Cuprins:

Introducere ........................................................................................................................... 2
Delimitarea activităţii judiciare de activitatea celorlaltor autorităţi publice ................ 2
Conţinutul jurisdicţiei ......................................................................................................... 3
Felurile jurisdicţiei .............................................................................................................. 4
Jurisdicţia contencioasă şi jurisdicţia graţioasă sau voluntară ............................................ 4
Jurisdicţia civilă, penală, administrativă şi constituţională .................................................. 4
Jurisdicţia de drept comun şi jurisdicţia specială .................................................................. 5
Jurisdicţia de drept şi jurisdicţia în echitate .......................................................................... 6
Organizarea instanţelor judecătoreşti .............................................................................. 6
Organizarea instanţelor militare ...................................................................................... 8
Conducerea şi administrarea instanţelor judecătoreşti ................................................. 9
Ministerul Justiţiei ........................................................................................................... 10
Consiliul Superior al Magistraturii ................................................................................ 10
Ministrul Justiţiei ............................................................................................................. 12
Conducerea instanţelor judecătoreşti ............................................................................ 12
Personalul auxiliar de specialitate .................................................................................. 13
Ministerul Public ............................................................................................................ 13
Organizarea instituţiilor judiciare în Spania ............................................................... 15
Constituţia Spaniei ........................................................................................................... 15
Organizarea instanţelor judecătoreşti .................................................................... 16
Judecătoriile de primă instanţă şi instrucţie .................................................................. 16
Judecătoriile de contencios-administrativ .................................................................... 17
Judecatoriile sociale .......................................................................................................... 17
Judecătoriile de supraveghere penitenciară ........................................................... 17
Judecătoriile pentru minori .............................................................................................. 17
Judecătoriile de pace ........................................................................................................ 17
Instanţele provinciale sau Audiencias Provinciales .................................................... 18
Tribunalele Superioare de Justiţie ............................................................................... 18
Audiencia Nacional / Tribunalul Suprem ........................................................... 18
Consiliului General al Puterii Judiciare ........................................................... 18
Tribunalul Constituţional ............................................................................................. 19
Tribunalul de Conturi ................................................................................................... 20
Personalul judiciar ..........................................................................20
Ministerul Public ........................................................................... 22
Bibliografie ................................................................................24
 Sistemul judiciar, reprezintă în orice stat democratic o componentă esenţială a
civilizaţiei şi progresului social, constituie o importantă disciplină juridică care se studiază azi în
majoritatea facultăţilor de drept din ţările democratice.
Conceptul de jurisdicţie are multiple accepţiuni, două dintre acestea sunt relevante în
procesul de înfăptuire a justiţiei şi prezintă interes pentru studiul organizării judiciare din orice stat
democratic.Într-o primă accepţiune , termenul de jurisdicţie desemnează „puterea de a decide asupra
conflictelor ivite între subiecte de drept-persoane fizice sau juridice-prin aplicarea legii”. Termenul
provine din limba latină, de la jurisdictio, cuvînt compus din jus (drept) şi dicere (a spune, a
pronunţa, care înseamnă a pronunţa dreptul). Într-o a doua acepţiune, jurisdicţia desemnează
totalitatea organelor prin care statul distribuie justiţia. Constituţia şi legea de organizare a sistemului
judiciar se referă uneori la „instanţe” şi „tribunale” tocmai în această accepţiune. Acestă accepţiune
a conceptului de jurisdicţie prezintă interes teoretic şi practic din punct de vedere al studiului
organizării sistemului judiciar

Delimitarea activităţii judiciare de activitatea celorlaltor autorităţi publice

În activitatea judiciară se delimitează în mod esenţial de atribuţiile şi actele autorităţii

legiuitoare. Deosebirile vizează organizarea, constituirea şi activitatea celor două categorii de
autorităţi precum şi existenţa unor proceduri diferite prin care se realizează funcţia judiciară şi
legislativă.
Organele legislative se constituie în urma alegerilor organizate conform legii
fundamentale şi legilor organice dezvoltătoare. Mandatul organelor legiuitoare este limitat în timp,
în prezent la o durată de patru ani, conform prevederilor Constituţiei adoptate în anul 1991.
Organele judiciare sunt numite, iar judecătorii beneficiază de inamovibilitate în funcţie.
Forul legislativ suprem poate fi sesizat doar de Guvern, deputaţi, senatori şi de un
număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, art.74 alin.1 din Constituţie. Activitatea de
elaborare a legilor reprezintă substanţa întregului organism legislativ iar această activitate se
înfăptuieşte în baza unei proceduri specifice ce reglementează nu numai iniţiativa legislativă, ci şi
modul de adoptare a legilor şi a hotărârilor, trimiterea proiectelor de legi şi a propunerilor
legislative de la o cameră la alta, medierea, promulgarea legii etc.
Sesizarea organelor judiciare se face printr-o cerere. Din punct de vedere formal
activitatea legislativă se concretizează în norme-legea formală-iar activitatea judiciară se
materializează într-o hotărâre-sentinţă sau decizie.
Între activitatea judiciară şi cea legislativă există şi o interacţiune logică determinată de
imperativul unei bune funcţionări a mecanismelor statale. Problema reală nu este aceea a unei
„delimitări” sau „separări” rigide a „puterilor”, ci a unei fructuoase colaborări între autorităţile
statului. Astfel, autoritatea legiuitoare exercită un control asupra modului de organizare şi
funcţionare a instanţelor judecătoreşti. Acest control se exercită prin normele stabilite de forumul
legislativ privitoare la organizarea, la atribuţiile instanţelor şi la procedura judiciară. Un asemenea
control trebuie să fie destinat optimizării actului judiciar şi nu poate constitui în niciun caz o
imixtiune în activitatea concretă de judecată. Autoritatea judecătorească exercită şi ea un control
asupra „puterii” legislative, concretizat în competenţa atribuită acesteia în materie electorală, în
cauzele penale privind pe senatori şi deputaţi, precum şi prin interpretarea pe care instanţele o dau
legilor cu prilejul aplicării lor.
Autoritatea judecătorească se află într-un raport, de „dependenţă” relativă faţă de
organele administrative. Spunem „dependenţă” relativă întrucît în activitatea judiciară judecătorii
sunt independenţi şi se supun numai legii.
Un alt aspect al aceleiaşi „relative dependenţe” rezultă şi din împrejurarea că judecătorii
şi procurori sunt numiţi în funcţie de Preşedintele României. Totuşi, o atare „dependenţă” este
formală căci rolul de organ de disciplină revine Consiliului Superior al Magistraturii, art.134 alin.2
din Constituţie, iar numirea în funcţie a magistraţilor se face la propunerea aceluiaşi organ, care este
veritabil „Guvern al magistraturii”.
Autoritatea judiciară exercită un control asupra „puterii” executive, control realizat în
cadrul procedurii privind soluţionarea cauzelor persoanelor vătămate în drepturile lor de către
administraţie printr-un act administrativ sau prin esoluţionarea unor cereri în termenul legal
(procedura conteinciosului administrativ).

