă se întoarce corabia acestuia. Deși contractul s-a încheiat, plata se va face
numai dacă se va realiza condiția. Exemplu de condiție rezolutorie : Primus se angajează
să-i vândă un lucru lui Secundus, dacă într-un termen cert nu va primi un preț mai mare.
Contractul poate fi purum, fără elemente accidentale, sau încheiat cu termen ori
sub condiție, potrivit adagiului consimțit de Iustinian în Institutiones: omnis stipulatio aut
pure aut in diem aut sub condictione fit.405
c). Cauza406 nu a constituit un element esențial al contractului, dar a benficiat de o atenție
sporită odată cu dezvoltarea economică a Romei. Cauza obligațiilor contractuale constă
în scopul direct și imediat pe care îl urmăresc părțile. Nu se confundă cu motivul sau
mobilul, care nu interesează raportul juridic obligdacă erau respectate formalitățile
solemne. Dacă cineva promitea printr-o stipulațiune o sumă de bani unei prsoane pentru a
nu comite un omor,
404
Gaius, 3. 146; Cod., 4. 37. 6; Emil Molcuț, op.cit., p. 185.
405
Inst., 3. 15. 2.
406
Vladimir Hanga, op.cit., pp. 358 și urm.
Prin noţiunea de izvor al obligaţiei se înţelege un act juridic sau

un fapt generator de obligaţii. Prin noţiunea de izvor al obligaţiei se
înţelege un act juridic sau un fapt generator de obligaţii.
Clasificarea obligaţiilor:
După izvoare putem distinge:

• Obligaţii contractuale
• Obligaţii delictuale
• Obligaţii quasicontractuale
• Obligaţii quasidelictuale
După sancţiune putem distinge:
• Obligaţii civile
• Obligaţii naturale
După numărul creditorilor şi debitorilor putem distinge:
• Obligaţii cu mai mulţi creditori şi debitori
• Obligaţii cu un singur creditor şi un singur debitor
Termenul de contractus apare doar în secolul I d. Hr. cu
înţelesul de simplă convenţie generatoare de efecte juridice.
Celelalte contracte erau desemnate la începutul secolului I d.
Hr. prin termenii actum re (contracte reale), actum verbis (contracte
verbale), sau actum litteris (contract in formă scrisă). Rezultă astfel, că
la începutul secolului al II-lea d. Hr., cuvantul contractus avea încă un
sens restrâns, desemnând exclusiv contractele consensuale.407
Mai târziu, tot în secolul al II-lea d. Hr., termenul contractus
tinde a se generaliza, desemnând toate convenţiile producătoare de
efecte juridice indiferent dacă erau imbrăcte sau nu în forme solemne.
În acest sens, poate fi evocată terminologia lui Gaius care spune că
obligatiunile pot fi:
 re (reale)
consolidează definitiv abia în legislaţia lui Iustinian unde termenul
contractus este definit ca fiind o convenţie destinată să genereze
obligaţiuni.
Contractul reprezintă cel mai vechi izvor de obligaţii. Primul
contract roman a apărut în legătură cu săvârşirea unui delict. Astfel,
clasificarea bipartită, formată din contracte şi delicte, a fost
considerată cea mai importantă chiar de Iustinian. Această clasificare
407
s-a dovedit necorespunzătoare şi apare astfel o nouă clasificare,
tripartită în care apar contractele, delictele şi diferite tipuri de izvoare
ale obligaţiei – variae causarum figurae, ca rudenia, vecinătatea sau
detenţiunea. În legislaţia lui Iustinian, apare clasificarea quadripartită,
de natură să ofere elemente mai sigure, în vederea repartizării actelor
sau faptelor juridice în anumite categorii de izvoare. În această
clasificare apar obligaţiile contractuale, delictuale, quasicontractuale
şi quasidelictuale.
Pentru a genera consecinţele juridice urmărite de către părţi la
încheierea contractului, acesta conţine următoarele categorii de
elemente: elemente esenţiale şi elemente accidentale
Elementele esenţiale sunt acele elemente vitale, în lipsa cărora
un contract nu poate lua naştere în mod valabil. Elementele esenţiale
ale contractului sunt în număr de trei:
- obiectul;
- consimţămnântul;
- capacitatea.
Elementele accidentale ale contractelor sunt facultative, fiind
introduse în contract numai prin voinţa părţilor, întrucât nu
afectează validitatea contractului.
Elementele accidentale sunt:
a) termenul este un eveniment viitor şi sigur de care depinde

exigibilitatea sau stingerea unui drept. Dacă acel eveniment viitor
şi sigur afectează exigibilitatea unui drept, termenul se numeşte
suspensiv. Dacă acel eveniment viitor şi sigur duce la stingerea
unui drept, atunci termenul se numeşte extinctiv.
Contract, obligaţie, obligaţii contractuale, obligaţii delictuale, obligaţii

quasicontractuale, obligaţii quasidelictuale, obligaţii civile, obligaţii naturale, obligaţii cu
pluralitate de subiecte, contrahitur (contractele), re (reale), verbis (verbale), literis
(literale), consensu (consensuale).
1. Enumeraţi obligaţiile după izvoare;

2. Enumeraţi obligaţiile după mecanismul sancţiunii;
3. Enumeraţi obligaţiile după cum este vorba de mai mulţi creditori, respectiv mai
mulţi debitori pe picior de egalitate sau nu;
4. Precizaţi care sunt elementele esenţiale ale contractului;
5. Precizaţi care sunt elementele accidentale ale contractului;
5. Menţionaţi care este momentul în care conceptul de contract a ajuns la treapta
elaborării sale perfecte;
6.Enumeraţi obligaţiile după terminologia lui Gaius.
1. După izvoare putem distinge:
a. Obligaţii contractuale
b. Obligaţii civile
c. Obligaţii naturale
2. După sancţiune putem distinge:
a. Obligaţii contractuale
b. Obligaţii delictuale
c. Obligaţii naturale

București, 2003;
București, 2009 ;
Contractele
Cuprins
6.1. Introducere
6.3.1. Contractele solemne
6.3.2. Contractele reale
6.3.3 Contractele consensuale
6.3.4. Contracte nenumite
6.1.Introducere
Termenul de contractus apare doar în secolul I d.Hr. cu

înțelesul de simplă convenţie generatoare de efecte juridice.
Celelalte contracte erau desemnate la începutul secolului I d.Hr.
prin termenii actum re (contracte reale), actum verbis (contracte
verbale), sau actum litteris (contracte în formă scrisă). Rezultă, deci,
că la începutul secolului al II-lea d.Hr., cuvântul contractus avea încă
un sens restrâns, desemnând exclusiv contractele consensuale. Mai
târziu, tot în secolul al II-lea d.Hr., termenul contractus tinde a se
generaliza, desemnând toate convenţiile producătoare de efecte
juridice, indiferent dacă erau îmbrăcate sau nu în forme solemne. În
acest sens, poate fi amintită clasificarea lui Gaius, potrivit căruia
obligaţiunile pot fi:408
 re (reale)
408
Gaius, 3. 89.
În legislaţia lui Iustinian, termenul contractus este definit ca
fiind o convenţie destinată să genereze obligaţiuni.409
Contractul reprezintă cel mai vechi izvor de obligaţii. Primul
contract roman a apărut în legătură cu săvârşirea unui delict. Astfel,
clasificarea bipartită, formată din contracte şi delicte, a fost
considerată ca cea mai importantă (summa divisio) chiar și de
Iustinian. Această clasificare s-a dovedit însă necorespunzătoare şi s-a
conturat o nouă clasificare, tripartită,410 în care apar contractele,
delictele şi diferite tipuri de izvoare ale obligaţiei – variae causarum
figurae, ca rudenia, vecinătatea sau detenţiunea. În legislaţia lui
Iustinian ia naștere clasificarea quadripartită,411 de natură să ofere
elemente mai sigure pentru repartizarea actelor sau faptelor juridice
în anumite categorii de izvoare. În această clasificare apar obligaţiile
contractuale, delictuale, quasicontractuale şi quasidelictuale.
Contractele se clasifică în baza a trei criterii, respectiv după
După sancţiune, distingem contracte de drept strict,
sancţionate prin acţiuni de drept strict și contracte de bună credinţă,
sancţionate prin acţiuni de bună credinţă.
După efecte, contractele se clasifică în : contracte unilaterale,
care creează obligaţii în sarcina unei singure persoane și contracte
bilaterale sau sinalagmatice, care dau naştere unor obligaţii în sarcina
ambelor părţi.
După modul de formare, distingem: contracte solemne și
contracte nesolemne.
Contractele solemne (formale) reprezintă cea mai veche
categorie de contracte, în această categorie fiind incluse:
1. contractele în formă religioasă (sponsio religiosa ;
iusiurandum liberti (jurământul dezrobitului) ;
2. contractele în formă verbală (sponsio laica;stipulaţiunea;
dotis dictio) ;
3. contractele autentice (nexum);
4. contractele în forma scrisă (contractul litteris).

409
Inst., 3. 14. 2.
410
D. 44. 7. 1. pr.
411
D. 44. 7. 5. 4.
 definirea conceptului de contract solemn;
 identificarea principiilor care guvernează contractele solemne;
 identificarea formelor contractelor solemne;
 identificarea contractelor în formă religioasă;
 identificarea contractelor în formă verbală;
 identificarea contractelor în formă autentică;
 identificarea contractelor în formă scrisă;
contractelor solemne în procesul aparitiei şi evoluţiei
lor istorice;
 definirea conceptului de contract real;
 identificarea contractelor reale în dreptul roman;
 identificarea caracterelor contractelor reale;
 identificarea efectelor contractelor reale;
contractului real în procesul apariţiei şi evoluţiei lor
istorice;
 definirea conceptului de contract consensual;
 identificarea principiului consensualismului în dreptul
privat roman ;
 identificarea formelor primitive ale vânzării;
 identificarea elementelor contractelor consensuale;
 identificarea efectelor contractelor consensuale;
contractelor consensuale în procesul aparitiei si
evolutiei lor istorice,
 definirea conceptului de contract nenumit;
 identificarea momentului apariţiei contractelor nenumite;
 identificarea sancţiunii contractelor nenumite;
 identificarea categoriilor contractelor nenumite;
 identificarea contractelor nenumite care au totuşi un nume;
contractele solemne, contractele reale, contractele
consensuale şi contractele nenumite;
acestor concepte.

oricărui text juridic, în general;
 Surprinderea relaţiilor dintre categoriile şi conceptele
juridice;
 Înţelegerea continutului şi semnificaţiei instituţiilor
juridice moderne;

6.3.1. Contractele solemne

Contractele solemne reprezintă cea mai veche categorie de
contracte, denumite şi contracte formale. Contractele solemne sunt
guvernate de urmatoarele principii:
• principiul unilateralităţii actului (generând obligaţii
numai în sarcina uneia dintre părţile contractante) ;
• principiul interpretării literale (ce face ca acestea să fie
contracte de drept strict) ;
• principiul oralităţii (încheindu-se cu o singură excepţie
Fac parte din categoria contractelor solemne următoarele contracte:
- contractele în formă religioasă;
- contractele în formă verbală;
- contractele în formă autentică;
- contractele în formă scrisă (litteris).
6.3.1.1.Contractele în formă religioasă

Sponsio religioasa reprezintă cel mai vechi contract, care se forma
prin întrebare şi răspuns. Astfel, cea dintai obligaţie contractuală a avut
drept izvor întelegerea încheiată între păgubaş şi garant, înțelegere
însoţită de pronunţarea unui jurământ religios.412 Ulterior, acest
mecanism de încheiere a contractului a devenit incident şi în alte
cazuri: debitorul îşi asuma obligaţii pronunţând cuvantului spondeo
(promit), după care invoca printr-un jurământ, divinitatea, iar
nerespectarea jurământului atrăgea mânia zeilor.413
Iusiurandum liberti (jurământul dezrobitului) reprezintă contractul

prin intermediul căruia sclavul îşi asumă obligaţia de a presta pentru
patronul său operae fabriles (servicii calificate). Acest contract
îmbracă forma a două jurăminte successive; primul jurământ este
pronunţat de către sclav înaintea dezrobirii şi nu este generator de
efecte juridice, iar al doilea jurământ este pronunţat după dezrobire şi
produce efecte juridice, obligându-l să presteze operae fabriles în
folosul patronului, potrivit dreptului civil.414
6.3.1.2.Contractele în formă verbală
Sponsio laica. Reprezintă contractul rezervat exclusiv cetăţenilor

romani, care se încheia prin întrebare şi răspuns, convenţia nefiind
însoţită de pronunţarea unui jurământ religios. Sponsio laica se
formează prrintr-o întrebare a creditorului și răspunsul dat de debitor :
- Spondesne mihi centum dare ? – Spondeo.415
Stipulatiunea. Este contractul in formă verbală încheiat prin

întrebare şi răspuns416, la care au acces şi peregrinii. 417 Peregrinii erau
obligați însă ca în locul lui spondeo să utilizeze cuvântul fidepromitto.
– Fidepromittisne ? – Fidepromitto !; - Promittis ? – Promitto ! ; -
Dabis ? – Dabo !; - Facies ? – Facio ! Indiferent de verbul pronunțat,
contractul purta denumirea de stipulațiune. Creditorul care întreabă
este stipulator, iar debitorul care promite, promissor; cel care se
alătură debitorului se numește adstipulator. Potrivit jurisconsultului
Paul, cuvântul stipulatio își are originea în stipulus (tare), ca o expresie
a încrederii pe care i-o acordau romanii ca instituție juridică.418
412
C. Șt. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Litografia și Tipografia
Învățământului, București, 1958, p. 401.
413
414
Gaius, 3. 3. 96.
415
I. C. Cătuneanu, op.cit., p.308; N. Corodeanu, op.cit., p.71.
416
D. 45. 1. 5. 1.: Stipulatio autem est verborum conceptio, quibus is qui interrogatur,
daturum facturumve se, quod interrogatus respondet; Paul, Sent., 5. 7. 1.;I. C. Cătuneanu,
op.cit., pp. 307-308.
417
C. Șt. Tomulescu, op.cit., p. 271.
418
Emil Molcuț, op.cit., p.257. I. C. Cătuneanu crede că stipulatio vine de la stips, monedă în
latina veche, de unde concluzia că la origine obiectul contractului erau numai banii sau
Apariția stipulațiunii nu a însemnat dispariţia lui sponsio laica ;
aceasta a continuat să se aplice, dar exclusiv în raporturile dintre
cetăţeni.419 Stipulațiunea reprezintă cel mai vechi și cel mai important
contract din dreptul roman,420neavând un corespondent în dreptul
modern.
Funcțiile stipulațiunii
Stipulaţiunea a servit la realizarea unei multitudini de operaţiuni
juridice : putea avea ca obiect constituirea unui drept de proprietate
sau a unui drept real, obligaţia de a face sau de a nu face ceva ; putea
fi utilizată şi ca mod de stingere a unei obligaţiuni contractată verbis
(acceptilatio); servea şi pentru realizarea novaţiunii, pentru
transformarea unei obligaţii vechi într-una nouă ; tot prin intermediul
stipulaţiunii se putea alătura creditorului principal un creditor accesor
sau se putea constitui o garanţie personală ; se recurgea la stipulaţiune
și atunci când se crea convenţional o pedeapsă pentru neexecutarea
unei obligatii.421
Caracterele stipulaţiunii422
 Caracter oral (se forma printr-o întrebare a creditorului la

care răspundea debitorul);
 Caracter solemn (presupune utilizarea unor verbe într-o
anumită ordine);
 Caracter continuu (întrebarea și răspunsul formau un tot ;
răspunsul urma imediat întrebării);
 Congruența (potrivirea dintre suma care figurează în
întrebare și cea din răspuns ; dacă debitorul pronunța doar „da” (quidni) sau promitea o
altă sumă, de exemplu 5 sesterți în loc de 10, stipulațiunea era nulă) ; 423
 Este un act unilateral (doar promitentul îşi asuma o
obligaţie);
 Este un act de drept strict (judecătorul cerceta dacă au fost
uzitate formele solemne, neputând verifica intenția reală a părților) ;
 Caracterul unităţii de timp şi de loc (părţile
se găseau într-un anumit moment și într-un anumit loc, în caz contrar
debitorul putea fi absolvit de datorie);
 Este un act abstract (din modul de formare
nu rezulta scopul pentru care se obliga debitorul).
echivalentul acestora. Promittere ar însemna „a trimite mâna înainte”, ce vrea să însemne
gestul debitorului de a cuprinde mâna creditorului, ca simbol al făgăduinței făcute
(manum promittere).
419
Paul, Sent., 2. 22. 2.
420
421
422
Cristinel Murzea, op. cit., pp. 245-246.
423
Gaius, 3. 102: adhuc inutilis est stipulatio, si quis ad id quod interrogatus erit non
responderit, veluti si sestertia X a te dari stipuler, et tu sestertia V promittas, aut si ego
pure stipuler, tu sub condicione prommittas.
Proba stipulațiunii. La început, probațiunea era asigurată prin
martori. Creditorul trebuia să facă dovada cu martori că stipulațiunea a
avut loc, iar debitorul era condamnat chiar dacă a primit mai puțin din
suma promisă sau nu a primit nimic. Pentru a stăvili abuzurile celor
bogați, pretorul a dat debitorului o excepție de dol pentru a dovedi că a
primit mai puțin. Părțile încheiau o convenție specială (clausula doli),
prin care se obligau să nu comită un dol. Debitorul trebuia să facă
dovada afirmațiilor sale, dar aceasta era aproape imposibil de
realizat.424
Evoluția stipulațiunii. Împăratul Caracalla a inițiat, în anul 215,

o reformă prin care a pus la dispoziția debitorului querela non
numeratae pecunia și exceptio non numeratae pecunia (excepția sumei
de bani nepredate), prin care a răsturnat sarcina probei. Debitorul
afirma că nu a primit ceea ce a promis, iar creditorul trebuia să facă
dovada plății. Deși s-a adus o atingere gravă principiilor probațiunnii,
reforma a venit în sprijinul celor săraci. Pe de altă parte, creditorul
trebuia să dovedească un fapt pozitiiv – plata sumei -, ceea ce era mai
convenabil decât proba negativă la care era obligat debitorul în
procedura formulară.425 În anul 472,426 împăratul Leon a hotărât că
orice stipulație este valabilă dacă voința părților este exprimată cu
claritate, fără să mai conteze cuvintele folosite de părți. Iustinnian a
mers mai departe, prin reforma inițiată în anul 531, declarând valabilă
și stipulațiunea în care debitorul a promis 5 în loc de 10 sau a răspuns
quidni. De asemenea, prezența părților era prezumată dacă s-a redactat
un înscris în care s-au menționat data și locul încheierii convenției: „și
dacă se afirmă în înscris că actul a fost făcut între prezenți trebuie să
credem cu condiția ca ambele persoane să se găsească în acea cetate
în acea zi în care a fost cris un act de acest fel”.427 Stipulațiunea era
nulă dacă debitorul dovedea că în ziua precizată în convenție se afla în
altă localitate decât cea care figura în act. Debitorul de rea-credință
putea să anuleze indirect stipulațiunea dacă aceasta a fost încheiată
printr-o sccrisoare, deci fără să fie întrunite părțile.428
Sancțiunea stipulațiunii. La origine, obligația debitorului era

sancționată potrivit procedurii legisacțiunilor prin iudicis postulation.
În epoca clasică s-a conturat, treptat, împotriva promitentului care nu-
și respecta promisiunea, un sistem de acțiuni în raport cu obiectul
stipulațiunii : condictio certae pecuniae429 dacă debitorul s-a obligat să
424
Cristinel Muezea, op.cit., p. 247.
425
D. 44. 1. 1.; D. 22. 3. 21.
426
Cod. 8, 37. 10: quibus cumque verbis pro consensu contrahentium compositae sunt;
D. 45. 1. 1. 4.; D. 45. 1. 1. 6.;Vladimir Hanga, op.cit., p. 364.
427
Inst., 3. 19. 12.
428
429
Gaius, 4. 20.
plătească o sumă de bani (certa pecunia); condictio certae rei sau
triticaria430 pentru un lucru determinat (alia certa res); actio ex
stipulatu pentru promisiunea unui fapt oarecare.431
Dotis dictio (constituirea de dotă). Reprezintă o formă specială

de contract verbal, care constă într-o declaratie unilaterală de dotă
facută în termeni solemni de viitoarea soţie, de debitorul ei la
ordinul acesteia sau de către ascendenţii săi pe linie paternă. La
origine, dotis dictio însoţea contractul de logodnă. Funcţia lui
dotis era de a crea obligaţia remiterii anumitor bunuri către viitorul
soț. Spre deosebire de stipulațiune, termenii solemni erau
pronunțați numai de cel care constituia dota, iar viitorul soț,
beneficiarul dotei, nu pronunța niciun cuvânt. Unii soți au
transformat dotis dictio într-o sursă de îmbogățire : după
dobândirea dotei își repudiau soțiile, iar apoi încheiau o nouă
căsătorie, așa cum rezultă din comediile lui Plaut, prin care ne-au
parvenit date interesante din domeniul dreptului privat roman. În
epoca post-clasică, dotis dictio a fost înlocuită printr-o simplă
convenție (pactul de dotă).
6.3.1.3. Nexum
Nexum reprezintă convenţia de aservire încheiată în faţa

magistratului și ratificată de acesta, în forma unei declaraţii prin
care creditorul afirma că munca debitorului îi este aservită pentru
un număr de zile. Constituia o alternativă pentru debitorul
insolvabil, în sensul că acesta putea evita consecinţele executării
sale silite prin manus iniectio, procedeu care purta asupra
persoanei şi ducea, în epoca veche, în ultimă instanţă la vinderea
debitorului trans Tiberium. Pe de altă parte, nexum oferea
creditorului posibilitatea de a-şi procura pe această cale forţa de
muncă de care avea nevoie.432
6.3.1.4 Contractul litteris (în formă scrisă).
Contractul litteris a apărut în legătură cu preocuparea

cetăţenilor romani avuţi de a ţine un registru în care erau transcrise
lunar operaţiunile de încasări şi plăţi, registru care, datorită
dublului caracter al operaţiunilor consemnate, era numit codex
accepti et expensi (registru al sumelor primite şi al sumelor
plătite).433 Consemnările făcute în codex erau, potrivit lui Gaius, de
două feluri :
 nomina transcripticia – (înregistrări) prin
430
D. 13. 3. 1. (triticaria provine de la triticum – grâu).
431
Gaius, 4. 41.
432
C.Şt. Tomulescu., Manual de drept privat, op. cit., p. 493.
433
Constantin Stoicescu, op.cit., p. 303.
care se crea o obligaţie), care constituiau, de fapt, un nou contract, format prin înscrisuri
solemne, denumit litteris (literal) ;
 nomina arcaria (mențiuni de casă)434, prin care
se evidențiau datoriile existente, fără să creeze obligații.435
Funcţiile contractului litteris. Gaius precizează că nomina transcripticia avea

două funcţii:
1. de înlocuire a unui debitor prin altul
(transcriptio a persona in personam – înregistrarea de la o
persoană la alta).436 Dacă un bancher îl schimba pe
Primus cu Secundus, la coloana plăților (expensilatio)437
se trecea că Secundus a primit o sumă de bani de la
bancher, iar la coloana încasărilor (acceptilatio)438se menționa că bancherul a primit
aceeași sumă de la Primus (novațiune prin schhimbare de debitor). 439 Prin acest procedeu,
datoria lui Primus se stingea și se năștea o nouă obligație, în sarcina lui Secundus.
2. de schimbare a temeiului juridic al unei obligaţii
(transcriptio a re in personam- înregistrarea de la un lucru la o persoană). De exemplu,
dacă debitorul datora bancherului o sumă de bani în baza unui contract de vânzare,
bancherul trecea în coloana accepta (primiri) că a încasat suma, iar la coloana expensa
(ieșiri) că a împrumutat aceeași sumă debitorului.Scopul acestor înregistrări fictive era ca
debiorul să nu mai datoreze în baza contractului de vânzare, ci a contractului litteris.440
Caracterele obligaţiei literale441

