UNIVERSITATEA ,,LUCIAN BLAGA’’ – SIBIU

FACULTATEA DE DREPT

TEMĂ DE CONTROL LA DISCIPLINA:

ORGANIZAREA PROFESIILOR JURIDICE LIBERALE

Răspunderea juridică a avocaților

Profesor de disciplină:
Spinei Sebastian

Studentă: Bujiță Izabela- Larisa

AN UNIVERSITAR 2022-2023
Semestrul I
 ,,Justiţia este virtutea fundamentală a unei societăţi politice, de vreme ce ordinea societăţii nu
poate fi menţinută fără lege, iar legile sunt instituite pentru a declara ceea ce este drept’’ -
Aristotel

Termenul ,, răspundere’’ are mai multe înțelesuri. Astfel, când se vorbește despre răspundere,
îl putem înțelege că: faptul de a răspunde; obligația de a răspunde de îndeplinirea unei acțiuni,
sarcini, etc.; responsabilitate; atitudine responsabilă de obligațiile proprii; în expresia ,, a avea
simț de răspundere’’ are sensul de a-și da seama de importanța sarcinilor ce urmează a fi
realizate sau a fi conștient de însemnătatea sarcinilor asumate sau primite, a lucra cu râvnă și
seriozitate pentru executarea lor, iar în expresia ,, lipsă de răspundere’’, are sensul de atitudine
indiferentă față de obligațiile proprii; în expresia ,, a atrage pe cineva la răspundere’’ are sensul
de a cere cuiva socoteală în fața unor instanțe; ș.a.
Legat de termenul răspundere, există și verbul ,, a răspunde’’având, la rândul lui, mai multe
sensuri, dintre care ne oprim la următoarele; a da un răspuns la o întrebare sau la cuvintele
adresate de cineva; a face dovada cunoștințelor în fața unui examinator; a da ascultare unei
chemări, a se supune; a da socoteală, a fi responsabil, a-și lua răspunderea pentru faptele sale sau
ale altcuiva, a achita, a plătii o sumă de bani. Și un alt termen pe care îl considerăm a fi în
legătură cu cele de mai sus, este termenul ,,responsabilitate’’ care, de asemenea, este utilizat cu
mai multe sensuri, dintre care amintim: obligația de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da
socoteală de ceva, de a accepta și suporta consecințele; răspundere; atitudine conștientă; simț de
răspundere față de obligațiile sociale, sarcină, răspundere pe care și-o asumă cineva; starea celui
responsabil; obligațiunea de a repara, prin o îndemnitate pecuniară, prejudiciul cauzat prin
propria sa vină ori prin a celor ce se află sub privegherea sa.
Fiecare dintre termenii de mai sus capătă o semnificație sau alta, în funcție de contextul în care
este folosit. Când sunt încălcate reguli sociale, spunem că răspunderea este una socială. Când
este încălcată o normă juridică, se spune că ia naștere răspunderea juridică.