Conţinutul jurisdicţiei

Substanţa activităţii judiciare se materializează în hotărârea judecătorească, act prin care

se pune capăt unui conflict ivit în sfera relaţiilor sociale, fiind vorba de hotărârea finală, şi nu de
celelalte acte emise de judecător în cursul activităţii de soluţionare a litigiului. Actul final şi de
dispoziţia este precedat, în mod necesar, de un complex de acte şi activităţi procesuale de natură să
pregătească soluţia finală. Asemenea acte au, prin natura lor, caracterul unor acte administrative.
Conceptul de jurisdicţie determină ceea ce în dreptul modern denumim jurisdicţie
contencioasă, deoarece funcţia esenţială a jurisdicţiei este soluţionarea unui litigiu în care intervin
părţi cu interese contrare. Jurisdicţia graţioasă sau jurisdicţia voluntară sunt sintagme adoptate de-a
lungul timpului tocmai pentru a demarca jurisdicţia propriu-zisă (contencioasă) de jurisdicţia
necontencioasă. Delimitarea jurisdicţiei contencioase de jurisdicţia graţioasă sau voluntară prezintă
importanţă teoretică şi practică şi în determinarea naturii juridice a actelor adoptate în cadrul
procedurii necontencioase.
 În realizarea unei demarcaţii pertinente între jurisdicţia contencioasă şi cea graţioasă
este prezenţa sau, dimpotrivă, absenţa unui litigiu. Existenţa unei pretenţii ce antrenează un litigiu
între două părţi relevă acţiunea procedurii contencioase. Jurisdicţia graţiosă se caracterizează prin
absenţa unui litigiu, şi, pe cale de consecinţă, a unor părţi cu interese contrare. În cadrul acestei
proceduri, cererea adresată judecătorului nu se îndreptă împotriva unui adversar. De aceea se spune
că procedura necontencioasă este lipsită de părţi. De remarcat că, prezenţa unei persoane străine
pentru a da anumite informaţii sau pentru a lămuri unele aspecte ale cauzei nu transformă automat
procedura graţioasă într-una contencioasă.
Având în vedere elementele formale ale procedurii graţioase, unii autori au tras şi concluzii cu
privire la rolul judecătorului în această materie. Se consideră că în procedura graţioasă judecătorul
are o largă putere de decizie, ce se bazează mai degrabă pe motive de oportunitate, iar acţiunea sa
intră în sfera dreptului administrativ.
Hotărârea pronunţată are un caracter declarativ, spre deosebire de cea adoptată în procedura
contencioasă, în care sentinţa are un caracter declarativ de drepturi, constitutiv sau în condamnare.
În aceste condiţii, hotărîrea pronunţată în procedura necontencioasă este rezultatul unor verificări
sumare, formale şi nu se bazează pe cercetare a fondului dreptului.

Felurile jurisdicţiei

Jurisdicţia este susceptibilă de a fi clasificată după mai multe criterii. Aceste criterii se
referă la prezenţa intereselor contrarii la materia supusă judecăţii, la întinderea atribuţiilor şi la
normalor juridice sau principiile aplicabile.
a. Jurisdicţia contencioasă şi jurisdicţia graţioasă sau voluntară
Este una dintre cele mai importante clasificări ale jurisdicţiei. O atare clasificare este făcută implicit
de Codul de procedură civilă printr-o reglementare aparte a materiei procedurii necontencioase.
Jurisdicţia contencioasă reprezintă principala componentă a activităţii desfăşurate de organele
judiciare. În trecut, după înfiinţarea notariatelor de stat, un număr important de atribuţii ce
tradiţional aparţineau jurisdicţiei graţioase au fost trecute în competenţa organelor notariale. Notarii
publici păstrează şi în noua reglementare o serie din atribuţiile necontencioase, cum sunt cele
specifice procedurii succesoriale notariale. Pe de altă parte, se constată şi amplificare a tribuţiilor
necontencioase conferite prin lege instanţelor judecătoreşti. Intră în această categorie procedura
privind înregistrarea partidelor politice, precum şi unele atribuţii de publicitate mobiliară şi
imobiliară.
b. Jurisdicţia civilă, penală, administrativă şi constituţională
Criteriul distinctiv al acestei diviziuni este materia supusă judecăţii. Jurisdicţia civilă şi
penală este competenţa aceloraşi organe judiciare. Deosebirea dintre ele estedeterminată de natura
diferită a cauzelor supuse judecăţii: jurisdicţia civilă are ca obiect o pretenţie civilă iar jurisdicţia
penală o faptă cu caracter penal. Restabilirea ordinii de drept se realizează în mod diferit în cele
două procese: prin constrîngerea patrimonială a debitorului, respectiv prin mijlocirea executării
silite, în materie civilă şi prin mijlocirea executării silite, în materie civilă şi prin aplicarea de
pedepse, în materie penală. Pe de altă parte, evidenţiem că acţinea penală aparţine statului, în timp
ce acţiunea civilă revine, de regulă, titularului unui drept subiectiv sau unui interes legitim
(persoană fizică sau juridică). Există deosebiri între cele două jurisdicţii şi în legătură cu incidenţa
unor principii diferite în materiile supuse judecăţii. Asemănările şi deosebirile dintre jurisdicţia
civilă şi penală derivă din natura raporturilor juridice deduse în judecată. O componentă importantă
a jurisdicţiei o constituie conteinciosul administrativ. Jurisdicţia administrativă se realizează în
prezent, în România, tot de instanţele judecătoreşti de drept comun, chiar dacă competenţa şi
procedura urmează şi unele reguli specifice, înfiinţarea imitentă a tribunalelor administrative va
conduce la crearea unei veritabile jurisdicţii administrative. Jurisdicţia constituţională se
realizează printr-un organ specializat al statului-Curtea Constituţională- care, în sistem legislaţiei
române, nu face parte din structura organelor judiciare propriu-zise. Ea are ca scop exercitarea unui
control asupra constituţionalităţii legilor (art.146 din Constituţie). În majoritatea ţărilor europene
controlul constituţionalităţii legilor se exercită prin organe specializate (Spania, Portugalia, Italia,
Germania, Austria, Rusia, Polonia).
c. Jurisdicţia de drept comun şi jurisdicţia specială
Distincţia dintre jurisdicţia de drept comun şi jurisdicţia specială se întemeiază pe
amplitudinea atribuţiilor conferite diferitelor autorităţi judiciare. Jurisdicţia de drept comun
(ordinară) are atribuţii ce se răsfrîng asupra tuturor cauzelor civile. Din sfera jurisdicţiei de drept
comun pot fi suatrase anumite cauze doar în temeiul unei dispoziţii legale exprese. Jurisdicţia
specială are o sferă de acţiune limitată. Ea se întinde doar cauzelor ce-i sunt atribuite în baza unei
legi speciale. Există un interes nu doar teoretic, ci şi practic în delimitarea jurisdicţiei ordinare de
jurisdicţiile speciale. Subliniem în această privinţă următoarele note distinctive:
- jurisdicţia de drept comun se caracterizează prin plenitudine de atribuţii. În schimb,
jurisdicţiile speciale au o competenţă limitată la cazurile şi materiile expres
determinate de lege;
- jurisdicţia de drept comun realizează atît judecata, cît şi funcţia execuţională.
Jurisdicţiile speciale nu includ, de regulă, şi a ctivitatea execuţională;
- jurisdicţia de drept comun se caracterizează printr-o procedură complexă,
reglementată de Codul de procedură civilă; jurisdicţiile speciale beneficiază de o
procedură simplificată, dar care se completează cu regulile dreptului comun în
 materie;
- jurisdicţia de drept comun include în sfera sa şi regulile procedurii necontencioase,
jurisdicţiile speciale nu au o atare competenţă.
O ultimă precizare ce se impune este aceea că jurisdicţiile speciale sunt distincte de
jurisdicţiile extraodinare. Jurisdicţiile extraodinare sunt acelea create expres de lege în scopul
soluţionării unei cauze concrete sau privind o anumită persoană. Ele au un caracter discriminatoriu
şi pot conduce la o judecată arbitrară, contrară principiilor de drept, fiind determinată adeseori de
considerente de ordin politic sau de oportunitate. De aceea, art.126 alin 5 din Constituţie interzice
înfiinţarea de instanţe extraodinare.
d. Jurisdicţia de drept şi jurisdicţia în echitate
După regulile aplicabile litigiului supus judecăţii se distinge în literatura de specialitate
şi între jurisdicţia de drept şi jurisdicţia în echitate. Jurisdicţia de drept se caracterizează prin
preexistenţa unor reglementări juridice pe care judecătorul trebuie să le aplice în activitatea sa.
Funcţia judecătorului este fundamental diferită în cadrul celor două jurisdicţii. În cazul jurisdicţiei
de drept, judecătorul aplică legi preexistente, funcţia de elaborare a actelor normative aparţinînd
autorităţii legislative. Dimpotrivă, în cazul jurisdicţiei în echitate, judecătorul aplică reguli de
echitate ce sunt şi o creaţie a jurisprudenţei.În opinia unor autori se consideră chir că judecătorul
creează dreptul; crearea dreptului şi aplicarea sa la un caz concret are loc în acelaşi moment (al
judecăţii).

