Sunteți pe pagina 1din 31

1.

Apariţia şi dezvoltarea DIP

Perioada antichităţii

În antichitate principalul mod de soluţionare a problemelor bilaterale erau războaiele,


normele de drept cuprindeau o sferă destul de limitată de probleme, axată exclusiv
pe chestiuni specifice, cum ar fi de exemplu cutume care vizau încheierea păcii,
regimul solilor. Egiptul avea o cancelarie pentru treburile străine şi întreţinea o
corespondenţă diplomatică cu Babilonul şi alte state. În afara problemelor de război
şi pace, cel mai vechi tratat internaţional cunoscut şi anume tratatul de prietenie şi
alianţă, denumit încheiat între Ramses II, faraonul Egiptului şi Hatisil al III-lea, regele
hitiţilor.Tratatul cuprinde o introducere a textului propriu-zis şi formule religioase care
erau menite să asigure respectarea lui. Acest tratat instituia o alianţă între cele două
state, care se obligau să trăiască în pace, să nu se atace şi să-şi acorde ajutor
reciproc împotriva unei agresiuni venite din partea unui alt stat. Statele Chinei antice
aveau „obligaţii” către alte state străine şi aveau atitudine critică la adresa
războaielor pornite fără justificare. Instituţia diplomaţiei chineze trimitea şi primea
„călători” (ambasadori) şi „tălmaci”. Dezbaterile şi deciziile referitoare la probleme
litigioase se făceau la conferinţe internaţionale, numite „congrese ale monarhilor”.
India existenţ a unei misiuni diplomatice ad-hoc este consemnată într-una din cele
mai vechi lucrări juridice – Gantma Sutra, în legile lui Manu cunoscute şi sub
denumirea de „legile ţărilor”. Tratatele erau sacre, se încheiau cu pronunţarea unui
jurământ religios, iar pentru garantarea respectărilor se predau ostateci. Regulile
războiului erau destul de dezvoltate, făcându -se distinc ţie între combatanţi şi
necombatanţi. De asemenea se interzicea uciderea prizonierilor, precum şi a
anumitor mijloace de purtare a războiului. (Ex: folosirea focului). Grecia conducătorii
cetăţilor foloseau „vestitorii”, iar mai târziu se trimiteau solii formate din cele mai în
vârstă persoane. Solilor li se remitea o „diplomă” conţinând împuternicirile lor (de aici
şi termenul de diplomaţie). Solii erau inviolabili. De asemenea, între cetăţile greceşti
– state independente se încheiau numeroase convenţii: tratate religioase, militare,
tratate comerciale, de pace, de neagresiune şi de sprijin reciproc, precum şi acorduri
privind drepturile străinilor. Aceste înţelegeri erau întărite prin jurământ religios şi
gravate pe stâlpi de piatră care mai apoi erau păstraţi în temple. În vederea
soluţionării diferendelor ce apăreau între statele greceşti antice, practicile folosite
erau arbitrajul, prevăzut în tratate, precum şi mediaţiunea. La fel de răspândită era şi
ideea unei asocieri între statele cetăţii, de tip federal, cu înfiinţarea unor organe de
conducere comune şi tribunale arbitrale pentru soluţionarea diferendelor. Tot în
perioada aceasta, cetăţile greceşti au pus bazele privilegiilor diplomatice. Printre
altele instituţia ospitalităţii. „Proxenul” era dregătorul care apăra interesele străinilor
şi statelor străine. O altă instituţie, isopolitia, era destinată să asigure străinilor un
statut similar celui al locuitorilor cetăţii. În ceea ce priveşte războaiele, acestea erau
precedate de o declaraţie şi forme solemne. Regulile de desfăşurare a ră zboaielor
vizau şi ocrotirea preoţilor, a templelor şi a persoanelor refugiate în acestea, iar solii
care aduceau propuneri erau inviolabili. În schimb, prizonierii erau ucişi sau luaţi în
sclavie. Statul roman problemele relaţiilor internaţionale erau în competenţa
senatului şi a unui colegiu sacerdotal, condus de un „pater patratus”, care avea rol
important în tranşarea diferendelor, declanşarea războiului, încheierea păcii, a
tratatelor de alianţă, urmând un anumit ritual. Normele pe care le aplicau fetialii erau
cuprinse într-un cod cu caracter religios, obiceiurile războiului se caracterizau printr -
o mare cruzime (distrugerea oraşelor, transformarea populaţiilor şi a prizonierilor în
sclavi, jefuirea bunurilor). În relaţiile diplomatice se foloseau ambasadori, oratori şi
vestitorii. În ceea ce priveşte regimul solilor, aceştia erau inviolabili, chiar dacă
aparţineau duşmanilor. Protecţia străinilor era asigurată de un funcţionar special
(proetor peregrinus). În relaţiile sale cu statele şi popoarele epocii, imperiul roman
considera statele, statele – cetăţi, oraşele, precum ş i triburile organizate
independent ca subiecte de drept internaţional. Statul dac format de Burebista în
secolul I î.e.n., a negociat alianţe cu cetăţi eline, ca şi cu triburile trace şi ilirice.

Evul Mediu
În această perioadă începe încheierea de tratate comerciale între oraşele libere
italiene, cu liga hansetică, precum şi cu oraşe din Olanda, Spania, Franţa, cu Imperiul
Bizantin, sultanul, suveranii, arabii şi alţii. Principalul obiectiv urmărit prin încheierea
acestor tratate era obţinerea de privilegii economice şi comerciale, interzicerea
pirateriei, desfiinţarea dreptului de naufragiu (însuşirea bunurilor naufragiate de către cel
pe teritoriul căruia erau descoperite). În unele cazuri se dorea obţinerea de jurisdicţie
consulară şi regim extrateritorial, pentru cartiere locuite de italieni. În această perioadă
este formulată şi teoria suveranităţii, ca expresie a independenţei religiilor şi seniorilor
faţă de împăraţii germani şi papi, care pretindeau dominaţia. Pe lângă misiunile ad-hoc,
au început să apară în secolul XV misiunile permanente, introduse mai întâi în practica
Veneţiei. Apare şi se dezvoltă instituţia consulilor, cu atribuţii foarte largi. Deşi principalul
mijloc de rezolvare a conflictelor rămâne în contimuare ră zboiul, se recurge adesea la
mijloace paşnice de rezolvare a diferendelor cum ar fi mediaţ iunea şi arbitrajul, iar ca
mediatori şi arbitri, la papa de la Roma, împăraţii sau chiar jurişti celebri. Încep să apară
unele lucrări de codificare, prin legi interne, a obiceiurilor internaţionale practicate în
comerţul pe mare, enunţându-se pentru prima dată principiul libertăţii navigaţiei în timp
de război a vaselor neutre. Regulile de drept internaţional îşi fac apariţia şi în lumea
islamică, dezvoltându-se îndeosebi dreptul tratatelor cu obligaţia respectării lor
(prevăzută în Coran), precum şi acordarea de privilegii unilaterale negustorilor europeni
prin capitulaţii. Imperiul bizantin a adus o importantă contribuţie la dezvoltarea Dreptului
Internaţional Public, concretizată în practica de încheiere a tratatelor şi într-o diplomaţie
rafinată. Statele feudale române, constituite în Transilvania, Ţara Românească şi
Moldova, se afirmă în relaţiile internaţionale, în Europa de Sud-Est, cu o activitate
diplomatică semnificativă, aplicând mai ales tradiţia diplomaţiei bizantine. Principala ei
formă o constituia solia, reprezentanţele permanente fiind înfiinţate mai târziu pe lângă
Poartă şi în anumite intervale la Veneţia. Prin soli se încheiau tratate preponderent
politice. Se pot constata însă şi preocupări în raporturile comerciale, („aşezământul”
acordat de Alexandru cel Bun în 1408 negustorilor din Liov). Prin acest act se
reglementau importul şi exportul unor mărfuri, ca şi tranzitul lor, după modelul
privilegiilor date şi în apusul Europei comercianţilor străini. Ca o observaţie importantă
este faptul că formarea şi dezvoltarea normelor ş i institu ţiilor Dreptului Internaţional
Public în perioada feudalismului timpuriu a avut loc deşi NU existau state naţionale
centralizate.
Destrămarea feudalismului
Această perioadă este marcată de formarea statelor mari absolutiste,
caracterizate din punct de vedere politic prin concentrarea întregii puteri de stat în
mâinile monarhului. Însă a înregistrat şi unele regrese în dezvoltarea DIP: Unele tratate
sunt impuse prin violenţă, papa declară nule tratatele cu ereticii, au loc războaie
religioase, se procedează la împărţirea pământurilor din lumea nouă, pirateria devine o
practică oficială , iar războiul pe mare folosea pe scară largă corsarii a căror activitate
nu se deosebesc în esenţă de cea a piraţilor. Unul dintre elementele pozitive este
înlăturarea treptată a inflaţiei bisericii asupra acesteia. Creşte numărul misiunilor
diplomatice şi se dezvoltă regulile privind atribuţiile, rangurile şi imunităţile lor. Unele
regulamente militare stabilesc norme de desfăşurare a războiului, se iau măsuri juridice
contra piraţilor, prevăzându-se în legislaţia engleză şi franceză pedeapsa cu moartea.
Un eveniment important pentru evoluţia DIP l-a constituit în această perioadă pacea de
la Westfalia (1648) Sfântul Imperiu Roman este înlocuit cu o serie de state germane,
afirmându-se astfel principiul suveranităţii teritoriale, şi înfiinţarea statelor naţionale.
