Raspunderea juridica

1. Notiunea raspunderii juridice

Raspunderea ca si notiune, are un continut complex, tratat pe larg, din diferite
perspective, in cadrul mai multor stiinte, in incercarea de a clarifica si a aprofunda cate o fateta a
acestui concept.
Raspunderea juridica reprezinta, alaturi de raspunderea morala, spre exemplu, unul dintre
tipurile de raspundere sociala, poate cel mai important. Pentru uzul studentilor din anul I, vom
incerca sa facilitam apropierea de institutia raspunderii juridice, urmand ca, pentru aprofundare,
cititorii sa fie indrumati spre tratele fundamentale in domeniu .
Raspunderea, ca si responsabilitatea, sunt notiuni filozofice al caror continut s-a
circumscris, de cele mai multe ori, cu ajutorul notiunilor de liber arbitru, discernamant si liberate.
Altfel spus, responsabilitatea unui individ sau tragerea lui la raspundere pentru anume fapta nu se
poate concepe decat in conditiile in care acesta a actionat liber si in deplina cunostinta de cauza.
Dintr-o perspectiva istorica, s-a studiat sorgintea si evolutia raspunderii juridice
evidentiindu-se rolul raspunderii juridice si al sanctiunii administrate de stat in ruperea cercului
vicios al razbunarii, ca metoda primitiva de tragere la raspundere sociala. Momentul in care s-a
statuat dreptul exclusiv al statului de a utiliza forta si de a executa sanctiunea este considerat
momentul nasterii raspunderii juridice.
O alta abordare a raspunderii o propune sociologia. Astfel, s-a dezvoltat notiunea de
raspundere sociala ca raspundere a individului in fata societatii din care face parte pentru
prejudiciile aduse acestei societati. Raspunderea si sanctiunea apar ca doua ipostaze ale aceluiasi
fenomen. Raspunderea politica, raspunderea morala, raspunderea juridica sunt tipuri de
raspunderea sociala. Dreptul societatii si al statului de a impune raspunderea juridica si de a
aplica sanctiunea a fost justificat prin interesul societatii de a se apara impotriva acelora cere o
vatama.
Stiintele juridice de ramura, trateaza, fiecare forma specifica de raspundere juridica, iar
Teoria generala a dreptului, iintr-un efort de sinteza, isi propune sa defineasca si sa circumscrie
cat mai exact notiunea de raspundere juridica in scopul clarificarii acestei notiuni pe cat de
complexa, pe atat de necesara sistemului juridic si societatii, ca ansamblu.

1
 De cele mai multe ori, normele juridice sunt respectate sau aduse la indeplinire de buna
voie de catre cetateni, din convingerea ca ele exprima valorile de just si echitabil, sau de teama
sanctiunii ce ar trebui suportata. Atunci cand, in urma incalcarii unei norme juridice, organele de
stat intervin prin aplicarea unei sanctiuni, raspunderea juridica se concretizeaza. Pentru a
delimita cele doua tipuri de relatii ce pot interveni intre subiectele de drept si stat, ca unic titular
al dreptului de a aplica constrangerea publica, in ramura penala s-au propus notiunile de raport
juridic de conformare - pentru a defini situatia inj care persoanele fizice sau juridice isi
indeplinesc de bunavoie obligatiile - si raport juridic de conflict - pentru cazul in care este
necesara interventia coercitiei etatice .
Raspunderea juridica a fost definita ca o situatie juridica , ca un raport juridic sau ca o
institutie juridica complexa, ca un sistem complex de norme . Ea consta in reactia de reprimare
venita din partea societatii, fata de o actiune umana care contravine unei norme, actiune
imputabila, in principal, individului. Doctrina romaneasca a imbratisat, in mod predominant,
opinia ca raspunderea juridica reprezinta un raport juridic de constrangere care are ca obiect
sanctiunea juridica , ca un complex de drepturi si obligatii conexe care se nasc - potrivit legii - ca
urmare a savarsirii unei fapte ilicite si care constituie cadrul de realizare a constrangerii de stat,
prin aplicarea sanctiunilor juridice in scopul asigurarii stabilitatii raporturilor sociale si a
indrumarii membrilor societatii in spiritul respectarii ordinii de drept .
Fapta ilicita ce reprezinta fundamentul raspunderii juridice consta in neindeplinirea unei
obligatii impuse de lege, adica in incalcarea cu discernamant a unei norme juridice. Astfel,
raspunderea juridica apare ca obligatia subiectului de a indeplini indatorirea care inlocuieste o
indatorire anterioara neindeplinita, deci, asemenea unei novatii, cum arata prof. Djuvara .
Incalcarea normelor legale, in sens larg, constituie singurul temei al raspunderii juridice.
Eficacitatea normelor juridice este, in mod determinant, legata de existenta sanctiunilor si a unui
cadru pentru aplicarea lor. Fiind un sistem institutionalizat de norme juridice, dreptul, ordinea
juridica inseamna si un ansamblu de mecanisme si institutii specializate, abilitate sa aplice
sanctiunile corespunzatoare in cazul unei conduite care infrange exigentele modelului de
comportament prescris.