Organizarea instanţelor judecătoreşti

Organizarea modernă a instanţelor judecătoreşti este rezultatul unei interesante evoluţii

istorice. Puterea judecătorească a dobândit o organizare independentă doar în epoca modernă,
respectiv o dată cu afirmarea tot mai puternică în Anglia, Franţa şi apoi în alte state occidentale a
principiului separaţiei puterilor în stat. Anterior, justiţia se contopea în practică cu funcţia executivă
şi era înfăptuită adeseori de aceleaşi organe. Organizarea actuală a instanţelor judecătoreşti este
guvernată de Legea nr. 304/2004. în prezent, potrivit art.2 alin.2 din Lgea 304/2004, justiţia se
realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti:
a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b) curţi de apel;
c) tribunale;
d) tribunale specializate;
e) instanţe militare;
f) judecătorii.
 Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică şi funcţionează în judeţe şi în
sectoarele municipiului Bucureşti. Numărul şi localităţile de reşedinţă ale judecătoriilor sunt
prevăzute într-o anexă la Legea privind organizarea judiciară. În prezent, în România funcţionează
un număr de peste 180 de judecătorii.
În fiecare judeţ funcţionează un tribunal, instanţă cu personalitate juridică, care, de
regulă, are sediul în localitatea de reşedinţă a judecţului respectiv. Un asemenea tribunal este
organizat şi în municipiul Bucureşti. Tribunalul municipiului Bucureşti funcţionează şi ca instanţă
specializată pentru judecarea cauzelor privind proprietatea intelectuală. Numărul total al
tribunalelor este, în prezent, 42. Potrivit art.34 din Lgea 304/2004, în cadrul tribunalelor
funcţionează secţii pentru cauze civile şi secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.
Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care funcţionează la
nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de
judeţ. Tribunalele specializate sunt, tribunale pentru minori şi familie, tribunale de muncă şi
asigurări sociale, tribunale comerciale şi tribunale administrativ-fiscale. Instanţele specializate pot
contribui la sporirea calitativă a actului de justiţie, precum şi la soluţionarea rapidă a cauzelor date
în competenţa sa.
Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică şi funcţionează într-o
circumscripţie cuprinzând mai multe tribunale şi tribunale specializate. Numărul curţilor de apel,
reşedinţele acestora, precum şi tribunalele cuprinse în circumscripţiile respective sunt prevăzute în
anexa Legii 304/2004. În prezent funcţionează 15 curţi de apel, fiecare incluzând în circumscripţia
sa două până la şase tribunale. În cadrul curţilor de apel funcţionează secţii pentru cauze penale,
cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de conteincios administrativ şi fiscal, cauze
privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor,
secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are sediul în capitala ţării. Ea are personalitate
juridică şi funcţionează potrivit dispoziţiilor cuprinse în noua lege de organizare judiciară. Potrivit
acestei legi, instanţa supremă este organizată în patru secţii:

1. secţia civilă şi de proprietate inteletuală

2. secţia penală
3. secţia comercială
4. secţia de conteincios administrativ şi fiscal.

Instanţa supremă se compune dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte, 4 preşedinţi de

secţii şi judecătorii. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îşi desfăşoară activitatea în condiţiile
determinate de lege, şi în cadrul Secţiilor Unite şi ale unui complet format din 9 judecători, fiecare
având competenţă proprie. Instanţa supremă mai cuprinde în structura sa: cancelaria direcţii, servicii
şi birouri, cu personal stabilit prin statul de funcţii. Potrivit art. 19 din Lgea 304/2004, secţia civilă
şi de proprietate intelectuală, secţia penală, secţia comercială şi secţia de contencios administrativ şi
fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de
curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Secţiile menţionate nu au competenţă
de primă instanţă. În schimb, secţia penală a instanţei supreme are atât o competenţă de fond, cât şi
competenţă de recurs. Potrivit art.20 din Legea nr.304/2004, secţia penală a instanţei supreme
judecă:
a. în primă instanţă, procesele şi cererile date prin lege în competenţa de primă instanţă a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
b. recursurile, în condiţiile prevăzute de lege.
Secţiile Înaltei Curţi mai au şi competenţa de a soluţiona:
a. cererile de strămutare, pentru motivele prevăzute de codurile de procedură;
b. conflictele de competenţă, în cazurile prevăzute de lege;
c. orice alte cereri prevăzute de lege.
Completul de 9 judecători are o competenţă limitată la cazurile prevăzute de art.22 din
Legea 304/2004. Potrivit primului aliniat al acestui text, completul de 9 judecători soluţionează
recursurile şi cererile în cauzele judecate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie. Cel de-al doilea alineat al textului menţionat îi conferă instanţei supreme o
competenţă diversă şi o competenţă în materie disciplinară. Atribuţiile Secţiilor Unite sunt statuate
în art.23 din Legea 304/2004. potrivit acestui text, instanţa supremă se constituie în secţii unite
pentru:

a. judecarea recursurilor în interesul legii

b. soluţionarea, în condiţiile legii, a sesizărilor privind schimbarea jurisprudenţei Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie
c. sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de
promulgare.

Organizarea instanţelor militare

Organizarea instanţelor militare în ţara nostră nu este de dată relativ recentă. Existenţa
instanţelor într-un stat de drept nu este dezirabilă, deşi instituţia este cunoscută şi în alte ţări
democratice. Argumentele deduse din necesitatea unei specializări în domeniul infracţiunilor comise
de militari nu rezistă unei serioase analize. Fără a intra în detalii, precizez că adeseori infracţiunile
comise de militari prezintă aceleaşi elemente ca şi cele săvârşite de civili. Singura particularitate
constă, cel mai adesea, în calitatea de militar a autorului infracţiunii. Elementele tehnice de excepţie
ce ar putea apărea în unele cazuri pot fi clarificate de judecător printr-o expertiză de specialitate. În
prezent, instanţele militare sunt constituite în conformitate cu pevederile Legii nr. 54/1993. potrivit
art.2 din Legea pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare, structura acestor categorii de
instanţe este alcătuită din:
a. tribunale militare
b. tribunalul militar teritorial
c. Curtea Militară de Apel.
În prezent tribunalele militare funcţionează în oraşele Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi şi
Timişoara. Parchetele militare funcţionează în prezent în oraşele anterior menţionate, precum şi în
Bacău, Braşov, Constanţa, Craiova, Ploieşti şi Târgu-Mureş.
În municipiul Bucureşti îşi are sediul Tribunalul Militar teritorial, care funcţionează ca
instanţă de control judiciar. Legea îi recunoaşte acestei instanţe şi o competenţă de fond. Curtea
Militară de Apel îşi are, de asemenea, sediul în municipiul Bucureşti.
Judecătorii şi procurorii militari au calitatea de magistraţi şi fac parte din corpul magistraţilor. Ei au
şi calitatea de militari activi. Încălcarea normelor de disciplină militară atrage după sine răspunderea
magistraţilor în conformitate ce prevederile Regulamentului disciplinei militare. Săvârşirea de
abateri disciplinare în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor în calitate de magistraţi angajează
răspunderea acestora în condiţiile şi după procedura prevăzută de Legea nr.304/2004.
Instanţele şi parchetele militare beneficiază de personal auxiliar, administrativ şi de serviciu. Ele
dispun şi de poliţie militară pusă în serviciul lor, în mod gratuit, de către Ministerul Apărării
Naţionale.