Principala contribuţie adusă dezvoltării Dreptului Internaţional Public constă în stabilirea
structurii Europei pentru o perioadă de aproape un secol, precum ş i afirmarea
suveranităţii şi egalităţii statelor. În această perioadă istorică, situaţia din ţările române
se caracterizează prin rezistenţa opusă turcilor, intensificarea luptei pentru
independenţă, precum şi limitarea dependenţei faţă de Poartă. Ţările române folosesc
instituţiile diplomatice, încheie tratate, recurg la arbitraj, de asemenea se remarcă
activitatea diplomatică a lui Dimitrie Cantemir şi Şerban Cantacuzino, precum şi scrierile
în care fac referire la „capitulaţiile otomane”, prin care s-ar fi conferit Ţărilor Româneşti
un regim special care limita imixtiunea Turciei în problemele lor interne. Domnii ţărilor
române şi-au organizat o cancelarie privată, unde se redacta corespondenţa diplomatică cu
străinătatea. Limbile de lucru folosite erau turca, latina, italiana, slava şi greaca. În ceea
ce priveşte politica externă a ţărilor române, un rol important l-au jucat domnii fanarioţi,
recrutaţi din foştii dragomani – prin încheierea unor tratate de pace, îndeplinind şi
funcţia de mediatori.
Epoca modernă
Momentul de referinţă, care a exercitat o mare influenţă asupra Dreptului
Internaţional l- a constituit revoluţ ia franceză din 1789, atât prin proclamaţia de instituţii
noi, cât şi indirect prin modificările aduse în organizarea statului. Revoluţia franceză are
o deosebită importanţă prin afirmarea suveranităţii naţionale, ca expresie a formării
naţiunilor, element ce va orienta într-o direcţie nouă dezvoltarea dreptului internaţional.
După liberalismul primelor etape, tot Franţa este cea care aduce serioase prejudicii mai
recentelor succese realizate în cristalizarea şi dezvoltarea DIP. Antrenată fiind în
intervenţii armate şi anexiuni teritoriale în timpul lui Napoleon, Franţa abuzează de
măsura represaliilor, instituie blocusul continental împotriva Angliei, încalcă norme de
drept internaţional privind comerţul neutrilor. În această perioadă, dezvoltarea DIP este
marcată de congrese şi conferinţe având ca scop reglementarea statutului politic
european, care a dezvoltat şi noi instituţii de drept. Congresul de la Viena din 1805 a
hotărât, după înfrângerea lui Napoleon, „noua structură a Europei”, contribuţiile notabile
la dezvoltarea DIP: codificarea parţială a dreptului diplomatic, proclamă libertate de
navigaţie pe fluviile internaţionale, interzicerea comerţului cu sclavi, recunoaşterea
neutralităţii permanente a Elveţiei. Congresul de la Paris din 1856, la care a luat parte
Austria, Anglia, Franţa, Rusia, Turcia, Sardinia şi Prusia a pus capăt Sfintei Alianţe şi al
legitimismului şi le-a înlocuit cu „Concertul European” în care regula era consensul
marilor puteri. Contribuţii la DIP: adoptarea unei declaraţii care reprezintă o primă
codificare a normelor juridice privind războiul maritim, chiar dacă era fragmentară şi
empirică. Totodată, s-a stabilit regimul Dunării ca fluviu internaţional, favorizând însă
marile puteri europene *, precum şi neutralizarea Mării Negre, obligând astfel Rusia să-
şi distrugă flota de război din această mare şi fortificaţiile de coastă. În tratatul de la
Paris din 1856 se înlocuia regimul de vasalitate impus de Turcia ţărilor române, ca şi cel
stabilit prin tratate ruso-turce, garantat prin consacrarea dreptului Rusiei de a asigura
respectarea lui, printr-un regim stabilit de Concertul European. Caracteristic acestei
perioade este înlăturarea regulilor de tip feudal bazate pe principiul legitimismului,
precum şi impunerea principiului naţionalităţilor, favorizând înfiinţarea noi state
naţionale, în ciuda tuturor opoziţiilor şi limitelor determinate de existenţa imperiilor.
Marile puteri coloniale au proclamat teoria împărţirii popoarelor în civilizate şi
necivilizate, ultimele fiind lipsite de protecţia dreptului internaţional. Are loc împărţirea
Africii şi Austriei în colonii. Congresul de la Berlin din 1878, convocat de marile puteri
pentru a împiedica creşterea influenţei ruse în Europa de Sud – Est, a recunoscut
independenţa Serbiei, Muntenenegrului şi României. Conferinţele de la Haga din 1899
şi 1907, convocate pentru găsirea unor mijloace paşnice pentru soluţionarea
diferendelor internaţionale, au adoptat convenţii cu privire la procedura de conciliere,
anchetă şi arbitraj, dar şi convenţii pentru codificarea legilor şi obiceiurilor războiului.
Congresele de la Bruxelles (1874) şi Berlin (1885) au reglementat formalităţile privind
modul de ocupare al teritoriilor şi au stabilit aşa numitele protectorate.
Epoca contemporană
Epoca contemporană se caracterizează prin orientarea dreptului internaţional
în direcţia păcii, democraţiei şi a respectării dreptului şi libertăţile fundamentale ale
omului, a promovării unor valori fundamentale noi – pacea, libertatea popoarelor,
cooperarea paşnică între naţiuni. Tratatele de pace Paris 1919 şi 1920 (Versailles cu
Germania, 28 iunie 1919; Saint Germain cu Austria, 28 iunie 1919; Neuilly cu Bulgaria –
27 nov. 1919, Trionon cu Ungaria, 4 iunie 1920, Sevres cu Turcia, 10 aug. 1920)
consacră dezmembrarea imperiului habsburgic şi apariţia unor noi state independente –
Austria, Ungaria, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia, ca şi unirea Transilvaniei cu
România. Tratatele de la Paris conţineau ca primă parte Pactul Ligii Naţiunilor (membrii
fondatori 32 de state, iar în 1937 – 59 de state), constituind astfel o primă încercare de a
constitui o organizaţie internaţională cu caracter general, garantând status-quo-ul
instaurat prin sistemul de la Versailles, ca şi respectarea dreptului internaţional
Principalele elemente care au marcat evoluţia dreptului internaţional în această perioadă
sunt: Pactul de la Paris (Briand – Kellog), încheiat la 27 oct. 1928 prin care statele părţi
îşi asumau obligaţia de a renunţa la război ca instrument al politicii lor naţionale, având
ca obiectiv final punerea războiului în afara legii – trăsătură calitativ nouă a dreptului
internaţional; definiţia agresiunii, dată prin convenţiile încheiate în 1933 la Londra între
URSS şi alte state („Litrinov – Titulescu”); dezvoltarea instituţiei securităţii colective,
având ca obiectiv crearea unui sistem de prevenire a agresiunii şi de respingere a ei
prin cooperarea cu alte state; discuţii pe marginea dezarmării, în perioada 1925 – 1932,
la Liga Naţiunilor. Tot în această perioadă s-au înregistrat şi evenimente nedorite, cu
repercursiuni negative asupra progresului dreptului relaţiilor internaţionale: politica de
denunţare a obligaţiilor asumate de către regimurile fasciste din Italia şi Germania,
precum şi de Japonia militaristă; actele de agresiune ale Japoniei în Manciuria; actele
de agresiune ale Italiei în Europa; anexarea Austriei de către Germania; dezmembrarea
Cehoslovaciei; intervenţia în războiul din Spania; cel de-al doilea război mondial şi suita
de acte ilegale care l-au precedat. Ca o caracteristică generală este aceea că DIP a
înregistrat o linie ascendentă, atât din punct de vedere calitativ cât şi cantitativ: a devenit
un drept cu aplicare la ansamblul relaţiilor internaţionale; a devenit un drept cu aplicare
pe toate continentele - universal; s-a accentuat procesul de amplificare şi formare a
principiilor şi normelor general aplicabile ale dreptului internaţional, de codificare a lui;
s-a adoptat Carta Naţiunilor Unite; proclamă dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure
soarta, devenind un drept al colonizării; formează instituţii şi norme ale colaborării
economice; dezvoltarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, precum şi
mecanismele menite să asigure respectarea lor; consacră principiile dreptului
internaţional prin Declaraţia 2625 din 24 oct. 1970; dezvoltă instituţii şi reglementări
care, fără a contraveni principiilor şi mecanismelor ONU, urmăresc o mai bună
conjugare a eforturilor statelor respective, ţinând seama de aspectul regional.
2. Ştiinţa DIP
Perioada Evului Mediu
În acest mod apar primele elemente ale ştiinţei dreptului internaţional. În
paralel cu scrierile bisericeşti începeau să apară şi scrieri laice, care tratau probleme ale
relaţiilor internaţionale de pe poziţia intereselor înt ăririi puterii regale şi a statului, în
raport cu puterea papei. Apare pentru prima dată proiecte privind crearea unei
organizaţii internaţionale a statului creştin, bazate pe egalitatea în drept a statelor,
precum şi de stabilire a unei instanţe permanente de arbitraj pentru rezolvarea
diferenţelor dintre statele părţi. O contribuţie elocventă a Ţării Româneşti o constituie
lucrarea domnitorului Neagoe Basarab (1512 – 1521) în lucrarea sa „Cuvântul său de
învăţătură către iubitul său fiu Teodosie”, care reflectă bogata experienţă a ţării sale,
cuprinzând învăţăminte referitoare la primirea şi trimiterea solilor şi la negocieri. În
această perioadă se afirmă monarhiile absolute, favorizând apariţia doctrinelor politice
care să justifice forţa în relaţiile dintre state. Forţa este considerată fundament al
dreptului. Crearea unor state mari, dezvoltarea relaţiilor multiple dintre ele, apariţia de
principii şi instituţii noi de drept au condus la nevoia unei ştiinţe de sine stătătoare, cea a
dreptului internaţional. O primă contribuţie este adusă de şcoala din Salamanca
întemeiată de Francisco de Vitoria şi apoi de Francisco Suarez. Raporturile juridice
dintre statele existente în acea perioadă, problemele războiului, precum şi legitimitatea
stabilirii dominaţiei spaniole asupra indigenilor din noul continent, erau analizate potrivit
concepţiei catolice despre „război drept”, ca drept natural. Primul pas către
desprinderea dreptului internaţional de morală şi teologie îl face A.Gentilus care a
publicat o lucrare privind dreptul diplomatic „Despre legaţii” şi lucrări despre dreptul
războiului, făcând totodată şi prima expunere asupra dreptului internaţional în vigoare.