2
2. Principiile raspunderii juridice
Principiul legalitatii a fost formulat initial in ramura penala sub forma adagiului nullum
crimen sine lege, nulla poena sine lege. Astazi principiul are valoare constitutionala si este
valabil in toate ramurile de drept.
Principiul raspunderii subiective sau principiul raspunderii pentru faptele savarsite cu
vinovatie consta in aceea ca nimeni nu raspunde decat daca i se imputa si i se dovedeste o
greseala si numai in limitele vinovatiei sale. Respectarea acestui principiu contribuie in mod
esential la realizarea scopului educativ al raspunderii juridice.
Principiul raspunderii personale se refera la faptul ca, de principiu, fiecare raspunde doar pentru
fapta sa ; cu toate acestea, in ramura civila s-a instituit atat o raspundere pentru fapta altuia, cat si
una pentru fapta animalelor sau a edificiilor { art. 1000 s.u. Cod civil}.
Conform prezumtiei de nevinovatie nimeni nu poate fi tras la raspundere juridica,
nimanui nu i se poate aplica o sanctiune pana cand nu i se dovedeste vinovatia. Prezumtia de
nevinovatie este o prezumtie relativa ce poate fi rasturnata prin proba contrarie. Aceasta
prezumtie se concretizeaza, din punct de vedere procedural, in faptul ca sarcina probei ii incuba
celui ce acuza, intr-un sens larg sau reclamantului, procurorului, partii vatamate etc., in functie
de ramura de drept avuta in vedere.
Principiul justetei sanctiunii sau al proportionalizarii sanctiunii cu fapta, cu rezultatul ei,
precum si cu gradul de vinovatie al autorului faptei reprezinta un alt principiu comun tuturor
formelor de raspundere juridica.
Principiul conform caruia unei singure violari a normei juridice ii corespunde o singura
imputare se refera la aceea ca nimeni nu poate fi sanctionat de doua ori pentru aceeasi fapta (non
bis in idem). Se admite insa cumulul formelor raspunderii juridice in cazul in care prin aceeasi
fapta sunt incalcate mai multe norme juridice. Astfel, daca un salariat, aflat in exercitiul
atributiunilor de serviciu, savarseste o infractiune, el va trebui sa suporte, pe langa pedeapsa
penala corespunzatoare infractiunii savarsite, si o sanctiune civila patrimoniala, corespunzatoare
obligatiei de reparare a prejudiciului produs prin infractiune, precum si o alta sanctiune
disciplinara specifica normei de dreptul muncii incalcate prin neindeplinirea intocmai a
atributiunilor de serviciu.
Principiul celeritatii tragerii la raspundere porneste de la ideea ca momentul aplicarii
sanctiunii trebuie sa fie cat mai apropiat de cel al savarsirii faptei, pentru ca sa se produca efectul