Conducerea şi administrarea instanţelor judecătoreşti

Justiţia find serviciu public este firesc ca ea să beneficieze şi de o conducere

corespunzătoare ce se exercită în condiţiile prevăzute de legea de organizare judiciară. Conducerea
şi administrarea instanţelor vizează doar latura organizatorică a activităţii, nu şi activitatea de
judecată. Cel mai important organ al administrării justiţiei este, în prezent, Consiliul Superior al
Magistraturii. Atribuţii privitoare la administrarea justiţiei au şi Ministerul Justiţiei, inspectorii
judecătoreşti, preşedinţii instanţelor şi alţi funcţionari publici ce fac parte din structura unor servicii
auxiliare.
 Ministerul Justiţiei

Organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei este reglementată prin H.G.

nr.736/2003 care menţionează în primul său articol că Ministerul Justiţiei este organul de
specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului,
care asigură elaborarea, coordonarea şi aplicarea strategiei şi a programului de guvernare în vederea
bunei funcţionări a justiţiei şi veghează la stricta aplicare a legii, în conformitate cu principiile
democratice ale statului de drept.

Ministerul Justiţiei îndeplineşte următoarele funcţii:

1. de strategie, prin care se asigură cooperarea la fundamentarea şi elaborarea
programului de guveranare în domeniul justiţiei;
2. de reglementare şi sinteză, prin care se asigură realizarea cadrului normativ şi
instituţional necesar pentru organizarea şi funcţionarea întregului sistem al justiţiei,
pe baza strictei aplicări a dispoziţiilor prevăzute de Constituţie şi de celelalte acte
normative;
3. de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului sau al Guvernului României,
reprezentarea pe plan intern şi extern în domeniul său de activitate;
4. de autoritate de stat, prin care se asigură aplicarea unitară şi respectare
reglementărilor legale privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor şi unităţilor
care îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea sau în subordinea sa;
5. de administrare, prin care se asigură administrarea patrimoniului său potrivit
dispoziţiilor legale.

Conducerea Ministerului Justiţiei este asigurată de ministrul justiţiei. În exercitarea

atribuţiilor sale, ministrul justiţiei emite ordine şi instrucţiuni. În activitatea de conducere a
ministerului, ministrul justiţiei este ajutat de 3 secretari de stat numiţi, potrivit legii, prin decizie a
primului-ministru. Ministerul Justiţiei are şi un sacretar general şi un secretar general adjunct,
numiţi, în condiţiile legii, prin ordin al ministrului justiţiei.

Consiliul Superior al Magistraturii

Constituţia din anul 1991 a creat un nou organism-Consiliul Superior al Magitraturii-

cu importante atribuţii privitoare la organizarea şi activitatea instanţelor judecătoreşti, precum şi cu
privire la statutul magistraţilor.
 Legea nr.317/2004 determină modul de alcătuire a celor două secţii ale C.S.M, astfel
secţia pentru judecători-în număr de 9 este alcătuită din:
- 2 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
- 4 judecători de la curţile de apel
- 2 judecători de la tribunale
- un judecător de la judecătorii.

Secţia pentru procurori-în număr de 5-a C.S.M. este alcătuită din:

a. un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
b. un procuror de la Parchetul Naţional Anticorupţie
c. un procuror de la parchetele de pe lângă curţile de apel
d. un procuror de la parchetele de pe lângă tribunale
e. un procuror de la parchetele d epe lângă judecătorii.
Membrii C.S.M. se aleg din rândul judecătorilor şi procurorilor numiţi de Preşedintele României şi
care au o vechime de cel puţin 6 ani în funcţia de magistrat.
C.S.M. este condus de un preşedinte ajutat de un vicepreşedinte, aleşi pentru un mandat de un an.
Preşedintele reprezintă C.S.M. în relaţiile interne şi internaţionale; coordonează activitatea C.S.M.
şi repartizează lucrările pentru plen şi secţii; prezidează lucrările C.S.M., cu excepţia cazului în care
la lucrări participă Preşedintele României; semnează actele emise de Plenul C.S.M.; sesizează
Curtea Constituţională în vederea soluţionării conflictelor juridice de natură constituţională dintre
autorităţile publice; prezintă, în şedinţa publică a plenului, raportul anual asupra activităţii C.S.M.,
care se transmite instanţelor şi parchetelor şi se dă publicităţii.
C.S.M. se întruneşte în plen şi în secţii ori de câte ori este necesar, la convocarea preşedintelui, a
vicepreşedintelui sau a majorităţii membrilor plenului ori, după caz, ai secţiilor. Lucrările plenului
C.S.M. se desfăşoară în prezenţa a cel puţin 15 membri.
Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii:
Menirea esenţială a C.S.M. este aceea de a apăra corpul magistraţilor şi membrii
acestuia împotriva oricărui act de natură să aducă atingere independenţei sau imparţialităţii
magistratului în înfăptuirea justiţiei ori să creeze suspiciuni cu privire la acestea. De asemenea
C.S.M. apără reputaţia profesională a magistraţilor, asigură respectarea legii şi a criteriilor de
competenţă etică şi profesională în desfăşurarea carierei profesionale a magistraţilor. Plenul C.S.M.
îndeplineşte atribuţii importante în domeniul:carierei magistraţilor, al recrutării, evaluării,
organizării şi funcţionării instanţelor şi al parchetelor.
Consiliul Superior al Magistraturii în domeniul carierei are următoarele atribuţii:
propune Preşedintelui României numirea în funcţie şi eliberarea din funcţie a judecătorilor şi
procurorilor, cu excepţia celor stagiari; propune Preşedintelui României numirea în funcţie şi
revocarea din funcţie a preşedintelui, vicepreşedintelui şi preşedinţilor de secţii al Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, a procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie, precum şi a adjuncţilor
acestora; dispune promovarea magistraţilor în funcţiile de execuţie; dispune promovarea
magistraţilor în funcţiile de conducere din cadrul instanţelor şi al parchetelor, în urma consultării
magistraţilor din cadrul instanţelor şi parchetelor respective; numeşte judecătorii stagiari şi
procurorii stagiari, pe baza rezultatelor obţinute la examenul de absolvire a Institutului Naţional al
Magistraturii; eliberează din funcţie judecătorii stagiari şi procurorii stagiari; aprobă transferul
magistraţilor; numeşte, pe perioade determinate, în posturi vacante, magistraţii de carieră, în
condiţiile legii; propune Preşedintelui României conferirea de distincţii pentru magistraţi, în
condiţiile legii.

Ministrul Justiţiei

Aribuţiile ministrului justiţiei au fost reduse în mod considerabil prin noile reglementări
privitoare la organizarea judiciară şi la statutul magistraţilor. Majoritatea sarcinilor ce reveneau
Ministerului Justiţiei în legătură cu recuperarea magistraţilor şi cariera acestora, au fost preluate de
C.S.M. Atribuţiile ministrului justiţiei sunt limitate la realizarea prerogativelor ce revin ministerului
pe care-l conduce, asigurând buna organizare şi administrare a justiţiei ca serviciu public. Ministrul
justiţiei are atribuţii legate de stabilirea bugetului anual al instanţelor judecătoreşti (avînd calitatea
de ordonator principal de credite), asigurarea spaţiilor necesare pentru instanţe şi parchete, numirea
asistenţilor judiciari. Aceştea sunt numiţi de ministrul justiţiei, la propunerea Consiliului Economic
şi Social, dintre persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege. De asemenea, numărul
total de posturi de asitenţi judiciari şi repatizarea posturilor pe instanţe, în raport cu volumul de
activitate, se stabilesc prin ordin al ministrului justiţiei. Sancţiunile disciplinare se aplică de
ministrul justiţiei.

