D.1.

Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la începuturile

modernităţii.

A. Politica de cruciadă a voievozilor români în Evul Mediu (secolele XIV-XVI) -ESEU

După formarea lor, statele medievale româneşti aveau să se confrunte cu pericole venite din exterior.
În preajma anului 1400, principatele româneşti, conduse de “domni singuri stăpânitori”, apăreau celor mai
mulţi contemporani ca state suverane, chiar dacă regii catolici vecini (din Ungaria, Polonia) continuau să-şi
exprime, fie şi nominal pretenţii de suzeranitate asupra lor. În aceeaşi vreme, pe linia Dunării, se instalează
dominaţia politică a Porţii otomane, care devenise o mare putere, ce stăpânea întreaga lume balcanică. Timp
de aproape cinci secole, destinele politice ale Principatelor române aveau să fie influenţate, într-o măsură
mai mare sau mai mică, de imperiul sultanilor (Imperiul Otoman).
Occidentul european, absorbit de propriile probleme, descoperă cu întârziere pericolul otoman şi
încearcă să mobilizeze forţele creştine în cadrul “Cruciadelor târzii”. Din păcate, cu forţe reduse, prost
conduse şi cu tactică inadecvată, principalele cruciade – Nicopole (1396) şi Varna (1444) – au cunoscut
eşecuri răsunătoare în faţa forţelor otomane. Dar în aceste împrejurări Europa, dezbinată de schisma
religioasă şi de luptele din interior, îşi redescoperă identitatea creştină. Timp de mai bine de două secole
(XIV-XVI), conceptul de “Europa Creştină” ajunge să cuprindă nu numai statele catolice, ci şi pe cele
ortodoxe. Linia ei de rezistenţă devine Dunărea, iar Principatele Române sunt piese esenţiale în prima linie a
acestei rezistenţe. Este momentul când ele apar în ochii contemporanilor “porţi ale creştinătăţii”, iar cei mai
însemnaţi principi ai lor, luptători sub steagul crucii “atleţi ai lui Hristos”.
În plan politic, Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş ori Ştefan cel Mare promovează măsuri de consolidare a
autorităţii domneşti, susţinută de forţele vitale ale ţării, în principal ţărănimea liberă, târgoveţii şi mica
boierime. Pe plan militar, voievozii mobilizează principalele resurse umane în cadrul “oastei mari”, coloana
vertebrală a armatei lor. Totodată, ei adoptă o tactică militară adecvată, opusă celei a cavalerilor occidentali,
ce se va dovedi în atâtea rânduri falimentară în faţa turcilor. Tactica voievozilor români consta în evitarea
unei angajări directe în faţa armatelor otomane, net superioare numeric şi foarte mobile, lupta de hărţuială
într-un teritoriu pustiit pentru a epuiza resursele adversarului, ca apoi să atace decisiv forţele lui. Cele mai
mari biruinţe româneşti şi, de fapt, ale lumii creştine în secolul al XV-lea au fost obţinute prin această
tactică.
Primul dintre principii români care s-a confruntat cu primejdia otomană a fost MIRCEA CEL
BĂTRÂN, domnul Ţării Româneşti (1386 – 1418). După victoria zdrobitoare de la Kossovopolje (1389)
asupra forţelor creştine, Baiazid I atacă Ţara Românească, cu scopul de a o transforma în provincie
turcească. Dar voievodul muntean reuşeşte să respingă peste Dunăre în mai multe rânduri forţele otomane,
culminând cu marea biruinţă de la Rovine (nov. 1394 , sau mai 1395) asupra sultanului. După dispariţia lui
Baiazid (1402) şi în condiţiile luptei pentru putere în statul otoman, Mircea devine arbitrul scenei politice
balcanice, susţinând candidaţii proprii la tronul imperiului. Dar după moartea principelui, turcii anexează
Dobrogea (1417) şi invadează Ţara Românească, obligată pentru prima oară să le plătească tribut (1420),
3.000 de galbeni şi să le cedeze două capete de pod, la Giurgiu şi Turnu Măgurele, transformate în raiale.
Creşterea pericolului turcesc în Europa la mijlocul secolului al XV-lea îl aduce în prim-planul
rezistenţei creştine pe voievodul ardelean IANCU DE HUNEDOARA, voievodul Transilvaniei (1441 -
1456), apoi regent al Ungariei. Iancu de Hunedoara alungă forţele turceşti din Ţara Românească şi
organizează în 1443 “campania cea lungă” în Balcani, în direcţia capitalei otomane. Turcii sunt obligaţi să
încheie o pace favorabilă voievodului transilvănean, dar ea este ruptă curând de pontiful roman (papa) şi de
regele Ungariei, pentru a organiza cruciada de la Varna - 1444, încheiată cu o catastrofă pentru creştini.
Iancu continuă însă să rămână principala figură a rezistenţei antiotomane, culminând cu marea victorie de la
Belgrad (1456) asupra sultanului Mahomed II (1451-1481), cuceritorul Constantinopolului. Era cea mai
mare biruinţă asupra turcilor de până atunci şi papa îi acordă calificativul de “atlet al lui Hristos”.

