Politica de cruciada a domnilor romani in

secolele al XIV-lea si al XVI-lea

Elaborati un eseu despre politica de cruciada a domnilor romani in secolele al XIV-lea si al XVI-
lea avand in vedere urmatoarele:

 Definitia notiunii de cruciada

 Prezentarea politicii de cruciada dusa de 2 domni romani
 Prezentarea tacticilor folosite de acestea in cruciadele tarzii
 Mentionarea a 2 consecinte ale acestei politici

Cruciadele au fost expediții militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri și

coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina și Ierusalimul.

Ele au apărut într o societate aflată în plină expansiune politică și militară și sunt o
întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele și
păturile sociale.

Aspectul religios constă în faptul că aceste expediții au fost însoțite, la început, de o

ideologie creștină. Proclamate ca "războaie sfinte", ele au fost organizate în numele eliberării
așa numitelor "locuri sfinte", în principal Ierusalimul și împrejurimile sale, de sub dominația
musulmană. Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalității
al cărei rol, pe plan internațional, se afirmă în secolul al XI-lea.

Orientul Apropiat, cuprinzând Bizanțul, Siria, Palestina, Egiptul, fiind mai dezvoltat din

punct de vedere economic și cultural decât Occidentul, exercita, la sfârșitulsecolului al XI-lea, o
puternică atracție asupra claselor sociale din apusul Europei, care la acea dată trecea printr-o
perioadă de criză ca urmare a încheierii procesului de aservire a țărănimii, a creșterii puterii
principilor, a instituirii ordinelor cavalerești, a sporului demografic, precum și a unor factori
naturali: inundații, secetă, foamete, molime etc. Anarhia politică aducea prejudicii atât
economiei domaniale, pe cale de a se dezvolta, cât și celei orășenești.

Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara Europei, apărea tuturor o soluție

fericită. La ideea de cruciadă au aderat repede și orășenii, care întrezăreau posibilitatea unor
noi piețe de desfacere și aprovizionare. Participarea masivă a țărănimii la cruciade se explică, pe
de o parte, prin pauperizarea ei, pe de altă parte, prin spiritul de colectivitate și solidaritate
foarte puternic în Evul Mediu, fapt dovedit cu prisosință în timpul cruciadelor copiilor. Principii
s-au alăturat și ei cruciadelor deoarece nu puteau rămâne în afara unei lupte care le ar fi adus
noi stăpâniri, prestigiu și glorie.
In cazul tarilor romanesti, cruciadele s-au manifestat ca o politica externa avand ca scop
mentinerea granitelor tarilor dar si a suveranitatii politice nationale.

Primul domn care a dus o politica de cruciada a fost Mircea cel Batran (1386-
1418).Bun organizator, el a consolidat si desavarsit organizarea institutionala a
statului,preocupandu-se de sporirea avutiei tarii si de intarirea capacitatii de aparare. In
politica externa a manifestat abilitate politica si diplomatica. La inceputul domniei el a
incheiat o alianta cu Polonia, pentru a preveni o actiune ostila din partea Ungariei. Cand
turcii au ajuns la Dunare, Mircea cel Batran si-a reorientat politica externa. El s-a aliat cu
Moldova lui Petru I Musat si cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, alianta
indreptata impotriva turcilor. Lupta antiotomana se declanseaza odata cu anul 1389 atunci
cand domnul Tarii Romanesti ii acorda sprijin militar cneazului Lazar al Serbiei in lupta de la
Kosovo. Preluarea Dobrogei si sprijinirea tarului de la Vidin a atras interventia militara a
turcilor. Sultanul Baiazid I a condus personal o mare armata impotriva domnului muntean
dar a fost infrant in lupta de la Rovine (16-17 mai 1395). Dar in Cruciada din 1396, crestinii
sunt infranti la Nicopole. Dupa moartea lui Iancu de Hunedoara, rolul de aparator al
crestinatatii la Dunarea de Jos a revenit lui Vlad Tepes, domnul Tarii Romanesti(1456-1462).
Fiind in intelegere cu Matei Corvin, domnitorul roman a refuzat plata tributului. Apoi l-a
prins si l-a tras in teapa pe pasa de la Vidin(Hamsa Beg), care trecuse Dunarea si incercase
sa-l prinda intr-o cursa. 
In iarna anului 1461-1462, Vlad Tepes a facut o incursiune fulgeratoare pe malul drept al
Dunarii, distrugand dispozitivul militar turcesc din zona. Reactia turcilor a fost imediata. Cu
o armata numeroasa, Mahomed al II-lea impreuna cu Radu cel Frumos au pornit impotriva
lui Vlad Tepes. Domnul muntean s-a retras pustiind totul pana la Zimnicea si eliberand
Giurgiu. Astfel, in noaptea de 16/17 iunie 1462, in apropiere de Targoviste, Tepes patrunde
cu ostasii sai in tabara turceasca producand o mare panica. Surprinsi, turcii incearca sa dea
o batalie decisiva, mizand pe superioritatea lor numerica, dar neizbutind acest lucru, sunt
nevoiti sa se retraga la sud de Dunare. Campania initiata de sultan s-a incheiat ulterior cu
inscaunarea lui Radu cel Frumos, sprijinit de o parte dintre boieri. Sperand sa obtina ajutor
de la Matei Corvin, Vlad Tepes se retrage in Transilvania, dar cade victima unui complot si
este inchis de regele Ungariei la Visegrad.
In 1476, la cererea lui Stefan cel Mare Tepes este eliberat si reinscaunat domn pentru a
continua lupta antiotomana. Cateva luni mai tarziu cade victima unui nou complot pus la
cale de Laiota Basarab.

