Statul român modern: de la proiect politic până la

constituirea României Mari

Proiectele politice din secolul XVIII și prima jumătate a

secolului XIX
Secolul XIII a fost marcat de o tranziție spre modernitate a spațiului
romnesc sub influența ideilor iluministe. Acestea au fost impuse atât prin
programele de guvernare ale unor domnitori fanarioți cât și prin
proiectele de modernizare elaborate de boierimea pământeană.
Înainte de a exista ca realitate politică, statul român modern a fost
conceput ca proiect politic al elitei intelectuale românești dintre secolele
al XVIII-lea și al XIX-lea. În această perioadă au fost elaborate circa 209
de proiecte politice vizând:
- statutul internațional al principatelor;
- forma de guvernământ;
- dezvoltarea economică;
- relațiile dintre categoriile sociale;
Aceste proecte au avut mai multe forme:
- memorii adresate puterilor străine;
- proiecte de constituție;
- programe revoluționare;
Prima acțiune reformistă din spațiul românesc a aparținut
domnitorilor fanarioți. Aceștia erau domnitori de origine străină, impuși
de Poartă începând cu 1711 în Moldova și 1716 în Țara Românească.
Fanariotismul a reprezentat integrarea spațiului românesc în sistemul
politic, economic și cultural otoman, el fiind dominat de aspecte negative
precum:
- limitarea autonomiei;
- numirea domnitorilor de către Poartă;
- desființarea armatelor celor două principate;
- impunerea a numeorase dări populației din principate în beneficiul
domnilor și boierilor fanarioți, dar și al Porții;
 Consantin Mavrocordat
Regimul fanariot a reprezentat o perioadă de reforme întrucât s-a
creat monarhia despotică de tip iluminat. Astfel, Constantin Mavrocordat,
domnitor de zece ori în cele două principate a realizat reforme în mai
multe planuri:
 în plan administrativ
- a introdus remunerația funcționarilor;
- a numit câte doi ispravnici la conducerea fiecărui județ
sau ținut;
 în plan fiscal
- a realizat un recensământ al populației;
- a desființat dările multiple în favoarea unei singure
obligații, plătită anual pe cap de locuitor fie în patru
sferturi fie în rate;
 în plan judecătoresc a impus consemnarea sentințelor,
organizând câte o instanță de judecată în fiecare județ;
 în plan social
- a desființat șerbia (1746, în Țara Românească și 1749
în Moldova)
- a fost introdusă clăcășia semnificând dependența
economică a țăranului de boier pentru pămntul aflat în
folosința sa; claca sau robota erau de 12 zile pe an în
Țara Românească și de 24 de zile pe an în Moldova;

