STATALITATE ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC ÎN EPOCA MEDIEVALĂ ŞI MODERNĂ

(II)
1) Puncte comune în istoria medievală și modernă a Țării Românești și Moldovei;
2) Elemente de istorie a Țării Românești de la constituire și până după domnia lui Vladislav
I;
3) Detalii despre istoria Moldovei de la întemeiere până la domnia lui Alexandru cel Bun;
4) Evoluția principalelor instituții în stat (Domnia, Armata, Biserica), în Țara Românească
și Moldova, în perioada medievală și modernă.

1) a) La începuturile statalității lor, cele două principate românești extracarpatice, pentru

perioade variabile de timp, au fost vasale Regatului Maghiar. Deși, la un moment dat, ambele
obțin prin victorie militară independența, pentru decenii, pe plan extern, sunt considerate în
continuare, sub suzeranitatea Ungariei. Acest mod de a privi lucrurile este propriu perioadei
medievale, în care se manifestă dualitatea puterii (civilă și bisericească). Pentru spațiul
românesc din exteriorul arcului carpatic, modelul acestei bicefalii a puterii era reprezentat de
Imperiul Bizantin (Împăratul și Patriarhul din Constantinopol). Astfel, Țara Românească
devine independentă în urma marii victorii militare de la Posada (1330), dar suverană abia
din momentul constituirii instituției reprezentative bisericești, adică Mitropolia Țării
Românești (1359). Pentru Moldova situația este similară, respectiv: independența în perioada
(1360-1365), iar suveranitatea în urma înființării Mitropoliei Moldovei (1401).
b) Ambii conducători laici sunt reprezentanții supremi ai puterii în stat din punct de vedere
militar, legislativ, judecătoresc, dar sunt și primii feudali ai țării (dominus eminens, adică
''întâiul stăpân''), din punctul de vedere al proprietăților mobile și imobile, dar și prin dreptul
suveran asupra tuturor supușilor;
c) Ambele suferă inițial atacuri de scurtă durată din partea celui mai longeviv și tenace viitor
suzeran (Imperiul Otoman), în anii 1369 (Țara Românească) și 1420 (Moldova), cu scop de
jaf, dar și pentru determinarea posibilității unor viitoare cuceriri.
d) Prin acceptarea unor obligații periodice față de otomani (tribut anual numit ''haraci'',
obligații de furnizare a unor alimente pentru armată, palatul imperial sau capitala otomană),
principatele medievale românești extracarpatice își pierdeau suveranitatea, fără să devină
provincii otomane. Pentru Valahia se cunosc doar perioadele în care este cuprins momentul
primului tribut (1394-1396) sau (1417-1420) și suma (3000 galbeni, adică aproximativ 10 kg
aur fin). În cazul Moldovei datele sunt: primul tribut (1456) și 2000 galbeni, respectiv cca. 7
kg aur fin);
e) Pe parcursul perioadei medievale ambele state românești au perioade de independență
reală, în care domnitori curajoși și cu talent militar refuză onorarea obligațiilor față de
otomani și acceptă provocarea confruntării militare, înregistrând pe acest plan succese
notabile (Rovine, în 1394, sub domnia lui Mircea cel Bătrân; Vaslui, în 1475, în perioada
domniei lui Ştefan cel Mare; Călugăreni, 1595, în timpul domniei lui Mihai Viteazu). În
diverse perioade există încercări de creare a unui front comun antiotoman (Iancu de
Hunedoara, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu).
f) Creșterea aservirii față de otomani, după 1600, a celor două state românești se reflectă în
primul rând prin creșterea tributului (de la cca. 10-15 mii galbeni la 1530, la cca. 100 de mii
în perioada începutului de sec. XVIII).
