Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc (secolele IX-XVIII)

1. Autonomii locale în spațiul românesc

2. Constituirea statelor medievale românești
3. Instituții centrale în spațiul românesc

Odată cu desăvârșirea etnogenezei românești, istoria ce se scrie în spațiul carpato – danubiano - pontic
aduce în prim plan o nouă etapă, cea a constituirii statelor medievale românești. Întemeierea structurilor
statale este un proces istoric complex și îndelungat.
1. Autonomii locale în spațiul românesc
A. Evoluție:
- Transilvania, Țara Românească, Moldova și Dobrogea s-au constituit în perioada secolelor al
XIII-lea - al XIV-lea, prin unificarea autonomiilor locale.
- Anterior formării statelor medievale, în spațiul românesc au existat formațiuni politice
prestatale dependente de un centru de putere (acestea sunt autonomiile românești);
- Formațiunea politică de bază era obștea sătească (comunitatea rurală ce ocupa un teritoriu,
bazată pe coexistența proprietății private și a celei comune - pășune, pădure), aflată sub
conducerea unui jude;
- Judele își exercita autoritatea împreună cu „oamenii buni și bătrâni” (sfatul obștii), după legea
nescrisă („obiceiul pământului”);
- Mai multe obști sătești se reunesc în uniuni de obști (numite „romanii populare” de
istoricul Nicolae Iorga);
- Ulterior, uniunile de obști s-au grupat în structuri teritoriale mai ample, numite cnezate
(conduse de cnezi) sau voievodate (conduse de voievozi);
- În general, structurile prestatale sunt dependente de un centru de putere străin, direct sau
indirect, prin intermediul unei căpetenii militare, voievod sau duce;
- Se realizează o evoluție specifică spațiului românesc, pe care Nicolae Iorga o numea
„evoluție de la sat la stat”.
B. Formațiuni prestatale românești ( sec. al IX-lea – al XIII-lea):
• în zona intracarpatică/ Transilvania și Banat: - în secolele al VIII-lea – al IX-lea, românii
majoritari conviețuiesc cu slavii;
- Pentru finalul secolului al IX-lea, cronicarul Anonymus, în lucrarea „Gesta Hungarorum”
(sec. al XII-lea), menționează următoarele formațiuni prestatale românești:
•Voievodatul lui Glad - în Banat, cu centrul la Cuvin;
•Voievodatul lui Menumorut - în Crișana, cu centrul la Biharea;
•Voievodatul lui Gelu - în Podișul Transilvaniei, cu centrul la Dăbâca.
- Gelu era singurul dintre aceşti conducători locali numit de Anonymus blach, adică
român.
- La sfârșitul sec. al IX-lea, voievozii amintiți se aflau în conflict cu maghiarii. Gelu este supus
de căpetenia maghiară Tuhutum. Acesta își constituie un dominium propriu și o dinastie
separată de cea a ducelui Arpad din Pannonia. Timp de aproape un veac, Tuhutum și urmașii
lui stăpânesc partea apuseană a Transilvaniei în „pace și fericire”.
- „Legenda Sfântului Gerard” (sec. al XI-lea) menționează existența, în secolul al XI-lea, a
două voievodate românești, care au opus rezistență expansiunii maghiare:
•Voievodatul lui Ahtum, în Banat, cu centrul la Morisena;
•Voievodatul lui Gyula/Gyla (urmaș al lui Gelu), în centrul Transilvaniei, cu reședința la
Bălgrad (Alba Iulia);
- Gyula conducea „o țară întinsă și prosperă” și s-a opus creștinării în rit catolic, fiind învins
de regele maghiar Ștefan cel Sfânt, în anul 1003. Voievodatul său este anexat Regatului
Ungariei;
- Ahtum a intrat în conflict cu Coroana maghiară deoarece a promovat o politică externă
proprie și a vămuit sarea regală transportată pe Mureș;
27
 - voievodatul său a fost supus.
