Caracterizarea personajului Ela

Camil Petrescu a fost romancier, dramaturg, nuvelist și poet. El pune capăt romanului tradițional și
rămâne în literatura română, în special, ca și inițiator al romanului modern. Camil Petrescu prezintă realitatea în
măsura în care a cunoscut-o direct, prin propria experiență. Prin cele două romane ale sale: Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război (1930) și Patul lui Procust (1933), Camil Petrescu a înnoit romanul românesc
interbelic realizând astfel o sincronizare cu literatura universală.

Romanul modern de tip proustian, promovat de Camil Petrescu impune un nou univers epic, cu o altă
perspectivă narativă și cu un nou tip de personaj: o conștiință lucidă, analitică, intelectualul, inadaptatul
superior.

În articolul „De ce nu avem roman?”, Camil Petrescu abordează câteva probleme ale construcției
personajului din romanul modern, psihologic: „Literatura presupune firește probleme de conștiiță... Trebuie să ai
deci un mediu, o societate în care problemele de conștiință sunt posibile. Eroul de roman presupune un zbucium
interior, lealitate, convingere profundă, un simț al răspunderii dincolo de contingențele obișnuite.”

Particularitățile de construcție ale personajului în romanul psihologic sunt:

-înlocuirea portretului fizic detaliat și a corespondențelor artificiale dintre portretul fizic și cel moral cu
detalii fizice semnificative în trăirile personajelor;
-deplasarea interesului spre conflictul și portretul interior;
-interesul asupra lumii interioare, la nivelul conștiiței;
-utilizarea tehnicilor moderne de analiză psihologică: introspecția, monologul interior, fluxul conștiinței,
memoria afectivă;
Ela este personajul feminin al romanului, ilustrând motivul cuplului și al iubirii nerealizate. Ea este un
simbol al feminității, al ”eternului feminin”, al misterului, la fel ca și Otilia din romanul Enigma Otiliei de
George Călinescu sau Adela de Garabet Ibrăileanu.

Conform statutului social și profesional, Ela este studentă la Litere, iar mai apoi soția lui Gheorghidiu.
Ela este femeia construită numai prin ochii bărbatului însetat de iubirea absolută, dar care nu poate face
concesii în ceea ce privește sentimentul: „...acei ce se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra
celuilalt”.

1
 Ela nu este o personalitate transparentă, deoarece imaginea ei este permanent construită de soțul ei.
Iubirea celor doi se naște din orgoliul lui Ștefan care era plăcut impresionat căci toți îl admirau pentru că era
iubit: „atât de pătimaș de una din cele mai frumoase studente.” Acest orgoliu a stat la baza: „viitoarei mele
iubiri”, afirmă Ștefan.

Trăsăturile fizice ale Elei sunt puține, dar sugestive. Ea este descrisă (caracterizată) direct de naratorul-
personaj, Ela avea: „ochii albaștri, vii ca niște întrebări...”.

În roman Ela apare profund îndrăgostită de Ștefan. Ea poate fi caracterizată prin spirit de sacrificiu și
devotament căci, deși nu-i plac matematicile, pe care nu le înțelege, este prezentă alături e Ștefan la aceste
cursuri. Trăsăturile morale ale Elei îi apar indirect cititorului, deoarece sunt prezentate din perspectiva soțului
acesteia.

Ela este ambițioasă și stăpânită de intenții materiale, căci îl îndeamnă pe Ștefan să intre în afaceri, după
moștenire. Relevantă în acest sens este intervenția ei, de la deschiderea testamentului. După moartea unchului
Tache, Ștefan intră în posesia unei moșteniri fabuloase, dar rudele consideră că bătrânul avar a făcut o mare
nedreptate lăsându-i doar „nepotului favorit” marea parte a averii. Membrii familiei îl atacă pe protagonist, în
frunte cu unchiul acestuia, politicianul Nae Gheorghidiu. Cu prilejul deschiderii testamentului, văzând atitudinea
dușmănoasă a familiei, Ela își susține soțul, îndemnându-l să rămână ferm și să nu le cedze nimic. Această ieșire
este unică, deoarece protagonista nu mai ocazionase asemenea manifestări și nu-și revelase încă interesul
pentru latura materială. Ieșirea ei îl îndurerează pe Ștefan, care mărturisește „Aș fi vrut-o mereu feminină,
deasupra acestor discuții vulgare”.

O trăsătură importantă de caracter a Elei este preocuparea pentru eleganță, cochetăria. Aceasta
reiese din diverse secvențe narative, după deschiderea testamentului. Soția lui Ștefan Gheorghidiu este o
persoană preocupată de lux și cumpărături, înnoiește mobilierul, îi schimbă lui Ștefan garderoba, accesoriile etc.
Ela este interesată de modă, distracții nocturne, petreceri mondene și toate acestea sub influența Anișoarei,
verișoara lui Ștefan și ea soție de moșier.

Este lipsită de constanță pentru că o dată cu îmbogățirea își schimbă nu doar obiceiurile, dar și prietenii,
vechii prieteni, nemaifiind suficient de bine îmbrăcați.
Cu timpul, Ela îi apare lui Ștefan, total schimbată: cei doi nu mai discută probleme filosofice, nu mai
petrec timp împreună și Elei nu-i mai este suficientă iuibrea lor.

2
 Noul comportament al Elei este analizat cu luciditate de Ștefan, mai ales după ce Ela îl cunoaște pe
domnul G. „vag avocat, dansator...”. Ela se comportă ca o cochetă și devine din ce în ce mai superficială, mai
ales de când cei doi încep să frecventeze cercurile Anișoarei, fac excursii „în bandă”, celebră fiind excursia de la
Odobești, organizată de Sfinții Constantin și Elena. Ela face eforturi ca domnul G. să ajungă lângă ea, oprește
mașinile, demonstrând că nu îi pasă decât de propriile-i interese.