Alexandru Vodă Ipsilanti

 a modernizat învățământul muntean punând bazele școlii
superioare de la Sfântul Sava;
 a reformat sistemul poștal și administrația orașului București;
 în 1780 a fost redactat primul cod modern de legi intitulat
„Pravilniceasca condică”.
Boierimea pământeană din cele două principate a inițiat o
mișcare reformatoare prin redactarea a numeroase proiecte
politice. Principalele obiective vizate de aceste proiecte erau:
- revenirea la domniile pământene;
- autonomia lărgită;
- independența, neutralitatea și chiar unirea celor două principate;
- schimbarea formei de guvernământ;
 În 1769, partida națională din Moldova condusă de mitropolitul
Gavril Callimachi a redactat un proiect vizând instaurarea unei republici
aristocratice condusă de 12 mari boieri.
Cele mai importante memorii adresate de români marilor puteri
vizau însă independența și neutralitatea principatelor. Astfel, în 1772 o
delegație comună de munteni și moldoveni a participat la Congresul de
pace de la Focșani, înaintând un memoriu marilor puteri unde se cerea
unirea celor două principate, iar statul creat să fie neutru și independent,
dar pus sub portecția Rusiei, Prusiei și Austriei.
În 1791, în cadrul Congresului de pace de la Șiștov, divanul
muntean a înaintat un memoriu puterilor participante cerând:
 independența și neutralitatea țării sub protecția Rusiei și a Austriei;
 desființarea raialelor otomane (Turnu Giurgiu și Turnu Brăila);
 libertatea comerțului;
La începutul secolului XIX s-a menținut activitatea legalizată a
boierimii care viza cu precădere înlăturarea regimului fanariot. Astfel,
până în 1821 s-a cerut de patruzeci de ori revenirea la domniile
pământene. Totuși s-a menționat și preocupări privind sistemul de
guvernare, fiind propusă republica sau monarhia limitată.
În 1802, logofătul Dimitrie Sturza a elaborat un proiect intitulat
„Plan sau formă de oblăduire republicană aristo-democraticească”
prin care se cerea crearea unei republici condusă de o adunare
obștească și trei divanuri:
 divanul mare, alcătuit din marii boieri;
 divanul pravilnicesc, având atribuții legislative
 divanul de jos, având atribuții executive;
În 1817 – 1818, marele vistiernic Iordache Rosetti – Rosnoveanu
a elaborat 8 proiecte vizând constituirea unei monarhii limitate în care
autoritatea domnitorului era redusă la un simplu organism de
supraveghere și control, puterea revenind adunării obștești și divanului.
 Revoluția lui Tudor Vladimirescu
În ian 1821 a murit ultimul domnitor fanariot al Țării Românești,
Alexandru Șuțu. Conducerea a fost preluată de un comitet de oblăduire
format din mari boieri. Aceștia l-au însărcinat pe Tudor Vladimirescu,
comandant de panduri, cu organizarea unei armate și declanșarea luptei
cu otomanii.
Tudor Vladimirescu a redactat tot în ian 1821 documentul numit
„Proclamația de la Padeș” având un caracter predominant social. De
asemenea, s-a constituit „Adunarea norodului” formată din panduri,
țărani liberi și orășeni, având dublu rol de armată, dar și de parlament în
mișcare.
Tot în ian 1821, pandurii s-au aliat cu eteriștii, revoluționari greci,
care acționau pentru eliberarea Greciei de sub dominație otomană. În
feb 1821, Adunarea norodului s-a deplasat spre București, iar Tudor
Vladimirescu a elaborat documentul revoluționar numit „Cererile
norodului românesc”. Acest document prevedea:
- înlăturarea domnitorilor fanarioți;
- înlăturarea grecilor din biserică și administrație;
- formarea unei armate din 4000 de panduri și 200 de arnăuți;
- acordarea funcțiilor pe merit și nu prin vânzarea acestora;
Rusia și-a retras sprijinul promis eteriștilor. Din această cauză
Tudor Vladimirescu a rupt alianța cu Alexandru Ipsilanti eteristul.
Conducătorul eteriei a refuzat să treacă cu armata la sud de Dunăre,
astfel că l-a arestat și ucis pe Tudor Vladimirescu.
Principala consecință a acestei revoluții a fost revenirea la
domniile pământene astfel că în iul 1822 Ioniță Sandu Sturza a