1
 În deceniul următor, primejdia turcească se abate din nou asupra Ţării Româneşti, condusă de
VLAD ŢEPEŞ în 3 rânduri (1448;1456-1462; 1476). Marea expediţie a sultanului Mahomed II, al cărei
obiectiv era transformarea ţării în paşalâc, se încheie în cele din urmă cu un eşec, graţie tacticii de hărţuire şi
de atacuri fulgerătoare asupra turcilor (“atacul de noapte” de la Târgovişte-iulie 1462), obligaţi să se retragă
peste Dunăre şi să renunte momentan la acest plan.
Moldova, aflată pe flancul drept al frontului otoman, a intrat mai târziu în atenţia sultanilor. Abia în
1456, Mahomed II îşi impune suzeranitatea asupra principatului, obligat la un tribut de 2.000 de galbeni.
ŞTEFAN CEL MARE (1457-1504) îşi propune să înlăture primejdia turcă de la Dunăre şi să-şi
consolideze controlul asupra “drumului moldovenesc”, prin întărirea Chiliei şi Cetăţii Albe, “plămânii
Moldovei”, râvnite şi de Ungaria şi de Polonia pentru importanţa lor economică şi strategică. Ştefan cel
Mare este voievodul care s-a confruntat militar cu toate puterile vecine, incepând cu Ungaria (victorie la
Baia, 1467), continuând cu otomanii si terminând cu polonezii (victorie la Codrii Cosminului, 1497). Cu
sprijinul principalelor forţe ale ţării, Ştefan reuşeşte să înfrângă în mai multe rânduri armatele turceşti,
culminând cu marea victorie de la Vaslui (ian.1475) şi cu respingerea încercării lui Mahomed II de
transformare a ţării în paşalâc. Peste un an era învins la Războieni, dar sultanul nu putea valorifica acest
succes. Turcii cuceresc însă prin-un atac fulger Chilia şi Cetatea Albă (1484), a căror pierdere a fost o grea
lovitură pentru resursele economice şi pentru sistemul defensiv al Moldovei.
Cu Stefan cel Mare se încheie o etapă esenţială a rezistenţei în istoria medievală a românilor. Prin
tratate bilaterale încheiate, numite capitulaţii, otomanii au recunoscut autonomia principatelor Române şi se
angajau să le ofere protecţie politică în schimbul tributului şi al fidelităţii. Cum observa un contemporan,
italianul Filippo Buonaccorsi “românii au încheiat aceste tratate nu ca învinşi, ci ca învingători”.
În prima jumătate a secolului al XVI-lea, statul otoman ajunge o putere mondială sub lunga domnie a lui
Soliman Magnificul (1520-1566), care se lansează spre Europa Centrală. Cucerirea Belgradului, cheia
defensivei creştine (1521), zdrobirea armatelor maghiare la Mohacs (1526), primul asediu al Vienei (1529),
transformarea Ungariei în paşalâc (1542) şi instaurarea supremaţiei în Mediterană sunt etapele noii
expansiuni otomane. Pe de altă parte, în interiorul Principatelor Române se produc importante mutaţii:
ţărănimea liberă, care dusese greul rezistenţei antiotomane, este tot mai mult slăbită de politica fiscală a
domnilor; pierderea controlului asupra drumurilor comerciale, în urma transformării în raiale a Cetăţii Albe,
Chiliei şi Brăilei, atrage după sine împuţinarea considerabilă a resurselor principilor şi sporirea puterii clasei
boiereşti, pe cale de a înlocui “statul domnesc” cu “statul boieresc”. Aceste evenimente înclină decisiv
balanţa în favoarea Porţii în deceniile de la mijlocul secolului al XVI-lea, fapt ce impune o nouă soluţie în
raporturile turco-române, alta decât rezistenţa armată. Ea se materializează în instalarea pentru aproape trei
secole a dominaţiei otomane. În plus, după prăbuşirea Ungariei şi transformarea unei părţi a acesteia în
paşalâc, Transilvania, devenită principat autonom (1541), împărtăşeşte soarta celor două principate
transalpine. În teorie, statele româneşti îşi păstrează statutul de vasalitate faţă de sultani (ţări autonome
sub suzeranitate otomană), prin conservarea instituţiilor interne, a frontierelor, a religiei creştine, fiind
interzisă stabilirea turcilor şi a aşezămintelor islamice pe teritoriul lor. De altminteri, călătorii occidentali,
veniţi dinspre Instanbul, constată totdeauna că au păşit pe un teritoriu creştin, prin trecerea Dunării.
Schimbările în regimul politic al principatelor apar însă în realitatea raporturilor cu Poarta. O primă
categorie de inovaţii priveşte obligaţiile economice. După o creştere lentă a cuantumului său până către
1540, tributul cunoaşte o sporire explozivă în următoarele decenii în Ţara Românească şi în Moldova. Mai
redusă este această creştere în Transilvania, din raţiuni politice. La vechile obligaţii se adaugă altele noi,
“darurilor” către sultan şi marii dregători ai Porţii, aşa-numitele mucareruri. Erau mucarerul mare, la fiecare
trei ani, şi mucarerul mic, anual. La acestea se adaugă sumele pentru cumpărarea domniei, ce ating cifre
fabuloase adesea, în urma competiţiei pentru tron dintre diferiţi pretendenţi, stimulată de otomani. La sfârşit
se instaurează monopolul comercial al Porţii în principate, obligate să exporte grâne, vite, lemn, sare şi alte
produse la Instanbul, la preţuri fixate de turci. Apogeul acestor obligatii este atins in secolul al XVIII-lea,
prin instaurarea regimului fanariot.

