Ultima noapte-Petrescu

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu este un roman interbelic,
modern, subiectiv și de analiză psihologică, surprinzând cititorul prin viziunea adoptată de autor în
conturarea temelor. Fiind totodată și un roman al experienței, rolul pe care autorul îl atribuie scrisului în
eliberarea sufletului de apăsări este substanțial, autenticitatea textului fiind dovedită de mărturisirea
scriitorului: „Singura realitate pe care o pot povesti este realitatea conștiinței mele, conținutul meu
psihologic”.

Tema romanului este condiția intelectualului însetat de absolut într-o societate inferioară.

Protagonistul romanului, Ştefan Gheorghidiu, este în acelaşi timp narator autodiegetic . Prin el Camil
Petrescu introduce în literatura română un nou tip de personaj.  El reprezintă tipul intelectualului “ca
structură de caracter”, intransigent şi inadaptat. Într-o călătorie de căutare a sinelui, personajul se
transformă pe parcursul romanului și își notează cu atenție traseul interior.

 Statutul social al lui Gheorgidiu suferă mai multe schimbări. Inițial este prezentat ca student la filizofie
sărac , dar apreciat în mediul universitar. Ca tânăr căsătorit, are o existență modestă și fericită. După
primirea moștenirii de la unchiul Tache,  este obligat să pătrundă în high life-ul societății bucureștene și
să se implice în afaceri. Refuză însă oportunismul mercantil și se detașează de cercul Elei. Se înrolează , și
în a doua parte a romanului are statutul de sublocotenent în armata română ce răspunde de plutonul 9 
ca vârf al avangardei. În final, rănit, lăsat la vatră, divorțează și cedează o parte din bunurile sale  Elei.

Psihologic, Gheorghidiu este un personaj caracterizat de un puternic conflict interior.  Orice aspect al

existenței este pus sub lupa analizei și raportat la un sistem superior, absolutist.  Atunci când idealurile îi
sunt contrazise de realitate, încearcă să stăpânească deziluzia prin luciditate, iar luciditatea îi
alimentează drama. Se dovedește astfel o natură dilematică,  ce încearcă să găsescă răspunsuri la
întrebări legate de aspectele esențiale ale existenței.

Moral, personajul este un apărător al principiilor de viață și al adevărului . Inadaptarea vine din
respingerea falsității și a meschinăriei. Detașează valoarea de nonvaloare, și are o ierarhie a lucrurilor pe
care le respectă sau pe care le consideră nesemnificative. Transformarea sa este, de asemenea,  de
ordin moral. Descoperind darul vieții în sine și a solidarității umane, renunță să mai lupte pentru o 
relație pusă sub semnul frivolității care l-a putut duce în pragul crimei. Rămâne însă disponibil pentru 
viitor, maturizat de experiențele asumate.

Social, Ela este studenta la litere, orfana, modesta, locuind înainte de casatoria sa cu Stefanimpreuna cu
matusa care o crescuse. După primirea averii, aceasta intra in lumea mondena, schimbându-si astfel
statutul social, iar in cele din urma, divorțează de Stefan. In ceea ce privește statutul moral, daca la
inceput este blânda si inocenta, după primirea averii, devine superficiala, egoista, adulterina si ipocrita,
toate aceste însușiri fiind atribuite prin ochii lui Stefan. Psihologic, este o fire extrovertita cu o
personalitate puternica si adaptabila.
Nu in ultimul rand, relatia dintre Stefan Gheorghidiu si Ela este scoasa in evidenta si prin
intermediulsecventelor semnificative.

O prima secvențasemnificativa este cea in care se deschide testamentul lăsat de unchiul lui Stefan,
Tache. La acest eveniment participa toți membrii familiei, nerăbdători sa isiprimească averea. Spre
surprinderea tuturor, Stefan primește o mare parte din bani, dar el ramane neentuziasmat si total
dezinteresat. Pe cealaltă parte, Ela este foarte incantata si îl indeamna sa ,,nu le cedeze nimic’’. Din
aceasta secvența, o putem caracteriza indirect prin comportament pe Ela ca nefiind ceea ce isi imagina
Stefan, ci chiar opusul viziunii sale, o persoana lacoma si materialista.