devenit domn al Moldovei, iar Grigore Ghica, domn al Țării Romnești.
Boierii au continuat să elaboreze proiecte politice vizând cu
precădere unirea celor două principate. S-a accentuat rolul partidei
naționale formată din boieri liberali, dar și burghezi. Șeful partidei din
Muntenia, Ion Câmpineanu a elaborat în 1838 două proiecte:
 „Act de unire și independență”
 „Osăbitul act de numire a suveranului românilor cu rol de
constituție”
 Revoluția pașoptistă de la 1848 – 1849
A reprezentat un moment de afirmare a obiectivelor naționale și
liberale ale tinerilor boieri din spațiul românesc. Revoluția a fost o
mișcare paneuropeană urmărind înlăturarea regimului absolutist, dar și
realizarea statelor naționale ale italienilor, germanilor sau românilor.
În Moldova, revoluția s-a declanșat prin întrunirea boierilor la
hotelul Petesburg din Iași pe 27 martie 1848.
Vasile Alecsandri a redactat documentul numit „Petiție-
proclamație” având un caracter moderat din cauza prezenței armatei
rusești la frontiera Moldovei. Unii lideri ai mișcării au fost arestați după
respingerea petiției de către domnitor, iar alții s-au refugiat în
Transilvania și în Bucovina.
În Transilvania, revoluția s-a declanșat în mai 1848, în cadrul
Adunării de la Blaj când Simion Bărnuțiu a prezentat „Petiția
Națională” care prevedea:
- independența națională a românilor;
- unirea cu Țara Românească;
- emanciparea șerbilor și împropietărirea lor fără despăgubire;
Pe 29 mai 1848, Dieta de la Cluj a hotărât anexarea Transilvaniei
cu Ungaria. Românii au convocat în septembrie 1848 o altă adunare la
Blaj unde s-a hotărât preluarea controlului asupra Transilvaniei. Armata
austriacă a pătruns în Transilvania în toamna lui 1848 ocupând întreaga
zonă până în vara lui 1849. Ulterior, armata rusă a intrat în Transilvania,
eliminând ultimele focare ale revoluției.
În Țara Românească, revoluția s-a declanșat pe 9 iunie 1848
prin prezentarea „Proclamației de la Islaz” de către Ion Heliade
Rădulescu. Documentul cuprindea 22 de puncte prevăzând:
 independența administrativă a Țării Românești
 alegerea unui domn responsabil pe timp de 5 ani
 convocarea unei adunări reprezentative
 desființarea cenzurii
 eliberarea deținuților politici
 desființarea clăcășiei
 Pe 11 iunie 1848, revoluția s-a declanșat și la București unde au
fost arse în mod demonstrativ regulamentul organic și arhondologia.
Pe 13 iunie 1848, proclamația a fost adoptată drept constituție de
către domnitorul Gheorghe Bibescu. După abdicarea lui Bibescu,
puterea a fost preluată de un guvern provizoriu condus de către
Mitropolitul Neofit și format din:
 Ion Heliade Rădulescu
 Nicolae Golescu
 Gheorghe Magheru
 Christian Tell
 Popa Radu Șapcă
Guvernul a adoptat măsuri precum:
- instituirea tricolorului cu deviza: „Dreptate și frăție!”
- formarea unei gărzi naționale
- organizarea comisiei de propagandă și a comisiei propietății
Otomanii au acceptat inițial formula guvernului provizoriu pentru ca
noul reprezentant al turcilor Fuad Efendi să ceară în toamna lui 1848
desființarea guvernului și instituirea unei locotenențe domnești. Armata
otomană a pătruns în Țara Românească punând capăt revoluției prin
confruntarea de pe dealul Spirii din 13 septembrie 1848. Ulterior, a sosit
în Țara Românească și armata rusă.
Cele mai radicale proiecte le Revoluției Pașoptiste au fost cele
elaborate de moldovenii aflați în refugiu. Astfel, pe 12 mai 1848, Vasile
Alecsandri a redactat la Brașov „Prințipiile noastre pentru
reformarea patriei”. Se prevedeau:
 unirea principatelor într-un singur stat neatârnat românesc
 desființarea privilegiilor feudale
 acordarea drepturilor și libertăților cetățenești
 împropietărirea țăranilor fără despăgubire
La Cernăuți, în august 1848, Mihail Kogălniceanu a elaborat
documentul numit „Dorințele partidei naționale din Moldova”. Se
prevedeau:
 unirea Moldovei cu Țara Românească
 impozit general
 desființarea privilegiilor feudale
 respectarea drepturilor și libertăților
  împropietărirea țăranilor clăcași

