Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu

(caracterizarea personajului/relaţia dintre două personaje)

Redactat la persoana I, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan

Gheorghidiu, romanul dobândeşte o perspectivă subiectivă şi unică. Naratorul este protagonistul
romanului: în consecinţă, construcţia romanescă se bazează pe autenticitate, pe trăirea lucidă a
unor experienţe esenţiale. Naratorul omniscient, obiectiv şi naraţiunea la persoana a III-a,
specifice romanului tradiţional, obiectiv, sunt înlocuite în romanul modern, de tip subiectiv, cu
naraţiunea la persoana I, cu focalizaze exclusiv internă/viziunea împreună cu.
Naraţiunea la persoana I presupune existenţa unui narator implicat. Punctul de vedere
unic şi subiectiv al personajului-narator face ca cititorul să cunoască despre personaje tot atât cât
ştie şi personajul principal. Situarea eului narativ în centrul povestirii conferă autenticitate, iar
faptele şi personajele sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate, analizate.
Prin monolog interior, Gheorghidiu analizează, alternând şi interferând, aspecte ale
planului interior (trăiri, sentimente, reflecţii) şi ale planului exterior (fapte, tipuri umane, relaţii
cu alţii). Tehnica memoriei involuntare creează o unitate de ansamblu a operei: un eveniment
exterior (discuţia de la popotă) declanşează rememorarea unor întâmplări sau stări. În vreme ce
la Marcel Proust, personajul-narator retrăieşte trecutul, la Camil Petrescu se observă analiza
trecutului, fapt care generează sfârşitul iluziilor.
Astfel, particularităţile de construcţie a personajului Ştefan Gheorghidiu sunt specifice
romanului modern, subiectiv, de influenţă proustiană: este vorba despre deplasarea accentului
spre conflictul interior, autoanaliza, fluxul conştiinţei, aceste aspecte fiind redate cu ajutorul
monologului interior. Portretul fizic detaliat, specific romanului tradiţional, este înlocuit cu un
complex portret moral, folosindu-se caracterizarea directă, indirectă şi autocaracterizarea.
Personajele ce formează cuplul romanului sunt „două entităţi contradictorii. Bărbatul
reprezintă o conştiinţă intransigentă, un fel de absolut moral aplicat mai ales în iubire, femeia e
un animal cochet, inferior sufleteşte, ispită a simţurilor şi primejdie a echilibrului interior”.
(Pompiliu Constantinescu) Romanul de dragoste, încadrat de romanul de război, înregistrează
evoluţia unui cuplu, jalonată de gelozii şi trădări, multe dintre acestea fiind rodul unei imaginaţii
prea bogate sau al unui orgoliu nesfârşit, ambele recunoscute de personajul-narator, Ştefan
Gheorghidiu. În acelaşi timp, Ela este şi ea o imagine înşelătoare, ca un tablou de multe ori
refăcut şi refuzat la nesfârşit, ca neconform.
Ela şi Ştefan Gheorghidiu, „suflete de carne şi mătase”, trăiesc o poveste de dragoste
intensă, dar sfârşită într-un timp foarte scurt. Intraţi într-un triunghi amoros, alături de G,
demonstrează superficialitatea sentimentelor care erau altădată profunde. Statutul lor social pare
a fi piatră de încercare a relaţiei. „Eroul lui Camil Petrescu este structural un intelectualist, o
natură reflexivă şi perspicace”. (Liviu Călin). Ştefan este un tânăr intelectual, ce trăieşte o dramă
de cunoaştere, aceasta determinându-l la o verificare totală aconcepţiei de viaţă. Toate
observaţiile din roman asupra sa intră în sfera autoportretului, deoarece întregul text este scris la
persoana I, dintr-o singură perspectivă. Totuşi, imaginea sa este relativizată ca a oricărui personaj
modern.
