Prof.

Bogdan Ciobanu

III. Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu și ȋnceputurile

modernității
Epoca medievală se caracterizează prin relaţii suzerano-vasalice, între structuri politice şi sociale (între
feudali, între feudali şi ţărani) şi între state. Relaţiile suzerano-vasalice presupun obligaţii pentru ambele părţi
implicate, „auxilium et consilium”, sprijin şi ajutor reciproc şi respectarea, în relaţiile internaţionale, a
principiului: „prietenii mei sunt şi ai tăi, duşmanii mei sunt şi ai tăi”. în acest context, o practică europeană
specific medievală este acceptarea recunoaşterii din partea unui stat (devenit vasal) a protecţiei unui alt stat
puternic - stat suzeran.

1. Relațiile internaționale ȋn secolele XIV-XV

A. Contextul european
Cel mai mare pericol care amenința Europa creștină a acelor vremuri era reprezentat de patrunderea
creștină în spaţiul european, la mijlocul secolului al XIV-lea, a unei mari puteri pagane” (necreştine), Imperiul
Otoman.
Dupa ce ocupa Gallipoli (1354) și se instaleaza definitiv în Europa, turcii otomani încep expansiunea
rapida în Balcani, scopul turcilor fiind înaintarea de-a lungul Dunării pentru cucerirea Vienei, considerată
„inima Europei”.
Turcii otomani au supus pe rȃnd imense regiuni din Imperiul Bizantin (cu orașul Adrianopol, 1361), au
desfiintat țaratele bulgare, i-au invins pe sarbi la Kossovopolje ( 1389) și și-au fixat hotarul pe Dunarea de Jos.
Politica de expansiune teritorială a Imperiului Otoman a fost favorizată de:
 declinul Imperiului Bizantin (uşor de cucerit, excepție Constantinopolul până în 1453, 29 mai)
 mobilitatea şi flexibilitatea armatei otomane (echipament uşor de luptă), spre deosebire de cea a cavalerilor
apuseni (armură greoaie)
Statele europene, atât catolice, cât şi ortodoxe, se aliază în numele apărării creştinătăţii şi a menţinerii
statale şi organizează ample campanii militare antiotomane, cunoscute ȋn istorie cu numele de „cruciadele
târzii” desfăşurate de-a lungul secolelor XIV-XVI .
Ȋn numeroase cazuri, conducătorii statelor creştine aleg, în acelaşi timp cu lupta antiotomană soluţia
diplomatică, a încheierii unor tratate de pace numite „capitulaţii” (conţineau capitole) sau „ahdname”.
Acestea reglementau raporturile dintre un stat creştin şi Imperiul Otoman şi conţineau prevederi referitoare la
statutul faţă de Poartă (Imperiul Otoman). Statutul putea fi de stat tributar care datora Porţii o sumă de bani în
schimbul păstrării păcii, sau/ şi de stat vasal, care recunoştea suzeranitatea otomană.
Situaţia în Europa Centrală şi de Sud-Est s-a înrăutăţit treptat. Bătălia de la Mohacs, din 1526, a
schimbat fundamental situaţia politică. Noul rege al Ungariei, Ioan Zapolya se ȋnchină Porții și este instalat la
Buda de ȋnsuşi sultanul Soliman Magnificul. Ȋn 1541, Ungaria devine paşalâc, iar Transilvania, principat au-
tonom supus Porţii.
Polonia, altă mare putere creştină a vremii, înregistrează în cursul secolului al XVI-lea o perioadă de
declin din cauza invaziilor tătăreşti.

B. Situația internațioanală a Țărilor Romȃne in sec. XIV-XV

Soluţia diplomatică. Ţările române nu aveau resursele necesare unor acţiuni ofensive, de atac de lunga
durată în teritoriu inamic fie ca era vorba de vecinii creştini, fie de turcii otomani. Dorinţa lor de a se păstra
independente a fost pusă în practică, în primul rând prin căutarea unor soluţii diplomatice menite să creeze cele
mai bune condiţii pentru ca raporturile cu alte state să se desfăşoare normal.

1
 Cu ajutorul diplomaţiei, românii încercau să mobilizeze cât mai multe state creştine care să îi suţină în
lupta antiotomană.
a) Contacte diplomatice: scrisori, trimiterea de soli către puterile creştine. (de exemplu, scrisoarea lui
Ştefan cel Mare către principii Europei, 1475, sau trimiterea de soli către Veneţia, 1476). Semnificaţia unor
asemenea acţiuni nu este dată atât de rezultatul obţinut, cât de recunoaşterea internaţională, pe care contactele
diplomatice o aduc ţărilor române.
b) Tratate cu caracter politico-militar sau economic: tratate de alianţă, acordarea de privilegii
comerciale.
 ȋnţelegerile politico-militare cu puterile creştine (tratatul de la Braşov, 1395) aveau scopul de a
oferi garanţii reciproce în cazul unui conflict sau de a stabili detaliile unor acţiuni comune
antiotomane.
c) Plurivasalitatea. Acceptarea suzeranităţii altor state: Ungariei, Poloniei sau/ şi Imperiului otoman.
Ţările române, state mici, preferă recunoaşterea suzeranităţii statelor creştine europene în locul celei
otomane.
Considerate într-o categorie intermediară între Casa războiului şi Casa păcii, statele româneşti şi-au
răscumpărat pacea prin plata unui tribut; şi-au menţinut astfel independenţa faţă de Poartă, dar se obligau să nu
întreprindă acţiuni ostile otomanilor.
Pe perioada exercitării suzeranităţii otomane au fost momente în care Poarta şi-a impus stăpânire
efectivă asupra unor teritorii româneşti pentru a supraveghea acţiunile domnilor români şi a controla puncte
strategice şi economice importante. Turcii organizează în spaţiul românesc forme de control teritorial în:
 Dobrogea - cucerită de turci în 1417 şi inclusă în Imperiul Otoman;
 Chilia şi Cetatea Albă - cetăţi pierdute de Ştefan cel Mare în 1484;
 controlul asupraMăriiNegre, transformată într-un „lac otoman”;
 Turnu, Giurgiu, Brăila - transformate în raiale (teritoriu ocupat şi administrat direct de
autorităţile militare turceşti. Raiaua nu însemna numai cetatea propriu-zisă, ci şi un anumit
număr de sate, cu ţărani cu tot, care aparţineau raialei şi trebuiau să-i asigure acesteia cereale,
carne, brânză, miere etc.);
 Timişoara şi Oradea - cucerite şi transformate în paşalâc în secolul al XVI-lea.

Soluţia militară. Integritatea şi interesele ţărilor române au fost apărate de către domnitori şi prin
recurgerea la soluţia militară. Pentru diplomaţia românească, această soluţie a însemnat implicarea în:
a) „Conflictul asimetric”
Toţi voievozii români au căutat să evite confruntarea cu otomanii în câmp deschis şi au aplicat o tactică
militară proprie. Prin această tactică specifică s-au folosit de avantajele terenului şi de elementele naturale
(Posada), au atras inamicul în locuri mlăştinoase (Rovine), au ales ca moment decisiv de atac zile cu ceaţă
(Vaslui) sau au utilizat tactica atacului surpriză (Ata de noapte - Târgovişte). Aceste confrunt reprezintă
„conflicte asimetrice” ca urmart superiorităţii numerice şi logistice a armate otomane faţă de armatele
româneşti.
b) Cruciade creştine
Cruciadele - desfăşurate în afara teritoriului ţării cu scopul de a-i alunga pe turci dii Europa - aveau
caracter ofensiv şi erau purtate în alianţă cu alte state creştine (Cruciada de la Nicopole).
Ţările române participau la cruciade antiotomane datorită faptului că se considerau ţări creştine,
europene, parte integrantă a peisajului politic din acea perioadă. Ȋn plus, otomanii erau, pentru ei, o ameninţare
la fel de mare ca pentru orice alt stat european, dacă nu chiar mai mare.
Pe plan european, prin participarea la acţiuni conflictuale de tipul cruciadelor târzii, statele româneşti s-
au constituit într-o adevărată „poartă a creştinăţii europene”, fiind un prim obstacol nord-dunărean. La

2
marile campanii militare iniţiate de statele catolice apusene, ţările române şi-au adus contribuţia militară,
înscriindu-se în contextul relaţiilor internaţionale europene.
Participarea românilor la cruciadele târzii a obţinut recunoaşterea şi respectul curţilor creştine din
Europa şi al papalităţii: istoricul german Leunclavius îl numeşte pe Mircea cel Bătrân „cel mai viteaz şi mai
ager dintre principii creştini”, pe piatra de mormânt a lui Iancu de Hunedoara este inscripţionat „s-a stins
lumina lumii”, iar Ştefan cel Mare este numit, de Papa Sixtus al IV-lea, „Athleta Christi” (atletul lui Hristos).

C. ACȚIUNI MILITARE. Conflicte ȋn sec XIV-XV

 Bătălia de la Kosovopolje (1389)

In politica de expansiune teritorială a Imperiului Otoman, sultanul Murad I a iniţiat o amplă expediţie
militară la Kosovo, în sudul Dunării, teritoriu care avea o importanţă strategică mare, fiind una din cele mai
importante intersecţii de drumuri comerciale din Balcani; de la Kosovo, Murad I putea ataca posesiunile lui
Lazăr, cneazul sârbilor.
In acest context, a avut loc, în 1389, bătălia de la Kosovopolje (Câmpia Mierlei), între o coaliţie de
forţe creştine din (sârbi, albanezi, bosniaci, bulgari), în frunte cu Lazăr, cneazul sârbilor, şi otomani.
La bătălie au participat şi ostaşi români, Mircea cel Bătrân( 1386-1418), domnitor al Ţării Româneşti,
susţinând oastea creştină. Participarea românilor la această campanie va fi una dintre cauzele care l-au
determinat pe noul sultan, Baiazid I, să atace Ţara Românească.
La început, victoria părea a fi de partea sârbilor, mai ales că sultanul Murad I fost ucis în cursul luptei.
Fiul sultanului, Baiazid (supranumit „Fulgerul”), va întoarce cursul bătăliei, victoria fiind în cele din urmă de
partea otomanilor.
Deşi otomanii au reuşit să învingă forţele sârbeşti, nu au avansat imediat după bătălie în Balcani pentru
a cuceri Kosovo, ci s-au retras ca urmare a morţii sultanului Murad. Victoria sau înfrângerea turcilor nu este
clară.
Pe de altă parte, din cauza presiunii exercitate de otomani, popoarele din sudul Dunării au început să
plătească tribut şi să furnizeze, după bătălie, soldaţi turcilor, otomanii având, ulterior, iniţiativa în regiune.
Bătălia de la Kosovo este privită până azi ca un moment de referinţă pentru identitatea naţională a
sârbilor. în jurul ei s-a construit un mit care prezintă moartea lui Lazăr ca o victorie morală, ca un act martiric
întru credinţă şi un izvor de inspiraţie pentru viitor.
 Bătălia de la Rovine (1394?)
Urmare a politicii externe active a lui Mircea cel Bătrân, caracterizată prin acţiuni diplomatice, cât şi
prin acţiuni conflictuale, Imperiul Otoman organizează o campanie militară de pedepsire la nordul Dunării.
Bătălia principală s-a dat la Rovine. Nu se cunoaşte data exactă a bătăliei, sursele istorice menţionând
atât 10 octombrie 1394, cât şi 17 mai 1395. Nici locul nu este cunoscut, izvoarele vorbind despre o rovină (un
loc mlăştinos), toponim nelocalizat (probabil râul Argeş sau râul Jiu). Istoricii consideră că au existat de fapt
două bătălii. Prima bătălie a fost câştigată la Rovine, la 10 octombrie 1394, de către oastea românească. O a
doua bătălie, în mai 1395, va aduce înfrângerea oştilor aliate române şi maghiare de către sultanul Baiazid, în
ciuda alianţei încheiate de Mircea cel Bătrân cu regele maghiar Sigismund de Luxemburg, la Braşov, în martie
l395. Victoria a fost câştigată cu grele pierderi pentru turci.
După bătălia de la Rovine, sultanul Baiazid inaugurează politica de atragere a Ţării Româneşti în orbita
Imperiului Otoman prin sprijinirea unui pretendent la tronul Ţării Româneşti, Vlad, care acceptase să plătească
tribut Porţii Otomane.
 Cruciada de la Nicopole (1396)
După bătălia de la Câmpia Mierlei, din 1389, otomanii au cucerit cea mai mare parte a Balcanilor,
ameninţând prin politica lor expansionistă statele europene. Ȋn acest context, în 1394, Papa Bonifaciu al IX-lea

3
a proclamat organizarea unor noi cruciade împotriva turcilor. La apelul Papei au răspuns atât state catolice, cât
şi ortodoxe.
Se formează o alianţă ce cuprindea cavaleri burgunzi (francezi), englezi, germani, precum şi oastea
regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg. La cruciadă a participat şi domnul Ţării Româneşti, Mircea cel
Bătrân. Principala bătălie a fost asediul cetăţii Nicopole în 1396. Sursele istorice menţionează neînţelegerile
apărute intre conducătorii cruciaţilor privind tactica de luptă cea mai potrivită. Mircea cel Batran a cerut
regelui Sigismund să conducă atacul de deschidere a bătăliei, cu cavaleria uşoara, fapt ce a stârnit protestele
cavalerilor occidentali. Astfel primul atac a fost efectuat de cavaleria grea a principilor francezi şi englezi, care
nu a putut să aibă un impact major dm cauza fortificaţiilor otomane (ţepuşe) Dm cauza acestui fapt, victoria va
fi în cele din urma de partea otomanilor.
Participarea la cruciada de la Nicopole a domnului Ţării Romneşti, Mircea cel Bătrân este o dovadă a
politicii antiotomane promovate de acesta, în condiţiile apartenenţei la creştinismul ortodox şi a participării
alături de state creştin catolice.
 Campania cea Lungă (1443-1444)
Formarea unei coaliţii creştine europene în spiritul cruciadei târzii părea să asigure condiţii favorabile
unei noi acţiuni europene comune pentru alungarea turcilor din Europa. Ȋn acest context, Iancu de Hunedoara
1441-1456, voievod al Transilvaniei şi guvernator al Regatului Maghiar adoptă o politică ofensivă declanşând,
în toamna anului 1443, o amplă operaţiune militară în interiorul Peninsulei Balcanice, cunoscută sub numele
de „Campania cea Lungă.” Va reuşi să elibereze Niş şi Sofia. Ȋn acest context, popoarele dm Balcani încep să
lupte de partea lui Iancu de Hunedoara. Reuşeşte să ameninţe chiar centrul Imperiului Otoman, însă venirea
iernii îi opreşte înaintarea spre Adrianopol şi Constantinopol La începutul anului 1444 reuşeşte să obţină o
victorie decisivă.
Urmarea acestei campanii va fi încheierea unei păci semnată de regele Ungariei, la Seghedin, cu
Imperiul Otoman pe o perioadă de pace pentru 10 ani.
Fragilitatea aparentă a puterii otomane in Peninsula Balcanică după Campania cea Lunga a încurajat, în
ciuda păcii de la Seghedin, desfăşurarea unei noi ofensive antiotomane în 1444.
Iancu de Hunedoara nu a fost de acord cu ruperea păcii, dar a participat alături de regele maghiar
Vladislav Jagiello (care era şi rege al Poloniei) la cruciadă. Armata cruciată era formată din trupe
transilvănene, bosniace croate şi maghiare. Principala bătălie s-a dat a Varna, în 1444. Prin tactică superioară
de lupta, Iancu de Hunedoara a reuşit să câştige câteva poziţii strategice, dar, în toiul luptei regele maghiar
Vladislav Jagiello va fi ucis, iar armata creştină înfrântă.
Ȋnfrângerea de la Varna a avut ca rezultat reafirmarea puterii otomane în Balcani şi pregatirea unor noi
expediţii militare otomane spre centrul Europei.
 Cruciada de la Belgrad (1456)
In contextul cuceririi Constantinopolului de către otomani, în 1453, sultanul Mehmed al II-lea
declanşează o nouă ofensivă asupra Europei centrale, cu un prim obiectiv: cucerirea Belgradului, una dintre
cele mai bine fortificate cetăţi din Balcani, considerată „cheia ae intrare în Europa”.
Ofensiva otomană a fost declanşată în anul 1456, iar Iancu de Hunedoara organizează apărarea cetăţii
Belgrad. Armata creştină inferioară numeric celei otomane, era fără experienţă şi mai slab echipată. Cu toate
acestea, printr-un atac surpriză, Iancu de Hunedoara reuşeşte să îi alunge pe otomani. Ȋnsuşi sultanul a fost
rănit de o săgeată. După bătălie în cetate a izbucnit o epidemie de ciumă, Iancu de Hunedoara numărându-se
printre victimele ei.
Ȋn epocă, s-a considerat că bătălia a decis soarta creştinătăţii europene, oprind înaintarea otomană, cu
atât mai mult cu cât, în urmă cu doar trei ani, Constantinopolul a fost cucerit devenind capitala Imperiului
Otoman
 Atacul de noapte de la Târgovişte (1462)

