Lepădatu Teodor, 10E

Tema și viziunea despre lume în romanul psihologic

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”,
de Camil Petrescu

Camil Petrescu a fost un reprezentant marcant al literaturii române din

perioada interbelică. El a fost un poet și dramancier român cu o activitate
literară vastă intre anii 1914 și 1957. A debutat în anul 1914 în revista „Facla”
cu articolul „Femeile și fetele de azi”, sub pseudonimul „Raul D.”. El a scris sub
influența curentului literar numit modernism, deși în opera sa se regăsesc și
elemente ale realismului. În proza sa se poate observa că el ilustrează realitatea
din propria conștiință și că Petrescu are concepția conform căreia literatura
trebuie să reflecte concret viața. Scriitorul realizează o mutație profundă în
literatura română: proza sa va pune accentul nu pe întâmplare, ci pe ecoul
întâmplării în conștiința personajului narator. Opera sa este vastă, conținând
multe tipuri de scrieri, cum ar fi volumul de poezii„Versuri.Ideea.Ciclul morții”,
romane: „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, „Patul lui
Procust”, și piese de teatru: „Jocul inelelor”, „ Act venețian”, „ Suflete tari”.
Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un
roman modern, publicat în anul 1930. El este un roman psihologic, deoarece se
observă teme de natură psihologică: iubirea și războiul. În prima parte a
romanului, tema principală este cea a iubirii, unde Ștefan Gheorghidiu își
povestește trăirile din timpul relației sale cu Ella. Suspiciunile că ea îl înșeală
reprezintă conflictul său interior. La descoperirea fiecărui semn al infidelității
Ellei, Gheorghidiu devine foarte trist, dar încearcă să nu arate acest lucru, mai
ales în excursia de la Odobești. În a doua parte a romanului, tema principală
este războiul. Defapt, al doua parte reprezintă jurnalul de război a autorului din
Primul Război Mondial, acesta nefiind ficțiune, ci experiența personală a lui.
Personajul narator îșî asumă iubirea și războiul ca două experiențe de
cunoaștere fundamentale. Conflictul interior al personajului aplică un tipar de
idealitate a iubirii, a lumii familiei, a realității și constată în modul cel mai
dramatic nepotrivirile, rezultând dezamăgirea și incompatibilitățile dintre el și
Ella și dintre familie și societate. Ștefan trăiește o iubire ideală: Ella este sufletul
lui pereche, femeia pe care Dumnezeu a creat-o pentru el încă de la
începuturile lumii. Odată cu intrarea în lume treptat, o descoperă altfel și asistă
neputincios la transformarea femeii iubite într-o femeie materialistă,
superficială, vulgară. Personajul trăiește un dublu proces: de autoizoluzionare
că trăiește la cote superioare izolat de lume, într-un spațiu spiritual rarefiat o
iubire mare și de eliberare de iubire, de coborâre la realitate prin observarea
atentă, lucidă a Ellei în lumea modernă. În acest demers el nu o cunoaște doar
pe Ella, ci și pe sine.
Fiind un roman psihologic, tema dominantă este iubirea. În al doilea
capitol din prima parte, intitulat „Diagonalele unui testament”, se prezintă
începuturile iubirii dintre Ștefan și Ella. La baza iubirii lor era orgoliul lui
Gheorghidiu de a fi admirat de ceilalți pentru că e iubit de una din cele mai
frumoase eleve din universitate. El se știe mai valoros conștiind că e sursa
fericirii cuiva, cauzând o „stare de voluptate” pentru Ella. În acest capitol,
naratorul subiectiv nu o numește pe Ella, ci o păstrează într-un anonimat,
tocmai pentru că o idealizează. Prezența ei era un miracol, sugerând unicitatea
ei. Generozitatea lui Gheorghidiu este o dovadă a superiorității Ellei pentru
intelectualul superior, valorile morale fiind cele de la care nu se abate.
Primirea, pe neașteptate, a unei parți dintr-o moștenire lăsată de un unchi
bogat, Tache, schimbă cursul existenței conjugale a celor doi studenți săraci, în
defavoarea cuplului însă. Ceea ce era neînsemnat, in afara preocupărilor lui
Stefan Gheorghidiu, adică luxul și petrecerile, devine pentru Ella, soția lui,
interes deosebit, intrând in contradicție cu idealul lui de feminitate: “Aș fi vrut-
o mereu feminină, deasupra discuțiilor acestea vulgare”, adică banii.
O altă secvență esențială pentru evoluția iubirii celor doi o reprezintă
excursia de la Odobești. Gheorghidiu trăiește încă iluzia că se poate izola de