 Face parte din categoria obligaţiilor de drept
strict, fiind deci de strictă interpretare;
 Este unilaterală stricti iuris ;
 Obiectul obligaţiunii literale constă în mod
invariabil într-o sumă de bani determinată, codex-ul fiind circumscris
operaţiunilor băneşti;
 Este circumscrisă de regulă împrumutului ;
 Pote fi încheiată cu termen, dar nu și sub
condiție ;
 Este sancţionată prin actio certae creditae pecuniae;
 Este rezervată exclusiv cetățenilor romani. Gaius
menționează că peregrinii contractau o obligație literală prin înscrisuri numite
chirographa, întocmite numai de debitor, sau syngrapha, încheiate de ambele părți.442
434
De la arca – casă de bani.
435
Gaius, 3. 128 – 133.
436
Gaius, 3. 129: A re in personam transscriptio fit, veluti si id, quod in ex emptionis causa aut
conductionis aut societatis mihi debeas, id expensum tibi tulero.
437
De la expensum ferre – a trece ieșirea din casă.
438
De la acceptum ferre – a trece în registru.
439
I. C. Cătuneanu, op.cit., pp. 312-313.
440
441
I. C. Cătuneanu, op.cit., p.313
442
Gaius, 3. 134.
În dreptul postclasic a încetat practica înregistrărilor plăților și încasărilor, ceea
ce a însemnat dispariția contractului litteris.443
În vremea lui Iustinian, contractul literal era denumit orice înscris care proba o operație
juridică, dar care nu avea efectul creator de obligații al contractului litteris. Asemenea
înscrisuri puteau fi atacate prin querela non numaratae pecuniae care, în timpul lui
Iustinian se intenta în termen de doi ani de la încheierea actului.
După trecerea acestui termen, actul devenea ianatacabil, iar obligația care decurgea din
acest act inatacabil se numea obligație literală.444 De data aceasta, obligația nu izvora
dintr-un act ci era consecința inacțiunii debitorului timp de doi ani.445
6.3.2 Contractele reale
Contractele reale apar târziu în raport cu alte categorii de

contracte, fiind consecinţa avântului comercial din perioada de sfârşit a
republicii, când se face resimţită nevoia încheierii unor operațiuni
comerciale în forme simple, fără formalităţi.446 Astfel, contractele reale
au apărut la sfârşitul epocii vechi şi începutul epocii clasice, cu
excepţia gajului, care a fost sancţionat abia în sec. al II-lea d.Hr.
Contractele reale se formează printr-o convenţie însoţită de remiterea
materială a lucrului (re). Lucrul, obiect al contractului, trebuie remis în
momentul încheierii convenţiei şi nu la un termen ulterior.
Mutuum (împrumutul de consumaţie) reprezintă contractul real

prin intermediul căruia debitorul se obligă să transmită creditorului
lucruri de acelaşi fel, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate cu cele
primite în scopul consumaţiunii. 447 Se crede că denumirea acestui
contract, mutui datio,448 cum apare în texte sau mutuum ar avea
legătură cu expresia ex meo tuum fit (de la mine devine al tău), ceea ce
presupune că un lucru este transmis debitorului de către creditor.449
Fiind un contract real, mutuum se formează prin convenţia părţilor
însoţită de remiterea materială a lucrului, condiţie de formă, necesară
pentru naşterea valabilă a contractului.
Caracterele lui mutuum:

- este un contract real, deci se formează prin transmiterea lucrului ;
- este un contract nesolemn, dar care presupune transmiterea proprietății prin
tradițiune, pe lângă simpla convenție;450
- este un contract unilateral, în sensul că transmiterea
443
Gaius, 3. 123.
444
\C. Șt. Tomulescu, Mannual de drept privat roman, op.cit., p. 628.
445
446
Vladimir Hanga, op. cit., p. 369.
447
C. Șt. Tomulescu, Manual de drept privat roman, op. cit., p. 631.
448
Gaius, 3. 90.
449
C. Șt. Tomulescu, Manual de drept privat roman, op. cit., p. 631.
450
lucrului este o condiție indispensabilă pentru încheierea contractului ;451
- este un contract de drept strict, deci nu contează
interpretarea voinței părților ca în cazul celorlalte contract
reale ;
- este un contract de drept al ginţilor, putând fi utilizat
și de peregrini ;452
- este un contract gratuit,453 dar numai în principiu, deoarece
cămătarii calculau o dobândă (foenus)454 printr-o stipulație anexată la
contract, care putea însemna chiar și o treime din capital.
Primele măsuri de limitare a dobânzilor au fost prevăzute în Lex
duodecim Tabularum, care a stabilit așa numita foenus unciarum,
adică o uncie la un as (care era format din 12 uncii), revenind un
procent de 8,33% pe an 455, dar se crede că dobânda se plătea lunar,
astfel că se putea ajunge la dublarea capitalului într-un an. 456 Legea
Licinia Sextia a descurajat cămătăria, stabilind că dobânzile plătite vor
fi scăzute din capital, ca apoi să fie reduse la jumătate în timpul
republicii (foenus semiunciarum), iar în cele din urmă împrumutul cu
dobândă să fie interzis prin legile Genucia (342 î.Hr.), Sempronia
(193) și Gabinia (67), dar dispozițiile lor au fost ocolite sistematic prin
tertipuri juridice. În timpul lui Cicero, dobânda era de 1% pe lună, deci
12% pe an (usurae centesimae), ca sub Iustinian să scadă la 6%.457
Cu titlu de excepție, dreptul clasic a admis dobânzi printr-o
convenție anexată la mutuum, fără ca limitele lor să fie îngrădite, dar
numai în trei cazuri : împrumutul maritim (nauticum foenus) încheiat
între bancheri și armatori ; împrumutul care avea ca obiect mărfuri cu
preț variabil și împrumutul acordat de o cetate.458
Nauticum foenus privea un împrumut de bani pe care bancherul
îl făcea armatorului, pentru un comerț maritim, în contul unei dobânzi
care se adăuga sumei împrumutate (pecunia traiectitia). Riscurile erau
suportate de bancher pe timpul transportului mărfurilor la destinație,
chiar și în cazul lucrurilor de gen,459de aceea bancherul era interesat să
perceapă o dobândă cât mai mare pentru a-și acoperi pierderile.
Iustinian a limitat nauticum foenus la 12%.
Senatucconsultum Macedonianum, adoptat în timpul lui
Claudius,460 ca urmare a uciderii unui pater familias de către fiul său
împovărat de datorii, a stabilit o nouă restricție : fiul de familie, care
nu putea fi urmări în timpul vieții lui pater familias pentru că nu avea
451
Gaius, 3. 137: D. 12. 1. 2. 2.
452
453
Gaius, 3. 90.
454
D. 19. 5. 24.; D. 17. 1. 10. 4.
455
I. C. Cătuneanu, op.cit., p.318.
456
457
458
459
D. 45. 1. 122. 1.
460
După informațiile care ne-au parvennit de la Tacitus, Annales, 11. 13.
Numele senatusconsultului provenea de la numele asasinului.
bunuri proprii, să nu poată fi urmărit nici după moartea acestuia. În
felul acesta, creditorii nu mai aveau nicio siguranță dacă acordau
împrumuturi lui filius familiae, iar acesta din urmă nu mai era interesat
să recurgă la crimă pentru a-și procura bani. 461 Senatusconsultul
macedonian nu se aplica dacă fiul de familie s-a împrumutat iussu
patris, cu autorizarea lui pater familias ; dacă era evident că pater
familias a profitat de împrumutul fiului ; dacă fiul de familie avea un
peculium castrense ; 462 dacă fiul de familie era știut de toată lumea ca
un pater familias.463
Condiţiile de fond necesare încheierii contractului:

- creditorul să fie proprietarul lucrurilor pe care le dă cu
împrumut, întrucât, în virtutea lui mutuum se transmite un drept de
proprietate;
- tradens să fie capabil să înstrăineze, în caz contrar contractul
nu ia naștere;
- lucrul care face obiectul contractului să fie remis, pe lângă
titlu de proprietate, şi cu titlu gratuit. Fiind vorba de lucruri nec
mancipi era necesară tradiţiunea prin predarea fizică de la mână la
mână.
S-a admis la un moment dat şi traditio brevi manu când, de
exemplu, creditorul are depusă o sumă de bani la o altă persoană şi
permite acesteia să întrebuinţeze suma cu titlu de împrumut.464
- încheierea unei convenţii între creditor şi debitor, prin care
debitorul se obligă să remită creditorului, la scadenţă, lucruri de
aceeaşi natură, calitate şi cantitate;
- lucrurile împrumutate să facă parte din categoria celor care pot
fi cântărite, numărate și măsurate, adică res quae pondere numero
mensurare constat. Dacă se restituie acelaşi lucru, nu suntem în
prezenţa unui mutuum, ci a unui contract de comodat.
Efectele lui mutuum:

- dă naştere unei obligaţii de drept strict şi unilaterale;
- debitorului îi incumbă obligaţia de a restitui la
scadenţă lucruri de aceeaşi calitate şi în aceea.şi cantitate cu cele pe
care le-a primit (o sumă de bani sau alte lucruri ce se consumă prin
întrebuinţare);
- în epoca veche, obligaţia debitorului a fost
sanţionată prin legis actio per condictionem; spre sfârşitul republicii,
creditorul avea la dispoziție actio certae creditae pecuniae, dacă
obiectul obligatiei constă într-o sumă de bani sau actio certae rei dacă
se referea la alia certa res.
461
D. 14. 6. 1. pr.; D. 14. 6. 1. 3.
462
463
464
Fiducia
Fiducia465 reprezintă contractul real care se naşte prin

transmiterea lucrului în forma lui mancipatio sau a lui in iure cessio,
cu condiția ca dobânditorul să-și asume, în temeiul unei convenţii,
obligaţia de a retransmite alienatorului proprietatea asupra lucrului.
Contractul de fiducie a îndeplinit, la origine, mai multre funcţii,
care, treptat, au fost preluate de către alte contracte reale, pe măsura
apariţiei acestora:466
- rol de garanție reală (fiducia cum creditore)
utilizată prin transmiterea proprietăţii unui lucru de către debitor
creditorului său prin mancipatio sau prin in iure cessio;
- fiducia a fost utilizată, de asemenea, în vederea
realizării împrumutului de folosinţă (fiducia cum amico);467
- fiducia a fost uzitată şi în scopul păstrării unui
lucru de către debitor, care promitea să-l retransmită creditorului la
cererea acestuia din urmă.
Transmiterea proprietății era însoțită de un pact (pactum fiduciae),
prin care dobânditorul promitea alienatorului că îi va restitui lucrul
dacă acesta din urmă își va onora obligația la termenul convenit. Acest
pact nu putea fi sancționat în justiție, bazându-se pe buna-credință a lui
accipiens; la sfârșitul republicii, alienatorul va putea să-l oblige pe
accipiens printr-o acțiune creată în acest sens (actio fiduciae).
Fiducia prezenta multe inconveniențe, în special pentru alienator,
care se putea afla în situația unui simplu creditor sau creditor
chirografar dacă accipiens devenea inolvabil; presupunea
întrebuințarea unor forme solemne de tipul mancipațiunii sau a lui in
iure cessio, care îngreunau încheierea operațiunilor comerciale; în fine,
fiducia nu era accesibilă peregrinilor, cu excepția celor care beneficiau
de ius commercii, deși rolul acestora crescuse considerabil în viața
economică a Romei. Treptat, fiducia a fost înlocuită cu instrumente
juridice simple, bazate pe tradițiune: gajul, comodatul și depozitul.468
Gajul (pignus)
Gajul este contractul real prin care debitorul transmite

creditorului său posesiunea unui bun în forma tradițiunii pentru a
garanta o creanță, iar creditorul își asumă printr-o convenție obligaţia
de a retransmite posesiunea lucrului, după ce debitorul işi va fi
executat, la scadenţă, obligaţia. Gajul este desemnat prin termenul de
465
Gaius, 2. 59-60; Paul, Sent., 2. 13; D. 44. 7. 1. 6.
466
Vladimir Hanga, op.cit., p. 372; Emil Molcuț, op.cit., pp. 274-275.
467
Gaius, 2. 60.
468
Gaius, 4. 47. Emil Molcuț, op.cit., p. 275.
pignus, care se aplică și ipotecii, fiind sancţionat începând cu sec. al II-
lea d.Hr., după comodat şi depozit.
Gajul prezintă o serie de avantaje faţă de fiducia:469

- gajul este o convenţie grefată pe tradiţiune, fiind accesibil atât
cetăţenilor cât şi peregrinilor;470
- prin intermediul contractului de gaj se transmite posesiunea şi
nu dreptul de proprietate, cu consecinţa că debitorul rămâne proprietar
al lucrului transmis cu titlu de garanţie, astfel că pe timpul contractului
se continuă uzucapiunea în favoarea debitorului : Qui pignori dedit, ad
usucapionem tantum possidet.;471
- debitorul putea uza de dreptul de urmărire şi de dreptul de
preferinţă;
- debitorul nu putea reintra în stăpânirea lucrului dat în gaj
înainte de a-şi plăti datoria, căci ar fi comis un furtum possessionis ;
situaţia creditorului este astfel perfect asigurată, atât în raporturile cu
debitorul, cât şi cu terţii;
- părţile contractante pot încheia o convenţie, numită anticreză,
conform căreia fructele produse de lucrul transmis cu titlu de garanţie
pot fi păstrate de către creditor în contul dobânzilor : fructus invicem
usurarum.472
Acţiuni:
În dreptul clasic, interesele creditorului erau ocrotite printr-o
actio doli,473împotriva debitorului care i-a dat un bun aparținând altei
persoane sau cu o valoare mai mică decât cea declarată sau printr-un
drept de retenție în temeiul căruia creditorul reținea lucrul până când
debitorul îl despăgubea pentru cheltuielile suferite (ex. sclavul dat în
gaj îmbolnăvea alți sclavi ; pentru conservarea lucrului etc.).474
In dreptul postclasic, în temeiul contractului de gaj pot fi
promovate două acţiuni contractuale:
- o actio pigneraticia directa, în favoarea
debitorului, prin care acesta putea să ceară, după executarea obligaţiei,
restituirea lucrului sau plata unor despăgubiri când lucrul pierea din
vina creditorului;
- o actio pigneraticia contraria, în favoarea
creditorului gajist, prin care acesta putea cere despăgubiri pentru
cheltuielile ocazionate de păstrarea lucrului475 sau pentru repararea
pagubei suferite ca urmare a dolului și a culpei levis datorate
constituentului.
469
470
Gaius, 2. 65.
471
D. 41. 3. 15.
472
D. 20. 1. 11. 1.
473
Ulpian, D. 13. 7.36. 1.
474
475
D.13. 7. 8 pr.
Abia în dreptul lui Iustinian a fost pe deplin asigurată situația
creditorului gajist, prin contopirea gajului cu ipoteca, astfel că acesta
poate urmări lucrul în mâinile oricui, deoarece devine titularul unui
drept real. Contopirea privea însă doar efectele, menținându-se modul
de formare a gajului.476
Comodatul (commodatum)
Contractul de comodat este un contractul real de bună-credinţă,

sinalagmatic imperfect, care constă în transmiterea cu titlu gratuit de
către creditor (comodantul) a detenţiunii unui lucru în forma
tradiţiunii, debitorului său (comodatarul) în scopul folosinţei,
transmitere insoţită de o convenţie prin care debitorul promite să
restituie lucrul la termen.
Caracterele comodatului:
- comodatul este un contract real, format prin
tradițiune însoțită de o convenție;
- convenţia este utilizată în scopul transmiterii
detenţiunii şi nu a posesiunii;
- este un contract gratuit și ca atare comodatarul nu
are nicio obligație pentru folosirea lucrului;
- are ca obiect lucruri corporale care în principiu
nu sunt fungibile, deci care nu se consumă prin întrebuințare și nu pot
fi înlocuite cu altele de același fel, de aceeași calitate și de aceeași
cantitate: un cal pentru călărie, un sclav pentru o anumită muncă, o
carte pentru citit etc. Cu titlu de excepție s-a admis că poate avea ca
obiect și lucruri fungibile (res quae primo usu consumuntur – lucruri
care se consumă la prima folosință), care pot fi împrumutate numai
pentru folosință, nu și pentru consum, cum ar fi monedele rare
schimbate între bancheri pentru decorarea unei vitrine în vederea
expunerii vederii publice (ad pompam et ostentationem – pentru
paradă și etalare)477
- lucrurile împrumutate în scopul folosinței sunt, de
regulă, mobile, dar la începutul perioadei clasice s-a admis că pot fi și
lucrurile imobile;478
Efectele comodatului
-
comodatarul este obligat să folosească lucrul doar
în limitele contractului, în caz contrar comite un furtum usus și
răspunde chiar și pentru cazul fortuit;479
- comodantul nu poate cere restituirea lucrului
476
477
D. 13. 6. 3. 6.; I. C. Căuneanu, op. cit., p. 324, Emil Molcuț, op. cit., p. 278.
478
D. 13. 6. 1. 1..; I. C. Cătuneanu, op.cit., p.323, infra, nota 5.
înainte de termenul convenit sau înainte de folosirea completă a
lucrului de către comodatar, dacă nu s-a fixat un termen.480
- comodatarul are obligaţia de a restitui lucrul la
termenul fixat; dacă lucrul dispare, comodatarul răspunde atât pentru
dol cât şi pentru culpă. Vinovăţia debitorului se apreciază după
criteriul culpei levis in abstracto (conduita unui pater familias pentru
bunurile sale). După cum ne arată Gaius, debitorul răspunde atât
pentru culpă şi dol, cât şi pentru custodia.481
- obligaţiile contractate de către comodatar erau
sancţionate prin actio comodati directa, acţiune directă izvorâtă din
contract, comodatarul având posibilitatea de a promova o acţiune
indirectă, numită actio commodati contraria, rezultată din acelaşi
contract, cu acelaşi scop. Comodantul avea obligația să-l
despăgubească pe comodatar pentru cheltuielile ocazionate de
repararea sau consevarea lucrului.
Depozitul (depositum)
Depozitul este contractul real care se formează prin