2
 În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, opresiunea otomană atinge limite insuportabile, fapt ce
exprimă marea revoltă antiotomană, condusă de MIHAI VITEAZUL (1593-16010), in ultimii ani ai
veacului.
Încă din veacul rezistenţei armate româneşti s-a conturat în lupta antiotomană ideea unui “bloc românesc”,
prin mobilizarea tuturor forţelor din spaţiul nord-dunărean sub o conducere unică. Iancu de Hunedoara, cu
imensul său prestigiu militar, exercită o adevărată hegemonie între factorii politici româneşti, aşezând în
Scaunele din Târgovişte şi Suceava voievozi ataşaţi cauzei creştine. Aceeaşi politică e urmată cu succes şi
de Ştefan cel Mare în raporturile cu Ţara Românească, Mihai Viteazul a mers mai departe decât înaintaşii
săi ardeleni şi moldoveni în realizarea “proiectului dacic”, prin unirea de la 1600.
Mihai Viteazul vine pe tronul Ţării Româneşti într-un moment de grea cumpănă. Obligaţiile
economice faţă de Poartă ameninţau să epuizeze toate resursele ei, mai ales că acestea proveneau aproape
numai din cultivarea solului, după transformarea bazinului pontic în “lac turcesc”. Pe de altă parte,
ţărănimea liberă, sleită de fiscalitate, nu mai putea oferi baza de recrutare pentru “oastea cea mare”, care nu
mai este convocată de la începutul secolului. În aceste împrejurări, faptul că Mihai Viteazul are, ca boier şi
apoi ca domn, un imens domeniu, ce număra aproape 150 de sate, fără termen de comparaţie în istoria Ţării
Româneşti, este plin de semnificaţie. Autoritatea domnului şi forţa sa militară urmau să se sprijine pe
resursele personale, ca stăpân feudal, şi nu pe cele publice, ca până atunci.
Voievodul muntean vine la tron în 1593 cu acordul Porţii, privit ca un om sigur în condiţiile
acţiunilor antiotomane pregătite de Liga Sfântă (Liga Creştină), condusă de împăratul habsburgilor Rudolf
al II-lea. Datorită reticenţelor statelor creştine faţă de el, Mihai ia iniţiativa apropierii faţă de Ligă şi tot el
declanşează răscoala antiotomană în toamna anului 1594, pradă cetăţile turceşti din dreapta Dunării şi
cucereşte raiaua Brăilei, în vreme ce moldovenii ocupă Ismailul. Surprinşi, otomanii declară Ţara
Românească şi Moldova provincii ale sultanului şi se pregătesc să pună în practică această decizie. În faţa
primejdiei, Mihai Viteazul încheie un tratat cu principele Transilvaniei, Sigismund Bathory,( la Alba-Iulia-
1595) cu clauze favorabile acestuia din urmă şi marii boierimi muntene, care aspira la un adevărat control
asupra domniei.
Atacul otoman asupra Ţării Româneşti, condus de marele vizir Sinan Paşa în fruntea a 100.000 de
oşteni, începe prin bătălia de la Călugăreni (aug.1595), la trecerea fluviului, unde Sinan Paşa suferă o
înfrângere totală. Dominaţia otomană înceta în Ţara Românească şi tratatul dintre Mihai şi sultan din 1597
