Sunteți pe pagina 1din 4

Instaurarea si caracteristica regimului suzeranitaii otomane

INSTAURAREA SI CARACTERISTICA REGIMULUI SUZERANITATII OTOMANE


Instaurarea suzeranitatii otomane. In secolul al XlV-lea, pe masura inaintarii osmanilor in Peninsula
Balcanica ei recurgeau la diferite forme tactice, de supunere a popoarelor acestei regiuni: unele teritorii
sunt cucerite imediat, iar altora, care opuneau mai multa rezistenta, li se propunea sa-si 'rascumpere
pacea' printr-un tribut, ca apoi turcii sa aiba pretext pentru a se amesteca in chestiunele interne ale
tributarilor si sa treaca la o etapa noua a supunerii lor - la investirea (confirmarea) conducatorilor la tron
('cumpararea protectiei'); in continuare si la numirea directa la tron a unor persoane favorabile lor; iar in
sfarsit, la transformarea acestor teritorii in pasalac - provincie otomana condusa de un pasa.
Un asemenea scenariu era preconizat si pentru romani, atunci cand la sfarsitul secolului al XlV-lea inceputul secolului al XV-lea Imperiul otoman isi stabileste hotarul pe Dunare si incepe primele actiuni
de cucerire la nord de acest fluviu.
Riposta data otomanilor de catre Mircea cel Batran la sfarsitul secolului al XIV-lea i-a silit sa renunte la o
cucerire fulger si sa recurga la o infiltrare treptata prin sustinerea unor pretendenti la tronul Tarii
Romanesti din familia domnitoare, dar fideli turcilor.
O prima incercare de reglementare prin intelegere a relatiilor romano-otomane (conform opiniei mai
multor istorici romani) s-a produs in ultimii ani ai domniei lui Mircea cel Batran, incepand cu anul 1420,
dupa ce fiul lui Mircea cel Batran - Mihail I (1418-1420), cade in lupta cu turcii, ultimii isi- impun
suzeranitatea ('protectia') lor asupra Tarii Romanesti, investind voievozii ei la scaunul domnesc. Refuzul
lui Vlad Tepes de a plati in continuare tributul a determinat pe sultan sa recurga la marea invazie
otomana din 1462 in Tara Romaneasca, care se termina cu un esec total.
Capacitatea de rezistenta a romanilor n-a permis la 1462 sultanului sa transforme Tara Romaneasca in
pasalac. Ultimul (cu acordul boierilor) il investeste la tron pe Radu cel Frumos (1462-1473, 1474-1475).
Plata tributului devine un pret al 'protectiei otomane'. Dependenta tarii de otomani (in conditiile lipsei
unui ajutor extern suficient) s-a aflat in perioada care a urmat intr-o crestere ascendenta.
La 1420 are loc si prima ciocnire militara a Moldovei cu otomanii. Datorita, insa, situatiei ei geografice
mai indepartate de Imperiul otoman, pentru prima data Moldovei i s-a cerut sa plateasca tribut (haraci)
ca 'rascumparare a pacii' la 1456, in timpul domniei lui Petru Aron (1451-1457, cu intreruperi). Apoi
Stefan cel Mare a refuzat plata tributuri la 1473, iar la 1476 revine la plata lui. Prin 1486, dupa ce turcii
cuceresc Chilia si Cetatea Alba, Stefan cel Mare incheie pace cu Poarta, care mareste volumul tributului
pana la 5.000 ducati. Unii istorici sunt de parere ca intelegerea despre plata tributului la 1486 continua
sa prezinte 'rascumpararea pacii', altii vad in aceasta intelegere a domnitorului cu turcii o 'cumparare a
protectiei' cu obligatiunea reciproca: sa fie 'prieten prietenilor si dusman dusmanilor' comuni. Care, insa,
n-ar fi semnificatia acestei reglementari, ea permitea Moldovei sa-si pastreze independenta statala,
ceea ce i-a dat posibilitate marelui domnitor sa se opuna tendintelor expansioniste ale regatelor polon si
ungar.
Raporturile moldo-otomane se agraveaza in timpul domniei lui Bogdan al ni-lea (1504-1517). Dupa 1512,
cand Selim devine sultan, domnul moldovean indeplineste de facto obligatii de vasal al Portii: indatoriri
militare, informatii de cercetare. Invazia sultanului Suleiman in 1538 si aplicarea sistemului de investire,
iar apoi si de numire a domnului, incheie procesul de instaurare a suzeranitatii (sau hegimoniei)

