Ultima Noapte - Stefan Gheorghidiu

Romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", publicat in

1930, este un roman modern, subiectiv, psihologic, de analiza si un roman al
experientei.

Personajul este la nivelul discursului narativ, un element esential, o entitate

quasi-umana care mobilizeaza o lume fictionala. Personajul este o existenta fictiva,
fiind prezentat in raporturile sale cu intriga operei, cu o anumita conceptie fata de
viata, cu celelalte personaje, avand rolul de a pune in miscare actiunea textului
literar. Protagonsitul operei “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi"
este Stefan Gheorghidiu, acesta reprezentand punctul de fuga al dicursului narativ.

Stefan Gheorgidiu, personajul narator, este tipul intelectualului, personaj

tipic lui Camil Petrescu, student la Filozofie, care traieste intr-o lume a ideilor, a
cartilor, crezand ca s-a izolat de lumea palpabila. Acesta este un filozof fascinat de
absolut, de ideea unei iubiri ideale. Din alt punct de vedere acesta poate fi
caraterizat si ca un barbat inadaptat social, orgolios si hipersensibil.

Statutul social initial al lui Ștefan Gheorghidiu este cel al intelectualului

sărac. Deşi obţinerea moştenirii îi creşte statutul social, acesta continuă să simtă o
repulsie faţă de lumea mondenă. În cele din urmă se înrolează, devenind soldat.
Din punctul de vedere al statutului moral, Ștefan Gheorghidiu trăieşte
drama intelectualului intolerant, aflat într-un permanent balans între cerința
socială şi filosofia ca sistem existențial. Acesta nu e dispus la niciun fel de
compromisuri.

Ca statut psihologic, Stefan Gheorghidiu este tipul intelectualului inadaptat,

lucid, ființă problematizantă ce aspiră la iubirea absolută şi aflată mereu în
căutarea adevărului. Datorită sensibilității sale native, a orgoliului şi a
egocentrismului, acesta manifestă adesea izbucniri de gelozie la cele mai mici
gesturi ale Elei.
Trăsătura dominantă a personajului Ştefan Gheorghidiu este caracterul sau
orgolios conturat de drama intelectualului lucid, inadaptat, cu probleme de
constiinta.

O primă secvenţă relevantă în acest sens este scena escapadei de la

Odobești, în urma împăcării cuplului, de Sfinții Constantin şi Elena. Această scenă
accentuează însă fisura dintre membrii cuplului. Ela devine interesată de un domn
proaspăt apărut, domnul G., “vag avocat" şi dansator monden. Astfel, fiecare gest
al Elei manifestat faţă de domnul G (ii gustă din farfurie, îl toarnă din paharul ei,
dansează împreună) se transformă într-o adevărată furtună în conştiinţa lui
Gheorghidiu, acesta fiind cuprins deseori de o gelozie profunda. Această gelozie se
datorează în primul rând orgoliului său, stare puternic afirmată la Gheorghidiu şi
pe care chiar şi iubirea pentru Ela se fundamentează: „Eram atât de pătimaş iubit
de una dintre cele mai frumoase studente şi cred că acest orgoliu a constituit baza
a viitoarei mele iubiri". Gelozia şi orgoliul protagonistului sunt dublate însă şi de o
formație interioară misogină: „Sunt clipe când ura și dezgustul meu pentru femei
devin atât de absolute, că socotesc că de la oricare dintre ele te poţi aştepta la
orice"

A doua secvență relevantă pentru trăsătura de caracter definitorie ale lui

Gheorghidiu este scena vizitei la unchiul Tache. Nae Gheorghidiu, om politic arivist
şi demagog cu un dispreţ puternic faţă de valorile intelectuale, îl avertizează cinic
şi ironic pe nepotul său, Ștefan Gheorghidiu, că prin aplecarea spre Kant nu va
dobandi niciodată îndestulare materială. Tot acesta il mustră şi pentru lipsa de
spirit practic şi pentru căsătoria cu o fată săracă. Vorbele lui Nae vor genera astfel
o ieşire orgolioasă din partea lui Gheorghidiu, replica acestuia, în care se
decantează rece şi inteligent furia acumulată. leşirea sa va trezi o revelație în
conştiinţa lui Tache, unchiul avar şi ursuz, aceasta dându-şi seama că până atunci
dusese o viaţă meschină. Acesta îi va läsa aşadar, spre surprinderea şi mânia
tuturor, o mare parte din moştenire nepotului sărac şi intelectual.

Titlul initial, Proces verbal de dragoste şi război", conține o precizare

importantă privind formula compozițională aleasă de romancier, cea a notației
precise, directe, fără artificii stilistice. Deşi intenția rămâne aceeași, autorul
renunţă la acest titlu, optând în varianta finală pentru o structură analitică, prin
care introduce temele mari ale cărții, iubirea şi războiul, tratate ca două
experiențe definitive, şi anunţă compoziția biplană a acesteia. Acestea vor
reprezenta totodată cele două experiențe fundamentale trăite de protagonist.

Compozițional, romanul e structurat pe două planuri, ce anunţă şi temele

operei, acestea fiind definitorii pentru evolutia protagonistului. Cele două nopţi"
simbolice sunt, de fapt, două trasee ale periplului existențial, ale aventurii de
cunoaştere a lui Gheorghidiu. Pe plan subiectiv asistăm la descrierea monografică
a unei iubiri, de la naşterea ei întâmplătoare până la stingerea sa iremediabilă. Pe
plan obiectiv, a doua experiență a cunoaşterii existențiale pentru Ștefan
Gheorghidiu este războiul. Camil Petrescu analizează în maniera lui Balzac sau
Caragiale viața social-politică românească din primele decenii ale secolului trecut
şi condamnă în maniera lui Stendhal războiul.

Un alt element este conflictul. Exterior si interior, acesta se contureaza in

jurul protagonistului. Conflictul exterior pune in evidenta relatia personajului cu
cei din jurul sau, accentuand orgoliul respingerii si plsandu-l in categoria
inadaptatului social. Unchiul sau doreste sa il atraga spre lumea afacerilor si a
banilor, insa Stefan traieste intr-o lume a ideilor, ceea ce il face si sensibil in
exterior. Conflictul interior este generat de presupunerea ca sotia sa il insala,
(lumea banuielii) lucru care va produce destramarea cuplului. Faptul ca Ela este
implicata in lumea moderna, lume pe care Stefan o dispretuieste, reprezinta un
principal motiv al racelii relatiei dintre ei.

În concluzie, prin Ștefan Gheorghidiu, personajul-narator al operei, scriitorul

impune in literatura română o nouă tipologie, cea a intelectualului inadaptat,
trăitor al dramei lucidităţii şi al aspirației spre absolut.