Constituirea statului român modern

Revoluția Pașoptistă a reprezentat principalul moment de afirmare
a națiunii române. Proiectele politice redactate de către revoluționari au
impus viziunea occidentală asupra statului și originii lui:
- suveranitatea poporului;
- responsabilitatea domnitorului;
- respectarea drepturilor și libertăților cetățenești;
- egalitatea în fața legii;
Constituirea statului român modern a fost rezultatul acțiunii elitei
române într-un context extern favorabil. Liderii pașoptiști au continuat să
promoveze ideile revoluției, aflați în exil, în Vestul Europei. Ei au
organizat așa numita „mișcare unionistă” prin intervenții în Parlamentele
europene, prin manifestații de stradă sau articole de presă.
Contextul internațional a devenit favorabil unirii prin desființarea
Războiului Crimeii între 1853 – 1856. Imperiul Rus a declarat conflictul
cu Poarta care era sprijinită de Austria, Franța și Anglia. Rusia a fost
înfrântă, iar pacea a fost negociată în cadrul Congresului de la Paris din
februarie – martie 1856:
- era înlăturat protectoratul rusesc și era introdusă garanția
colectivă a celor șapte puteri europene;
- se menținea suzeranitatea otomană;
- Rusia retroceda Moldova și trei județe din Sudul Basarabiei
(Cahul, Ismail și Bolgrad);
- era internaționalizată navigația pe Dunăre, fiind creată o
comisie europeană a Dunării la Galați;
- se hotărâse convocarea unei adunări ad-hoc pentru
consultarea populației în privința unirii principatelor;
În 1857 s-au desfășurat alegeri pentru adunările ad-hoc, falsificate
în primă instanță în Moldova de către caimacamul Nicolae Vogoride.
Adunările au redactat rezoluții identice vizând:
unirea principatelor sub un prinț străin, dintr-o familie domnitoare
europeană;
adoptarea unei constituții;
 neutralitatea principatelor;
Rezoluțiile au fost transmise marilor puteri, reunite în cadrul
Conferinței de la Paris din august 1858. Acolo a fost adoptată
„Convenția de la Paris” document cu rol de constituție pentru cele
două principate. Prevederi:
 se menținea suzeranitatea otomană și garanția colectivă a
celor șapte puteri;
 se constituia statul numit „Principatele Unite ale Moldovei și
Țării Românești”, stat confederal având instituții separate:
două domnii, două adunări legislative, două guverne;
 la Focșani se constituiau două instituții comune: Comisia
Centrală având rol legislativ și Înalta Curte de Justiție;
 erau desființate rangurile boierești;
În decembire 1858 au început lucrările Adunării Elective de la Iași.
Liderii unioniști erau majoritari și ei au propus candidatura lui Alexandru
Ioan Cuza. Acesta a fost ales pe 5 ianuarie 1859 ca domn al
Moldovei. Populația capitalei a avut și ea un rol impunător în
prezentarea candidaturii lui A.I. Cuza. Pe 24 ianuarie 1859, într-o
ședință secretă și apoi într-o ședință publică, A.I. Cuza a fost propus
drept candidat. Cu unanimitate, domnitorul Moldovei a fost ales și ca
principe al Țării Românești.
 Domnia lui Alexandru Ioan Cuza
În primii ani de domnie, Cuza a desfășurat acțiuni vizând
recunoașterea dublei alegeri și unificarea politico-instituțională a celor
două principate. După recunoașterea unirii de către Imperiul Otoman,
Cuza a desființat instituțiile comune și primul guvern unic aflat sub
conducerea lui Barbu Catargiu pe 22 ianuarie 1862. Două zile mai
târziu s-a constituit Adunarea Unică a celor două principate. Tot în
același an a fost introdus numele oficial de România, iar capitala a fost
fixată la București.
În a doua parte a domniei (1862-1864), Cuza a condus în mod
constituțional, realizând mai multe reforme precum secularizarea averilor
mânăstirești prin care propietatea mânăstirilor ce reprezenta un sfert din
suprafața agricolă a României erau trecute în posesia statulul.
Cuza făcea parte din grupul liberalilor moderați și se afla în conflict
cu liberalii radicali conduși de către I.C. Brătianu și C.A. Rosetti, dar și
cu gruparea conservatorilor reprezentați de către Manolache Costache
Epureanu și Lascăr Catargiu.
Între octombrie 1863 și ianuarie 1865 a funcționat guvernul lui
Mihail Kogălniceanu. El a realizat un proiect de reformă agrară, respins
însă de Adunarea Unică, majoritar conservatoare în aprilie 1864. Pentru
a nu demite guvernul, Cuza a dizolvat Adunarea prin lovitura de stat din
2 mai 1864. Astfel se inaugura regimul autoritar al lui A.I. Cuza.
Între anii 1864-1866, Cuza a impus un regim autoritar, legitimat
juridic pe un nou document constituțional intitulat „Statutul dezvoltător
al Convenției de la Paris”. Documentul a fost adoptat prin plebiscit în
mai 1864 împreună cu legea electorală. De asemenea, domnitorul avea
autoritatea de a iniția legi sau de a numi membrii guvernului și a