- Între secolele al XI-lea - al XIII-lea, Regatul Ungariei și-a impus autoritatea asupra întregului
spațiu transilvănean.
• în zona de la S de Carpați/Țara Românească:
Primele formațiuni politice prestatale existente între Carpați și Dunăre sunt menționate în „Diploma
cavalerilor ioaniți”, document emis la 2 iunie 1247, de regele Bela al IV-lea al Ungariei:
•Țara Severinului/Banatul de Severin, în vest, pe linia Dunării;
•Voievodatul lui Litovoi (în dreapta Oltului, pe Valea Jiului),
•Voievodatul lui Seneslau (în stânga Oltului, pe Valea Argeșului);
•Cnezatele lui Ioan și Farcaș, pe Valea Oltului, între Jiu și Olt.
• în zona de la E de Carpați/Moldova:
„Cronica lui Nestor” sau „Cronica vremurilor trecute” (cronică rusă, 1113, Nestor-călugăr; confirmă
existența românilor și a slavilor la venirea ungurilor în Pannonia), documentele papale, cronicile
maghiare menționează, în perioada secolelor al XII-lea - al XIII-lea, existența la est de Carpați a unor
formațiuni prestatale ce purtau denumiri tradiționale:
•codrii („Codrii Cosminului”, „Codrii Orheiului”, „Codrii Lăpușnei”, „Codrii Herței”);
•câmpuri („Câmpul lui Vlad”, „Câmpul lui Dragoș”);
•ocoale (Vrancea, Câmpulung);
•„țări” (Țara Șipenițului, Țara Românilor, Țara Bolohovenilor, Țara Brodnicilor, Țara
Berladnicilor);
•cobâle (Bacău, Neamț, Vaslui).
- În secolele al X-lea - al XIII-lea, teritoriul de la răsărit de Carpați este denumit, după numele
principalilor migratori ai perioadei, Patzinakia (sec. X, pecenegi), Cumania (sec. XIII,
cumani) sau Tartaria (sec. XIII, tătari).
• în zona Dobrogea:
- între 971-1204, Dobrogea este integrată Imperiului Bizantin, sub numele Thema Paristrion;
- în secolul al X-lea: inscripțiile de la Mircea Vodă (943) și Basarabi îi menționează pe jupan
Dimitrie, respectiv pe jupan Gheorghe;
- în secolul al XI-lea: Ana Comnena, în lucrarea „Alexiada”, menționează 3 conducători
locali: Tatos (S Dobrogei, cu reședința la Dristor), Seslav (NE Dobrogei, Preslav), Satza
(NV Dobrogei, Vicina). În 1094, este menționat un alt fruntaș al vlahilor, Pudilă;
- În secolul al XIII-lea, într-o diplomă a țarului vlaho-bulgar Ioan Asan al II-lea (1218-
1241), este menționată Țara Cavarnei (1230), între Mangalia și Varna, nucleul viitorului
stat dobrogean.
•Trăsături ale autonomiilor locale:
- Sunt menționate în izvoare istorice;
- Sunt organizate sub formă de voievodate;
- Au conducători cu atribuții militare și administrative;
- Dispun de armată proprie;
- Se confruntă cu tendințele expansioniste ale maghiarilor/Ungariei;
- Au stat la baza constituirii statelor medievale românești etc.
2. Constituirea statelor medievale românești
Formarea statelor medievale românești este rezultatul acțiunii mai multor factori interni și externi.
A. Factori favorizanți:
Interni:
- Existența formațiunilor prestatale românești;
- Creșterea demografică semnificativă;
- Evoluția societății românești: în cadrul obștilor sătești se accentuează procesul de diferențiere
socială, individualizându-se viitoarea boierime (maiores terrae) și țăranii (rustici);
- Viața economică prosperă.