recunoaşte starea de fapt.
Dar în toiul confruntării cu Poarta, voievodul şi-a dat seama de fragilitatea poziţiei ţării sale, aflată în
centrul confruntării de interese ale marilor puterii: Poarta, Imperiul Habsburgic şi Polonia. Venirea în
fruntea Transilvaniei a lui Andrei Bathory, omul polonilor şi al turcilor, slăbeşte şi mai mult poziţia lui
Mihai Viteazul. De aceea, în mintea lui încolţeşte treptat ideea unirii sub conducerea sa a Ţării Româneşti, a
Transilvaniei şi Moldovei, pentru a face din acest edificiu politic o stavilă în calea expansiunii străine. În
toamna anului 1599, sub ameninţarea lui Andrei Bathory, Mihai trece în Transilvania şi zdrobeşte forţele
principatelor la Şelimbăr (oct.1599), după care se proclamă principe al Ardealului la Alba Iulia. În mai
1600, printr-o acţiune-fulger, îl alungă din Moldova pe Ieremia Movilă, partizan al polonilor şi al turcilor.
La apogeul puterii lui, Mihai se intitula în hrisoavele sale “ prin mila lui Dumnezeu, domn al Ţării
Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”.
Dar în realitatea anului 1600 unirea lui Mihai Viteazul întâmpina opoziţii din toate direcţiile. În
interior, stările privilegiate din Ardeal erau înspăimântate din perspectiva răsturnării ordinii politice din
principat, în vreme ce boierimea moldoveană se temea pentru propriile privilegii. Mult mai puternice sunt
împotrivirile din afară, în principal din Polonia şi Imperiul otoman. Dar chiar şi împăratul Rudolf al II-lea,
în numele căruia Mihai a acţionat până la un punct, are o atitudine duplicitară. În faţa acestor ostilităţi,
edificiul său politic se năruie mai repede decât a fost clădit. Voievodul muntean este înfrânt mai întâi la
Mirăslău (sep.1600) de către nobilimea ungară şi generalul Basta, omul împăratului. Concomitent, pierde
Moldova şi chiar Ţara Românească. La intervenţia polonilor şi turcilor, Mihai ia drumul Vienei pentru a
solicita sprijinul lui Rudolf al II-lea, care avea nevoie din nou de o spadă pentru a îndrepta situaţia din
Transilvania, care luase o întorsătură nefavorabilă Habsburgilor. Împreună cu generalul Basta, Mihai obţine
3
o ultimă victorie asupra nobilimii ungare la Gurăslău (3 aug.16001), după care este asasinat de către
mercenarii aliatului său imperial.
Unirea lui Mihai din 1600 a suscitat şi mai suscită încă discuţii. A avut ea un înţeles “naţional”,
românesc, ori a fost o soluţie politică a voievodului muntean la problemele complexe cu care era confruntat?
Chiar dacă acţiunea lui a avut, mai degrabă, un caracter politic, posteritatea, la vârsta ei naţională, a văzut în
actul din 1600 o prefigurare a Marii Uniri din 1918. Nici un alt principe român nu a fascinat lumea
românească a secolului al XIX-lea ca figura, deopotriv măreaţă şi tragică, a voievodului muntean.