4
 In anul 1462, sultanul Mehmet al II-lea declanşează o campanie militară împotriva Tării Romȃneşti ca
reacţie la o acţiune anterioară a domnitorului Vlad Ţepeş, prin care acesta atacase cetăţile otomane de la sud de
Dunăre.
Pentru a face faţă invaziei armatei otomane extrem de numeroasă, domnul român adoptă o strategie
militară defensivă, prin folosirea tacticii pământului pârjolit şi otrăvirea fântânilor. In acelaşi timp, prin atacuri
rapide harţuieşte oastea otomană. La 16/ 17 iunie 1462, Vlad Ţepeş, printr-un atac de noapte va reuşi sa
provoace o mare confuzie în tabăra otomana. Sursele istorice menţionează faptul că domnitorul cu un grup
restrâns, îmbrăcaţi în haine turceşti au pătruns în tabăra otomană, încercând să atace cortul sultanului. In ciuda
acestui atac, Mehmed al II-lea îşi continuă avansul spre Târgovişte, pe care a găsit-o pustie.
Campania otomană s-a soldat cu un eşec, sultanul nu şi-a atins scopul: prinderea lui Vlad Ţepeş şi
transformarea Ţării Româneşti în paşalâc.
 Bătălia de la Baia (1467)
In secolul al XV-lea, cetatea Chilia era un important centru economic şi strategic al vremii şi obiect de
dispută între statele din zonă. Chilia era ocupată de către Regatul Maghiar (după ce fusese parte componentă a
Munteniei şi, ulterior, a Moldovei), iar, în 1465, domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, reuşeşte să o alipească
Moldovei. In consecinţă, interesele comerciale ale Ungariei şi Ţării Româneşti sunt grav afectate.
Acest fapt a condus la declanşarea campaniei regelui Ungariei, Matia Corvin, din anul 1467, împotriva
Moldovei. înainte de a ajunge la cetatea Suceava, armata lui Matia Corvin a fost atacată de oastea română la
Baia, unde regele se oprise pentru pregătirea atacului final. Trădat de unul dintre boieri, atacul lui Ştefan cel
Mare nu a reuşit să nimicească oastea maghiară. Lupta a rămas nedecisă, iar Matia Corvin a părăsit teritoriul
Moldovei fără a-şi fi realizat obiectivul.
Bătălia de la Baia a reprezentat ultima încercare a Ungariei de a-şi impune, prin forţă, dominaţia asupra
Moldovei.
 Bătălia de la Vaslui (1475)
Pentru a scoate din luptă Moldova, în contextul creării unui front antiotoman la Dunăre, sultanul
Mehmet al II-lea a organizat, în 1475, o expediţie militară condusă de beglerbegul Rumeliei, Soliman.
Fiind într-o mare inferioritate numerică, Ştefan cel Mare a adoptat o tactică militară defensivă, prin
pustiirea pământului, otrăvirea fântânilor şi atacuri de hărţuire. Bătălia principală a avut loc lângă Vaslui, la 10
ianuarie 1475. Cunoscută şi sub denumirea de Bătălia de la Podul înalt, a reprezentat o importantă victorie a
românilor împotriva Imperiului Otoman. Ȋn ziua bătăliei, Ştefan a atras oastea otomană pe Valea Bârladului,
într-o zonă mlăştinoasă, unde aceasta nu se putea desfăşura, superioritatea numerică nemaiconstituind un
avantaj. Domnul român s-a folosit de ceaţa densă din ziua respectivă pentru a ascunde numărul real al oştirii
sale. Otomanii au fost înfrânţi, suferind pierderi grele.
Lupta de la Vaslui, Podul înalt, a fost o victorie strălucită, care a dus faima domnului în Europa şi a
integrat Moldova în relaţii internaţionale diplomatice de mare amploare.
 Bătălia de la Războieni (1476)
Ȋn iunie 1476, însuşi sultanul Mehmet al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a condus o campanie
militară împotriva Moldovei, pentru spălarea umilinţei îndurate de otomani la Vaslui, în 1475.
Pentru a-şi asigura victoria, sultanul a ordonat şi un atac al tătarilor din Crimeea asupra Moldovei, care
va fi respins de români. Armata otomană, imensă pentru acea vreme (peste 100.000), a înaintat pe valea
Şiretului, spre Suceava. Bătălia decisivă dintre oastea otomană şi cea a Moldovei a avut loc lângă Războieni
(Valea Albă), în 1476. Domnitorul Ştefan cel Mare şi-a stabilit tabăra pe un platou înalt, fortificat cu şanţuri şi
palisade. Soarta bătăliei este decisă de atacul ienicerilor, elita armatei otomane, condus chiar de către sultan.
Ştefan este nevoit să abandoneze tabăra improvizată şi să se refugieze. Armata otomană va părăsi Moldova
abia în luna august fără a reuşi însă, să cucerească vreo cetate.

5
 Campania otomană din 1476 s-a încheiat cu eşec pentru sultan, Ştefan cel Mare rămânând domn, iar
Moldova nepierzând niciun teritoriu.
 Bătălia de la Codrii Cosminului (1497)
Ȋn această bătălie s-au confruntat armata Moldovei, condusă de Ştefan cel Mare şi cea a Poloniei, în
fruntea căreia se afla regele Ioan Albert. Acesta din urmă, în 1497, organizează o expediţie militară, a cărui
scop oficial era recuperarea Chiliei şi Cetăţii Albe.
Ajunse însă pe teritoriul Moldovei, trupele poloneze s-au îndreptat spre Suceava, scaunul de domnie al
Moldovei. Ȋntrucât asediul cetăţii dura prea mult şi exista riscul unei intervenţii a Ungariei, Ion Albert decide
să se retragă. La întoarcere este atacat de oastea lui Ştefan cel Mare la Codrul Cosminului. Superioritatea ar-
matei poloneze a fost contracarată de dificultatea terenului deluros şi împădurit.
După acest conflict, relaţiile dintre Moldova şi Regatul Poloniei se îmbunătăteste dovada fiind
încheirea unui tratat, doi ani mai târziu.

D. Acțiuni DIPLOMATICE ȋn sec XIV-XV

 Tratatul cu Polonia, semnat de Mircea cel Bătrân (1390)
Conştient de puterea crescândă a turcilor şi urmărind să înlăture influenta politică a Ungariei asupra
Ţării Româneşti, domnitorul Mircea cel Bătrân încheie, în ianuarie 1390, un tratat de alianţă cu regele Poloniei,
Vladislav Jagiello (tatăl regelui ucis la Varna).
Tratatul dintre regele polon şi domnitorul roman era încheiat de pe poziţii egale, ca între doi suverani.
Principala prevedere consta m sprijin reciproc obligatoriu împotriva duşmanului comun - regele Ungariei - şi
sprijinul împotriva altor inamici.
Mircea cel Bătrân va renunţa la acest tratat, câţiva am mai târziu, prevederile lui nefiind puse în
practică.
 Tratatul de la Braşov (1395)
In contextul pericolului otoman iminent urmare a victoriei lui Mircea cel Bătrân la Rovine, domnitorul
Ţarii Româneşti se apropie de Regatul Maghiar, condus de Sigismund de Luxemburg.
Tratatul este semnat între cei doi, la 7 martie 1395, la Braşov şi prevede ajutor reciproc antiotoman;
este primul tratat din sud-estul Europei îndreptat împotriva Imperiului Otoman.
In virtutea acestui tratat de alianţă, Mircea cel Bătrân va susţine cruciada de la Nicopole desfăşurată în
1396.
 Tratatul de la Lublau (1412)
In 1410, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, devine şi împărat al Germaniei, astfel că puterea
acestuia creşte, devenind o ameninţare pentru Polonia.
Ȋn aceste condiţii, regele Poloniei încheie cu Sigismund de Luxemburg Tratatul de la Lublau, din 1412,
care conţinea şi prevederi referitoare la împărţirea Moldovei şi alungarea lui Alexandru cel Bun, dacă acesta nu
ar fi participat la lupta împotriva otomanilor
Domnul Moldovei, conform relaţiilor si; zerano-vasalice specifice Evului Mediu i sprijină militar pe
Vladislav Jagiello împo'tri va teutonilor la Marienburg (1410) şi Grunwald. (1422), ȋn Polonia. Prevederile
Tratatului nu au fost puse în practică.
 Tratatul de la Overchelăuţi (1459)
La începutul domniei lui Ştefan cel Mare relaţia cu Regatul Poloniei era încordată din cauza unor
conflicte dintre Ştefan cel Mare şi Cazimir al IV-lea, regele Poloniei. Acestea au la baza prezenţa în Polonia a
lui Aron Vodă pretendent la tronul Moldovei şi interesul pe care-1 aveau polonii în restabilirea legăturilor
comerciale, prin Moldova, cu cetătile-porturi de la Gurile Dunării (Chilia şi Cetatea Albă).
Urmare a unei incursiuni militare a lui Ştefan cel Mare, în 1458, în Polonia, regele Cazimir al IV-lea
începe tratativele de reglementare a relaţiilor cu Moldova. Ȋn primăvara anului 1459, în urma negocierilor, se

6
încheie tratatul de la Overchelăuţi (pe Nistru), prin care regele polon recunoaşte domnia lui Ştefan cel Mare în
Moldova. Tratatul înscria şi obligaţia celor două părţi de a se sprijini militar în caz de nevoie. Pentru a da mai
multă autoritate actului, Ştefan recunoaşte, formal, suzeranitatea regala. Era o măsură preventivă, având în ve-
dere faptul că nu-şi consolidase încă poziţia internă faţă de boieri.
Acest tratat marchează orientarea politicii externe a Moldovei şi în timpul lui Ştefan cel Mare, mai ales
către Regatul Poloniei.
 Scrisoarea adresată de Ştefan cel Mare principilor europeni (25 ianuarie 1475)
Vestea victoriei lui Ştefan cel Mare la Vaslui s-a răspândit cu repeziciune în Europa. Papa şi monarhii
vremii s-au întrecut în laude la adresa domnitorului Moldovei. Ȋn acest context conştient de posibilitatea unui
nou atac otoman, Ştefan cel Mare trimite curţilor europene scrisoare prin care arată cât de importantă era
apărarea Moldovei, solicitând sprijin. Scrisoarea ilustrează calitatea de diplomat a lui Ştefan, care este
conştient de importanţa Moldovei, „această poartă a creştinătăţii” în oprirea înaintării otomanilor spre Europa.
Ajutorul cerut de Ştefan se dovedea cu atât mai necesar, cu cât otomanii ocupă nordul Mării Negre până la
Nistru.
Insă apelul voievodului Moldovei a rămas fără răspuns din partea principilor Europei, singurul care
reacţionează fiind Matia Corvin, cu care Ştefan încheie o alianţă în 1475.
 Tratatul dintre Ştefan cel Mare şi Matia Corvin (1475)
Ȋn împrejurările grele ale anului 1475, odată cu victoria de la Vaslui a lui Ştefan cel Mare, acesta începe
negocierile pentru încheierea unui tratat de alianţă cu regele Ungariei, Matia Corvin.
Tratatul a fost semnat în vara anului 1475 şi prevede sprijin militar reciproc antiotoman, îndepărtarea
oricărui pretendent de la tronul Moldovei sau Regatului Maghiar, iar orice neînţelegere urma să fie rezolvată
prin tratative, pe cale paşnică.
Ȋncheierea acestui tratat pune capăt unei stări tensionate dintre cei doi conducători, generată de bătălia
de la Baia, din 1467.
 Tratatul de la Colomeea (1485)
Pierderea Chiliei şi Cetăţii Albe, în 1484, în favoarea Imperiului Otoman însemna o mare primejdie
pentru sistemul defensiv al Moldovei. Domnitorul Ştefan cel Mare nu putea aştepta ajutor de la regele
Ungariei, acesta semnând, în 1483, pace cu turcii, iar regele Poloniei condiţionase sprijinul împotriva turcilor
de prestarea jurământului de vasalitate.
Ȋn aceste condiţii, Ştefan cel Mare, în 1485, la Colomeea, în prezenţa nobilimii polone şi a boierilor săi,
a depus jurământ de vasalitate regelui polon, Cazimir al IV-lea.
Tratatul nu s-a dovedit prea folositor, domnitorul Moldovei respingându-i pe turci în continuare cu
forţe proprii. Ȋn aceste condiţii, îşi reorientează politica externă, începând tratative cu sultanul Baiazid al II-lea
pentru încheierea păcii. Acesta are loc în 1489, iar prin tratatul semnat, Ştefan cel Mare se obligă să plătească
tribut în schimbul recunoaşterii suzeranităţii otomane.
 Tratatul de la Hârlău (1499)
Ȋn 1497, polonezii se retrag din Moldova după înfrângerea lui Ioan Albert, regele Poloniei, la Codrii
Cosminului.
Ȋn 1499 se încheie între Ştefan cel Mare şi Ioan Albert, Tratatul de la Hârlău, prin care cei doi îşi
făgăduiau ajutor reciproc în caz de război, „linişte şi pace veşnică” între cele două ţări. Problema Pocuţiei
(parte a Moldovei controlată de Polonia) însă nu a fost rezolvată din cauza refuzului regelui polon de a
recunoaşte drepturile Moldovei asupra ei. Aşadar, relaţiile dintre cei doi nu s-au îmbunătăţit în următorii ani.

2. Relațiile internaționale ȋn secolele XVI-XVII

A. Contextul european

7
 Pentru perioada secolelor XVI-XVII, în relaţiile internaţionale, acţiunile diplomatice sunt preferate de
monarhii europeni în faţa celor deschise, conflictuale. Dacă pentru perioada anterioară, cea a secolelor XIV-
XV, sunt promovate marile conflicte antiotomane sub forma „cruciadelor târzii”, cu scopul alungării turcilor
otomani din Europa, în secolele XVI- XVII, atitudinea faţă de Imperiul Otoman se schimbă, politica de
cruciadă este abandonată, marile state acceptă situaţia prezenţei în Europa a otomanilor şi aleg soluţia
acţiunilor de natură diplomatică. La această situaţie s-a ajuns ca urmare a unor fapte istorice petrecute pe scena
internaţională:
 Regatul Franţei încheie, în 1529, un tratat de alianţă cu Imperiul Otoman;
 Regatul Ungariei (urmare a dezastrului de la Mohacs, din 1526) se prăbuşeşte şi devine, din 1541,
Paşalăcul de la Buda;
 Regatul Poloniei, pe fondul problemelor interne, chiar dacă a fost un stindard antiotoman, preferă
soluţia diplomatică în relaţia cu Imperiul Otoman; în 1533 încheie aşa- numita „pace perpetuă” cu
turcii otomani;
 Imperiul Otoman păşeşete în „secolul de aur”- secolul al XVI-lea, îşi extinde teritoriul, iar Soliman
Magnificul, unul dintre marii sultani otomani, cucereşte, în 1521, „poarta de intrare în Europa” -
cetatea puternică , Belgradului, iar în 1529 întreprinde primu asediu, nereuşit, asupra Vienei;
 Imperiul Habsburgic, singura şi ultimj mare putere a Europei centrale se menţim şi încearcă să se opună
prin forţă Imperiulu: Otoman;
 Polonia a urmat, în tot cursul veacului a] XVI-lea o politică turcofîlă, mergând până la a refuza omagiul
(vasalitatea) unor domnitori români pentru a nu supăra Poarta.
In a doua jumătate a secolului al XVII-lea, puterea Imperiului Otoman scade ca urmare încercărilor
numeroase şi nereuşite ale otomanilor de a cuceri Viena şi pe fondul intern al crizei autorităţii centrale. în acest
context, statele europene adoptă o nouă strategie, cea a încercării de a restânge teritoriile Imperiului Otoman
din Europa. Această realitate este speculată în favoarea lor de Imperiul Habsburgic (centrul Europei) şi
Imperiul Rus (în plină afirmare, cu o politică de mare putere) din estul Europei. Cele două puteri încep să
acţioneze ca un tăvălug asupra Imperiului Otoman pentru a-1 împinge cât mai mult la sudul Dunării.

B. Situaţia internaţională a Ţărilor Române în secolele XVI-XVII

Şi în secolele XVI-XVII, în relaţiile internaţionale, politica externă a statelor româneşti urmează tiparul
secolelor anterioare, alternând soluţia militară şi diplomatică, accentul fiind pus pe soluţia diplomatică.
Secolul al XVI-lea, în a doua lui jumătate, aduce pentru ţările româneşti regimul de vasalitate în raport
cu Imperiul otoman.
Regimul de vasalitate se deosebea de cel tributar prin îngustarea substanţială a funcţiilor statului, prin
dublarea dominaţiei politice cu cea economică. Autonomia internă este respectată, dar politica externă devine
subordonată Porţii, dreptul de a încheia tratate este mai întâi limitat, apoi anulat, armata este obligată să
însoţească trupele otomane în campaniile acestora. Domnii sunt încă aleşi de ţară o vreme, dar trebuie
confirmaţi de sultan, iar apoi, din ce în ce mai des, sultanul îi numeşte direct, fără a mai consulta boierimea;
durata domniilor se scurtează, domnii filoturci se înconjoară de gărzi otomane, cetăţile sunt demolate,
capitalele sunt mutate de la Suceava la Iaşi şi de la Târgovişte la Bucureşti, în zone de câmpie, deschise, mai
aproape de Imperiu, pentru a putea fi uşor controlate.
Cu toate acestea, dominaţia politică otomană a menţinut vechile structuri de stat româneşti,
mulţumindu-se cu o dominare indirectă, aducătoare de avantaje politice şi economice. Dominaţia otomană nu
s-a mărginit doar la aspectul politic, ci a fost dublată şi de o dominaţie economică. Sunt introduse şi o serie de
obligaţii economice: haraciul - sumă de bani, peşcheşurile - daruri oficiale pentru sultan şi marii dregători,
mucarerul - sumă de bani pentru confirmarea domniei, obligaţii de aprovizionare - vânzări la preţuri
preferenţiale către Poartă, obligaţii în muncă şi de transport.