Externi: au contribuit la accelerarea procesului de construcție statală românească

28
 - Presiunile militare și politice externe exercitate de:
• ultimii migratori (maghiari, pecenegi, uzi, cumani, tătari);

• statele vecine: - Ungaria (stingerea dinastiei Arpadienilor-1301 și criza dinastică) și Imperiul

Bizantin doreau să controleze spațiul românesc;
- constituirea Hanatului Hoardei de Aur a împiedicat expansiunea Ungariei la est de Carpați.
B. Transilvania
- Între secolele al XI-lea – al XIII-lea, regiunea intracarpatică a fost cucerită (de la V la E) și
organizată sistematic de Regatul Ungariei (creat prin încoronarea lui Ștefan în anul 1000 și
creștinarea ungurilor în rit catolic);
- Regii maghiari au încercat să impună formele de organizare politică și ecleziastică de tip
apusean. Astfel, la nivel local, comitatul este instalat peste vechile autonomii românești, iar
episcopatul catolic ia locul organizării ortodoxe preexistente. De asemenea, majoritatea
pământurilor au fost împărțite nobililor unguri.
Organizarea politică:
- Statul maghiar a încercat, fără succes, să impună principatul, formă de organizare preluată din
Occidentul feudal;
- În anul 1111 este menționat „Mercurius, princeps Ultrasilvanus”;
- În acest context, Transilvania a fost organizată ca un voievodat autonom plasat sub
suzeranitatea Regatului Ungariei. Așadar, Transilvania dispunea de conducere proprie, de o
adunare nobiliară distinctă de cea a Ungariei - Adunarea generală a nobililor, de norme juridice
proprii.
- Era condusă de un voievod (primul voievod - Leustachius, menționat în 1176), numit de regele
maghiar; voievodatul era o instituție tradițională românească!
Organizarea administrativă:
- În conformitate cu statutul de autonomie, Transilvania dispunea de o organizare
administrativ-teritorială proprie, alcătuită din:
a. comitate:
- teritorii subordonate voievodului, dar controlate de regalitatea maghiară;
- comitatul era o unitate administrativ - teritorială locuită în principal de maghiari, condusă de un
comite, cu reședința într-o cetate fortificată (Bihor-1111, Crasna, Dăbâca-1164, Alba, Cluj,
Timiș-1175 etc.);
- s-au constituita 7 comitate.
b. scaune (sași – 7 scaune, secui - 7 scaune) și districte (sași - 2 districte: Brașov, Bistrița):
- erau unități administrativ-teritoriale autonome specifice sașilor (7 scaune și 2 districte, reunite
în „Universitatea sașilor”-1486) și secuilor;
- beneficiau de autonomie.
c. „țări”/ districte: ex. Țara Hațegului, Țara Făgărașului, Țara Maramureșului etc.;
- erau unități administrative specifice românilor, localizate în regiunile de margine/graniță;
- beneficiau de autonomie, fiind conduse de juzi, cnezi sau voievozi;
- se bazau pe „legea românească” („ius valachicum”);
- în secolele al XIV-lea - al XV-lea, „țările” vor fi organizate sub forma unor districte românești
conduse de demnitari numiți de Coroană.
- Dacă zona centrală a Transilvaniei a fost cuprinsă în structurile regalității maghiare, în teritoriile
de margine au continuat să existe autonomiile românești!
Colonizarea sașilor, secuilor și a cavalerilor teutoni:
- Pentru consolidarea stăpânirii lor în Transilvania, pentru apărarea granițelor, pentru stimularea
vieții economice și urbane (Sibiu, Brașov, Sighișoara, Bistrița etc.), pentru prozelitismul
religios/răspândirea catolicismului, regii maghiari i-au colonizat în zona intracarpatică pe:
a. sași - originari din spațiul germanic, secolele al XII-lea – al XIII-lea, rol economic;
b. secui - populație războinică, stabilită în E Transilvaniei, pentru apărarea trecătorilor din
zona Carpaților Orientali;
29
 - sașii și secuii au primit privilegii, precum dreptul la organizare proprie și de a se așeza în
orașe;
c. cavalerii teutoni, 1211-1225:
- au fost colonizați în Țara Bârsei, de regele maghiar Andrei al II-lea;
- centru – Feldioara;
- au avut atribuții militare (apărarea frontierelor estice ale Regatului Ungariei, stoparea
invaziilor cumanilor din Câmpia Dunării în Transilvania) și religioase.
