Titu Maiorescu | Junimea și Convorbiri

literare
Rolul esenţial pe care l-a avut Titu Maiorescu în literatura română este acela de
îndrumător cultural, el impunând o nouă direcţie care a revoluţionat domeniul literar. Studiile
sale, printre care putem enumera „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, „În
contra direcţiei de azi în cultura română”, au reprezentat analize complexe ale situaţiei în care se
afla literatura română în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, oferind totodată noi
direcţii demne de urmat în vederea redresării culturale. Societatea „Junimea”, la a cărei
înfiinţare Maiorescu însuṣi a contribuit, a sprijinit activitatea reformatoare a acestuia promovând
valorile culturale prin intermediul revistei junimiṣtilor – „Convorbiri literare”.

Întorṣi de la studii din străinătate, tinerii P.P. Carp, Vasile Pogor, Th. Rosetti, Iacob
Negruzzi ṣi Titu Maiorescu au pus bazele schimbării în cultura română prin înfiinţarea societăţii
„Junimea” care a activat începând cu anul 1867. Spiritul junimist a contaminat toate domeniile
cunoaṣterii, literatura, limba română, filosofia numărându-se printre disciplinele care necesitau
un suflu nou, reformator. Observând starea deloc lăudabilă a culturii române, Titu Maiorescu s-a
impus prin evidenţierea lipsurilor, dar ṣi prin identificarea rapidă a unor soluţii salvatoare. Astfel,
putem spune că direcţiile maioresciene s-au fundamentat pe niṣte principii teoretice bine
închegate, fiind facilitată punerea în practică a acestora. În literatură, prin analizarea atentă a
textelor scriitorilor contemporani, Maiorescu a stabilit criteriile în funcţie de care se delimitează
valorile de non-valori, devenind fondatorul criticii literare moderne.

În consecinţă, viaţa culturală a renăscut urmând noi direcţii inovatoare. Într-o primă
etapă, societatea Junimea a căutat educarea publicului prin intermediul aṣa numitelor
,,prelecţiuni populare”. Mai exact, într-un cadru academic erau organizate discuţii pe diferite
teme (literare, filosofice, estetice) la care participau un număr însemnat de oameni. Scopul era
rafinarea gustului publicului prin indicarea unor criterii. În ceea ce priveṣte literatura, Titu
Maiorescu a căutat în cultura românească modele care să-i inspire pe tinerii scriitori ṣi care să le
orienteze gustul literar.

1
 O altă etapă este aceea a afirmării unor modele demne de urmat: Slavici, Creangă,
Eminescu, Caragiale. Se consolidează astfel noua direcţie în literatură prin promovarea unor
scriitori valoroṣi ale căror lucrări sunt publicate în revista „Convorbiri literare”. De exemplu, în
cadrul societăţii „Junimea”, Eminescu citeṣte „Sărmanul Dionis”, iar Slavici face cunoscută
nuvela „Popa Tanda”. Nu degeaba, această perioadă de mare efervescenţă culturală poartă
denumirea de „epoca marilor clasici”. Ultima etapă a „Junimii” coincide cu implicarea lui
Maiorescu în politică, caracterul predominant literar al revistei devenind unul politic, publicându-
se astfel studii istorice, filosofice.

Prin urmare, observăm faptul că Titu Maiorescu a avut un rol primordial în impunerea
unei noi direcţii în literatura română, căile de manifestare fiind diverse. El conduce o campanie
de educare a gustului literar, promovând adevăratele valori în literatură. Studiile publicate
confirmă faptul că printre modelele literare se numără Eminescu ṣi Caragiale. Astfel, lucrarea
„Comediile d-lui Caragiale” prezintă argumente care demontează acuzele celor care percepeau
opera caragialiană ca fiind imorală, comediile dramaturgului oglindind viaţa socială aṣa cum este
ea. „Eminescu ṣi poeziile lui” surprinde latura genială a poetului naţional, acesta fiind considerat
o personalitate marcantă, unică în peisajul literar românesc.

De asemenea, revista „Convorbiri literare” a reprezentat instrumentul de promovare a noii

direcţii, aceasta fiind dominată de spiritul critic maiorescian. În plus, nu putem ignora impactul
pe care l-a avut la nivel cultural „teoria formelor fără fond” lansată prin studiul „În contra
direcţiei de astăzi în cultura română”, aceasta susţinând ideea adaptării formelor preluate din
exterior la realitatea naţională. Astfel, avem nevoie mai întâi de fond, de conţinut, abia apoi îi
dăm o formă potrivită specificului nostru naţional.

Unul dintre studiile care a stat la temelia scrierilor literare din acea perioadă este „O
cercetare critică asupra poeziei de la 1867”. Această lucrare ilustrează noua direcţie maioresciană
întrucât, în primul rând, fixează criteriile care trebuie respectate în scrierea unei poezii. Astfel,
observăm faptul că în acest studiu se realizează o cercetare clară a poeziei vremii, criticismul
maiorescian fiind suficient de incisiv. Studiul are două componente: „Condiţiunea ideală a
poeziei” ṣi „Condiţiunea materială a poeziei”. Prima componentă are în vedere sentimentele ṣi

2
ideile transmise de poet, care trebuie să sensibilizeze cititorul. Poezia, spre deosebire de ṣtiinţă,
nu are rolul de a exprima adevărul pur, ci de a creiona frumosul, adică „ideea manifestată în
materie sensibilă”. „Condiţiunea materială” se referă la felul în care sunt îmbinate cuvintele,
astfel încât mesajul poetic să impresioneze cititorul. Prin materialul utilizat, poetul trebuie să
incite imaginaţia auditoriului, prin urmare, acesta construieṣte poezia cu ajutorul figurilor de stil
ṣi al imaginilor artistice.

Mai mult, pe lângă faptul că Maiorescu pune în lumină criteriile în funcţie de care
scriitorii trebuie să se orienteze, acesta critică lucrări contemporane care au la bază termeni
abstracţi, greu de înţeles ṣi fraze întortocheate. Criticismul maiorescian impune o nouă direcţie în
poezia românească ṣi creează o adevărată polemică în jurul operelor poetice care nu transmit
emoţii, ci conţin prea multă vorbărie. Astfel, poetul trebuie să aleagă „cuvântul cel mai puţin
abstract” pentru ca opera să fie recunoscută ca fiind valoroasă. Eminescu ṣi Alecsandri se numără
printre poeţii ale căror poezii respectă atât condiţiunea materială, cât ṣi pe cea ideală.

Consider că rolul lui Titu Maiorescu în impunerea unei noii direcţii în literatura română
este unul major deoarece liniile trasate de acesta sunt urmate fidel de către scriitorii din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. De asemenea, putem spune că prin intermediul studiilor
publicate, Maiorescu a pus bazele criticii literare moderne.

Concluzionând, Maiorescu a aṣezat noi piloni pe care s-a sprijinit literatura română în
acea epocă. Prin activitatea sa intensă, criticul a promovat opere de valoare care au trecut proba
timpului, demonstrând astfel faptul că direcţia maioresciană avea la bază criterii juste.