8
 După introducerea regimului de vasalitate, opoziţia militară faţă de Poartă şi încercările de modificare a
regimului dominaţiei otomane îşi pierd din intensitate, ţările române având din ce în ce mai slabe mijloace de
proprie rezistenţă. Această realitate conduce spre o nouă convingere în diplomaţia românească: statutul
internaţional al statelor româneşti nu mai putea fi modificat decât în împrejurări externe prielnice şi numai cu
ajutor militar european. De aici, interesul cu care clasa politică românească (boierimea) urmăreşte evoluţia
relaţiilor creştino-musulmane, folosind orice prilej pentru a-şi atinge obiectivele. Un astfel de prilej se iveşte la
sfârşitul secolului al XVI-lea, când „Liga Sfântă”, grupând pe habsburgi, Papalitate, Spania, unele principate
germane şi italiene, şi-a propus alungarea otomanilor din Europa.
Teama de vecinii creştini se accentuează, în secolul al XVII-lea, din cauza politicii vădit expansioniste
a Austriei şi Poloniei.

C. Acțiuni DIPLOMATICE ȋn sec XVI-XVII

 Aderarea Ţării Româneşti la Liga Sfântă
In 1594, izbucneşte la Bucureşti răscoala antiotomană, iniţiată de Mihai Viteazul prin: uciderea
creditorilor levantini; atacarea garnizoanei otomane. Acţiunea face parte din poetica de cruciadă târzie, dusă de
Liga Sfântă alianţă antiotomană constituită la iniţiativa Papei Clement al VIII-lea, din care iniţial făceau parte
Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantua şi Toscana). Ulterior aderă si Transilvania, considerată factor
decisiv în atragerea în alianţă a celorlalte două state româneşti, Moldova şi Ţara Românească. Aron Vodă,
domnul Moldovei aderă la Ligă, oferind astfel un motiv în plus domnului Ţării Româneşti, Mihai Viteazul să
decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianţa antiotomană.
La 20 mai 1595, o delegaţie de 12 boieri din Tara Românească încheie la Alba Iulia, în numele lui
Mihai, un tratat cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. Boierii au acceptat ca Sigismund Bathory să
fie suzeranul Ţării Româneşti în schimbul ajutorului antiotoman şi subordonării Bisericii Ortodoxe din Transil-
ania faţă de Mitropolia Ţării Româneşti.
Deşi devenea vasal al lui Sigismund Bathory, Mihai Viteazul a acceptat acest tratat, deoarece avea
nevoie de ajutor în lupta antiotomană, în condiţiile în care otomanii se pregăteau să intervină armat în Ţara
Românească. Ȋn fapt, vasalitatea Ţării Româneşti în raport cu Sigismund Bathory trebuie înţeleasă ca o acţiune
de subordonare militară în scopul unei acţiuni antiotomane comune.
 Tratatul de la Târgovişte (1598)
Intervenţia polonilor în Moldova, impunerea unui domn favorabil politicii otomane şi ostilitatea
principelui transilvănean Andrei Bathory îl determină pe Mihai Viteazul să intre în contact direct cu împăratul
habsburgic, Rudolf al II-lea.
In 1598, la Târgovişte, se încheie tratatul de alianţă dintre Imperiul Habsburgic şi domnul Ţării
Româneşti, prin care împăratul Rudolf al II-lea îi recunoştea lui Mihai Viteazul domnia ereditară şi îi promitea
un ajutor financiar pentru întreţinerea a 5000 de lefegii (mercenari). In schimb, împăratul devenea suzeranul
Ţării Româneşti, iar Mihai trebuia să-i oprească pe otomani la Dunăre şi să îi ajute pe ardeleni împotriva
acestora.
Prin încheierea acestui tratat se anulează relaţia de vasaliatate impusă lui Mihai Viteazul de principele
de atunci al Transilvaniei, Sigismund Bathory, prin tratatul din 1595.

D . Acţiuni CONFLICTUALE în secolele XVI-XVII

 Bătălia de la Călugăreni (1595)

Ȋn contextul adoptării politicii antiotomane, prin uciderea creditorilor levantini, atacarea garnizoanei
otomane şi aderarea la Liga Sfântă, Imperiul Otoman organizează o campanie de pedepsire a Ţării Româneşti.

9
 In august 1595, o oaste otomană condusă de Sinan-paşa a trecut Dunărea şi a înaintat pre Bucureşti. La
Călugăreni, Mihai Viteazul a reuşit să obţină o victorie importantă asupra oştirii otomane, aplicând tactica de
luptă a atragerii inamicului în locuri neprielnice desfăşurării luptei, în condiţiile unei disproporţii militare.
Astfel se explică alegerea făcută de voievod pentru terenul de la sud de Călugăreni care era împădurit,
mlăştinos, străbătut de râul Neajlov, în care deplasarea atacatorilor se putea face numai pe un singur drum, cu
un punct obligatoriu de trecere peste podul îngust de peste râu. In acest spaţiu, superioritatea numerică turcilor
nu a putut fi valorificată.
Prin victoria obţinută la Călugăreni, Mihai Viteazul a reuşit să atingă principalele obiective: a provocat
pierderi importante duşmanului, 1-a demoralizat, a întârziat avansarea turcilor şi a câştigat timpul necesar
pentru concentrarea forţelor antiotomane.
Având nevoie de întăriri, Mihai Viteazul s-a retras spre munţi, aşteptând ajutor de la Sigismund
Bathory. Ȋn acest timp, oastea lui Sinan-paşa a intrat în Bucureşti şi Târgovişte şi a început organizarea Ţării
Româneşti ȋn paşalâc. Situaţia se complicase şi în Moldova, unde polonii l-au înlăturat de pe tron pe Ştefan
Răzvan şi l-au înlocuit cu Ieremia Movilă.
Dar, în octombrie 1595, soseau ajutorul militar al lui Sigismund Bathory, de aproximativ 23000 de
ostaşi, şi o mică oaste comandată de fostul domnitor al Moldovei, Ştefan Răzvan. Aceste forţe reunite aveau să
înceapă marşul împotriva otomanilor, care au fost înfrânţi la Giurgiu (octombrie) şi alungaţi peste Dunăre.
 Bătălia de la Șelimbăr (1599)
Ȋn contextul ieşirii Transilvaniei şi Moldovei din Liga Sfântă, prin venirea principelui Andrei la
Bathory, cu o politică favorabilă otomanilor, respectiv prin impunerea la tron a lui Ieremia Movilă, Mihai
Viteazul organizează acţiuni de forţă pentru a readuce cele două state româneşti în frontul antiotoman.
Ȋn octombrie 1599 se desfăşoară lupta de la Şelimbăr, între oastea Ţării Româneşti condusă de Mihai
Viteazul şi oastea Transilvaniei condusă de Andrei Bathory. Bătălia a fost câştigată de Mihai Viteazul.
Principele Bathory a încercat să se refugieze în Moldova, dar a fost , prins şi ucis de secui.
Ca urmare a acestei victorii, Mihai Viteazul intră în cetatea Alba-Iulia, de unde îi este recunoscută
autoritatea asupra Transivaniei. Ulterior, în 1600, şi Moldova se alătură frontului antiotoman.
 Bătălia de la Mirăslău (sepembrie 1600)
Ȋn contextul ostilităţii nobilimii din Transilvania faţă de politica lui Mihai Viteazul, acesta - este înfrânt
la Mirăslău de nobilimea din Transilvania, care s-a alăturat generalului imperial Gheorghe Basta. Ca urmare a
acestei bătălii, Mihai pierde Transilvania,
 Bătălia de la Guruslău (august 1601)
Obiectivul luptei de la Guruslău a fost înlăturarea lui Sigismund Bathory de la conducerea Transilvaniei
şi reintegrarea principatului în frontul antiotoman iniţiat de împăratul Rudolf al II-lea.
Bătălia a avut loc la 3 august 1601, când oastea lui Mihai Viteazul şi a generalului Giorgio Basta s-a
confruntat cu cea condusă de Sigismund Bathory. Sigismund Bathory este înfrânt. Ȋn ciuda colaborării cu
Giorgio Basta, la scurt timp după bătălie Mihai Viteazul a fost ucis de oamenii acestuia.

3. Relațiile internaționale ȋn secolele XVII- ȋnceputul sec XVIII

A. Contextul european
O caracteristică a relaţiilor internaţionale pentru perioada secolelor XVII-XVIII este declinul politic şi
economic al Imperiului Otoman, care marchează debutul „crizei orientale”. Acest stat otoman, fostă mare
putere, se află într-o retragere teritorială evidentă, luptă pentru a se menţine şi devine tot mai „bolnav”, astfel
că în secolul al XlX-lea va fi numit „omul bolnav al Europei”.
Situaţia de criză a Imperiului Otoman determină reacţia expansionistă habsburgică, care este vizibilă
prin următoarele evenimente:

10
  în 1683, turcii otomani atacă pentru ultima dată în istorie Viena, atac eşuat;
 turcii pierd Paşalâcul de la Buda în favoarea Imperiului Habsburgic, urmare a luptelor din 1686,
de la Buda şi 1687, de la Mohacs;
 Transilvania este cedată oficial de otomani habsburgilor, prin Pacea de la Karlowitz din 1699;
 Banatul şi Oltenia sunt cedate habsburgilor, în 1718, prin Pacea de la Passarowitz (Oltenia
revine Ţării Româneşti în 1739);
 în 1775, Imperiul Habsburgic primeşte Bucovina („Ţara de Sus a Moldovei”).
De altă parte, din estul Europei, Imperiul Rus încurajat de succesele habsburgice şi sub pretextul
protejării creştinătăţii ortodoxe din Balcani, profită de slăbiciunea otomană, cu scopul de a-şi impune influenţa
politică sau de a se extinde teritorial.
Politica de mare putere a Imperiului Rus se va concretiza prin semnarea tratatului de la Kuciuk-
Kainargi, în 1774, prin care obţine, neoficial, dreptul de stat protector (intervenţie în politica internă) în
Moldova şi Ţara Românească. I se oferea Rusiei pentru prima oară ieşire la Marea Neagră şi primea o serie
de drepturi economice şi politice în Imperiul Otoman. Rusia a interpretat tratatul ca dându-i dreptul de a
proteja creştinii ortodocşi din teritoriile otomane şi a folosit această prerogativă mai ales în Moldova şi Ţara
Românească.
Ţările române devin adevărate zone de conflict între cele trei imperii, cu mari implicaţii umane şi
materiale, ceea ce constituie o piedică în calea dezvoltării lor în deceniile următoare.
Ȋn condiţiile politicii expansioniste habsburgice şi ruseşti, Imperiul otoman accentuează regimul
dominaţiei în Moldova şi Ţara Românească prin impunerea, din 1711, respectiv 1716, a regimului fanariot.
Acest regim politic se caracterizează prin:
 impunerea domitorilor străini (de regulă, greci) proveniţi din cartierul Fanar al
Constantinopolului;
 monopol comercial otoman;
 înăsprirea obligaţiilor economice;
 desfiinţarea armatei ţărilor române (reintrodusă, oficial, prin Regulamentele Organice).
Ȋn acest context, domnitorii români trebuie să facă un adevărat „slalom” diplomatic printre cele trei
mari puteri ale vremii, astfel că orice iniţiativă diplomatică românească poate fi considerată un succes.

B. Situaţia internaţională a Ţărilor Române în secolele XVII- ȋnceputul sec. XVIII

Condiţiile internaţionale erau tot mai neprielnice; otomanii au ajuns practic să incercuiască ţările
române.
După Mihai, începând cu secolul al XVII-lea, oştirea medievală a scăzut constant, iar ţările româneşti
n-au mai putut purta, decât rareori, războaie pe cont propriu.
După eşecul războiului eliberator dus de Mihai Viteazul, politica antiotomană capătă o nouă turnură.
Domnii nu-şi mai afirmă decât pe ascuns ostilitatea faţă de sultan, îi doresc înfrângerea, se bucură de victoriile
creştine, dar îşi mărturisesc neputinţa de a se ridica la luptă înainte ca Europa să fi obţinut victorii hotărâtoare.
După asediul Vienei, în 1683, clasa politică românească a încercat modificarea statutului internaţional
al principatelor prin mijloace aproape exclusiv diplomatice.
Ȋn a doua jumătate a sec XVII diplomația romȃnilor este extrem de activă, ei caută alianță cu Polonia,
Austria, Rusia ȋncercȃnd să continuie vechiul joc al plurivasalității.

C. Acțiuni DIPLOMATICE în secolele XVII- ȋnceputul sec. XVIII

 Activitatea diplomatică a lui Constantin Brancoveanu (1688-1714)

11
 Domn al Ţării Româneşti, a desfăşurat o vasta activitate diplomatică, prin stabilirea unor contacte şi
angajamente concrete cu Polonia împotriva turcilor. Cu Moldova, relaţiile au fost încordate din cauza
adversităţilor cu familia Cantemireştilor.
Brâncoveanu a trebuit să acorde o mare atenţie relaţiilor cu Poarta. Ȋn anul 1699 otomanii il recunosc
ca domn pe viată. Ȋn acea vreme începea să se ridice Rusia lui Petru cel Mare, domnul muntean trimitând la
Curtea acestuia un emisar diplomatic pentru stabilirea unei alianţe împotriva otomanilor. Abia ȋn 1709, între
Ţara Românească şi Rusia se încheie o convenţie secretă pentru acţiunea împotriva Porţii.
Ȋn urma acţiunilor diplomatice active în defavoarea Porţii, în 1714, Constantin Brâncoveanu a fost
mazilit (înlăturat din domnie) fiind executat în acelaşi an.
 Tratatul de la Luţk (1711)
Dimitrie Cantemir este ultimul domn pamȃntean în Moldova. Tratatul de la Lutk a fost încheiat, în
aprilie 1711, între Petru cel Mare, ţarul Rusiei, şi Dimitrie Cantemir domnitorul Moldovei. Acest tratat a fost
încheiat în vederea luptei comune împotriva Imperiului Otoman. Ȋntreg textul Tratatului a fost redactat de
Dimitrie Cantemir, iar Petru cel Mare nu a făcut altceva decât să confirme acest text ce i-a fost trimis de
domnul Moldovei Conform condiţiilor stipulate în Tratatul de la Luţk, ţarilor române urmau să li se
retrocedeze teritoriile care au fost transformate în raiale turceşti de către Poarta Otomană.

Prevederi:
 ţarul ia „sub oblăduire” pe domn şi întreg poporul ţării;
 după scuturarea stăpânirii otomane, Moldova va înceta să plătească tribut şi alte dări Porţii-
 se restabileau hotarele vechi ale Tării Moldovei de pana la instaurarea dominaţiei otomane
 Moldova urma să treacă sub protectoratul Rusiei, care garanta integritatea teritorială a
principatului şi se obliga să nu se amestece m treburile lui interne;
 domnia ereditară a familiei Cantemir
 ȋn caz de ocupaţie, familia domnitorului va avea drept de azil în Rusia;
 graniţa dintre cele două state este stabilită pe Nistru, iar integritatea hotarelor Moldovei este
asigurată.
Tratatul de la Luţk este un model de prudentă şi abilitate diplomatică, prin care Dimitrie Cantemir
urmărea obţinerea independentei şi a integrităţii teritoriale a Moldovei, bazându-se pe cea mai mare putere
creştină din răsăritul Europei. Interesele Rusiei vizau obţinerea controlului şi liberului acces către strâmtorile
Bosfor şi Dardanele, care erau cele mai importante noduri comerciale din epocă, iar comerţul pe mare dinspre
Mediterana spre Marea Neagră si viceversa nu se putea realiza decât străbătând aceste strâmtori. Consecinţa
imediată a tratatului a fost campania otomană din acelaşi an, în urma căreia Dimitrie Cantemir pierde tronul
Moldovei.

D . Acţiuni CONFLICTUALEȋn secolele XVII- ȋnceputul sec. XVIII

 Asediul Vienei (1683)

Ȋn 1683, la cererea turcilor, domnitorul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino, participă la asediul
Vienei, dar, pe ascuns, i-a încurajat pe asediaţi şi le-a transmis mişcările trupelor otomane. După înfrângerea
acestora la asediul Vienei, Cantacuzino a trecut la o politică externă activă, intrând în tratative secrete cu
Habsburgii. Aceştia i-au garantat domnia ereditară, i-au acordat titlul de Baron al imperiului şi i-au promis un
ajutor de 6000 de ostaşi. Şerban Cantacuzino a cerut ca ţara să-şi păstreze hotarele printr-un act scris, care nu a
mai putut fi întocmit din cauza morţii domnului, în 1688.

