Sunteți pe pagina 1din 5

DEFINITIA SI PRINCIPIILE

RASPUNDERII PENALE

I. DEFINITIA RASPUNDERII PENALE


Incalcarea preceptului normei juridice penale are drept consecinta atragerea
raspunderii penale.
Raspunderea penala- institutie juridica fundamentala a dreptului penal care
alaturi si impreuna cu sanctiunea si infractiunea reprezinta componentele de baza
ale intregului sistem de drept penal
In sens larg majoritatea autoritatilor considera ca raspunderea penala constituie
raportul juridic penal care apare din momentul savirsirii infractiunii in limitele caruia
si in baza legii organul imputernicit al statului

Condamna fapta infractionala, persoana care a savirsit-o.

Limiteaza statutul ei juridic si ii impune obligatia de a se supune anumitor lipsuri


si restrictii in scopul restabilirii drepturilor incalcate ale victimei.

Raspunderea penala- condamnarea publica in numele legii a faptelor


infractionale si a persoanelor care le-au savirsit, condamnare ce poate fi precedata
de masurile de constringere prevazute de lege.
Raspunderea penala este o forma a raspunderii juridice care intervine in caz de
incalcare a comandamentului social impus de preceptul normei juridice penale, ea
aparand ca posibila in momentul savarsirii infractiunii, odata cu nasterea raportului
juridic penal de conflict, constituind continutul acestui raport(adica un complex de
drepturi corelative ale subiectilor raportului juridic penal, prin intermediul carora se
realizeaza aplicarea si executarea sanctiunilor penale)[1].
In doctrina, unii autori definesc raspunderea penala ca fiind obligatia de a suporta si
executa o pedeapsa si dreptul corelativ al statului de a aplica o astfel de pedeapsa
ca urmare a comiterii unei infractiuni si de a obliga prin constrangere pe infractor sa
execute o astfel de pedeapsa[2].
Alti autori definesc raspunderea penala ca fiind un ansamblu de drepturi si obligatii
corelative ale subiectilor raportului juridic penal care se rea lizeaza prin
constrangerea exercitata de stat fata de infractor, ca acesta sa suporte sanctiunea
prevazuta de lege pentru fapta comisa, in vederea restabilirii ordinii de drept si a
reeducarii acestuia[3]
Din definitiile de mai sus, rezulta ca raspunderea penala nu se identifica cu insusi
raportul juridic penal, ci doar cu o parte a acestuia, respectiv cu continutul sau.[4] .

Raspunderea penala se realizeaza efectiv in cadrul procesului penal, prin aplicarea


si executarea sanctiunii de catre faptuitor,deci sanctiunea apare ca o consecinta a
raspunderii penale. Raspunderea penala este conditionata de savarsirea unei
infractiuni si de capacitatea infractorului de a raspunde penal.
Astfel , pe de o parte infractiunea este singurul temei al raspunderii penale(art.17
alin.2 din Codul penal) ,iar pe de alta parte trebuie sa existe capacitatea juridica
penala a infractorului, adica responsabilitatea acestuia,constand in aptitudinea
psiho-fizica de a raspunde penal[5].