senatului. Cuza a creat a doua cameră a Parlamentului numită „Senat”
sau „Corp Ponderator”, cu scopul de a slăbi legislativul.
 În timpul domniei autoritare, A.I. Cuza și Guvernul Kogălniceanu au
realizat cele mai multe reforme printre care:
1. Legea electorală prin care creștea numărul alegătorilor împărțiți în
primari și direcți;
2. Legea rurală adoptată pe 14 august 1864 și care stă la baza
reformei agrare. Prevederile erau:
 desfințarea clăcășiei, foștii clăcași fiind împropietăriți
 exista o despăgubire plătită de țărani pe timp de 15 ani,
iar pământul nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani
 erau împărțite circa 1,8 milioane de hectare de pământ
la 463 000 de familii țărănești; criteriul de împropietărire
era numărul de vite deținute de țărani, astfel că existau
țărani înstăriți, țărani mijlocași, și țărani pălmași
Consecințele reformei au fost pozitive pe termen scurt și negative
pe termen mediu și lung prin fragmentarea propietății și scăderea
producției agricole.
3. Legea instrucțiunii publice, adoptată pe 7 decembrie 1864
introducea:
 principiul gratuității și obligativității învățământului
primar de patru clase
 egalitatea între sexe
 elminarea influenței Bisericii în programa școlară
 sprijinirea învățământului secundar de șapte clase
4. Codul civil și de procedură civilă, Codul penal și de procedură
penală și codul comercial, introduse în 1864.
În 1865 s-a acutizat conflictul dintre A.I. Cuza și grupările politice
din cauza autoritarismului, dar și a vieții personale controversate.
Domnitorul și-a manifestat intenția de a abdica, intenție cauzată și de
retragerea sprijinului intern și al celui extern acordat de către Napoleon
al III-lea. Pe 11 februarie 1866, Cuza a fost obligat să abdice,
retrăgându-se în Italia și apoi în Germania unde a și murit.
La București a fost creată o locotenență domenască, iar prim-
ministru a devenit Ion Ghica.
 Domnia lui Carol I
Elita politică românească fixase ca principiu de organizare politică
aducerea unui principe străin. Avantajele erau:
 încetarea luptei pentru tron dintre familiile boierești din Moldova și
Muntenia
 creșterea prestigiului internațional al României
Oamenii politici români i-au oferit coroana lui Filip de Flandra,
fratele regelui Belgiei, dorindu-se ca România să devină o „Belgie a
orientului”. El însă a refuzat astfel că tronul i-a fost oferit lui Carol de
Hohenzollern Sigmaringen, înrudit cu familia lui Napoleon al III-lea. El a
acceptat, iar alegerea sa a fost aprobată printr-un plebiscit în aprilie
1866.
Pe 10 mai 1866, Carol sosește în țară și este instaurat ca
principe al României. Domnia lui Carol I a reprezentat o perioadă de
consolidare a statului român prin realizarea a numeroase reforme într-o
manieră constituțională precum:
 în 1867 a fost adoptat leul ca monedă națională
 în 1868 s-a realizat reforma armatei
 în 1880 a fost înființată Banca Națională a României, fief al
liberalilor
O altă reformă importantă a lui Carol I a fost constituirea celor două
partide moderne ale României: Partidul Național Liberal (1875) și Partidul
Conservator (1880).
PNL grupa reprezentanți ai burgheziei bancare și industriale.
În plan politic, erau adepții limitării puterii domnești și ai consolidării
autorității Parlamentului. De asemenea, doreau extinderea dreptului de
vot.
În plan economic susțineau dezvoltarea industriei printr-o politică
protecționistă sub deviza „prin noi înșine”.
Liderii marcanți ai PNL au fost:
 I.C. Brătianu
 Mihail Kogălniceanu
  Dimitrie Sturza
 Ionel Brătianu
Cea mai importantă guvernare liberală a fost guvernul I.C.
Brătianu între 1876 și 1888. În această perioadă s-a dezvoltat
economia modernă și datorită dobândirii independenței din 1878.
Guvernul Brătianu a adoptat în 1886 „Legea generală a tarifelor” prin
care se introduceau tarife protecționiste și „Legea de încurajare a
industriei” din 1887 prin care erau susținute micile unități de producție.
PC reprezenta interesele marilor propietari funciari, dar și pe cele
ale comercianților. De asemenea a atras în rândurile sale numeroși
intelectuali precum: Titu Maiorescu, Mihai Eminescu sau I.L. Caragiale.
În plan economic, Partidul Conservator susținea dezvoltarea
agriculturii și a comerțului prin politica liberului schimb.
În plan politic, nu respingeau reformele, dorind însă realizarea lor
într-un ritm lent, natural.
Liderii Partidului Conservator au fost:
 Lascăr Catargiu
 Titu Maiorescu
 Petre P. Carp
 Grigore Cantacuzino
 Alexandru Marghiolman
 Take Ionescu
Principala guvernare conservatoare a fost cea a lui Lascăr
Catargiu între 1871 și 1876.
Lumea românească a fost zguduită de două răscoale țărănești în
1888 și 1907 care au fost înfrânte prin intervenția armatei.
 Marea unire de la 1918