Conducerea instanţelor judecătoreşti

Instanţele de judecată, de orice grad, sunt conduse de către un preşedinte. Preşedinţii

tribunalelor, tribunalelor specializate şi ai curţilor de apel sunt ajutaţi, în activitatea lor de
conducere, de către 1-2 vicepreşedinţi. Secţiile instanţelor judecătoreşti sunt conduse de către un
preşedinte de secţie. Vicepreşedintele instanţei este şi preşedintele uneia dintre secţii. Preşedinţii şi
vicepreşedinţii instanţelor judecătoreşti iau măsuri pentru organizarea şi buna funcţionare a
instanţelor pe care le conduc, asigură şi verifică respectarea obligaţiilor statutare şi a reglementărilor
de către judecători şi personalul auxiliar de specialitate. În cadrul fiecărei instanţe judecătoreşti
funcţionează un colegiu de conducere, care hotărăşte cu privire la problemele generale de conducere
a instanţei. Colegiul de conducere al curţii de apel exercită şi acţiunea disciplinară, în condiţiile
legii.
Conducerea instanţei supreme este asigurată de preşedinte, vicepreşedinte şi colegiul de conducere,
alcătuit din preşedinte, vicepreşedinte, preşedinţii de secţii şi din 5 judecători aleşi pe o perioadă de
5 ani în adunarea generală a judecătorilor.

Personalul auxiliar de specialitate

Toate instanţele judecătoreşti şi toate parchetele au în structura lor următoarele

compartimente:
a. registratură
b. grefă
c. arhivă
d. biroul de informare şi relaţii publice
e. biblioteca.

Curţile de apel şi parchetele de pe lângă aceste curţi, Î.C.C.J., Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. şi
Parchetul Naţional Anticorupţie au de asemenea, în structura lor un compartiment de documentare
şi un compartiment de informatică juridică, câte un departament economico-financiar şi
administrativ, condus de un manager economic.
Aceste structuri organizatorice au rol important în înfăptuirea corespunzătoarea a actului de justiţie,
deşi nu participă în mod nemijlocit la realizarea funcţiei jurisdicţionale.
Un rol important în activitatea instanţei revine grefei. Potrivit legii, grefierii participă la
şedinţele de judecată şi la efectuarea actelor de urmărire penală în scopul consemnării operaţiilor
realizate în cadrul procedurii judiciare. La şedinţele de judecată grefierii sunt datori să aibă ţinuta
crespunzătoare instanţei unde funcţionează.

Ministerul Public

Ministerul Public îndeplineşte în societăţile contemporane un rol social cu semnificaţii

deosebite în apărarea şi consolidarea statului de drept. Funcţiile esenţiale ale M.P.sunt concentrate
spre o singură finalitate: apărarea ordinii de drept. Aceste funcţii de apărare a intereselor generale
ale societăţii, de stabilire a adevărului în activitatea de înfăptuire a justiţiei şi de respectare a legii se
regăsesc în toate legislaţiile moderne. Ministerul Public are, în toate sistemele de drept, atît funcţii
în cadrul sistemului judiciar, cât şi în afara acestuia. Deopotrivă, majoritatea legislaţilor conferă
largi atribuţii procurorului în materie penală. Incontestabil, participarea procurorului în procesul
penal constituie regula, iar în materie civilă excepţia. Modul de organizare a M.P. este prevăzut în
legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Acest act normativ determină principiile ce stau la
baza constituirii M.P. Parchetul constituie structura organizatorică de bază a M.P. El este alcătuit din
totalitatea magistraţilor (procurorilor) care exercită funcţiile specifice M.P. pe lîngă o anumită
instanţă de judecată.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca şi parchetele de pe lângă
curţile de aple şi tribunale, au în structura lor secţii conduse de procurori şefi, care pot fi ajutaţi de
adjuncţi. Pachetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie coordonează activitatea parchetelor
din subordine, are personalitate juridică şi gestionează bugetul M.P. El este condus de un procuror
general, ajutat de un prim adjunct, un adjunct şi 3 procurori consilieri. Procurorul general al
Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., prim adjunctul acestuia, precum şi procurorul general al Parchetului
Naţional Anticorupţie sunt numiţi în funcţie de Preşedintele Romaniei, la propunerea C.S.M., cu
recomandarea ministrului justiţiei, dintre procurorii care au o vechime minimă de 18 ani în funcţia
de judecător sau procuror, pe o perioadă de 5 ani, fără posibilitatea reînvestirii.
Parchetele de pe lângă curţile de apel sunt conduse de procurorii generali, iar cele de pe lângă
tribunale, tribunale pentru minori şi familie şi judecătorii sunt conduse de către prim-procurori.
Prin acelaşi act normativ, în cadrul parchetelor de pe lângă curţile de apel au fost instituite servicii
de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate, iar în cadrul parchetelor de pe lângă tribunale
au fost constituite birouri de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate. Activitatea acestor
servicii şi birouri a fost coordonată şi controlată de Secţia de combatere a corupţiei şi criminalităţii
organizate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Parchetul Naţional Anticorupţie este organizat în următoarele secţii, conduse de procurori şefi de
secţie, ajutaţi de procurori şefi adjuncţi secţie:
a. secţia de combatere a corupţiei
b. secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie
c. secţia de combatere a infracţiunilor de corupţie săvârşite de militari
d. secţia judiciară penală.
În cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie se por înfiinţa sevicii teritoriale, servicii , birouri şi alte
compartimente de activitate, prin ordin al procurorului general al acestui parchet.
 Organizarea instituţiilor judiciare în Spania

Spania este astăzi o monarhie constituţională ereditară, împărţită în 19 comunităţi

autonome. Parlamentul Spaniei este bicameral: Congresul Deputaţilor şi Senatul. Mandatul de
deputat este atribuit prin vot universal pentru un mandat de patru ani, fiind compus din cel puţin
300 şi cel mult 400 de membri. Mandatul unui senator este atribuit prin vot universal, compus
din reprezentanţii provinciilor, fiecărei provincii fiindu-i desemnate câte patru .
Denumirea de „Spania” provine de la termenul de „Hispania”, denumire pe care
romanii au atribuit-o din punct de vedere geografic întregului teritoriu al Peninsulei Iberice, un
termen care la rândul său a derivat din numele „Iberia”, preferat de scriitori greci atunci când
se refereau la acelaşi spaţiu. Originea latină a termului „Hispania” este şi astăzi o vie
controversă. Istoria Spaniei nu diferă foarte mult de istoria celorlalte state vecine din vestul
continentului. Iniţial, acest teritoriu a fost populat de triburi iberice, care s-au contopit cu alte
popoare ce au venit ulterior pe acest teritoriu, cum sunt celţi, fenicienii, ş.a. În secolele II-I
a.Ch. Roma transformă peninsula într-o provincie romană. Mai târziu, în secolul al V-lea,
Spania este ocupată de triburile germanice, iar după secolul al VIII-lea de către arabi. Influenţa şi
cultura arabă este şi astăzi simţită pe teritoriu iberic, tocmai datorită faptului că a fost emirat,
iar apoi califat independent, menţinându-se până în anul 1031. Singura provincie rămasă
neocupată a fost Asturia, de unde, mai târziu a şi început lupta pentru recucerirea
teritoriilor pierdute. În urma victoriilor obţinute i-au naştere importante regate, precum:
Leon, Castilia, Aragon, Navarra şi Portugalia. „Naşterea” Regatului Spaniei a început atunci
când Regatul Aragonului şi cel al Castiliei s-au unit. Ultimul bastion arab a fost Granada,
recucerit abia în anul 1492. Anul 1492 are o semnificaţie colosală pentru istoria Spaniei,
ce marchează şi începuturile marilor cuceriri şi descoperiri geografice, începute de Columb,
punându-se baza unui adevărat imperiu colonial, ce a continuat până în prima jumătate a secolului
al XIX-lea. Prima republică spaniolă a fost proclamată în 1873, având o existenţă scurtă. O nouă
republică a fost proclamată la data de 14.04.1931, cu cinci ani anteriori rebeliunii militare
a generalului Franco, ce a declanşat un sângeros război civil (1936-1939) sfârşit cu instaurarea
dictaturii militare a lui Franco. După moarte lui Franco, puterea a fost preluată de casa regală,
primul rege fiind Juan Carlos I de Bourbon (numit succesor chiar de Franco), ce a adus o
importantă schimbare în adaptarea ţării după tranziţia regimului dictatorial .
 Constituţia Spaniei

Actuala Constituţie spaniolă a fost adoptată în anul 1978, act normativ ce a promovat
ca „valori superioare ordinii sale juridice” : libertatea, justiţia, egalitatea, puralismul politic,
legalitatea (art. 9 alin. 3 din Constituţie). Art. 3 alin. 1 din Constituţie prevede faptul că
limba oficială este castellana, toţi spanioli au datoria de a o cunoaşte şi dreptul de a o folosi .
Constituţia spaniolă are 169 de articole cu caracter juridic material. Mai are ca anexe,
numerotate separat, Dispoziţii adiţionale (Paragrafe I - IV), Dispoziţii tranzitorii (Paragrafele I -
X), o Dispoziţie derogatorie şi o altă Dispoziţie finală. Titlul VI al Constituţiei, art. 117-127,
reglementează sistemul judiciar.