3
sanctionator, si mai cu seama efectul preventiv al tragerii la raspundere juridica. Scopul aplicarii
sanctiunii consta in repararea, pe cat posibil, a prejudiciului suferit, dar si in prevenirea unor noi
incalcari a normelor juridice de catre autorul faptei - preventia individuala - sau de catre alte
persoane - preventia generala -. Aceste scopuri nu pot fi atinse pe deplin decat daca procesul de
descoperire a celui vinovat si de aplicare a sanctiunii se desfasoara cu rapiditate, dovedind
capacitatea societatii de a reactiona rapid la incalcarea normelor edictate de autoritatile sale.
Trecerea unui timp prea indelungat de la savarsirea faptei ilicite poate determina pierderea
probelor sau intervenirea prescriptiei raspunderii juridice.
Alaturi de aceste principii generale, comune tuturor ramurilor de drept, exista si principii
specifice raspunderii penale, administrative etc. care se studiaza de catre stiintele juridice de
ramura.

3. Formele raspunderii juridice

Notiunea de raspundere juridica apare, asa cum am aratat anterior, ca rezultat al
sintetizarii tipurilor de raspundere ce s-au cristalizat la nivelul fiecarei ramuri de drept. Astfel, s-
a remarcat ca aproape fiecarei ramuri de drept i se poate atribui propria forma de raspundere
juridica. Astfel natura normei juridice incalcate determina genul raspunderii juridice: raspundere
civila, penala, administrativa, de dreptul muncii, comerciala etc.
Alaturi de criteriul utilizat anterior, cel al naturii normei juridice incalcate, si alte criterii
mai pot fi utilizate pentru a determina formele raspunderii juridice. Putem deosebi raspunderea
juridica de drept public de raspunderea juridica de drept privat daca tinem cont de apartenenta
normei de drept incalcate la una din cele doua mari diviziuni ale dreptului: public sau privat.
Apoi este posibila detasarea raspunderii individuale de cea colectiva in functie de subiectul
caruia ii incuba raspunderea: unei persoane fizice sau juridice. Cu aceasta ocazie, facem
precizarea ca, o data cu intrarea in vigoare a noului Cod Penal, se va putea vorbi de existenta in
dreptul romanesc a unei raspunderi penale colective in sensul ca persoana juridica va putea fi
subiect al raspunderii penale.
Ramanand la delimitarea clasica a formelor raspunderii juridice in functie de natura
normei incalcate, vom trece in revista cateva din cele mai des intalnite forme de raspundere in
dreptul romanesc, pentru ca proaspatul student sa se poata familiariza cu aceste notiuni de baza.
Raspunderea civila poate fi delictuala sau contractuala.

4
 Raspunderea civila delictuala are ca fundament o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii,
autorului faptei revenindu-i obligatia de a repara prejudicial cauzat prin fapta sa, a celui pentru
care raspunde, a animalului ori pentru ruina edificiului (vezi art. 998-1003 din Codul civil). Spre
deosebire de raspunderea penala care intervine doar in cazul savarsirii unei infractiuni, adica a
unei fapte incriminate de legea penala, raspunderea delictuala poate interveni pentru orice fapta
ilicita ce a cauzat un prejudiciu.
Raspunderea civila contractuala rezulta din nerespectarea clauzelor unei conventii,
prejudiciul fiind cauzat chiar de aceasta neexecutare a clauzei contractuale.
Raspunderea civila prezinta o deosebita importanta deoarece constituie dreptul comun in
materie de raspundere patrimoniala, pentru celelalte tipuri de raspundere juridica de ramura .
Raspunderea penala are ca temei savarsirea unei infractiuni, adica a unei fapte prevazute de legea
penala, care prezinta pericol social si care este savarsita cu vinovatie. Sanctiunea specifica
dreptului penal este pedeapsa privativa de libertate sau inchisoarea si se poate aplica doar
persoanei fizice .
In cadrul ramurii de drept administrativ s-a fundamentat notiunea de raspundere administrativa
ca forma a raspunderii juridice care intervine in cazul incalcarii unei norme de drept
administrativ. Aceasta poate fi o raspundere contraventionala, materiala sau disciplinara.
Raspunderea administrativa contraventionala intervine doar in cazul savarsirii unei
contraventii, adica a unei fapte reglementate de lege ca si contraventie. Cele mai intalnite
sanctiuni contraventionale sunt amenzile contraventionale.
Alaturi de aceste doua forme de raspundere ce au ca obiect o sanctiune represiva, raspunderea
administrativa mai cunoaste si o a treia forma - raspunderea materiala, ce are ca obiect o
sanctiune reparatorie - este vorba de raspunderea organelor administratiei publice pentru
pagubele pricinuite prin actele lor ilegale.
Raspunderea administrativ-disciplinara se fundamenteaza pe incalcarea unei obligatii de
drept administrativ, pe savarsirea unei abateri administrative. Retragerea unei autorizatii sau
inchiderea unei unitati economice sunt sanctiuni administrativ-disciplinare atunci cand nu
insotesc aplicarea unei sanctiuni contraventionale.
In dreptul muncii s-a fundamentat raspunderea disciplinara si raspunderea patrimoniala
(materiala). Raspunderea disciplinara intervine in cazul in care un salariat savarseste cu vinovatie
o abatere disciplinara. Raspunderea disciplinara este o raspundere de natura contractuala, bazata