 Bătălia de la Stănileşti, pe Prut,

12
-a avut loc, în 1711, între armatele ruse şi otomane. La conflict a participat şi domnul Moldovei, Dimitrie
Cantemir ca aliat al Rusiei. Bătălia s-a dat pe malul Prutului şi se încheie prin acceptarea păcii propuse de către
ţar.
Dimitrie Cantemir pierde tronul Moldovei şi se refugiază în Rusia, la curtea lui Petru cel Mare. Domnia
sa a fost ultima domnie pământeană din secolul al XVIII-lea, Imperiul Otoman impunând, din 1711, domnitori
fanarioţi.
Concluzii

Ȋn Evul Mediu, cele trei state medievale româneşti au fost înconjurate de mari puteri creştine, care au
manifestat tendinţe de hegemonie asupra spaţiului românesc: Regatul Ungariei, Regatul Poloniei, Cnezatul
Moscovei şi al Lituaniei. La acestea se adaugă Imperiul Otoman, a cărui expansiune în Peninsula Balcanică
începe în secolul al XlV-lea.
Ȋn secolele XIV-XV, Imperiul Otoman nu cucereşte ţările române deoarece marile puteri din regiune le
acordau sprijin în lupta antiotomană, având interesul a le păstra ca state tampon între ele şi Poartă.
Tot acum, domnii români opun o puternică rezistenţă în faţa otomanilor.
Dacă în secolele XIV-XV, în relaţiile internaţionale, Ţările Române au alternat soluţia diplomatică cu
soluţia militară, începând cu sfârşitul secolului al XVI-lea, vor utiliza mai mult soluţia diplomatică, în aceeaşi
vreme, în spaţiul românesc, Imperiul Otoman impune o serie de obligaţii economice, care, cu timpul, se vor
accentua. Secolul al XVI-lea, perioadă de apogeu a Imperiului Otoman, aduce modificări importante în ceea
ce priveşte raporturile ţărilor române cu Imperiul Otoman. Acesta preferă varianta dependenţei economice
faţă de o dependenţă politică directă a ţărilor române, având nevoie de proviziile lor.
Toate schimbările, relaţiile internaţionale tot mai complexe determină o situaţie de instabilitate, în
cadrul căreia, totuşi, ţările române reuşesc să reziste ca state pe harta Europei.
Pentru perioada secolelor al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, Europa răsăriteană este
regiunea unde se confruntă interesele a trei mari puteri: Imperiul Habsburgic, Rus şi Otoman, ultimul
imperiu provocând „criza orientală”, care va afecta şi ţările române. Modificarea raportului de forţe pe plan
extern, în defavoarea otomanilor, are drept urmare ocuparea de teritorii (Transilvania, Banatul, Oltenia,
Bucovina) de către Imperiul Habsburgic şi introducerea domniilor fanariote în Moldova şi Ţara Românească.
Politica lui Brâncoveanu şi a Cantacuzinilor în Ţara Românească, cea a lui Cantemir în Moldova
(ultimii domni pământeni) au arătat limpede otomanilor că nu pot conta pe domnii români şi i-au obligat să
găsească o metodă mai directă şi eficientă de dominare a ţărilor române: instaurarea, la începutul secolului al
XVIII-lea, a regimului fanariot.

M I R C E A C E L BATRÂN (1386-1418)

Situaţia politică europeană în secolul al XlV-lea şi la începutul secolului al XV-lea

În a doua jumătate a secolului XIV au loc schimbări importante în ceea ce priveşte raportul de forţe din
estul şi SE Europei.
UNGARIA ajunge o mare putere în timpul regelui Ludovic cel Mare (1342-1382), când anexează Ţaratul
de Vidin, iar din 1370 intră în uniune dinastică cu Polonia, Ludovic devenind şi rege al acesteia. După
moartea lui Ludovic cel Mare, Ungaria îşi menţine influenţa în Balcani şi în răsăritul Europei, în timpul
regelui Sigismund de Luxemburg (1347-1437), statul maghiar devenind unul din factorii politici cei mai
importanţi ai luptei împotriva expansiunii otomane.
STATUL POLON se consolidează în timpul domniei regelui Cazimir al IlI-lea (1333-1370) şi mai ales în
timpul regelui Vladislav Jagiello (1386-1434), dar el nu va avea rol în lupta antiotomană, datorită
războaielor pe care le susţinea în faţa expansiunii cavalerilor teutoni.
Schimbările cele mai importante se produc în peninsula Balcanică, unde se ridică cu repeziciune o nouă
forţă politică şi militară: TURCII OTOMANI.

13
 Expansiunea otomană venea într-un moment în care statele balcanice erau divizate, iar Imperiul
Bizantin nu mai avea forţa militară necesară opririi ei. După ce ocupă Gallipoli (1354) şi se instalează
definitiv în Europa, turcii otomani încep expansiunea rapidă în Balcani. Ajunşi la Dunăre, otomanii nu vor
găsi de cuviinţă că aceasta era un obstacol de netrecut pentru ei, timp de peste un secol făcând repetate
încercări de a ajunge în Europa centrală. În alianţele statelor creştine, formate pentru a opri expansiunea
otomană, Ţările Române au avut de jucat un rol important, domnii români, când în alianţă, când pe cont
propriu, susţinând apărarea lumii creştine. Primul dintre aceştia a fost Mircea cel Bătrân.

Politica externă a lui Mircea cel Bătrân

Mircea cel Bătrân s-a orientat către o alianţă cu Polonia mijlocită de domnul Moldovei, Petru Muşat (1376-1391)
încheiată la Radom (10 decembrie 1389) şi ratificată la Lublin (20 ianuarie 1390). Această alianţă era menită să
asigure Ţara Românească în faţa unei acţiuni a Ungariei, care revendica Banatul de Severin. Ameninţarea otomană era
însă resimţită şi de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ceea ce a făcut ca Ţara Românească şi Ungaria să
încheie o alianţă antiotomană, pe picior de egalitate (7 martie 1395, Braşov). Prin acest tratat cei doi îşi făgăduiau
sprijin reciproc împotriva turcilor şi organizarea unei cruciade antiotomane la sud de Dunăre (este primul tratat de
alianţă privind organizarea unei cruciade antiotomane din SE Europei ! ).
Primele confruntări ale lui Mircea cu otomanii au avut loc în 1388, când Dobrogea, în primejdie de a fi cucerită
de turci, a fost alipită Ţării Româneşti. În 1392, Mircea a atacat o bază otomană de la sud de Balcani, pentru a opri
expediţiile pornite de la acea bază spre teritoriul Ţării Româneşti. Sultanul otoman, Baiazid I, a ripostat, atacând (în
toamna anului 1394 sau în primăvara anului următor) Ţara Românească. Lupta decisivă a avut loc la Rovine (10
octombrie 1394 sau 17 mai 1395) şi s-a încheiat cu victoria românilor. O parte a boierimii l-a sprijinit pe un pretendent,
Vlad Uzurpatorul, care a ajuns la o înţelegere cu turcii, ce implica recunoaşterea autonomiei interne a Ţării Româneşti
în schimbul unui tribut.
În faţa succeselor otomane a fost reînviat idealul cruciadelor, sub forma aşa-numitelor cruciade târzii. La
Nicopole, o armată creştină formată din cavaleri occidentali (burgunzi, germani, englezi etc.), oastea regelui Sigismund
de Luxemburg şi cea a lui Mircea cel Bătrân, a suferit un mare dezastru - 26 septembrie 1396. Această gravă înfrângere
a fost cauzată de tactica militară defectuoasă adoptată de cavalerii occidentali şi punea în evidenţă superioritatea artei
militare medievale româneşti în confruntările cu turcii.
În anul 1402, într-una din marile bătălii ale Evului Mediu, sultanul Baiazid era înfrânt şi luat prizonier de
cuceritorul Timur Lenk. Acest fapt a aruncat Imperiul Otoman într-o criză caracterizată de lupte pentru tron între fiii lui
Baiazid. În aceste lupte a intervenit şi Mircea, care a sprijinit pe doi dintre pretendenţii la tron: Musa (1409-1413) şi
Mustafa, ca şi răscoala condusă de un agitator social, Bedreddin, trimis de Mircea în posesiunile otomane din Balcani.
Era o expresie a puterii şi influenţei de care se bucura domnul Ţării Româneşti. Ambii pretendenţi susţinuţi de Mircea au
fost înfrânţi de fratele lor, Mahomed I (1413-1421), iar Bedreddin a fost prins şi ucis.
În 1404-1406, teritoriul Ţării Româneşti atinge maxima sa întindere, lucru care reiese explicit din
titulatura pe care O avea Mircea cel Bătrân: „ [...] domn a toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi
spre părţile tătăreşti şi herţeg, [duce] al al Amlaşului şi Făgăraşului şi domn al Banatului, Severinului şi de
amândouă părţile peste toată Podunavia [Dobrogea] încă până la Marea cea mare şi singur stăpânitor al cetăţii
Dârstor [Silistra]."
Mircea duce o politică externă activă, menită să-i asigure alianţele necesare în cazul reluării războaielor cu otomanii.
În aprilie 1400, în Moldova îl înlătură pe Iuga Vodă de la domnie şi îl înscăunează pe Alexandru cel Bun. Cu noul
domn, Mircea reglementează problemele de hotar printr-un tratat de alianţă şi bună vecinătate, relaţii care se vor
menţine în tot restul domniei sale. Prin intermediul acestuia domnul muntean reia legăturile cu Vladislav Jagiello,
regele Poloniei, cu care semnează un nou tratat în septembrie 1403. De asemenea, restabileşte legături cu cneazul
sârbilor, Ştefan Lazarevici. Sigismund de Luxemburg iniţiază şi el tratative cu Mircea, privind organizarea unei
cruciade împotriva turcilor, cei doi suverani întâlnindu-se la Severin, la sfârşitul lunii noiembrie 1406.
La sfârşitul domniei lui Mircea sau în timpul domniei urmaşului său, Mihail (1418-1420), otomanii au cucerit
Dobrogea, cetăţile Turnu şi Giurgiu şi au obligat Ţara Românească să plătească tributul (sumă modică), respectând însă
autonomia statului românesc.

14
 Concluzii: Domnia lui Mircea cel Bătrân este cea mai lungă din istoria Ţării Româneşti şi a însemnat o perioadă
de întărire a instituţiilor interne ale statului medieval românesc. În timpul domniei sale teritoriul Ţării Româneşti
atinge maxima sa expansiune teritorială, iar diplomaţia sa a făcut din Ţara Românească un factor politic important
în sud-estul Europei, vecinii căutându-i alianţa împotriva duşmanului comun: otomanii. Luând în considerare
contextul extern în care a domnit, Mircea a reuşit să păstreze pentru ţară cele două atribute ale suveranităţii:
organizarea politică proprie şi credinţa creştină.

I A N C U D E HUNEDOARA (1441-1456)

Situaţia politică europeană în prima jumătate a secolului XV

Prima jumătate a secolului al XV-lea se caracterizează prin confruntarea politico-militară dintre
lumea creştină (susţinută prin forţele Papei, republicilor italiene, Ungariei, Poloniei şi Ţărilor Române) şi
cea musulmană (reprezentată de statul otoman).
Imperiul Bizantin, redus la un teritoriu în jurul Constantinopolului nu se mai putea opune expansiunii
otomanilor, care deveniseră stăpânitori ai peninsulei Balcanice şi aşteptau momentul favorabil cuceririi
capitalei împăraţilor bizantini. Apelurile repetate ale acestora de ajutor către monarhii creştini şi conducătorii
Bisericii catolice au rămas fără un răspuns concret. Acest lucru se explică prin două motive, unul de natură
religioasă, celălalt de natură politică şi conjuncturală. Motivul religios se referă la dezbinarea Bisericii
creştine (în catolică şi ortodoxă) şi la opoziţia Patriarhului de la Constantinopol la reunificarea ei. Motivul
politic şi conjunctural constă în faptul că Occidentul se confrunta la rândul său cu grave probleme de ordin
politic, lucru care îi diminua interesul pentru expansiunea musulmană în sud-estul european.
Astfel, Franţa şi Anglia îşi măcinau forţele în Războiul de 100 de ani (1337-1453), statele italiene
(Milano, Neapole, Veneţia, Florenţa) se războiau între ele pentru preponderenţă în peninsula Italică,
Germania era fărâmiţată în numeroase stătuleţe, care promovau politici proprii intereselor lor. Acţiunile
militare pentru stăvilirea expansiunii militare nu mai erau susţinute decât de Papă (care pusese capăt
conflictelor din interiorul Bisericii catolice), Veneţia (care avea interese comerciale în răsăritul Mării
Mediterane şi în Peninsula Balcanică), Ungaria şi Ţările Române (ale căror graniţe erau cele mai
ameninţate de pericolul otoman).
De cealaltă parte, imperiul otoman, după ce depăşeşte perioada de criză de la începutul secolului al XV-
lea, revine la politica ofensivă în timpul sultanilor Murad II (1421-1451) şi Mahomed II (1451-1481). Murad
II, după ce este înfrânt în luptele navale cu Veneţia îşi angajează forţele în peninsula Balcanică şi împotriva
Ungariei şi Ţărilor Române.
Ungaria, slăbită de luptele interne dintre marii baroni după moartea regelui Sigismund de Luxemburg,
suferă înfrângeri în Serbia (1438), după ce nu a putut împiedica incursiunile azapilor şi akîngilor (din 1435-
1436) în Transilvania, când Sibiul, Cetatea de Baltă, Braşovul sunt asediate, iar Mediaşul şi Sighişoara arse.
Pierderile teritoriale suferite ca şi a influenţei politice în Balcani au determinat statul maghiar să fie
principalul factor în organizarea ultimelor cruciade antiotomane, desfăşurate în prima jumătate a secolului al
XV-lea. În susţinerea acestor campanii au fost angajate şi Ţările Române, prin politica de coalizare a forţelor
creştine de către voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara.

Primele conflicte militare cu otomanii

În toamna anului 1441, Iancu de Hunedoara începe campaniile pentru îndepărtarea şi alungarea turcilor de la
hotarele Ţărilor Române. În octombrie, oastea sa pătrunde în Serbia şi pricinuieşte o gravă înfrângere beiului de
Semendria. Turcii răspund cu o incursiune rapidă în Transilvania, asediază Sibiul şi înfrâng oastea transilvană la
Sântimbru (lângă Alba-lulia, 18 martie 1442). În retragerea lor, otomanii sunt urmăriţi de Iancu şi înfrânţi lângă Sibiu,
unde sunt ucişi comandantul trupelor turceşti, beiul de Vidin, şi fiul său (22 martie 1442).
După alungarea otomanilor din Transilvania, Iancu intervine în Ţara Românească şi-l alungă de la domnie pe
Mircea II, fiul lui Vlad Dracul (iulie-august 1442). În locul acestuia îl aşază în scaun pe Basarab II, din familia
Dăneştilor, cu care Iancu se înrudea. Schimbarea de domnie făcută de Iancu determină intervenţia unui corp de oaste
otoman condus de beilerbeiul Rumeliei. Acesta este înfrânt şi ucis în lupta care are loc pe Ialomiţa, la 2 septembrie
1442.

15
 Campania cea lungă (1443-1444)
Victoriile anterioare ale voievodului Transilvaniei determină Veneţia şi Papa să propună reluarea cruciadelor
împotriva necredincioşilor, mai ales că Bizanţul se afla într-o situaţie foarte delicată şi cerea insistent ajutor. Apelul
Papei Eugeniu IV la cruciadă nu a fost primit cu prea mare încredere la Curţile europene, astfel că proiectata expediţie
apuseană în Balcani, însoţită de blocarea strâmtorilor de către flota veneţiană, a fost amânată.
În acest context, Iancu de Hunedoara şi regele Ungariei Vladislav I (1440-1444), încep pregătirile cu forţe proprii
pentru o nouă campanie antiotomană, în primăvara anului 1443. Oastea creştină se pune în mişcare în septembrie 1443,
când trece Dunărea şi în drum spre trecătorile Balcanilor îi înfrânge pe otomani pe malurile Moraviei, la Niş şi Sofia,
ocupând cetăţile de aici. Murad II încheie în grabă pace cu emirul Caramaniei şi blochează trecătorile munţilor Balcani,
pentru a-i opri pe creştini să pătrundă spre Adrianopol. La 12 decembrie 1443, în lupta de la Zlatiţa (la est de Sofia),
oastea lui Iancu este oprită în faţa unei trecători închisă de turci cu palisade, valuri de pământ şi copaci răsturnaţi.
Condiţiile iernii determină întreruperea campaniei, pe drumul de întoarcere creştinii înfrâng forţele beilerbeiului
Rumeliei (ianuarie 1444). În februarie 1444 oastea maghiară şi transilvană intră în Buda, unde era întâmpinată cu mare
fast de populaţia oraşului ieşită în stradă.„Campania cea lungă” se încheie după 6 luni, în care au fost susţinute şase lupte
şi s-a pătruns în peninsula Balcanică pe o distanţă de 300 de kilometri.
Cruciada de la Varna (1444)
Confruntat în peninsula Balcanică cu lupta albanezilor condusă de Gheorghe Kastriotul (Skanderbeg), cu
răscoala din Asia Mică a emiratului Caramaniei şi cu pregătirile flotei veneţiene de a veni în ajutorul Constantinopolului,
sultanul Murad II începe tratativele de pace cu Ungaria. Padişahul oferea condiţii foarte avantajoase: încetarea
conflictelor militare timp de 10 ani, retragerea otomanilor din Serbia şi nordul Albaniei, înapoierea reciprocă a
prizonierilor de război, plata unei despăgubiri de 100.000 de scuzi de aur şi ajutor în caz de război.
Regele Ungariei, neîncrezător în propunerile de cruciadă care erau avansate de apuseni, acceptă condiţiile păcii,
încheiată la Seghedin în iulie 1444.
Încheierea tratatului de pace a grăbit trecerea la acţiune a veneţienilor, care îşi trimit flota spre Constantinopol.
La insistenţele legatului papal, regele Ungariei nu mai recunoaşte tratatul şi începe pregătirile de cruciadă. În septembrie
1444 unităţile regale, oastea ardeleană condusă de Iancu, reunite cu oastea lui Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti trec
Dunărea, îndreptându-se spre Nicopole şi Varna. Murad II, în fruntea trupelor otomane (care nu fuseseră împiedicate de
flota veneţiană să treacă strâmtoarea Bosfor venind din Asia Mică) ajunge în urma unui marş rapid în apropierea taberei
creştine de la Varna.
Aici are loc lupta din 10 noiembrie 1444, în care un atac nechibzuit al regelui Ungariei şi moartea sa produc
panică şi derută în tabăra aliaţilor şi conduc către o inevitabilă victorie a otomanilor. În zadar încearcă Iancu de
Hunedoara să-i întoarcă pe fugari („noi n-am venit aici pentru rege, ci pentru credinţă"), soarta luptei nu mai putea fi
schimbată. Înfrângerea de la Varna dovedea că otomanii erau o putere în plină ascensiune, favorizată şi de neînţelegerile
dintre monarhii apuseni şi cei balcanici, care nu sprijiniseră îndeajuns campania.
Rezultatele cruciadei de la Varna l-au convins pe Iancu de necesitatea unei alianţe militare antiotomane cu
participarea Ungariei, Ţărilor Române şi a despoţilor din Balcani. În 1445 reia ofensiva împotriva otomanilor la Dunăre,
prin care cucereşte Giurgiu, arde cetăţile Turtucaia şi Nicopole şi asediază Silistra.
Moartea regelui Vladislav I (1444) a fost urmată de o nouă criză politică internă. La 1 iunie 1446 a fost
convocată Dieta de la Pesta care propunea alegerea lui Iancu de Hunedoara ca guvernator al Ungariei, pe timpul
minoratului regelui Ladislau V (Postumul). Ca guvernator, Iancu a pus capăt luptelor interne, menţinând stabilitatea
internă, a continuat legăturile cu domnii Moldovei şi Ţării Româneşti şi a încercat încheierea de alianţe cu sârbii şi
albanezii.
Kossovopolje (1448)
Campania plănuită pentru anul 1448 avea acelaşi caracter: ofensiva în teritoriul deţinut de otomani. Pentru
reuşita planului său, Iancu încearcă atragerea lui Gheorghe Bracovici, despotul sârb, în tabăra creştină, dar mai ales
obţinerea ajutorului din partea lui Skanderbeg, conducătorul luptei antiotomane a albanezilor.
Cu scopul de a angaja şi forţele muntene şi moldovene în cruciadă, Iancu intervine în luptele pentru domnie
din Ţara Românească şi Moldova. Astfel, în decembrie 1447 intră cu oştile în Ţara Românească, îl înlătură pe Vlad
Dracul (care devenise fidel politicii otomane) şi îl aşază pe scaun pe Vladislav II. În documente, Iancu se intitula
„voievod al părţilor transalpine". În lunile februarie-martie 1448 Iancu intervine în Moldova şi îl sprijină la domnie pe

