Caracterizarea Vitoriei Lipan din romanul realist-mitic

„Baltagul” de Mihail Sadoveanu

Romanul „Baltagul” a fost publicat de către Mihail Sadoveanu în
anul 1930 și corespunde etapei de maximă maturitate artistică a
creatorului, fiind considerat de către Nicolae Manolescu „probabil
singurul roman obiectiv al scriitorului”. Romanul a generat numeroase
controverse de interpretare, începând de la încadrarea într-o specie
literară (este considerat de către George Călinescu mai degrabă o
nuvelă polițienească realizată în stil țărănesc) până la tipologia
personajului feminin asociată cu marile eroine tragice precum Antigona
sau cu personajul shakespearian, fiind numită de același George
Călinescu un „Hamlet feminin”.
Tema romanului este reprezentată de monografia satului
moldovenesc de la munte pe fundalul căreia este prezentată drama
individuală a Vitoriei care părăsește societatea patriarhală și se
confruntă cu necunoscutul pentru a găsi trupul neînsuflețit al soțului
dispărut și pentru a pedepsi vinovații de moartea lui Nechifor. Titlul
romanului este ambivalent și cumulează mai multe semnificații
simbolice. Pe de o parte, baltagul lui Nechifor Lipan este arma prin care
se realizează „hybrisul” fiind instrumentul prin intermediul căruia este
ucis oierul. Pe de altă parte, baltagul sfințit de către părintele Dănilă și
purtat de către Gheorghiță rămâne arma imaculată, pură a flăcăului și
semnul distinctiv al inițierii sale virile
Perspectiva narativă defineşte punctul de vedere al naratorului
obiectiv, omniscient și heterodiegetic asupra evenimentelor relatate la
persoana a III-a, iar atitudinea auctorială care reise din relaţia sa cu
personajele, profilează focalizarea zero şi viziunea "dindărăt",
argumentând caracterul obiectiv al romanului. Opera poate fi împărțită în
trei secvențe narative printre care prima secvență surprinde
frământările Vitoriei și hotărârea ei de a pleca pe urmele celui dispărut
alături de Gheorghiță, cea de-a doua secvență narativă prezintă
călătoria eroinei, iar ultima secvență relatează demascarea vinovaților,
pedepsirea lor și reluarea vechilor ocupații. În roman sunt dezvoltate
două tipuri de conflicte: interior și exterior. Un prim conflict, cel interior,
este prezent la începutul acțiunii și surprinde neliniștea Vitoriei, care nu
înțelege absența prelungită a lui Nechifor, ea neștiind ce soluție să
adopte. Al doilea tip de conflict este cel exterior și se manifestă între
Vitoria și asasinii soțului ei la praznicul de pomenire. Incipitul romanului
reprezintă o sociogonie în care, printr-o povestire alegorică spusă de
către Nechifor Lipan, se justifică mentalități, prejudecăți și etichete
atribuite unor popoare. Această istorisire sugerează că pentru munteni
viața nu este deloc ușoară. Pentru a face față greutăților, Dumnezeu nu
le poate da locuitorilor de la munte „decât o inimă ușoară, ca să se
bucure de ce e al lor și să li se pară toate bune.”
Vitoria Lipan este personajul principal al romanului, fiind soția
unui boier înstărit și mama a doi copii pe care dorește să-i pregătească
pentru viață în spiritul tradiției. Ea reprezintă prototipul femeii de la
munte pe care George Călinescu o consideră un reprezentant al
speciei și care evoluează de la tipicitate la individualizare deoarece
depăștește vechile structuri ale unei societăți arhaice, confruntându-se
cu civilizația modernă. Vitoria sintetizează trăsăturile definitorii are eroilor
care populează universul tainic sadovenian, ea aparținând în opera
scriitorului categoriei personajelor tari, triumfătoare, stăpâne pe destinul
lor. Datorită tăriei de caracter, protagonista este purtătoare de suflet
tragic, prezentând similitudini cu marii eroi ai literaturii universale precum
Penelopa, Antigona sau Hamlet.
O primă secvență semnificativă pentru caracterizarea Vitoriei
este momentul în care naratorul insistă asupra privirii ei care asigură
legătura cu un orizont străin: „ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea
lumina castanie a părului, erau duși departe”. Din notațiile naratorului se
conturează nevoia de pătrundere a misterului, de comunicare spirituală
cu cel dispărut. „Ochii aprigi și încă tineri care căutau zări necunoscute”
reprezintă o metonimie pentru tenacitatea protagonistei care va păși într-
o lume străină pentru a realiza ritualul de îngropare a soțului. De
asemenea, comunicarea simbolică dintre Vitoria și Nechifor se
realizează atât prin vise cât și prin semnele pe care eroina știe să le
citească deoarece existența ei este puternic ancorată în trăirea mitică. O
altă scenă relevantă este primul vis al Vitoriei unde „se făcea că vede
pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecând spre asfințit
o revărsare de ape.” Visul face posibilă ștergerea granițelor dintre lumi și
conturează chemarea Vitoriei spre locul în care se află rămășițele celui
dispărut. De asemenea, asfințitul este o metaforă a morții, iar
„revărsarea de ape” devine un simbol al trecerii. În plus, credințele
populare întăresc certitudinea protagonistei că trebuie să plece la drum
în căutarea lui Lipan: „cocoșul se întoarse cu secera cozii spre focul din
horn și cu piscul spre poartă.”
Structura:
1. Introducerea (apariție, controverse);
2. Tema și titlul;
3. Cele 4 elemente (perspectiva narativă, structura, conflicte,
incipit);
4. Prezentarea Vitoriei (statut social, moral, psihologic);
5. O primă secvență – portretul fizic realizat de către narator la
începutul acțiunii;
6. O altă secvență – primul vis al Vitoriei;
7. Opinia;
8. Concluzia;