transmiterea detenţiunii de către o persoană numită deponent unei alte
persoane numită depozitar, transmitere însoţită de o convenţie prin
care depozitarul promite să păstreze lucrul şi să-l restituie la cererea
deponentului.482
Caracterele depozitului :
- este un contract real care se formează in re prin
tradițiune însoțită de o convenție prin care depozitarul promite să
păstreze lucrul și să-l înapoieze la cererea deponentului ;
- este un contract sinalagmatic imperfect ;
- prin tradițiune se transmite numai detențiune
lucrului, și nu proprietatea ;
- este un contract gratuit, deci deponentul nu este
obligat să-i plătească ceva depozitarului ;
- obiectul contractului de depozit îl constituie numai
lucruri mobile ;
Efectele depozitului :
- depozitarul este un simplu detentor şi nu are la
îndemână mijloace juridice proprii de apărare faţă de terţi ;
- depozitarul are obligaţia de a restitui lucrul la
479
D. 13. 6. 5. 7.
480
481
Gaius, 3. 206.
482
P. F. Girard, op.cit., p. 557; D. 16. 3. 1 pr.: Depositum est quod custodionem alicui
datum est.
cererea deponentului, în caz contrar era considerat delincvent încă
prin dispozițiile Legii celor XII Table, care considerau că ar fi un
delict similar furtului ;483
- depozitarul nu are dreptul să folosească lucrul
primit în depozit, întrucât folosirea lucrului altuia fără drept este
calificată ca fiind o faptă delictuală (furtum usu);
- depozitarul răspunde pentru dolul său, dar nu
răspunde şi pentru culpă, întrucât nu profită cu
nimic de pe urma contractului.
Obligaţia de restituire a lucrului la cerere, instituită în sarcina
depozitarului este sancţionată prin actio depositi directa – acţiune
civilă şi de bună-credinţă (in acelasi timp şi o acţiune infamantă). Încă
din vremea Legii celor XII Table, se încheiau convenţii de depozit, dar
acestea nu erau sancţionate pe tărâm contractual. Cu toate acestea,
convenţia de depozit dădea naştere unor consecinţe juridice, în sensul
că cel care refuza să restituie lucrul primit în păstrare era considerat
delincvent şi trebuia să plătească dublul valorii lucrului .484
Dreptul lui Iustinian reglementează actio depositi contraria,
pentru a sancţiona eventuale obligaţii ale deponentului.
Pe lângă depozitul obişnuit, în dreptul privat roman au fost
cunoscute alte trei forme de depozit, având caracter excepţional:
 Depozitul necesar
 Depozitul sechestru
 Depozitul neregulat
Depozitul necesar (depositum miserabile) a

apărut în dreptul clasic și se formează în împrejurări excepționale :
cutremure, inundații, incendii, răscoale, naufragii etc., când deponentul
este obligat să apeleze la o persoană pe care nu o cunoaște, astfel că
acest tip de depozit nu este întemeiat pe buna-credință și prietenia
celor două părți. Fiind încheiat în condiții neobișnuite, depozitul
necesar sau mizerabil a fost sancționat mai grav decât depozitul
obișnuit. Dacă refuza să restituie lucrul primit în păstrare, depozitarul
necinstit era condamnat la dublul valorii lucrului.
Depozitul sechestru a apărut tot în dreptul clasic, fiind utilizat

cu ocazia unui proces cu privire la un lucru litigios. Părțile depuneau
lucrul la o terță pesoană, care se obliga să-l restituie celei care va
câștiga procesul.485
Depozitul sechestru avea o configurație specială, catre îl
individualiza față de depozitul obișnuit sau de depozitul necesar :
- lucrul în litigiu era transmis cu titlu de posesiune,
483
Paul, Sent., 2. 12. 11; Vladimir Hanga, M.D.Bocşan., op. cit., p. 255.
484
485
D. 16. 3. 17. pr.
astfel că depozitarul beneficia de interdictele posrsorii, nefiind un
simplu detentor ca depozitarul obișnuit ;486
- obiectul depozitului sechestru consta atât în
lucruri mobile, cât și imobile;487
- depozitarul era obligat să restituie lucrul nu la
cererea deponentului, ci la terminarea procesului;
- depozitarul nu e obligat să restituie lucrul
deponentului, ci părții care a câștigat procesul;
- depozitul sechestru e sancționat printr-o acțiune
specială, actio depositi sequestraria.488
Depozitul neregulat (commendatio)489 a apărut la sfârșitul epocii

clasice, în legătură cu depozitele bancare, având ca obiect lucruri
fungibile, îndeosebi sume de bani restituibile în gen. Deponentul
transmitea o sumă de bani unui bancher (depozitarul), urmând ca
acesta din urmă să-i restituie suma la cerere, împreună cu o
dobândă.490
Bancherii împrumutau banii unor terți pentru o dobână mult
mai mare decât cea pe care o remitea deponentului, astfel că acest tip
de depozit a iscat de la început controverse cu privire la natura sa
juridică, prezentând caractere care îl deosebeau de depozitul obișnuit :
- depozitarul dobândește dreptul de proprietate
asupra sumelor de bani, întocmai ca la mutuum, dar spre deosebire de
acesta, care este un contract de drept strict și gratuit, la care este
necesară și o stipulațiune specială pentru ca deponentul să perceapă o
dobândă, la depozitul neregulat, care este contract de bună-credință,
deponentul își asigură dobânda printr-o simplă simplă convenție. În
plus, la depozitul neregulat nu este aplicabilă exceptio senatus consulti
Macedoniani.491
- depozitarul poate să restituie lucruri de același
gen, nefiind obligat să restituie lucrul pe care l-a primit;492
- spre deosebire de mutuum, care este un împrumut
de consumație, la depozitul neregulat depunerea se face pentru a crea
un profit cu titlu de dobândă.
Prin depozitul neregulat potentiores practicau
împrumutul cu dobândă, fără a recurge la un act solemn și rigid de
tipul stipulațiunii, beneficiind și de avantajul încheierii operațiunilor
bancare într-o formă simplă și rapidă.
486
D. 16. 3. 17. 1.
487
488
Emil Molcuț, op.cit., p. 281, infra, nota 4.
489
P. F. Girard, Textes de droit romain, A. Rousseau, Paris, 1913, p. 863.
490
D. 16. 3. 26. 1.
491
492
6.3.3. Contractele consensuale
Contractele consensuale iau naştere prin simplul consimțământ

al părților, fără nicio altă formalitate verbală sau scriptică (neque
verborum, neque scripturae ulla proprietas) 493şi reprezintă „forma cea
mai evoluată pe care a cunoscut-o tehnica de creare a obligaţiilor în
dreptul roman”.494
Contractele consensuale sunt:
 vânzarea-cumpărarea (venditio-emptio);
 locaţiunea (locatio-conductio);
 societatea (societas);
 mandatul (mandatum);
 emfiteoza (contract emfiteotic), care a apărut mai târziu, în
dreptul post clasic.
Trăsături fundamentale :
- contractele se formează exclusiv printr-un simplu
acord de voință, fiind generatoare de obligații în momentul formării
lor;
- se pot încheia și în absența părților;495
- sunt contracte sinalagmatice (bilaterale);
- sunt contracte de bună-credință;
1. Vânzarea – cumpărarea (venditio-emptio)
Vânzarea - cumpărarea este contractul prin care o parte, numită

vânzător (venditor), se obligă să transmită celeilalte părţi, numită
cumpărător (emptor), posesiunea liniştită asupra unui lucru, 496în
schimbul unei cantităţi de metal numită preţ (pretium.)
Vânzarea reprezintă, din punct de vedere economic, o variantă
mai evoluată a schimbului în natură (trocul); odată cu apariţia monedei
în sens modern, vânzarea se prefigurează ca fiind schimbul unui lucru
contra unui preţ.
Potrivit lui Gaius, contractul de vânzare se naşte prin acordul
de voinţă al părţilor asupra obiectului şi preţului.
Formele vânzării497
În dreptul privat roman, vânzarea s-a realizat prin următoarele
forme:
- vânzarea prin mancipaţiune,498cea mai veche
493
Gaius, 3. 136; Inst., 3. 22; Vladimir Hanga, op.cit., p. 375.
494
495
496
D. 18. 1. 34. 4.
497
C. Șt. Tomulescu, Drept privat roman, op. cit., p. 228.
498
Gaius, 1. 19; Pomponius, D. 40. 7. 29. 1.
formă pe care a îmbrăcat-o operaţiunea juridică a vânzării;499
- vânzarea prin stipulaţiuni,500 reprezentând
operaţiunea juridică unitară a vânzării, înfăptuită prin două acte
distincte, respectiv obligația de a preda preţul (venditio) și obligația de
a preda lucrul (emptio), fiecare constituind obiectul a două stipulţiuni
distinct: 1. - Promiți să-mi dai o sută? – Promit! 2. - Promiți să-mi dai
pe sclavul Filip? – Promit!501
- vânzarea consensuală, prin simpla convenţie a
părţilor, apărută la sfârșitul republicii, constă intr-un contract unic de
vânzare decurgând din contopirea celor două stipulaţiuni, de natură să
genereze obligaţii atât pentru vânzător, cât şi pentru cumpărător.
Elementele vânzării:
 Consimţământul
 Obiectul
 Preţul
a) Consimţământul (consensus) constă, în materia

vânzării-cumpărării, în acordul (contrahere) dintre voința celui ce
dorește să vândă și a celui ce dorește să cumpere. 502 De regulă,
exprimarea acordului de voință fixa momentul încheierii contractului.
În ipoteza în care părtile condiţionează naşterea contractului de
vânzare-cumpărare de indeplinirea unor formalităţi, actul va lua
naştere ulterior.
În dreptul lui Justinian, dacă părţile au convenit să redacteze
un înscris (venditio cum scriptura), contractul de vănzare-cumpărare
se formează în momentul redactării acelui înscris şi nu în momentul
realizării acordului de voinţă, astfel că, până în momentul întocmirii
actului scris, fiecare parte avera dreptul să renunţa la promisiunea
făcută.
b) Obiectul vânzării (res, merx)503 poate să fie
bunuri corporale (res corporales) sau lucruri incorporale (res
incorporales), drepturi de creanță, drepturi reale, exercițiul dreptului
de uzufruct, dreptul de emfiteoză, drepturi cu caracter universal;504
lucruri mobile sau imobile, lucruri prezente sau viitoare (emptio rei
speratae),505 cum ar fi vânzarea unei recolte viitoare, lucruri
determinate în speță sau și în gen; a fost admisă chiar şi vânzarea
speranţei (emptio spei): speranța că pescarul va prinde pește cu
năvodul;
499
Emil Molcuț, op.cit., pp.284-285.
500
D. 46. 1. 35. 2.; D. 17. 2.71. pr.
501
P. F. Girard, Manue élémentaire de droit roman, op.cit., pp. 569 și urm.
502
503
D. 18. 1. 34. 1.
504
505
D. 18. 1. 8. pr.
c) Preţul (pretium)
Preţul contractului de vânzare reprezintă suma de bani pe care
cumpărătorul trebuie să o plătească vânzătorului. Pretium in pecunia
numerata consistere debet (prețul trebuie să constea în bani
numărați).506
Preţul trebuia să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie in pecunia numerata, adică să constea dintr-
o sumă de bani, căci altfel s-ar confunda cu schimbul (permutation
rerum);
- verum, să fie real; Nu se admitea simularea
prețului, sau plata fictivă cu un sesterț (numo uno);
- certum, să fie determinat sau cel puţin
determinabil; În epoca postclasică, determinarea prețului se putea face
și de către un terț, fiind o condiție indispensabilă a prețului și deci a
contractului;
- iustum, să fie echitabil. Preţul nu era echitabil
dacă reprezenta mai puţin de jumătate din valoarea comercială a
lucrului. Pe cale de consecinţă, încă din vremea lui Diocleţian a fost
introdus sistemul fixării unor limite, se pare că numai la imobile, sub
care preţul nu putea coborî. În dreptul lui Iustinian s-a admis
vânzătorului să ceară anularea vânzării dacă prețul nu însemna
jumătate din valoarea lucrului.
Proba încheierii contractului se putea face cu
martori, înscrisuri, cu arvuna (arrha; arrabon), care consta dintr-o
sumă de bani sau alte valori pe care, de regulă, le da cumpărătorul,
având o valoare de precontract.
Efectele vânzării507
Efectele vânzării consensuale reprezintă tocmai obligaţiile

părţilor. Obligaţiile sunt bilaterale şi de bună credinţă. În dreptul privat
roman, prin efectul vânzării nu se transmitea dreptul de proprietate,
deoarece obligaţiile părţilor se puneau în executare ulterior încheierii
contractului, prin acte distincte.
Obligaţiile vânzătorului
a) Obligaţia de a păstra lucrul

Vanzătorul avea obligaţia de a păstra lucrul între momentul
încheierii contractului şi predarea efectivă a acestuia. În ipoteza în care
lucrul dispărea din vina lui, trebuia să plătească despăgubiri.
Vânzătorul răspundea, aşadar, pentru cea mai mică neglijenţă (culpa
levis in abstracto), revenindu-i obligaţia de a administra bunul tocmai
ca un bun pater familias. În ipoteza în care lucrul pierea fără vina
506
Gaius, 3. 41.
507
C.Şt. Tomulescu., Drept privat roman, op. cit., p. 286.
vânzătorului, cumpărătorului îi revenea obligaţia de a plăti preţul,
deoarece, în materia vânzării, riscul era suportat de către cumpărător,
conform regulii acceptate de juriștii romani : res perit emptori (lucrul
piere în dauna cumpărătorului), sau emptoris est periculum (riscul este
al cumpărătorului).508 Vânzătorul are doar obligația de a preda resturile
materiale ale lucrului (ce a rămas după incendiu ; sclavul mort etc.).509
De la această regulă sunt câteva excepții:
- în cazul vânzării sub condiţie suspensivă, dacă lucrul piere
înainte de îndeplinirea condiţiei, riscurile vor fi suportate de vânzător;
- vânzătorul îşi asumă riscurile pentru cazul fortuit, dar el nu va
răspunde pentru forța majoră;
- dacă obiectul contractului îl constituie res que pondere
numero mensurave constant, (lucruri care sunt cântărite, măsurate sau
numărate), deoarece contractul se încheie nu în momentul exprimării
acordului de voință, ci în momentul determinării lucrului prin
cântărire, măsurare sau numerare; 510
- dacă vânzătorul este vinovat de pieirea lucrului, va răspunde
pentru culpa levis in abstracto;
- dacă vânzătorul a fost pus în întârziere, nu mai are dreptul la
preț dacă nu-și execută obligația.
b) Obligaţia de a preda lucrul (vacuam possesionem tradere)

În dreptul privat roman, contractul de vânzare cumpărare nu
este translativ de proprietate şi, pe cale de consecinţă, vânzătorului nu
îi incumbă obligaţia de a transmite dreptul de proprietate asupra
lucrului ci numai posesiunea liniştită a lucrului, 511 dar în asemenea
condiții încât să-i asigure integral avantajele proprietăţii. Spre
deosebire de posesiunea obișnuită, posesiunea liniștită este o
posesiune utilă, care nu poate fi atacată de terți. În practică, vânzătorul
era obligat să transmită chiar proprietatea. De fapt, transmiterea
posesiunii liniștite era un artificiu pentru ca peregrinii să aibă acces la
dobândirea unei proprietăți romane. Pe de altă parte, era convenabilă și
pentru vânzător, care era scutit de a face dovada dreptului său de
proprietate, operație complicată și dificilă pe care comentatorii de mai
târziu au numit-o probatio diabolica.512 Trebuie să remarcăm și faptul
că vânzătorul și cumpărătorul nu erau egali din punct de vedere formal
juridic: în timp ce vânzătorul transmitea posesiunea lucrului,
cumpărătorul transmitea proprietatea asupra prețului. Pe de altă parte,
vânzătorul putea să transmită chiar și un lucru ce nu-i aparținea.513
d) Obligaţia de a-l garanta pe cumpărător

508
Paul, D. 18. 6. 8 pr.; Ulpian, D. 47. 2. 14. pr.
509
510
Gaius, D. 18. 1. 35. 5.
511
D. 19. 1. 30. 1.; D. 18. 6. 1. 3.; Gaius, 2. 41.
512
513
D. 19. 1. 30. 1.
împotriva evicţiunii
Cumpărătorul este evins (deposedat de lucrul cumpărat) atunci
când este acţionat în justiţie de către un terţ care probează că este
adevăratul proprietar. Riscul evicțiunii exista atunci când vânzătorul
nu era proprietarul lucrului sau când cumpărătorul dobândea un bun
grevat cu ipotecă.
În epoca veche, când vânzarea se grefa pe mancipaţiune,
cumpărătorul evins avea posibilitatea să acţioneze împotriva
vânzătorului printr-o actio auctoritatis, prin intermediul căreia primea
dublul preţului plătit.
Atunci când vânzarea era realizată prin două stipulaţiuni
distincte, obligaţia vânzătorului de a răspunde pentru evicţiune lua
naştere printr-o a treia stipulaţiune.
Când vânzarea avea drept obiect lucruri mancipi, vânzătorul,
prin stipulaţiunea specială pentru evicţiune, numită stipulatio duplae,
îşi asuma obligaţia de a plăti dublul preţului ce l-a primit; 514 stipulatio
duplae era sancționată prin actio certae creditae pecuniae.
Dacă obiectul vânzării consta intr-un lucru nec mancipi, prin
stipulaţiunea specială pentru evicţiune vânzătorul recunoaște dreptul
cumpărătorului de a avea lucrul vândut (rem habere);515 această
stipulațiune era sancționată prin actio ex stipulatu.
Cand vânzarea se perfecta sub forma unui contract consensual,
se încheia şi o stipulaţie specială de garanţie, alături de contractul
iniţial de vânzare. Stipulaţiunile speciale pentru evicţiune erau
obligatorii, iar în lipsa lor cumpărătorul avea posibilitatea de a sili
vânzătorul să le încheie prin actio empti (acţiunea cumpărătorului).516
Prin această acțiune, vânzătorul de rea-credință, care a știut că vinde
lucrul altuia, putea să fie chemat în instanță de cumpărător pentru dol
chiar și înainte de a fi suferit evicțiunea.517
e) Obligația de a-l garanta pe cumpărător împotriva

viciilor
Viciile lucrului sunt acele defecte de natură să facă lucrul
inutilizabil scopului pentru care a fost cumpărat ori să-i micşoreze
valoarea.
În ceea ce priveşte obligaţia vânzătorului de a garanta pentru
viciile lucrului transmis, se impun câteva distincții:
- dacă vânzarea se realiza prin intermediul mancipaţiuinii,
vânzătorului îi revenea obligaţia de a garanta pentru vicii doar dacă
vânzărea are ca obiect o suprafaţă de teren, dar şi atunci, în două
situații: când vinde o suprafață mai mică decât cea declarată;
și când declară că aceasta este liberă de sarcini (optimus
maximusque), deși cunoștea că e grevată de servituți. În prima situație,
514
D. 23. 3. 75.
515
Emil Molcuț, op.cit., p. 292,
516
P. Huvelin, Revue historique de droit francais et etranger, Paris, 1921, p. 318.
517
D. 19. 1. 30. 1.; I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 333, infra, nota 1.
cumpărătorul are la dispoziție o acțiune delictuală, actio de modo agri,
prin care obligă vânzătorul la dublul valorii suprafeței de teren
fraudată; în cea de a doua, cumpărătorul beneficiază, de asemenea, de
o acțiune delictuală, actio auctoritatis, prin care poate să pretindă
dublul prețului plătit.
- dacă vânzarea se perfecta prin două stipulaţiuni distincte,
obligaţia de de garanţie pentru vicii se năştea printr-o stipulaţiune
specială pentru vicii.
- după apariția vânzării consensuale, 518vânzătorul răspundea,
potrivit dreptului civil, pentru declarații false privind calitățile lucrului
(dicta, promisa); pentru nedeclararea viciilor, deși le cunoștea
(reticentia), dacă viciile preexistau contractului, nu erau aparente și nu
erau cunoscute de cumpărător. Vânzătorul răspundea pentru viciile pe
care nu le cunoștea numai dacă se angaja printr-o o stipulațiune
specială.
- potrivit dreptului pretorian, vânzătorul răspundea pentru
vânzările făcute în târguri, prin două edicte ale edililor curuli: de
mancipiis vendundi (cu privire la vânzarea sclavilor) și iumentis
vendundis (cu privire la vânzarea de animale).
Cumpărătorul putea să aleagă între o acțiune de restituire a
prețului (actio redhibitoria) și o acțiune de reducere a prețului (actio
aestimatoria). De asemenea, beneficia de o nouă acțiune, quanti
minoris (la cât mai puțin), care îi da posibilitatea să păstreze lucrul cu
defecte minore dar să plătească un preț mai mic.
În afara târgurilor nu se aplicau edictele edililor curuli, astfel că
vânzătorul de bună-credință nu răspundea pentru vicii.
Iustinia a genalizat rspunderea vânzătorului pentru vicii,
indiferent de locul unde avea loc vânzarea.519
Obligațiile cumpărătorului
Cumpărătorul avea două obligații esențiale: 1. să plătească
prețul (dare pretium), transmițând vânzătorului proprietatea asupra
cantității de metal care reprezenta prețul; 2. ridicarea bunului predat de
vânzător la data și locul convenite. 520În dreptul lui Iustinian opera
principiul potrivit căruia cumpărătorul dobândea proprietatea lucrului
numai dacă se făcea plata, cu excepția cazurilor în care se constituiau
garanții.521La vânzarea cu termen, plata se efectua la data stabilită, iar
dacă nu se stabilea un termen, se aplica principiul simultaneității,
potrivit căruia vânzătorul nu poate pretinde plata înainte de a transmite
lucrul. Dacă totuși vânzătorul cere plata înainte de remiterea lucrului,
cumpărătorul îi va opune exceptio mercis non traditae.522
518
519
D. 21. 1. 1. pr.
520
521
D. 18. 1. 19.
522
Cumpărătorul poate să aibă, în anumite condiții, și obligații
accesorii, născute din contract și întemeiate pe principiul echității, 523
cum ar fi: plata dobânzilor legale, dacă plata prețului a fost decalată
din culpa sa; despăgubirea vânzătorului pentru cheltuielile ocazionate
de păstrarea și conservarea lucrului, dacă el, cumpărătorul, este
răspunzător de nepreluarea acestuia la termenul convenit.
2. Locaţiunea (locatio-conductio)
Locaţiunea este contractul prin intermediul căruia o parte îşi
asumă obligaţia de a procura folosinţa unui lucru sau de a oferi
serviciile sale ori de a executa o lucrare determinată, în schimbul unui
preţ, pe care cealaltă parte se obligă să-l plătească.
Din definiție rezultă că locaţiunea poate fi de trei tipuri :
a) locatio rei (locaţiunea unui lucru) – reprezintă contractul prin
care se transmite folosinţa unui lucru, mobil sau imobil, de către
proprietarul său unei alte persoane, în schimbul unui preţ;
b) locatio operarum (locaţiunea de servicii) – este contractul
prin care un om liber îşi oferă serviciile sale în schimbul unei sume de
bani;
c) locatio operis faciendi (locaţiunea pentru executarea unei
lucrări) – desemnează contractul prin care o persoană (întreprinzătorul)
se obligă să execute o anumită lucrare pe terenul unui proprietar
(clientul) în schimbul unui preţ.
În vederea desemnării părţilor în contractul de locaţiune, se
recurgea la o terminologie unitară, în oricare din operaţiunile juridice
de mai sus. Astfel, prin cuvântul “locator” era desemnat cel care lua
iniţiativa contractului de locaţiune:
- proprietarul care îşi închiriază casa, sclavul sau moşia (locatio
rei);
- lucrătorul care îşi oferă serviciile (locatio operarum);
- clientul unui întreprinzător (locatio operis faciendi).
Prin cuvântul “conductor” era desemnată cealaltă parte a
contractului de locaţiune:
- cel care ia cu chirie o moşie, o casă sau un sclav (locatio rei);
- patronul care îl angajează pe lucrător (locatio operarum);
- întreprinzătorul care se obligă să execute o anumită lucrare
(locatio operis faciendi).
Locatio rei (chiria sau arenda) este contractul consensual care a