Statutul românilor:
- românii reprezintă populația majoritară;
- în secolul al XIV-lea, o serie de acte ale regilor Ungariei au diminuat autonomia românilor;
- 1366, diplomele emise de Ludovic cel Mare/ Ludovic I de Anjou condiționau calitatea de
nobil de apartenența la catolicism;
- în 1437 sunt puse bazele „Unio Trium Nationum” (sistemul „națiunilor privilegiate”,
alcătuit din maghiari, sași, secui).
Prin urmare, românii ortodocși majoritari, considerați „tolerați”, au fost excluși din viața
politică.
- În 1541, Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomană.
C. Țara Românească
Întemeierea statului:
1. Prima încercare de unificare a formațiunilor prestatale de la S de Carpați și de înlăturare a
suzeranității regelui maghiar Ladislau al IV-lea a fost coordonată de voievodul Litovoi;
- În 1277, acesta a condus o revoltă antimaghiară;
- Litovoi moare în luptă, iar fratele său, Bărbat, este luat prizonier; ulterior, Bărbat a fost
răscumpărat de supuși și a recunoscut suzeranitatea regelui Ungariei.
2.Tradiția populară („Letopisețul Cantacuzinesc”) atribuie întemeierea Țării Românești
voievodului Negru Vodă din Țara Făgărașului;
- Legenda istorică susține că, în contextul lichidării autonomiei Țării Făgărașului de către regele
maghiar Andrei al III-lea, în anii 1290-1291, voievodul Negru Vodă a „descălecat” pe valea
Argeșului, la Câmpulung și Curtea de Argeș. Întemeierea statului a fost realizată prin unificarea
teritoriilor de la E de Olt și prin supunerea căpeteniilor din Oltenia;
- Teoria descălecatului nu este confirmată de sursele istorice!
3. Întemeietorul statului Țara Românească atestat în documente este Basarab I (1310?-1352),
care și-a luat titlul de „mare voievod”.
- La începutul secolului al XIV-lea, Basarab I a unificat formațiunile prestatale dintre Carpați și
Dunăre (Voievodatul lui Litovoi și voievodatul lui Seneslau) sub propria conducere;
- Inițial, a recunoscut suzeranitatea regelui maghiar Carol Robert de Anjou. Astfel, în 1324,
într-un document maghiar, Basarab I este numit „voievodul nostru transalpin”;
- Înțelegerea nu era agreată de nobilimea maghiară; pe acest fond, în toamna anului 1330,
armatele coordonate de regele Ungariei au pătruns în Țara Românească, ocupând Banatul de
Severin, au străbătut Oltenia și au asediat Curtea de Argeș, reședința lui Basarab I;
- În intervalul 9-12 noiembrie 1330 are loc lupta de la Posada, între Basarab I, domnitorul Țării
Românești și Carol Robert de Anjou, regele Ungariei. Confruntarea militară, descrisă în „Cronica
pictată de la Viena”, s-a finalizat cu victoria lui Basarab I. Românii au folosit avantajul terenului
propriu.
Cauze:
- Tendințele expansioniste manifestate de Ungaria în teritoriile extracarpatice;
- Conflictul pentru Banatul de Severin;
- Atitudinea independentă a lui Basarab I;
- Legăturile domnitorului Țării Românești cu bulgarii și tătarii;
- Înfrângerea suferită la Velbujd, în fața sârbilor, de coaliția bulgaro-valaho-tătară.