Hugo Grotius este considerat a fi părintele acestei ştiinţe DIP, cel care a eliminat
elementele teologice şi cele de morală. În acest mod, se crea un fundament juridic
puternic pentru îndependenţa şi suveranitatea statelor, care creau regulile de conduită
din rela ţiile dintre ele. Totodată dădea dreptului ginţilor o sferă de aplicabilitate mai
largă decât dreptului natural. H.Grotius a formulat pentru prima dată principiul libertăţii
mărilor, este autorul ideii de extrateritorialitate, ca fundament al imunităţilor diplomatice.
A elaborat o teorie complexă a tratatelor internaţionale. Tot în această perioadă se

iniţiază primele culegeri de tratate. În Rusia, scrierile lui Lomonosov cereau stricta
respectare a tratatelor, condamnând pe cei ce le încalcă, pronunţându-se totodată
împotriva cotropirii de teritorii străine. În ţările române, dreptul natural este definit de
Mihail Fotina ca „Legea firească, aceea care se aplică tuturor oamenilor şi animalelor de
pe pământ, din aer şi din apă”. El vorbeşte despre un drept al popoarelor, ca „legiuire
concepută pentru toţi oamenii care vor să ducă o viaţă raţională”. Regăsim un ecou al
distincţiei între jus gentium şi jus naturae. Lucrările cărturarilor Miron Costin, Constantin
Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir cristalizează ideea de origine şi de limbă a poporului
român, care intuia principiul naţionalităţilor, vizând în substrat realizarea statului
naţional. În lucrarea sa Dimitrie Cantemir defineşte suveranitatea în sensul formulei
medievale, conform căreia principele nu-şi recunoaşte nici un superior.
Epoca modernă
În acest context de idei novatoare, se dezvoltă o altă orientare, cea de „drept de
stat extern”, avându-l cu promotor pe Hegel. Concepţia a fost dezvoltată de A. Heffter
(„Drept internaţional european”, 1884), orientare care a condus la combaterea dreptului
internaţional. Ca trăsătură predominată în această perioadă istorică a fost însă cea
pozitivistă care considera că dreptul internaţional trebuie să se mărginească la analiza
sistematică a tratatelor, cutumelor, practici diplomatice, legislaţiei interne, practicii
judiciare. În Ţara Românească nu regăsim preocupări sistematice, de amploare ale
dreptului internaţional. Dintre fruntaşii revoluţiei de la 1848, Nicolae Bălcescu îşi
întemeiază conceptul de naţiune pe definirea acestuia ca „o comunitate ce uneşte pe
oameni prin aceeaşi limbă , religie, obiceiuri, simţăminte, poziţie geografică, prin trecutul
lor şi în sfârşit prin nevoia de a se păstra şi de a se mântui”. Plecând de la acest
concept, Bălcescu arată că orice naţiune are o misiune de îndeplinit în omenire. În
relaţiile dintre state Bălcescu a pus accentul pe suveranitatea poporului, comunicarea
de idei, schimburile comerciale şi renunţarea la cuceriri, precum şi pe caracterul
indivizibil al suveranităţii. Constantintin Hurmuzaki şi Ioan Maiorescu, partizani ai Uniunii
Principatelor, au subliniat obligaţia celorlalte state de a respecta „dreptul lor de state
suverane de a dispune liber de viitoarea lor existenţă politică”.
Epoca contemporană
În principal se dezvoltă teoriile deja existente, dar mai apar şi curente noi.
Nihilismul (negarea dreptului internaţional) a avut ca principal adept pe juristul german
A. Lasson, care afirma că totul între state se rezolvă prin forţă. Literatura americană
face loc şi ea unor teorii nihiliste. Curentul „realist” (M. Mc. Dougal) consideră şi el că
dreptul internaţional este inadecvat condiţiilor actuale ale vieţii internaţionale. Se afirmă
că la procesul de luare a hotărârilor participă nu numai statele, ci şi alte forţe, care
exercită o influenţă asupra hotărârilor cu privire la reparaţia „valorilor mondiale”. Se
susţine, de asemenea, că politica statelor nu trebuie să se conformeze nici unui
principiu de drept şi trebuie să ducă în final la cererea unei organizaţii internaţionale
suprastatală. Curentul normativist (H. Kelsen), denumit de el „teoria pură a dreptului”.
Consideră dreptul internaţional ca fiind deasupra statelor conţinând o normă
fundamentală, din care ar deriva forţa juridică a tuturor celorlalte. Curentul dreptului
naţional îşi găseşte loc şi printre gânditorii din secolul XVII-XVIII, susţinând că dreptul
internaţional ar izvorî dintr-o categorie metafizică, ca „raţiunea naturală”, natura
omenească, morala, echitatea. Ca element de noutate, apar concepţii solidariste, în
special în Franţa care pun la baza dreptului solidaritatea. Conform acestui curent,
statele se dizolvă într-o societate a indivizilor, între care s-ar stabili relaţii internaţionale.
3. Fundamentul DIP
Acordul de voinţă reprezintă fundamentul dreptului internaţional. Statele, în condiţii
de deplină egalitate în drepturi şi pe baza liberului lor consimţământ, într-un proces de
coordonare, de punere de acord a voinţei lor, creează norme juridice prin tratate sau
cutumă, care conduc la formarea şi dezvoltarea dreptului internaţional. Statele nu pot fi
obligate să respecte norme la formarea cărora nu şi-au dat consimţământul, iar acest
consimţământ nu poate fi decât rezultatul unei manifestări tacite sau exprese a voinţei
lor suverane, exprimate în mod clar. Normele de drept internaţional devin obligatorii
pentru state numai atunci când decurg din voinţa liber exprimată a acestora, voinţă
manifestată în tratate sau alte izvoare de drept internaţional. Acordul de voinţă al
statului se realizează de obicei, în cadrul unui proces complex, în cursul căruia se
ajunge treptat, pe cale de consensuri şi compromisuri reciproce, la soluţii acceptabile. În
acest fel se ajunge la crearea normei, care devine obligatorie pentru toate statele în
mod egal. Odată exprimat liberul consimţământ în dreptul internaţional nu înseamnă
lipsa răspunderii, dimpotrivă, statul care, în urma negocierilor şi-a asumat obligaţii
internaţionale prin exprimarea liberă a voinţei sale suverane poartă întreaga răspundere
pentru nerespectarea lor şi poate suporta consecinţe juridice, inclusiv aplicarea unor
sancţiuni internaţionale. Prin realizarea acordului de voinţă nu se creează o voinţă
unică, ci o contopire a voinţelor diferitelor state. Acestea îşi păstrează voinţele lor
suverane, iar prin intermediul acordului înfăptuiesc doar condiţionarea reciprocă şi
exercitarea voinţelor în aceeaşi direcţie, consfinţită de normele juridice create. DIP are
un caracter coordonator şi nu subordonator, În mod similar raporturile dintre state nu
sunt raporturi de „dependenţă” ci de „independenţă”. Astfel, a) Dreptul internaţional este
acceptat de toate statele şi ca urmare este expresia voinţei lor. Aşa cum dreptul intern
se bazează pe voinţa poporului, legiferând în parlament, dreptul nternaţional se bazează
pe consimţământul statelor. b) Nici un stat nu a încercat, în epoca contemporană, să
respingă dreptul internaţional în ansamblul său. c) Un stat care nu a consimţit la o
regulă cutumiară de drept este liber să respingă oricând aplicarea unei astfel de reguli.
d) Orice stat este liber să-şi exercite dreptul său suveran de a respinge aplicarea unei
reguli de drept cutumiar pentru motivul că nu este în concordanţă cu voinţa actuală a
acelui stat.
4. Noţiunea de DIP (definiţie, obiect)
Definiţie: Totalitatea normelor juridice create de state şi/sau alte subiecte de drept
internaţional, pe baza acordului de voinţă exprimat în tratate şi alte izvoare de drept, în
vederea reglementării raporturilor dintre ele, norme a căror aducere la îndeplinire este
asigurată prin respectarea lor de bună-voie, iar în caz de necesitate prin măsuri de
constrângere implicate de către state în mod individual sau colectiv. Obiectul DIP:
obiectul dreptului internaţional public îl formează în principal relaţiile dintre state,
reprezentând domeniul cel mai cuprinzător al relaţiilor internaţionale. De asemenea,
obiectul dreptului internaţional contemporan îl constituie şi relaţiile care se creează între
state şi alte subiecte de drept internaţional precum şi organe reprezentative ale
popoarelor care luptă pentru eliberare, pentru crearea unui stat propriu (OEP, SWAPO).