 g) Moldova și Valahia au avut din următoarele motive un statut privilegiat în politica externă
otomană (se găseau în Casa Legământului, reprezentată de teritorii autonome aflate sub
control otoman și nu sub stăpânire efectivă): I) discontinuități ale controlului otoman și
dificultăți militare importante în timpul domniilor unor conducători energici, demni, abili în
abordarea conflictului militar și capabili de a coaliza în jurul lor, toată ''suflarea țării'' și uneori
și aliați externi, cum ar fi voievodul celuilalt principat extracarpatic sau/și conducătorul
Transilvaniei); II) stăpânirea efectivă implicând și administrarea lor, ar fi fost mai costisitoare
pentru otomani, decât statutul de ''teritorii autonome sub suzeranitate turcească''și care
reprezentau în concepția lor ''baze de aprovizionare cu produse diverse''; III) traseul
expansiunii otomane spre Europa Centrală trecea pe lângă spațiul românesc, respectiv prin:
Țaratele Bulgare, Țaratul Sârb, Regatul Maghiar, care în perioada (1389-1541) au fost
cucerite și transformate în provincii otomane; IV) în timpul domniilor fanariote conducătorii
(unii cu domnii în ambele principate) s-au dovedit mai conștiincioși în strângerea taxelor și
impozitelor (inclusiv în beneficiul propriu pentru păstrarea domniei prin sumele vărsate
oficial către vistieria imperială și privat diverșilor demnitari otomani, începând cu sultanul)
decât pașalele (guvernatorii provinciilor imperiale).
2) a) Cel mai probabil "descălecatul lui Negru-Vodă, herțeg de Amlaș și Făgăraș'', de la 1290,
menționat în tradiția istorică, are legătură cu un eveniment istoric de necontestat respectiv,
desființarea autonomiei Țării Făgărașului, la 1291, de către Andrei al III-lea (1290-1301),
ultimul reprezentant al primei dinastii maghiare (Arpadiană), înființată în jurul anului 900. În
logica lucrurilor poate fi și trecerea la sud de Carpați a unei căpetenii locale, care stăpânea
acel teritoriu și care nu era de acord cu schimbarea statutului politic al structurii prestatale
românești. Conducătorul din sudul Transilvaniei și grupul înarmat restrâns, care îl însoțea s-a
stabilit la Câmpulung, localitate locuită români, dar și de o comunitate de coloniști sași și
apărată de o garnizoană militară maghiară, care cel mai probabil a fost îndepărtată doar cu
sprijinul populației românești locale. Oricum ar sta lucrurile în acest caz, trei realități istorice
se vor petrece în următoarea perioadă, respectiv: I) În contextul favorabil determinat de lupta
pentru putere din Regatul Maghiar (1301-1310), după moartea lui Andrei al III-lea, voievodul
Basarab, fiul lui Thocomerius (conform unui document din 1332, al cancelariei regale
maghiare) unifică structurile politice prestatale din dreapta și stânga Oltului și devine astfel
conducătorul primului stat medieval românesc din afara arcului carpatic (Țara Românească);
II) coagularea politică menționată anterior a fost favorizată și de slăbirea accentuată a
dominației tătare asupra spațiului românesc, după uciderea în lupta pentru putere, a marelui
han Nogai, al tătarilor de pe Volga, în 1299; III) cetatea Câmpulung devine prima capitală a
principatului de la sudul Carpaților și apoi necropolă pentru întemeietor și succesor (fiul său).
b) Chiar dacă la început Basarab I își menține independența față de maghiari, prin
colaborarea cu tătarii, bulgarii și sârbii, totuși la un moment dat, va fi nevoit să recunoască
suzeranitatea maghiară. Dovada de necontestat este un document al cancelariei regale, din
1324, în care domnitorul român era numit ''voievodul nostru transalpin". Relațiile dintre cele
două state se modifică radical câțiva ani mai târziu (probabil de la stăpânirea de către Basarab
I a Banatului de Severin, fără onorarea obligațiilor de vasalitate). Astfel, regele maghiar Carol
Robert de Anjou (1308/1310-1342) sfătuit de reprezentanții marii nobilimi (magnații),
hotărăște în toamna anului 1330. o expediție de înlăturare de la putere a lui Basarab și
înlocuirea lui cu un funcționar regal de rang superior. Basarab conștient de distrugerile
potențiale în cazul conflictului militar, îi propune regelui maghiar următoarea variantă de
evitare a confruntării militare. Dacă armata regală nu traversează râul Olt și urmează la
întoarcere același traseu ca la venire, fără a provoca în continuare distrugeri, el se obligă la
plata unei sume de 7000 mărci argint (n.n.-reprezentau echivalentul valoric a ''1150 kg argint
pur'' sau ''75 kg aur fin'') și restituirea Banatului de Severin. Suma uriașă era și expresia unei
forțe economice notabile a Valahiei. Sigur de victorie, Carol Robert refuză oferta. Conștient
de inferioritatea numerică și a dotării militare a trupelor sale, Basarab părăsește cetatea
domnească și îi atrage pe maghiari într-o trecătoare (n.n.- denumită de Nicolae Iorga, Posada,
dar încă nelocalizată pe teren și aflată conform majorității istoricilor contemporani, în Banatul
de Severin). Înfrângerea maghiarilor este catastrofală. Regele scapă cu viață ca prin minune,
datorită ''vitejiei'' de a se travesti cu hainele unui dregător regal, care moare în locul său.