fost evidențiat încă de la începutul secolului I î. Hr., fiind menționat de
Cicero pe lista acțiunilor de bună-credință.524
Iniţial, operaţiunea juridică a locaţiunii se perfecta prin două
stipulaţiuni, după cum rezultă chiar din nume : locatio-conductio. Cel
mai vechi tip de locaţiune este locatio rei, având ca obiect închirierea
unui sclav. Ulterior, în secolul al II-lea î. Hr., în condiţiile apariţiei
523
crizei de locuinţe la Roma, ia naştere o nouă aplicaţiune a locaţiunii
unui lucru, care îmbracă forma închirierii unei case. Cele două forme
ale locaţiunii s-au realizat, iniţial, prin intermediul a două stipulaţiuni.
În secolul I î.Hr., ultima aplicaţie a locaţiunii unui lucru s-a perfectat
sub forma arendării unei moşii, care a îmbrăcat, pentru început, forma
unui act consensual.
Elementele locaţiunii unui lucru:

a) Consimţământul părţilor în ceea ce priveşte lucrul dat în
chirie şi preţul. Cel care dă lucrul în chirie se numește locator
(locator), iar cel care primește lucrul în folosință, conductor (chiriaș).
b) Obiectul, care constă dintr-un lucru mobil sau imobil 525 (casă,
teren, sclavi, animale etc.). Sclavul face obiectul lui locatio rei și nu
al lui locatio operarum, pentru că, fiind un simplu res, nu-și poate
oferi serviciile, nefiind parte în contract ci doar obiect al acestuia.526
c) Preţul (merces).527
Preţul trebuie să fie certum, verum şi să constea dintr-o sumă de
bani.528 La sfârşitul epocii clasice, în cazul colonilor parţiari s-a admis
ca preţul locaţiunii să constea într-o parte din recoltă (locatio
partiaria), în loc de bani.
Efecte529
Locatio rei este un contract sinalagmatic perfect, astfel că

generează obligații pentru ambele părți, sancționate prin două acțiuni
de bună-credință, actio locati și actio conducti.530
Obligațiile lui locator :

a) să transmită detențiunea lucrului (praestare rem) printr-o
tradiţiune reală sau simbolică;531
b) să garanteze pentru evicţiune. Această obligaţie a lui locator
este corelativă dreptului lui conductor de a se bucura de libera
folosinţă a lucrului. Locatorul avea posibilitatea de a dispune după
bunul plac de lucrul său, deoarece conductor dobândește numai titlul
de detentor, neavând mijloace proprii de apărare. El are la îndemână
actio conducti, acțiune personală, pentru a cere despăgubiri de la
locator.532Practic, conductor este la dispoziția lui locator, care poate
oricând să-l scoată din locuința închiriată sau terenul arendat.533
524
525
D. 19. 2. 32.
526
527
D. 43. 24. 5. 11.
528
Gaius, 3. 142.
529
C. Longo, Studi in onore di Vicenzo Arangio Ruiz, II, 1953, p. 379.
530
531
532
D. 19. 2. 25. 1.
533
c) să suporte riscul pieirii lucrului în caz fortuit sau de forță
majoră ;
d) să răspundă pentru viciile ascunse ale lucrului.534
e) să restituie lui conductor cheltuielile pe care acesta le-a făcut
pentru conservarea lucrului.
Obligaţiile lui conductor:

a) inquilinus (chiriașul) și colonus (arendașul) au
obligația să plătească preţul (merces) pentru lucrul primit în folosinţă,
dar numai dacă locator le asigură folosința acestuia.535
Chiriașul și arendașul pot să subînchirieze sau să subarendeze
lucrul, potrivit constituției din anul 224, care consfințea un drept mai
vechi.536Lucrurile aduse de subînchiriaș sau subarendaș (invecta et
illata) erau afectate la plata chiriei sau arenzii către locator, astfel
încât, dacă aceștia plăteau direct proprietarului, conductor se elibera de
obligație.537
b) să restituie acel lucru în momentul încetării
locaţiunii. Această obligaţie este sancţionată prin actio locati, aflată
la dispoziţia lui locator.
c) să folosească lucrul ca un bonus pater familias,
fiind răspunzător dacă lucrul piere din vina sa (culpa levis in
abstracto).
Stingerea locaţiunii unui lucru
În ceea ce priveşte stingerea locaţiunii unui lucru, avem două

situaţii:538când părţile au prevăzut un termen 539 pentru rezilierea
contractului și când părţile nu au prevăzut un asemenea termen.
În ipoteza în care părţile reglementau un termen, contractul
înceteză, de regulă, la termenul fixat.540Dacă părţile erau de acord
(mutuus consensus), contractul putea înceta şi înainte de ajungerea la
termen.
Arenda se încheia pentru o perioadă de cinci ani, iar după
expirarea acestui termen contractul se putea prelungi cu un an (tacita
reconductio).
În cazul neîndepliniriii obligaţiunii de către una din părţi,
locaţiunea putea fi desfăcută chiar şi prin voinţa unei singure părţi.
Proprietarul putea să desființeze contrctul și dacă făcea dovada că are
nevoie de locuință.
534
535
D. 19. 2. 19. 6.
536
Cod. 4. 65. 6.
537
D. 13. 7. 11. 5.; I. C. Cătuneanu, op.cit., p. 340.
538
Gaius, 3. 143.
539
D. 19. 3. 32., pentru locare in plures annos (locațiunea peste cinci ani).
540
D. 19. 2. 32.
În ipoteza în care locaţiunea se încheia fără termen, părţile
aveau posibilitatea de a renunţa la ea oricând credeau de cuviinţă, ceea
ce, de regulă, era în defavoarea chiriașului.
În cazul decesului uneia din părţi, locațiunea, indiferent dacă
este cu sau fără termen, nu se stingea, 541 moştenitorii având
posibilitatea să folosească locuința sau terenul în condițiile stabilite
prin contract.
Contractul se rezilia și prin neplata chiriei sau amenzii timp de
doi ani, acest termen fiind stabilit în epoca lui Iustinian.542
Locatio operarum
Locatio operarum (închirierea de servicii) presupunea
închirierea serviciilor unui om liber. Obiectul acestui contract era
restrâns, deoarece privea numai munca necalificată (operae illiberales)
a oamenilor liberi. Avocații, medicii, profesorii prestau munci
calificate (operae liberales) și ca atare făceau obiectul contractului de
mandat.
Elementele locaţiunii de servicii

- consimţământul părţilor, care de fapt era formal, datorită
diferenței existente între părți sub aspect economic;
- obiectul, care consta în serviciile pe care omul
liber se obliga să le presteze;
- preţul, care trebuia să fie iustum (drept, cuvenit, potrivit).
Efectele locaţiunii de servicii 543

- lucrătorul (locator operarum) are obligaţia de a
presta munca la care s-a obligat, pe toată durata contractului. Dacă
devine incapabil, nu este remunerat. În această materie, încă din epoca
veche, riscurile erau suportate de locator.
- patronul (conductor) are obligaţia de plăti preţul (merces).
Obligaţia patronului se naşte numai dacă lucrătorul presta în mod
efectiv serviciile sale, fără a se ţine cont de intervenţia forţei majore. În
epoca clasică, această reglementare a suferit modificări, şi, prin
urmare, în ipoteza în care intervenea forţa majoră, lucrătorul avea
dreptul la preţ pentru zilelele în care, fără vina sa, nu a avut
posibilitatea de a-şi îndeplini obligaţia.
Locatio operis faciendi (locaţiunea pentru executarea unei

lucrări) este un contract prin care conductor (întreprimzătorul) se
obligă să execute o lucrare determinată în interesul lui locator
(proprietarul de teren), în schimbul unui preţ. La acest contract
inițiativa aparține lui locator. Locatio operis faciendi a apărut la
541
Inst., 3. 24. 6.
542
D. 19. 2. 35. pr.
543
P. F. Girard, Textes de droit romain, Paris, 1937, p. 860.
Roma, în secolul al II-lea î. Hr., când, pe fondul crizei de locuinţe,
proprietarii de terenuri conveneau cu întreprinzătorii, în vederea
construirii unor locuinţe pe aceste terenuri, cu scopul a fi închiriate.
Obiectul acestui contract s-a extins, în timp, asupra altor
operațiuni, cum ar fi transportul maritim, educarea copiilor de către un
pedagog, curățirea și recondiționarea hainelor etc.544
Spre deosebire de locatio rei și locatio operarum, prețul era
plătit de cel care avea inițiativa încheierii contractului.
Efectele contractului:
– locator are obligaţia de a plăti preţul pentru
lucrarea efectuată, obligaţie sancţionată prin actio conducti;
– conductor are obligaţia de a executa lucrarea
promisă, potrivit înţelegerii, obligaţia fiind sancţionată prin actio
locati.
În cazul transportului maritim se aplica o lege specială, lex Rhodia
de iactu, legea insulei Rhodos, potrivit căreia, dacă o parte din marfă
era aruncată pentru salvarea navei în timpul unei furtuni, paguba era
suportată proporțional de către toți proprietarii mărfurilor.545 Căpitanul
vasului (magister navis) dispunea de actio conducti împotriva
proprietarilor cărora li se salvase marfa, iar proprietarii mărfurilor
sacrificate aveau împotriva căpitanului o actio locati pentru a fi
despăgubiți. 546
3. Societas (Societatea)
Societatea este un contract consensual prin intermediul căruia
două sau mai multe persoane se obligă să pună în comun activitatea lor
sau anumite bunuri în vederea realizării unui câştig. Ca şi vânzarea sau
locaţiunea, societatea este un contract de bună-credinţă și
sinalagmatic.
Cel mai vechi tip de societas a fost antiquum consortium, o
formă a indiviziunii în care asociații aveau dreptul să dispună atât de
partea lor, cât și de întregul aport,547de fapt o stare de codevălmășie
asupra pământului sau a unor lucruri mobile, 548Indiviziunea a fost
păstrată în societas omnium bonorum, ca și princiupiul bona fides care
trebuie să guverneze relațiile dintre asociați.
Felurile societăţii
a) O primă formă a contractului de societate este societatea care are
ca obiect un singur fel de afaceri (societas alicuius negotiationis). O
primă aplicaţie a acestui fel de societate a reprezentat-o societatea de
publicani (societas publicanorum), care avea menirea colectării
544
545
D. 14. 2. 1.
546
D. 14. 2. 2. pr.
547
Gaius, 3. 154.
548
Legea celor XII Table, 5. 10; Emil Molcuț, op.cit., p. 303.
impozitelor statului. Un alt tip de societate care avea ca obiect un
singur lucru este societatea intervenită între proprietarul unui sclav şi
un actor, prin care acesta din urmă se obliga să-l înveţe pe sclav
meseria de actor, pentru ca ulterior să îl exploateze împreună pe
sclav.
b) Societatea tuturor bunurilor prezente şi viitoare (societas
omnium bonorum) este societatea intervenită între dezrobiţii aceluiaşi
patron cu privire la exploatarea în comun a bunurilor lor.
c) Societatea în care părţile înţeleg să pună în comun un singur
lucru (societas unius rei);549
d) Societatea cu privire la venituri (societas quaestus) intervine,
de obicei, între negustori, care se înţeleg să pună în comun toate
câştigurile realizate cu titlu oneros.
.
Elementele societăţii :
- fiecare asociat trebuie să aibă un aport, al cărui obiect putea fi o
sumă de bani, o prestare de servicii, uzucapiunea unui lucru etc.;
- un interes comun (în lipsa acestui interes comun, societatea este
nulă (societas leonina);
- intenţia de a forma o societate (affectus societatis);
- un scop licit.
Efectele societăţii
Contractul de societate generează obligaţii identice pentru toţi
societarii, deoarece şi interesele acestora sunt identice. Obligaţiile
părţilor sunt sancţionate printr-o singură acţiune - actio pro socio
(acţiune în calitatea de asociat), care are două particularități :
judecătorul îl condamnă pe pârât în limitele mijloacelor de care
dispune acesta (in id quod facere potest) ; cel condamnat prin această
acțiune devine infam.
Obligaţiile asociaților:
- fiecare asociat este ţinut să aibă un aport;
- fiecare asociat trebuie să se îngrijească de treburile societăţii
ca de bunurile proprii, răspunzând pentru culpa levis in concreto;
- fiecare asociat trebuie să participe atât la câștig, cât și la
pagubă.
Stingerea societăţii
Potrivit unui adagiu al lui Modestinus, motivele de dizolvare a
societății constau în : dissociamur renuntiatione, morte, capitis
deminutione et egestate.550 Ulpianus ne-a transmis un alt adagiu :
Societas solvitur : ex personis, ex rebus, ex voluntate, ex actione.551
549
D. 17. 2. 58. pr. (despre riscuri).
550
D. 17. 2. 29. 2.
551
D. 17. 2. 63. 10.
Societatea se stinge:
- prin atingerea scopului pentru care a fost creată;
- prin ajungerea la termen;
- când intervine o modificare cu privire la numărul
sau statutul asociaților;552
- prin voinţa tuturor asociaţilor sau prin voinţa unui
singur asociat, cu condiţia ca retragerea acestuia să nu fie frauduloasă
sau intempestivă;
- prin falimentarea (egestate) unuia dintre
asociați;553
– prin intentarea acţiunii pro socio de către unul din
asociaţi;
– prin moartea unui asociat.
Asociaţii rămăşi în viaţă aveau posibilitatea de a se înţelege ca
societatea să continue. Nu era însă permisă o înţelegere între asociaţii
rămaşi în viaţă şi moştenitorii defunctului, cu o singură excepţie : în
favoarea societăţilor de publicani. Capitis deminutio constituie motiv
de desființare a societății, dacă e maxima sau media, nu și minima,
554
dar, potrivit lui Gaius, întră în accepțiunea noțiunii de moarte a celui
care a pierdut-o.555
4. Mandatum (Mandatul)
Mandatul este contractul consensual în temeiul căruia o
persoană, numită mandator (mandant), însărcinează o altă persoană,
numită procurator (mandatar), să facă ceva gratuit în folosul său. Până
spre sfârșitul republicii, romanii apelau la serviciile altora prin
intermediul unei stipulațiuni care se încheia între creditorul accesor
(adstipulator) și debitor, numită adstipulatio. Legea Aquilia (secolul
VI) îi conferă lui adstipulator rolul unui mandatar, deoarece avea
posibilitatea să-l ierte de datorie pe debitor în materia delictuală.556
Elementele mandatului
a) Obiectul contractului de mandat poate consta într-
un fapt material sau într-un act juridic, pe care se obligă să-l realizeze
mandatarul.
Actul material sau juridic trebuie să fie licit (permis) şi moral, adică să
nu contravină legii şi bunelor moravuri.
b) Actul material sau juridic trebuie săvârşit în interesul
mandantului. S-a admis totuşi încheierea unui mandat în interesul
mandatarului (mandatum in rem suam),557 după o perioadă
îndelungată, dar numai pentru realizarea transferului de creanţe. De
552
D. 17. 2. 4. 1.
553
Cf. D. 17. 2. 65. 1., Gaius, 3. 154.
554
555
Gaius, 3. 153.
556
557
Cod., 8. 41. 3.
asemenea, romanii au admis existenţa mandatului atât în interesul unui
terţ, cât şi în interesul mandantului, cum ar fi cazul mandatului
pecuniae credende, în temeiul căruia mandantul împuterniceşte pa
mandatar să remită o sumă de bani cu titlu de împrumut unui terţ. Pe
cale de consecinţă, terţul devine debitorul mandatarului, iar mandantul
răspunde în calitate de garant, alături de terţ.
c) Un alt element îl constituie gratuitatea, de natură să confere
mandatului o fizionomie distinctă de cea a locaţiunii de servicii.
Romanii au admis, în mod excepţional, existenţa mandatului plătit, 558
dar numai pentru cei care practicau o profesie (profesori, filosofi,
medici, avocați), spre a-i diferenția de cei care practicau o meserie și
erau remunerați prin contractul de locațiune.559
Efectele mandatului
Mandatarul are obligaţia să execute mandatul cu bună-credinţă,
fiind răspunzător atât pentru neexecutarea mandatului, cât şi pentru
executarea necorespunzătoare a acestuia.
În dreptul clasic, mandatarul răspundea pentru pieirea lucrului
dacă s-a datorat dolului său, dar în dreptul lui Iustinian răspunderea lui
a fost extinsă și pentru culpa levis in abstracto.
Totodată, mandatarul ave obligaţia de a răspunde în fața
mandantului de modul în care a executat mandatul, transferând asupra
acestuia drepturile pe care le-a dobândit și obligațiile pe care și le-a
asumat. Mandantul are împotriva mandatarului o actio mndati
directa560, născută din contract, pentru a-l obliga să-și respecte
promisiunea.561 Această acțiune este infamantă.562
În situația în care mandtarul și-a asumat o obligație, terțul avea
doi debitori : mandatarul, care poate fi urmărit prin acțiunea născută
din contract, și creditorul, împotriva căruia avea o actio quasi
institoria,563 dar, firește, terțul trebuia să aleagă între cei doi.
Mandatarul putea să înstrăineze un lucru care aparținea
mandantului, încălcând astfel principiul nemo plus iuris ad alium
transferre potest quam ipse haberet (nimeni nu poate să transmită
altuia mai mult decât are el însuși), dar numai cu o împuternicire
specială din partea acestuia.564
Mandatul, fiind un contract sinalagmatic imperfect, putea
genera ulterior încheierii sale și obligaţii în sarcina mandantului, când
mandatarul a făcut anumite cheltuieli (sumptus) cu ocazia executării
mandatului. Mandatarul era îndreptăţit să solicite mandantului
558
Cod., 4. 35. 1.
559
D. 19. 5. 5. 2.; D. 50. 9. 4. 2.; D. 9. 2. 7. 8.
560
Paul, D. 17. 1. 59. pr.
561
562
563
D. 14. 3. 19 pr.; Emil Molcuț, op.cit., p. 309.
564
restituirea sumelor de bani cheltuite, având împotriva acestuia o actio
mandati contraria.
Stingerea mandatului
Mandatul se poate stinge:
- prin ajungerea la termen ;
– prin voinţa ambelor părţi, indiferent dacă au
stabilit sau nu un termen în contract cu privire la durata contractului,
ca un efect al principiului simetriei;
– prin voința unei singure părți, fie prin revocarea
mandatului de către mandant, fie prin renunţarea la mandat de către
mandatar, deoarece contractul era încheiat intuitu personae și se
întemeia pe încredere reciprocă;565
- prin moartea uneia dintre părţile contractante.
- prin ajungerea la termen.
5. Emfiteoza
Emfiteoza sau contractul emfiteotic este contractul consensual

prin care o persoană, numită proprietar, arendează unei alte persoane,
numită emfiteot, un teren pentru a-l cultiva și a-i culege fructele un
timp îndelungat sau fără termen, în schimbul unei sume de bani numită
canon.
Dreptul real care se naște din acest contract se numește tot
emfiteoză.566
Emfiteoza s-a format în epoca post-clasică, având ca obiect
terenurile necultivate care aparțineau împăratului, după care s-a aplicat
asupra latifundiilor bisericii și ale particularilor. Împăratul Zenon
(476-484) i-a acordat configurația unui contract special,567 punând
capăt speculațiilor despre natura juridică a emfiteozei, în care unii
vedeau o vânzare, iar alții o locațiune568. Iustinian a contopit
emphyteusis din Orient cu conductio agri vectigalis.569
Efecte. Emfiteotul avea un drept real asupra terenului,
sancționat printr-o actio in rem, aproape la fel de întins ca al
proprietarului. Dreptul de emfiteoză putea să fie ipotecat, lăsat ca legat
sau dat în uzufruct. 570Diferența constă în faptul că emfiteotul îi
recunoaște proprietarului nudum ius, plătindu-i o arendă numită canon
sau pensio.571De asemenea, emfiteotul nu poate să vândă terenul fără
să-l anunțe pe proprietar, care are un drept de preemțiune (ius
565
566
567
Inst., 3. 24. 3.: Lex Zenoniana lata est, quae emphyteuseos contractui propriam
statuit naturam neque ad locationem neque venditionem inclinantem, sed suis
pactionibus fulciendam.
568
Gaius, Inst., 3. 145, înclina spre locațiune.
569
Formă simplă de arendă, care derivă de la vectigal, taxa plătită de
conductor agri vectigalis; D. 6. 3. 1 și 2.
protimiseos) în aceleași condiții ca cele stabilite prin contract. Având
posesiunea lucrului, emfiteotul avea dreptul să culeagă fructele și era
apărat prin interdictele posesorii.
Emfiteotul era obligat să cultive pământul ca un bonus pater
familias și să plătească arenda și impozitul chiar dacă lucrul pierea
parțial sau se deteriora. El nu mai plătea nimic dacă lucrul pierea în
totalitate.572
Emfiteoza se stingea prin : pierderea totală a lucrului ; moartea
fără urmași a emfiteotului ; prin exercitarea de către proprietar a lui ius
privandi, pentru neplata canonului la termenul stabilit sau pentru
deteriorarea terenului.
6.3.4. Contractele nenumite