B. Inceputurile modernităţii (secolele XVII-XVIII). Politica externă a Principatelor române

în contextul “Crizei Orientale”

Secolele XVII-XVIII sunt considerate ca fiind perioada de tranziţie de la Evul mediu la Epoca
modernă, motiv pentru care „începuturile modernităţii” fac referire la această perioadă. O perioadă
marcată de schimbări profunde, atât pe plan intern, cât şi pe scena relatiilor europene, pentru ţările române.
Secolul al XVII-lea găseşte tarile romane sub suzeranitatea otomană, dar sub un nou raport de forte
din punct de vedere zonal. In primul rand, isi face aparitia o noua putere în zonă – Imperiul Habsburgic.
Polonia ramane o putere ce domina în special Moldova până la sfârsitul secolului al XVIII-lea, când
dispare ca stat. Dacă în prima jumatate a secolului al XVII-lea, regimul suzeranitatii otomane a fost mai
putin aspru, din a doua jumatate a veacului, obligatiile economice catre otomani au crescut (tributul, la care
s-au adaugat obligatiile ocazionale, obligatiile în munca etc.).
Pe plan extern, în conditiile complexe ale jocului de interese dintre marile puteri din zona, ţarile
române si-au aparat autonomia, inclusiv prin actiuni diplomatice. Principele Gabriel Bethlen al
Transilvaniei, având si acordul Habsburgilor, a încercat sa refaca unirea politica a Ţarilor Române. El dorea
sa se proclame rege al Daciei, proiect nerealizat, dar care a suscitat atentia marilor puteri europene.
Transilvania si-a sporit prestigiul pe plan extern, prin participarea la Razboiul de 30 de ani (1618-1648), si
la tratativele de pace din Westfalia (1648). In Europa celei de-a doua jumatăţi de secol XVII se instaurează
un principiu nou referitor la comportamentul statelor în relaţiile internaţionale: principiul echilibrului de
putere. Ţările române se vor adapta destul de repede la noua coordonată şi, pentru a asigura un anume
echilibru în relatiile cu otomanii, voievodul Ţarii Românesti, Matei Basarab si apoi cel al Moldovei, Vasile
Lupu, au încheiat tratate cu principii Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I si Gheorghe Rákóczi al II-lea.
Spre sfârşitul secolului al XVII-lea se declanşează o puternică criză regională, numită “Criza
Orientală” sau “Problema Orientală”. În urma înfângerii sub zidurile Vienei (1683) începea decăderea
Imperiului otoman şi totodată competiţia pentru “moştenirea” teritoriilor sale de căttre puterile vecine.
Ţările române au fost afectate de această problemă, fiind, fie obiect al disputei teritoriale, fie teatru de
război al confruntărilor militare între puterile vecine, timp de aproximativ două secole. În 1699, otomanii
recunosteau pierderea Transilvaniei prin tratatul de pace cu Imperiul Habsburgic, de la Carlowitz. Imperiul
otoman nu mai era dispus însă să renunţe aşa uşor la Ţara Românească şi Moldova şi instaurează un sistem
de dominaţie din ce în ce mai puternic.
În acest context diplomatia a ramas pentru domnii români o ,,armă eficace” pentru îmbunatatirea
sau modificarea statutului politico-juridic al Principatelor române. Politica de echilibru, începută de Matei
Basarab şi Vasile Lupu este continuată de domnitorii români de la sfârşitul sec. al XVII-lea şi încep. sec. al
XVIII-lea. Astfel, SERBAN CANTACUZINO (1678-1688), domn al Ţării Românesti, se apropie de
Imperiul habsburgic si incheie o aliantă secretă cu acesta, pentru a slabi dominaţia otomană. Politica sa este
continuată de CONSTANTIN BRANCOVEANU (1688-1714), cel ce trateaza atat cu Austria, cat si cu
Rusia, în vederea unui razboi antiotoman, plătind cu viaţa pentru actiunile sale.
Moldova era amenintata de Polonia, astfel ca voievodul Constantin Cantemir a încheiat un tratat
secret cu Habsburgii (1690), iar Antioh Cantemir, a încercat o politica de echilibru fata de otomani si poloni.
Dar cel mai semnificativ exemplu este cel a lui DIMITRIE CANTEMIR, domn al Moldovei (1710-1711),
cel ce incheie „pe picior de egalitate” un tratat antiotoman cu tarul Rusiei Petru cel Mare, la Luţk (1711).
Rezultatul acestei aliante nu a fost unul favorabil pe plan militar, deoarece Imperiul otoman a castigat lupta
4
de la Stanilesti în faţa coaliţiei ruso-moldave. Drept urmare, Dimitrie Cantemir a plecat în exil pentru tot
restul vieţii, iar în Moldova s-au instaurat, pentru mai bine de un secol, domniile fanariote. Aceeaşi soartă a
avut-o şi Ţara Românească, începând cu 1716.
În secolul al XVIII-lea se produc modificări importante în ceea ce priveşte contextul european. In
primul rând, Imperiul Otoman îsi continuă criza,“Problema Orientală” dominând scena relatiilor