Mărturia strălucitei victorii (care cum s-a mai spus a reprezentat independența în fapt a Țării
Românești, chiar dacă conform dreptului medieval nu și în sens juridic). Dovada peste timp
este un document cu text latin și imagini colorate realist, probabil datorat unui participant
direct la eveniment (reprezentant al marii nobilimi maghiare și care în urma laudelor
consistente aduse lui Basarab și criticilor acide la adresa regelui său a considerat că este
înțelept să rămână anonim). Este realizată la aproximativ 3 decenii de la eveniment și este
numită Cronica pictată de la Viena, păstrată azi la Biblioteca Națională din Budapesta. A fost
tradusă în limba română, în 1937, de către marele istoric George Popa Lisseanu. Necesitatea
înlăturării totale a stăpânirii tătare a determinat reluarea relației de vasalitate față de coroana
maghiară, care urma să colaboreze cu Basarab în atingerea acestui obiectiv. Primea ca feude
(Amlașul, Făgărașul și Banatul de Severin). Basarab cucerește în perioada (1345-1350) sudul
Moldovei actuale, explicație a denumirii de ''Basarabia'', extinsă ulterior la întregul teritoriu
dintre Prut și Nistru. Regele maghiar considera jurământul de vasalitate, ca o recunoaștere a
faptului că acesta ar fi deținut întreaga țară (inclusiv teritoriile nou cucerite de Basarab) ca
feudă, de la el.
c) Fiul și urmașul la conducerea țării, Nicolae Alexandru (1352-1364) contracarează
pretențiile maghiare privind vasalitatea pe două căi, respectiv: I) constituirea Mitropoliei Țării
Românești (1359), subordonată Patriarhiei din Constantinopol, măsură menită să pună capăt
încercărilor de catolicizare întreprinse de maghiari, care dacă ar fi avut succes ar fi însemnat
cel puțin o creștere a influenței lor la sud de Carpați, dacă nu chiar o dominație directă; II) își
acordă după modelul imperial bizantin (autokrator), pe cel de samodîrjeț (''singur stăpânitor'').
d) Fiul și succesorul la domnie, Vladislav Vlaicu (1364-1377) acceptă vasalitatea maghiară
în schimbul acordării ca feude a (Amlașului, Făgărașului, Banatului de Severin). Poartă
totodată și două războaie cu maghiarii (1365-1366 și 1368-1369). Respinge primul atac
otoman asupra Valahiei (1369). Realizează, în 1365, prima emisiune monetară a Țării
Românești (toate monetele indiferent de greutate și valoare sunt din argint). Acordă primul
privilegiu comercial al unui domnitor român, negustorilor brașoveni care tranzitează teritoriul
Valahiei ''spre țări străine'' (1368). Chiar dacă în anumite momente din considerente politice a
acceptat vasalitatea el este continuatorul politicii tatălui său, de opoziție la expansiunea
maghiară, consolidând în acest sens relațiile cu statele ortodoxe din Balcani și dând atenție
dezvoltării economice a țării și cu scopul de a se susține militar la nevoie. După aproape un
deceniu de conducători obscuri, domnia va fi obținută pentru o perioadă îndelungată (1386-
 1418) de un alt voievod plin de calități, Mircea cel Bătrân (n.n.-va fi tratat într-o altă temă
pentru Bacalaureat).