1
Veronica Rebreanu-Teoria generală a dreptului. Curs pentru studenții anului 1. Ediția a 2-a, 2022, Editura
Hamangiu, p. 227-228
https://rightwords.ro/citate/autori/aristotel/lege
Remarcăm din definițiile de mai sus că în definiția răspunderii unul dintre sensuri este cel de
responsabilitate, iar în definiția responsabilității, unul dintre sensuri este acela de răspundere.
Așadar, uneori sunt utilizate ca sinonime.
Noțiunea de răspundere juridică nu are o explicație unitară în literatura juridică. Totuși, unii
autori, dintr-o perspectivă filosofică-juridică au încercat stabilirea unei delimitări între noțiunile
dintre responsabilitate și răspundere. Sensul în care s-a făcut o asemenea delimitare pornește de
la ideea potrivit căreia ,, responsabilitatea’’ se desfăsoară în planul intern al subiectivității
individului, consecința faptei sale ( pozitivă sau negativă) fiind supusă unei evaluări și reacții a
propriei conștiințe și atitudini; astfel, se poate afirma faptul că instanța în fața căreia se stabilește
responsabilitatea este forul interior al conștiinței individului. În aceeași logică, prin
,,răspundere’’ s-ar înțelege raportul exterior ce se stabilește între autoritățile colectivității din
care face parte și autorul faptei negative; astfel, instanța în fața căruia se stabilește și operează
răspunderea este ,, forul conștiintei publice’’ reprezentat de structurile de autoritate.
Avem în vedere faptul că, indiferent de sensul pe care îl dăm termenilor mai sus definiți, că
dintr-o perspectivă filosofică ori psihologică sau alta este luată în calcul utilizarea lor în contexte
diferite, în realitate, din perspectivă juridică sunt greu de separat în totalitate. Considerăm că
sensul dat termenului responsabilitate din perspectivă juridică poate fi interpretat și din
perspectiva conceptului de ,, conștiință juridică’’ individuală.
Comportamentul uman are o sferă mult mai complexă și mai bogată în manifestări decât pot să
prevadă normele sociale existente la un moment dat. Este motivul pentru care nu orice conduită
umană are și un corespondent direct într-o normă socială la care să se raporteze. Rezultă că
fiecare membru al societății are o libertate de comportament dincolo de existența normelor
sociale. Și aici intervine conceptul de responsabilitate, cu sensul de atitudine conștientă, simț de
răspundere față de obligațiile sociale, căci nu tot ce nu este interzis este permis. Dincolo de
normele sociale există în fiecare societate și niște principii, niște valori pe care fiecare membru al
societății și le însușește și le respectă mai mult sau mai puțin, în funcție de conștiința sa și de
sentimentul de apartenență la acea comunitate.
2

2
Veronica Rebreanu-Teoria generală a dreptului. Curs pentru studenții anului 1. Ediția a 2-a, 2022, Editura
Hamangiu, p. 228-229
Ca raport juridic, răspunderea juridică implică drepturi și obligații juridice corelative. Are, în
acest sens, dreptate Mircea Costin atunci când definește răspunderea ca un complex de drepturi
și obligații conexe care în conformitate cu legea se nasc ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și
care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancțiunilor juridice.
Ideile care ghidează organele de aplicare a dreptului în procesul tragerii la răspundere a
făptuitorului:
1. Principiul legalității faptei și sancțiunii juridice-doar pentru faptele ilicite prevăzute în normele
juridice survine pedeapsa. Respectiv și sancțiunile juridice trebuie să fie prevăzute în normele
juridice prevăzute de lege. (art. 3 Codul Penal Principiul legalității).
2. Principiul răspunderii juridice pentru fapta proprie (caracterul personal al răspunderii
juridice)- se exclude prezența reprezentanților (doar în dreptul civil se permite răspunderea
pentru fapta altuia).
3. Principiul individualizării răspunderii juridice și sancțiunii juridice –în fiecare caz examinat de
organul judecătoresc sancțiunea juridică este raportată la un șir de împrejurări care atenuează sau
agravează răspunderea făptuitorului.
4. Principiul justiției răspunderii juridice (proporționalizării sancțiunei și faptei) – balanța, cu cât
este mai gravă fapta cu atât sancțiunea mai dură.
5. Principiul umanismului –legea penală nu permite aplicarea unor tratamente inumane (art.4
Codul penal).
6. Principiul celerității (operativițății) –tragerea la răspundere juridică trebuie să aibă loc cât de
rapid posibil.
7. Principiul unicității tragerii la răspundere (non bis in idem) (nu de două pentru aceeași faptă)-
o pedeapsă pentru o faptă săvârșită, dar nu exclude pedeapsa cumulativă