Contractul nenumit este un contract neformal care ia naştere în
temeiul unei convenţii însoţite de executarea obligaţiei de către una
dintre părţi.
Contractele reale nenumite sunt acele convenții care nu se
încadrau în cele patru tipuri recunoscute de dreptul civil, încheiate
verbis, litteris, re sau consensu.573 Denumirea de contracte nenumite
este creaţia comentatorilor moderni; romanii le denumeau nova
negotia (acte juridice noi) sau contractus incerti (contracte
nedeterminate).574În epoca veche, aceste convenții, care se bazau pe
simpla voință a părților, nu puteau beneficia de ocrotire juridică. Dacă
una dintre părți își îndeplinea promisiunea, consecințele produse
derivau nu din materia obligațională, ci a îmbogățirii fără just temei.575
Caractere
– toate contractele nenumite conțin aceleaşi
elemente;
– contractele nenumite, cu puţine excepţii, nu sunt
desemnate printr-o denumire specială fiecărui tip de contract în parte;
– cu excepția lui aestimatum, toate contractele
nenumite au aceeaşi sancţiune (conditio ob rem dati), care era extra-
contractuală, întemeiată pe îmbogățirea fără just temei.
Elementele contractelor nenumite

Elementele contractelor nenumite sunt generale şi speciale.
Elementele generale sunt cele proprii oricărui contract:obiectul;
consimţământul; capacitatea.
570
571
572
573
574
D. 12. 1. 9. pr.
575
Elementele speciale576sunt:executarea de către una din părţi a
obligaţiunii sale; bilateralitatea, adică obligații pentru ambele părți,
executate în momente diferite; convenţia părţilor de a nu fi încadrate în
una din categoriile de contracte cunoscute.
Apariţia şi evoluţia contractelor nenumite

Primul contract nenumit şi singurul recunoscut în edictul pretorian,
desemnat prin cuvântul “aestimatum”,577 a apărut în epoca clasică.
Aestimatum sau contractul estimator este contractul intervenit între un
mare negustor şi un mic negustor, în temeiul căruia primul (tradens)
remite celuilalt (accipiens) un lucru în posesiune pentru ca acesta din
urmă să-l vândă la un anumit preţ, într-un termen determinat ori să-i
restituie lucrul. Actio de aestimatio, denumită şi actio civilis incerti,578
este acțiunea care sancţionează acest contract, acţiune personală,
civilă, de bună-credinţă și incertă 579 deoarece în formulă era o intentio
incerta, o prestație nedeterminată. Aestimatum se deosebește de toate
tipurile de contracte cunoscute; nu este mandat, deoarece micul
negustor poate realize un câștig; nu este locațiune, întrucât nu are preț
(beneficiul este incert); nu este vânzare, pentru că micul negustor
poate restitui lucrul dacă nu reușelte să-l înstrăineze.580
În epoca postclasică s-a conturat sistemul contractelor nenumite
printr-o aplicaţiune a actio ciuvilis incerti la alte cazuri decât la
aestimatum.
În dreptul împăratului Iustinian, deosebim patru tipuri de contracte
nenumite, atribuite jurisconsultului Paul, corespunzătoare obiectului
fiecărei obligaţiuni:581
a) do ut des - o parte transmite proprietatea unui lucru, urmând ca
cealaltă parte să îi transmită proprietatea asupra unui alt lucru.
b) do ut facias - vizează transmiterea proprietăţii de către una din
părţi, pentru ca cealaltă parte să facă un anumit lucru.
c) facio ut des - o parte face un anumit lucru, urmînd ca cealaltă
parte să îi transmită proprietatea asupra unui lucru.
d) facio ut facias – constă în facerea unui lucru de către una din
părţi, urmând ca şi cealaltă parte să facă un anumit lucru.
Principalele contracte nenumite

Permutatio (schimbul) este contractul nenumit în temeiul căruia
cele două părţi promit una faţă de cealaltă să-şi transmită proprietatea
unui lucru. Contractul se formează astfel prin executarea obligaţiei de
către una din părţi, cealaltă parte fiind obligată să transmită
proprietatea altui lucru, chiar din acel moment.
576
577
D. 19. 5. 17. 1.
578
Gaius, 4. 130.; D. 19. 5. 5. 2.
579
Inst., 4. 6. 28.
580
Paul, Sent., 2. 4. 4.; Emil Molcuț, op.cit., p. 311.
581
D. 19. 5. 5.; I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 354.
Precarium (precariul) este acel contract nenumit, în temeiul căruia
o parte remite, în mod gratuit, celeilalte părți, posesiunea unui lucru în
scopul folosinţei lui, aceasta din urmă obligându-se să-l restituie la
cerere.
Sancţiunea contractelor nenumite582

În dreptul lui Iustinian, contractele nenumite au fost sancţionate
prin trei acţiuni:
a) Actio praescriptis verbis583 este acţiunea pe care o
promovează partea care şi-a executa obligaţia pentru a o sili, pe
cealaltă parte, să-și execute obligația sau, dacă nu poate, să plătească o
sumă de bani.584Se numește și actio civilis in factum, pentru că provine
din contopirea a două acțiuni : actio in factum și actio civilis incerti.585
b) Condictio ob rem dati este acțiunea care avea
drept scop desființarea contractului, fiind pusă la dispoziţia părţii care
și-a realizat obligația, pentru a solicita, celeilalte părți, restituirea a
ceea ce a dat.586
c) Condictio propter poenitatem a fost dată tot în
scopul desființării contractului și se aplică în două cazuri:587
– în ipoteza în care unei persoane i se transmite o
sumă de bani necesară efectuării unei călătorii; 588 partea care a dat
suma de bani are posibilitatea de a cere restituirea acesteia, până în
momentul învestirii banilor în vederea efectuării acelei călătorii. În
acest scop poate fi intentată acţiunea denumită condictio ob rem dati;
– în ipoteza transmiterii dreptului de proprietate
asupra unui sclav în vederea dezrobirii, exista posibilitatea de a cere
restituirea acestuia anterior actului dezrobirii.589
582
C. Șt. Tomulescu, Drept privat roman, op. cit., 1973.
583
D. 19. 3. 1. pr.
584
D. 19. 5. 5. 2.
585
D. 19. 5.. 1. 1.; Emil Molcuț, op.cit., p. 312.
586
D. 19. 5. 5. 5.
587
Vladimir Hanga, op. cit., p. 389.
588
D. 12. 4. 5. pr.
589
D. 12. 4. 5. 1.
Termenul de contractus apare doar în secolul I î. Hr. cu
întelesul de simpla convenţie generatoare de efecte juridice. Celelalte
contracte erau desemnate la începutul secolului I d.Hr. prin termenii
actum re (contracte reale), actum verbis (contracte verbale), sau actum
litteris (contract in formă scrisă). Rezultă astfel că la începutul
secolului al II-lea d.Hr. cuvântul contractus avea încă un sens
restrâns, desemnând exclusiv contractele consensuale.
Mai târziu, dar tot în secolul al II-lea d.Hr., termenul
contractus tinde a se generaliza, desemnând toate convenţiile
producătoare de efecte juridice, indiferent dacă erau imbrăcte sau nu în
forme solemne. În acest sens poate fi evocată terminologia lui Gaius,
care spune că obligaţiunile pot fi :
 re (reale)
consolidează definitiv abia în legislaţia lui Iustinian, unde termenul
contractus este definit ca fiind o convenţie destinată să genereze
obligaţiuni.
Contractul reprezintă cel mai vechi izvor de obligaţii.
Primul contract roman a apărut în legătură cu săvârşirea unui
delict. Astfel, clasificarea bipartită, formată din contracte şi delicate, a
fost considerată cea mai importantă chiar de Iustinian. Această
clasificare s-a dovedit necorespunzătoare şi a apărut astfel o nouă
clasificare, tripartită, în care apar contractele, delictele şi diferite
tipuri de izvoare ale obligaţiei – variae causarum figurae, ca rudenia,
vecinătatea sau detenţiunea. În legislaţia lui Iustinian ia naștere
clasificarea quadripartită, de natură să ofere elemente mai sigure, în
vederea repartizării actelor sau faptelor juridice în anumite categorii
de izvoare. În această clasificare apar obligaţiile contractuale,
delictuale, quasicontractuale şi quasidelictuale.
Contractele se clasifică în baza a trei criterii, respectiv după
După sancţiune, distingem următoartele contracte:
- contracte de drept strict, adică acele contracte sancţionate
prin acţiuni de drept strict;
- contracte de bună credinţă, cele sancţionate prin acţiuni de
bună credinţă.
După efecte, contractele se clasifică în contracte unilaterale,
care creează obligaţii în sarcina unei singure persoane și contracte
bilaterale sau sinalagmatice, care dau naştere unor obligaţii în sarcina
ambelor părţi.
După modul de formare, distingem contracte solemne și
contracte nesolemne.
În dreptul privat roman, contractele solemne (formale)
reprezintă cea mai veche categorie de contracte. În această categorie
de contracte se includ:
- contractele în formă religioasă (sponsio religiosa;
iusiurandum liberti (jurământul
dezrobitului) ; contractele în formă verbală (sponsio
laica;stipulaţiunea; dotis dictio;
- contractele în formă autentică (nexum);
- contractele în formă scrisă (contractul litteris).
Contract, obligaţie, caracter solemn, sponsio religioasa, sponsio laica, stipulatiunea,

dotis dictio, nexum, contract litteris, obligatie litteris, Contract, obligaţie, gaj, mutuum,
comodat, depozit, caracter real, imprumut cu dobanda, imprumutul maritim,
senatusconsultul macedonian, depozitul sechestru, depozitul neregulat, depozitul necesar.
Contract, obligaţie, consensual, garantie pentru vicii, evictiune, stipulatio duplae, actio
empti, actio auctoritatis, pret, consimtamant, locatio rei, locatio operarum, locatio operis
faciendi, mandat, societate.
1. Enumeraţi funcţiile stipulaţiunii ;

2 .Enumeraţi funcţiile contractului litteris ;
3. Menţionaţi condiţiile de formă ale contractului litteris;
4. Precizaţi care sunt condiţiile sociale şi economice ale apariţiei lui nexum;
5. Menţionaţi care este condiţia juridică a lui nexum ;
6. Enumeraţi caracterele stipulaţiunii ;
7. Enumeraţi contractele în formă verbală ;
8. Enumeraţi contractele în formă religioasă ;
9. Enumeraţi contractele reale;
10.Enumeraţi contractele consensuale.

1. După modul de formare, contractele se clasifică în :
a. unilaterale şi sinalagmatice
b. de buna credinta şi de drept strict
c. solemne şi nesolemne
2. Unul din cele mai importante contracte în formă religioasă este:
a. sponsio religioasa
b. sponsio laica
c. stipulatiunea
3. Gajul este un contract:

a. real
b. solemn
c. consensual
 Cârjan, Lazăr ; Cerchez, Adela, Drept roman II, Curs redactat in


București, 2003;
București, 2009 ;
Pactele, delictele, quasidelictele
Cuprins
7.1. Introducere
7.3.1. Pactele
7.3.2. Delictele
7.3.3. Quasidelictele
7.1.Introducere
Contractul reprezintă acordul de voință sancţionat de dreptul
civil, iar pactul reprezintă înţelegerea dintre părți (acord de voinţă între
două sau mai multe persoane) cu scopul de a produce efecte juridice,
fiind lipsit de sancţiune.590 Până în dreptul clasic, pactele generau
obligaţii naturale (ex nudo pacto actio non nascitur - nu se naşte
acțiune dintr-un simplu pact).
Ulterior, numărul contractelor a crescut prin transformarea unor
pacte în convenţii.
În dreptul roman convenţiile lipsite de mijloace juridice
specifice nu erau susceptibile de a produce efecte juridice. În virtutea
rolului său creator, pretorul a sancţionat simplele convenţii fără ca
acestea să poată fi încadrate în categoria contractelor, în scopul
apărării unor interese legitime. Acele convenţii care se bucură de
sancţiune dar nu sunt ridicate la rangul de contracte poartă denumirea
de pacte sancţionate (pacta vestita). Convenţiile care nu se bucură de
sancţiune poartă denumirea de pacte nesancţionate (pacta nuda). Ele
nu produceau efecte juridice.591
Din categoria pactelor care dădeau naştere la obligaţii civile
(pacta vestita) pot fi amintite: pacta adjecta, pacta praetoria şi pacta
legitima.
 definirea conceptului de pact;

 identificarea pactelor sancţionate;
 identificarea pactelor pretoriene;
 identificarea pactelor alăturate;
 identificarea pactelor legitime;
pactele sancţionate;
acestor concepte;
590
Constantin Stoicescu, op. cit., p 219.
591
D. 2. 14. 13.
pactelor în procesul aparitiei şi evoluţiei lor istorice;
 definirea conceptului de quasicontract;
 identificarea quasicontractelor;
 identificarea condiţiilor necesare pentru existenţa plăţii
lucrului nedatorat;
quasicontractele;
acestor concepte;
 identificarea elementelor gestiunii de afaceri;
 identificarea efectelor gestiunii de afaceri;
quasicontractelor în procesul aparitiei şi evoluţiei lor
istorice;
 definirea conceptului de obligaţie delictuală;
 identificarea delictelor private vechi;
 identificarea delictelor private noi;
delictele private si publice;
acestor concepte;
 identificarea condiţiilor delictului;
obliga;iilor delictuale în procesul apariţiei şi evoluţiei
lor istorice.

oricărui text juridic, în general;
juridice moderne;
 Cultivarea spiritului de dreptate şi justiţie;
7.3.1. Pactele
Pactele sunt acele acorduri de voinţă care, fără a fi ridicate la
rangul de contract, sunt totuşi sancţionate în dreptul clasic.592
Față de contract, care este acordul de voinţă sancţionat de
dreptul civil, pactul este acel gen de înţelegere dintre părți (acord de
voinţă între două sau mai multe persoane) făcut cu scopul de a produce
efecte juridice, dar lipsit de sancţiune.593 Până în dreptul clasic, pactele
dădeau naştere numai la obligaţii naturale, deoarece funcționa
principiul ex nudo pacto actio non nascitur ( nu se naşte acţiune dintr-
un simplu pact).
În vechiul drept roman, pactele nu produceau efecte juridice 594
deoarece nu puteau fi recunoscute în mod valabil, dat fiind faptul că nu
puteau fi sancţionate nici pe cale de acţiune, nici pe cale de excepţiune.
În epoca clasică, sunt recunoscute ca producând obligaţiuni două
categorii de pacte: pactele pretoriene, sancţionate de către pretor, şi
pactele alăturate, sancţionate de jurisprudenţă. În epoca postclasică,
acestora li se adaugă şi a treia categorie, pactele legitime, sancţionate
de împărat prin constituţiunile sale.595 Aceste pacte sunt desemnate
printr-un termen comun, şi anume pacta vestita (pacte sancţionate),
spre deosebire de cele nesancţionate, care sunt denumite nuda pacta
(pacte nude). Recunoașterea acestui fapt n-a însemnat însă răsturnarea
vechiului principiu, dar, treptat, după adoptarea legii Aebutia, prin
rolul creator al pretorului, „regula a devenit în fapt excepție și excepția
regulă.”596Căci pretorul a decis : pacta conventa servabo (voi respecta
pactele convenite).597
Pactele pretoriene (pacta praetoria)
Pactele pretoriene sunt pactele sancţionate de către pretor prin
acţiuni in factum, fără a fi ridicate la rangul de contracte. Pactele
592
593
594
D. 2. 14. 13,
595
D. 12.2.; D. 13. 5.
596
597
pretoriene sunt în număr de trei: recepta, pactul de jurământ și pactul
de constitut.
1. Recepta sunt de trei feluri:
- receptum arbitrii (promisiunea de arbitraj);
- receptum argentarii (promisiunea bancherului);
- receptum nautarum, cauponum et stabulariorum
(promisiunea corăbierilor, a hangiilor şi a proprietarilor de grajduri).
Deşi au fizionomii distincte, cele trei categorii de recepta au un
element comun, decurgând din faptul că o persoană îşi asumă obligaţia
de a face ceva în favoarea unei alte persoane.598
a) Receptum arbitrii este convenţia încheiată între părţile care
se află în litigiu şi un terţ, pentru ca acesta din urmă, în calitate de
arbitru, să procedeze la soluţionarea litigiului. 599 Această convenție
este precedată de o altă convenție, numită compromissum, prin care
cele două părți convin ca litigiul lor să fie încredințat spre soluționare
unui terţ, obligându-se reciproc la plata unei sume (poenae
compromissae) în caz de nesupunere.600 Dacă arbitrul refuză să
soluționeze cauza, este pasibil de amenzi și luare de gajuri.601
b) Receptum argentarii este convenţia în temeiul căreia un
bancher (argentarius) promite că va plăti datoriile pe care le va
contracta clientul său faţă de un terţ. Bancherul îşi asumă această
obligaţie în limitele fondurilor depuse de client. În ipoteza în care
bancherul nu plătește datoriile la sacadenţă, acţiunea poate fi intentată
de către client, dar nu și de către terțul creditor. Mai târziu, terțul va
avea dreptul să-l urmărească pe bancher pentru neplata datoriei.
Iustinian a contopit receptum argentarii cu constitutul deoarece
ambele aveau același rol. 602
c) Receptum nautarum, cauponum et stabulariorum este
convenţia încheiată între un călător şi una din persoanele căreia
călătorul îi încredinţează bagajele sau animalele sale. Obligaţia de
restituire rezidă fie din convenţia părţilor, fie în mod tacit, din faptul
depunerii lucrului.603 Proprietarii cărora li se încredințează bunurile
răspund atât pentru faptele lor cât și a personalului angajai 604 pentru
furtul sau deteriorarea lucrurilor chiar sine culpa (caz fortuit),605 fiind
scutiți doar când intervine forța majoră.
4. Pactul de jurământ (de iure iurandi) este

convenţia în virtutea căreia părţile convin să soluţioneze litigiul
dintre ele prin intermediul unui jurământ. Iustinian l-a numit jurământ
598
599
D. 4. 8. 13. 2.
600
601
D. 4. 8. 32. 12.
602
Cod.4. 18. 2.
603
D. 4. 9. 1. pr.; D. 4. 9. 5. pr.
604
605
D. 4. 9. 3. 1.
voluntar (iusiurandum voluntarium) pentru a se deosebi de jurământul
obligatoriu din procedura formulară.606Pactul de jurământ este
sancționat printr-o acțiune, iure iurando, și o excepțiune, iuris iurandi.
3. Pactul de constitut (constitutum debiti) este convenţia