II. PRINCIPIILE RASPUNDERII PENALE


In doctrina se face referire la mai multe principii care guverneaza raspunderea
penala[6], urmand ca noi sa facem referire doar la unele dintre ele, pe care le
consideram ca sunt mai importante.
1. Principiul raspunderii penale subiective.
In decursul evolutiei dreptului penal au fost perioade in care raspunderea penala a
functionat pe baze obiective, independent de atitudinea subiectiva a faptutorului
fata de fapta comisa si rezultatul acesteia.
Dreptul penal modern ,bazat pe ideile scolii clasice, a fundamentat, insa,
raspunderea penala pe vinovatia faptuitorului, pe reprezentarea acestuia asupra
valorilor sociale lezate prin savarsirea faptei, asupra urmarilor acestei fapte.
Fara vinovatie nu exista infractiune, iar neexistand infractiune, nu exista nici temeiul
raspunderii penale.
Vinovatia poate lipsi ca urmare a existentei, spre exemplu, a vreuneia din cauzele
care inlatura caracterul penal al faptei(art.44-51 din Codul penal).
Impartasim opinia exprimata in doctrina ca, prin exceptie, trebuie admisa, implicit,
si o raspundere penala obiectiva, mai ales in situatiile in care aplicarea unor masuri
de siguranta, care sunt sanctiuni de drept penal, se poate face si in cazul in care nu
se ajunge la aplicarea unei pedepse, putandu-se lua fara considerarea proceselor
psihologice specifice vinovatiei[7].
Astfel, admitand ca exista un raport de cauzalitate intre raspunderea penala si
sanctiunile penale, raspunderea penala fiind cauza sanctiunilor penale[8], trebuie sa
se admita ca si prin luarea unei masuri de siguranta se realizeaza o raspundere
juridica penala.
Aplicarea unei masuri de siguranta, asa cum s-a aratat anterior, este conditionata
doar de comiterea unei fapte prevazute de legea penala, uneori,si de existenta
unui pericol social al faptuitorului sau a lucrurilor detinute de acesta.Starea de
pericol social nu este insa o stare subiectiva asemanatoare proceselor psihice
caracteristice vinovatiei, ci este o stare obiectiva,concretizata fie de anumite stari
legate de persoana faptuitorului(boala psihica, intoxicatie alcolica,etc.), fie in
legatura pe care anumite bunuri o au cu fapta comisa .
2. Principiul caracterului personal al raspunderii penale.

Rapunderea penala este in esenta ei o raspundere pentru fapta proprie. Dreptul


penal modern nu ingaduie o raspundere pentru fapta altuia sau o raspundere
colectiva a unui grup social familie, colectivitate sau comunitate umana pentru
fapta unui membru al grupului.
Desi nu este consacrat expres, acest principiu rezulta implicit din prevederile art. 2
din Codul penal potrivit carora pedepsele se aplica numai infractorilor, din
prevederile art. 28 alin. 1 din Codul penal potrivit carora circumstantele personale
nu se rasfrang asupra celorlalti participanti iar cele reale se rasfrang numai in
masura in care au fost cunoscute, precum si din prevederile art. 72 din Codul penal,
care enumera printre criteriile generale de individualizare a pedepsei si pe cele
privitoare la persoana infractorului.
Nici in cazul infractiunilor colective[9] cum sunt incaierarea, complotul si asocierea
in vederea savarsirii de infractiuni, nu se consacra o raspundere colectiva, criteriile
generale de individualizare a pedepselor prev. de art. 72 din Codul penal permitand
personalizarea pedepsei in raport de activitatea infractionala desfasurata de fiecare
participant. La fel, in caz de participatie penala, individualizarea pedepsei, dupa
aceleasi criterii, se realizeaza in raport de contributia fiecarui participant la
savarsirea unei fapte unice si de circumstantele personale ale infractorilor.
Rapunderea penala a persoanelor juridice inseamna practic o diluare a caracterului
personal al raspunderii penale mai ales in situatia in care dizolvarea persoanei
juridice are efecte sociale asupra personalului incadarat pe baza de contract de
munca.
3. Principiul individualizarii raspunderii penale.
Conform acestui principiu trebuie sa existe o proportie a reactiei sociale, prin
aplicarea unor sanctiuni de drept penal in raport cu valoarea sociala lezata prin
infractiune.
In doctrina s-a exprimat opinia ca a proportiona cat mai desavarsit pedeapsa,
inseamna a realiza o cat mai perfecta justitie[10].
Individualizarea sanctiunilor de drept penal, ca o consecinta a raspunderii penale,
ofera posibilitatea adaptarii acestora la marea diversitate a infractorilor si a
conditiilor in care se comit infractiunile.
Individualizarea sanctiunilor penale se realizeaza in trei etape :
- o individualizare legala, facuta de legiuitor prin prevederea in norma juridica
penala de incriminare a sanctiunilor si a limitelor acestora, in raport de pericolul
social generic al infractiunii;
- o individualizare judiciara a sanctiunilor, realizata de instantele judecatoresti
sesizate cu judecarea unei cauze concrete, in raport de pericolul social concret al
faptei savarsite si de celelalte criterii de individualizare a pedepselor prevazute de
art. 72 din Codul penal;
-o individualizare post-judiciara a sanctiunilor realizata fie de organele
judecatoresti in cazurile de modificare ulterioara a pedepsei (liberare conditionata,
aplicarea unei legi mai favorabile, etc.) fie de catre organele administratiei
penitenciarelor cu ocazia stabilirii regimului de executare a pedepsei
( individualizare administrativa).