16
Petru II (care îi era şi cumnat) împotriva lui Roman II, susţinut de poloni. Pentru ajutorul acordat, Petru II a cedat lui
Iancu cetatea Chilia, voievodul Transilvaniei trimiţând aici o garnizoană proprie. Alianţele stabilite cu acest prilej
creaseră condiţii favorabile începerii noii campanii antiotomane. Nu tot atât de favorabile au fost împrejurările din
Balcani determinate de politica sârbilor şi albanezilor. Faptul a avut consecinţe nefaste asupra rezultatelor campaniei lui
Iancu.
În septembrie 1448 oastea creştină, condusă de Iancu, trece Dunărea şi în octombrie ajunge la Kossovopolje (sau
Câmpia Mierlei, în centrul Serbiei). Venirea neaşteptată a turcilor îl determină să pornească lupta, în condiţiile în care nu
sosise ajutorul lui Skanderbeg iar Brancovici se arătase ostil creştinilor.
Bătălia de la Kossovopolje a ţinut 3 zile (17-19 octombrie 1448), încheiată cu mari pierderi pentru oastea lui
Iancu şi victoria otomanilor. Această înfrângere însemna sfârşitul ofensivei creştinilor pentru alungarea otomanilor din
Balcani şi o perioadă grea pentru Ungaria (frământată iar de lupte interne) şi pentru Iancu de Hunedoara, confruntat cu
scăderea influenţei sale interne.
Lupta de la Belgrad (1456)
Până în 1453, Iancu de Hunedoara s-a preocupat de apărarea hotarelor şi de întărirea Belgradului ca punct
principal al opririi ofensivei otomanilor în Europa centrală. În anul 1453, Iancu renunţă la titlul de guvernator al Ungariei
şi-l aduce pe Ladislau V pe tronul Ungariei. Primeşte în schimb titlul de căpitan general al Ungariei şi Transilvaniei,
pe care îl va deţine până la finalul vieţii.
Venirea lui Mahomed II (1451-1481) la conducerea Imperiului Otoman a schimbat politica militară a statului
otoman, care trece la pregătiri susţinute pentru a cuceri ultimul teritoriu bizantin - Constantinopolul. După ce a blocat
oraşul, la 6 aprilie 1453 Mahomed II începe asediul capitalei bizantine. Cererile ultimului împărat bizantin, Constantin
XII Dragasses, către monarhii apuseni să-i trimită ajutoare a rămas fără răspuns. La 29 mai 1453, turcii pătrund în oraş,
pe care îl jefuiesc timp de 3 zile. Constantinopolul înceta să mai fie capitala Imperiului Bizantin, devenind capitală a
Imperiului Otoman sub numele de Istanbul, pentru circa 500 de ani.
La începutul lunii iulie Belgradul este înconjurat de oştile otomane, începând asediul oraşului. Iancu trece
Dunărea cu armata sa şi începe luptele de hărţuială a turcilor, până la venirea ajutoarelor. În acelaşi timp a dat poruncă să
fie adunate toate vasele de pe Dunăre care, împreună cu cele ale Belgradului, distrug flota flota turcească de pe fluviu,
deschizând pe o latură încercuirea oraşului. Mahomed II hotărăşte atacul general pentru ziua de 21 iulie, acesta fiind
deosebit de puternic şi prelungindu-se până noaptea târziu. A doua zi, Iancu trece la atacul direct al taberei otomane, în
timpul căreia sultanul este rănit, aga ienicerilor moare apărându-şi stăpânul, iar creştinii capturează tunurile otomanilor.
La 23 iulie 1456, Mahomed II dă ordin de retragere şi părăseşte în grabă tabăra, mai ales că izbucnise şi molima de
ciumă. Victoria nu a putut fi fructificată însă de Iancu de Hunedoara, pentru că la 11 august 1456 moare de ciumă, în
apropierea taberei de la Zemun, pe piatra sa funerară fiind scrise următoarele cuvinte: „S-a stins lumina lumii”.
VLAD ŢEPEŞ (1448; 1456-1462; 1476)
Relaţiile cu Ţările Române
În relaţiile cu vecinii, domnia lui Vlad Ţepeş a fost deosebit de agitată. Încă din primele luni de domnie a intrat
în conflict cu fiul lui Iancu de Hunedoara, Ladislau, care ajunsese căpitan general al Ungariei şi care îl sprijinea pe un
pretendent, din familia Dăneştilor, la tronul Ţării Româneşti. Relaţiile cu Corvineştii s-au îmbunătăţit în anii următori,
dar Vlad Ţepeş a trebuit să facă o serie de incursiuni împotriva oraşelor săseşti din Transilvania pentru alungarea
pretendenţilor la tronul său, care erau susţinuţi de către patriciatul săsesc.
Continuând tradiţia în relaţiile dintre domnitorii români, Ţepeş a acordat sprijin lui Ştefan cel Mare la
înscăunarea sa ca domn al Moldovei, în 1457. Dorea să aibă, astfel, un aliat sigur în lupta contra numeroşilor pretendenţi
la tron sau un loc de refugiu în caz de necesitate.
Relaţiile cu turcii
Până în anul 1459, a plătit sultanului haraciul anual de 10.000 de galbeni şi a dat „tributul sângelui", de 500 de
copii pentru corpul ienicerilor. Întărindu-şi poziţia internă şi cunoscând politica ofensivă a otomanilor în sud-estul
european, în 1459, domnul muntean refuză să mai plătească tributul anual. Mahomed II nu a reacţionat imediat, dar
în 1461 trimite secretarul cu redactarea documentelor oficiale ale Porţii şi pe beiul de Nicopole, Hamza-paşa, pentru a-l
prinde pe Vlad prin vicleşug. Pretextul folosit era lămurirea unor probleme de graniţă, la Giurgiu. Voievodul,
neîncrezător în trimişii sultanului a venit la întâlnire însoţit de garda sa, care îi prinde pe turci şi îi trage în ţeapă, cea mai
lungă fiind rezervată lui Hamza-paşa. Acţiunea lui continuă prin asedierea şi alungarea turcilor din cetatea Giurgiu. Trece

17
Dunărea, atacă cetăţile de acolo, printre care Dîrstor, Turtucaia, Rusciuc. Prin această atitudine şi prin evenimentele
iniţiate, Vlad Ţepeş apare ca un precursor al lui Mihai Viteazul, care va începe lupta antiotomană în mod asemănător.
Succesele lui Ţepeş au fost descrise în cronicile germane şi ale autorilor bizantini ca provocând mânia padişahului şi
hotărârea acestuia de a-l alunga de la tron.
În aprilie 1462, Mahomed II începe marea campanie împotriva Ţării Româneşti. O uriaşă armată otomană
(cea mai mare de la cucerirea Constantinopolului) se pune în mişcare de la Adrianopol spre Dunăre. În faţa pericolului
otoman, Ţepeş pustieşte teritoriul de la nord de Dunăre şi cheamă oastea mare a ţării. Contemporanii apreciază că sub
steagul domnului muntean s-a strâns circa 30.000 de oşteni, cifră mult inferioară efectivelor otomane angajate în luptă.
În mai 1462 un corp de oaste otomană pătrunde în Ţara Românească pe la Brăila, dar este zdrobit de români şi
aruncat peste Dunăre. Sultanul porunceşte trecerea grosului armatei sale peste fluviu pe la Nicopole, Vlad încercând să-i
oprească pe malul românesc (la Turnu), fără succes. În condiţiile în care oastea otomană se îndreaptă spre Târgovişte,
domnul muntean schimbă tactica de lupta şi hărţuindu-i
continuu, îi provoacă mari pierderi. În apropiere de Târgovişte, Vlad Ţepeş săvârşeşte vestitul atac de noapte asupra
taberei sultanului, din 16/17 iunie 1462, provocând panică în rândul otomanilor.
Neputând să-l înfrângă pe Ţepeş într-o luptă decisivă, Mahomed II a dat ordin de retragere, îndreptându- şi oastea
spre Brăila, de unde urma să fie îmbarcată pe navele care îl aşteptau acolo. O parte a oastei sultanului s-a întors la
Adrianopol prin Dobrogea, care se afla atunci sub stăpânire otomană. Retragerea otomanilor s-a făcut „în grabă”, cum
scriu cronicarii, iar sultanul a organizat serbări ca şi cum ar fi obţinut o mare victorie. Campania în sine a fost un eşec
total, sultanul nereuşind să-şi atingă scopul propus: prinderea şi uciderea lui Vlad Ţepeş şi transformarea ţării în paşalâc.
Cronicile vremii au reţinut înfrângerea suferită de turci: cronicarul din Ragusa Felix Petancius scria: „Dracula [Vlad
Ţepeş] cu puţini dar ale,şi războinici a atacat pe împăratul turc Mehmet [Mahomed II] [...] în timp de noapte şi-l sili
să fugă spre Dunăre cu mari pierderi de oameni şi cu ruşinea de a fi dat dosul”. Analele sârbeşti consemnează pentru
anul 1462, evenimentul astfel: „A mers ţarul [sultanul] Mehmet în Valahia [Ţara Românească] împotriva lui Vlad
voievod şi nimic nu a reuşit” sau „A mers ţarul Mehmet în Valahia şi l-a bătut Dracula în timpul nopţii”.
Ceea ce nu a reuşit sultanul au reuşit boierii munteni, ostili lui Vlad Ţepeş, care l-au sprijinit pe fratele său la tron,
Radu cel Frumos. La aceasta se adaugă şi faptul că Matei Corvin nu a trimis ajutorul solicitat de Ţepeş, mulţumindu-se
să apere cetatea Braşovului în faţa unei eventuale invazii otomane. Vlad Ţepeş este nevoit să se retragă în Transilvania,
sperând în reluarea tronului cu ajutorul regelui Ungariei. Matei Corvin însă, nu-l ajută, mai mult, sub pretextul unor
scrisori privind o înţelegere (inexistentă) între domnul muntean şi sultan, îl pune sub arme şi-l închide în apropiere de
Buda, unde a stat timp de 13 ani.
Victoria lui Ţepeş va fi fructificată însă de boierii munteni, care în 1462/1463, încheie un act (capitulaţie) cu sultanul
prin care obţineau promisiunea acestuia de a nu mări haraciul anual peste 10.000 de galbeni. Turcii se obligau să apere
ţara, domnul urmând să fie ales de boieri iar padişahul îşi dădea numai confirmarea. Astfel, prin acţiunea lui Vlad Ţepeş
Ţara Românească îşi menţine statutul de autonomie, era limitată politica otomanilor de a interveni în viaţa internă a ţării
iar Dunărea era menţinută ca hotar al românilor cu Imperiul Otoman.
Creşterea pericolului reprezentat de turci, în anii următori, l-a îndemnat pe Matei Corvin să-l elibereze pe Vlad
Ţepeş şi să-l ajute să-şi recapete tronul în Ţara Românească, în 1475. Această a doua domnie a fost însă foarte scurtă,
deoarece boierii nu uitaseră mijloacele folosite împotriva lor în timpul primei domnii. În urma unui complot al boierilor
munteni, sprijiniţi de turci, Vlad Ţepeş este ucis într-o luptă în decembrie 1476 sau ianuarie 1477.
Concluzii: Vlad Ţepeş rămâne o figură controversată în istoria românilor, prin faptele sale impresionând pe
contemporani în hotărârea cu care îşi realiza programul politic: subordonarea boierilor faţă de puterea domnească
şi menţinerea statutului politic al ţării în raporturile cu turcii. Metodele sale de conducere (cu nimic mai crude decât
cele ale lui Ludovic XI al Franţei sau ale ţarului Ivan cel Groaznic al Rusiei) trebuie înţelese în contextul epocii, în
care tendinţele centrifuge ale boierilor şi existenţa pretendenţilor la domnie nu puteau fi înlăturate prin mijloace
paşnice.

ŞTEFAN CEL MARE (1457-1504)

Situaţia politică europeană în a doua jumătate a secolului XV
A doua jumătate a secolului al XV-lea se caracterizează prin câteva trăsături care reflectă politica dusă de statele
europene creştine, pe de o parte, şi Imperiul Otoman, pe de altă parte.

18
 După înfrângerea otomanilor la Belgrad, statele creştine au renunţat la planurile de organizare a cruciadelor
pentru alungarea acestora din Europa, sau cel puţin de oprire a lor la Dunăre. Faptul se datora următoarelor evenimente
de pe continent:
 Imperiul Otoman abia acum îşi începea perioada de ascensiune şi aspira să devină un arbitru în politica
europeană;
 suveranii din Apus şi statele italiene se aflau într-un permanent conflict şi nu îşi puteau concentra
forţele pentru oprirea expansiunii otomane.
După cucerirea Constantinopolului, Mahomed II Cuceritorul iniţiază marea ofensivă de lichidare a punctelor de
rezistenţă care mai rămăseseră în Balcani, astfel că ocupă Serbia (1458-1459), Moreea (1460), Bosnia (1463),
Herţegovina (1479), Albania (1480). Pe litoralul pontic, otomanii ocupă cele două cetăţi de la Chilia şi Cetatea Albă
(1484) şi aduce în stare de vasalitate Hanatul Crimeii (1475). În Marea Mediterană se desfăşurau, cu rezultate
schimbătoare, luptele navale otomano-veneţiene, încheiate prin pacea din 14 decembrie 1502.
De cealaltă parte, Papa lansa apeluri repetate la organizarea cruciadei împotriva „necredincioşilor”; Anglia se
afla în perioada de criză dinastică generată de „Războiul celor două roze” (1455-1485), Franţa trecea prin perioada
conflictelor cu Burgundia, în Spania se desfăşura ultima etapă de alungare a arabilor şi realizare a unificării teritoriale,
iar statele italiene se războiau între ele, punctul culminant constituindu-l începutul „Războaielor pentru Italia" (1494-
1559), cu participarea Franţei, împăratului Germaniei şi Spaniei.
În acest context european, Ţările Române, care erau cele mai ameninţate de pericolul otoman, au trebuit să se
orienteze către alianţele cu puterile vecine (Ungaria şi Polonia) lucur nu tocmai facil, deoarece acestea nu doreau alianţe
prin respectarea statutului politic propriu ci angajarea statelor româneşti la susţinerea politicii lor şi desfiinţarea lor ca
factori politici cu interese proprii. Domnitorii români nu s-au confruntat numai cu primejdia otomană dar şi cu pericolul
reprezentat chiar de vecinii lor, animaţi de planuri expansioniste pe seama statelor mici din spaţiul sud-est european.