incheiată între părți prin care se fixează un nou termen pentru plata
datoriei. Constitutum poate interveni între creditor și debitor sau între
creditor și o altă persoană, de regulă un negustor, care se obligă să
plătească datoria. Inițial s-a aplicat pentru datoriile care constau într-o
sumă de bani, dar mai târziu s-a extins și asupra datoriilor care
constau în lucruri fungibile.607
Pactul de constitut este de două feluri:
a) Constitutum debiti proprii (promisiunea de a plăti propria
datorie) este convenţia în temeiul căreia debitorul promite să plătească
datoria la un nou termen. Acest tip de pact inter easdem personas este
investit cu actio de pecunia constituta, cele două părți stipulând că în
situația în care se contestă constitutum, partea care va pierde procesul
va plăti și jumătate din suma garantată, sponsio dimidiae partis.608
Acest pact reprezenta, de fapt, o modalitate prin care creditorii
percepeau o dobândă de 50%.
b) Constitutum debiti alieni (promisiunea de a plăti datoria
altuia) este convenţia în temeiul căreia, o altă persoană decât debitorul,
îşi asumă obligaţia de a plăti datoria acestuia din urmă la un alt termen
şi într-un alt loc decât cele stabilite inițial. 609Acest pact inter novas
personas a contribuit la accelerarea operațiunilor comerciale și bancare
în plină înflorire, putând să fie încheiat și între absenți, printr-o simplă
scrisoare ; în plus, constituia o formă de garanție personală
nesolemnă.610
4. Pactele alăturate611 (pacta adiecta) sunt convenţii subsidiare
încheiate cu scopul de a aduce modificări de conţinut unui contract
principal.
Pacta adiecta, după momentul încheierii lor, pot fi : in
continendi, dacă sunt alăturate imediat la contractul principal, și ex
intervallo, dacă sunt alăturate mai târziu. După scopul lor, pactele
alăturate se clasifică în pacte ad minuendam obligationem, denumite și
minutorii, menite să ușureze situația debitorului prin micșorarea
obligației principale (de ex. plata în rate) și pacte ad augendam
obligationem, destinate agravării situației debitorului prin majorarea
606
607
608
Gaius, 4. 171.
609
D. 13. 5. 5. 3.
610
611
I. C. Cătuneanu, op.cit., p. 356; Levy Bruhl,
Revue historique de droit francais et etranger, Paris, 1963, p. 106.
obligației principale (promisiunea că vânzătorul va plăti dublul valorii
mărfii în cazul descoperirii unor vicii esențiale).
5. Pactele legitime (pacta legitima) sunt convenţii sancţionate
în epoca postclasică prin constituții imperiale, sancționate prin acţiuni
de drept strict.
Pactele legitime sunt:
– promisiunea de dotă;
– convenţia de donaţiune;
– compromisul.
Primul pact, promisiunea de dotă, a fost sancționat în anul 428 de
împăratul Teodosie al II-lea,612 iar convenția de dotă de către
Iustinian.613
Donaţiunea este actul prin intermediul căruia o persoană,

numită donator, își diminuează patrimoniului său în favoarea unei
alte persoane, numită donatar, în scopul de a o îmbogăţi.
Caracterele donațiunii:
- să fie un act de sărăcire a donatorului;
– donatorul să aibă intenţia de a dona (animus donandi);614
– donatarul să se îmbogăţească pe măsura sărăcirii donatorului;
– este necesară acceptarea donatarului. În acest sens
avem o mențiune a lui Ulpian în Digesta615 și un adagiu al lui Cicero :
Neque donationem sine acceptione intelligi posse (Nicio donație nu
poate fi concepută fără acceptare). Acceptarea nu trebuie să fie
expresă, e suficient să fie tacită, acordul donatarului rezultând din
faptul că nu și-a exprimat refuzul.
Donatorul, neavând niciun interes prin donațiune,
răspunde doar pentru dolus și culpa lata ; nu răspunde pentru paguba
rezultată din evicțiune (dacă a donat din neglijență bunul altuia și
donatarul a făcut cheltuieli pentru înfrumusețare).616
Donaţiunile sunt de două feluri: donaţiunea între vii (inter
vivos) și donaţiunea pentru cauză de moarte (mortis causa).
1. Donaţiunea între vii este, la rândul ei, de mai multe feluri:
donațiunea între vii obișnuită ; donațiunea între soți ; dota ; donațiunea
ante nuptias ;
a) Donaţiunea între vii obişnuită este actul prin
care donatorul suferă o sărăcire în profitul donatarului, printr-un act,
în principiu, irevocabil.
O lungă perioadă de timp, convenția de donație n-a fost
sancționată, în virtutea principiului ex nudo pacto actio non nascitur.
În dreptul vechi și clasic, donațiunea se realiza fie prin moduri de
612
Cod., 5. 11. 6.; I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 361.
613
Inst., 2. 7. 2..
614
D. 39. 5. 1. pr.
615
D. 39. 5. 19. 1.:Non potest liberalitas nolenti adquiri.
616
dobândire a proprietății (mancipatio, traditio), fie prin moduri de
stingere a obligațiilor (stipulatio, acceptilatio), fiecare dintre acestea
fiind însoțit și de o convenție de donațiune.617
În dreptul postclsic au fost introduse noi condiții de formă
pentru realizarea donațiilor :
- în anul 316, împăratul Constantin Chlor a cerut
transcrierea donației într-un registru public, pentru a fi cunoscută de
terți ;
- Constantin cel Mare a impus, pe lângă transcrierea
donației în registrul public (insinuatio), și prezența martorilor la
încheierea convenției, pentru protecția celor săraci (humiliores),
obligați de multe ori să încheie astfel de convenții gratuite în favoarea
celor puternici (potentiores) ;
- Împăratul Iustinian a transformat convenția de
donație într-un pact legitim,618 sancţionat printr-o condictio ex lege.619
În perioada republicii, pentru a-i sprijini pe cei săraci, asupra
cărora se exercitau presiuni tot mai mari pentru a face donaţii în
favoarea celor bogați, au fost adoptate trei legi:620
Legea Publicia, propusă de tribunul plebei Publicius, în secolul
al II-lea î. Hr., a dispus ca la sărbătoarea Saturnalelor, în cinstea zeului
Saturn, patronii să nu primească de la clienţii lor alte daruri decât
lumânări de ceară.
Legea Cincia, votată în anul 204 î.Hr., la propunerea tribunului
plebei M. Cincius Alimentus, a prevăzut alte restricții: a interzis
avocaţilor să primească remuneraţii pentru pledoariile lor ; a limitat
valoarea bunurilor (ultra modum) pe care le putea primi donatarul ; a
stabilit că donațiile se pot face numai între anumite persoane în afara
legăturilor de rudenie, numite personae exceptae ; în plus, donatorul a
primit dreptul de a cere restituirea donației prin condictio sine causa
(contra legem). Legea Cincia era o lege imperfectă, pentru că nu
prevedea sancțiuni împotriva celor care donau ultra modum
persoanelor non exceptae.621
Legea Calpurnia a interzis magistraţilor să primească donaţii
de la cei aflaţi sub jurisdicția lor.
Revocarea donațiunii622 se făcea în următoarele cazuri : :

- pentru ingratitudinea donatarului față de donator ;
- dacă patronului i s-a născut un copil (survenire de
copii) dupăefectuarea donației ;
- pentru neexecutarea sarcinilor impuse donatarului,
în cazul donațiunii cu sarcini, donatio sub modo.
617
D. 39. 5. 19. 1.; Emil Molcuț, op.cit. p. 321.
618
619
Cod., 8. 53. 35.
620
621
Donatorul putea intenta actio praescriptis verbis,623 pentru a cere
ca executarea sarcinii să fie pusă în favoarea unui terț ; condictio
causa data causa non secuta,624 pentru a cere restituirea donației ;
vindicatio utilis,625 pentru a solicita restituirea unui dar făcut cu sarcina
ca donatarul să-i dea alimente donatorului.
Împăratul Dioclețian, printr-o constituțiune dată în anul 290, a
acordat și terțului o acțiune utilă contra donatarului, prin benigna iuris
interpretatione, 626ca o excepție de la regula clasică.
b) Donaţiunea între soţi este o formă distinctă a

donaţiunii între vii, care cunoaşte unele reguli speciale. 627
Donaţiunea între soţi nu putea fi aplicată în cazul căsătoriei cu
manus, deoarece femeia era sub puterea bărbatului și nu deținea
bunuri. La căsătoria fără manus, femeia avea un patrimoniu distinct și
putea să facă şi, deopotrivă, să primească donaţiuni. În dreptul privat
roman a fost interzisă donaţiunea între soţi, pentru a descuraja
eventuale presiuni care puteau fi exercitate de către un soţ asupra
celuilalt, pentru a-l determina să-i facă donaţii. Acestă interdicţie era
ocolită, soţii continuând să-şi facă donaţii, iar cât timp trăia donatorul,
soţul donatar avea posibilitatea de a se folosi de bunuri cu acordul
celui dintâi, iar după moartea donatorului le dobândea în proprietate, în
temeiul unui legat inclus în testament.628 De altfel, încă din vechime,
dar după legea Cincia, se acceptau darurile între soți : Moribus apud
nos receptum est, ne inter virum et uxorem donationes valerent 629(La
noi, prin datini s-a acceptat ca darurile dintre soți să nu fie un motiv de
proces)
În anul 206 d. Hr., împăratul Antoninus Caracalla prin
senatusconsultul care îi poartă numele, Oratio antonini, a admis
valabilitatea donațiunii, dacă soțul donator nu a revocat-o înainte de a
deceda. În felul acesta, legatul, ca modalitate de consolidare a donației,
este înlocuit prin prezumția voinței de a dona.630
c) Dota, zestrea (dos) este formată din bunurile pe

care femeia le aduce cu ocazia căsătoriei, pentru a contribui la
susţinerea familiei.631 La origine, dota se constituia prin diverse
procedee juridice, ca mancipatio, traditio și acceptilatio, precum și
printr-o formă specială, destinată în exclusivitate dotei : dotis dictio,
prin simpla declarație unilaterală a femeii sau a debitorului ei. Dacă
622
623
Cod., 8. 53. 9.
624
Cod., 4. 6. 3 și 8..
625
Cod., 8. 54. 1.
626
Fragmenta Vaticana, nr. 236.
627
628
D. 34. 2. 13.; C. Șt. Tomulescu, Drept privat roman, op. cit., p. 308.
629
D. 24. 1. 1.
630
631
D. 23. 8. 5.
dota era constituită prin contract verbal, pe bază de întrebare și
răspuns, se numea promissio dotis.632 Romanii făceau distincție între
bunurile femeii, care aveau caracter dotal, și restul averii acesteia,
parapherna,633la care bărbatul avea doar un drept de administrare pe
care îl acorda femeii în calitate de mandantă. 634Bunurile extra dotale
sunt desemnate în textele clasice prin termenii : extra dotem, praeter
dotem, res extra dotem, bona recepticia.
Constituirea dotei, potrivit unui adagiu al lui Ulpian, urma
regula : dos aut datur, aut dicitur, aut promittitur.635
În epoca veche, atât în timpul căsătoriei, cât şi după desfacerea
ei, bărbatul, în calitate de proprietar, avea drepturi depline asupra
bunurilor dotale, aplicându-se regula Dotis causa perpetua est (dota
este constituită ca să rămână definitiv la bărbat). 636La căsătoria cu
manus, în ipoteza morţii bărbatului, soţia avea posibilitatea de a-şi
recupera o parte din bunurile dotale, deoarece venea la moştenirea
acestuia în calitate de fiică. Dimpotrivă, la căsătoria fără manus,
întrucât femeia avea drepturi succesorale doar în familia sa de origine,
nu avea posibilitatea de a redobândi bunurile dotale. Pentru a descuraja
contractarea unor căsătorii din interes, care se destrămau imediat după
constituirea dotei, au fost create o serie de instrumente juridice prin
care s-a instituit obligaţia soţului de a restitui bunurile dotale. Astfel, a
fost creată o stipulaţiune, denumită cautio rei uxoriae, în temeiul
căreia bărbatul promitea să restituie dota în ipoteza desfacerii
căsătoriei.
Această stipulaţiune a fost sancţionată prin actio ex stipulatu.
Totodată, ca urmare a intervenţiei pretorului, s-a acordat femeii o
acţiune numită actio rei uxoriae, prin intermediul căreia avea
posibilitatea să solicite restituirea dotei.
În epoca lui Iustinian, actio ex stipulatu și actio rei uxoriae au
fost contopite, luând naştere o nouă acţiune, cu caractere noi, numită
actio ex stipulatu. Contrar numelui, acțiunea putea fi intentată de
femeie în lipsa oricărei stipulații.637
Prin Legea Iulia de adulteris, dată în timpul lui August, s-a
dispus interzicerea înstrăinării de către soţ, fără consimţământul soţiei,
a bunurilor dotale aflate pe teritoriul Italiei. 638 Ulterior, este instituită o
nouă interdicţie, prevăzându-se astfel că bărbatul nu are dreptul de a
ipoteca imobilul dotal, chiar dacă femeia îşi dă acordul în acest sens.
În cele din urmă, Codul lui Iustinian a interzis înstrăinarea de către
632
633
D. 23. 3. 9.3.; D. 35. 2. 95. pr.
634
Cod., 5. 14. 8.
635
D. 23. 3. 80.
636
D. 23. 3. 1.: Dotis causa perpetua est, et cum volo eius qui dat ita contrahitur, ut semper
apud maritum sit.
637
638
D. 23. 5. 4.
bărbat a imobilului dotal, chiar dacă femeia consimte. 639Aceste
dispoziții nu priveau doar protecția femeii, ci vizau, după un adagiu al
lui Paul, interesul general al societății romane : Rei publicae interest
mulieres dotes salvas habere, propter quas nubere possunt (Este în
interesul statului ca femeile să-și păstreze dotele pentru ca să se poată
mărita).640
În materia bunurilor dotale prezintă interes și proveniența
dotei,641 atunci când se pune problema restituirii acesteia :
- dos profecticia, a patre profecta, constituită de
tată sau de ascendentul patern ;642
- dos adventicia, constituită de orice altă persoană ;
- dos receptia, care nu indică proveniența, cu clauza
de restituie la desfacerea căsătoriei.
Dota femeii nu era tratată ca o donațiune făcută bărbatului. 643
Această constatare prezenta interes în caz de fraus creditorum,
imputată constituentului de dotă devenit insolvabil.644
d) Donatio ante nuptias este donaţiunea făcută de

logodnic sau în numele lui, viitoarei soţii, pentru a-i fi utilă în cazul
divorțului sau al decesului bărbatului. În epoca lui Iustinian exista
posibilitatea constituirii unor astfel de donaţiuni chiar şi în timpul
căsătoriei, fiind denumite donaţiuni propter nuptias. Spre deosebire de
dotă, donațiunea ante nuptias își realizează menirea după desfacerea
căsătoriei, astfel că femeia nu este obligată să restituie bunurile.645
2. Donatio mortis causa, donațiunea pentru cauză

de moarte, este făcută sub condiţia ca donatorul să moară înaintea
donatarului. Donațiunea pentru cauză de moarte se putea face sub
condiție suspensivă (condicio a qua), când urma să-și producă efectele
în momentul morții donatorului, și sub condiție rezolutorie (condicio
ad quam), când își produce efectele imediat, dar devine caducă dacă se
realizeză condiția. Această donaţiune putea fi revocată oricând,
consolidându-se definitiv doar dacă donatorul murea înaintea
donatarului. Donaţiunea mortis causa se desfiinţează de drept în
ipoteza în care donatarul moare înaintea donatorului.
639
Cod., 5. 13, 1. 15. Emil Molcuț, op. cit., p. 325.
640
D. 23. 3. 2.
641
642 Legea Iulia de maritandis ordinibus, dată tot în timpul lui August, stabilea obligația tatălui sau a
ascendentului patern de a-și dota fiica sau nepoata, precum și sancțiuni împotriva părinților care
împiedicau căsătoria copiilor, printre altele și prin neconstituirea dotei. În acest sens, au intervenit și
împărații Severus și Caracalla (D. 23. 2. 19.).
643
D. 44. 7. 19.
644
645
Quasicontracte
Quasicontractele sunt fapte licite susceptibile de efecte juridice
asemănătoare cu cele născute din contracte. 646 Încă din epoca veche,
quasicontractele au fost considerate veritabile izvoare de drept.
Concepţia potrivit căreia anumite fapte asemănătoare contractelor
(quasi ex contractu) au totuşi o identitate proprie s-a conturat mai
târziu, în epoca postclasică.
Conform Institutelor lui Iustinian, quasicontractele sunt: plata
lucrului nedatorat, negotiorum gestio (gestiunea de afaceri), gestiunea
tutorelui pentru pupil, indiviziunea și acceptarea unei succesiuni.
1. Plata lucrului nedatorat647

Romanii au admis încă din secolul I î.Hr. că este reprobabilă
îmbogățirea pe seama altuia (îmbogăţire fără cauză). 648 Pomponius a
formulat acest principiu cunoscut din vechime, care a fost preluat în
Digesta649 : „potrivit cu dreptul naturii, este echitabil ca nimeni să nu
devină mai bogat în paguba altuia și pe nedrept”.650 În dreptul privat
roman, plata lucrului nedatorat a fost sancţionatã prin mai multe
condictiones,651 care sunt acțiuni personale și abstracte prin care se
cere restituirea lucrurilor obținute prin îmbogățire fără cauză.652 În
dreptul clasic, principiul îmbogățirii fără cauză este sancționat prin
acţiunea în repetire desemnată prin expresia condictio sine causa.653 În
dreptul postclasic, condictio sine causa își găsește numeroase
aplicațiuni, prin forme distincte care au fost sistematizate în dreptul lui
Iustinian, diferențiate prin terminologie: condictio indebiti, condictio
causa data causa non secata,654 condictio ob turpem causa, condictio
ex iniustam causam și condictio sine causa.
1. 1. Condictio indebiti
Dintre toate aplicaţiunile pe care le-a constituit condictio sine
causa, cea mai importantă este condictio indebiti (acţiunea în repetire
a lucrului nedatorat). Dacă cineva plăteşte din eroare ceea ce nu
datorează (indebitum), are la îndemână această acţiune, prin care poate
să ceară restituirea plății.
Pentru exerciţiul acestei acţiuni se cer îndeplinite mai multe
condiţii655:
a. să existe o plată,656 în sensul de solutio, adică
646
Emil Molcuț, op.cit., p. 326; Inst., 3. 28.
647
Grigore Dimitrescu, op. cit., II, p. 237.
648
Gaius, 3. 91.
649
D. 50. 17. 20. 6.
650
651
D. 12. 1. 9 pr.
652
653
D. 12. 7. 2.
654
D. 12. 4.
655
656
D. 50. 16. 176.
orice prestație prin care se stinge o obligație : restituirea unei sume, a
unui sclav sau a unei liberațiuni de datorie;657
b. plată să fi fost nedatorată ;658
c. plata lucrului nedatorat să se fi făcut din eroare,
fără să se considere o donațiune;659
d. cel care a primit plata (accipiens) să fie de bună
credinţă 660, în sens contrar va fi urmărit pentru furt, prin condictio
furtiva ;
e. plata să nu facă obiectul unei datorii care, dacă
este negată de debitor, urmează să fie plătită la dublu.661
1. 2. Condictio causa data causa non secuta
sau condictio ob rem dati are loc atunci când s-a făcut o prestație în
considerarea unui fapt licit care nu s-a mai produs (causa futura
honesta).662 Spre exemplu, se constituie o dotă în vederea încheierii
unei căsătorii663sau predarea unui lucru în vederea schimbului
convenit. Dacă faptul licit nu se produce, se poate cere restituirea
lucrului. În dreptul clasic, această condictio purta denumirea de
condictio ob causam datorum.
1. 3. Condictio ob turpem causam se
utiliza pentru restituirea unei sume predate pentru o cauză care era
imorală sau ilicită numai pentru accipiens. De exemplu, o persoană
care a dat bani cuiva ca să nu comită un sacrilegiu, putea să ceară
restituirea sumei ; dacă însă suma era predată pentru comiterea unui
sacrilegiu, nu putea să mai pretindă restituirea.664
1. 4. Conductio ex iniustam causam
Causa iniusta era o cauză ilicită, cum ar fi plata
unei dobâbzi mai mari decât cea legală, consumarea fructelor de către
posesorul de rea-credință665 etc.
1. 5. Condictio sine causa se da
împotriva celui care a primit o prestație făcută în temeiul unei cause
nule ab initio sau care a dispărut ulterior.666
2. Negotiorum gestio (gestiunea de afaceri)

constă în administrarea bunurilor unei persoane fără ştirea acesteia.
Administrarea poate avea ca obiect fie un act juridic, fie un fapt
material. Cel care intervine în administrarea bunurilor altuia se
numeşte gerant (negustorum gestor), iar cel pentru care s-a intervenit
se numeşte gerat (dominus rei gestae).667
Pentru existenţa gestiunii de afaceri sunt necesare trei elemente:
657
658
D. 16. 6. 26. 3.
659
D. 50. 17. 53; Inst., 3. 14. 1.
660
D. 13. 1. 18
661
Inst., 3. 27. 7.
662
I. C. Cătuneanu, op.cit., pp. 401- 402.
663
D. 12. 5. 9 pr;
– un act de gestiune, care să fie material sau juridic,
ca în situația mandatului;
– elementul intenţional, care constă în administrarea
bunurilor unei alte persoane cu intenţia de a o obliga la restituirea
cheltuielilor;
– elementul negativ, care presupune administrarea
bunurilor fără ştirea proprietarului.
Gestiunea de afaceri generează obligaţii atât în
sarcina gerantului, cât şi în sarcina geratului.
Gerantul are următoarele obligaţii:
– să administreze cu bună credinţă;
– să ducă la bun sfârşit actul de administrare;
– să dea socoteală geratului pentru activitatea sa.
Obligaţiunile gerantului sunt sancţionate prin actio negotiorum
gestorum directa, aflată la dispoziţia geratului. Totodată, geratului îi
incumbă obligaţia de a-l despăgubi pe gerant pentru cheltuielile sale şi
de a-l libera de obligaţiile asumate în cursul gestiunii. Obligaţiile
geratului sunt sancţionate prin actio negotiorum gestorum contraria.
3. Gestiunea tutorelui pentru pupil