lume și că poate trăi fericit iubirea fără a fi perturbat. Dar odată cu excursia de
la Odobești, începe procesul de demistificare, viața devenind o tortură pentru
el. Plimbarea la Odobești, într-un grup mai mare, declanșeaza criza de gelozie și
incertitudinea iubirii, pune sub semnul îndoielii fidelitatea femeii iubite.
Sufletul său torturat de iubire și gelozie trece printr-o stare de infinite nuanțe
ale trăirii: disperare, dispreț, suferință, duioșie. Compania insistentă a domnului
G., avocat obscur, dar ăarbat modern, acordată soției sale, îi sporește
suspiciunile. Plimbările cu masina, așezarea la masă sunt prilejuri de observație
atentă și frământare interioară. Naratorul notează gesturi, vorbe, reacțiile
dureroase ale geloziei, observându-se pe sine, pe Ella și pe G., pe cei din jur,
studiind totul: apropierea instinctivă a Elei de G. Personajul suferă el însuși, nu
numai din amor propriu rănit, din neputință si deziluzie, ci mai ales că se
dedubleaza: își ascunde frământările, afișând indiferență. Gheorghidiu devenise
mereu nervos, subtil, nu putea mânca și era neliniștit, gândindu-se la divorț.
Titlul romanului evidențiază temele principale și structura cărții. El
sugerează ciclitatea și continuitatea existenței umane situată mereu și mereu în
noi orizonturi de cunoaștere. Cuvântul „noapte” reprezintă timpul acțiunii în
sens denotativ și conflictul interior al personajului în sens conotativ. Romanul
este structurat pe două cărți: cartea întâi având șase capitole cu titluri
sugestive, unde se exprimă o rememorare, doi ani și jumătate de iubire
matrimonială între Ștefan și Ella, iar cartea a doua este structurată pe șapte
capitole și este de fapt jurnalul de campanie al autorului. Unitatea romanului
este un artificiu compozițional prezentat în primul capitol: discuția de la popota
ofițerilor despre fidelitatea în căsnicie, discuție prilejuită de un fapt divers citit
în ziar: un bărbat care și-a ucis soția infidelă.
Incipitul romanului are deschideri multiple. El fixează în manieră realistă
timpul și locul acțiunii: în primăvara anului 1916, pe Valea Prahovei.
Gheorghidiu ironizează pregătirile de război ale românilor pe care le consideră
joacă de copii. Atitudinea detașată față de război și față de front a naratorului
este în antiteză cu implicarea totală din partea a doua a romanului. Treptat,
naratorul face trecerea de la planul obiectiv al frontului la planul subiectiv al
frământărilor. Cauza conflictului interior nu e precizată, dar personajul narator
nuanțează trăirile printr-o serie de structuri: „o lungă deznădejde”, „e
îngrozitoare”, „măcinare sufletească”, „lungi insomnii”, ce evidențiază tehnica
memoriei involuntare. Finalul romanului consemnează despărţirea definitivă de
trecut a eroului. „Ultima noapte de dragoste” pe care o petrece alături de Ella
marchează înstrăinarea definitivă de trecutul propriu şi recunoaşterea eşecului
în planul cunoaşterii. Deşi citeşte un bilet anonim care îl informează despre
trădarea Ellei, personajul – narator nu verifică informaţia, ceea ce întreţine
dincolo de paginile romanului enigma relaţiei complexe care se stabileşte între
cei doi soţi. Finalul, deschis, susţine modernitatea construcţiei romanului,
demonstrând încă o dată funcţia cathartică a relatării experienţelor
sentimentale şi tragice pe care le-a parcurs personajul: „I-am scris că-i las
absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi, de la lucruri personale, la
amintiri. Adică tot trecutul.”. Ella îşi pierde aura de feminitate misterioasă şi
atrăgătoare în care o învăluia privirea îndrăgostită a lui Gheorghidiu la
începutul relaţiei lor. Între incipitul romanului, care îl prezintă pe protagonistul
acţiunii chinuit de gelozie şi de suferinţa de a nu putea fi alături de Ella în
permanenţă şi finalul care îl prezintă pe acelaşi Ştefan Gheorghidiu detaşat
complet de experienţa erotică pe care a trăit-o, se înscrie o întreagă experienţă
de viaţă, un proces lent şi dureros de descoperire a limitelor condiţiei umane,
incapabilă să trăiască în absolut.
În concluzie, romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război”, de Camil Petrescu este un roman psihologic ce prezintă o iubire pentru
o femeie presupusă a fi ideală, ce s-a dovedit a fi una mediocră, vulgară.