5
pe contractul de munca. Sanctiunile disciplinare pot merge de la mustrare si avertismentul scris
pana la concediere. Raspunderea disciplinara isi are izvorul prioritar, in normele Codului Muncii.
Raspunderea patrimoniala, ca si cea disciplinara, isi are izvorul tot in Codul Muncii.
Aceasta consta in obligatia salariatilor de a repara pagubele materiale produse angajatorului din
vina si in legatura cu munca lor.
Atunci cand s-a constatat savarsirea unei fapte ilicite, persoana vinovata va trebui sa
suporte o sanctiune corespunzatoare. Sanctiunea reprezinta instrumentul de realizare a
raspunderii juridice, obiectul acestui raport juridic de constrangere, iar scopul sanctiunii poate fi
represiv, preventiv, educativ sau reparatoriu.
Desi notiunile de pedeapsa si sanctiune sunt sinonime, totusi, in drept, sanctiunea apare
ca o categorie generala, in timp ce pedeapsa reprezinta o sanctiune tipica ramurii penale.
In functie de norma juridica incalcata, sanctiunile vor fi de drept civil, precum despagubirea,
restituirea bunurilor sau restabilirea situatiei anterioare, penala ( pedepse, masuri de siguranta sau
educative), administrativ (amenda sau avertismentul, mustrarea, confiscarea etc.). In dreptul
muncii se aplica sanctiuni precum mustrarea, diminuarea salariului sau concedierea, iar in
dreptul constitutional - suspendarea sau demiterea din functie, spre exemplu.

4. Conditiile raspunderii juridice

Raspunderea juridica, in oricare din formele sale, se concretizeaza daca sunt indeplinite
cateva conditii referitoare la fapta ilicita, la rezultatul vatamator, la legatura cauzala dintre fapta
si rezultat si la subiectul raspunderii juridice, respectiv la capacitatea sa de a raspunde si la
vinovatia sa. In plus este necesar sa nu intervina nici una din cauzele exoneratoare de raspundere.
Fapta ilicita, sau conduita ilicita reprezinta fundamentul obiectiv raspunderii juridice, in
lipsa unei exteriorizari a relei intentii, raspunderea juridica nu se poate materializa, gandul
vinovat poate determina eventual, raspunderea morala, ca forma a raspunderii sociale.
In general, fapta ilicita consta intr-un comportament (actiune sau inactiune) care nesocoteste o
prevedere normativa. Caracterul ilicit al faptei se stabileste in functie de dispozitia normei.
Astfel, daca norma interzice o actiune (norma prohibitiva), conduita ilicita va consta in chiar
actiunea prohibita. Tot astfel, in cazul normelor ce impun o actiune, a normelor onerative,
inactiunea determina aplicarea sanctiunii. Este cazul medicului de garda care nu acorda
bolnavului internat de urgenta asistenta medicala necesara. Problemele ridicate de normele