Politica externă a lui Ştefan cel Mare

Politica externă a lui Ştefan cel Mare s-a desfăşurat într-o perioadă în care se manifestau asupra Moldovei
tendinţele de suzeranitate ale vecinilor: Ungaria, Polonia, Imperiul Otoman.
Perioada relaţiilor internaţionale desfăşurate de Ştefan cel Mare poate fi urmărită de-a lungul a trei perioade:
1457-1471, 1471-1489, 1489-1504. Fiecare din ele însumează evenimentele care au orientat relaţiile cu statele vecine.
Dacă în relaţiile şi conflictele cu Ungaria şi Polonia, Ştefan a urmărit să aducă Moldovei un statut de independenţă şi
factor activ al relaţiilor internaţionale din această parte a Europei, în relaţiile cu Imperiul Otoman Ştefan a activat ca
apărător al credinţei, stârnind admiraţia Europei.

PERIOADA 1457-1471
În primii ani de domnie, Ştefan s-a orientat în primul rând pentru normalizarea relaţiilor cu Polonia. Acest fapt
era determinat de prezenţa lui Petru Aron la Cameniţa (în apropierea hotarelor ţării acesta aştepta ajutorul regelui polon
pentru a-şi relua tronul), dar şi de interesul pe care îl aveau polonii în restabilirea legăturilor comerciale, prin Moldova,
cu cetăţile porturi de la Marea Neagră şi Dunăre: Chilia şi Cetatea Albă. Planurile lui Ştefan cel Mare aveau sorţi de
izbândă datorită faptului că Polonia era angajată în luptele cu cavalerii teutoni iar regele Ungariei, Matei Corvin, era
amestecat în luptele pentru obţinerea coroanei sale. Totodată, domnul moldovean nu a neglijat menţinerea unor relaţii
normale cu otomanii, continuând să plătească tributul anual de 2.000 de galbeni până în anul 1471.
În 1458 Ştefan face o incursiune în regiunea sudică a Poloniei, unde se afla rivalul său la tron, susţinut de
nobilimea locală. Cavaleria moldoveană blochează puternica cetate a Hotinului, fapt care determină pe Cazimir IV
(regele Poloniei între 1447-1492) să înceapă tratativele de reglementare a relaţiilor cu Moldova. La data de 4 aprilie
1459, în urma unor negocieri moldo-polone, se încheie tratatul de la Overchelăuţi (pe Nistru), prin care regele polon îl
recunoaşte pe Ştefan ca domn şi interzice lui Petru Aron apropierea de hotarele Moldovei. Tratatul înscria şi obligaţia
celor două părţi la sprijin militar în caz de necesitate. Pentru a da mai multă autoritate actului, Ştefan recunoaşte formal
suzeranitatea polonă. Era o măsură de prevedere în măsura în care Petru Aron rămânea o primejdie pentru tron, iar în
interior încă nu-şi consolidase poziţia faţă de boieri. Tratatul a fost reînnoit la 2 martie 1462, în aceleaşi condiţii.

19
 Legăturile cu regatul polon au fost şi mai mult întărite în anul 1463, prin căsătoria lui Ştefan cu Evdochia, fiica
cneazului Kievului (Ucraina, aflată la vremea respectivă în componenţa Poloniei). În anul următor (1464), regele polon a
restituit Moldovei cetatea Hotin, unde Ştefan cel Mare l-a aşezat pe unchiul său, Vlaicu, ca pârcălab.
În această perioadă, relaţiile cu Ungaria au fost încordate din mai multe motive: pretenţiile de suzeranitate ale
lui Matei Corvin asupra Moldovei, prezenţa la curtea acestuia a lui Petru Aron (care se refugiase din Polonia ca urmare a
înţelegerii dintre Ştefan cel Mare şi Cazimir IV) şi stăpânirea de către unguri a cetăţii Chilia, de la gurile Dunării.
Relaţiile s-au înrăutăţit şi mai mult în 1465 când Ştefan a ocupat şi anexat Chilia la Moldova.
Ca urmare a evenimentului din 1465, în anul 1467 are loc expediţia maghiară în Moldova. Oastea regală, cu un
efectiv de 40.000 de oameni, pătrunde în ţară pe la pasul Oituz, după care incendiind Tg.Trotuş, Bacăul şi oraşul Roman,
s-a îndreptat spre Baia, unde ajunge la 14 decembrie 1467. Ştefan atacă cu oastea sa în noaptea de 14-15 decembrie
1467. Cronicarul polon Jan Dlugosz scrie că din oastea lui Matei Corvin au pierit „multe capete de dregători, căpitani şi
viteji” al „căror număr nici să-l scriem nu putem”. Pierderile oastei regale s-au ridicat la 7.000 de oameni numai la Baia,
la care se adaugă cei ucişi de moldoveni pe drumul de întoarcere, prin trecătorile munţilor. Regele a căpătat 3 răni,
trebuind să stea la Braşov, pentru a fi îngrijit de un doctor, timp de o lună. Oastea maghiară s-a putut retrage în ordine şi
nu a avut pierderi mai mari pentru că vornicul Crasnăş, care-l însoţea pe Ştefan, nu a respectat planul de atac, în care
trebuia să închidă toate posibilităţile de retragere a maghiarilor. Pentru acest fapt a fost executat la scurtă vreme după
luptă.
Victoria de la Baia întărea poziţia lui Ştefan în interior, faţă de boieri, şi ridica prestigiul său în relaţiile cu
vecinii. În 1468 şi în 1469, domnul Moldovei face două incursiuni în părţile răsăritene ale Transilvaniei, unde era
informat că se găsea Petru Aron, în ultima reuşind să-l prindă şi să-l ucidă.
În anul 1469 (sau 1470), Ştefan cel Mare este nevoit să facă faţă unei puternice incursiuni a tătarilor, în
părţile de nord ale Moldovei. Pentru apărarea hotarelor de răsărit, în faţa incursiunilor tătarilor, domnitorul a poruncit
ridicarea cetăţii de la Orhei, lângă Nistru.
În februarie 1469, Ştefan întreprinde o acţiune militară în Ţara Românească împotriva lui Radu cel
Frumos, vasal otomanilor.
Prima etapă a domniei lui Ştefan se încheie printr-un act ce avea scopul de a-i întări autoritatea internă:
pedepsirea boierilor trădători, în ianuarie 1471, la Vaslui, care, cu sprijinul lui Radu cel Frumos, urmăreau înlăturarea
de la tron şi uciderea sa. Oastea domnului muntean este înfrântă apoi de Ştefan la Soci, în martie.

PERIOADA 1471-1489
Cu o poziţie internă întărită şi cu influenţă mare în relaţiile cu statele vecine creştine, Ştefan cel Mare refuză
plata tributului către Poartă în 1471.
Sultanul, Mahomed II, nu reacţionează imediat, susţinând în acea perioadă războaie grele cu Veneţia în Marea
Mediterană şi cu hanul turcoman din Asia (Iran şi Irak), Uzun-Hasan.
Ştefan intervine în Ţara Românească, în eventualitatea unui război cu turcii. Convins că într-un asemenea
conflict nu va fi sprijinit de Radu cel Frumos, întreprinde campania pentru înlăturarea lui, mai ales că domnul muntean
susţine complotul boierilor moldoveni împotriva sa, din 1471. În noiembrie 1473, oastea moldoveană intră în Ţara
Românească, îl înfrânge pe Radu cel Frumos la Vodnău şi-l alungă de la tron. În locul său este înscăunat Laiotă
Basarab, dar după retragerea moldovenilor din Ţara Românească, Radu cel Frumos vine cu ajutor otoman şi îşi reia
tronul în decembrie 1473. În anul următor, Ştefan mai face două încercări de înscăunare a lui Laiotă Basarab, dar acesta
nu-i susţine politica antiotomană şi trece de partea sultanului.
În faţa pericolului otoman, domnul Moldovei adresează o scrisoare Papei, în noiembrie 1474, prin care propunea
organizarea unei cruciade împotriva „păgânilor”, apel rămas făra urmări.
Înainte de a porni campania împotriva Moldovei, Mahomed II a trimis un sol la Suceava pentru a-i cere lui
Ştefan să-i aducă personal tributul restant şi să-i cedeze Chilia şi Cetatea Albă. Refuzul categoric al domnitorului
moldovean l-a determinat pe padişah să-şi trimită oastea din Albania, condusă de Suleiman paşa, în Moldova, Oastea
sultanului, cu un efectiv de 120.000 de oameni, cărora li s-au adăugat 12.000 de munteni, intră în ţară şi se îndreaptă spre
Suceava.
În faţa puhoiului otoman, Ştefan cel Mare a ridicat o oaste de 40.000 de oameni (boieri, cuteni, răzeşi), în
ajutorul moldovenilor venind 5.000 de secui, aprox. 2.000 de transilvăneni şi 2.000 de poloni. Inferioritatea numerică a

20
fost suplinită printr-o tactică abilă ce a slăbit capacitatea de luptă a turcilor. A poruncit retragerea locuitorilor din drumul
lor, lipsindu-i să se aprovizioneze pe seama lor, şi i-a hărţuit continuu. La începutul lunii ianuarie 1475 Ştefan, prin
hărţuieli permanente, îi atrage pe valea Bârladului, unde îşi crease un sistem defensiv, la sud de târgul Vaslui. Bătălia
finală s-a dat la 10 ianuarie 1475, când turcii au fost măcelăriţi de armata lui Ştefan cel Mare. Campania din 1475 se
încheiase cu un dezastru pentru sultan. Cronicarul Sa'adeddin scria că în acestă luptă otomanii au avut mari pierderi „şi
nu puţin a lipsit să nu fie cu toţii tăiaţi în bucăţi şi numai cu mare greutate Suleiman-paşa şi-a salvat viaţa prin fugă”.
Vestea victoriei de la Vaslui s-a răspândit în Europa cu repeziciune. Papa, principii şi monarhii vremii sau
întrecut în laude la adresa domnitorului din Moldova, dar acesta nu dorea numai atât. Având în vedere verosimilitatea
unei noi campanii otomane împotriva sa şi a Moldovei, dorea să obţină un ajutor concret. În scrisoarea trimisă
monarhilor apuseni, la 25 ianuarie 1475, Ştefan scria: „De aceea ne rugăm de Domniile Voastre să ne trimiteţi ajutor pe
căpitanii Domniilor Voastre împotriva duşmanilor Creştinătăţii, până mai este vreme”.
Aceştia, însă, s-au mulţumit să-i trimită numai scrisori de încurajare şi încredere în atotputernicia lui Dumnezeu.
Ajutorul cerut de Ştefan se dovedea cu atât mai necesar cu cât otomanii, în ofensiva din vara anului 1475, pun
sub controlul lor litoralul nordic al Mării Negre până la Nistru, cucerind coloniile italiene de la gura Donului şi din
Crimeea (Azov şi Caffa), principatul Mangop (din Crimeea), iar Hanatul tătar din Crimeea devine vasalul sultanului.
În aceste împrejurări grele pentru Moldova, Ştefan cel Mare începe negocierile pentru încheierea unui act de
alianţă cu regele Ungariei, Matei Corvin. La 12 iulie 1475, la laşi, domnul îşi pune pecetea pe tratatul de alianţă, prin
care cei doi monarhi îşi făgăduiau ajutor reciproc împotriva otomanilor, îndepărtarea oricărui pretendent de la tronul
Ungariei/Moldovei, neînţelegerile dintre cele două părţi să fie rezolvate prin tratative. Încheierea tratatului punea capăt
vechilor duşmănii generate de războiul din 1467. Tot în acest an Veneţia îşi numea un reprezentant permanent
(ambasador) la Curtea lui Ştefan cel Mare, în persoana lui Emanuele Gerardo. Era cea dintâi reprezentanţă diplomatică a
unei puteri europene în Ţările Române. Ambasadorul veneţian avea misiunea de a informa Senatul (veneţian) asupra
situaţiei Moldovei şi de a-l determina pe Matei Corvin să vină în sprijinul lui Ştefan împotriva otomanilor, care pregăteau
o nouă campanie.
La 13 mai 1476 o uriaşă armată otomană, cu un efectiv de 150.000 de oameni se punea în mişcare (părăsind
Adrianopolul) pe ţărmul Mării Negre, ajunge la 19 mai la Varna. Totodată, flota padişahului primise poruncă să blocheze
ţărmul moldovean, între Nistru şi gurile Dunării. Hanul tătarilor din Crimeea, acum vasal turcilor, îşi trimise şi el cete să-
i atace pe moldoveni dinspre răsăritŞtefan, cu oastea sa de 16.000 de luptători, după ce-i aruncă peste Nistru pe tătari şi
încearcă zadarnic să-i oprească pe turci să treacă Dunărea, îşi fixează tabăra într-un punct întărit pe malul Pârâului Alb
(afluent al râului Moldova), la NV de Roman. Datorită veştilor despre o nouă invazie a cetelor de tătari, domnul trimite
pe răzeşi să-şi apere gospodăriile, astfel că în faţa turcilor a rămas numai cu boierii şi curtenii.
Padişahul, în fruntea oştirii sale, după ce a trecut Dunărea, a înaintat pe valea Siretului, spre Suceava. Domnul
Moldovei a adoptat aceeaşi tactică folosită în iarna anului 1475: retragerea locuitorilor şi hărţuirea duşmanului prin
lovituri rapide, ceea ce provoca mânia sultanului că nu putea angaja lupta decisivă.
La 25 iulie 1476, avangarda otomană, comandată de Suleiman paşa, învinsul de la Vaslui, a avut o scurtă luptă
cu cavaleria moldoveană, care se retrase în spatele fortificaţiilor de la Pârâul Alb. A doua zi, vineri 26 iulie 1476, turcii
atacă cu toate forţele tabăra întărită a moldovenilor. Sunt aruncate asupra fortificaţiilor trupele de elită ale padişahului:
ienicerii. Artileria moldoveană mătură primele rânduri ale ienicerilor, iar celelalte s-au culcat cu faţa la pământ, ceea ce
n-au mai făcut până atunci. Intervenţia lui Mahomed II hotărăşte soarta luptei. Ştefan se retrage cu oastea sa în desimea
codrului aşteptând întoarcerea răzeşilor, plecaţi să-şi apere gospodăriile de tătari, cu ajutorul lui Matei Corvin.
Despre lupta de la Războieni (Valea Albă) din 26 iulie 1476, cronicarul Grigore Ureche va scrie, aproape două
secole mai târziu, că „turcii tot adăugându-se cu oaste proaspătă şi moldovenii obosiţi şi nevenindu- le ajutor din nicio
parte, până la moarte se apărau, nu biruiţi de arme, ci stropşiţi de mulţimea turcilor”.
Ajuns în faţa cetăţii Suceava, sultanul îşi împarte oastea în două corpuri: unul a rămas să asedieze cetatea de
scaun, iar celălalt a fost îndreptat către cetatea Hotin. Ambele cetăţi au rezistat asalturilor date de otomani. Cronicarul
polon Jan Dlugosz consemnează în lucrarea sa: „Se apucă apoi sultanul să asedieze câtva timp Suceava şi Hotinul, dar
fiind straşnic înfrânt sub amândouă cetăţile, fu silit să se retragă cu ruşine". Corpul de oaste condus de Mahomed II, pe
drumul de întoarcere a asediat şi cetatea Neamţului, dar fără succes.
Eşecul în faţa cetăţilor Moldovei, foametea şi ciuma care bântuiau printre turci, atacurile oastei lui Ştefan, care se
refăcuse şi vestea apropierii ajutoarelor trimise de Matei Corvin, l-au silit pe padişah să părăsească ţara şi să se retragă

21
peste Dunăre. Campania otomană din 1476 s-a încheiat cu un eşec total, Ştefan rămânând domn iar Moldova nepierzând
niciun teritoriu. În Europa s-a răspândit vestea înfrângerii sultanului şi că o bună parte din oastea sa se înecase în Dunăre,
pe care o trecuse „în grabă”.
În anul 1477, Ştefan trimitea o nouă solie Veneţiei, prin care cerea sprijin, pentru că „turcul va veni în vara
aceasta iarăşi asupra mea pentru cele două ţinuturi, ale Chiliei şi Cetăţii Albe. Luminăţia Voastră trebuie să aibă în
vedere că aceste două ţinuturi sunt Moldova toată şi că Moldova cu aceste ţinuturi este un zid pentru Ungaria şi pentru
Polonia". La cererile de ajutor a primit numai elogii şi încurajări, fără ca Veneţia să întreprindă ceva concret. De altfel, în
1479, Veneţia încheie pace cu sultanul, la Constantinopol, prin care, în schimbul unui tribut anual, obţinea dreptul de a
face comerţ în Marea Neagră. Pacea încheiată cu veneţienii nu a diminuat ofensiva otomană împotriva Ungariei. În
octombrie 1479 beii de la Dunăre, Ali şi Skender, atacă, pornind din Ţara Românească, sudul Transilvaniei dar sunt
înfrânţi de voievodul Ştefan Bathory şi comitele Timişoarei, Pavel Chinezu (Cneazu), la Câmpul Pâinii (lângă Orăştie).
În anii aceştia Ştefan cel Mare a făcut alte încercări de atragere într-o alianţă politică a Ţării Româneşti,
sprijinind succesiv la tronul acesteia pe Vlad Ţepeş, Basarab cel Tânăr (Ţepeluş), Mircea şi Vlad Călugărul, dar toţi, cum
au ajuns în scaunul domnesc, s-au supus turcilor. Speranţa în sprijinul Ungariei s-a spulberat în 1483, când Matei
Corvin încheie şi el pace cu turcii.
În aceste condiţii are loc, în 1484, campania otomană, condusă de noul sultan, Baiazid II (1481-1512), în
urma căreia sunt cucerite Chilia (14 iulie 1484) şi Cetatea Albă (5 august 1484). Cucerirea celor două cetăţi şi
instalarea unor garnizoane otomane a însemnat o grea lovitură pentru Ştefan, care se vedea astfel supravegheat şi
ameninţat permanent. Totodată, turcii controlau comerţul pe Marea Neagră, care devenea „lac turcesc".
Pierderea Chiliei şi Cetăţii Albe însemna o mare primejdie pentru sistemul defensiv al Moldovei, singurul în care
Ştefan îşi mai pusese nădejdea. De la regele Ungariei nu mai putea spera ajutor, iar regele Poloniei condiţionase sprijinul
împotriva turcilor de prestarea jurământului de vasalitate. În 1485, Cazimir IV convocase Dieta de la Torun, cu scopul de
a cere sfatul nobililor în privinţa ajutorului către Moldova. Dieta a respins acest ajutor şi a pretins încheierea tratatului de
vasalitate. Ştefan cel Mare nu a avut încotro şi la 15 septembrie 1485, la Colomeea (în Pocuţia), în prezenţa nobilimii
polone şi a boierilor săi a depus jurământul de vasalitate regelui polon, Cazimir IV.
Tratatul încheiat nu s-a dovedit prea folositor, pentru că în 1485, Ştefan cel Mare a respins cu forţe proprii
incursiunile turcilor în ţară - Cătlăbuga (16 noiembrie 1485) şi Şcheia (6 martie 1486).
Descurajat şi dezamăgit de politica vecinilor săi creştini, Ungaria şi Polonia, domnul Moldovei îşi reorientează
politica externă şi începe tratativele cu Baiazid II, pentru încheierea păcii. Aceasta are loc în 1489, prin care Ştefan se
obligă să plătească tributul anual de 3.000 de florini veneţieni, în schimbul recunoaşterii suzeranităţii sultanului. În
acelaşi an, încheie un tratat de alianţă cu Matei Corvin, lucru care a produs reacţia lui Cazimir IV, acesta protestând pe
lângă Papă, ce recunoscuse noul act. În schimb, Ştefan primea Ciceul (pe malurile Someşului) şi Cetatea de Baltă (pe
malurile râului Târnava Mică) drept posesiuni Prin aceste acte, domnitorul Moldovei îşi asigura frontierele şi înlocuia
tratatul de vasalitate, nefolositor, încheiat cu regele polon.