3) a) După primul conducător al Moldovei independente în fapt (voievodul Bogdan, despre care
s-au prezentat date anterior), îi urmează pentru circa un deceniu fiul său Lațcu (c. 1365-1375).
În timpul domniei sale țara suferă un ''puseu de catolicizare la vârf'' (câteva zeci de persoane
din ierarhia superioară a statului, în frunte cu domnitorul și familia sa adoptă confesiunea
catolică). Trimiși ai Papei întemeiază la Siret (prima capitală a Moldovei) o episcopie
catolică, în 1370/1371. Catalizatorul acestei acțiuni îl reprezintă alianța matrimonială dintre
Ungaria și Polonia (ambele regate fiind de confesiune catolică). Astfel, monarhul Ungariei
Ludovic I de Anjou (1342-1382), fiul lui Carol Robert, devine și rege al Poloniei, în perioada
(1370-1382). Alte detalii nu apar despre domnia lui și cu deplin temei poate fi considerat un
conducător ''șters", comparativ cu tatăl său. Sora sa, Margareta Mușata, va fi mama altor doi
domnitori importanți: Petru Mușat (1375-1391) și Roman Mușat (1392-1394). Le va urma fiul
cel mare al lui Roman Mușat, Ştefan (1394-1399) și apoi o domnie înțeleaptă și de lungă
durată a fratelui său Alexandru numit și ''cel Bun'' (1400-1432), bunicul patern al lui Ştefan
cel Mare, interval de timp în care țara a cunoscut o perioadă de stabilitate.
b) Printre realizările lui Petru Mușat se pot menționa: I) extinderea importantă a teritoriului
Moldovei spre sud; II) mutarea, în 1388, a capitalei de la Siret, la Suceava; III) începerea
demersurilor către Patriarhia din Constantinopol pentru constituirea Mitropoliei Moldovei,
care au început la 1387 și s-au încheiat abia la începutul domniei lui Alexandru cel Bun
(1401); IV) prima emisiune monetară a Moldovei (1377). Banii se numesc groși, imită
monetele poloneze ale epocii și sunt realizați din argint;
c) În mare parte pe baza realizărilor fratelui său în materie de extindere a teritoriului țării,
deoarece Moldova îngloba și vărsarea Dunării în Marea Neagră, Roman Mușat se intitulează,
în 1392, astfel: ''Marele singur stăpânitor , cu mila lui Dumnezeu domn Io Roman-voievod,
care stăpânește Țara Moldovei, din munte până la mare''.
d) Ca o contrapondere la pericolul expansiunii maghiare, Petru Mușat se recunoaște, în 1387,
vasalul regelui polon Wladislaw al II-lea Jagello (1386-1434). În același scop, nepotul său,
Ştefan I (1394-1399) presta jurământ de vasaslitate aceluiași monarh, în 1395 și în același an
a înfrânt armata invadatoare maghiară la Hindov (probabil azi localitatea Ghindăoani-jud.
Neamț), condusă de însuși regele Sigismund de Luxemburg (1387-1437), care venise cu
scopul de a instaura cu forța suzeranitatea sa asupra Moldovei.
4) a) Principalele instituții din spațiul românesc extra-carpatic în perioada medievală și o parte a
perioadei moderne au fost: I) Domnia și Sfatul Domnesc; II) Armata; III) Biserica.
I) Caracteristicile puterii domneșți au fost prezentate anterior. Domnitorul era ajutat și se
sfătuia în problemele de politică internă și externă cu Sfatul Domnesc (compus din 12 mari
boieri, după modelul creștin reprezentat de Iisus și cei 12 Apostoli). Boierimea în Moldova și
Țara Românească era de trei categorii desemnate printr-un prefix în limba slavonă, adăugat
funcției în stat (dregătorie), respectiv: A) vel (marea boierime), reprezintă o prescurtare a
cuvântului ''înalt'' (în sens ierarhic); B) vtori (boierimea mijlocie), se traduce prin ''al doilea''
(în sens ierarhic); C) treti (mica boierime), respectiv ''al treilea'' (în sens ierarhic). În cazul
incapacității temporare a domnitorului de a conduce țara (plecat la război, afectat de o boală
de mai lungă durată, etc.), trei mari boieri puteau deveni locțiitori domnești (vel-logofătul;
vel-vornicul și mitropolitul țării), adică șeful cancelariei domnești sau șeful armatei (plasat în
ierarhia militară imediat după domnitor) și ierarhul suprem al bisericii statului.