4. Principiul unicitatii raspunderii penale.


Principiul, cunoscut si prin adagiul latin non bis in idem, este consacrat in
conventiile internationale ratificate de Romania si inclus in prevederile art. 20 din
Constitutie.
Acest principiu exclude sanctionarea penala a unei persoane de doua sau mai multe
ori pentru aceeasi fapta.
Autoritatea de lucru judecat a hotararii judecatoresti de condamnare pronuntata de
o instanta straina, nu impiedica insa punerea in miscare si exercitarea actiunii
penale in fata instantelor nationale pentru aceeasi fapta, daca aceasta a fost
comisa pe teritoriul Romaniei, ori de cetateanul roman sau apatrid domiciliat in
Romania sau dupa caz, daca infractiunea face parte dintre cele care pot fi urmarite
in baza principiului realitatii legii penale (art. 5 din Codul penal).
In acest caz principiul se restrange la neexecutarea unei noi sanctiuni, astfel ca
perioada de detentie executata in strainatate se deduce din pedeapsa aplicata de
instantele nationale.
La fel, principiul nu exclude aplicarea pentru aceeasi fapta a mai multor sanctiuni
penale de natura diferita, cum ar fi pedepsele principale, complementare si
accesorii, ori masurile de siguranta. De asemenea acest principiu nu exclude
cumulul formelor de raspundere juridica (penala, civila, disciplinara).
Raspunderea penala nu poate insa coexista cu raspunderea administrativa
contraventionala, aceeasi fapta neputand fi in acelasi timp contraventie si
infractiune. De aceea inchisoarea contraventionala se deduce din pedeapsa
inchisorii, daca ulterior aceeasi fapta a fost calificata ca infractiune[11].
5. Principiul celeritatii si al prescriptibilitatii raspunderii penale.
Acest principiu se refera la tragerea la raspundere penala in timp a celor care au
savarsit infractiuni.
Pentru ca raspunderea penala sa-si realizeze functia sociala, este necesar ca
momentul tragerii la raspundere sa fie cat mai apropiat de momentul comiterii
infractiunii. Ordinea sociala va fi astfel reinstaurata, iar sentimentul realizarii justitiei
sociale va asigura securitatea persoanelor si bunurilor acestora.
Aceasta idee, exprimata de timpuriu in doctrina penala moderna, in sensul de
aplicare a pedepsei cat mai prompta, mai apropiata in timp de savarsirea
infractiunii, pentru a-si indeplinii scopul[12], se regaseste consacrata cu valoare de
principiu in art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, potrivit carora
inculpatul are dreptul la un proces echitabil, intr-un termen rezonabil'.
Pe de alta parte, timpul indelungat scurs de la savarsirea unei fapte
penale,diminueaza necesitatea si oportunitatea interventiei statului, prin organele
judiciare, pana la disparitia acestora. Astfel, o interventie a autoritatilor judiciare
dupa trecerea unui timp mai indelungat, nu mai este nici necesara, nici oportuna,
fiind de natura sa transforme in victima infractorul si sa trezeasca sentimente de
reprobare fata de realizarea actului de justitie.
De aceea, ca si in legislatia penala moderna, in general, exista si in dreptul penal
roman o cauza de inlaturare a raspunderii penale sau dupa caz a executarii

pedepsei, prevazuta in concret in dispozitiile art. 121 130 din Codul penal, repectiv
prescriptia, cu precizarea ca infractiuniule impotriva pacii si omenirii sunt
imprescriptibile.