Tutorele administrează bunurile pupilului, care din cauza
vârstei sale nu poate face singur acest lucru. Gestiunea tutorelui pentru
pupil generează obligaţii atât în sarcina tutorelui, cât şi în sarcina
pupilului. Astfel, tutorele are obligaţia de a da socoteală la sfârşitul
tutelei, iar pupilul are obligaţia să îl despăgubească pe tutore pentru
cheltuielile făcute cu ocazia gestiunii. 668 În epoca clasică, pupilul avea
la dispoziție actio tutelae directa, iar tutorele, actio tutelae contraria.
4. Indiviziunea constă în faptul stăpânirii unui

lucru de către mai mulţi proprietari.
În dreptul privat roman au fost cunoscute două forme
principale de indiviziune:
– antiquum consortium, care se naşte prin efectul
moştenirii;
– indiviziunea creată prin manifestarea de voinţă a
mai multor persoane.
Antiquum consortium, cea mai veche formă de indiviziune, a
fost cunoscută încă din epoca Legii celor XII Table. La moartea lui
pater familias, moştenitorii devin coproprietari ai bunurilor care fac
obiectul proprietăţii familiale.
664
665
D. 13. 7. 22. 2.
666
667
668
Inst., 1. 20. 7.
Prin Legea celor XII Table a fost creată actio familiae
herciscundae, pentru a da posibilitatea moştenitorilor să iasă din
indiviziune.
Indiviziunea putea fi creată şi prin intermediul voinţei unor
persoane de a stăpâni împreună un lucru. A fost creată astfel o acţiune
specială, numită actio communi dividundo, pentru a da posibilitatea
coindivizarilor să ceară ieşirea din indiviziune.
7.3.2. Delicte private vechi

Delictele erau văzute de către romani, într-un sens general, ca
fapte ilicite, care afectează interesele unor persoane, sancţionate, în
principiu, prin plata unor sume de bani. Delictele erau extrem de
variate, generând consecinţe dintre cele mai diverse, de la prejudicii
materiale până la vătămarea sau uciderea unor persoane.
Încă din epoca veche, romanii au clasificat delictele în două
categorii: delicte publice (delicta publica), judecate de instanțe
speciale, și delicte private (delicta private), judecate după regulile
procedurii obișnuite.
Delictele publice sunt acelea care lezează interesele statului,
fiind sancționate cu pedepse grele, cum sunt moartea, exilul sau
amenda în folosul statului, iar delictele private sunt acelea care lezează
interesele individului, fiind sancționate în principiu cu amenzi
(poenae) pe care delincventul era obligat să le plăterască victimei. 669
În societatea gentilică, victima unei vătămări corporale avea
dreptul la răzbunare, pe care îl exercita personal sau de către membrii
ginții. Ulterior, răzbunarea a fost îngrădită de lrgea talionului : dinte
pentru dinte, ochi pentru ochi, os pentru os, deci victima era
îndreptățită să provoace delincventului un rău proporțional cu cel
suferit. Mai târziu, prin așa numita compozițiune voluntară, victima
putea să renunțe la dreptul ei de răzbunare în schimbul unei sume de
bani.670 După formarea statului, talionul și compozițiunea voluntare au
continuat să funcționeze alături de jurisdicția legii (compozițiunea
legală). Părțile se puteau înțelege asupra echivalentului dreptului la
răzbunare, iar în caz contrar se aplicau regulile răzbunării private. Într-
o fază evoluată, statul obliga victima la compozițiune, adică la
acceptarea unei sume de bani în schimbul răzbunării, punându-i la
dispoziție o acțiune împotriva delincventului. În Legea celor XII Table
se mai păstrează urmele talionului sau ale compozițiunii voluntare, dar
pentru cazuri bine determinate.671
Obligația delictuală prezintă unele deosebiri față de obligația
contractuală :
- obligația delictuală este strâns legată de persoana
delincventului,672
669
670
Legea celor XII Table, 8. 3.
671
Inst., 4. 47.; XII T., 8. 3 și 4.Emil Molcuț, op.cit., pp. 332-333.
672
Gaius, 4. 113.
astfel că la moartea acestuia se stinge automat și, în principiu, nu se
pune problema să treacă asupra moștenitorilor acestuia;
Moștenitorii pot fi urmăriți numai în situația în care au profitat
în
urma delictului comis de părinți, și doar in id quod ad eum pervenit -
în limita îmbogățirii lor.
- delincventul răspunde pentru fapta comisă, indiferent de
condiția sa
juridică, dacă este sclav sau incapabil, 673 potrivit principiului Nemo
delictis exuitur quamvis capite minitus sit.674
- obligațiile delictuale sunt sancționate prin acțiuni penale, pe
când
cele contractuale sunt sancțiuni reipersecutorii.
Acțiunile penale675 se cumulează între ele :676 dacă sunt mai
mulți delincvenți, fiecare va plăti victimei amenda prevăzută de lege,
pe când acțiunile persecutorii nu se cumulează, așa că dacă sunt mai
mulți debitori, plata integrală făcută creditorului de unul dintre ei îi
eliberează pe ceilalți ; pe de altă parte, acțiunile penale se cumulează
cu cele reipersecutorii, în cazurile prevăzute de lege, și ca atare victima
poate cere delincventului cumularea amenzii cu despăgubirea civilă ;
acțiunea penală are ca obiect o sumă de bani, constituind astfel o sursă
de îmbogățire pentru victimă.
- la obligațiunile contractuale capitis deminutio stinge datoria, în
timp ce la cele delictuale nu produc acest efect, deoarece dreptul de
răzbunare nu ține cont de schimbarea situației juridice a
delincventului ;
- obligațiunea delictuală presupune o comisiune, pe când
obligațiunea contractuală putea să implice omisiunea
debitorulu
sau numai intenția.677
1. Furtum (Furtul)
Potrivit unei definiții pe care o datorăm lui Paul, furtum est

contrectatio rei fraudulosa lucri faciendi gratia vel ipsius rei, vel
etiam usus eius possessionisve (Furtul este însușirea frauduloasă a unui
lucru cu intenția de îmbogățire, fie a lucrului însuși, fie chiar a
folosinței sau a posesiunii lui).678
Gaius ne-a lăsat o altă definiție : Furtum fit non solum cum quis
intercipiendi causa rem alienam amovet, sed generaliter cum quis
alienam invito domino contrectat (Furtul se comite nu numai când
673
D. 4. 5. 2. 3: Servi ex delictis obligantur et si manumitiantur obligati remanent.
674
D. 9. 4. 2. 1.; Gaius, 4. 80. 2. 90; I. C. Cătuneanu, op.cit., p. 378.
675
676
Cf. Paul, D. 44. 7. 34. pr.; D. 44. 7. 53. pr.; Paul, D. 47. 8. 1.; Ulpian, D. 50. 17. 130.
677
678
D. 47. 2. 1. 3.; Inst., 4. 1. 1.
cineva ia un lucru străin pentru a-l sustrage, ci, în general, când cineva
își însușește un lucru fără voia stăpânului).679
Din cele două definiții desprindem trăsăturile noțiunii de furt în
dreptul clasic :
a) Contrectatio are o accepțiune mai largă decât în dreptul
modern, în sensul că, pe lângă sustragerea unui lucru străin, presupune
și mânuirea, folosirea sau atingerea lucrului altuia, precum și însușirea
unui folos necuvenit.
Rrezultă mai multe tipuri de furt :
– furtum rei (furtul lucrului) - constă în orice atingere adusă
lucrului
altuia; Furtum rei se putea comite chiar și fără sustragere, cum este
cazul celui care, asumându-și calitatea de creditor, primește bani știind
că nu i se datoresc.680
– furtum usus (furtul uzului)681 - fapta cuiva de a se folosi de un
lucru, deşi nu avea dreptul (comodatarul care folosește lucrul în alt
scop decât cel convenit).
– furtum possessionis (furtul posesiunii) - fapta cuiva care îşi ia
înapoi lucrul de la o persoană care îl păstra cu bună - credinţă (bunul
predat creditorului de către proprietar în vederea unei garanții).682
- contrectatio rei desemnează și fapte care astăzi constituie
obiectul
escrocheriei sau abuzului de încredere, cum ar fi vânzarea unui lucru
primit pentru folosință sau pentru păstrare de către comodatar sau
depozitar.683
b) Existența furtului este condiționată de animus furandi,
intenția
de a fura, care se deduce din voința de a obține un profit ilicit
împotriva voinței stăpânului (invito domino). 684
c) Atingerea trebuie să fie frauduloasă și să aibă drept scop
îmbogățirea. Pentru ca furtul să fie o contrectatio fraudulosa lucri
faciendi gratia, atingerea trebuie făcută în scop de îmbogățire, fără
drept și cu rea-credință.685
d) Lucrul să aparțină altuia, deci unui particular (furtum ipsius
rei), în momentul lui contrectatio rei. Sustragerea unui res sacri nu
constituie furt, ci sacrilegiu, iar lucrul care nu este al nimănui (o
comoară) nu face obiectul furtului.686
Legea celor XII Table reglementează două tipuri de furt:
furtum manifestum și furtum nec manifestum.
679
Gaius, 3. 195.
680
D. 13. 1. 18.
681
Gaius, 3. 196.; Paul, D. 47. 2. 1. 3.
682
Gaius, 3. 200.
683
Gaius, 3. 196.
684
685
686
a) Furtum manifestum reprezintă flagrantul
delict de furt.
Pentru existența infracțiunii, hoțul (fur manifestum) trebuie
prins cu lucrul furat în mână sau să fie descoperit la percheziția lance
et licio. Această percheziție era solemnă și ca atare victima nu putea
să intre în locuința celui bănuit de comiterea furtului, decât dacă purta
un brâu (cingătoare) și dacă ținea în mână o farfurie (lanx), pentru a
demonstra că nu are nimic de introdus sau de scos din casă. De
asemenea, era necesară prezența martorilor, care se postau la toate
ieșirile din locuință. Dacă se descoperea lucrul furat, se considera că
fapta a fost comisă în flagrant.
În dreptul privat roman sancţiunea era diferită după cum
hoţul este un om liber sau un sclav. În ipoteza în care delincventul
este un om liber puber, acesta va fi bătut cu nuiele și predat de
magistrat păgubașului, care îl poate vinde trans Tiberim. Dacă
delincventul este un om liber impuber, va fi bătut cu nuiele, iar
magistratul se preonunța asupra recuperării pagubei. Sclavul
delincvent va fi condamnat în toate cazurile la moarte prin aruncarea
de pe stânca Tarpeiană.
Pedeapsa cu moartea se aplică și asupra omului liber în două
cazuri: pentru furtul săvârşit în timpul nopţii şi pentru furtul săvârşit în
timpul zilei de către un delincvent înarmat care se apără cu arma
pentru a nu fi prins.
În toate cazurile, victima avea posibilitatea de a ajunge la o
înţelegere cu delincventul, în sensul ca acesta să-i muncească un
anumit număr de zile sau să-i plătească o sumă de bani, deoarece
Legea celor XII Table, după cum afirmă Ulpian, de furto pacisci lex
permittit (îngăduie compoziția cu privire la furt).687
b) Furtum nec manifestum constă în aceea că

hoţul nu a fost prins asupra faptului, iar pedeapsa constă într-o amendă
egală cu dublul pagubei cauzate victimei.
Victima furtului are la dispoziție actio furti nec manifesti pentru
îndoitul pagubei suferite.
Legea celor XII Table a prevăzut și următoarele acțiuni:
- actio furti concepti – acţiunea privind obiectu
furat şi găsit, îndreptată împotriva detentorului în urma unei
percheziții nesolemne, prin care era sancționat la triplu, indiferent dacă
era sau nu vinovat, spre deosebire de situația lui fur manifestus, când
se cere dovedirea vinovăției detentorului pe lângă formele solemne
obligatorii;
- actio furti oblati – acţiunea pentru lucrul furat şi
oferit, al cărei obiect consta în întreitul sumei plătite, acordată celui
care cumpăra cu bună – credinţă un lucru furat, pentru a o intenta
împotriva celui care i-a vândut lucrul.
687
D. 2. 14. 7. 14.; D. 13. 1. 7. pr.; Vladimir Hanga, op.cit., p. 397.
Pretorul a introdus mai multe inovații:688
- delincventul a fost obligat la ămpătritul lucrului
furat;
- fur manifestum are dreptul să-și conteste vinovăția
și ca atare addictio a fost înlocuită cu un veritabil proces;
- a fost desființată percheziția solemnă;
- a păstrat actio furti concepti689și actio furti oblati;
- a creat actio furti non exhibiti – acţiunea pentru
furtul nearătat (se
cerea împătritul valorii), îndreptată împotriva celui care deţinea un
lucru furat, pentru a-l obliga să-l prezinte în faţa magistratului, precum
şi actio furti prohibiti – acţiunea împotriva celui care refuza să se
supună percheziţiei, sancționat tot cu împătritul valorii;
În dreptul lui Iustinian regăsim doar distincția între furtum nec
manifestum, cu condamnarea la dublu, și furtum manifestum, cu
condamnarea la quadruplu, care se aplica atât făptuitorului cât și
complicelui și tăinuitorului.690
Condictio furtiva,691 cunoscută inițial sub denumirea condictio

ex causa furtiva, este o acțiune personală și specială pe care o poate
utiliza victima împotriva moștenitorilor hoțului, chiar și în situația
când aceștia nu dețin lucrul. La început se aplica numai în caz de
furtum improprium (furt fără sustragere), considerându-se că legea
Actinia proteja în mod suficient victima în caz de subretio, deoarece
interzicea uzucaparea lucrurilor sustrase, astfel încât poprietarul putea
să intenteze oricând acțiunea în revendicare. Labeo susținea că
acțiunea se poate intenta numai pentru furtum impropriu, dar în cele
din urmă s-a impus ideea lui Sabinus, care asimila furtum improprium
cu subretio. Deși a dat naștere unei anomalii juridice, pentru
considerentul că proprietarul lucrului furat devenea creditor al
propriului său lucru,692 acțiunea a fost creată nu atât pentru argumentul
pe care îl dă Gaius,693 din ura romanilor față de hoți (odio furum), ci
mai degrabă pentru avantajele pe care le oferea victimei. Condictio
furtiva opera și când hoțul nu este răspunzător de pieirea lucrului,
potrivit principiului fur semper moram facre videtur (hoțul este
considerat întotdeauna în întârziere). Prin această acțiune păgubașul
putea să ceară cea mai mare valoare pe care a cunoscut-o lucrul de la
comiterea furtului. Totodată, în calitate de proprietar, avea la îndemână
acțiunea în revendicare și alte acțiuni reipersecutorii. Deși la început a
fost dată numai în favoarea proprietarului (In re furtiva soli domino
688
689
Gaius, 3. 186.
690
Inst., 4.1.; I. C. Cătuneanu, op.cit., p. 382.
691
692
693
Gaius, 4. 4.
condictio cumpetit),694 mai târziu a fost acordată și creditorului gagist
pentru furtul lucrului amanetat.695
Iniuria
Iniuria este o ofensă ilicită și intenționată adusă unei persoane
libere prin vorbe sau fapte. 696În sens general, îniuria desemnează, în
epoca veche, delictul de vătămare corporală, iar în sens special, iniuria
desemnează delictul de lovire simplă.697
Legea decemvirală prevede următoarele cazuri de iniuria:

a) membrum ruptum, leziunea unui membru,
desemnează nu doar un membru rupt, ci orice parte a corpului,
precum braţele, picioarele etc. Mai mult, prin rupere nu trebuie să
înţelegem doar acţiunea de a smulge sau de a amputa, ci şi acţiunea de
a vătăma, precum și biciuirea sau înjunghierea. În ceea ce priveşte
membrum ruptum, Legea celor XII Table reglementa aplicarea legii
talionului pentru ipoteza în care părţile nu ar fi căzut la învoială : Si
membrum rupsit ni cum eo pacit talio esto.698
b) os fractum presupune ruperea unui os.699 Legea reglementa o
amendă de 300 de aşi, dacă cineva frânge un os unui om liber și de
15o de ași dacă victima era un sclav, dar suma era încasată de către
stăpânul acestuia.700
c) iniuria (în sens special) constă intr-o lovire uşoară şi este
sancţionată cu plata unei sume de 25 de aşi.
Interpretarea unor cuvinte cuprinse în textul legii decemvirale :
accentare sive carmen condere l-a determinat pe Cicero să tragă
concluzia că erau sancționate și insultele verbale sau scrise, dar, în
realitate, pedeapsa cu moartea prevăzută de lege se referă la vrăjitorie
(occentare-a vrăji) și compunerea de formule magice (carmen
condere).701
Prin reorganizarea delictului de iniuria, prin actio iniuria
aestimatoria, pretorul i-a lărgit sfera pentru a sancționa și ofensa
morală, dar motivul real consta în posibilitatea de îmbogățire, căci, în
noile condiții, sancțiunea nu mai era fixă, ci era estimată de judecător
în raport cu pretențiile reclamantului și cu poziția socială a acestuia. 702
A fost sancționată iniuria atrox care, față de iniuria levis, presupune
circumstanțe agravante în raport cu persoana victimei (ex persona),
694
D. 1. 3. 1. 1.
695
696
697
698
Lex XII Tab. 3. 2.
699
Gaius, 3. 223.
700
Lex. XII Tab., 8. 3.
701
702
dacă a fost săvârșită în locuri publice (ex loco), sau cu ocazia unor
festivități (ex tempore) etc.703
Dacă delictul era comis de sclav, 704proprietarul lui avea trei
posibilități : să-l înfățișeze pentru a fi biciuit (servum verberandum
exibere) ; să recurgă la abandonul noxal (servum noxae dare) ; litis
aestimationem suffere (să plătească paguba).
Lex Cornelia de iniuriis, dată în timpul lui Cornelius Sulla, a

extins iniuria și asupra violării de domiciliu, considerând că lovirea și
violarea de domiciliu (pulsare, verberare, domum vi introire)
constituie delicte publice705 judecate de tribunalele permanente
denumite questiones perputuae. 706Victima avea posibilitatea să aleagă
între actio iniuriarum aestimatoria și o acțiune intentată în numele
statului, quaestia perpetua.În perioada postclasică, victima putea să
opteze între pedeapsa corporală aplicată de magistrat și actio
iniuriarium, ca o dovadă a impunerii pedepsei publice în fața ideii de
răzbunare privată care. 16. a stat la baza nașterii delictului de
iniuria.707
Damnum iniuria datum (paguba cauzată pe nedrept) reprezintă