Cea de a doua secvențademna de mentionateste cea cu excursia la Odobești. Aici apare in scena
Domnul G., pe care cei doi îl cunosc pentru prima data. Domnul G. ii face curte Elei, iar aceasta pare, din
punctul de vedere al lui Stefan, destul de interesata de el. Mici incidente, gesturi fara importanta,
privirile pe care Ela le schimba cu domnul G. se amplifica in constiinta protagonistului. Ela apare ca o
femeie infidela, dar tradarea ei nu este evidenta. Aceasta considera ca ea nu a infaptuit nimic reprosabil
si ca nu s-a comportat altfel decat celelalte femei - ,,toate femeile fac la fel’’, ii raspunde ea sotuluicand
acesta o acuza ca i-a acordat prea mult atentie unui strain. Din aceasta secvența reiese faptul ca intre cei
doi exista o lipsa de comunicare, Stefan fiind caracterizat indirect ca fiind un om gelos si hipersensibil,
lucru care amplifica neintelegerile dintre ei.

Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în planul conştiinţei şi
este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor. După eșecul în domeniul
filozofiei,  personajul pornește în căutarea arhetipului feminin . Suferinţa pe care o provoacă
dezamăgirea în  iubire în prima parte a romanului îşi dovedește inconsistenţa în confruntarea cu trăirea
extremă din a doua parte, cu descoperirea  solidarităţii colective. În final, Gheorghidiu caută doar
aparent adevărul despre Ela, pe parcurs se caută și se regăsește pe sine, evoluat către o altă etapă a
maturizării.

Există și un conflict exterior de imagine între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei.
După apariţia lui G. în peisajul petrecerilor mondene la care participă tânăra familie,  Gheorghidiu nu
mai este evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se potriveşte. Admirat  de Ela pentru superioritatea
intelectuală, centru al vieții de cuplu, Gheorghidiu își pierde fascinația asupra Elei pentru lucruri pe care
le respinge din principiu-îmbrăcăminte de lux, dansuri la modă şi jocuri de salon. Acest conflict are ca
urmare certuri și despărțiri, atingând cote paroxistice când  Gheorghidiu hotărăște să dezerteze de pe
front și să-și ucidă rivalul.  De asemenea, în plan secundar există un conflict între Gheorghidiu şi propria
familie pentru moştenirea unchiului Tache, din care, de asemenea, iese învins, cedând după parastas o
parte din avere rudelor. Inadaptarea personajului reiese din lipsa instrumentelor de luptă cu o societate
prost construită.

Având în vedere faptul că avem de-a face cu un narator – personaj, notațiile sale intră în categoria
autocaracterizării. Cu ajutorul acestei metode aflăm detalii importante. Analizându-și
viața, protagonistul conștientizează că nu este fericit: „Niciodată n-am avut prilejul să fiu până la capăt
nefericit”. Din lașitate, nu are curajul să recunoască acest lucru: „Nu, n-am fost niciodată gelos, deși am
suferit atâta din cauza iubirii”.

Autocaracterizarea subliniază natura sufletească foarte complicată a eroului, conștient că e prizonierul

propriilor fantasme și iluzii, dar incapabil, ca majoritatea eroilor lui Camil Petrescu, să se desprindă de
jocul magic al propriei conștiințe. Ampla lui confesiune este o mărturie a nivelului intelectual al
personajului. Superior moral celorlalți prin aspirația către ideal, către iubire, perfecțiune – o
caracteristică a tuturor personajelor camilpetresciene care vizează absolutul, ideea, esența (Pietro
Gralla, Andrei Pietraru, Gelu Ruscanu) – Ștefan Gheorghidiu nu se adaptează unei lumi ale cărei structuri
prețuiesc numai aparențele. El e o conștiință incapabilă de compromisuri, de aceea se izolează (se
retrage din afacerile cu Nae Gheorghidiu, incapabil să practice ipocrizia și jocul acceptat de societate).