Consecința fundamentală:

30
 - Victoria de la Posada reprezintă actul de naștere al statului independent Țara Românească,
devenit „prima libertate românească”.
Consolidarea statului:
- A fost realizată de Basarab I și de urmașii săi (dinastia Basarabilor), prin:
a. crearea instituțiilor interne (Domnia, Biserica, Armata, Sfatul Domnesc, Adunarea Țării);
b. recunoașterea internațională a independenței.

Domnitori:
•Nicolae Alexandru (1352-1364):
- Este asociat la domnie de tatăl său;
- În 1359 își ia titlul de domn autocrat (singur stăpânitor);
- în același an a întemeiat prima Mitropolie Ortodoxă a Țării Românești, dependentă de
Patriarhia de la Constantinopol;
- sediu: Curtea de Argeș, primul mitropolit: Iachint.
•Vladislav Vlaicu (1364- 1376/1377):
- a întemeiat, la Severin, în 1370, a doua Mitropolie Ortodoxă;
- a înființat cancelaria domnească;
- a emis primele monede de argint (ducatul de argint);
- în contextul creșterii amenințării otomane la Dunărea de Jos, în 1368 reia obiceiul de
recunoaștere a suzeranității maghiare, obținând în schimb Severinul și Făgărașul.
Așadar, autonomiile locale românești au contribuit la întemeierea statului medieval Țara
Românească, prin unificarea formațiunilor prestatale dintre Carpați și Dunăre și prin
contribuția elementului autonom din Transilvania (Țara Făgărașului).
D. Moldova
Întemeierea statului:
- În secolul al XIV-lea, teritoriul de la E de Carpați, viitorul stat Moldova, se afla sub
dominație tătară.
Constituirea Moldovei este rezultatul unui dublu descălecat.
Factori favorizanți:
- dorința românilor de a înlătura dominația tătară;
- lupta pentru controlul drumurilor comerciale ce legau Marea Neagră și Dunărea de Europa
Centrală și de Nord;
- rivalitatea existentă între regii maghiari și hanii tătari.
Etape:
- Prima etapă: întemeierea - „descălecatul lui Dragoș” (primul descălecat), plasat în perioada
1347-1352/1353;
- La inițiativa regelui Ungariei, Ludovic I de Anjou (cel Mare), voievodul român Dragoș, venit
din Maramureș, a organizat în NV Moldovei, între Carpați și Siret, o „marcă de apărare”
(„Moldova Mică”) împotriva tătarilor. Noua structură avea capitala la Baia și se afla sub
suzeranitate maghiară. Acest teritoriu a reprezentat nucleul statului medieval de mai
târziu.
- Succesori: Sas și Balc (din familia Drăgoșeștilor) - recunosc suzeranitatea Ungariei;
- A doua etapă: independența - „descălecatul lui Bogdan” (1359);
- Bogdan, voievod român din Maramureș aflat în conflict cu regalitatea maghiară, trece în
Moldova (al doilea descălecat). Cu sprijinul boierimii moldovene, preia conducerea răscoalei
locale, îl înlătură pe Balc, urmașul lui Dragoș, și refuză să recunoască suzeranitatea Ungariei.
- 1364-1365, Bogdan I respinge un atac al regelui maghiar Ludovic I de Anjou și obține
independența Moldovei, cu reședința la Baia (evenimentele sunt consemnate în „Cronica lui
Ioan de Târnave”).
Consolidarea statului:

31
 - S-a realizat atât prin întemeierea instituțiilor de conducere, cât și prin extinderea
teritorială;
• Lațcu (1369-1377):
- stabilește capitala Moldovei la Siret;
- 1370, întemeiază Episcopia catolică de la Siret.