Organizarea instanţelor judecătoreşti

Titlul VI al Constituţie Spaniei, mai precis art. 117-127, statuează asupra puterii
judecătoreşti. În prezentarea organizării instanţelor, cităm art. 117 din Constituţie: „(1)
Justiţia emană de la oameni şi este administrată, în numele Regelui, de către judecători şi
magistraţi ai sistemului judiciar, care sunt independenţi, inamovibili, responsabili, şi se supun
numai legii. (2) Judecătorii şi magistraţii nu pot fi revocaţi, suspendaţi, transferaţi sau
pensionaţi, decât pentru unele din cauzele şi garanţiile prevăzute de lege. (3) Exercitarea
autorităţii judiciare în orice fel de acţiune, hotărând şi executând ceea ce s-a hotărât, revine ca
atribuţie doar instanţelor stabilite prin lege, în conformitate cu normele de competenţă şi a
procedurii stabilite de aceasta. (4) Instanţele nu exercită ale funcţiuni decât cele indicate în
alineatul precedent, precum şi cele care le sunt desemnate lor în mod expres prin lege
pentru garantarea oricărui drept. (5) Principiul unităţii jurisdicţionale este baza de organizare şi
funcţionare a tribunalelor. Legea reglementează exercitarea jurisdicţiei militare în cadrul
strict militar şi în cazul stării de asediu, în conformitate cu principiile din Constituţie. (6) Instanţele
excepţionale sunt interzise”.
„Instanţele excepţionale” sunt, în Spania, instanţele militare sau acele instanţe special
organizate pe perioada stării de asediu. A nu se confunda termenul de „instanţe excepţionale” cu
cel de „instanţe specializate”. Instanţele specializate sunt instanţe de drept comun, cu un
personal specializat, grupat pe domenii ale dreptului.
„Procedurile judiciare sunt publice, cu excepţiile avute în vedere în legile de procedură.
Şedinţele de judecată sunt în principal dezbătute pe cale orală, în special în cazurile penale.
Sentinţele vor fi întotdeauna motivate şi pronunţate în şedinţă publică.” (art.120).
I. La baza sistemului judiciar se află judecătoriile de primă instanţă şi instrucţie
“ Jusgados de primera instancia e instruccion”, în fiecare district judiciar, existând una sau
mai multe judecătorii de primă instanţă şi de instrucţie .
În materie civilă, judecătoriile au, în baza art. 85 din Legea 6/1985, o competenţă anume
determinată. „Judecătoriile de primă instanţă soluţionează toate litigiile cu excepţia celor
atribuite de lege altor judecătorii şi tribunale” , acestea fiind, prin urmare, instanţe cu plenitudine
de jurisdicţie în fond.
Judecătoriile mai au competenţa de a judeca: cererile specifice jurisdicţiei voluntare; recursurile
contra hotărârilor pronunţate de judecătoriile de pace; reglementează conflictele de competenţă
dintre două judecătorii de pace.
În materie penală, judecătoriile de instrucţie au competenţa: de a realiza instrucţia judiciară în
cauzele ce se soluţionează de Audiencias Provinciales şi de judecătoriile penale; judecă faptele
ce nu sunt date în competenţa judecătoriilor de pace; se pronunţă asupra cererilor de habeas
corpus; soluţionează recursurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătoriile
de pace; conflictele de competenţă dintre două judecătorii de pace.

II. Judecătoriile de contencios-administrativ sunt organizate în toate provinciile şi au

sediul în capitala acestora. Competenţa acestor instanţe se întinde asupra întregii provincii. În
capitala Spaniei funcţionează astfel de instanţe, numite „Judecătorii centrale de contencios-
administrativ”, ce sunt competente de primă şi unică instanţă în soluţionarea recursurilor
îndreptate împotriva dispoziţiilor şi actelor emise de autorităţile, organismele, organele şi
entităţile publice (art. 90 Legea 6/1985).

III. Judecătoriile sociale sunt instanţe de drept comun în materiile sociale prevăzute
de art. 92 din Legea 6/1985. Acestea funcţionează în fiecare provincie.

IV. Judecătoriile de supraveghere penitenciară au competenţa în materia executării

pedepselor privative de libertate şi a măsurilor de securitate, controlul jurisdicţional al
puterii disciplinare a autorităţilor penitenciare, apărării drepturilor şi beneficiilor acordate
de lege deţinuţilor (art. 94 din lege). Acestea funcţionează în fiecare provincie.

V. Judecătoriile pentru minori au sediul în capitala provinciei, au competenţă asupra

faptelor calificate de lege ca infracţiuni sau contravenţii, precum şi asupra altor cauze.

VI. Judecătoriile de pace sunt instanţe cu o jurisdicţie limitată şi de excepţie. Sunt

constituite doar în municipiile sau comunele în care nu există judecătorii de primă instanţă şi
de instrucţie. Au competenţă în soluţionarea atât a litigiilor civile (cauze de o valoare redusă de
până în 90 de Euro, îndeplinind rolul de Registru Civil), cât şi penale (infracţiuni minore,
săvârşite din greşeală).

VII. Instanţele provinciale sau Audiencias Provinciales au competenţă în întreaga

provincie, au sediul în capitala provinciei unde are competenţă teritorială, şi soluţionează:
apelurile îndreptate împotriva hotărârilor judecătoriilor de primă instanţă, în civil; litigiile
penale de primă instanţă, cu excepţia celor date în competenţa judecătoriilor penale; judecă căile
de atac îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătoriile de instrucţie şi penale;
căile de atac îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătoriile
de supraveghere penitenciară; căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate de judecătoriile
pentru minori, ce au sediu în provincie; incidente procedurale.

VIII. Tribunalele Superioare de Justiţie sunt instanţe cu gradul cel mai înalt din cadrul
comunităţilor autonome, are trei secţii (civilă şi penală, contecios- admnistrativă şi socială).

IX. La nivel naţional, jurisdicţia se realizează prin intermediul a două instanţe: Audiencia
Nacional are sediul în Madrid, are competenţă teritorială pe toată suprafaţa ţării; preşedinele are
rangul unui preşedinte de secţie a Tribunalului Suprem; are trei secţii: penală, de contencios-
administrativ, şi socială; soluţionează delictele împotriva familiei regale, infracţiunile de fals,
infracţiunile de trafic de droguri, infracţiunile comise în fara teritoriului naţional, recursurile
împotriva hotărârilor judecătoriilor penale centrale, recursurile împotriva dispoziţiilor miniştrilor
şi secretarilor de stat, convenţiile colective cu o aplicabilitate în mai multe comunităţi autonome.
Audiencia Nacional nu are şi o secţie civilă, întrucât legea nu-i recunoaşte nicio competenţă în
această materie.
Tribunalul Suprem este organ superior în toate materiile; are sediul la Madrid; numără 91 de
membri; are cinci secţii: civilă, penală, contencios-administrativ, socială, militară; are secţie
specială pentru soluţionarea recursurilor în casaţie, prin care se urmăreşte unificarea
doctrinară în materia contenciosului-administrativ.