Ideea constituirii statului național unitar român se impusese prin

lucrările iluminiștilor români Naum Râmniceanu și Ion Budai Deleanu
încă din primii ani ai secolului al XIX-lea. De altfel, obiectivul Marii Uniri
fusese precizat și în anumite proiecte politice precum cel al lui Ion
Câmpineanu. Sintagma „România Mare” a fost folosită pentru prima
dată de către Dimitrie Brătianu în 1852. Românii din Vechiul Regat au
sprijnit mișcarea națională a celor din Transilvania prin „Liga Culturală”
fondată în 1891 și „Liga pentru Unitatea Politică a Tuturor Românilor” din
1914.
Contextul realizării Marii Uniri
1) Prăbușirea Imperiului Țarist prin Revoluția Bolșevică din
octombrie-noiembrie 1917. Lenin a afirmat dreptul la
autodeterminare a naționalităților din Rusia comunizată.
2) Destrămarea monarhiei austro-ungare în noiembrie 1918 în urma
înfrângerii în Primul Război Mondial.
3) Afirmarea dreputului la autodeterminare de către președintele
SUA, Woodrow Wilson în ianuarie 1918.
4) Activitatea pro-unire a românilor din provinciile aflate în afara
granițelor prin societăți culturale sau partide politice.
5) Implicarea României în Primul Război Mondial între 1916-1918 în
scopul dobândirii Transilvaniei și a Bucovinei.
Unirea Basarabiei cu România
În aprilie 1917 s-a constituit Partidul Național Moldovenesc
avându-i ca lideri pe Ion Inculeț și Pantelimon Halippa.
În octombrie-noiembrie 1917 a fost convocat la Chișinău
Congresul Ostașilor Moldoveni care a proclamat dreptul la
autodeterminare pentru românii din Basarabia și a hotărât constituirea
Sfatului Țării, instituție a autonomiei Basarabiei. Sfatul era condus de
către Ion Inculeț, formându-se și un consiliu al directorilor generali,
coordonat de către Petre Erhan.
 Pe 2 decembrie 1917 s-a constituit Republica Democratică
Moldovenească, autonomă și inclusă în Republica Federativă Rusă.
Armata rusă s-a împotrivit acțiunii românilor, deși era în proces de
dezorganizare. De aceea, Sfatul Țării a cerut intervenția Armatei române
în ianuarie 1918. Două divizii de infanterie au trecut Prutul, determinând
astfel ruperea relațiilor de diplomație dintre România și Rusia.
Pe 24 ianuarie 1918, Republica Democratică Moldovenească și-a
proclamat independența. Astfel, pe 27 martie 1918, Sfatul Țării a hotărât
unirea condiționată a Basarabiei cu România.
Unirea Bucovinei cu România
Bucovina era mare ducat al Austro-Ungariei controlată de Viena.
Mișcarea națională a românilor s-a acutizat în timpul războiului, însă
autoritățile au luat măsuri împotriva mișcării. Un rol important l-a avut
ziarul „Glasul Bucovinei” editat de către Sextil Pușcariu.
În octombrie 1918 s-a format Adunarea Constituantă aflată sub
conducerea lui Iancu Flondor. De asemenea, s-a constituit Consiliul
Național Român coordonat de către Ion Nistor. Consiliul a cerut
intervenția Armatei române în condițiile creșterii pericolului anexării la
Republica Ucraeniană.
Pe 15/28 noiembrie, Congresul General al Bucovinei a hotărât
unirea „necondiționată și pe vecie” cu țara mamă.