internaţionale, în jumatatea estică europeană. Polonia, una din puterile implicate în spatiul românesc, în
ultimele secole, întră si ea într-o profundă criză, sfârşind prin a fi împărţită la sfârşitul secolului de Austria,
Rusia şi Prusia. În secolul al XVIII-lea isi face aparitia în zonă o putere ce va marca evolutia ţărilor române
pentru o perioada îndelungată: Rusia. Aceasta, folosind ca pretext “protejarea crestinilor din Balcani” în faţa
musulmanilor, încerca să-şi croiască drum către Constantinopol prin ţările balcanice. După pacea de la
Passarowitz (1718), Imperiul Habsburgic devine putere balcanică - încercând să limiteze puterea Rusiei si
politica ei de stăpânire în SE Europei. Compeţiţia nu era doar în sensul distrugerii Imperiului otoman, ci
“cine obţine mai mult” de la acesta.
Pe plan intern, toate aceste evoluţii şi modificări pe plan extern se răsfrâng asupra evoluţiei
Principatelor române. Dupa actiunile de politica antiotomană ale lui Constantin Brâncoveanu (ucis din
ordinul sultanului, la Constantinopol, în anul 1714) si ale lui Dimitrie Cantemir (refugiat în Rusia, în 1711),
otomanii au instaurat regimul domniilor fanariote în Ţara Românească şi Moldova, la începutul secolului al
XVIII-lea. Politica externă a celor două ţări are foarte mult de suferit în perioada fanariotă.
Actiuni de politica externă ale domnitorilor fanarioti (secolul al XVIII-lea). Chiar daca
domnitorii fanarioti erau numiti direct de catre sultan, totusi Ţara Românească şi Moldova au continuat sa
fie considerate ca având un statut international distinct faţă de Imperiul Otoman (nefiind considerate
paşalâcuri). La Constantinopol continuau sa activeze capuchehai (reprezentanti diplomatici ai domnitorilor,
fie ei şi fanarioţi), iar otomanii au recunoscut, prin acte solemne, statutul „deosebit” al Principatelor
Române. De asemenea, în Ţara Româneasca si în Moldova au fost deschise si primele agentii si consulate
ale Rusiei, Austriei, Prusiei, Frantei si Marii Britanii, la sfârsitul secolului al XVIII-lea si la începutul
secolului al XIX-lea.
Încalcarea autonomiei Principatelor, sau limitarea ei de către otomani, s-a manifestat si prin cedarea
de catre acestia a unor teritorii românesti, prin tratatele de pace încheiate în urma razboaielor ruso-austro-
otomane: Banatul si Oltenia, cedate Habsburgilor, prin pacea de la Passarowitz, în 1718 (Oltenia a revenit la
Ţara Româneasca în 1739, prin pacea de la Belgrad), Bucovina, cedata Habsburgilor, în 1775, dupa pacea
de la Kuciuk-Kainargi, Basarabia, cedata rusilor, prin pacea de la Bucuresti, din 1812. Unii domnitori
fanarioti au avut curajul sa protesteze la Poarta fata de aceste cedări teritoriale, precum domnitorul fanariot
al Moldovei, Grigore al III-lea Ghica (1774 – 1777), ucis de otomani pentru atitudinea sa contestatară.
Statutul politico-juridic al Principatelor se va modifica spre sfârşitul secolului: Ţara Românească şi
Moldova rămân sub suzeranitate otomană dar, din 1774 Rusia devine protectoare cu dreptul de a interveni
în favoarea lor. Asta însemna că aveam, nu unul, ci doi „stăpâni” de care trebuia să ascultăm. În tabelul de
mai jos regasim principalele modificări teritoriale şi ale statutului politico-juridic pentru Principatele
române, în cadrul Crizei Orientale:
CONFLICT, TRATAT DE PREVEDERI, CONSECINTE PENTRU TARILE ROMÂNE
ANI DE PACE
DESFASURARE
1 austro-otoman Carlowitz  Poarta recunoaste trecerea Transilvaniei sub stapânirea
1698-1699 habsburgica
 Domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir se refugiaza în Rusia
2 ruso-otoman alaturi de boierii filorusi;
1710-1711 Vadul Husilor  începutul regimului fanariot în Moldova
 Cetatea Hotin devine raia.
3 austro-otoman  Banatul si Oltenia trec sub stapânirea Imperiului Habsburgic.
1716-1718 Passarowitz  în 1716 se instaurează regimul fanariot în Ţara Românească)
5
4 ruso-austro-  Imperiul Habsburgic restituie Oltenia care este realipita Tarii
otoman Belgrad Românesti.
1735-1739
 Moldova si Tara Româneasca sunt scutite de tribut pentru doi
5 ruso-otoman Kuciuk- anişi este confirmată autonomia Principatelor
1768-1774 Kainargi  Rusia obtine dreptul de a interveni în favoarea Tarilor
Române; astfel începe protectoratul rusesc, dar neoficial (oficial
in 1829).
 Bucovina este smulsă Moldovei de Imperiul Habsburgic(1775)
6 ruso-austro- Sistov (cu  Rusia ajunge vecina a Moldovei.
otoman Austria.1791)
1787- 1791 Iasi (cu
Rusia.1792)
7 ruso-otoman;  Tinutul dintre Prut si Nistru (Basarabia) este cedat
1806-1812 Bucuresti Rusiei(1812)