6
dispozitive, acelea care permit subiectului de drept sa aleaga o conduita din mai multe posibile,
au fost avute iin vedere cu o ocazia studierii normei juridice.
In functie de natura normei incalcate, faptele ilicite pot fi infractiuni, contraventii, abateri
disciplinare, delicte civile etc.
O a doua conditie necesara pentru a interveni raspunderea juridica consta in cauzarea unui
rezultat vatamator, a unui prejudiciu fie unei persoane determinate, fie societatii in ansamblu. In
unele ramuri de drept, cum este ramura dreptului civil, este obligatorie dovedirea prejudiciului
suferit, fie el material sau moral, atat ca existenta, cat si ca intindere; in schimb, in cazul
dreptului penal, nu este necesara totdeauna probarea unui prejudiciu, crearea starii de pericol ca
urmare a savarsirii infractiunii poate fi suficienta pentru a interveni raspunderea penala.
Intre fapta ilicita si prejudiciul suferit trebuie sa existe o legatura cauzala in sensul ca
prejudiciul trebuie sa fi survenit ca urmare, ca efect al faptei ilicite. Stabilirea legaturii cauzale
nu este la fel de facila in toate cazurile. Astfel, in cazul prejudiciilor la care concura mai multi
factori, printre care se poate afla si culpa proprie a victimei, este mai dificil a stabili care dintre
acesti factori a avut caracter determinant si care a facilitat doar producerea rezultatului. Pentru a
usura acest proces de analiza, s-a dovedit utila folosirea notiunilor de « cauza » si « conditie ».
Astfel, se considera cauza a prejudiciului acela dintre factorii interveniti care a putut determina
in mod direct si nemijlocit producerea rezultatului, iar factorul care a influentat, favorizand
producerea rezultatului, este considerat ca a avut doar rolul de conditie in producerea
prejudiciului. Atat actiunea cat si inactiunea pot avea caracter cauzal.
Alaturi de aceste aspecte obiective, pentru a putea interveni raspunderea juridica, este
necesara stabilirea existentei vinovatiei, considerata uneori fundamentul subiectiv al raspunderii.
Rudolf von Ihering arata ca fapta ilicita trebuie sa fie constienta. Vinovatia consta in atitudinea
psihica a autorului faptei fata de propria conduita si de rezultatul acesteia.
Diferitele forme sub care se poate manifesta vinovatia au fost in modul cel mai clar
definite de catre normele de drept penal. In acest act normativ se stabileste ca atitudinea negativa
a autorului faptei fata de conduita sa si de rezultatul acesteia poate lua forma intentiei sau a
culpei. Intentia este considerata directa atunci cand faptuitorul prevede rezultatul faptei sale si il
urmareste. Atunci cand acesta prevede rezultatul faptei sale, nu-l urmareste, dar il accepta, ne
aflam in fata intentiei indirecte. Culpa intervine atunci cand faptuitorul prevede rezultatul faptei

7
sale, dar nu il urmareste, sperand in mod usuratic ca el nu se va produce (imprudenta) sau atunci
cand faptuitorul nu prevede rezultatul faptei, desi trebuia si putea sa-l prevada (neglijenta).
Intentia este forma cea mai grava a vinovatiei si, deseori faptele ilicite sunt intentionate numai
atunci cand se dovedeste intentia autorului lor. Culpa, ca ipostaza mai putin grava a vinovatiei,
determina, de cele mai multe ori, o forma mai usoara a raspunderii juridice, sau o poate exclude
cu totul.
In ramura civila, intentia rea poarta numele de dol sau viclenie, iar culpa apare sub
denumirea de greseala, imprudenta, nepricepere sau neatentie, in mod traditional acoperind si
forma intentiei din ramura penala .