în dreptul clasic o pagubă materială cauzată cu intenție sau din
neglijență unei persoane.
Legea decemvirală a prevăzut câteva cazuri de distrugere708 ,
dar delictul damnum iniuria datum a fost sancționat prin Lex Aquilia,
un plebiscit din jurul anului 286 î.Hr., în care sunt conturate anumite
fapte păgubitoare
- uciderea sclavului sau a unui animal din turmă, delict
sancționat
cu plata de către stăpân a unei amenzi egale cu valoarea cea mai mare
pe care a avut-o sclavul sau animalul anterior delictului (cap. I);
- rănirea sclavilor sau a animalelor din turmă, uciderea sau
rănirea
animalelor mici; deteriorarea lucrurilor neînsuflețite, fapte sancționate
cu o amendă egală cu valoarea cea mai mare pe care a avut-o animalul
sau lucrul cu treizeci de zile înaintea delictului (cap. III).709
Capitolul II se referea la sancționarea creditorului accesoriu
(adstipulator)710 pentru iertarea de datorie a debitorului în paguba
creditorului principal.
703
Gaius, 3. 223.
704
705
D. 47. 10. 5.
706
707
708
Lex XII Tab., 8. 5; 10; , 8. 11 și urm.; Vladimir Hanga, op.cit. p. 399.
709
Gaius, 3. 210; Inst., 4. 3. 16.
710
Gaius 3. 125.
Condiţiile delictului damnium iniuria datum711
- existența unei acţiuni, a unei imixtiuni asupra
bunurilor cuiva, nefiind suficientă o simplă omisiune sau neglijenţă;
– fapta să fie săvârşită contrar dreptului ;
Nu se consideră delict uciderea sclavului altuia în
legitimă apărare.712
– fapta să fie săvârșită prin culpa sau dolul
delincventului;713 Mai târziu s-a considerat că intră sub incidența
legii chiar și culpa neînsemnată, potrivit regulii in lege Aquilia et
levissima culpa venit;714
– fapta să fie săvârşită corpore, adică printr-un act
material şi direct al delincventului asupra obiectului;715
Nu constituie delict prevăzut de Lex Aquilia fapta celui care
asmute un câine să muște sclavul altuia sau îl lasă pe sclav să moară
prin înfometare.
- prejudiciul să fie cauzat corpori, adică prin
atingerea materială a lucrului altuia ;
– delincventul să fi produs o leziune, o vătămare,
întrucât legea îl apăra numai pe proprietarul unui lucru.
Delicte private noi
Pretorul a creat delicte noi, sancţionând şi alte fapte care până

atunci nu au fost pedepsite: metus, dolus, rapina şi fraus creditorum.
1. Metus (violenţa)
Violenţa (metus) constă în constrângerea unei persoane în
scopul de a încheia un act juridic dezavantajos pentru ea.
Violenţa fizică duce la nulitatea contractului, deoarece se
consideră că actul încheiat prin forțarea mâinii este inexistent și deci
nu produce efecte juridice. Exercitarea violenţei fizice este sancţionată
însă doar sub aspectul atingerii materiale a unei persoane fizice, ca
obiect al delictului de iniuria. 716
În epoca veche, actele încheiate sub exercitarea unei
constrângeri morale nu afectau valabilitatea actului juridic, aplicându-
se principiul etiamsi coactus, tamen volui (o voință constrânsă este
totuși o voință).717 Explicația rezidă în faptul că actul se încheia în
prezența martorilor și cu respectarea unor solemnități care făceau
aproape imposibilă exercitarea presiunii morale.
711
712
Gaius, 9. 2. 4; Ins., 4. 3. 2.
713
Gaius, 3. 211.
714
D. 9. 2. 44. pr.
715
Inst., 4. 3. 16.
716
Violenţa morală a fost sancţionată ca faptă delictuală de către
pretorul Octavius în anul 74 î. Hr., care a acordat victimei actio quod
metus causa (actio metus), acțiune arbitrară prin care, dacă pretențiile
victimei nu erau satisfăcute, se cerea de patru ori valoarea pagubei
cauzate.După un an util, condamnarea se reducea la simplu. Acțiunea
era in rem scripta, adică se putea intenta și împotriva terțului care a
profitat de violență.718
Pretorul a acordat victimei ameninţării o excepţiune
(exceptio metus), în situația în care delincventul recurgea la amenințări
pentru a-și satisface creanța, precum și o restitutio in integrum propter
metum, prin care se desființa actul încheiat, iar victima era repusă în
situația anterioară.
2. Dolus (dolul)
Dolul reprezintă mijloacele frauduloase prin care o persoană este
înșelată pentru a încheia un act juridic. 719 În accepțiunea lui Cicero,
Cum esset aliud simulatum, aliud actum (dolul constă în a simula ceva
și a face altceva). Romanii sancționau doar dolus malus (dolul rău),
considerând că dolus bonus (dolul bun) nu produce efecte grave,720cum
ar fi, de pildă, exagerarea calității unor produse pentru a fi vândute. În
vechiul drept roman prin dolus se înțelegea o abilitate legitimă în lupta
pentru existență, pe care Labeo l-a denumit dolus bonus, iar mai târziu,
pretorul l-a diferențiat de dolus malus, căruia i-a dat accepțiunea de
viclenie neîngăduită.721
Dolul a fost sancţionat abia spre sfârşitul republicii, în anul 66
î.Hr., de către pretorul Aquilius Gallus, care a creat actio de dolo.722
Această acțiune era arbitrară, în sensul că judecătorul, prin desemnare
unui arbitratus, invită delincventul să restituie lucrul obținut prin
dolus malus, în caz contrar obligându-l să plătească o despăgubire la
simplu. Acțiunea era personală, astfel că se putea intenta numai
împotriva delincventului, iar ca excepție împotriva moștenitorilor,
dacă și în măsura în care au profitat de pe urma dolului. Acțiunea era
și infamantă, deci aspră, acordată după cercetarea obligatorie făcută de
magistrat și numai în subsidiar, deci dacă victima nu are alte mijloace
juridice pentru a fi despăgubită. După un an util sau după biennium
continuum723 de la Constantin cel Mare, acțiunea avea ca obiect ceea
ce mai rămânea cu titlu de îmbogățire.
Victima are și o exceptio doli, pentru a fi apărată împotriva
delincventului care vrea să o oblige la satisfacrea creanței obținute prin
717
D. 4. 2. 21. 5.
718
D. 4. 2. 9. 8; I. C. Cătuneanu, op.cit., pp. 390-391.
719
Cf. Ulpian, D. 4. 3. 1. 1.
720
G.I. Luzzatto, Enciclopedia del diritto, Milano, 1964, p.712.
721
Cu acest sens, D. 4. 3. 1. 4.
722
I. C. Cătuneanu, op.cit., pp. 391 și urm.
723
Spre deosebire de tempus utile, la biennium continuum (tempus continuum), timpul
curge fără întrerupere; începutul curgerii timpului putea fi stabilit utiliter, de exemplu de
când a luat cunoștință partea interesată și apoi curge neîntrerupt:tempus utile ratione initii,
continuum ratione cursus (I. C. Cătuneanu, op.cit., p. 392).
dol,724precum și o restitutio in integrum ob dolum pentru a reintra în
stăpânirea lucrului după desființarea actului încheiat prin dol.725
3. Rapina (tâlhăria)
În cazul furtului comis prin violență (rapina), o specie nouă de
delict introdusă de pretorul Lucullus în anul 76 pentru reprimarea
tâlhăriilor comise de un individ înarmat sau de indivizi înarmați
constituiți în bande,726 victima dispune de actio bonorum vi raptorum
(acțiune cu privire la lucrurile luate cu violență), prin care poate
pretinde într-un an util împătritul valorii lucrului tâlhărit.727După un an
de la comitere era dată numai la simplu. Sub Iustinian, acțiunea era
infamantă și avea un caracter mixt: o parte reprezenta despăgubirea,
iar trei părți poena.
4. Fraus creditorum (frauda creditorilor)

Fraus creditorum este fapta debitorului de a-și crea sau de a-și mări
insolvabilitatea în detrimentul creditorilor săi.
Delictul a fost recunoscut de pretor,728 care a creat o restitutio
in integrum ob fraudem creditorum, desființnd actele prin care
debitorii insolvabili își înstrăinau bunurile.
Debitorii aveau posibilitatea de a înstrăina bunurile doar până
în
momentul primului act al executării asupra bunurilor, care era missio
in possessionem (trimiterea creditorilor în detenţiunea bunurilor
debitorului).
Pretorul a sancţionat acest delict printr-o restitutio in integrum
ob fraudem creditorum, iar în lipsa aplicării acesteia, le elibera
creditorilor un interdict (interdictum fraudatorium).
La sfârșitul republicii, creditorilor păgubiți li s-a acordat o
acțiune denumită mai târziu pauliană, care este arbitrară, în sensul că
judecătorul va obliga pârâtul, în calitate de arbitru, să-i restituie lucrul,
și in rem, putând să fie intentată împotiva terților.
Pentru urmărirea terților, acțiunea pauliană condiționa
întrunirea unor condiții:729
a. Debitorul să fi suferit o micșorare a
patrimoniului său. Condiția nu este îndeplinită dacă debitorul refuză să
se îmbogățească (de exemplu, refuză o donațiune), dar este îndeplinită
dacă debitorul se abține în mod fraudulos să-și valorifice un drept, și
acesta se prescrie.
b. Debitorul să fie conștient că și-a creat o satare
724
Gaius, 4. 117.
725
Paul, Sent., 1. 7. 2.
726
D. 47. 2. pr.
727
Gaius, 3. 209.
728
D. 42. 8. 1. pr.
729
Emil Molcuț, op.cit., pp. 349 și urm.; I. C. Cătuneanu, op.cit., pp. 393 și urm.
de insolvabilitate (conscius fraudis) prin actele de înstrăinare.730
c. Dobânditorul să fie conscius fraudis, adică să știe despre
insolvabilitatea debitorului.
Dacă dobânditorul cu titlu oneros a fost de rea-credință, este
complice la delict și pierde bunul dobândit sau dreptul de a cere
echivalentul. Dimpotrivă, dacă a fot de bună-credință, va participa
alături de ceilalți creditori la masa falimentului pentru a fi
despăgubit.În cazul actelor cu titlu gratuit, nu contează buna sau reaua-
credință a dobânditorului.
c. Actul de înstrăinare să-i păgubească pe
creditori, adică aceștia să nu-și poată satisface creanțele integral.
5. Delicte private secundare
Delictele private secundare sunt acele delicte mai

puțin importante, sancționate fie de dreptul pretorian, fie de dreptul
civil dar care au păstrat în configurația lor elemente ale lui actio
auctoritatis731 care caracterizează dreptul delictual :
a. fapta tutorelui de a sustrage bunuri din averea
pupilului ;
În epoca veche, fapta era pedepsită printr-o acțiune
similară furtului, iar în dreptul clasic prin actio de rationibus
distrahendis (acțiune în reglementare de socoteli).
b. fapta mancipantului de a transmite un bun care
nu-i aparține, sancționată prin actio auctoritatis;
c. fapta proprietarului de a cauza pagube pe
terenul vecinului, datorată unui animal nesupravegheat, sancționată
prin actio de pauperie ;
Dacă proprietarul cauza paguba lăsând animalele să pască pe
terenul vecinului fără să posede un drept de servitute (ius pascendi),
era urmărit prin actio de pasta ;
d. instigarea sclavului altuia să comită un rău,
sancționată prin actio de serva corrupto, la dublul valorii pagubei.
e. tăierea arborilor care aparțineau altuia,
pedepsită de actio de arboribus succisis (acțiunea relativă la arborii
tăiați) la plata unei amenzi de 25 de ași;
Această acțiune nu se confundă cu actio arborum furtim
caesarum732 (acțiunea relativă la arborii tăiați pe ascuns).
f. folosirea unei grinde furate la construcția unei
case, sancționată de actio de tigna iuncta la dublul valorii grinzii.
Legea decemvirală înțelegea prin tignum o bucată de lemn însă
730
Inst., 1. 63.
731
Emil Molcuț, op.cit., pp.350 și urm.
732
Vladimir Hanga, Mihai Jacotă, Drept privat roman, Editura didactică și pedagogică,
jurisprudența a cuprins în această noțiune orice material de construcție
(var, nisip,cărămidă etc). 733
Ca o curiozitate, dreptul asupra bârnei era suspendat cât timp bârna
era integrată în construcție, însă renăștea și putea fi revendicat dacă
bârna se desprindea prin demolare.
.
7.3.3. Quasidelicte
Quasidelictele, sunt fapte ilicite, ca și delictele, sancţionate prin
acţiuni pretoriene, care sunt desemnate în Institutele lui Iustinian
printr-un termen tehnic special.734 După cum le-a indicat Gaius,735
quasidelictele sunt următoarele:
1. Iudex qui litem suam facit (Judecătorul care a făcut procesul
său)
Reprezintă fapta judecătorului care şi-a încălcat obligaţiunile
aferente funcţiei sale și a cauzat o pagubă uneia dintre părți.
Judecătorul qui litem suam facit va fi condamnat la o sumă de bani
egală cu paguba suferită,736 printr-o actio in factum, numită actio in
bonum et aequum, fără a se face distincţie între reaua şi buna-credinţă
a judecătorului.737 Prin fapta sa, judecătorul făcea ca procesul să devină
al său (litem suam facit); el lua locul debitorului și crea posibilitatea
unui nou proces. Ne aflăm într-o situație similară cu novațiunea prin
schimbare de debitor. Prin efectul extinctiv al lui litis contestatio, se
stingea dreptul dedus în justiție, astfel că cel care avusese calitatea de
debitor nu mai putea fi urmărit.738 Conform dispoziţiilor Legii celor
XII Table, judecătorul care a luat mită era pedepsit cu moartea.
Pretorul a înlocuit pedeapsa cu moartea cu o amendă în favoarea
reclamantului, egală cu prejudiciul cauzat.
2. Actio de effusis et deiectis (Vărsarea sau aruncarea unui lucru)
Constă din vărsarea sau aruncarea unui lucru din apartamentul
cuiva în stradă, prin care s-a cauzat o pagubă altuia. Paguba putea să
constea în rănirea sau uciderea unor persoane, a unor sclavi sau
animale ori în distrugerea unor lucruri care se află în spațiul public. 739
Proprietarul lucrului vătămat are la dispoziţie o actio de effusis et
defectis (cu privire la lucrurile vărsate și aruncate) 740prin care se cere
dublul pagubei cauzate. Dacă era rănit sau ucis un om liber, pedeapsa
era mai aspră. Acțiunea se intenta împotriva proprietarului sau
locatarului locuinței, fără a se cerceta cine se face vinovat de
733
734
Emil Molcuț, op.cit., p. 351; D. 50. 13. 6.
735
D. 44. 7. 5. 4-6; Inst., 4. 5.
736
D. 50. 13. 6.
737
738
739
D. 9. 3. 1. pr.
740
D. 9. 3. 5. 6.
producerea pagubei. Acțiunea era populară, putând fi intentată de
victimă sau de alte persoane, și avea și un carácter noxal.741
3. Actio de positis et suspensis (Atârnarea obiectelor)
Dacă în exteriorul apartamentului cuiva sunt atârnate obiecte într-
un mod periculos, care ar putea să cădea în stradă, cauzând astfel un
prejudiciu, se dă primului venit o acţiune împotriva aceluia care
locuieşte în acel apartament, indiferent dacă el sau altă persoană este
vinovată. Acţiunea se numeşte actio de depositi et suspensi şi are ca
obiect plata unei amenzi.742 În timpul lui Iustinian valoarea amenzii era
de 10 aurei.743 Este de asemenea o acțiune populară. Debitorul putea fi
liberat prin noxae deditio.
4. Furtum sau damnum iniuria datum
Când s-a comis un furtum (furt) sau damnum iniuria datum
(pagubă cauzată pe nedrept) de o persoană aflată în serviciul
corăbierilor, hangiilor şi proprietarilor de grajduri, prin care erau
păgubiţi călătorii.744 Aceştia din urmă au la dispoziţie o actio in
factum, carea avea caracter penal și ducea la o condamnare in duplum.
Acţiunea era îndreptată împotriva stăpânilor, nautae, caupones,
stabularii, care răspundeau pentru delictele celor aflați în slujba lor.
Nu era transmisibilă moștenitorilor. Călătorul păgubit avea la
dispoziție și o actio ex recepto, acțiune reipersecutorie care se
moștenea și pasiv.745 Intentarea unei acțiuni o excludea pe cealaltă.746
Se poate concluziona că apariția quasidelictelor alături de delicte ar
putea fi justificată din dorința lui Iustinian de a aplica un sistem
simetric de izvoare, după modelul contractelor și quasicontractelor.
Unii comentatori cred că motivația ar fi cu total alta: în dorința lor de a
rămâne conservatori, dar să consacre și noile realități, romanii au
recurs la subtilități terminologice pentru a desemna prin cuvinte
diferite fapte care îmbracă același conținut juridic.747
Contractul reprezintă acordul de voință sancţionat de dreptul

civil, iar pactul reprezintă înţelegerea dintre părți (acord de voinţă
între două sau mai multe persoane) cu scopul de a produce efecte
juridice, fiind lipsit de sancţiune. Până în dreptul clasic, pactele
generau obligaţii naturale (ex nudo pacto actio non nascitur - nu se
naşte acțiune dintr-un simplu pact).
741
742
D. 9. 3. 5. 6.
743
744
Inst., 4. 5. 3.; D. 4. 9.; D. 49. 3. 1.
745
D. 4. 9. 3. 4; I. C Cătuneanu, op.cit., p. 406.
746
D. 4. 9. 3. 5.
747
Ulterior, numărul contractelor a crescut prin transformarea unor
pacte în convenvţii.
În dreptul roman convenţiile lipsite de mijloace juridice
specifice nu erau susceptibile de a produce efecte juridice. În virtutea
rolului său creator, pretorul a sancţionat simplele convenţii fără ca
acestea să poată fi incadrate în categoria contractelor, în scopul
apărării unor interese legitime. Acele convenţii care se bucură de
sancţiune fără a fi ridicate la rangul de contracte poartă denumirea de
pacte sancţionate (pacta vestita). Acele convenţii care nu se bucură de
sancţiune poartă denumirea de pacte nesancţionate (pacta nuda).
Din categoria pactelor care dădeau naştere la obligaţii civile
(pacta vestita) pot fi amintite: pacta adiecta, pacta praetoria şi pacta
legitima.
Pact, pacte sanctionate, pacte vestita, pacte nude, pacte pretoriene, pacte alaturate, pacte
legitime, actiuni in factum, recepta, receptum arbitrii, receptum argentarii, pactul de jurămaât,
pactul de constituit, danațiunea, donațiunea intre vii obișnuită, donațiunea intre soți, dota,
donațiunea mortis causa, donațiunea ante nuptias. Quasicontract, obligaţie, izvor de drept, plată,
plata lucrului nedatorat, condictio indebiti, imbogățire fără justă cauză, gestiune de afaceri, act
de gestiune, gestiunea tutorelui pentru pupil, indiviziune, acceptarea succesiunii, procedeu de
administrare a tutelei, tutore, pupil, mandat, delict, obligație delictuală, furt, fur manifestus,
iniuria, membrum ruptum, os fractum, metus, dolus, rapina, fraus creditorum, delict privat nou,
delict privat vechi.
1.Enumeraţi pactele sancţionate în dreptul roman

2. Pactele pretoriene
3. Pactele legitime
4. Pactele alaturate
5. Donaţiunea. Forme, condiţii, efecte
6. Enumeraţi quasicontractele
7 Condiţiile necesare pentru existenţa plăţii lucrului nedatorat
8. Elementele gestiunii de afaceri
9. Efectele gestiunii de afaceri
10. Gestiunea tutorelui pentru pupil
11.Indiviziunea
12. Acceptarea succesiunii
13. Formarea noţiunii de obligaţie delictuală
14. Enumeraţi delictele private vechi
15. Noţiunea de iniuria în Legea celor XII Table
16. Condiţiile delictului
17. Delictele private noi
1. În dreptul clasic au fost sancţionate următoarele pacte :

a. pactele pretoriene şi pactele legitime
b. pactele alaturate şi pactele pretoriene
c. pactele legitime şi pactele alaturate
2. În epoca postclasică au apărut :

a. pactele legitime
b. pactele alaturate
c. pactele pretoriene
pactele pretoriene
3. Iniuria în sens restrâns constă într-o lovire uşoară fiind sancţionată cu

amenda:
a. 2500 de aşi
b. 250 de aşi
c. 25 de aşi
4. Damnum iniuria datum a fost sancţionată prin:

a. Legea Aquilia
b. Legea celor XII Table
c. legea Cornelia de iniuriis


pedagogică, Bucureşti, 1978; Cătuneanu, I. C., Curs elementar de drept
roman, ediţia a III-a, Editura Cartea Românească, Cluj-București,1927;
București, 2003;
București, 2009 ;

Cursuri DR Roman 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cursuri DR Roman 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Unitatea de învăţare 1

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii: 2 ore

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Originea şi evoluţia obligaţiilor

1.3.2. Definiţia obligaţiilor

1.3.3. Elementele obligaţiei

1.3.4. Tipuri de obligaţii

Clasificarea obligaţiilor după sancţiune.

Clasificarea din punct de vedere al numărului de persoane care

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

 Noţiunea de obligaţie s-a format pe baza unei îndelungate evoluţii, în procesul

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Cui ii aparţine afirmaţia:”Obligatio est iuris vinculum quo necesitate ad-stringimur

 Cocoş, Ştefan; Toma, M.; Pîrva, Gheorghe; – Breviar terminologic de drept

Orice raport juridic obligaţional, indiferent de izvorul său,

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Competenţele unităţii de învăţare:

București, 1908, p. 21.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. Efectele obligaţiilor

Efectul normal al oricărei obligaţii constă în executarea acesteia

Acţiunile cu caracter alăturat (adiecticiae qualitatis4

2.3.1.1. Principiul relativităţii efectelor actelor contractului

În virtutea principiului relativităţii efectelor actelor juridice,

2.3.1.2. Nulitatea stipulaţiunii pentru altul

Stipulaţiunea este contractul în formă verbală încheiat prin

2.3.1.3. Nulitatea promisiunii pentru altul (pro alio)

Nulitatea promisiunii pentru fapta altuia se exprimă în

2.3.1.4. Reprezentarea în contracte

Prin reprezentarea în contracte se înțelege acel sistem juridic în

Clasificarea acțiunilor noxale

2.4. Neexecutarea obligaţiilor.

Efectul normal al obligaţiilor constă în executarea lor. În cazul

Cazul fortuit și forța majoră

b) Forţa majoră (casus maior), numită şi damnum fatale sau vis

Dolul sau înșelăciunea constă în vicierea voinței celeilalte părți

Mora debitoris (întârzierea debitorului).

Custodia este o formă specială de răspundere,52 denumită

Sancţiunea neexecutării obligaţiilor

Sinteza unităţii de învăţare 2

Acţiunile cu caracter alăturat (adiecticiae qualitatis). Acţiunile cu caracter alăturat

Principiul relativităţii efectelor actelor juridice.

1. Nulitatea stipulaţiunii pentru altul

Nulitatea promisiunii pentru altul

Concepte şi termeni de reţinut

Contract, elemetele contractului, elemente esenţiale, elemente accidentale, obligaţie,

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Enumeraţi actiunile cu caracter alăturat

2. Culpa levis este:

 Cătuneanu, I. C., Curs elementar de drept roman, ediţia a III-a, Editura

Stingerea şi transferul obligaţiilor

Stingerea obligațiilor civile poartă amprenta formalismului

Obiectivele unităţii de învăţare:

 identificarea modurilor voluntare de stingere a obligaţiilor;

Competenţele unităţii de învăţare:

 Cunoaşterea terminologiei juridice, creaţie a romanilor;