Ștefan îi analizează cu atenție și nervozitate fiecare cuvânt; treptat îi apare ideea că Ela nu îi este
fidelă. Ela dovedește prea multă familiaritate față de domnul G. Ștefan observă minica și gesturile ei și i se pare
că Ela e îndrăgostită de domnul G.

Este candidă și se consideră nevinovată când Ștefan o anunță că vrea să divorțeze. Cei doi soți nu-și mai
vorbesc o vreme, iar Ela se simte jignită și umilită de comportamentul lui Ștefan, deoarece el îi face curte în mod
evident unei alte femei, în public, ba mai mult își aduce acasă o cocotă (prostituată).

Ela consolidează treptat prietenia cu Anișara, demonstrând că poate fi fidelă prietenilor. Drama celor
doi atinge un punct maxim, din nou, când Ștefan se întoarce pe neașteptate de pe front și nu o găsește acasă pe
Ela. Ștefan interpretează acest fapt ca o nouă dovadă de infidelitate și nesiguranță din partea ei.

Spre finalul romanului Ela se dovedește egoistă și impertinentă, când se arată lui Ștefan îngrijorată
pentru viitorul ei, dacă el va muri pe front.

Intelectual lucid și analitic, Gheorghidiu vede în Ela idealul de femeie, în care el poate găsi iubirea
reciprocă perfectă. O identifică doar o dată prin nume, în roman, în genere numind-o: „femeia mea”, „nevasta
mea”, „fata asta”, „ea”.

În conștiința lui Ștefan Gheorghidiu, Ela se transformă treptat din idealul de femeie, într-o femeie
oarecare.
Romanul psihologic Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu este scris la
persoana I, sub forma unei confesiuni a personajului principal Ștefan Gheorghidiu care traversează/trăiește
două experiențe fundamentale: iubirea și războiul. Naratorul este protagonistul romanului, perspectiva narativă
fiind unică și subiectivă. Narațiunea la persoana I, cu focalizare internă și viziunea ”avec” (”împreună cu”),
presupune existența unui narator implicat. Ștefan Gheorghidiu, naratorul-personaj stabilește legătura între
lumea romanului și lumea cititorului. Astfel cititorul nu va putea cunoaște despre personajele și situațiile din
roman, decât atât cât îi va permite naratorul-personaj. Din acest punct de vedere, Ela ne apare ca un personaj

3
misterios, deoarece tot comportamentul și personalitatea ei sunt trecute prin filtrul conștiinței lui Ștefan. El se
va confesa, va analiza lucrurile cu luciditate, va analiza situațiile, precum și pe celelalte personaje.

Primul capitol La Piatra Craiului, în munte pune în evidență cele două planuri temporale din discursul
narativ: un timp al narării (prezentul frontului) un timp narat (trecutul poveștii de dragoste). Personajul narator
se raportează la cele două planuri temporale: timpul cronologic/timpul narării în care consemnează întâmplările
de pe front și timpul psihologic/narat în care protagonistul rememorează drama iubirii.

Incipitul romanului este cuprins în capitolul I: La Piatra Craiului, în munte, unde sunt fixate detalii
temporate-primăvara anului 1916, dar și spațiale: frontul din apropierea Bucureștiului. În acest context
personajul - narator ni se confesează, astfel aflăm că acesta este sublocotenent, în armata română.
În finalul romanului ne apare un Ștefan Gheorghidiu, schimbat, vindecat de gelozie și cu o altă
persepctivă asupra vieții: „I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți... de la lucruri
personale, la amintiri. Adică tot trecutul.”

În expozițiunea romanului începe să se contureze personalitatea lui Ștefan Gheorghidiu. Întâmplările din
primul capitol, La Piatra Craiului, în munte sunt anterioare evenimentelor relatate în restul Cărții I. În primăvara
anului 1916, Ștefan Gheorghidiu se afla pe Valea Prahovei, fiind înrolat în armata română. La popota ofițerilor,
asistă la o discuție despre dragoste și fidelitate, pornind de la o întâmplare aflată din presă: un bărbat care și-a
ucis soția infidelă este achitat de judecător. Această discuție declanșează memoria afectivă a personajului,
trezindu-i amintirile legate de cei doi ani și jumătate ai căsniciei cu Ela.
Fraza care deschide capitolul Diagonalele unui testament: „Eram însurat de doi ani și jumătate cu o
colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală.” concentrază intriga romanului și deschide
retrospectiva/reamintirea iubirii dintre Ștefan și Ela. Îndoiala este cu atât mai dureroasă cu cât Gheorghidiu
consideră că: „...acei ce se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt”.
Personajul-narator crezuse că trăiește marea iubire: „Simțeam că femeia aceasta era a mea în exemplar
unic: așa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii...și aveam să pierim la fel amândoi.”
Dar aspirația pentru iubirea absolută coexistă (există alături de...)cu faptul că acest sentiment reprezintă pentru
el un proces de autosugestie.
În concluzie, prin Ștefan Gheorghidiu, scriitorul impune în literatura română o nouă tipologie:
intelectualul lucid, inadaptatul superior, care nu își găsește locul într-o societate dominată de mediocritate și
care aspiră spre absolut în iubire și cunoaștere, căruia i se opune Ela, o femeie frumoasă, dar cu aspirații
comune, care nu-l poate înțelege.