otomane in Moldova. Domnul Moldovei Petru Rares (1527-1538, 1541-1546) in a doua sa domnie este
direct numit la tron de catre sultan fara a fi ales in prealabil de boieri.
Dupa zdrobirea regatului maghiar in batalia de la Mohacs (1526) si instituirea pasalacului de Buda (1541)
Transilvania devine, de asemenea, un principat autonom sub suzeranitatea Portii. Tarile Romane raman
fara un puternic sprijin extern in persoana regatului ungar si dependenta lor fata de Poarta se agraveaza.
Statutul Tarilor Romane sub dominatia otomana, in secolele XIV-XV toate pamanturile cunoscute de
otomani se subimparteau in doua categorii - cele incluse direct in imperiu, numite 'Casa Islamului'(dar
al-Islam), si cele care urmau sa fie cucerite - 'Casa razboiului' (dar al-harb). Aparitia in procesul
cuceririlor otomane a unor stari de provizoriat, cand unele tari isi rascumparau pacea, iar apoi si
protectia sultanului prin plata tributului a servit drept baza pentru constituirea unei categorii
intermediare de dependenta, numite 'Casa pacii' (dar ahd) sau a 'legamantului'. Teritoriile 'Casei
pacii' nu erau direct incluse in imperiu, ci numai se recunosteau ca se afla sub suzeranitatea sultanului.
Evolutia relatiilor romano-otomane in secolele XV-XVI a dus la recunoasterea de catre Tarile Romane a
suzeranitatii otomane, bazate pe principiile 'legamantului'.
La baza 'legamantului' Tarilor Romane cu Imperiul otoman s-au aflat documente oficiale,
numite 'ahidnamele' (sau 'capitulatii, deoarece ele erau divizate pe capitole). Ahidnamelele erau date
domnitorilor de catre sultani, iar continutul lor (desi putea sa difere in unele momente de la un
document la altul) stipulau mai multe principii de baza, care determinau autonomia Tarilor Romane.
Domnii Tarilor Romane urmau sa fie pamanteni, crestini, de regula, din familia domnitoare, iar tarile isi
pastrau institutiile lor politice, administrative, militare, judecatoresti si bisericesti proprii. Pe masura ce
s-a consolidat suzeranitatea otomana Poarta si-a atribuit tot mai mult dreptul de a-i numi pe domni,
substituindu-se astfel principiul dinastiei si vechiul drept de alegere al boierilor. Numiti la domnie cu
insemnele puterii confirmate de Poarta (steag, spada, cal, caftan, firman de investire), domnii depuneau
sultanului omagiu, considerandu-se unsii lui Dumnzeu investiti la putere de catre sultan.
Unii dintre domnitori guvernau sub protectia garzilor otomane. Legea musulmana (seriat) nu avea,
insa, aplicare in Tarile Romane, ele nu erau obligate de a da copii destinati corpului de
ieniceri (devsirme), teritoriul lor nu putea fi populat cu turci, aici nu se puteau construi moschei, statutul
autonom al Tarilor Romane si-a aasit expresie si prin prezenta la Istambul a unor reprezentanti ai
domnitorului (numiti capukehaya).
Sustinand consolidarea puterii domnesti si a aparatului de stat al Tarilor Romane, Poarta a luat masuri
pentru a-i impune pe domni la mai multe obligatiuni politice, economice, militare etc.
Urmarind scopul de a-i tine pe domni in supunere, Poarta scurteaza durata carmuirii lor (redusa la 2-6
ani), iar pentru a-i impiedica sa duca o politica independenta, in special, externa, li se cerea sa trimita ca
ostatici la Istambul fii, frati, nepoti. Oastea flecarii tari romane era obligata sa participe la expeditiile
otomane din regiune, fiind micsorata de la 40.000 la 10.000 ostasi. Pentru a slabi capacitatea de aparare
a Moldovei si Tarii Romanesti sultanul a ordonat domnilor Mircea Ciobanu (1545-1552; 1553-1554;
1558-1559) in Muntenia si Alexandru Lapusneanu (1552-1561; 1564-1568) in Moldova sa arda cetatile
tarii, in Moldova au fost pastrate intacte numai cetatile de la frontiera cu Polonia (Soroca, Hotin). Tot la
mijlocul secolului al XVI-lea capitalele au fost stramutate mai aproape de hotarele otomane: a Tarii
Romanesti - de la Targoviste la Bucuresti, a Moldovei - de la Suceava la Iasi. Aceasta le permitea turcilor
sa controleze mai indeaproape activitatea domnitorilor.