A) raporturile sociale reglementate de dreptul internaţional au un caracter specific,
intervenind între state ş i /sau între alte subiecte ale acestuia. B) există o strânsă
interdependenţă între dreptul internaţional şi politica externă a statelor. C) dreptul
internaţional se deosebeşte de morala internaţională. D) dreptul internaţional se
deosebeşte de curtoazia internaţională.
5. Izvoarele DIP
Prin izvoarele dreptului internaţional înţelegem mijloacele juridice de exprimare a
normelor rezultate din acordul de voinţă al statelor. Izvoare creatoare şi izvoare formale:
dacă izvoarele formale pot fi considerate principalele izvoare de drept internaţional
(tratatul şi cutuma), izvoarele creatoare sunt considerate adevăratele surse de drept şi
baza celor formale, care trebuie să capete formele consacrate, pentru a crea norme de
drept (opinia publică, conştiinţa colectivă, solidaritatea, interdependenţa etc.) În dreptul
internaţional în formarea normelor sunt implicate mai multe state, izvoarele dreptului
internaţional fiind nevoite să reflecte această situaţie. Principalele izvoare ale DIP sunt
tratatele şi cutumele internaţionale. Tratatul internaţional: Este acordul dintre două sau
mai multe state, încheiat cu scopul de a crea, de a modifica, sau de a abroga normele
existente. În funcţie de subiecţii participanţi, poate fi bilateral, multilateral sau plurilateral.
Actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale constituie şi ele izvoare de drept. Ex.
Carta ONU. Însă, nu toate tratatele internaţionale pot constitui izvor al dreptului
internaţional. Numai cele care respectă principiile şi normele imperative ale dreptului
internaţional, în vigoare la data încheierii lor, pot constitui izvoare ale acestui drept, fiind
catalogate drept tratate licite. Este nul oricare tratat a cărui încheiere este obţinută prin
ameninţarea cu forţa sau folosirea forţ ei. De asemenea, este lipsit de orice efect juridic
tratatul încheiat ca urmare a constrângerii asupra reprezentantului unui stat. În plus
statele pot invoca drept vicii de consimţământ , care conduc la nulitatea tratatelor,
încălcarea dispoziţiilor de drept intern privind competenţa de a încheia tratate, eroarea,
dolul sau corupţia reprezentanţilor lor. Condiţia necesară este ca tratatul să fie în
vigoare, respectiv să nu-şi fi încetat valabilitatea potrivit clauzelor sale, prin denunţare
sau alte moduri. Cutuma internaţională!!! Principiile generale de drept: aici avem două
categorii de principii - principii comune ordinii juridice interne şi internaţionale, între
care sunt enunţate naşterea, executarea şi stingerea obligaţiilor, exercitarea drepturilor,
răspunderea pentru delicte şi principii specifice ordinii juridice internaţionale –
îndependenţa statelor, reguli şi norme ale dreptului războiului, răspunderea
internaţională a statelor. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional, acestea
sunt formate prin tratate multilaterale sau cutumă aşa cum rezultă din analiza fiecăruia
dintre ele. Mijloace auxiliare: Hotărârile organizaţiilor internaţionale - aici ne
interesează doar acele hotărâri care formulează reguli de conduită generale.
Recomandările Adunării Generale, aşa cum reiese şi din Carta ONU nu constituie
norme de drept. Pentru aceasta ar trebui să intervină un act subsecvent, prin
încheierea unui tratat sau formarea unei cutume. Hotărârile instanţelor juridice şi
arbitrare - nu constituie precedente, nu au valoare juridică obligatorie decât între părţi
şi cu privire la cauza rezolvată. Ele pot servi, ca şi hotărârea instanţelor arbitrale, ca
mijloc de constatare şi interpretare a normelor de drept internaţional , deci ca element
constitutiv al procesului cutumiar. Doctrina dreptului intern - este tot un mijloc auxiliar
de determinare a normelor de drept internaţional, în această categorie se includ atât
lucrările specialiştilor de drept intern cât şi cele ale organizaţiilor ştiinţifice internaţionale
care au întocmit chiar proiecte de codificare a dreptului internaţional.
6. Norme imperative ale DIP
Definiţie: normele imperative sunt definite ca - norme acceptate şi recunoscute
de comunitatea internaţională a statelor în ansamblul său” ca norme „de la care nu este
permisă nici o derogare” şi care „nu pot fi modificate decât printr-o nouă normă a
dreptului internaţional general având acelaşi caracter. Caracteristici ale normelor
imperative: A) Normele imperative se definesc în raport cu normele cu caracter restrâns,
prin care unele state ar încerca să deroge de la normele imperative, deci să stabilească
un alt regim juridic internaţional. B) Conceptul de norme imperative nu are în vedere
actele individuale, de încălcare a normelor, care sunt acte ilicite, ca şi faţă de alte
norme. C) Conceptul de normele imperative nu trebuie confundat cu incompatibilitatea
dintre două norme convenţionale stabilite prin două tratate succesive. D) Caracterul
imperativ al unor norme ale dreptului internaţional a fost recunoscut treptat, ca urmare a
evoluţiilor şi reglementărilor. E) Caracterul imperativ al unor norme ale dreptului
internaţional a fost recunoscut treptat, ca urmare a evoluţiilor şi reglementărilor. F)
Normele imperative nu au nimic în comun cu concepţiile dreptului natural sau cu
normele moralei. G) Normele imperative au caracter juridic şi fac parte din dreptul
internaţional, în sensul de ansamblu de norme care reglementează raporturile dintre
state şi alte subiecte ale acestuia. H)Izvoarelenormelor imperative sunt atât tratatele
multilaterale generale cât şi cutuma internaţională. H1. Nu sunt stabilite criterii unanim
acceptate ale normelor imperative, care să le distingă de cele dispozitive. I) Efectul
normelor imperative este acela de a interzice încheierea de acorduri derogatorii între
state, sub pedeapsa nulităţii şi de a împiedica formarea de norme cutumiare restrânse
derogatorii. J) În cazul diferendelor cu privire la normele imperative, Convenţia de la
Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatului prevede jurisdicţia obligatorie a CIJ.
Categorii de norme imperative: a) principiile fundamentale ale dreptului internaţional
cum ar fi: pacta sunt servanta, nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa,
neintervenţia în treburile interne, reglementarea paşnică a diferendelor, dreptul
poporului de a dispune de ele însele, respectarea dreptului şi libertatea omului. b)
norme ce vizează drepturi ale tuturor statelor în domenii care nu fac obiectul
suveranităţii statelor (libertatea mărilor, interzicerea pirateriei). c) norme cu caracter
umanitar, considerate de ansamblul statelor indispensabile pentru a garanta
respectarea drepturilor elementare la viaţă şi demnitate umană (interzicerea
genocidului, a sclavajului, legile şi obiceiurile războiului).
7. Deosebirile dintre DIP şi DI
Privind obiectul de reprezentare: Dreptul internaţional are ca obiect, în principal,
relaţiile dintre state. Chiar dacă uneori aceste norme se referă la aspecte privind
persoanele (cetăţenie, imunităţi, privilegii), problemele pe care le abordează sunt legate
tot de raporturile dintre state, reglementarea lor făcându-se prin acte juridice de drept
internaţional.Obiectul dreptului intern îl reprezintă reglementarea juridică a relaţiilor
sociale dintre persoanele care alcătuiesc populaţia unui stat. Modul de elaborare a
normenlor: normele DIP sunt create de către state, prin acordul lor de voinţă şi tot
acestea sunt destinatarele lor, ca state suverane, independente şi egale în drepturi.
Aceste norme capătă valoare juridică şi caracter general sau universal prin consensul
statelor. În plan intern, statul, edictând sau sancţionând norme de drept intern, cu
excepţia normelor privind propria sa activitate, se manifestă ca autoritatea politică
supremă, ce prescrie o anumită conduită persoanelor ce-i aparţin. Normele de drept
intern apar astfel ca emanaţia unei autorităţi DIP este un drept de coordonare spre
deosebire de dreptul intern, considerat a fi un drept de subordonare. Subiectele de
drept: subiectele dreptului internaţional sunt în primul rând, statele suverane şi egale în
drepturi, organizaţiile internaţionale şi mişcările de eliberare naţională recunoscute.
Statele sunt principalele participante in cadrul relaţiilor internaţionale. În SI statele
constituind un subiect fundamental în DIP. In ceea ce priveste subiectele dreptului
intern, acestea sunt: persoanele fizice şi persoanele juridice sub diversele lor forme.