Aflat la vârsta maturității, Ștefan Gheorghidiu este un filosof, prezentat în incipitul romanului ca fiind
sublocotenentul care ajuta la amenajarea fortificațiilor de pe Valea Prahovei. Deși este sărac, situația
financiară se schimbă atunci când primește moștenirea de la unchiul său, Tache. Din punct de vedere
moral, protagonistul dă dovadă de inteligență, calm, modestie, renunțând ușor la afaceri, în favoarea
continuării studiilor de filosofie.

Prin intermediul caracterizării indirecte, din acțiunile, faptele și concepțiile sale, descoperim un

intelectual aflat în căutarea absolutului. Plecarea la război scoate în evidență curajul acestuia. Fire
meditativă, nu se poate adapta social și nu îi plac petrecerile. Plimbarea la Odobești îi oferă prilejul
unei crize de gelozie accentuate treptat, declanșând analizarea amănunțită a comportamentului Elei,
până la felul în care aceasta vorbea: „Nevastă-mea avea o voce ușor emoționată”.

Confesiunile în jurnalul de front sunt analizate în detaliu de Ștefan Gheorghidiu, cu luciditate,

fiind copleșit de aflarea adevărului și obținerea certitudinilor. În urma dialogului dintre ofițeri, Ștefan
ajunge să își spună punctul de vedere, fiind de părere că „Cei care se iubesc au drept de viață și de
moarte unul asupra celuilalt”. De la această discuție, cu ajutorul memoriei involuntare, protagonistul
aduce în timpul prezent experiența sa de iubire: „Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la
Universitate și bănuiam că mă înșală”. Ștefan o admira pe Ela, femeia care beneficia de admirația
tuturor: „să tulburi atât de mistuitor o femeie dorită de toți; să fii atât de necesar unei existențe, erau
sentimente care mă adevereau în jocul intim al ființei mele”. Din orgoliu, această admirație se
transformă în pasiune, devenind, în timp, o iubire unică: „orgoliul a constituit baza viitoarei mele iubiri”.

Fire reflexivă, Ștefan Gheorghidiu este copleșit de incertitudine, neliniște și suspiciuni în privința
comportamentului fidel al Elei. Frământările îi tulbură liniștea și îi torturează viața, astfel încât se naște
un conflict interior, care are la bază o nuanță filosofică: valorile absolute și unicitatea sentimentului de
iubire. 
Experiența războiului îl scoate din peisajul experienței de iubire și îl plasează în circumstanțe noi,
probând sentimente diferite, lansate de pericolul morții și suferința alături de ceilalți „colegi de război”.
Întors în București, gesturile Elei nu mai au aceeași valoare. Mărturisește că se simte înstrăinat de cea
pentru care „cândva ar fi putut ucide” și își dă seama că oricând ar fi putut „găsi alta la fel”, oferindu-i
„de la obiecte de preț la cărți...de la lucruri personale, la amintiri.
În ceea ce privește felul în care este văzut de celelalte personaje, doamna în vârstă, anonimă îi spune:
„Dumneata ești dintre cei care fac mofturi interminabile și la masă. Dintre aceia care totdeauna
descoperă firele de păr în mâncare”. De asemenea, soția sa, Ela, subliniază profunzimea ființei sale: „Ești
de o sensibilitate imposibilă”. Mai mult decât atât, în episodul în care îl încurajează să lupte pentru
moștenire, îl consideră excesiv de bun: „Dar nu vezi că toți vor să te înșele…Pentru că ești prea bun.”. De
asemenea, Ștefan Gheorghidiu însuși este conștient de felul în care ceilalți îl văd: „Aveam o reputație de
imensă răutate, […] mă decretau lacom, egoist, lipsit de caracter”.