• Petru I Mușat (1375-1391 sau 1377-1392):
- stabilește capitala la Suceava;
- în deceniul nouă al secolului al XIV-lea, întemeiază Mitropolia Ortodoxă a Moldovei, cu
sediul la Suceava, recunoscută în 1401/1402;
- emite prima monedă a statului moldovean - grosul de argint;
- 1387, la Lvov, pentru a contracara presiunile Ungariei, depune jurământ de vasalitate față de
regele Poloniei, Vladislav Iagello. Se inaugura astfel principala direcție a politicii externe a
Moldovei pentru viitoarea perioadă.
• Roman I Mușat (1391/1392-1394):
- a încheiat procesul de extindere teritorială a Moldovei, unificând teritoriile dintre Carpați,
Nistru, Dunăre și Marea Neagră;
- se proclamă „mare și singur stăpânitor, domn al Țării Moldovei (…) de la munte până la
mare”/ „Moldova Mare”- așadar, Roman I a instituit domnia autocrată în Moldova.
E. Dobrogea
Întemeierea statului:
- S-a realizat în secolul al XIV-lea, prin unificarea formațiunilor prestatale dintre Dunăre și
Marea Neagră în jurul Țării Cavarnei/Cărvunei, cu centrul la Caliacra;
- Factori favorizanți: slăbirea autorității Imperiului Bizantin și a Țaratului Bulgar;
- Conducători:
• Balica: și-a afirmat autonomia față de Imperiul Bizantin și s-a implicat în luptele pentru putere
de la Constantinopol, între Ioan al V-lea Paleologul și Ioan al VI-lea Cantacuzino.
•Dobrotici/Dobrotiță (1354-1386): primește titlul de „despot”, susține familia imperială a
Paleologilor în războiul civil, unifică „țările” dintre Dunăre și mare, mută capitala la Caliacra, stabilește
legături cu voievodul Țării Românești,Vladislav Vlaicu.
- Conflict cu Genova.
•Ivanco/Ioancu (1386-1388): în 1388 se aliază cu Mircea cel Bătrân împotriva turcilor.
- 1388-1417/1420, Dobrogea este inclusă în Țara Românească;
- 1417/1420-1878, Dobrogea a făcut parte din Imperiul Otoman.
3. Instituții centrale în spațiul românesc
A. Voievodatul:
- Între secolele al XII-lea – al XVI-lea a fost instituția centrală în Transilvania;
- Reprezentantul instituției era voievodul, numit de regele Ungariei;
- Avea atribuții militare, administrative și judiciare/judecătorești;
- Dispunea de o cancelarie proprie;
- Voievodul își exercita autoritatea asupra comitatelor;
- Începând cu anul 1437, conducerea Transilvaniei era asigurată de voievod și de
reprezentanții categoriilor privilegiate (nobilii maghiari, clerul catolic, patriciatul săsesc și
mica nobilime secuiască), organizați în „Unio Trium Nationum”;
- Unii voievozi, Roland Borșa (1282, 1284-1285, 1288-1293) și Ladislau Kan (1294-1314), au
desfășurat o politică de relativă independență față de Ungaria.
B. Principatul:
- În perioada 1541-1691/1699, Transilvania a fost principat autonom sub suzeranitate
otomană;
- Reprezentantul instituției era principele, numit de Dietă (150 membri) și confirmat de sultan;
principele era ajutat de un Sfat (12 membri) și de Dieta provincială.
- 1699 (de iure)-1867, Transilvania este principat autonom sub suzeranitate habsburgică;
- 1765-1867, Transilvania este mare principat autonom;
32
 - În conformitate cu „Diploma Leopoldină” (1691), titlul de principe revenea împăratului de
la Viena; acesta desemnează un guvernator, ajutat de guberniu. Dieta provincială își
păstrează atribuțiile legislative.
