ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

-RELAȚIA ȘTEFAN-ELA-

În perioada interbelică, modernismul este promovat de criticul literar Eugen

Lovinescu, adept al sincronismului și al teoriei imitației și ilustrat de importanți romancieri
printre care se numără și Camil Petrescu.
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman
subiectiv ( narare la persoana I, narațiune subiectivă, homodiegetică de tip actorial, în spirală,
narator intradiegetic, necreditabil, autodiegetic, implicat dramatizat, viziune avec, punct de
vedere actorial, focalizare internă), interbelic ( 1930), având ca teme dragostea, moartea
( războiul), moștenirea, arivismul.
În plus, este un roman al experienței, deoarece valorifică
trăirea cât mai intensă, până la capăt, în plan interior de către personajul principal, Ștefan
Gheorghidiu, a unor experiențe personale, variate, dar definitorii, precum iubirea, gelozia,
războiul, moartea. Mai mult, este un roman psihologic pentru că are drept
obiect investigarea detaliată a vieții interioare, observația psihologică, iar drept subiect un caz
de conștiință, scris la persoana I, punându-se accent pe descrierea stărilor sufletești sau pe
pătrunderea în zonele obscure ale inconștientului.
Protagonistul romanului, Ştefan Gheorghidiu, este în
acelaşi timp narator autodiegetic. Prin el Camil Petrescu introduce în literatura română un nou
tip de personaj.  El reprezintă tipul intelectualului lucid, intransigent și inadaptat. Într-o
călătorie de căutare a sinelui, personajul se transformă pe parcursul romanului și își notează
cu atenție traseul interior. Statutul social al lui Gheorgidiu suferă mai
multe schimbări. Inițial este prezentat ca student la filisofie sărac , dar apreciat în mediul
universitar. Ca tânăr căsătorit, are o existență modestă și fericită. După primirea moștenirii de
la unchiul Tache,  este obligat să pătrundă în societatea bucureșteană și să se implice în
afaceri. Refuză însă oportunismul mercantil și se detașează de cercul Elei. Se înrolează , și în
a doua parte a romanului are statutul de sublocotenent în armata română ce răspunde de
plutonul 9  ca vârf al avangardei. În final, rănit, lăsat la vatră, divorțează și cedează o parte
din bunurile sale Elei. Moral, personajul este un apărător al
principiilor de viață și al adevărului . Inadaptarea vine din respingerea falsității și a
meschinăriei. Detașează valoarea de nonvaloare, și are o ierarhie a lucrurilor pe care le
respectă sau pe care le consideră nesemnificative. Transformarea sa este, de asemenea,  de
ordin moral. Descoperind darul vieții în sine și a solidarității umane, renunță să mai lupte
pentru o  relație pusă sub semnul frivolității care l-a putut duce în pragul crimei. Rămâne însă
disponibil pentru  viitor, maturizat de experiențele asumate. Psihologic,
Gheorghidiu este un personaj caracterizat de un puternic conflict interior.  Orice aspect al
existenței este pus sub lupa analizei și raportat la un sistem superior, absolutist.  Atunci când
idealurile îi sunt contrazise de realitate, încearcă să stăpânească deziluzia prin luciditate, iar
luciditatea îi alimentează drama. Se dovedește astfel o natură dilematică,  ce încearcă să
găsească răspunsuri la întrebări legate de aspectele esențiale ale existenței.
Ela, personajul
feminin, este creația integrală a minții personajului masculin, deoarece tot comportamentul ei
este mediat de viziunea soțului.
 Social, Ela este studentă la litere, orfană, modestă, locuind înainte de căsătoria cu
Ștefan împreună cu mătușa care o crescuse. După primirea averii, aceasta intră în lumea
mondenă, schimbându-și astfel statutul social, ulterior divorțând de Ștefan. Din punct de
vedere moral, inițial este blândă și inocentă, iar după primirea moștenirii devine superficială,
egoistă și ipocrită, toate aceste însușiri fiind atribuite prin ochii lui Ștefan. Psihologic, este o
fire extrovertită, cu o personalitate puternică și adaptabilă.