Personaj secundar, feminin, individual, Ela reprezintă o imagine, un simbol, un fals ideal. Din acest
motiv, personajul nu este înzestrat cu o complexitate deosebită, cel care se bucură de acest tip de
prezentare fiind protagonistul. Personajul Ela are rolul de a facilita crearea anumitor situații, care, la
rândul lor, contribuie la conturarea portretului lui Ștefan Gheorghidiu. Relația acestuia cu Ela este
deosebit de semnificativă pentru definitivarea portretelor ambelor personaje. În lipsa legăturii cu Ștefan,
prezența Elei în cadrul romanului ar fi lipsită de sens. Astfel, ea este caracterizată mai ales în mod
indirect, fiind un personaj construit cu ajutorul percepției unui alt personaj.

Ela este, așadar, soția lui Ștefan Gheorghidiu. Cei doi se cunoscuseră în timpul facultății, iar Ștefan,
fermecat de frumusețea femeii, decide rapid să o ceară în căsătorie. El o percepe ca fiind delicată,
feminină, frumoasă („una dintre cele mai frumoase studente”), iar cei doi sunt fericiți pentru o scurtă
perioadă de timp. Portretul fizic al Elei nu este elaborat, însă ni se comunică îndeajuns pentru a ne da
seama ce anume îl atrăsese pe Ștefan: „ochii mari, albaștri, vii ca niște întrebări de cleștar”,
„neastâmpărul trupului tânăr”, cu „atâta tinerețe, atâta frângere, atâta nesocotință în trupul bălai”.

Legătura lor este pasională, dar se răcește la fel de repede cum se aprinsese, când în viața cuplului
intervin schimbări majore. Când Ștefan intră în posesia unei moșteniri substanțiale, cei doi au acces la
lumea mondenă a Bucureștiului interbelic. Aceasta o schimbă radical pe Ela, care este complet absorbită
de acest nou stil de viață, căzând pradă vanității: „zi de zi, femeia mea se înstrăina în preocupările și
admirațiile ei, de mine”. Dacă înainte, Ela fusese complicele bărbatului iubit în lupta acestuia cu
societatea, aparent loială și iubitoare (precum atunci când îl însoțea pe Ștefan la cursurile de
matematică, din care ea nu înțelegea nimic, „numai ca să fim împreună [...] și asculta, o oră pe
săptămână, serioasă și cuminte ca un cățeluș, principiile generale ale calculului diferențial”), acum, ea
era în stare „să lovească aprig cu coatele”, pierzându-și delicatețea și feminitatea de odinioară.

Apropiindu-se de Anișoara, verișoara lui Ștefan și soția unui moșier înstărit, Ela pierde, treptat, legătura
cu vechii ei prieteni, menționând că „aceste despărțiri devin inevitabile prin gabaritul cheltuielilor”.
Ștefan observă cu dezamăgire că Ela „era fericită și surâdea ca o școlăriță, gâdilată în orgoliul ei că place
unei femei atât de pretențioase”. Ștefan, tipul intelectualului contemplativ, simte distanțarea creată
între el și soția lui, începând să o privească cu alți ochi în momentul în care aceasta îi oferă prea multă
atenție domnului Grigoriade, cu care bărbatul bănuiește că este înșelat. Pe măsură ce interesul Elei
pentru domnul Grigoriade devenea tot mai evident, Ștefan nu mai suportă cochetăriile dintre cei doi și îi
comunică soției lui că dorea să divorțeze. Ela nu recunoaște propriile greșeli, motivând că toate femeile
din cercul lor procedau la fel, iar bărbații lor nu erau deranjați. Asistăm, așadar, la un proces de
dezumanizare al Elei, cauzat de patima banilor și parvenitism. Ea devine egoistă, materialistă,
pragmatică și superficială.

În concluzie, relația dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela oferă o nuanță de originalitate acestei lucrări
literare prin analizarea propriei conștiințe, confesiunile pline de luciditate, preocuparea pentru
problemele profunde ale existenței, căutarea absolutului. Ceea ce a reușit Camil Petrescu prin acest
roman îl îndreptățește pe George Călinescu să îl considere pe autor „nu al doilea sau al treilea din
literatură, ci unicul pe un drum lăturalnic”.