PERIOADA 1489-1504
Relaţiile Moldovei cu Polonia s-au înrăutăţit mai mult după moartea lui Cazimir IV, căruia îi succede la tron fiul
său mai mare, Ioan Albert (1492-1501). Conflictul dintre Ştefan cel Mare şi noul rege al Poloniei avea motive mai vechi.
În 1490, Ştefan nu-l sprijinise la tronul Ungariei (după moartea lui Matei Corvin) iar în 1493 ocupase Pocuţia, locuită în
mare parte de români de rit ortodox.
Ioan Albert, încă din 1496, începe pregătirile pentru o campanie prin Moldova, spunea el, pentru a elibera
cetăţile Chilia şi Cetatea Albă de ocupaţia turcă. În realitate el urmărea îndepărtarea lui Ştefan de la tron şi readucerea
Moldovei sub suzeranitate polonă. Ştefan a acceptat campania, dar a cerut regelui polon să-şi deplaseze oastea pe malul
lituanian al Nistrului, promiţându-i aprovizionare cu hrană.
Oastea polonă, al cărei efectiv se ridica la 80.000 de oameni, pătrunde în Moldova pe la Cernăuţi şi mergând pe
Valea Siretului, se îndreaptă spre Suceava. Ştefan cel Mare îşi stabileşte tabăra la Roman, unde refăcuse Cetatea Nouă.
Totodată, solicită ajutor Ungariei şi voievodului Transilvaniei, Bartolomeu Dragffy.
În septembrie 1497, Ioan Albert asediază Suceava timp de 3 săptămâni, fără a o putea cuceri. La sugestia regelui
Ungariei, Vladislav II (fratele lui Ioan Albert), voievodul Transilvaniei a început negocierile pentru încetarea luptelor
dintre Moldova şi Polonia. Înţelegerea s-a încheiat în octombrie 1497, în urma căreia Ioan Albert a ridicat asediul

22
Sucevei. Domnul Moldovei a cerut ca oastea polonă să se retragă pe acelaşi drum pe care venise, pentru a se evita alte
distrugeri. Ioan Albert se abate din drum la Târgu Siret, mergând spre cetatea Hotin. Ştefan cel Mare i-a atacat pe poloni
în Codrii Cosminului (26 octombrie 1497), provocându-le o mare înfrângere comandantul gărzii regale, trimis în
ajutor, fiind luat prizonier. La 30 octombrie 1497, Ioan Albert se afla la Liov.
După alungarea polonilor din Moldova conflictul a continuat până în 1499, prin atacuri ale lui Ştefan în Polonia.
Astfel, în iunie 1498 oştile sale ajung până aproape de Liov, îndreptându-se apoi către Halici şi Przemysl. Îndemnaţi de
Ştefan, au făcut incursiuni în Polonia şi tătarii, distrugând întinse regiuni ale acesteia din sud şi răsărit. La intervenţia
regelui Ungariei (Vladislav II), în aprilie 1499 încep tratativele de pace între trimişii domnului Moldovei şi cei poloni (la
Cracovia).
La 12 iulie 1499 se încheie, între Ştefan şi Ioan Albert, tratatul de pace de la Hârlău, prin care cei doi îşi
făgăduiau sprijin reciproc în caz de război şi „linişte şi pace veşnică" între cele două ţări. Problema Pocuţiei nu a fost
rezolvată datorită refuzului regelui polon de a recunoaşte drepturile lui Ştefan asupra ei.
Datorită acestui fapt relaţiile dintre cei doi nu s-au îmbunătăţit în următorii ani, cu toate că se încheiase un tratat
de pace. De altfel, regele polon moare în 1501, urmat la tron de fratele său, Alexandru (care era şi Mare cneaz al
Lituaniei). Ştefan spera într-o reglementare a problemei Pocuţiei cu noul rege, dar acest fapt nu a avut loc. În octombrie
1502, Ştefan a ocupat Pocuţia, instalând pârcălabi în cetăţile acesteia şi vameşi în târguri şi oraşe. Evenimentul a încordat
relaţiile dintre domnul Moldovei şi regele Alexandru, în noiembrie 1503, Ştefan declarând solemn că Pocuţia aparţine
Moldovei.
Ştefan cel Mare s-a stins din viaţă în ziua de marţi, 2 iulie 1504, „la o oră după răsăritul soarelui”, după cum
scrie cronica. Cu câtva timp înainte îşi stabilise succesorul la tron, în persoana fiului său, Bogdan, care va domni între
1504-1517.
MIHAI VITEAZUL (1593-1601)
Situaţia politică europeană la sfârşitul secolului XVI
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Europa răsăriteană este regiunea unde se confruntă interesele celor trei
puteri: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic şi Polonia. Evoluţia relaţiilor dintre acestea a influenţat situaţia internă şi
statutul european al Ţărilor Române.
Imperiul Otoman ajunge în această perioadă la maxima expansiune, mai ales în urma politicii ofensive
promovată de Soliman Magnificul. Forţa militară a Imperiului era foarte mare şi bine organizată; după model european,
s-au constituit unităţi specializate pe arme, cu atribuţii bine stabilite în timpul operaţiunilor. Astfel, după moartea lui
Soliman (1566), Imperiul Otoman desfăşura acţiuni militare în Marea Mediterană, în Iran şi în Europa Centrală
(împotriva Habsburgilor).
Imperiul Habsburgic, după ce încercase în zadar să-i alunge pe otomani din Ungaria cu forţe proprii, căuta noi
aliaţi care să-i sprijine în acest efort. De aceea, în anii 1590-1592 iniţiază crearea unei alianţe antiotomane, numită Liga
creştină, care unea Spania, Veneţia, Papa, şi ducatele italiene Mantua, Ferara şi Toscana. Acest lucru era necesar cu atât
mai mult cu cât noul împărat Rudolf II (1576-1612) nu se bucura de prea multă
autoritate în rândul statelor germane. Totodată, Habsburgii urmăreau atragerea Ţărilor Române în alianţa
creştină, în condiţiile creşterii dependenţei lor faţă de otomani.
Cealaltă putere, Polonia, aflată într-o perioadă de criză politică, datorită stingerii dinastiei Jagiellonilor (1572),
avea bune raporturi cu Imperiul Otoman; mai mult, turcii se amestecă în criza dinastică şi în anul 1572, la propunerea lor,
principele Transilvaniei, Ştefan Bathory, credincios politicii otomane, este ales rege al Poloniei. Prin urmare, statul polon
nu privea cu prea multă îngăduinţă extinderea influenţei Habsburgilor asupra Ţărilor Române. Polonii s-au dovedit, de
asemenea, ostili unui stat românesc unit, intervenţia lor fiind una din cauzele căderii marelui voievod Mihai.
Începuturile domniei lui Mihai Viteazul
Conform obiceiului din epocă, Mihai, fost mare ban al Craiovei, îşi cumpără domnia în 1593. Dar acest semn de
fidelitate este superficial. În anul următor, începe colaborarea cu Liga Sfântă, alianţă a statelor creştine condusă de
împăratul romano-german Rudolf II de Habsburg, la care aderase şi principatul transilvănean.
Lupta antiotomană
Declanşarea luptei împotriva Imperiului Otoman s-a făcut în 1594, prin uciderea creditorilor turci instalaţi la
Bucureşti în aşteptarea recuperării sumelor cu care îl împrumutaseră pe Mihai în vederea cumpărării domniei.

23
 În 1594-1595, Mihai luptă cu tătarii şi declanşează o campanie în sudul Dunării. Participarea în comun la Liga
Sfântă, dar şi nevoile luptei antiotomane i-au impus lui Mihai reglementarea raporturilor cu principele Transilvaniei,
Sigismund Bathory, care fusese recunoscut ca suzeran de domnii Moldovei, Petru Aron şi Ştefan Răzvan şi care se dorea
conducător al luptei comune împotriva turcilor. Negociat de marii boieri în propriul avantaj, la Alba-Iulia se încheie la
20 mai 1595 un tratat între Transilvania şi Ţara Românească, care îl transforma pe domn într-un simplu locţiitor al
principelui Transilvaniei.
În august 1595, marele vizir Sinan Paşa trece Dunărea cu o armată evaluată la circa 100.000 de oameni.
Domnitorul muntean dispunea de 16.000 de oameni, la care se adaugă 7.000 conduşi de Albert Kiraly, ca ajutor trimis
din Transilvania. Lupta prin care se încerca oprirea invaziei otomane a avut loc la Călugăreni, la 23 august 1595.
Românii au cauzat mari pierderi armatei otomane, dar nu au putut opri înaintarea acesteia. Bucureştiul era ocupat şi
fortificat de turci, Târgoviştea, vechea capitală, de asemenea, iar otomanii începeau organizarea ţării în paşalâc.
În aceste condiţii, în toamnă se declanşează ofensiva care angrena forţe din Ţara Românească, Transilvania şi
Moldova, silindu-l pe Sinan Paşa să se retragă spre Dunăre. La Giurgiu, între 15-20 octombrie, s-a dat bătălia care s-a
soldat cu o mare victorie creştină.
În primăvara anului 1596, domnitorul muntean declanşează o campanie peste Dunăre, ajungând până la Plevna şi
Sofia.
Datorită schimbării raportului de forţe pe plan internaţional, era nevoie de o redefinire a raporturilor
internaţionale ale ţării, prin încheierea păcii cu turcii, în condiţii foarte avantajoase pentru Ţara Românească: în
ianuarie 1597 Imperiul Otoman îi recunoştea lui Mihai domnia pe viaţă şi diminua semnificativ tributul. În 1597,
raporturile cu Sigismund Bathory erau reaşezate pe picior de egalitate, anulându-se, în practică, tratatul de la Alba-Iulia.
Mihai Viteazul dorea însă continuarea apropierii de puterile creştine în vederea reluării luptei antiotomane, astfel că la
9/19 iunie 1598 încheia şi un tratat de prietenie cu împăratul german Rudolf II, care prevedea recunoaşterea domniei
ereditare a lui Mihai şi promisiunea unui ajutor financiar pentru întreţinerea a 5.000 de lefegii. În schimb, împăratul
devenea suzeranul Ţării Româneşti iar Mihai trebuia să-i oprească pe otomani la Dunăre şi să-i ajute pe ardeleni
împotriva acestora.
Echilibrul politico-militar în care se găsea Ţara Românească între cele două imperii a fost însă afectat de
evenimentele din Transilvania şi din Moldova. Sigismund Bathory renunţă la tronul Transilvaniei şi revine asupra
hotărârii, renunţă din nou, în favoarea vărului său, Andrei Bathory, apropiat de Polonia şi partizan al păcii cu otomanii.
În Moldova, noul domn Ieremia Movilă acţiona în vederea obţinerii tronului Munteniei pentru fratele său, Simion
Movilă.
Unirea de la 1600
La 18/28 octombrie 1599, Mihai obţinea la Şelimbăr victoria împotriva lui Andrei Bathory, ceea ce îi permitea
ca în noiembrie (acelaşi an) să-şi facă intrarea triumfală la Alba-Iulia, capitala principatului ardelean. A urmat apoi
campania împotriva Moldovei, unde nu a întâmpinat rezistenţă prea mare - cetatea Sucevei, care rezistă în vremea lui
Ştefan otomanilor, şi-a deschis porţile în faţa lui Mihai. Astfel, la 27 mai 1600, Mihai se intitula „Domn al Ţării
Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei".
În urma unor negocieri destul de complicate, Imperiul Habsburgic, care părea acum factorul de decizie în zonă, îi
recunoaşte domnia asupra celor trei ţări române. Dar măsurile pe care le luase în vederea consolidării puterii centrale, iar
în Transilvania şi în favoarea românilor, au declanşat reacţii ale elitelor locale La 18 septembrie 1600, nobilimea
maghiară se revoltă şi este sprijinită chiar de trupele imperiale, conduse de generalul Gheorghe Basta, care de fapt fusese
trimis în ajutorul lui Mihai. La Mirăslău, domnul muntean este înfrânt şi pierde Transilvania. În octombrie, cu ajutor
polon, Movileştii cuceresc Moldova şi apoi Muntenia, unde este instalat domn Simion Movilă, recunoscut şi de otomani.
Între 1600 şi 1601, Mihai se află în pribegie la Praga şi Viena, încercând să-l convingă pe Rudolf să-l ajute să-şi
recapete domnia. Deoarece nobilii maghiari se răsculaseră şi împotriva lui Basta, alungându-l, şi îl reînscăunaseră pe
Sigismund Bathory, împăratul, conştient că a pierdut Transilvania, îl ajută pe Mihai cu bani şi contribuie la reconcilierea
cu generalul Basta.
La 13 august 1601, la Guruslău, Mihai obţinea victoria împotriva lui Bathory, redevenind stăpân al
Transilvaniei.
Perspectiva ca Mihai să-şi redobândească puterea era însă neliniştitoare pentru Habsburgi şi la 19 august, în
tabăra militară aflată pe Câmpia Turzii, domnul român este asasinat din ordinul lui Basta.

24
 Sinteză
SPAŢIUL ROMÂNESC ÎNTRE DIPLOMAŢIE ŞI CONFLICT ÎN EVUL MEDIU
Cadrul general
În secolele al XVI-lea statutul internaţional al Ţărilor Române este determinat de doi factori:
• raporturile dintre marile puteri vecine;
• obiectivele politice externe româneşti.
Mijloacele folosite de domnitorii români au fost:
– militare până la 1600;
– diplomatice şi militare după 1600.

Statutul politico-juridic Ţările Române:

 au făcut parte, conform dreptului islamic, din „Casa Păcii”;
 se aflau la extremitatea direcţiei strategice de înaintare spre centrul Europei – Viena.

La baza raporturilor româno-turceşti au stat Capitulaţiile care prevedeau respectarea autonomiei Ţărilor
Române, care astfel îşi păstrau instituţiile, principele era domn pământean ales de boieri.
Obligaţiile Ţărilor Române:
 plata tributului;
 daruri pentru reconfirmarea domniei;
 produse (cereale, turme de oi, lemn).
 sprijinirea Porţii cu soldaţi şi salahori în perioada campaniilor militare.
Obligaţiile Imperiului Otoman:
 recunoaşterea autonomiei Principatelor
 turcii nu aveau voie să staţioneze la nordul Dunării;
 turcii nu aveau voie să ridice moschei în aceste zone.
Obiectivele ale politicii externe ale Ţărilor Române:
 lupta pentru menţinerea independenţei politice şi a autonomiei;
 apărarea teritoriului şi a hotarelor ţării;
 prin implicarea în lupta antiotomană ţările române s-au integrat ca un factor important în cruciadele
târzii;
 stoparea tendinţelor expansioniste ale Ungariei şi Poloniei.