Ștefan este cel care disecă şi analizează cu luciditate fiecare vorbă, fiecare gest,
dorind să aibă certitudinea iubirii Elei, care flirta evident cu domnul G.: trăgeam cu urechea,
nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de
alături de ea.
În ciuda subiectivităţii naratorului, care furnizează cititorului o imagine a
personajului feminin filtrată de propria perspectivă, câteva scene din roman scot în evidenţă
relația celor 2. În excursia de la Odobeşti, Ela se comportă ca o cochetă, devenind din ce în
ce mai superficială. Fidelitatea Elei este pusă sub semnul întrebării, Ştefan observând mimica
şi gesturile femeii care gustă cu familiaritate din farfuria lui G. , are o expresie deznădăjduită
atunci când aceasta stă de vorbă cu altă femeie. Între cei doi soţi intervine o tensiune
stânjenitoare, care se amplifică, Ela acceptând să divorţeze deşi se consideră nevinovată şi
jignită de bănuielile lui. Chiar dacă unitatea cuplului este zdruncinată, iar Ştefan îşi pierde
treptat încrederea în iubirea absolută şi în femeia cu ajutorul căreia speră să-şi realizeze
idealul, împăcarea survine şi de această dată, după ce Gheorghidiu descoperă un bilet rătăcit
printre lucrurile Elei, bilet pe care verişoara lui, Anişoara, o invita pe Ela să petreacă noaptea
la ea, tocmai la data la care el nu o găsise acasă.
Scena memorabilă a cinei de familie este semnificativă pentru evoluția
relației lor și evidențiază diferențele de percepție a lumii dintre cei doi soți. Ela se dovedește
interesată de bani, se implică în discuțiile despre moștenire și ripostează indignată atunci când
simte că soțul ei este înșelat. Atitudinea sa este percepută dureros de către soț, care ar fi vrut
ca ea să fie mereu feminină, deasupra discuțiilor acestea vulgare, plăpândă și având nevoie
să fie protejată, nu să intervină atât de energic interesată. După ce Ștefan cedează o parte din
moștenire mamei și surorilor lui, cei doi soți își încep mariajul monden în care Ela se lasă
pradă tentațiilor, dovedindu-se frivolă și superficială.
Tematica romanului este sugerată de titlu: iubirea și războiul,
două experiențe majore de cunoaștere, trăite de personajul principal. Prima parte reprezintă
istoria iubirii ratate dintre Ștefan și Ela. A doua parte relatează, sub forma jurnalului de
campanie, experiența de pe front, din timpul Primului Război Mondial. Personajul central
trăiește două experiențe care îl marchează și în același timp îi provoacă suferința. Este vorba
despre aspirația sa spre iubirea absolută și despre tragedia războiului care îl apropie de
moarte. În prezentarea celor două experiențe accentul cade pe latura psihologică, deoarece se
urmărește ecoul pe care îl au evenimentele în conștiința personajelor.
Iubirea este receptată ca o experiență posibilă, o
îmbogățirea a revelațiilor intime, nu ca o raportarea a îndrăgostitului la alteritatea ființei
îmbogățite. Ștefan trăiește doar iluzia iubiri, nu sentimentul ca atare, căruia nu i se
abandonează niciodată. Iubirea ca experiment marchează absența pasionalității și reprezintă
consecința unei vanități masculine și a unui proces de autosugestie cu efecte dinamice în lanț:
incertitudinea, neîncrederea în parteneră, dezamăgirea. Romanul are o structură binară,
fiind alcătuit din două cărţi dispuse în 13 capitole. Cele două părţi sunt dialectic solidare,
exprimând dubla experienţă a eroului în faţa celor două dimensiuni existenţiale, decisive în
concepţia lui Camil Petrescu, dragostea şi moartea: mai mult decât în orice, în faţa morţii şi
în dragoste omul apare în autenticitatea lui structurală, scria Camil Petrescu în 1933.
Problematica primei părţi se rezolvă, în experienţa din cea de-a doua parte. Nu întâmplător,
titlul subliniază ideea că ultima noapte de dragoste este şi prima noapte de război.
Acţiunea poate fi
clasificată în funcţie de cele trei tipuri de prezent pe care le distingem. Este vorba, mai întâi,
de un prezent al scrierii confesiunii: Astăzi, când le scriu pe hârtie, îmi dau seama, iar şi iar,
că tot ce povestesc nu are importanţă decât pentru mine, că nici nu are sens să fie povestite.