In situatia in care sunt indeplinite cumulativ toate aceste conditii, se poate aplica
sanctiunea. Trebuie subliniat faptul ca aplicarea sanctiunii juridice, indiferent de ramura juridica
sau de tipul sanctiunii, nu este posibila in afara raspunderii juridice a persoanei, ci numai in
cadrul si ca o consecinta a acesteia .
Cu toate acestea, autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii nu va fi sanctionat daca se
va putea stabili existenta vreuneia din cauzele care exclud existenta raspunderii juridice. Unele
din aceste cauze afecteaza discernamantul autorului faptei ilicite (minoritatea, iresponsabilitatea,
betia involuntara) sau vointa acestuia (eroarea de fapt, constrangerea fizica sau moravurile),
altele justifica fapta (starea de necesitate, legitima aparare), in vreme ce altele afecteaza legatura
cauzala dintre fapta si rezultatul vatamator (cazul fortuit).
Constituie cauze care inlatura caracterul penal al faptei: legitima aparare, starea de
necesitate, constrangerea fizica si morala, cazul fortuit, iresponsabilitatea, betia totala
involuntara, minoritatea si eroarea de fapt .
In materia civila, in dreptul muncii sau in dreptul administrativ mai sunt considerate
cauze exoneratoare de raspundere exercitarea unui drept, fapta unui tert sau fapta victimei,
indeplinirea unei indatoriri legale sau ordinul legal dat de o autoritate competenta (ordinului de
serviciu) .
Minorul sub 14 ani nu poate raspunde juridic. Minorul peste 14 ani raspunde din punct de
vedere civil, alaturi de reprezentantul sau legal, parinte sau tutore, in cazul raspunderii delictuale,
nu insa si in cazul raspunderii contractuale . In materia dreptului muncii, minorul poate raspunde
de la varsta de 15 ani, cand poate deveni salariat, cu acordul reprezentantului legal. In domeniul

8
dreptului penal, minorul raspunde daca a implinit varsta de 16 ani, iar daca are peste 14 ani,
raspunde numai daca i s-a dovedit discernamantul. Motivatia pentru care legea apara de
raspundere juridica persoanele minore este ca aceste persoane nu au dezvoltat discernamantul
necesar.
Iresponsabilii, persoane alienate sau debile mintal, nu pot incheia acte juridice si nu
raspund pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie din acelasi motiv, al lipsei
discernamantului necesar. Lipsa discernamantului se traduce in imposibilitatea persoanei de a-si
da seama de semnificatia faptei sale sau de a-si dirija vointa.
Betia involuntara intervine in situatia in care discernamantul autorului faptei este afectat
de ingerarea sau inhalarea unei substante alcoolice, halucinogene etc., independent de vointa lui.
Constrangerea fizica sau morala sunt cauze ce exonereaza de raspundere juridica atunci
cand, fiind exercitata asupra autorului faptei, acesta nu le-a putut rezista sau nu le-a putut
inlatura.
Legitima aparare inlatura raspunderea penala sau contraventionala atunci cand se
stabileste ca autorul a savarsit fapta ilicita ca raspuns la un atac material, direct imediat si injust
indreptat impotriva sa, ori a altei persoane. Pentru a se putea invoca legitima aparare, este
obligatoriu ca atacul sa provina de la o persoana fizica responsabila. In caz contrar, s-ar putea
invoca, eventual, starea de necesitate. Legitima aparare, inlaturand caracterul ilicit al faptei,
inlatura si raspunderea de natura civila .
Starea de necesitate intervine atunci cand autorul faptei ilicite este amenintat el, o alta
persoana, sau bunurile acestora, de un pericol grav si iminent, care nu poate fi inlaturat altfel.
Aflat in starea de necesitate, faptuitorul isi da seama de rezultatul faptei sale ilicite, dar il
accepta, in dorinta de a salva o valoare mai importanta decat cea a prejudiciului cauzat. Starea de
necesitate produce efecte atat in ramura penala, cat si in ramura civila.
Cazul fortuit exonereaza de raspundere deoarece reprezinta o circumstanta care,
alaturandu-se actului faptuitorului, determina caracterul ilicit al acestuia sau rezultatul vatamator.
Este cazul tractoristului care, arand, descopera un obuz ramas ingropat din timpul razboiului,
obuz care explodeaza, ranind o alta persoana sau distrugand un bun material. Este, de asemenea,
cazul persoanei care administreaza alteia o substanta toxica dintr-un flacon pe care fusese
aplicata din eroare eticheta cu numele unui medicament. In asemenea cazuri, desi vatamarea
produsa se inscrie printre urmarile actiunii sau inactiunii faptuitorului, totusi, acest rezultat nu-i