Sistemul de aplicare şi sancţionare a normelor: În dreptul intern – măsurile de
constrângere pentru încălcarea normelor sunt aplicate de un aparat centralizat,
organizat de stat şi având o autoritate superioară faţă de persoanele împotriva cărora
sunt îndreptate. Normele DIP, spre deosebire de cele ale dreptului intern, nu sunt aduse
la îndeplinire de vreun organism internaţional ci de către state, care acţionează în mod
individual sau colectiv prin organizaţii internaţionale. În dreptul internaţional, deşi există
organe jurisdicţionale, interpretarea şi aplicarea dreptului se face de obicei de state, pe
baza acordului dintre ele sau în cadrul mijloacelor de rezolvare paşnică a diferendelor,
cu sau fără caracter jurisdicţional, la alegerea statelor părţi. În ceea ce priveşte
sancţiunile care se aplică pentru asigurarea respectării sau restabilirii normelor şi
principiilor dreptului internaţional, acestea le putem clasifica în două categorii: sancţiuni
cu folosirea forţei armate şi fără folosirea forţei armate. Raportul între DIP şi DI: prin
acceptarea de către un stat, pe baza liberului acord de voinţă, a normelor de drept
internaţional, acestea devin obligatorii şi urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu si
pentru toată populaţia. Normele acestui drept dobândesc valoare juridică egală cu cea a
normelor de drept intern fără a mai fi, de obicei, necesară încorporarea lor în dreptul
intern al statelor. Există şi tratate care pot aduce modificări în legea internă sau să
prevadă obligaţia statelor de a adopta anumite reglementări interne. Sunt însă şi
domenii în care dreptul internaţional ţine seama de reglementările de drept intern. Între
acestea menţionăm: numirea şi funcţiile misiunilor diplomatice, competenţa organelor de
stat care reprezintă statul în relaţiile internaţionale şi care au dreptul de a încheia
tratate. exemplu concret de intercondiţionare îl constituie practica ratificării tratatelor. Ex
- decretul Preşedintelui României prin care se aprobă şi se supune spre ratificare sau
aderare un tratat, precum şi legea adoptată de Parlament pentru ratificarea sau
aderarea la un tratat conţin de regulă un singur articol prin care se prevede aprobarea
in vederea ratificării ori, după caz, a aderării şi respectiv ratificarea sau aderarea
României la tratatul în cauză. Textul decretului, al legii, precum şi al tratatului pe care
Parlamentul îl ratifică, se publică în Monitorul Oficial.
8. Codificarea DIP
Codificarea asigură precizia normelor de drept, întărirea unităţii dreptului
internaţional, ca sistem coerent, adoptarea de norme noi, ţinând seama de noile cerinţe,
ca şi participarea tuturor statelor la acţiunea respectivă, mărind credibilitatea şi lărgind
baza de aplicare a dreptului internaţional. Tipuri de codificare: după subiecţii care
participă la procesul de codificare, aceasta poate fi oficială, realizată de state, ca
subiecte ale dreptului internaţional în forme convenite de ele (conferinţe, organizaţii,
reuniuni) sau neoficială efectuată de organizaţii ştiinţifice internaţionale, institute
naţionale sau cercetători individuali. Din punctul de vedere al obiectului, poate fi
generală, cuprinzând ansamblul normelor dreptului internaţional sau parţială, cuprinzând
normele dintr-un domeniu. Din punctul de vedere al aplicării geografice, există codificare
universală, privind dreptul internaţional general şi regională, care vizează norme
particulare ale acestuia, cu aplicare la o anumită regiune a lumii. Codificarea în cadrul
ONU: Comisia Juridică este organ subsidiar al Adunării Generale, cu sarcina de a
“formula cu precizie şi asistematiza regulile de drept internaţional în domeniile în care
există o practică juridică considerabilă, precedente sau opinii doctrinale.” De la crearea
ei şi până acum Comisia a examinat şi pregătit numeroase proiecte, în multiple domenii
cum sunt: drepturile şi îndatoririle statelor; principiile Tribunalului de la Nurnberg;
jurisdicţia penală internaţională; definiţia agresiunii; cod al crimelor contra păcii şi
omenirii; eliminarea treptată a apatridiei; dreptul mării; relaţii şi imunităţi diplomatice şi
consulare şi altele. codificări au fost realizate in cadrul ONU pe baza unor proiecte
elaborate de conferinţe ale reprezentanţilor statelor (Convenţia din 1982 de la Montego
Bay asupra dreptului mării s-a încheiat după un număr de conferinţe successive pe
această temă) sau de alte organisme ale ONU (convenţiile şi tratatele privind drepturile
omului au fost adoptate pe baza unor proiecte ale Comisiei dreptului omului, alte
convenţii pe baza unor proiecte ale Comisiei juridice).
9. Principiile fundamentale ale DIP
Evoluţia şi însemnătatea principiilor: Unul dintre cele mai vechi principii ale dreptului
internaţional este principiul “pacta sunt servanda". Apărut încă din antichitate, acest
principiu a dus nu numai la respectarea tratatelor încheiate între diferite state, ci şi la
stabilitatea şi creşterea rolului acestora în reglementarea raporturilor dintre state.
Principiul suveranităţii este formulat în evul mediu, în condiţiile luptei pentru formarea
statelor naţionale, pentru triumful puterii monarhului faţă de puterea papală şi a marilor
feudali. De asemenea, în epoca de ascensiune a burgheziei sunt afirmate noi principii
între care îndeosebi principiul neintervenţiei în treburile interne şi al egalităţii în drepturi
a statelor. În condiţiile epocii contemporane determinat formarea şi dezvoltarea a noi
principii cum sunt: principiul nerecurgerii la forţă (neagresiunii); dreptul popoarelor de a-
şi hotărî singure soarta, suveranitatea permanentă asupra bogăţiilor naţionale, principiul
cooperării, etc. Carta ONU, unul din cele mai importante tratate ale epocii noastre,
proclamă scopurile şi defineşte principiile după care trebuie să se călăuzească statele
membre şi organizaţia în realizarea acţiunilor pe care le întreprind. Principiile
fundamentale ale dreptului internaţional prezintă următoarele caracteristici: maximă
generalitate, în sensul că ele cuprind norme de maximă generalizare şi abstractizare,
universalitatea exprimată în aplicarea lor "conduitei statelor, oriunde s-ar exercita
aceasta'', valoarea lor de “jus cogens", adică au caracter imperativ, de la ele
neputându-se deroga decât pe calea unei norme convenţionale ori cutumiare care să
aibă aceeaşi valoare de "jus cogens". În acest sens, de pildă, în dreptul mării, libertatea
de navigaţie sau libertatea de pescuit, ori in dreptul cosmic libertatea exploatării şi
folosirii spaţiului extraatmosferic şi a corpurilor cereşti, decurg din principiul egalităţii în
drepturi a statelor. Aplicarea şi respectarea principiilor fundamentale privesc în primul
rând şi în totalitate statele ca subiecte principale ale dreptului internaţional. În virtutea
acestor principii, statul promovează, afirmă şi realizează - prin forme şi mijloace
politico-juridice concrete interesul său naţional. Principiile fundamentale nu pot fi
ierarhizate. Principiul Suveranităţii: Suveranitatea se manifestă în independenţa statului
în toate domeniile vieţii politice, economice, sociale, culturale etc. şi se coneretizează în
stabilirea şi înfăptuirea politicii interne şi externe proprii, independente. Suveranitatea
are următoarele trăsături esenţiale: exclusivitate, caracter originar şi plenar,
indivizibilitate şi inalienabilitate. Exclusivitatea se manifestă prin faptul că teritoriul unui
stat nu poate fi supus decât unei singure suveranităţi. Caracterul originar şi plenar este
determinat de faptul că suveranitatea aparţine statului şi nu îi este atribuită din afară, iar
prerogativele puterii de stat cuprind totalitatea domeniilor de activitate - politic,
economic, social etc. Prin caracterul indivizibil al suveranităţii se înţelege că ea nu poate
fi fragmentată, atributele ei neputând aparţine într-un stat mai multor titulari, iar
inalienabilitatea desemnează faptul că suveranitatea nu poate fi abandonată sau cedată
altor state sau organizaţii internaţionale. În temeiul suveranităţii lor, statele au dreptul de
a-şi alege şi promova sistemul lor politic, economic, social si de a-şi organiza viaţa
politică, economică şi socială în conformitate cu voinţa şi interesele poporului, fără
amestec din afară, şi de a-şi alege propria politică internă şi externă. Respectul reciproc
al suveranitătii şi independenţei naţionale în raporturile dintre state, în procesul de
colaborare şi conlucrare dintre ele constituie condiţia sine qua non a unor raporturi
normale viabile, a unui climat de pace şi înţelegere între naţiuni. Conform Declaraţiei
din. 1970, toate statele se bucura de egaliitate suverană. Ele au drepturi şi obligaţii
egale şi sunt membri egali ai societatăţii internationale indiferent de deosebirile de ordin
economic, social, politic sau de alta natură. statele au dreptul de a exercita
suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale şi a bogăţiilor naţionale în
interesul propriei lor dezvoltări, ceea ce constituie un element foarte important al
suveranităţii sau – în concepţia unor autori – chiar un principiu nou în formare al
dreptului internaţional. Totodată, fiecare stat are obligaţia sa respecte personalitatea
celorlalte state, toate drepturile inerente suveranitaţii lor, să se abţină de la orice act
care ar stânjeni sau anihila exercitarea deplină a suveranităţii acestora de la orice
presiuni sau măsuri de constrângere care ar avea ca scop subordonarea suveranităţii
altor state. Principiul egalităţii în drepturi ale popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele
însele: Se conduce conform principiului egalităţii în drepturi şi dreptului popoarelor de a
dispune de ele însele şi avînd un guvern care reprezintă ansamblul poporului aparţinînd
teritoriului, fără distincţie de rasă, credinţă sau culoare. Orice stat trebuie să se abţină
de la orice acţiune care vizează să rupă parţial sau total unitatea naţională şi integritatea
teritorială a unui alt stat. Toate popoarele au dreptul de a-şi hotărî statutul lor politic, în
deplină libertate şi fără amestec din afară şi de a urma dezvoltarea lor economică şi
culturală şi orice stat are obligaţia de a respecta acest drept. În virtutea acestui drept ele
îşi determină liber statutul politic şi îşi asigură libera dezvoltare economică, socială şi
culturală. În acest sens, se instituie obligaţia fiecărui stat de a favoriza realizarea
principiului egalităţii. În drepturi a popoarelor, a dreptului lor de a dispune de ele însele,
conform dispoziţiilor Cartei si de a pune capăt colonialismului şi oricărei forme de
dominare străină. Se interzice recurgerea la măsuri de constrângere care ar lipsi
popoarele din colonii de dreptul de a dispune deele însele şi de a recunoate acestor
popoare dreptul de a reacţiona şi rezista la asemenea măsuri. Din dreptul la
independenţă, decurge în mod cert caracterul legitim al luptei popoarelor aflate sub
dominaţie colonială sau sub orice altă dominaţie străină. Principiul neamestecului in
treburile interne: Se interzice, nu numai intervenţia armata ci şi orice altă formă de
amestec direct sau indirect, sau orice ameninţare împotriva elementelor lui politice,
economice si culturale. De asemenea, nici un stat nu poate aplica sau încuraja folosirea
măsurilor economice, politice sau de altă natură pentru a constrânge un alt stat să-şi
subordoneze exercitarea drepturilor lui suverane şi pentru a obţine de la el avantaje de
orice fel. Toate statele trebuie sa se abţină de a organiza, ajuta, incita, finanţa, încuraja
sau tolera activităţi armate, subversive sau teroriste îndreptate spre schimbarea prin
violenţă a regimului altui stat, precum şi de a interveni în luptele interne ale unui alt stat.