 Autonomie administrativa pentru ambele tari.

 Restituirea raialelor de pe malul stang al Dunarii (Giurgiu,
8 ruso-otoman Adrianopol Turnu, Braila) catre Tarile Romane.
1828-1829  Granita cu Imperiul Otoman pe talvegul Dunarii.
 Numirea domnilor pe viata.
 Libertatea comertului (desfiintarea monopolului otoman)
 Dreptul de navigare pe Dunare cu vase proprii.
 Ingrădirea dreptului de interventie a Imperiului Otoman in
Principate
 Mentinerea ocupatiei rusesti(1828-1834) si obligativitatea
Imperiului Otoman de a recunoaste si confirma regulamentele
administrative(în acest sens vor fi redactate Regulamentele
Organice)

Spaţiul românesc în contextul relaţiilor cu marile puteri, în prima jumătate a secolului al

XIX-lea. Primele decenii ale secolului al XIX-lea s-au caracterizat printr-un context extern complicat,
marcat de adâncirea Crizei Orientale, de care Ţara Românească şi Moldova au fost nevoite să ţină seama.
Moldova pierdea prin tratatul de la Bucureşti (1812) jumătate din teritoriul ei, Basarabia fiind cedată de
către otomani Rusiei.
După revenirea la domniile pământene în Principate, în anul 1822, Rusia s-a implicat din nou în
problemele acestora. În anul 1826, Rusia a impus Imperiului Otoman încheierea unei convenţii, la
Akkerman (Cetatea Albă), act adiţional tratatului de pace de la Bucureşti, din anul 1812, pentru a îngrădi
posibilitatea sultanului de a se amesteca în Principate. Nerespectarea Convenţiei de la Akkerman de către
otomani a dat posibilitatea Rusiei să desfăşoare un nou război împotriva turcilor (1828 – 1829). Acesta a
început cu ocuparea Principatelor şi, chiar dacă războiul s-a încheiat cu victoria Rusiei, Moldova şi Ţara
Românească s-au aflat sub ocupaţia trupelor ţariste până în anul 1834. La încheierea războiului, prin
Tratatul de pace de la Adrianopol (1829), statutul internaţional al Principatelor s-a schimbat. Acestea
rămâneau sub suzeranitatea Porţii, dar intrau oficial sub protectoratul Rusiei.
Prima jumatate de secol XIX a adus modificări minore în ceea ce priveşte politica externă a
Principatelor române. Situaţia se schimba radical în a doua jumatate de secol, când vorbim pentru prima
dată de România ca stat modern şi la scurt timp de România - ca stat independent.