Mircea cel Bătrân (1386 – 1418)

Prima etapă a domniei – orientarea moldo-polonă pentru a contracara presiunea maghiară asupra Ţărilor
Româneşti.
A doua etapă – implicarea în lupta antiotomană.
-1391: Imperiul Otoman organizează prima incursiune otomană la nord de Dunăre.
Cauze:
- încorporarea Dobrogei la Ţara Românească (1388);
- participarea lui Mircea cel Bătrân la bătălia de la Câmpia Mierlei (Kopssovopolje) din 1389.
-1395: Tratatul de la Braşov dintre Ţara Românească şi Ungaria prevede sprijin reciproc în antiotomană .
-În 1395: Baiazid I întreprinde o expediţie în Ţara Românească. Lupta decisivă de la Rovine din mai 1395
se încheie cu victoria categorică a lui Mircea cel Bătrân. Consecinţe:
- îndepărtarea pericolului otoman;

25
 - Cruciada de la Nicopole 1396, organizată de regele Ungariei, cu toate că se încheie cu un eşec îl
readuce pe Mircea cel Bătrân, pe tronul Ţării Româneşti pierdut în 1395.
- în 1397 Mircea cel Bătrân respinge un nou atac otoman,
- după 1400 începe perioada de apogeu a domniei lui Mircea cel Bătrân;
La începutul secolului al XV-lea Mircea va relua politica „blocului românesc” profitând de starea de
criză a Imperiului Otoman după 1402 îl susţine la tron pe Alexandru cel Bun în Moldova (1400).

Iancu de Hunedoara (1441 – 1456)

Situaţia internaţională
- Ungaria şi Polonia profită de declinul puterii domneşti pentru a transforma suzeranitatea lor într-o
hegemonie al Dunărea de Jos.
- - continuă expansiunea otomană în Balcani în timpul lui Murad al II-lea şi Mahomed al II-lea
Situaţia Transilvaniei
1438 Iancu de Hunedoara (descendent al unei familii de mici nobili români din Transilvania) devine
ban de Severin
1441 Vladislav al III-lea îl numeşte voievod al Transilvaniei
Politica externă – dominată de două obiective:
1442:
- Transilvania este atacată de turci iar Iancu de Hunedoara este înfrânt la Sântimbru;
- Iancu îşi regrupează forţele şi provoacă înfrângerea turcilor la : Sibiu; pe Ialomiţa.
1443 – 1444:
- Iancu organizează „Campania cea lungă” (sept. – dec. 1443), forţele creştine obţin victorii
importante la sud de Dunăre;
Iulie 1444 – tratatul de pace de la Seghedin, favorabil forţelor creştine;
În acest context statele creştine din apus declanşează o nouă cruciadă antiotomană încheiat însă prin
înfrângerea de la Varna (noiembrie 1444).
1448 – bătălia de al Câmpia Mierlei încheiată cu o înfrângerea cruciaţilor;
1451 – armistiţiu pe trei ani între Ungaria şi Imperiul Otoman;
1453 – începe o nouă etapă a expansiunii otomane după cucerirea Constantinopolului (denunţă
armistiţiul cu statele creştine, asediază Belgradul)
– Forţele creştine se regrupează la chemarea papei.
– Iancu de Hunedoara obţine o victorie categorică la Belgrad în iulie 1456
– august 1456 – în plină glorie, moare de ciumă la Zemun.

Vlad Ţepeş (1448; 1456 – 1462; 1476)

Într-un contact internaţional favorabil (se plănuia organizarea unei noi cruciade susţinută de papalitate):
1459 – Vlad Ţepeş refuză plata tributului;
1460 – încheie o alianţă cu Matei Corvin;
1461-1462
- organizează o campanie în sudul Dunării;
- devastează o întreagă regiune.
Consecinţe:
mai-iunie:
- Imperiul Otoman întreprinde o campanie de pedepsire;
- cu forţe net inferioare Vlad Ţepeş aplică tactica „pământului pârjolit”.

26
 16/17 iunie 1462
- „atacul de noapte” în apropiere de Târgovişte;
- victoria obţinută nu poate fi fructificată.
Cauze:
- marea boierime trădează;
- Matei Corvin nu-şi respectă promisiunile.
- Vlad Ţepeş îşi pierdea tronul este arestat şi întemniţat la Buda.

Ştefan cel Mare (1457 – 1504)

Obiectivele politicii externe:

- emanciparea Moldovei de sub tutela marilor puteri vecine:
- lupta antiotomană.
Prima etapă a domniei:
- a menţinut relaţia cu Imperiul Otoman şi plata tributului.
- a acceptat suzeranitatea polonă pentru a înlătura suzeranitatea maghiară;
1465 – Cucereşte Chilia
Consecinţe:
- deteriorarea raporturilor moldo-maghiare;
- 1467 – Matei Corvin organizează o expediţie în Moldova încheiată în decembrie cu bătălia de la
Baia în care Matei Corvin este învins.

A doua etapă a domniei: lupta antiotomană

Măsuri:
- normalizarea relaţiilor cu Ungaria (1475 – tratat de alianţă)
- relaţii bune cu Polonia, Caffa şi Mangop care duceau o politică antiotomană;
- intervine în Ţara Românească pentru punerea unor domnitori favorabili luptei antiotomane;
- refuză plata tributului.
Consecinţe:
- organizarea unor campanii de pedepsire împotriva Moldovei:
- dec. 1474, trupele turceşti pătrund în Moldova;
- 10 ian. 1475, bătălia de la Vaslui – victorie categorică a lui Ştefan.
Ştefan cel Mare (1457 – 1504)
Imperiul Otoman:
- pregăteşte o nouă campanie împotriva Moldovei;
- cucereşte Caffa şi Mangop;
- vara 1476 – Moldova este atacată de tătari şi turci;
- iulie – în bătălia de la Războieni (Valea Albă) armata moldoveană este înfrântă.

În anii următori Ştefan caută noi aliaţi, dar Veneţia şi Ungaria încheie pace cu turcii.
1484 – Imperiul Otoman cucereşte Chilia, Cetatea Albă.
Consecinţe:
- Ştefan depune jurământ de credinţă faţă de regele Poloniei în 1485 la Colomeea;
- Încercări nereuşite de recucerire a cetăţilor pierdute;
1487:
- Ştefan încheie pace cu Imperiul Otoman;

27
 - plăteşte din nou tribut Porţii.
A treia etapă a domniei
- deteriorarea relaţiilor cu Polonia;
- ieşirea Moldovei de sub suzeranitatea acesteia;
- 1497 – armata poloneză este înfrântă la Codrii Cozminului;
- 1499 – tratat cu Polonia care consfinţea situaţia Moldovei ca stat independent;
- la moartea sa (2 iulie 1504) Ştefan cel Mare lasă o ţară bogată şi prosperă, liberă şi cu un
prestigiu recunoscut.
Mihai Viteazul (1593 – 1601)

Cauzele războiului antiotoman:

- sporirea obligaţiilor materiale faţă de Poartă;
- creşterea numărului dregătorilor greci în sfat şi a funcţionarilor turci în administraţie;
- ameninţarea cu transformarea Ţărilor Române în paşalâcuri;
- noile raporturi de forţe şi de interese între marile puteri la Dunăre şi în sud estul Europei.

Pregătirea războiului şi desfăşurarea războiului:

- Papa iniţiază formarea „Ligii sfinte”:
- Transilvania, Moldova, Ţara Românească se alătură coaliţiei creştine;
În iarna 1594 – 1595 Mihai Viteazul iniţiază răscoala antiotomană la Bucureşti prin uciderea creditorilor
levantini şi micii oştiri otomane din capitală.
Consecinţe:
-la ordinul sultanului Ţara Românească este atacată de:
- tătari – înfrânţi la Putineiu şi Stăneşti;
- turci – înfrânţi la Şerpăteşti.
- Mihai încheie un tratat cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei la Alba Iulia (20 mai 1595) prin
care:
* Mihai Viteazul:
- devine membru în alianţa antiotomană;
- devine locţiitor al lui Sigismund Bathory.
* puterea reală revine sfatului domnesc;
* Biserica Ortodoxă din Transilvania era pusă sub jurisdicţia Mitropoliei de la Târgovişte.
- turcii organizează o campanie de pedepsire a lui Mihai care atinge apogeul în 12/13 august 1595 o dată cu
bătălia de al Călugăreni încheiată cu victoria lui Mihai.
- Mihai se retrage spre munţi şi aşteaptă sprijinul principelui Transilvaniei.
- în oct. 1595, cu sprijinul din Transilvania eliberează Târgovişte, Bucureşti, Giurgiu.
- În anii 1597 – 1598 Mihai desfăşoară importante acţiuni politice:
- se eliberează de sub tutela lui Sigismund Bathory;
- încheie pacea cu turcii obţinând confirmarea domniei;
- încheie Tratatul de la mănăstirea Dealu cu Rudolf II obţinând acordarea de sprijin în lupta antiotomană.
Uniunea politică:
Prin campaniile din anii 1599 – 1600 Ţările Române şi Transilvania sunt reunite într-un sistem politic
coordonat de Mihai Viteazul.
- în 1599 se iveşte o nouă situaţie politică: Andrei Bathory devine principe al Transilvaniei (era ostil luptei
antiotomane şi în bune relaţii cu Polonia) iar Ieremia Movilă era susţinut de Polonia şi era de acord cu politica
acestuia.

28
 - Mihai Viteazul se hotărăşte să acţioneze:
- în oct. 1599 intră în Transilvania şi câştigă bătălia de la Şelimbăr devinind stăpânul Transilvaniei.
- adoptă măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor români, impunerea statutului de religie receptă
pentru biserica ortodoxă şi reconfirmarea privilegiilor secuilor şi ale micii nobilime române.

Consecinţe:
- unirea celor trei Ţări Române determină ostilitatea Marilor Puteri;
- Polonia nu acceptă pierderea Moldovei;
- nobilimea maghiară din Transilvania îi este ostilă lui Mihai;
- Rudolf II nu avea încredere în Mihai;
- 16 septembrie 1600; Mihai este înfrânt la Mirăslău şi pierde Transilvania;
- în Ţara Românească este înfrânt de poloni;
- Mihai pleacă în exil şi cere sprijinul lui Rudolf II;
- 3 august 1601; Mihai câştigă bătălia cu Sigismund Bathory de la Gorăslău;
- 9 august 1601; este ucis pe Câmpia Turzii de mercenarii valoni plătiţi de generalul Basta.

ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL XVII-ȊNCEPUTUL SEC XVIII

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU (1688-1714) (cea mai lungă domnie din perioadă)

a. relaţiile cu imperialii
 încordate încă de la început
 1689 - incursiune în ŢR a generalului austriac Heissler (alungat de C.B. cu ajutorul tătarilor)
 1690 - oştile muntene şi otomane înfrâng armata austriacă la Zărneşti
b. relaţiile cu Polonia
 se caracterizează prin încercarea de a stabili contacte/angajamente concrete
împotriva otomanilor
 se dovedesc a fi imposibile datorită lipsei unei forţe militare polone capabilă să
intervină într-un conflict de anvergură
c. relaţiile cu Moldova
 încordate - motiv: adversităţile cu familia Cantemireştilor
 1693 - îl sprijină pe Constantin Duca împotriva lui Dimitrie Cantemir
d. relaţiile cu Poarta
 1699 - otomanii îl recunosc domn pe viaţă
 1703 - chemat la Poartă datorită plângerilor boierilor; îşi păstrează atât viaţa, cât şi domnia
 1709 - convenţie secretă cu Rusia împotriva Imperiului Otoman

MOLDOVA
DIMITRIE CANTEMIR (1710-1711)
 numit de sultan într-o perioadă în care Imp. Otoman avea nevoie de un om credincios în
Moldova (datorită expansiunii Rusiei în răsărit)
a) 14 aprilie 1711 - Tratatul de la Luţk (în Polonia)
- încheiat între Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir
- scopul: înlăturarea suzeranităţii otomane
- prevederi:
> recunoaşterea domniei ereditare în familia lui Cantemir
> garantarea hotarelor
> sprijin militar reciproc împotriva Imp Otoman

29
 b) iulie 1711 - bătălia de la Stănileşti
- oştile ruso-moldovene sunt învinse de otomani
Dimitrie Cantemir se refugiază la curtea lui Petru I

ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL XVIII,

ÎN CONTEXTUL RĂZBOAIELOR RUSO-AUSTRO-TURCE

Războiul Pacea Prevederile păcii Consecinţele asupra spaţiului românesc

1710-1711 Vadul Huşilor Otomanii numesc primul fanariot în Este numit primul fanariot în MOLDOVA, în persoana
(ruso-turc) Moldova. lui Nicolae Mavrocordat.
1716-1718 Passarowitz Imperiul Otoman cedează Habsburgilor: BANATUL
(austro-turc) (21 iulie c) Banatul
1718) d) Oltenia - devine domeniu al Coroanei Habsburgice
e) nordul Serbiei - între 1718-1751 este supus administraţiei
f) nordul Bosniei militare=>guvernatorul este comandantul trupelor
stabilite în regiune, este subordonat Consiliului de
Război şi Camerei Aulice de la Viena;
- din 1751 este introdusă administraţia civilă =>
consiliu format din 6 membri şi un preşedinte
- 1778 - este încorporat Ungariei
- 1779 - districtele sunt înlocuite cu trei comitate:
Caraş, Timiş, Torontal

OLTENIA

> devine protectorat habsburgic (temporar);

> Împăratul de la Viena devine suveran al Olteniei,
pe care o administra printr-un consiliu format dintr-un
Ban (preş.) şi 4 membri;
> sediul administrativ: Craiova
> primul Ban: Gheorghe Cantacuzino
> teritoriul era împărţit în judeţe (conduse de un
vornic) şi plăşi (conduse de un ispravnic);
> din punct de vedere militar aparţinea de
Comandamentul de la Sibiu; comandantul =
„Principatus Valachiae Supremus Director”;
> din punct de vedere religios a fost scoasă de sub
autoritatea Mitropoliei Ţării Rom. şi trecută sub
autoritatea Mitropoliei de la Karlowitz şi a episcopului
de la Belgrad;

1736-1739 Belgrad (1,18 Imperiul Otoman: OLTENIA revenea Ţării Româneşti (după 21 de ani de
(ruso-austro- sept. 1739) - ceda Rusiei cetatea Azov (în Crimeea); protectorat habsburgic).
turc) - primea de la Habsburgi nordul Serbiei;
1768-1774 Kuciuk- Rusia primeşte: BUCOVINA
(ruso-turc) Kainargi (10 - drept de navigaţie liberă în Marea
iulie 1774) Neagră; - supusă administraţiei habsburgice;
- cetăţi în Crimeea; contextul:
- dreptul de a interveni în favoarea - 1772 - prima împărţire a Poloniei;
ortodocşilor din Balcani. - 1768-1774 - Habsburgii ocupă militar Pocuţia şi
nordul Moldovei;
- 7 mai 1775 - Convenţia de la Istanbul:
Habsburgii primesc Bucovina;
- mai 1776 - Anexă la Convenţia de la Istanbul:
incluse alte 30 de sate;
- 1775-1786 - administraţie militară;
- din 1786 - administraţie civilă => în fruntea
provinciei se află un căpitan;
- Biserica ortodoxă a fost scoasă de sub
autoritatea Mitropoliei Moldovei şi trecută sub
autoritatea Mitropoliei de la Karlowitz.
1787-1792 Şiştov - cu Rusia primeşte: Rusia ajunge vecina MOLDOVEI.
(ruso-austro- I.H. - cetatea Oceakov;
turc) (1791) Iaşi - ţinuturile dintre Nistru şi Bug;
- cu Rusia
(1792)
1806-1812 Bucureşti (16 Rusia anexează Basarabia. BASARABIA devine parte componentă a Rusiei =>
(ruso-turc) mai 1812) aproximativ V din teritoriul Moldovei medievale
devine componentă a Rusiei.

30
 Argumentati, printr-un fapt istoric relevant, afirmatia conform careia Tarile Romane nu au fost
transformate ȋn pașalacuri.

!!! Un factor favorizant al păstrării fiinţei statale pentru Ţările Române, deci al netransformării lor în
paşalâcuri, a fost îmbinarea rezistenţei cu concilierea, a luptelor cu tratativele, pentru a evita cucerirea
directă, pe de o parte, şi epuizarea economică şi umană, pe de altă parte. Românii au avut şi victorii (Mircea
cel Bătrân la Rovine, Iancu de Hunedoara la Belgrad, Ştefan cel Mare la Vaslui/Podul înalt, Mihai Viteazul la
Călugăreni) şi înfrângeri, dar niciodată decisive (Ştefan cel Mare la Războieni), Iancu de Hunedoara la
Varna). - Putem afirma că, în anul 1540, otomanii nu au transformat Ţările Române în paşalâcuri pentru că s-
au temut de remarcabila putere de rezistenţă a românilor şi de interesul marilor puteri creştine de a le
păstra ca state tampon. După data menţionată, nu le-au transformat în paşalâcuri pentru că Imperiul
Otoman s-a convins de marile avantaje economice aduse acestuia de Ţările Române, prin dominaţia
indirectă (aprovizionarea Porţii cu produsele solicitate de aceasta).
Unul dintre considerentele pentru care Ţările Române nu au fost transformate în paşalâcuri este cel al
avantajului oferit de regimul de dominaţie indirectă. Ţările Române aveau un rol esenţial în aprovizionarea
Porţii cu carne de vită, de oaie, cu sare, cai de tracţiune, lemn, ceară, brânză etc., astfel că 500 000 de locuitori
ai capitalei imperiale erau alimentaţi cu aceste produse. Imperiul Otoman era, în acest context, convins de
marile avantaje economice aduse de dominaţia indirectă.

31