Ştefan Gheorghidiu este student la filosofie, fiul unui publicist şi profesor universitar
apreciat, Corneliu Gheorghidiu. De asemenea, este sărac, dar are rude foarte bogate şi influente
în societatea bucureşteană, în persoana unchiului avar Tache sau chiar persoana deputatului Nae
Gheorghidiu. Acesta din urmă, „fără să fie popular, era una dintre figurile bucureştene, socotit
printre intelectualii de rasă”. Viaţa studenţească a lui Ştefan este înfrumuseţată, după cum se
exprimă chiar el, de Ela, „un continuu prilej de uimire”. Urmează „cu pasiune” franceza şi
româna în cadrul aceleiaşi facultăţi, participând cu entuziasm la cursuri de filosofie şi matematici
superioare. „Cu ochii mari albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar”, cu „trupul bălai” şi „gura
necontenit umedă şi fragedă”, dar mai ales cu generozitatea care i se citeşte pe chip, Ela trece
triumfătoare înaintea altor fete şi strârneşte orgoliul celui care vrea să-i devină în curând soţ:
„eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente şi cred că acest orgoliu a
constituit baza viitoarei mele iubiri”.
Odată îmbogăţiţi, cei doi intră în lumea mondenă, prilej pentru Ela să-l cunoască pe G.,
dansator curtat de femei, „vag avocat”, fugit „de prin cabaretele Parisului ca să scape de război”.
Foarte curând ea este acuzată de imoralitate, dar singurele dovezi ale soţului sunt simple gesturi,
tandreţuri minore şi priviri cu subînţeles, ieşite din propria sensibilitate, „ca marginile unui desen
sub o lupă prea măritoare”. După o despărţire scurtă, ea se mută la Câmpulung, ca să fie mai
aproape de linia frontului, unde Ştefan luptă ca sublocotenent. Venit într-o scurtă permisie, el n-o
găseşte acasă, şi începe să fie tot mai suspicios. Începutul apocaliptic al luptelor îl aduce pe
Ştefan pe un teritoriu al conştiinţei încă neexplorat pentru el, cel al intelectualului ce-şi
descoperă sentimente noi, care-i umplu sufletul, nu i-l golesc, ca gelozia de până atunci. Ela îi
devine indiferentă, iar despărţirea este inevitabilă.
O scenă relevantă este cea care încheie romanul. Gheorghidiu intră în Bucureştiul
camuflat de întuneric, de teama bombardamentelor. Noaptea din sufletul său rezonează cu
noaptea de pe Calea Victoriei, amplificând impresia covârşitoare de „cavou imens”. În contrast,
casa lor era scăldată în lumină, lumina adevărului. Ela îi apare aşa cum probabil era de fapt,
dizgraţioasă şi plictisitoare: „tot armamentul ei cuceritor e parcă demolat şi nefolositor”.
Descoperind scrisoarea anonimă care îi era adresată, el îi cere explicaţii, zâmbindu-i binevoitor,
apoi o întrerupe deodată: „Ascultă, fată dragă, ce-ai spune tu dacă ne-am despărţi?”. Detaşat şi
lămurit asupra vieţii sale interioare, se imaginează într-un viitor posibil, izolat de ceilalţi, iar
soţia sa – „aia blondă de colo”, „la fel cu altele” – este motivul ironiei. Enumeraţia din final
aruncă în derizoriu povestea sa de dragoste: i-a dăruit „încă o sumă, ca aceea primită de ea la
Câmpulung”, „casele de la Constanţa”, „obiecte de preţ, cărţi, lucruri personale”. Subtil,
Gheorghidiu pune punct înainte de ultima sintagmă, „Adică tot trecutul”.
