Sunteți pe pagina 1din 3

Particularitățile de construcție a lui Ștefan Gheorghidiu din

romanul de analiză psihologică „Ultima noapte de dragoste,


întâia noapte de război” de Camil Petrescu
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un
roman modern, psihologic, de tip subiectiv, publicat de către Camil
Petrescu în anul 1930 și ilustrează vârsta ionică a literaturii române din
perioada interbelică fiind o creație de analiză în care sunt prezentate
două experiențe fundamentale prin care eroul dilematic accede la
cunoașterea absolută. Important teoretician al literaturii, Camil Petrescu
este preocupat de sincronizarea literaturii române cu mișcarea artistică
europeană, dar și de alte domenii conexe precum filosofia și psihologia
vremii, fiind influențat de gânditori și filosofi precum Edmund Husserl sau
Henri Bergson.
Tema romanului este reprezentată de nevoia de cunoaștere, o
cunoaștere absolută care, potrivit lui Henri Bergson, „este posibilă și
este de natură psihologică”. În acest sens, romanul lui Camil Petrescu a
fost interpretat de către criticul literar Constantin Ciopraga drept o
„monografie a îndoielii”. Titlul complex și analitic al romanului indică cele
două experiențe fundamentale pe care le trăiește Ștefan Gheorghidiu:
dragostea, care declanșează în sufletul eroului dilematic un conflict
interior insurmontabil și războiul, care îl aduce pe protagonist în
vecinătatea morții. Element de recurență, metafora nopții sugerează
zbuciumul sufletesc, dar și incertitudinea pe care o trăiește protagonistul
și care este întreținută de comportamentul ambiguu al soției sale.
În ceea ce privește perspectiva narativă, romanul este scris la
persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ștefan
Gheorghidiu. Relatarea la persoana întâi conferă autenticitate și caracter
subiectiv textului. Chiar dacă este vorba de un roman modern, în incipit
sunt fixate cu precizie realistă coordonatele spațio-temporale: „În
primăvara anului 1916 [...], la fortificarea Văii Prahovei, între Bușteni și
Predeal.” În schimb, finalul deschis lasă loc interpretărilor multiple, așa
cum se întâmplă în general în proza de analiză psihologică. Astfel,
Gheorghidiu, obosit să mai caute certitudini și să se mai îndoiască, se
simte detașat de tot ceea ce îl legase de Ela și hotărăște să o
părăsească, să-i lase „tot trecutul”. Conflictul interior pe care îl trăiește
Ștefan Gheorghidiu este cauzat de stările și sentimentele contradictorii
în ceea ce o privește pe soția lui. Problema care îl torturează pe Ștefan
Gheorghidiu este bănuiala că este înșelat în iubire de către Ela.
Conflictul exterior pune în evidență relația personajului cu societatea,
accentuând același orgoliu al respingerii și plasându-l în categoria
intelectualului inadaptat, incapabil să se coboare la nivelul lumii comune.
Ștefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului și
reprezintă o proiecție în orizontul ficțiunii a autorului însuși, un „alter-
ego” căruia Camil Petrescu îi transferă o parte din trăsăturile sale.
Condiția socială a personajului se construiește prin însumarea mai
multor ipostaze: student sărac, devine la un moment dat asistent la
facultatea de filosofie, însă situația materială modestă se schimbă
radical odată cu moștenirea primită de la unchiul Tache. Din punct de
vedere moral, personajul se remarcă prin intransigența cu care se
opune lumii meschine, mediocre, refuzând orice formă de compromis
social și orice manifestare a frivolității. La nivel psihologic, protagonistul
își demonstrează permanenta luciditate și atenția prin intermediul căreia
înregistrează experiențele de cunoaștere a lumii. În plus, eroul se înscrie
în categoria intelectualilor inadaptați, conștient de superioritatea lui și
incapabili să se coboare la nivelul lumii comune, el respingând cu
fermitate și uneori chiar cu nervozitate orice principiu sau idee care i-ar
putea dezechilibra sistemul său de gândire.
O primă secvență semnificativă este prezentă la începutul
romanului. Surprins de superficialitatea discuțiilor de la cazarmă,
Gheorghidiu se dovedește a fi un intelectual inadaptat, un hipersensibil
lucid, dar și un spirit analitic care înregistrează cu minuțiozitate toate
datele realității supuse filtrului conștiinței și toate senzațiile proprii.
Totodată, discuția despre soțul înșelat care și-a ucis soția și a fost
achitat de către judecător, reprezintă un pretext pentru ca eroul să
formuleze cu nervozitate propria concepție despre iubire: „Orice iubire e
ca un monodeism: voluntar la început, patologic pe urmă.” O altă
secvență semnificativă este prezentă în ulimul capitol unde efectele
celor două experiențe asupra personajului îl determină să aibă o
atitudine detaşată faţă de Ela. Titlul capitolului „Comunicat apocrif” se
referă la comunicatele contradictorii care sosesc de pe front, pe de o
parte, iar pe de altă parte, face trimitere la scrisoarea anonimă pe care o
primește Gheorghidiu și în care i se dezvăluie că soția îl înșală. El nu
mai este însă interesat să verifice autenticitatea acestei scrisori.
Bărbatul care odinioară se credea capabil de crimă din gelozie, devine
acum indiferent și detașat de iubirea cu Ela și se hotărăște să-i lase
soției „tot trecutul”.
Structura:

1. Introducerea (apariție, roman psihologic);


2. Tema și titlul;
3. Cele patru elemente: perspectiva narativă, incipit, final și
conflicte;
4. Prezentarea lui Ștefan Gheorghidiu (statut social, moral,
psihologic);
5. O secvență semnificativă – discuția de la popota ofițerilor;
6. O altă secvență semnificativă – ultimul capitol „Comunicat
apocrif” și detașarea protagonistului;
7. Opinia;
8. Concluzia;

S-ar putea să vă placă și