Expansiunea otomana a continuat si in a doua jumatate a secolului al XV-lea. Interesati de

bogatele resurse ale Tarilor Romane si dornici de a-si asigura punctele de sprijin ale actiunii
lor turcii au vizat obtinerea suzeranitatii asupra Moldovei. Lor li se opune Polonia si
Ungaria, puteri catolice cu interese proprii in aceasta regiune. In acest context international
extrem de complicat, Stefan cel Mare, domnul Moldovei a reusit sa mentina echilibrul si sa
asigure tarii sale o existenta politica autonoma. 
La inceputul domniei, Stefan cel Mare a acceptat suzeranitatea regelui Poloniei. In anul
1467, Stefan il invinge pe Matei Corvin, in lupta de la Baia.

Un obiectiv important al politicii lui Stefan cel Mare a fost inlaturarea suzeranitatii
otomane. Contextul era favorabil, deoarece otomanii se aflau in conflict si cu alte state.
Stefan a incheiat astfel un sistem de aliante cu Venetia si cu Polonia. Apoi a incetat sa mai
plateasca tribut si a intrat in Tara Romaneasca unde l-a inlocuit pe Radu cel Frumos cu
Laiota Basarab, in ideea de a atrage acest stat in coalitia antiotomana. Se ajunge astfel la
confruntare deschisa cu otomanii. O armata puternica, condusa de Soliman-Pasa, este
trimisa in Moldova, dar este zdrobita de oastea lui Stefan, la 10 ianuarie, 1475, la Vaslui.

Intelegand necesitatea luptei impotriva turcilor, Matei Corvin incheie un tratat de alianta
cu Stefan cel Mare, in iulie 1475. 
Intre timp, sultanul a reusit sa ocupe o mare parte a teritoriului din nordul Marii Negre si
sa-i aduca pe tatari sub ascultare. In vara anului 1476, Moldova este supusa unei invazii
fara precedent, fiind atacata din doua parti. In aceste circumstante, moldovenii sunt
infranti la Valea Alba Razboieni ;cetatile insa rezista, permitandu-i lui Stefan sa-si refaca
armata si sa continue lupta.

In 1484 Moldova primeste o grea lovitura cand, dupa un atac prin surprindere, turcii
cuceresc Chilia si Cetatea Alba, punctele cheie ale sistemului defensiv al tarii. Fara sperante
de ajutor din partea aliatilor, dupa ce Venetia, Ungaria si Polonia incheiasera pace cu turcii,
Stefan a recunoscut suzeranitatea otomana(1489). Stefan se reorienteaza in politica
externa spre Ungaria, nerecunoscand pacea cu Polonia din1485. Astfel ca in 1497 armata
 polona in frunte cu Ion Albert ataca Moldova. Stefan obtine victoria dar in lupta este lovit
de o sageata otravitoare care ii va cauza moartea. (2 iulie 1504). 
Stefan aparator al crestinatatii a fost santificat dupa ce a fost inmormantat la manastirea
Putna, ctitoria sa.

Dupa moartea lui Stefan cel Mare si expeditia sultanului Soliman in Moldova, Tarile
Romane au intrat sub regimul dominatiei otomane. Regimul tributar a fost inlocuit cu un
regim vasalic in care dominatia politica era dublata de cea economica. Autonomia interna
era redusa iar politica externa se subordona Portii. Obligatiile financiare, mult diversificate,
cresc in aceasta perioada.

Pe tot parcursul Evului Mediu, tipul de război purtat de Ţările Române cu

otomanii ar putea fi caracterizat drept conflict asimetric.
Strategia folosită este, de regula una defensivă, de apărare a teritoriului propriu,
conjugată uneori şi cu ofensiva, prin care se încearcă pătrunderea în teritoriul inamicului
pentru a-i lovi acestuia unele puncte nevralgice. Disproporţia de forţe i-a determinat, de
regulă, pe români să evite bătăliile decisive, preferând luptele de hărţuire, care ii
împiedicau pe adversari să îşi valorifice superioritatea în oameni. De asemenea, tactica
„pământului ars", prin care se distrugeau recoltele, vegetaţia, locuinţele, iar populaţia se
retrăgea în locuri greu accesibile, avea drept scop crearea unui „gol demograficoeconomic”
prin care armata invadatoare era lipsită de posibilităţi de aprovizionare si de obţinere de
informaţii. Situaţia năvălitorilor putea fi şi mai mult înrăutăţită prin atacuri
de noapte, de tipul celui realizat de Vlad Ţepes împotriva taberei sultanului Mehmed al II-lea.

Luptele purtate de romani in secolele XIV-XV au avut nu doar o

semnificaţie interna, aceasta a permis conservarea fiinţei statale si a
confesiunii religioase, ci si una Europeana. Expansiunea otomana in
aceasta parte a Europei a fost oprita pe linia Dunării iar forţele turcilor au fost uzate in lupte si i-
au împiedicat sa se
concentreze
in alte direcţii.