3
Nicolae Popa-Teoria generală a dreptului. Ediția a-3a, Editura C.H Bech, p. 236
https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/teoria-generala-a-dreptului/curs-16-raspunderea-juridica/
Profesia de avocat
Termenul ,,avocat” provine din sintagma ad auxillium vocatus, care înseamnă ,,cel chemat în
ajutor” și relevă rolul primordial al acestei profesii, acela de a se constitui într-un sprijin pentru
justițiabil, pentru cel care își caută dreptatea în justiție.
În sensul cel mai larg, noțiunea de ,,avocat” desemnează pe oricine susține o cauză. Sensul
restrâns, tehnic al noțiunii desemnează profesia specializată, juridică, căreia îi este rezervată
funcțiunea de consiliere și reprezentare, în principal în instanță, dar și în fața altor instituții și
persoane ori independent de activitatea judiciară.
Originea profesiei și a funcției exercitate de aceasta trebuie căutate în Grecia antică., dar mai
ales în dreptul roman, în mecanismul asistenței asigurate de patricieni sau patroni clienților lor,
mai apoi în instituția oratorului sau jurisconsulului ( specialist în știința dreptului) și în cele din
urmă, în aceea a lui advocatus, retribuit pentru serviciile sale, membru al unor colegii sau
corporații profesionale. În vestul Europei, existența corporațiilor de avocați datează încă din
secolul al XII- lea.
Revoluția franceză, ostilă oricărei forme de castă judiciară sau corporație, promovând, pe de
altă parte, ideea potrivit căreia orice monopol profesional este o ofensă adusă libertății
individuale, desființează corpul avocaților, nu însă funcțiunea de apărător, îngăduind ca aceasta
să fie exercitată de absolut orice persoană. Napoleon Bonaparte, deși un adversar al avocaților,
realizează importanța profesiei și o reinstaurează în 1810, ținând-o însă sub controlul său. Baroul
francez este reorganizat ca instituție modernă, autonomă și independentă de puterea publică,
având dreptul de a-și alege singură organele reprezentative, în 1830, sub Ludovic Filip.
În Principatele Române, primul corp al profesiei este creat sub imperiul Regulamentelor
Organice, avocații fiind salariați de stat și funcționând pe lângă instanțele penale. Prima lege
modernă de organizare a corpului de avocați este cea din 4 decembrie 1864, având ca model
legea franceză, ea este înlocuită prin legea din 12 martie 1907 și apoi prin legea din 21 februarie
1923.
4

4
Spinei Sebastian-Organizarea profesiilor juridice liberale, Editura Universul juridic, 2010, p. 30-33
 În perioada postbelică, până la adoptarea legii în vigoare, profesia a fost reglementată prin
decretul nr. 281/1954 pentru organizarea și exercitarea avocaturii. Acest act normativ a
reprezentat unul din instrumentele de realizare a procesului de etatizare pe care l-a parcurs
societatea românească dupa schimbarea regimului politic începută în perioada 1945-1948.
Se stie foarte bine faptul că, începând din acea perioadă, instituțiile tradițional-liberale au fost
înglobate sau cvasi-înglobate în justiția de stat, executorii judecătorești erau angajați ai
Ministerului Justiției, notarii ai notariatului de stat, iar avocații membrii ai așa numitelor Birouri
colective de asistență judiciară, sub controlul și supravegherea ministrului justiției.
În perioada contemporană, s-a încercat redefinirea organizării avocaturii prin recursul la
fundamentele principale tradiționale, adoptându-se mai întâi, în scop tranzitoriu, Decretul-lege
nr. 90/28 februarie 1990 privind unele măsuri pentru organizarea și exercitarea avocaturii în
România și apoi Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat și
Statutul profesiei.
Dacă istoria profesiei de avocat este bine înrămată și vast dezvoltată, trebuie adus în discuție și
rolul acestuia.
Este important să se realizeze că avocatul joacă mai multe roluri, multe din ele au fost văzute de
către cei care au beneficiat de serviciile lui. În timp ce drama din camera tribunalului este vazută
din perspectiva afacerii și a legii. Așadar rolurile se descriu prin următoarele acțiuni: promovează
drepturile umane și protecția mediului înconjurător, comunică eficinet, are capacitatea de a situa
cazul și de a aplica legile potrivite, este capabil să cunoască cum se lucrează în acest sistem și
care sunt favorurile ori taxele pe total putând să scutească clientul de plătirea unora, aranjarea
documentației și aplicarea folosind-o pentru caz, astfel procesul devine mai facil, etc.
Avocații joacă un rol important în aducerea schimbării în societate. Legile pot fi aplicate în
sclavie, discriminare rasială, protecția consumatorului, promovarea dreptății și egalității. Într-o
lume care crește mai complexă, mai aglomerată și întâmpinând multe probleme, societatea are
nevoie de avocați care să se mențină proactivi în găsirea soluțiilor, care să ne avanseze
constructiv și pașnic în acord cu legea.
5

5
https://accept-romania.ro/rolul-avocatilor-in-societate/
Prin urmare, termenii fundamentali sunt definiți astfel încât se poate explica tema principală, și
anume răspunderea juridică a avocaților.