X. Consiliului General al Puterii Judiciare (C.G.P.J.) este, potrivit art. 122 din Constituţie,
„un guvern al magistraturii”, organ de stat ce asigură obiectivitatea şi imparţialitatea justiţiei.
Cuprinde 20 de membri, aleşi pentru un mandat de 5 ani de către cele două camere ale
Parlamentului, dintre care 10 la propunerea Partidului Popular, 6 la propunerea Partidului
Socialist, 1 la propunerea Partidului Naţionalist din Catallonia, 1 la propunerea consensuală a
primelor două partide; 12 din cei 20 sunt magistraţi, dar nu sunt aleşi de către magistraţi (anterior
anului 1985 aceştia erau aleşi de magistraţi). După alegere, membrii C.G.P.J. depun jurământul
în faţa Regelui. Ceilalţi 8 membri ai C.G.P.J. nu sunt în mod obligatoriu reprezentanţi ai
societăţii civile, ci jurişti (avocaţi, notari, grefieri, ş.a.), deoarece toate persoanele care îşi depun
candidatura şi care sunt propuşi Parlamentului pentru a fi alese ca membri C.G.P.J., trebuind să
prezinte doar recomandări din partea magistraţilor. O lege nouă, adoptată recent de Guvernul
Spaniei, stabileşte că deciziile în C.G.P.J. se iau cu majoritate prin exprimarea a 3/5 din numărul
voturilor membrilor (legea anterioară prevedea doar 1/2 plus 1 din numărul membrilor). Deşi
sistemul actual de vot este dificil, totuşi, în practică, circa 90% din decizii se iau cu
unanimitate de membrii C.G.P.J. După alegerea membrilor, aceştia îşi vor alege
Preşedintele C.G.P.J., care va fi totodată şi preşedintele Tribunalului Suprem.
Printre atribuţiile C.G.P.J. se numără: numirea judecătorilor la Tribunalul Suprem; numirea
preşedinţilor de instanţe.
Consiliului General al Puterii Judiciare se află în „vârful piramidei sistemului judiciar”, fiind un
organism de conducere al puterii judiciare, care nu exercită atribuţii ale puterii judiciare,
acestea din urmă revenind exclusiv judecătorului . În consecinţă, C.G.P.J. nu poate interveni
în soluţionarea vreunui dosar, existând deci o netă separare între domeniul judiciar (din care face
parte C.G.P.J.) şi domeniul jurisdicţional (din care fac parte Tribunalul Suprem şi celelalte
instanţe). Politica judiciară a C.G.P.J. constă în formarea şi promovarea judecătorului de calitate,
cantitatea în acest domeniu nefiind o prioritate. “Judecătorul de calitate” trebuie să fie bine
pregătit, să aibă un salariu bun şi mijloace materiale corespunzătoare desfăşurării activităţii. Orice
demers în realizarea acestui obiectiv este permis şi indicat de Consiliu.

XI. Tribunalul Constituţional a fost creat în baza legii fundamentale din anul
1978, Titlul IX fiindu-i consacrat în întregime (art. 159-165). Organizarea acestei instanţe
ia modelul italian şi cel german, aducând modificări importante vechii instituţii a
Tribunalului de garanţii constituţionale (creat în 1931). Tribunalul are propria sa lege de
organizare: Legea nr. 2 din 3.10.1979. Art. 1 al Legii 2/1979 numeşte această intituţie ca
fiind „interpretul suprem al Constituţiei”, fiind independent de toate celelalte organe
constituţionale. Tribunalul este alcătuit din 12 membri numiţi de rege, 4 fiind numiţi la
propunerea Congresului Deputaţilor, 4 sunt numiţi la propunerea Senatului, 2 la propunerea
Guvernului, şi 2 la propunerea C.G.P.J. Rolul Regelui este doar formal, fapt datorat neputinţei
refuzării numirii în funcţie. Pot fi numiţi membri ai acestui Tribunal dintre magistraţi,
procurori, profesori universitari, funcţionari publici, avocaţi, toţi aceştia trebuind să aibă calitatea
profesională de jurişti, o competenţă recunoscută şi o vechime de peste 15 ani. Membri
Tribunalului sunt inamovibili, independenţi, cu un mandat ce nu mai poate fi reînoit la
expirarea perioadei de 9 ani. Calitatea de judecător în cadrul acestui tribunal este incompatibilă
cu orice alt mandat reprezentativ, cu deţinerea unei funcţii publice sau administrative, funcţii
într-un partid politic, sindicat, exercitarea unei activităţi judecătoreşti, activităţi în cadrul
Ministerului Public, orice activitate profesională sau comercială.
Tribunalul este format integral din judecători constituţionali, grupaţi în două secţii a câte 6
judecători fiecare secţie, având ca activitate principală soluţionarea cererilor de amparo,
adică de protecţie a drepturilor şi garanţiilor constituţionale. Secţiile se subdivid în subsecţii,
compuse fiecare din trei judecători.
Alte cereri, în afara celor de amparo, soluţionate de către tribunal sunt: recursurile de
neconstituţionalitate a legilor şi a dispoziţiilor normative cu putere de lege, precum şi
conflictele de competenţă dintre stat şi comunităţile autonome, sau dintre diferitele
comunităţi autonome.

XII. Tribunalul de Conturi are ca scop exercitarea unui control asupra modului de efectuare
a cheltuielilor publice, fiind, de asemenea, şi un organ constituţional de control al gestiunilor
publice, acţionând atât în sectorul public cât şi privat (art. 136 alin. 1 Constituţie).
Tribunalul este format din 12 consilieri aleşi de Parlament dintre: cenzorii Tribunalului de
Conturi, magistraţi şi procurori, profesori universitari, funcţionari publici, avocaţi, economişti; ce
au o competenţă recunoscută şi o vechime de peste 15 ani. Durata mandatului unui consilier este
de 9 ani. Membri tribunalului beneficiază de aceeaşi independenţă şi inamoviblitate, interdicţii şi
incompatibilităţi ca şi judecătorii. Fiecare consilier de conturi conduce un departament în care
sunt încadraţi şi contabili, auditori şi alte persoane cu pregătire superioară, alcătuind cca. 1000 de
persoane. În cadrul procedurilor jurisdicţionale legitimarea procesuală activă este recunoscută de
lege administraţiilor publice şi oricăror persoane care pot justifica un interes direct.

Personalul judiciar

În Spania, termenii de „judecător” şi de „magistrat” au conotaţii parţial diferite