C. Domnia:
- A fost principala instituție centrală în Țara Românească și în Moldova;
- Reprezentant: domnul/domnitorul;
- Era considerată de origine divină; astfel, domnii români susțineau că își exercită puterea „din
mila lui Dumnezeu”;
- Transmiterea funcției se realiza conform principiului ereditar-electiv:
- pe cale ereditară - către toți fiii unui domn, legitimi sau nelegitimi; exista posibilitatea ca un
domn să-și desemneze încă din timpul vieții succesorul, acesta devenind asociat la domnie
(ex. Basarab I-Nicolae Alexandru, Mircea cel Bătrân-Mihail);
- pe cale electivă - prin alegerea domnului de către marea boierime, din rândul membrilor
familiei domnitoare („os domnesc”).
- Familii domnitoare: Basarabii - Țara Românească, Mușatinii-Moldova;
- Teoretic, puterea domnului era absolută, realitate subliniată și de titulatura acestuia: „Io
[prescurtare a lui Ioannes- „cel ales de Dumnezeu”], (…) mare voievod [conducător al armatei],
domn [latinescul „dominus”- stăpân al țării și al pământurilor] și singur stăpânitor” (reprezintă o
afirmare de suveranitate);
- În practică, existau anumite limitări: domnul trebuia să respecte legile predecesorilor, să țină
cont de interesele grupării boierești care l-a adus la putere, să respecte hotărârile Imperiului
Otoman, în calitate de putere suzerană.
Atribuțiile domnului:
- administrative: conducea administrația, numea și demitea funcționarii statului, stabilea
rangurile boierești;
- legislative: emitea legi;
- militare: comandant suprem al armatei;
- judecătorești: judecător suprem;
- funciare: era proprietarul întregului pământ; acorda domenii boierilor, mănăstirilor sau
bisericilor;
- financiare: emitea monedă, stabilea taxe și impozite;
- religioase: hotăra înființarea mitropoliilor, a episcopiilor, numea și revoca mitropoliții;
- diplomatice (politica externă): semna tratate, încheia pace, declara război, trimitea și primea
solii.
- Avea drept de viață și de moarte asupra supușilor, indiferent de starea lor socială.
- Domnia și-a păstrat aceste caracteristici pe parcursul secolelor al XIV-lea - al XVII-lea.
- În secolul al XVI-lea, Imperiul Otoman numește domnitori din rândul boierilor.
- În perioada 1711-1821, în Moldova, respectiv 1716-1821, în Țara Românească, sunt
instaurate domniile fanariote;
- Domnitorii, în marea lor majoritate, de origine greacă (familii: Mavrocordat, Ipsilanti),
proveneau din cartierul Fanar al Constantinopolului și erau numiți direct de sultan în
schimbul unei sume de bani (mucarer);
- Considerați înalți funcționari ai Imperiului Otoman (pașă cu două tuiuri), domnii erau
responsabili în fața sultanului;
- Pierd calitatea de reprezentanți ai țării în relațiile internaționale și de voievozi. Așadar,
domnia are un rol decorativ!
- În „secolul fanariot”, domnia se caracterizează și prin instabilitate (36 domnii în Moldova,
39 în Țara Românească).
Importanța: - a asigurat buna funcționare a statului.
D. Sfatul domnesc:
- Reprezenta instituție centrală de guvernare cu rol consultativ;
- Inițial, alcătuit din marii boieri; ulterior, format din 12 dregători (boieri cu funcții/ranguri);
33
 - Avea atribuții administrative, asista pe domn la scaunul de judecată, la încheierea tratatelor;
- Membru de drept al Sfatului era Mitropolitul, principalul consilier și locțiitorul domnului în
caz de absență;
Membrii Sfatului:
- Portarul Sucevei/banul Olteniei;
- Vornicul-șeful curții/administrației domnești;
- Logofătul-șeful cancelariei domnești
- Spătarul- atribuții militare;
- Vistiernicul-șeful finanțelor;
- Paharnic-șeful pivnițelor;
- Postelnicul- șeful apartamentelor domnești;
- Comisul-șeful grajdurilor domnești;
- Stolnicul- șeful meselor domnești/aprovizionarea cu alimente;
- Clucer-șeful cămărilor domnești.