În tot acest timp, ca un „judecător de instrucţie maniac şi bolnav”, îşi analizează
nefericirea şi gelozia, dar, caracterizat de ipocrizie, nu are curajul să le recunoască: „Niciodată n-
am avut prilejul să fiu până la capăt nefericit”, „Nu, n-am fost nicio secundă gelos, deşi am
suferit atâta din cauza iubirii”. Gheorghidiu recunoaşte că este predispus spre introspecţie, spre
construirea unor ipoteze despre lucrurile care îl preocupă, aşa încât starea sa specifică este
„măcinarea sufletească”, „foiala de şerpi”: „Nopţile mi le petreceam în lungi insomnii, uscate şi
mistuitoare”. Se victimizează, transformând orice întâmplare minoră în dezastru sufletesc,
fiindcă nu suportă să fie contrariat: „pot transforma însă mici incidente în adevărate catastrofe,
din cauza unui singur moment contradictoriu”. Este conştient de percepţia eronată a celorlalţi
asupra caracterului său, intransigenţa fiind cea care-l face insuportabil în ochii cunoscuţilor:
„aveam o reputaţie de imensă răutate, dedusă din îndârjenia şi sarcasmul cu care-mi apăram
părerile şi intoleranţa mea intelectuală”, „... mă decretau lacom, egoist, lipsit de caracter”. O
scenă în care îşi dezvăluie intransigenţa este cea petrecută la popotă. Orgolios, personajul îşi
poartă suferinţa ca pe o medalie. Limbajul este sfidător, atunci când discută lucruri care îl
privesc, cum ar fi atunci când îi sancrionează drastic pe interlocutori: „Nu cunoaşteţi nimic din
psihologia dragostei. Folosiţi un material nediferenţiat. Discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi”.
Vrând să-l determine să accepte moştenirea, Ela îl încurajează să se lupte până la capăt cu
rudele sale, indiferent ce anume presupune lupta, şi să nu se lase înşelat de cei care vor să profite
de bunătatea lui: „Dar nu vezi că toţi vor să te înşele... Pentru că eşti prea bun...”. Când îi
reproşează flirtul cu G., ea îi reproşează hipersensibilitatea: „Eşti de o sensibilitate imposibilă!”.
De asemenea, de faţă cu el îl caracterizează ca fiind intransigent şi nu acceptă compromisul în
nicio situaţie: „Aşa e întotdeauna... pune în toate o patimă.” În altă scenă, deşi anonimă, o
doamnă în vârstă are rolul unei cutii de rezonanţă. Nu de puţine ori, ea îi spune lui Gheorghidiu
„atâta luciditate e insuportabilă, e dezgustătoare”. Îl scoate din rândul celorlalţi prin tendinţa de a
despica firul în patru, care se traduce nu numai prin hipersensibilitate, dar şi prin predispoziţia de
a exagera, chiar şi în privinţa celui mai banal lucru: „Dumneata eşti dintre cei care fac mofturi
interminabile şi la masă. Dintre aceia care totdeauna descoperă firele de păr în mâncare”.
Romanul este o analiză fină a dramei intelectualului inadaptat, care trăieşte acut cele două
experienţe, iubirea şi războiul. Drama iubirii se naşte din concepţia pe care Gheorghidiu o are
despre acest sentiment: el caută o iubire perfectă într-o lume imperfectă. În plus, consideră că
orice iubire „e mai curând un proces de autosugestie”, un „monodeism, voluntar la început,
patologic pe urmă”. Văzută ca un proces, orice relaţie de dragoste se naşte din orgoliu, devine o
îndatorire, chiar o obişnuinţă, şi apoi o necesitate, pentru că „singura existenţă reală e aceea a
conştiinţei”. Prin urmare, iubirea înseamnă antrenarea într-un proces dominat de raţiune,
argumente, dovezi, în care „cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra
celuilalt”. Drama lui este amplificată şi de Ela, care este departe de a reprezenta femeia perfectă,
fapt pe care protagonistul îl conştientizează destul de târziu. El descoperă, la sfârşit, „sub o
madonă crezută autentică, originalul: un peisaj şi un cap străin şi vulgar”.
În concluzie, Ştefan Gheorghidiu se înscrie în galeria personajelor de excepţie ale lui
Camil Petrescu, alături de Gellu Ruscanu, Pietro Grallam, Andrei Pietraru, datorită profilului său
de om al absolutului.