decât cele din ţara noastră. Magistratul este un membru al instanţei, care realizează funcţia
jurisdicţională, aflat în grad superior celorlalţi judecători. Procurorii nu fac parte din corpul
magistraţilor, aceştia fiind organizaţi într-un corp distinct şi beneficiază de un statut propriu.
În Spania, există trei categorii de personal care exercită funcţii judiciare: magistratul de la
Tribunalul Suprem, magistrul şi judecătorului. Accesul la funcţia de judecător se face în baza
unui concurs numit „oposicion libre”, urmat de un curs teoretic şi practic de selecţionare
realizat în cadrul centrului de formare şi selecţionare a judecătorilor ce funcţionează în
cadrul Consiliului Superior al Puterii Judiciare.
Convocarea pentru concurs vizează toate posturile libere la data organizării concursului, dar
şi pentru cele estimate a se elibera până la următoarea dată de organizare a concursului.
Un sfert din aceste locuri sunt rezervate licenţiaţilor în drept cu o experienţă
profesională ca jurişti, ce au acces la acest curs de selecţionare doar după ce trec de un
concurs-opoziţie. Probele de acces sunt evaluate de un tribunal prezidat de Preşedintele
Tribunalului Suprem sau de un magistrat delegat al Tribunalului Suprem, şi alcătuit dintr-un
procuror, două cadre didactice universitare, un avocat cu experienţă de minim 10 ani, un
avocat al statului, un secretar judiciar, şi un membru al organelor tehnice ale Consiliului
General al Puterii Judiciare, licenţiat în drept, ce va fi desemnat drept secretar al tribunalului.
Durata cursului este de un an. Accesul în funcţia de magistrat se realizează: în urma
promovării judecătorilor în temeiul unei clasificări făcute la fiecare trei ani; în baza unei
probe selective a judecătorilor civili, penali şi de contencios- administrativ; prin concurs
de către jurişti de recunoscută competenţă şi experienţă profesională mai mare de 10 ani.
Funcţiile administrative se ocupă prin numire pe o perioadă determinată.
Judecătorii şi magistraţii sunt inamovibili. Dacă sunt numiţi pentru o perioadă determinată, doar
pentru acea perioadă beneficiază de inamovibilitate. Pot fi transferaţi sau suspendaţi din funcţie
doar în cazurile strict determinate de lege, şi doar de către Consiliul General al Puterii Judiciare.
Judecătorilor şi magistraţilor le este permisă asocierea în organizaţii profesionale.
Pot fi reţinuţi doar prin ordin al judecătorului competent sau în caz de delict flagrant. Răspund
civil şi pentru pagubele cauzate în exerciţiul lor, dacă au acţionat cu viclenie sau din culpă.
Statutul judecătorului de pace este parţial diferit de cel al celorlalţi judecători.
Judecătorii de pace nu trebuie să fie obligatoriu licenţiat în drept. Sunt supuşi aceloraşi
incompatibilităţi şi interdicţii asemeni celorlalţi judecători. Numirea lor în funcţie se
realizează de către conducerea Tribunalului Suprem. Mandatul unui judecător de pace este de
4 ani. Pe perioada mandatului aceştia sunt inamovibili.
Avocaţii au un rol foarte important în procedura judiciară. Denumirea acestora este de:
„Procurador” cel ce este mandatat de parte să o reprezinte; „Abogado”, cel ce realizează apărarea
tehnică.
Împuternicirea procurador-ului se face în baza unui act notarial sau declaraţie în faţa
secretarului judiciar. Statutul acestora se prevăzut prin Decretul Regal nr. 2046 din 30.07.1982.
Procurador-ii sunt organizaţi profesional în Colegiul Procuradorilor. Caracterul de profesiune
liberală este păstrat şi în reglementările acestei ţări, asemeni României.
Avocatura, pe de altă parte, este reglementată prin art. 2090 din 24.07.1982, fiind de asemenea
o profesiune liberală, membri fiind organizaţi profesional în Consiliul General al Avocaturii.
Atât avocatul cât şi procurador-ul beneficiază din partea clientului de un onorariu corespunzător,
stabilit printr-un pact de quota litis.
În afara acestor profesiuni prezentate, mai sunt şi: experţii, funcţionarii judecătoreşti şi secretarii
judiciari.
În Spania, admiterea în administraţia publică şi în special în domeniul Administraţiei Justitiei
se face printr-un proces istoric dificil şi strict, cunoscut sub numele de audieri publice. La
nivel naţional există mai multe centre de formare pentru noii funcţionari publici, în funcţie de
domeniu, ca de exemplu : Institutul Naţional de Administraţie Publică, pentru funcţionarii publici;
Şcoala Diplomatică, pentru membrii corpurilor diplomatice; Centrul de Studii Juridice pentru
personalul din Administratia Justitiei; cu exceptia Judecătorilor care au propriul lor centru –
Şcoala de Drept din Barcelona.

Ministerul Public

Numit în limba spaniolă drept „ministerio fiscal”. Ministerul Public este un organ
constituţional, conceput şi în Spania, asemeni ţării noastre, pentru apărarea legalităţii, a
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, şi a independenţei justiţiei. Constituţia spaniolă
reglementează instituţie în Titlul VI privitor la puterea judecătorească. Are o poziţie independentă
de instanţele judecătoreşti. Art. 124 alin. 2 din Constituţie prevede că „Ministerul Public îşi
exercită atribuţiile prin organe proprii, în conformitate cu principiile unităţii de acţiune şi
dependenţă ierarhică şi, în toate cazurile, conform principiilor legalităţii şi imparţialităţii.”
„Ministerul Public, integrat cu autonomie funcţională în cadrul Puterii Judiciare, îşi
îndeplineşte rolul său prin organe proprii, în conformitate cu principiile unităţii de acţiune şi
dependenţă ierarhică, supunându-se, în toate cazurile, principiilor legalităţii şi imparţialităţii” (art.
2 alin. 1 Legea 50 din 30.12.1981). Ministerul Public nu este subordonat în nici un fel autorităţilor
de conducere ale instanţelor de judecată, indiferent de poziţia lor în cadrul sistemului judiciar.
Ministerul Public dobândeşte calitatea de parte în cadrul procedurilor judiciare civile şi penale,
iar în materie penală, procurorul este cel mai adesea însăşi titularul acţiunii.
Guvernul poate solicita Procurorului General al statului promovarea unor acţiuni în justiţie
necesare apărării interesului public. Comunicarea dintre Guvern şi Ministerul Public se
realizează prin intermediul Ministerului de Justiţie. Procurorul General al Statului (El Fiscal
General del Estado) prezintă anual Guvernului informări asupra activităţii sale, asupra
prevenirii crimei şi reformelor necesare pentru o mai mare eficienţă a justiţiei. Procurorul
General al Statului este numit în funcţie de Rege, la propunerea Guvernului, după
consultarea prealabilă a Consiliului General al Puterii Judiciare. Ceilalţi procurori sunt numiţi
prin Decret Regal sau prin Ordin al Ministrului Justiţiei.
Organele de conducere ale Ministerului Public sunt: Procurorul General al statului;Consiliul
Ministerului (Consejo Fiscal). Organe descentralizate ale Ministerului Public în teritoriu sunt:
Parchetul Tribunalului Suprem (Fiscalia del Tribunal Suprem); Parchetul de pe lângă Tribunalul
Constituţional; Parchetul Audiencia Nacional; Parchetul Special pentru Prevenirea şi
Reprimarea Traficului Ilegal de Droguri; Parchetul Special pentru Reprimarea Delictelor
Economice legate de Corupţie; Parchetele Tribunalelor Superioare de Justiţie; Parchetele
instanţelor provinciale; Parchetul Tribunalului de Conturi.
Atribuţiile Ministerului Public:
Veghează ca funcţia jurisdicţională să se realizeze în mod eficient, în baza legii şi a termenelor
acesteia, prin intentarea acţiunilor şi a recursurilor;Veghează pentru respectarea instituţiilor
constituţionale, a drepturilor fundamentale şi a libertăţilor publice; Exercită acţiunile civile şi
penale la cererea autorităţii judiciare pentru luarea unor măsuri de siguranţă; Participă în
procesele civile privitoare la statutul civil, şi în celelalte cazuri prevăzute de lege, pentru
apărarea legalităţii şi a interesului public şi social; Veghează la executarea deciziilor judecătoreşti;
Promovează recursul de amparo constituţional în cazurile prevăzute de legea organică de
amparo; Intervine în procedurile pendente în faţa Tribunalului Constituţional; Apără legalitatea în
procesele de contencios administrativ ce impun participarea procurorului.
Bibliografie:

1. Ioan Leş, Instituţii judiciare contemporane, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008

2. Ioan Leş, Sisteme judiciare comparate, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002

3. Lege nr. 304/2004 privind organizarea judiciară

4. Igor Gayarre Conde (funcţionar public, Consultant al Directorului

Centrului de Studii Juridice) – „Formarea grefierilor în Spania”, Editura
Centrului de Studii Juridice
5. Prof. univ. Mario G. Losano – „Marile sisteme juridice. Introducere în
dreptul european şi extraeuropean”, coordonator traducere şi îngrijire ediţie
Prof. univ. Dr. Mihail-Constantin Eremia, Editura All Beck, Bucureşti,
2005;

Pagini web:

www.wikipedia.org

www.e-justice.europa.eu