9
poate fi imputat din punct de vedere subiectiv, fiind strain de constiinta lui si datorat unei
imprejurari imprevizibile . In ambele cazuri este vorba de o cauza straina, neimputabila, asa cum
prevede si C.civ., art. 1082 si urm .
Forta majora a fost considerata, in dreptul civil roman clasic, sinonima cu cazul fortuit .
In prezent, se considera ca forta majora reprezinta un fenomen natural sau social exterior,
extraordinar, de nebiruit, care exclude in intregime angajarea raspunderii, daca a fost cauza
exclusiva a prejudiciului .
Distinctia dintre cele doua prezinta interes daca avem in vedere ca, in dreptul penal, doar
cazul fortuit inlatura caracterul penal al faptei, iar, in latura civila, raspunderea contractuala este
inlaturata, in functie de contract, fie doar de forta majora, fie atat de forta majora cat si de cazul
fortuit.
Eroarea de fapt exonereaza de raspundere atunci cand faptuitorul nu cunoaste existenta
unei imprejurari de care depinde caracterul ilicit al faptei. Asa cum arata prof. C. Bulai, "nu
exista eroare in caz de indoiala (dubiu). Nu poate fi considerata eroare incapacitatea sau
neglijenta profesionala care a dus la greseala de calcul sau la aplicarea gresita a unui procedeu
stiintific in exercitarea unei profesii sau meserii (inginer, farmacist, medic chirurg etc.) fiindca in
astfel de cazuri exista obligatia legala pentru cei in cauza de a cunoaste realitatea" .
Eroarea de drept consta in necunoasterea sau cunoasterea gresita a unei norme de drept.
Daca aceasta eroare poarta asupra unei norme de drept penal, ea nu inlatura caracterul penal al
faptei.
Alaturi de aceste cauze care exclud existenta raspunderii juridice, mai pot interveni si alte
circumstante care desi nu afecteaza temeiul obiectiv sau subiectiv al raspunderii juridice, totusi
impiedica pronuntarea unei hotarari judecatoresti in sensul afirmarii vinovatiei faptuitorului.
Spre exemplu, fie ca e vorba de un proces civil, penal, sau de alta natura, prescriptia raspunderii
sau a dreptului la actiune, impacarea partilor sau retragerea actiunii/plangerii pot impiedica
tragerea la raspundere a autorului faptei ilicite, datorita trecerii unei perioade de timp prea
indelungate de la data incalcarii normei juridice - in cazul prescriptiei raspunderii sau a dreptului
la actiune - ori datorita relatiilor dintre faptuitor si persoana prejudiciata, in celelalte cazuri.

10
Bibliografie:

1. Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului

2. Gheorghe Bobos, Teoria generala a dreptului, ed. Dacia, 1994 p.217-225.
3. Dumitru Mazilu, Teoria generala a dreptului, ERd. AllBack, 2000, p.199-212.
4. Sofia Popescu, Teoria generala a dreptului, Ed. Lumina Lex, 2000, p.251-278
5. Francois Terre, Introduction generale au droit , 4e edition, Dalloz , Paris, p.430-431,
p.441-462
6. Genoveva Vrabie si Sofia Popescu, Teoria generala a dreptului, Ed. Stefan Procopiu, Iasi,
1995, p. 96-107.
7. Sofia Popescu, Teoria generala a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000
8. Eugeniu Sperantia, Filosofia dreptului
9. Al. Vallimarescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1999
10. Francois Terre, Introduction generale au droit, Ed.Dalloz, Paris, 4eme edition, 1998

11