Folosirea forţei pentru a lipsi popoarele de identitatea lor naţională ori de dreptul de a-şi
hotărî singure soarta constituie o încălcare a drepturilor lor inalienabile şi a principiului
neamestecului în treburile interne. Principiul nerecurgerii la Forţă şi la ameminţarea fu
forţa: Carta O.N.U. prevede că : "Toţi membrii organizaţiei se vor abţine în relaţiile lor
internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva
integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod
incompatibil cu scopurile Natiunilor Unite". Noţiunea de forţă nu se limitează la forţa
armată, ci vizează şi presiunile economice, politice sau de altă natură îndreptate
împotriva independenţei politice ori integrităţii teritoriale a vreunui stat, păcii şi securităţii
internaţionale. In conţinutul principiului este inclusă şi obligaţia statelor de a nu recurge
la amenintarea cu forţa, de a nu întreprinde nici o acţiune care, fără a reprezenta o
folosire a forţei, este de natură a crea un pericol grav pentru suveranitatea şi integritatea
teritorială a altor state. Ca acţiuni de acest fel pot fi menţionate de pildă, activităţile,
manevrele, demonstraţiile militare ale unui stat, desfăşurate în apropierea frontierei altui
stat, propaganda de război şi altele. Cea mai gravă folosire a forţei în scopuri agresive o
constituie recurgerea la forţa armată. De asemenea, în rezoluţie se precizează că nici
un considerent, de orice natură ar fi el, politic, economic, militar sau de altă factură, nu
poate justifica o agresiune şi se prevede răspunderea statelor pentru agresiune. Aşadar,
interzicerea agresiunii armate - directe şi indirect. Dreptul internaţional permite folosirea
forţei în două situaţii: a) in baza hotararii Consiliului de Securitate al O.N.U. b)
exercitarea dreptului de autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat.
O.N.U. foloseste forţe armate şi pentru "operaţiile de menţinere a pacii". Principiul
soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale: Acest principiu este consacrat în Carta
O.N.U., care prevede că "Toţi membrii Organizaţiei vor rezolva diferendele lor
internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională,
precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie”. Un capitol special al Cartei se ocupă cu
reglementarea paşnică a diferendelor, instituind atât obligaţia, cât şi mijloacele de
reglementare paşnică a diferendelor. În acest sens, se prevede obligaţia părţilor, la
orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, de a căuta înainte de toate să-1 rezolve prin tratative, anchetă, mediere,
conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, recurgerea la organizaţii sau acorduri regionale, ori
prin alte mijloace paşnice la alegerea lor. Conţinutul principiului se exprimă în obligaţia
generală a statelor de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale şi dreptul lor de
liberă alegere a mijloacelor de rezolvare. Se poate afirma că ne aflăm în prezenţa unui
diferend între două sau mai multe state (diferend internaţional), atunci când părţile şi-au
precizat interese şi drepturi opuse în probleme concrete ale relaţiilor dintre ele. în
procesul soluţionării paşnice a diferendelor, părţile trebuie să se comporte ca entităţi
egale în drepturi, dispuse să soluţioneze conflictul, având obligaţia de a căuta, cu bună
credinţă şi spirit de cooperare o reglementare rapidă şi echitabilă diferendului cu care
sunt confruntate. De asemenea, părţile în diferend, ca şi celelalte state au obligaţia de a
se abţine de la orice acte de natură să agraveze diferendul ori să pună în primejdie
pacea şi securitatea naţională.
10. Subiectele DIP
Statele şi tipurile de state: Subiectul de drept internaţional este o entitate care
participă la raporturi juridice reglementate nemijlocit de dreptul internaţional. Trăsătura
esenţiala a subiectelor de drept internaţional o constituie capacitatea lor de a fi titulare
de drepturi şi obligaţii cu caracter internaţional. Pe lânga state ca subiecte primare ale
dreptului internaţional, există şi alte subiecte: cum sunt organizaţiile internaţionale
guvernamentale care, sunt create de către state. O a treia categorie de subiecte de
drept internaţional o constituie naţiunile care luptă pentru cucerirea independenţei şi
constituirea statului lor. Statul - suveranitatea constituie temeiul politic si juridic al
personalităţii internaţionale a statului şi ea aparţine statelor indiferent de puterea,
mărimea ori gradul lor de dezvoltare. Sub aspectul populaţiei, aceasta trebuie să fie
formată dintr-o colectivitate permanentă şi organizată, relativ numeroasă, iar teritoriul
apare ca un element absolut indispersabil pentru existenţa statului, el reprezentând ,
cadrul spaţial de aşezare al colectivităţii umane. Cât priveşte guvernul, acesta
constituie elementul menit a asigura integritate teritorială şi politică a statului. statul ca
persoană internaţională, trebuie să îndeplinească urmatoarele condiţii : a) o populaţie
permanent; b) un teritoriu determinat ; c) un guvern; d) capacitatea de a intra în relaţii
cu alte state. Uniunile de state cuprind o varietate de forme de asociere statale,
începând cu forme simple sau tradiţionale: "uniuni personale" şi "uniuni reale'' si
continuând cu federaţii şi confederaţii, precum şi cu uniunile create după cel de-al doilea
război mondial. Uniunea personală se infiinţează prin asocierea mai multor state
având ca şef de stat sau monarh aceeaşi persoană. Uniunea personală astfel creată nu
devine subiect de drept internaţional, ci fiecare stat component îşi păstrează
personalitatea juridică internaţională, menţinându-şi alianţele şi tratatele, precum şi
politica externă proprie. Uniunea reală reprezintă asocierea a două sau mai multe state
având ca şef de stat comun, unul sau mai multe organe comune în sfera relaţiilor
internaţionale şi în alte domenii de interes general. Confederaţia este asocierea a două
sau mai multe state, statele participante păstrându-şi independenţa şi calitatea de
subiect de drept internaţional. Totodată, deşi confederaţia creată nu constituie un stat,
ea are calitatea de subiect de drept internaţional. statul federal are o constituţie proprie
ca act intern, dispune e organe de stat federale cu largi competenţe generale care se
exercită şi asupra cetăţenilor statelor componente. Acestea din urmă au organe de stat
proprii, dar competenţa lor teritorială se limitează la probleme locale şi nu depăşeşte
raza lor teritorială . Ele dispun însă, de dreptul de a participa la decizii de interes
comun. Statul permanent neutru neutralitatea desemna în general, statutul unui stat de
neparticipare la război, ceea ce constituia o neutralitate ocazională. neutralitatea are
următoarele caracteristici: a) Are caracter permanent, statului care adoptă un astfel de
statut îi este interzis să participe la orice fel de conflict armat ori să devina teatrul unor
ostilităţi militare ; b) se aplică entităţilor statale şi nu unor teritorii, ceea ce o deosebeşte
de statutul de neutralizare; c) constituie un statut juridic şi nu o simplă stare de fapt -
izvorul sau temeiul său fiind de natură complexă, atât convenţională cât şi de act
unilateral. Principalele obligaţii ale statului permanent neutru sunt: • să nu participe la
nici un conflict armat şi să-şi păstreze starea de neutralitate în timpul razboiului, iar in
timp de pace are obligaţia de nealiniere, de a nu participa la alianţe militare, sau la
pregătirea războiului. • de a nu admite folosirea teritoriului său pentru instalarea de baze
militare străine, • de a nu deţine, produce, experimenta arme nucleare, de a promova
relaţii de prietenie, de pace si cooperare cu toate statele, fără discriminare. Statutul
permanent neutru are şi o serie de drepturi între care: dreptul la suveranitate şi
integritate teritorială, ca şi alte drepturi ce decurg din personalitatea sa internaţională,
dreptul de a cere ajutor şi de a fi ajutat în caz de atac armat. Ex: Elveţia, Austria. Statele
nealiniate : Pornind de la ideea e neutralitate şi neutralism nealinierea se defineşte
printr-o poziţie de nealiniere la alianţe şi blocuri militare şi printr-o politică de
independenţă. Conferinţa de la Cairo şi prima conferinţă a şefilor de state sau de
guverne a ţărilor nealiniate (Belgrad) au stabilit o serie de criterii ale nealinierii, între
care : promovarea unei politici independente, acordarea de sprijin mişcărilor de eliberare
naţională, neparticiparea la alinţe politico-militare, neaparticiparea la alianţe bilaterale cu
marile puteri, respingerea instalării de baze militare străine pe teritoriul naţional.