Este evident că naratorul-personaj Ştefan Gheorghidiu îşi consemnează experienţa în scris
numai după ce a depăşit-o. În roman apar atât analepse (rememorări), cât şi prolepse
(anticipări). Singura referire explicită la momentul scrierii se face într-o notă de subsol (notele
de subsol alcătuiesc metatextul) din care reiese că au trecut 9 ani de la evenimentele
prezentate, deci scrierea confesiunii s-ar face prin 1925. Apoi, avem un prezent, simulat, al
evenimentelor de război (capitolele 1şi 6 din prima parte şi toate capitolele părţii a doua) şi un
prezent al rememorării celor doi ani şi jumătate de căsnicie (capitolele 2 – 5 din prima parte).
Incipitul romanului, din primul capitol La piatra craiului, fixează cu precizie realistă
timpul ( primăvara anului 1916) și spațiul ( Valea Prahovei, între Bușteni și Predeal).
Protagonistul, Ștefan Gheorghidiu, se află concentrat ca sublocotenent în Primul Război
Mondial, așteptând intrarea României în conflictul militar.
Între incipit și final sunt deosebiri: în vreme ce incipitul precizează coordonatele
spațio- temporale, finalul este deschis, supus interpretărilor diverse, fiind un final specific
unui roman analitic. Gheorghidiu se desparte de Ela, lăsându-i tot ce e in casă, de la obiectele
de preț, la cărți... de la lucruri personale, la amintiri, adică tot trecutul. Regăsit, sufletul lui
se pregătește pentru o altă experiență.
Eroul traversează un conflict interior, oscilând între rațiune și pasiune și
analizându-se permanent cu luciditate, secondat de un conflict exterior extins la totalitatea
relațiilor personale: cu familia, cu soția, cu prietenii, cu camarazii de la popotă. Conflictul
principal este însă cel al individului cu societatea mediocră și superficială, dominată de
arivism, mondenitate și meschinărie.
Titlul romanului face trimitere la cele două teme literare
adăugate in text: iubirea si războiul. Cuvântul noapte din structura lui simetrică marchează
sfârșitul unei experiențe erotice frământate, eșuate și începutul unei etape a vieții la fel de
bulversantă, în care imaginea războiului este tragică, absurdă. Titlul ilustrează dubla dramă
trăită de protagonist: a intelectualului dornic de dragoste absolută, dominat de incertitudine și
gelozie și a omului care se confruntă cu moartea într-un război inuman, apocaliptic. În plus,
face referire și la timpul psihologic, subiectiv, al iubirii și la timpul obiectiv, cronologic.
Perspectiva narativă este subiectivă, romanul fiind scris
la persoana I, sub forma unei confesiuni a protagonistului Ștefan Gheorghidiu. Narațiunea la
persoana I, cu focalizare internă, viziunea avec, presupun existența unui narator implicat,
identitatea dintre planul naratorului și al personajului. Punctul de vedere unic și subiectiv, al
personajului-narator, care mediază între cititor și celelalte personaje, îl determină pe cititor să
cunoască despre ele atât cât știe și personajul principal.
Limbajul prozei narative este caracterizat de
anticalofilism. Camil Petrescu enunţă programatic dorinţa de a scrie fără ortografie, fără stil,
chiar fără caligrafie, cât mai autentic posibil. Refuzul artificialului figurilor stilistice nu
înseamnă însă lipsa unui lirism intelectual. Se observă folosirea de comparaţii ce subliniază
ideea: ” blonda cu ochi mari, albaştri, ca două întrebări de cleştar”, atenţia şi luciditatea nu
omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum, de altfel, atenţia sporeşte durerea de dinţi.
Prin introspecție și monolog
interior, sunt surprinse aspecte ale planului interior din fluxul conștiinței.
În concluzie, relația din cuplu este privită doar din perspectiva subiectivă a
personajului-narator-Ștefan Gheorghidiu, iar datorită acestei perspective unice, relația dintre
cele două personaje nu se încadrează unui tipar, fiind una atipică și dobândind pecetea
personalității protagonistului