Unirea Transilvaniei cu România

În 1881 se constituise Partidul Național Român condus de către:
- Ion Rațiu
- Vasile Lucaciu
- Vasile Goldiș
- Alexandru Vaida-Voievod
- Iuliu Maniu
PNR respinse inițial dominația maghiară adoptând tactica pasivistă.
După 1905, ei trecuseră la activismul politic cerând unirea Transilvaniei
cu România.
Transilvania depindea direct de Budapesta, situația românilor
devenind dramatică în anii războiului. Pe 29 septembire 1918, Partidul
Național Român a prezentat „Declarația de la Oradea” prin care se
afirma autonomia Transilvaniei.

„Declarația de la Oradea” a fost prezentată și în fața Parlamentului

de la Budapesta prin vocea lui Alexandru Vaida-Voievod. De
asemenea, se formează la Arad, Consiliul Național Român Central
(CNRC), având 6 membrii PSD și 6 membrii PNR. CNRC a purat
negocieri cu Guvernul maghiar între 11 și 13 noiembrie în scopul
recunoașterii independenței Transilvaniei.
În urma eșuării acestor negocieri, CNRC a convocat Marea
Adunare Națională de la Alba Iulia pe data de 18 noiembrie/1
decembrie 1918. Au participat 1228 de delegați susținuți de peste o sută
de mii de români sosiți din toate provinciile transilvănene. Adunarea a
fost prezidată de către Gheorghe Pop de Băsești, adoptându-se
rezoluția unirii condiționate cu România. Declarația de unire a fost citită
în fața mulțimii de către Vasile Goldiș, ea dobândind un caracter
plebiscitar. De asemenea, s-au format două instituții de conducere
provizorie a Transilvaniei: Marele Sfat Național și Consiliul Diligent
condus de către Iuliu Maniu.
Rezoluțiile de unire au fost aprobate prin decrete regale ale lui
Ferdinand I, dar și de primul Parlament al României Mari în decembrie
1919.
Consecințele Marii Uniri
 creșterea teritoriului țării de la 137 000 km2 la 295 000 km2;
 creșterea populației, România având conform recensământului din
1930 aproximativ 18 milioane de locuitori;
 sporirea ponderii minorităților din România, românii reprezentând
71,9% din totalul populației;
 necesitatea adoptării unei noi constituții a României prin care să fie
respectate condițiile Marii Uniri și să fie integrate în mod eficient
noile provincii românești;