Naţiunile care luptă pentru eliberare: calitatea de subiect de drept internaţional se
dobândeşte, de regulă, din momentul în care naţiunea care luptă pentru eliberare şi-a
creat anumite organe proprii care să exercite funcţii de putere publică şi să controleze în
mod efectiv o parte însemnată a teritoriului viitorului stat. Ca şi în cazul statelor, calitatea
de subiect de drept internaţional a naţiunilor nu depinde de recunoaşterea lor, ci ea
aparţine în mod egal tuturor naţiunilor care întrunesc aceste criterii, în virtutea dreptului
lor la autodeterminare, care este baza personalităţii lor juridice internaţionale.
11. Teritoriile în DIP
Teritoriul de stat – noţiunea şi natura juridică: Teritoriul de stat este spaţiul
geografic alcătuit din suprafeţe terestre, acvatice şi marine, solul, subsolul şi spaţiul
aerian asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă. Teritoriul
de stat reprezintă una din premisele materiale naturale care condiţionează existenţa
statului. Teritoriul defineşte limitele spaţiale ale existenţei şi organizării statale suverane
constituind astfel o noţiune politico-juridică. teritoriul constituie: a) spaţiul exercitării
puterii suverane exclusive a statului; b) spaţiul înfăptuirii dreptului poporului la
autodeterminare; c) obiectul suveranităţii permanente asupra resurselor şi bogăţiilor
naţionale. Aceasta apare ca expresie materială a supremaţiei, independenţei şi
inviolabilităţii statului şi poporului care îl locuieşte. Spaţiul terestru: Acesta cuprinde
partea uscată (sol şi subsol) şi poate fi formată dintr-o singură întindere terestră sau din
mai multe insule despărţite de ape maritime, care formează un stat arhipelag (de
exemplu, Indonezia, Filipine). Spaţiul acvatic: acesta este reprezentat de apele
interioare (naţionale) şi marea teritorială. La rândul lor, apele interioare cuprind:cursuri
de apă (fluvii, râuri, canale); lacuri, mări care se află în întregime pe teritoriul aceluiaşi
stat, există şi cursuri de apă care formează frontiera de stat între două sau mai multe
state (denumite şi continue) şi cursuri care traversează teritoriile a două sau mai multe
state (denumite şi succesive). Apele porturilor; Statutul navelor de război; Statutul
navelor comerciale; Marea teritorială.
Spaţiul aerian: Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer care se află deasupra solului şi
domeniului acvatic al statului, fiind delimitat orizontal prin frontierele terestre, fluviale şi
maritime, iar vertical se întinde până la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic,
considerată că ar putea fi situată la aproximativ 100 sau 110 km deasupra nivelului
mării.
12. Frontierele de stat
În interiorul acestor frontiere, statul îşi exercită deplina sa suveranitate şi
acţionează în vederea realizării sarcinilor şi funcţiilor sale. Frontierele de stat sunt
inviolabile. În virtutea suveranităţii sale, statul, prin normele sale interne, stabileşte
regimul frontierelor şi ia măsuri pentru paza şi supravegherea acestora. Frontierele de
stat sunt acele linii reale sau imaginare trasate între diferite puncte care despart teritoriul
unui stat de teritoriul altui stat sau, după caz, de marea liberă şi care se întind în
înălţime până la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic, iar în adâncime , în
interiorul pământului, până la limitele accesibile tehnicii moderne. Frontierele pot fi
clasificate potrivit anumitor criterii şi anume: a) după natura lor, se împart în: frontierele
naturale, determinate de particularităţile geografice (râuri, munţi, mări); frontiere
geometrice (convenţionale) care sunt linii mai mult sau mai puţin drepte, ce despart
teritoriile statelor; b) după elementele componente ale teritoriului, frontierele sunt
împărţite în: frontiere terestre, care despart uscatul dintre două state; frontiere fluviale,
care despart fluviul sau râul dintre două state; frontiere maritime, care marchează limita
exterioară a mării teritoriale, şi limita laterală în raport cu statele vecine; frontiere
aeriene, care sunt linii ce pornesc perpendicular din frontierele de pe sol până la limita
inferioară a spaţiului extraatmosferic. Frontierele se stabilesc prin legea internă, în
conformitate cu tratatele între state. Prin tratate internaţionale sunt stabilite operaţiile de
demarcare şi efectuarea în comun a unor lucrări de întreţinere, utilizarea drumurilor de
frontieră, precum şi modalităţile de rezolvare a unor eventuale diferenţe ce pot apare în
legătură cu frontierele de stat. Prin norme interne, sunt reglementate regimul juridic al
frontierei, aspecte privind paza şi supravegherea frontierei, controlul pentru trecerea
frontierei, sau activităţile desfăşurate în zona de frontieră. Persoanelor care se
deplasează sau desfăşoară diferite activităţi în zona de frontieră le este interzis, între
altele: a) să treacă frontiera de stat fără documente legale; b) să tragă cu arma peste
frontiera de stat; c) să deterioreze sau să distrugă semnele de frontieră; d) să ilumineze
teritoriul vecin; e) să fotografieze, să filmeze sau să execute lucrări de pictură în limita
fâşiei de protecţie a frontierei care să redea porţiuni din teritoriul satelor vecine.
13. Populaţia în DIP
Aspecte privind cetăţenia: cetăţenia exprimă apartenenţa unei persoane la un
anumit stat. Problemele referitoare la cetăţenie intră în competenţa internă a statului. Ca
atare, statutul prin legea sa internă determină legătura de cetăţenie, drepturile şi
îndatoririle cetăţeneşti ale unei persoane, modurile de dobândire şi de pierdere a
cetăţeniei, precum şi consecinţele care decurg din aceasta. Există şi cazuri în care
cetăţenia poate căpăta relevanţă în cadrul dreptului internaţional şi anume în cazul
exercitării dreptului de protecţie diplomatică, precum şi în cazurile de dublă cetăţenie şi
apatridie, aceste ultime cazuri fiind consecinţa aplicării de către o serie de state a unor
principii şi moduri diferite de dobândire şi pierdere a cetăţeniei. Astfel de implicaţii
internaţionale ca şi altele, sunt de natură a face ca legile statului referitoare la cetăţenie
să fie în concordanţă cu principiile şi normele dreptului internaţional. Principii şi moduri
de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei: Cetăţenia se dobândeşte prin naştere şi prin
naturalizare. Prin naştere cetăţenia se poate dobândi fie urmând principiul „dreptului
sângelui”, copilul având cetăţenia părinţilor, fie pe cel al dreptului solului, potrivit căruia
copilul capătă cetăţenia statului pe teritoriul căruia s-a născut, indiferent de cetăţenia
părinţilor. Dobândirea cetăţeniei prin naturalizare are loc la cererea persoanei interesate
şi pe baza deciziei autorităţilor competente ale statului solicitant. Un aspect al
naturalizării îl constituie şi dobândirea cetăţeniei unei persoane prin căsătoria cu un
străin. Poate fi dobândită şi prin înfiere. Pierderea cetăţeniei poate să aibă loc tot în
condiţiile prevăzute de legea internă şi anume prin: renunţarea la cerere potrivit unei
proceduri determinate (renunţare voluntară); retragerea cetăţeniei în temeiul legii sau al
unei hotărâri judecătoreşti cu caracter de sancţiune pentru conduita cauzatoare de
prejudicii intereselor statului său, când naturalizarea a fost obţinută prin fraudă etc.
Pierderea cetăţeniei poate să intervină şi în legătură cu dobândirea unei alte cetăţenii,
ca de pildă, prin înfiere sau căsătorie. Regimul juridic al străinilor: Noţiunea de străin -
desemnează persoanele care află pe teritoriul unui stat şi au cetăţenia altui stat sau sunt
lipsite de cetăţenie. Persoanele fizice care nu sunt cetăţeni ai statului de reşedinţă
(domiciliu) şi nu sunt legaţi prin cetăţenie nici de alt stat sunt persoane fără cetăţenie
(apatrizi). Dreptul de azil - prin azil, în dreptul internaţional se înţelege dreptul unui stat
suveran de a acorda intrarea şi stabilirea pe teritoriul său a unor persoane străine,
urmărite în ţara lor pentru activitatea politică, ştiinţifică, religioasă etc. care nu este în
concordanţă cu normele juridice interne, contravine ordinii de drept a statului respectiv.
Constituţia Română prevede că dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii
cu respectarea tratatelor internaţionale la care România este parte. azilul diplomatic
care constă în acordarea de refugiu în locul unei misiuni diplomatice cetăţenilor statului
de sediu persecutaţi pentru activităţi politice. Expulzarea - este o măsură care se ia în
baza unui act prin care un stat constrânge unul sau mai mulţi străini care se află pe
teritoriul său să-l părăsească în cel mai scurt timp. În general, nu se expulzează decât
străinii. Sunt însă legi ale unor ţări care admit şi expulzarea naţionalilor. Măsura
expulzării se în scopul ocrotirii ordinii juridice a statului sau din consideraţii de ordin
economic, politic etc. măsura expulzării este luată împotriva străinilor care devin
indezirabili pentru un motiv sau altul ori prin activitatea lor de natură a periclita
securitatea statului, ordinea lui internă. Expulzarea diplomaţilor şi consulilor este
condiţionată de declararea lor drept persona non grata şi de refuzul acestora de a părăsi
teritoriul statului de reşedinţă. Extrădarea - urmăreşte transferul unui individ urmărit sau
condamnat penal, din domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul celuilalt
stat. Extrădarea are loc la cererea statului interesat ca persoana extrădată să fie
cercetată, judecată sau să execute pedeapsa la care a fost condamnată. Extrădarea
fiind un atribut suveran al statului acesta poate admite sau refuza predarea persoanei a
cărei extrădare se cere. Extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de
convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în temeiul legii.