Sub presiunea suzeranitatii otomane Tarile Romane isi pierd tot mai mult libertatea de actiune pe plan
extern. Actiunile diplomatice ale domnitorilor se incadrau oficial in sistemul diplomatiei otomane, sau
aveau un caracter secret, scopul lor fiind emanciparea de sub dominatia straina.
Regimul suzeranitatii otomane aduce insemnate obligatii din punct de vedere economic, in Moldova
volumul tributului creste de la 2.000 de galbeni la 1456 pana la 65.000 in 1593, iar in Tara Romaneasca de la 3.000 in prima jumatate a secolului al XV-lea pana la 155.000 in acelasi an 1593. Volumul tributului
se va reduce dupa razboiul antiotoman condus de Minai Viteazul, dar va continua sa ramana o
obligatie impovaratoare.
Pe langa tribut domnii la urcare pe tron dadeau peschesuri (cadouri) obligatorii sultanului, marelui vizir,
altor inalti dregatori, pasatelor din cetatile de la Dunare, iar domnii moldoveni dadeau asemenea cadiuri
si hanului Crimeii. Coruptia era la Poarta un instrument al puterii. Petru Rares a platit la 1541 100.000 de
galbeni pentru a reveni la tronul Moldovei. Punand de fapt domniile la licitatie, Poarta realiza sume
fabuloase si pe aceasta cale.
Din a doua jumatate a secolului al XVI-lea Imperiul otoman impune Tarilor Romane si un apasator sistem
comercial, in baza caruia ele au devenit'camara' cu provizii destinate Istambulul si armatei otomane.
Poarta a instituit un sistem de livrari obligatorii a produselor de care avea nevoie si a interzis, sau a
ingradit, vanzarea lor Pe alte piete (mai ales grane, oi, cai, produse animaliere, miere, ceara, canepa,
cherestea etc.) Livrarile obligatorii de produse in cantitati insemnate si la preturi impuse de Poarta a
constituit una din formele cele mai apasatoare de exploatare economica a Tarilor Romane.
Sub raportul obligatiilor economice principatul Transilvaniei se afla intr-o situatie mai buna. Tributul
impus principatului, initial de 10.000 florini, a sporit la 1575 la suma de 15.000 florini, iar peschesurile si
prestatiile in produse ale principatului erau mai reduse decat cele impuse Moldovei si Tarii Romanesti.
In calitate de suzeran al Tarilor Romane, Imperiul otoman era obligat sa apere integritatea lor teritoriala.
Dar incalcandu-si aceasta obligatie Poarta a incorporat sub administratia directa a imperiului mai multe
pamanturi romanesti. Dupa cucerirea cetatilor Tarii Romanesti de la Dunare (Giurgiu, Turnu s.a.) la
inceputul secolului al XV-lea, si a cetatilor Moldovei (Chilia si Cetatea Alba) la 1484, turcii continua si in
secolul al XVI-lea sa acapareze pamanturi romanesti, in 1538-1540 teritoriile din jurul cetatilor Tighina si
Braila, iar in 1552 o parte din Banat, inclusiv si cetatea Timisoara, sunt transformate in pasalac.
Cei mai mult in aceasta privinta a avut de suferit spatiul dintre Nistru, Prut si Dunare. Dupa ce turcii
organizeaza aici raialele (teritoriile din preajma cetatilor) de la Cetatea Alba (numita de turci Akkerman);
Tighina (numita de turci Bender), Reni, Ismail si Hotin (la 1715) ii aseaza in stepa Bugeacului pe tatarii
nohai (inceputul secolului al XVII-lea); .aproximativ o jumatate din acest spatiu devine ocupat de turci si
tatari. Raialele erau capete de pod ale otomanilor, menite sa tina in supunere Tarile Romane.
Romanii au incercat sa organizeze diverse forme de rezistenta. Astfel, la 1524 la tentativa beiului de
Vidin Mehmed de a lua Tara Romaneasca in stapanirea sa, domnul Munteniei Radu de la Afumati da o
riposta promta, atacand cetatile turcesti de la Dunare. Domnul Moldovei Ion Voda cel Viteaz (15721574) reuseste sa adune 'oastea mare' a tarii, castiga un sir de lupte cu turcii, dar este infrant in lupta de
langa lacul Cahul (1574). Totodata devine limpede pentru romani ca iesirea de sub suzeranitatea
otomana poate avea loc numai intr-o conjuctura externa favorabila si in coalitie cu puterile europene.
Astfel, regimul suzeranitatii otomane, desi a avut forme din ce in ce mai grave, nu a modificat
organizarea institutionala interna a Tarilor Romane. Ele au continuat sa-si pastreze o autonomie reala,
desigur cu indeplinirea obligatiilor mentionate catre puterea suzerana. Autonomia lor era similara cu cea

a Ragusei (Dubrovnikului) si a Hanatului Crimeii. Pamanturile Tarilor Romane alcatuiau 'Casa pacii', iar
relatiile romano-otomane erau reglementate prin 'ahidnamele' (capitulatii) date lor de catre sultan.
Otomanii asa si n-au atins faza finala a expansiunii lor in spatiul romanesc -transformarea Tarilor
Romane in pasalacuri. Pe langa ratiuni de ordin economic, legate de cheltuieli privind administrarea
acestor teritorii, o importanta hotaratoare a avut-o forta de rezistenta permanenta a romanilor
impotriva expansiunii straine.