Instaurarea regimului de suzeranitate otomană şi formele lui de

manifestare în Ţările Române.

În sec. al VIV pe măsura înaintării osmanilor în Peninsula Balcanică, ei recurgeau la diferite

forme şi tactici de supunere a popoarelor acestei regiuni: unele teritorii sunt cucerite imediat,
altele – care opuneau o rezistenţă mai dîrză li se propunea să-şi răscumpere pacea printr-un
tribut, ca apoi turcii să aibă pretext pentru a se amesteca în chestiunile interne ale tributurilor şi
să treacă la o etapă nouă a supunerii la învestirea (confirmarea) conducătorilor la tron
(cumpărarea protecţiei); şi la numirea directă la tron a unor persoane favorabile lor; în sfîrşit la
transformarea acestor teritorii în paşalîc provincie otomană condusă de un paşa. O primă ciocnire
româno-otomană a avut loc în ultimii ani de domnie a lui Mircea cel Bătrîn, care în 1414 plăteşte
pentru prima dată tribut turcilor, iar din 1420, după ce Mihai I cade în luptă cu turcii, aceştea îşi
impun suzeranitatea, investind voievozii săi la scaunul domnesc.
Capacitatea de rezistenţă a românilor n-a permis sultanului la 1462 să transforme Ţ.R în
paşalîc. Plata tribului devine un preţ al protecţiei otomane. Prima ciocnire moldo-otomană a avut
loc în 1420, însă, datorită situaţiei ei geografice, plata tributului Ţ.M i s-a cerut pentru întîia dată
în 1456 în timpul lui Petru Aron. Ştefan cel Mare refuză în 1473 la plata tributului însă în 1476
revine la plata lui. După ce turcii cuceresc Chilia şi Cetatea Albă în 1486 relaţiile moldo-
otomane trec la „cumpărare a protecţiei” totodată Moldova păstrîndu-şi independenţa ei stabilă.
Bogdan al III îndeplineşte de facto obligaţii de vasal al Porţii: îndatoriri militare, informaţii de
cercetare, iar după 1538 se aplică sistemului de învestire şi de numire a domnului, astfel
încheindu-se procesul de instaurare a suzeranităţii otomane. Petru Rareş în a doua sa domnie
(1541-1546) fiind direct numit la tron de către sultan, fără a fi ales prealabil de boieri.
Pămînturile cunoscute de otomani se împărţeau în două categorii: Casa Islamului (cele
cucerite) şi casa războiului (cele ce urmau a fi cucerite). Pe parcurs apare o nouă categorie –
Casa păcii sau legămîntul – fiind acelea teritorii ce recunoşteau suzeranitatea I.O. Astfel Ţ-le R
au fost incluse în cea de a III categorie. La baza legămîntului Ţ-r R. cu I.O s-au aflat documente
oficiale, numite „ahidnanele” – date domnitorilor de către sultan, ce conţineau principii de bază
care determinau autonomia Ţ-r R.
Domnii urmau să fie pămînteni, creştini şi de regulă din familie domnitoare, iar ţările îşi
păstrau instituţiile lor politice, administrative, militare, judecătoreşti şi bisericeşti proprii. Pe
măsură ce s-a considerat suzeranitatea otomană, poarta şia atribuit tot mai mult dreptul de a-i
numi pe domni, substituindu-se astfel principiu dinastic şi vechiul drept de alegere al boierilor.
Numiţi la domnie, cu însemnele puteri confirmate de Poartă (steag, spadă, cal, caftan, firman de
învestire), domnii depuneau sultanului omagiu, considerîndu-se unşii lui Dumnezeuînvestiţi la
puterea de către sultan. Unii domni guvernau sub protecţia gărzilor otomane. Sub presiunea
suzeranităţii otomane Ţ-le R. îşi pierd tot mai mult libertatea de acţiune pe plan extern.
Regimul suzeranităţii otomane aduce obligaţii însemnate din punct de vedere economic. Pe
lîngă tribut, domnii dădeau la urcare pe tron peşcheşuri obligatorii sultanului, marelui vizir, altor
înalţi dregători, paşalelor din cetăţile de la Dunăre, hanului Crimeii. În calitate de suzeran al Ţ-r
R, I.O era obligat să apere integritatea lor teritorială. Dar încălcîndu-şi această obligaţie, Poarta a
încorporat sub administaraţie directă a imperiului mai multe pămînturi româneşti, transormîndu-
le în raiale turceşti,. La 1711/1716 statutul Ţ-r R nu a permis I.O să le transforme în paşalîcuri,
totuşi suzeranitatea stagnînd dezvoltarea economică a principatelor, generînd instabilitate
politică.