Principalele condiţii de fond ale extrădării sunt: fapta pentru care se cere extrădarea să
fi fost prevăzută ca infracţiune în legislaţia ambelor state, persoana extrădată să nu fie
judecată pentru o altă infracţiune decât cea pentru care a fost cerută, persoana
extrădată să nu fie supusă la executarea altei pedepse decât cea pentru care a fost
obţinută, neextrădarea propriilor cetăţeni precum şi a persoanelor care au comis
infracţiuni politice.
14. Răspunderea juridică în DIP
În dreptul internaţional contemporan, răspunderea statelor, precum şi (în raport
de specificul lor) a altor subiecte de drept internaţional (organizaţii internaţionale, naţiuni
care luptă pentru independenţa lor) intervine în două situaţii distincte, dând naştere la
două tipuri de răspundere: a) răspunderea pentru fapte sau acte ilicite din punct de
vedere internaţional (încălcarea normelor dreptului internaţional convenţional sau
cutumiar); b) răspunderea pentru consecinţe prejudiciabile rezultând din activităţile care
nu sunt interzise de dreptul internaţional (activităţi licite per se). Pe primul plan se
situează răspunderea statelor care în calitate de subiecte principale ale dreptului
internaţional au capacitatea deplină de a intra în raporturi de drept internaţional în timp
ce alte subiecte acţionează în anumite limite. Prin activităţi neinterzise de dreptul
internaţional, deci activităţi legale se înţeleg acele activităţi care prin natura lor implică
un anumit risc, între care menţionăm : folosirea unor tehnologii care produc radiaţii;
activităţile de manipulare, depozitare, producere, transportare şi alte operaţiuni
privitoare la substanţe periculoase cum sunt materiale explozive, corozive, cancerigene,
precum şi micro-organisme periculoase, poluare etc. activităţi care pot cauza efecte
transfrontiere periculoase în cursul procesului normal de desfăşurare a lor. Sursa
răspunderii statelor în drepturi internaţionale este faptul sau actul illicit din punct de
vedere internaţional. Orice act sau fapt ilicit din punct de vedere internaţional al unui
stat, atrage răspunderea sa internaţională. Două Condiţii: a) o condiţie de ordin subiectiv
constând într-o comportare manifestată printr-o acţiune sau omisiune, care potrivit
dreptului internaţional îi este imputabilă statului. Răspunderea statului poate interveni
atât din desfăşurarea unor activităţi (acţiune) cât şi din neluarea unor măsuri de către
statul în cauză. b) cea de a doua condiţie este de ordin obiectiv şi constă în încălcarea
unei obligaţii internaţionale a statului printr-o comportare care îi este imputabilă. a altor
trei condiţiei pentru existenţa unui fapt ilicit şi anume: culpa, prejudiciul şi legătura
cauzală. Imputabilitatea faptului ilicit Faptele sau actele ilicite din punct de vedere
internaţional sunt comise de autorităţi (publice statale) sau personale. Se pune
problema dacă faptele ilicite comise de autorităţi statale sau persoane pot fi imputate
statelor, angajând răspunderea acestora. După adoptarea Cartei ONU, dreptului
internaţional contemporan interzice războiul de agresiune, recurgerea la forţă sau la
ameninţarea cu forţa, precum şi alte încălcări grave privind dreptul la viaţă al popoarelor
şi oamenilor. Încălcarea unor astfel de obligaţii erga omnes produce consecinţe care se
răsfrâng în mod negativ asupra întregii societăţi internaţionale, de aceea ele sunt
considerate crime împotriva păcii şi crime împotriva umanităţii şi în sancţionarea lor sunt
interesate toate statele. crima internaţională este definită ca faptul ilicit, din punct de
vedere internaţional. Toate faptele sau actele ilicite din punct de vedere internaţional
care nu intră în aceasta categorie sunt considerate delicte internaţionale. Cauze care
esclud caracterul illicit al faptei – Consimţământul; măsuri îndreptate asupra faptului
illicit aunui stat; forţa majoră; starea de necessitate; legitima apărare. Răspunderea
internaţională a statelor – sancţiuni: suspendarea sau încetarea aplicării unui tratat
încălcat de către cealaltă parte, nerecunoaşterea actelor contrare dreptului internaţional,
represalii, ruperea relaţiilor diplomatice, măsuri de embargo etc. Obligaţii de reparare -
În cazul “daunelor materiale” repararea trebuie să urmărească restabilirea lucrurilor în
situaţia anterioară procedurii prejudiciului, ca şi cum faptul ilicit nu ar fi fost comis.
În cazul în care motive de ordin social sau material fac imposibilă ori ”neaplicabilă”
recurgerea la restitutio in integrum statul răspunzător este obligat la repararea prin
plata unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul produs. În legătură cu pierderea
profitului care ar fi fost realizat dacă nu ar fi intervenit faptul ilicit, se face precizarea ca
s-ar avea în vedere numai acel profit care apare a fi ,,normal şi previzibil” şi ,,cu toată
probabilitatea ar fi fost obţinut" dacă nu ar fi fost comis faptul ilicit. În caz de prejudiciu
moral adus unui stat repararea consta într-o satisfacţie, sub forma exprimării unor
scuze, onoruri aduse steagului lezat, pedepsirea persoanelor vinovate, asigurării
împotriva repetării unor asemenea acte sau şi despăgubiri nominale sau punitive (plata
unor sume de bani).
15. Recunoaşterea în DIP
Este cunoscută ca reprezentând actul prin care statele se pot pronunţa în sens
afirmativ asupra unor situaţii noi, care se produc in relaţiile internaţionale. Între acestea,
cea mai importantă este apariţia unor state noi, ca subiecte de drept internaţional, ceea
ce pune problema recunoaşterii lor. Recunoaşterea statelor este actul (declaraţia) unui
stat şi/sau grup de state, prin care acestea iau act de apariţia unui nou subiect de drept
internaţional şi işi exprimă voinţa de a-l considera membru al comunităţii internaţionale.
a) Recunoaşterea este un act unilateral, care decurge din suveranitatea de stat. b)
Recunoaşterea este un act de constatare a unui stat nou, ca subiect de drept
internaţional. c) Recunoasterea are un efect declarativ, nu crează drepturile ce decurg
din calitatea de subiect de drept, pe care acesta le exercită în virtutea suveranităţii sale,
independent de recunoaştere. d) Recunoaşterea are ca efect stabilirea unor relaţii
normale între state. Ea contribuie la dezvoltarea colaborării internaţionale, a unor relaţii
prieteneşti între naţiuni, la menţinerea păcii. e) Recunoaşterea este un act politic,
generator de efecte juridice. Statul recunoscut are dreptul de a stabili relaţii diplomatice
cu statele ce-1 recunosc; insăşi stabilirea unor asemenea relaţii înseamnă implicit
recunoaştere. Normele recunoaşterii - a) Recunoaşterea de jure este recunoaşterea
deplină şi definitivă a unui stat. b) Recunoaşterea de facto are un caracter limitat şi
provizoriu, putând fi oricând revocată. c) Recunoaşterea expresă se face printr-un act
oficial al organului de stat competent, printr-o declaraţie, sau notificare formală adresată
noului stat, în care se exprimă, în mod limpede, intenţia de a-1 recunoaste. d)
Recunoaşterea tacită este cea care, în lipsa unei declaraţii exprese, poate fi dedusă din
fapte concludente ale unui stat, cum ar fi stabilirea de relaţii diplomatice, încheierea unui
tratat bilateral reglementând probleme generale, fără rezerve în privinţa recunoaşterii.
Recunoaşterea guvernelor - Pot fi cazuri când recunoaşterea statului nu presupune şi
pe cea a guvernului său, ca organe în drept de a-1 reprezenta. Este posibil ca,
menţinându-se recunoaşterea unui stat, să nu fie recunoscut guvernul aflat la
conducerea lui. Deşi este o recunoaştere cu alt obiect, nerecunoaşterea noului guvern
împiedică menţinerea sau stabilirea da relaţii normale între state. În ambele cazuri
recunoaşterea are un efect declarativ, iar formele ei sunt aceleaşi. Admiterea
reprezentanţilor unui guvern nou la ONU nu înseamnă recunoaşterea lui de către statele
care nu 1-au recunoscut altfel. Doctrina Jefferson admitea recunoaşterea oricărui
guvern, format potrivit voinţei poporului, în perioada iniţială a existenţei SUA. După
aceea, s-a formulat doctrina Tobar potrivit căreia se refuza recunoaşterea unui guvern
ajuns la putere în urma unei revoluţii sau a unui război civil, până când ţara nu va fi
reorganizată în forme constituţionale, pe bază de alegeri libere. Aceasta echivala cu
admiterea intervenţiei în treburile interne. Unele state recurg la acte exprese de
recunoaştere a guvernelor venite la putere pe căi neconstituţionale, altele limitându-se
să declare că işi vor menţine sau nu reprezentanţii diplomatici în noile state. Însăşi
menţinerea sau stabilirea de relaţii diplomatice echivalează cu o recunoaştere tacită.
Recunoasterea calităţii de beligeranţi produce efecte juridice mai întinse.
Recunoasterea naţiunii care luptă pentru eliberare are loc prin recunoaşterea organelor
ei, care conduc lupta de eliberare (comitete naţionale, guverne provizorii).