În principiu, fiecare ramură a dreptului cunoaște o formă de răspundere specifică. De aceea,

există mai multe forme de răspundere juridică: răspunderea juridică cu caracter politic
(răspunderea constituțională a parlamentului), răspunderea penală, răspunderea administrativă,
răspunderea disciplinară. Fiecare formă de răspundere juridică se caracterizează prin condiții
specifice de fond și de formă ( mod de stabilire, forme de realizare etc.).
Disciplinele juridice de ramură se ocupă în mod special de stabilirea condițiilor răspunderii în
fiecare ramură.
Astfel, spre exemplu, răspunderea civilă ce se declanșează în temeiul condițiilor fixate prin
Codul civil și poate fi contractuală sau delictuală. Răspunderea contractuală incubă debitorului
unei obligații contractuale de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin executarea acestei
obligații ( executarea ei cu întarziere sau în mod necorespunzător), întrucât această neexecutare îi
este imputabilă.
Răspunderea civilă are ca fundament principiul instituit de art. 998 C. civ., potrivit căreia orice
faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat,
a-l repara. Cu alte cuvinte, producerea unui prejudiciu dă naștere unei obligații de despăgubire,
în sarcina autorului și în favoarea persoanei prejudiciate. Dezdăunarea este întotdeauna de ordin
patrimonial, realizându-se fie prin repararea în natură a prejudiciului, fi prin plata unui echivalent
bănesc. Și activitatea profesională a avocatului poate implica acțiuni ori inacțiuni săvârșite de
neglijență ori din alte cauze, care pot aduce prejudicii clientului. Asemenea fapte constituie
delicte civile, care generează obligația de reparare a daunelor. Statutul utilizează, în sensul
analizat mai sus, sintamgma ,,răspundere profesională” , prin care se înțelege acoperirea daunelor
efective suferite de client și rezultate din exercitarea profesiei cu nerespectarea prevederilor
Legii, ale prezentului statut și al regulilor deontologice.
Materia răspunderii civile a avocatului cunoaște două particularități:
6

6
Nicolae Popa-Teoria generală a dreptului. Ediția a-3a, Editura C.H Bech, p. 236
Spinei Sebastian-Organizarea profesiilor juridice liberale, Editura Universul juridic, 2010, p. 166-168
 În primul rând, trebuie relevat caracterul obligației avocatului față de client, respectiv faptul că
în principiu ( sau în anumite forme de manifestare) aceasta este o obligație de diligență, iar nu
una de rezultat.
Obligația determinată ori de rezultat este cea strict precizată sub aspectul obiectului și scopului
urmărit, în cadrul căruia debitorul se angajează ca, desfășurând o anumită activitate, să atingă un
rezultate determinat ( e.g. realizarea sau livrarea unui bun).
În al doilea rând, trebuie evidențiată existența unui instrument având funcții speciale
reglementat de normele de organizare a profesiei și operând în materie, asigurarea obligatorie
pentru răspundere profesională.
Neîndeplinirea obligației de asigurare pentru răspundere profesională atrage neînscrierea în
Tabloul anual al avocaților cu drept de exercitare a profesiei.
Răspunderea penală este definită ca un raport juridic penal, de constrângere, născut ca urmare
a săvârșirii infracțiunii, raport ce se stabilește între stat și infractor, al cărui conținut îl formează
dreptul statului de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea prevazută de legea
penală și de a-l constrânge să o execute, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru
fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept. Formele de
sancționare în cazul săvârșirii infracțiunii pot fi: privarea de libertate, amenda penală,
interzicerea unor drepturi ( ridicarea dreptului de a exercita o anumită profesie, decăderea din
drepturile părintești etc.), confiscări.
Avocații pot fi subiecți activi (autori) ai unor infracțiuni în legătură cu exercitarea profesiei,
precum: divulgarea secretului profesional ori a secretului economic, abuzul de încredere,
gestiunea frauduloasă, înșelăciunea, darea de mită, traficul de influență, încercarea de a
determina mărturia mincinoasă, împiedicarea participării în proces, infracțiuni de fals etc.
Condamnarea pentru o infracțiune atrage starea de nedemnitate și excluderea din profesie,
potrivit art. 13 și 26 lit. d) din Lege.