- De la sfârșitul secolului al XVI-lea se va numi Divanul Domnesc;
- În epoca fanariotă, cele mai multe dregătorii au fost acaparate de greci.
E. Adunarea Țării/Adunarea Stărilor:
- Instituție cu rol consultativ, convocată sporadic, în situațiile în care domnul avea nevoie de
ajutor pentru a lua decizii importante;
- Alcătuită din reprezentanții categoriilor sociale libere: boieri, cler, orășeni/târgoveți, țărani
liberi;
- În anumite situații confirma alegerea domnului (ex. Ștefan cel Mare, 1457) sau acțiuni de
politică externă (Moldova, 1456, plata tributului);
- Ultima alegere a unui domn de către Adunarea Țării a avut loc în 1730, iar ultima sa reunire,
dedicată desființării șerbiei, a avut loc în 1749.
F. Armata:
- Avea ca misiune apărarea țării;
- Era compusă din: „oastea cea mică” (armată permanentă, alcătuită din boieri și slujitori ai
domnului) și „oastea cea mare” (formată din bărbații valizi, convocată în caz de pericol);
- Folosea, de regulă, o tactică defensivă (ex. tactica „pământului pârjolit”- părăsirea
localităților, arderea recoltelor, otrăvirea fântânilor);
- Sistemul de apărare se baza pe existența cetăților de graniță și de interior (ex. Moldova-
Suceava, Neamț - interior, Hotin, Cetatea Albă, Chilia-graniță; Țara Românească-Târgoviște,
Poienari-interior, Giurgiu, Turnu - graniță);
- Începând cu secolul al XV-lea sunt folosite arme de foc și, ulterior, mercenari;
- În contextul instaurării domniilor fanariote, armata este desființată, fiind redusă la o gardă
domnească, iar cetățile distruse.
G. Biserica:
- Reprezintă principala instituție spirituală din spațiul românesc;
- Era organizată sub forma mitropoliilor, episcopiilor și bisericilor și mănăstirilor;
- Din punct de vedere dogmatic, Biserica depindea de Patriarhia Ortodoxă de la
Constantinopol;
- Avea o ierarhie bine definită: mitropolit-numit sau demis de domn, episcopi, preoți, călugări;
- În Țara Românească au funcționat mitropoliile ortodoxe de la Curtea de Argeș (1359,
mitropolit Iachint) și Severin (1370-1402), episcopiile Buzăului și Râmnicului;
- În Moldova au funcționat mitropolia ortodoxă de la Suceava (recunoscută în 1401/1402,
mitropolit Iosif) și episcopiile de la Roman, Rădăuți și Huși;
- Mitropolitul (conducătorul bisericii ortodoxe din Țara Românească și Moldova) era
considerat al doilea demnitar al statului, locțiitorul domnului;
- Între Biserică și Domnie exista o relație strânsă/interdependență, colaborare:
- Biserica îi conferă domnului autoritate deplină (prin ceremonialul încoronării și al „ungerii”);

34
 - De asemenea, Biserica este cel mai util instrument de a transmite decizia de la centru spre
populație;
- În schimb, domnitorul oferă Bisericii privilegii (scutiri de taxe, pământuri).
- Biserica reprezenta și un important centru de răspândire a culturii (școli, manuscrise, tipar,
arte minore).
- În Transilvania, începând cu secolul al XVI-lea sunt admise patru religii recepte/oficiale:
catolică, luterană, calvină și unitariană.
- Biserica Ortodoxă era tolerată;
- Prin „Diplomele Leopoldine” (1699,1701) sunt puse bazele Bisericii Greco-Catolice.
Importanța organizării instituționale a spațiului românesc:
- A contribuit la evoluția civilizației românești;
- A asigurat ordinea internă, dezvoltarea economică, apărarea teritoriului, a populației și a
credinței creștine.

35