II) Domnitorii înțelepți și cu un patriotism faptic au conștientizat că, dezvoltarea economică
a țării lor asigură resurse și pentru întreținerea armatei și înzestrarea ei cu echipament militar
adecvat, dar și pentru angajarea de la un moment dat a unor soldați străini (mercenari numiți
"lefegii'', în Țările Române), care primeau o sumă de bani (cu o anumită regularitate) din
partea angajatorului (statal sau privat) numită soldă, dar trăiau mai ales din prăzile bogate
rezultate din campaniile militare la care participau. Moldova și Valahia au funcție de gradul
de pericol extern, două forme de angajament militar, respectiv: a) Oastea cea mică (era
compusă din efectivele militare aflate la dispoziția domnitorului și din mini-armatele aflate la
dispoziția marilor boieri și plătite de aceștia). Oastea cea mică era folosită în caz de pericole
de intensitate mică și medie; b) Oastea cea mare (era alcătuită din totalitatea bărbaților valizi
pentru luptă, mulți dintre ei înarmați cu uneltele muncii zilnice - coase, furci, topoare). Oastea
cea mare includea și efectivele primei categorii menționate. Forța militară a fiecărei țări
românești extracarpatice a fost întotdeauna în perioada medievală și premodernă inferioară
efectivelor invadatorilor. Raportul de forțe a variat în general de la 1/3 la 1/6. În aceste
condiții domnitorii remarcabili au folosit tactici ingenioase, care să reducă numărul
dușmanilor înainte de confruntarea militară și să ''apropie'' victoria. Se pot menționa: A)
tactica pământului pârjolit (erau distruse toate sursele de hrană, apă, adăpost) din calea
inamicilor, prin ardere sau prin otrăvire; B) folosirea tuturor oportunităților climatice (ex:
ceața), de moment al zilei (noaptea sau dimineața devreme) sau caracteristicile terenului
(pădure, mlaștină) pentru generarea unor atacuri surpriză sau pentru a atrage dușmanul pe un
teren dificil simulând o retragere.
Populația inaptă pentru luptă (femei, copii) se refugiau în păduri cu strictul necesar pentru
supraviețuire, până la îndepărtarea pericolului.
Armata țării a dispărut în Moldova și Țara Românească o dată cu începutul perioadei
fanariote (1711-Moldova; 1716-Valahia). Este de departe intervalul de timp în care dominația
otomană a atins cote maxime, deși Țările Române nu au devenit provincii otomane.
Domnitorii sunt în mare parte greci, foști demnitari otomani, în general translatori la palatul
sultanului numiți în epocă dragomani sau tălmaci (un fel de adjuncți de ministru de externe,
ca echivalent modern) și locuind în cartierul Fanar al Istambul-ului. Sunt numiți de sultan și
nu de boierii țării, ca înainte. Sunt echivalenții unui guvernator de provincie otomană (pașă cu
două tuiuri). Au la dispoziție ''un fel de S.P.P'', reprezentat de garda domnească (formată din
3-4000 de mercenari albanezi numiți arnăuți). Aceștia îl pot ucide pe domnitor, dacă nu
respectă dispozițiile venite de la sultan sau alți înalți demnitari turci.
III) Într-un climat de profundă religiozitate caracteristic perioadei medievale și premoderne
din spațiul românesc, Biserica a jucat un rol fundamental. Astfel, persoana aflată la cel mai
înalt nivel în ierarhia bisericească (mitropolitul țării) era pentru foarte mulți domnitori un
consilier de taină, căruia i se solicita sfatul, în momentele cele mai delicate pentru țară și
câteodată deveneau agenți diplomatici, cu misiuni încredințate de domnitori. Uneori au fost și
duhovnici ai domnitorilor. Mitropolitul avea primul rol în ritualul creștin de consacrare a celui
care urma să ocupe tronul țării. Chiar și în perioada fanariotă turcii nu s-au atins de instituțiile
bisericești din Moldova și Valahia și nu au transformat lăcașurile de cult în moschei.