7
Nicolae Popa-Teoria generală a dreptului. Ediția a-3a, Editura C.H Bech, p. 236
Spinei Sebastian-Organizarea profesiilor juridice liberale, Editura Universul juridic, 2010, p. 166
 Răspunderea disciplinară poate fi definită ca fiind acea formă a răspunderii juridice care are ca
temei încălcarea unor îndatoriri profesionale. Fapta prin care sunt încălcate asemenea îndatoriri
se numește abatere disciplinară. Răspunderea disciplinară are, așadar, o natură contractuală,
nepatrimonială și se poate cumula cu alte forme ale răspunderii juridice (patrimonială,
contravențională sau chiar penală), nefiind încălcat principiul non bis in idem.
În cazul avocaților, răspunderea lor disciplinară poate fi angajată pentru nerespectarea
prevederilor Legii ori ale Statutului, a deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere
ale baroului sau ale uniunii, precum și pentru orice fapte săvârșite în legătură cu profesia sau în
afara acesteia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea și prestigiul profesiei sau ale
instituției.
Potrivit reglementărilor, instanțele disciplinare, cu alte cuvinte instituțiile abilitate să cerceteze
pretinsele abateri și să dispună asupra faptei semnalate sunt: Comisia de disciplină a baroului,
Comisia centrală de disciplină, Consiliul U.N.B.R., în plenul său, constituit conform art. 72 alin.
3 din Lege.
Acțiunea disciplinară aparține consiliului baroului, care se poate sesiza din oficiu sau poate fi
sesizat de orice persoană interesată. De asemenea, avocatul care conduce asistența judiciară de
pe lângă fiecare instanță este obligat să sesizeze în scris consiliului baroului faptele comise de
orice avocat, în condițiile prevederilor primului al. Al art. 70, iar instanțele și parchetele sunt
obligate să înainteze consiliului baroului orice plângere făcută împotriva unui avocat și să-l
înștințeze despre orice acțiune de urmărire penală sau de judecată pornită împotriva unui avocat.
Potrivit legii, sancțiunile disciplinare sunt: mustarea, avertismentul, amenda de la 500.000 lei la
5.000.000 lei, interdicția de exercitare a profesiei pe o perioadă de la o lună la un an, excluderea
din profesie.
În final, se poate spune că aceste trei răspunderi juridice sunt cele marcatoare ale acestei meserii,
arătând că fiecare profesie, de orice domeniu ar aparține, nu este mai presus decât legea.

8
Spinei Sebastian-Organizarea profesiilor juridice liberale, Editura Universul juridic, 2010, p. 168-170
https://www.juridice.ro/521362/procedura-raspunderii-disciplinare-etapele-preliminare-obligatorii-sanctionarea-
angajatilor.html
 Bibliografie

➢ Veronica Rebreanu-Teoria generală a dreptului. Curs pentru studenții anului 1. Ediția a

2-a, 2022, Editura Hamangiu

➢ Nicolae Popa-Teoria generală a dreptului. Ediția a-3a, Editura C.H Bech

➢ Spinei Sebastian-Organizarea profesiilor juridice liberale, Editura Universul juridic,

2010

➢ https://www.juridice.ro/521362/procedura-raspunderii-disciplinare-etapele-preliminare-

obligatorii-sanctionarea-angajatilor.html

➢ https://accept-romania.ro/rolul-avocatilor-in-societate/

➢ https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/teoria-generala-a-dreptului/curs-16-

raspunderea-juridica /

➢ https://rightwords.ro/citate/autori/aristotel/lege