Ultima noapte-Petrescu

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu este un roman interbelic,
modern, subiectiv și de analiză psihologică, surprinzând cititorul prin viziunea adoptată de autor în
conturarea temelor. Fiind totodată și un roman al experienței, rolul pe care autorul îl atribuie scrisului în
eliberarea sufletului de apăsări este substanțial, autenticitatea textului fiind dovedită de mărturisirea
scriitorului: „Singura realitate pe care o pot povesti este realitatea conștiinței mele, conținutul meu
psihologic”.

Tema romanului este condiția intelectualului însetat de absolut într-o societate inferioară.

Protagonistul romanului, Ştefan Gheorghidiu, este în acelaşi timp narator autodiegetic . Prin el Camil
Petrescu introduce în literatura română un nou tip de personaj.  El reprezintă tipul intelectualului “ca
structură de caracter”, intransigent şi inadaptat. Într-o călătorie de căutare a sinelui, personajul se
transformă pe parcursul romanului și își notează cu atenție traseul interior.

 Statutul social al lui Gheorgidiu suferă mai multe schimbări. Inițial este prezentat ca student la filizofie
sărac , dar apreciat în mediul universitar. Ca tânăr căsătorit, are o existență modestă și fericită. După
primirea moștenirii de la unchiul Tache,  este obligat să pătrundă în high life-ul societății bucureștene și
să se implice în afaceri. Refuză însă oportunismul mercantil și se detașează de cercul Elei. Se înrolează , și
în a doua parte a romanului are statutul de sublocotenent în armata română ce răspunde de plutonul 9 
ca vârf al avangardei. În final, rănit, lăsat la vatră, divorțează și cedează o parte din bunurile sale  Elei.

Psihologic, Gheorghidiu este un personaj caracterizat de un puternic conflict interior.  Orice aspect al

existenței este pus sub lupa analizei și raportat la un sistem superior, absolutist.  Atunci când idealurile îi
sunt contrazise de realitate, încearcă să stăpânească deziluzia prin luciditate, iar luciditatea îi
alimentează drama. Se dovedește astfel o natură dilematică,  ce încearcă să găsescă răspunsuri la
întrebări legate de aspectele esențiale ale existenței.

Moral, personajul este un apărător al principiilor de viață și al adevărului . Inadaptarea vine din
respingerea falsității și a meschinăriei. Detașează valoarea de nonvaloare, și are o ierarhie a lucrurilor pe
care le respectă sau pe care le consideră nesemnificative. Transformarea sa este, de asemenea,  de
ordin moral. Descoperind darul vieții în sine și a solidarității umane, renunță să mai lupte pentru o 
relație pusă sub semnul frivolității care l-a putut duce în pragul crimei. Rămâne însă disponibil pentru 
viitor, maturizat de experiențele asumate.

O trăsătură definitorie a personajului este orgoliul superiorității.

Episodul vizitei la unchiul Tache, din capitolul II,  “Diagonalele unui testament”, ilustrează orgoliul
superiorității personajului prin antiteza  între  atitudinea lui Ştefan Gheoghidiu şi cea a membrilor
familiei sale, caracterizaţi de tarele sociale ale  parvenitismului, inculturii şi suficienţei. În casa sa mare ca
o cazarmă, într-o odaie ce îi slujeşte de sufragerie, birou şi dormitor, locuieşte personajul Tache
Gheorghidiu, avar, bogat, bătrân şi ursuz. Membrii familiei se strâng atraşi de viitoarea moştenire.
Gheorghidiu observă cu ochi critic și satiric  tipologii balzaciene precum cea a arivistului Nae
Gheorghidiu, deputat, îmbogăţit prin zestrea nevestei urâte şi diforme, demagog, abil şi periculos.
Discutându-se despre idealismul naiv al tatălui naratorului, Corneliu, profesor universitar care îşi
cheltuia leafa scoţând gazete, Ştefan are  apără orgolios principiile acestuia, învinuind  pe cei care
acceptă moştenirile în bloc. O moştenire se însoţeşte, spune personajul, cu un obraz gros, un stomac
capabil să digere orice, şi o coloană vertebrală foarte flexibilă. Consternarea generală este adâncită de
muţenia în care cade unchiul Tache.  Ulterior acesta se va dovedi impresionat de îndrăzneala eroului. Ela
îl privește cu admirație și Gheorghidiu este mulțumit de alegerea soției sale, făcută din dragoste.
Diferenţa între “intelectualii”  figurilor bucureştene şi adevărata factură a intelectualului ce se dedică
unei idei subliniază superioritatea morală a personajului.

Un alt episod ilustrativ pentru orgoliul superiorității este cel de la popota ofiţerilor din capitolul ”La
Piatra Craiului, în munte…”,  unde are loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia
prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt împărţite: de la cele privind rolul tradiţional al căsniciei-
“femeia să fie femeie şi casa căsă, dacă-i arde de altele să nu se mai mărite”-căpitanul Corabu, la cele
idealiste-femeia trebuie să fie liberă să plece oricând doreşte- căpitanul Dimiu. Gheorghidiu îşi
dovedeşte din nou orgoliul și  poziţia intransigentă printr-o izbucnire violentă. Părerea lui este că cei doi
au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt, neputând accepta formula de metafizică vulgară
conform căreia fiecare îşi poate retrage cantitatea de suflet investită într-o relaţie, deoarece iubirea
transformă pentru totdeauna. Concluzia sa tăioasă-“discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi” este aceea a
unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemenţă ceea ce este mai puţin.

Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în planul conştiinţei şi
este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor. După eșecul în domeniul
filozofiei,  personajul pornește în căutarea arhetipului feminin . Suferinţa pe care o provoacă
dezamăgirea în  iubire în prima parte a romanului îşi dovedește inconsistenţa în confruntarea cu trăirea
extremă din a doua parte, cu descoperirea  solidarităţii colective. În final, Gheorghidiu caută doar
aparent adevărul despre Ela, pe parcurs se caută și se regăsește pe sine, evoluat către o altă etapă a
maturizării.

Există și un conflict exterior de imagine între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei.
După apariţia lui G. în peisajul petrecerilor mondene la care participă tânăra familie,  Gheorghidiu nu
mai este evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se potriveşte. Admirat  de Ela pentru superioritatea
intelectuală, centru al vieții de cuplu, Gheorghidiu își pierde fascinația asupra Elei pentru lucruri pe care
le respinge din principiu-îmbrăcăminte de lux, dansuri la modă şi jocuri de salon. Acest conflict are ca
urmare certuri și despărțiri, atingând cote paroxistice când  Gheorghidiu hotărăște să dezerteze de pe
front și să-și ucidă rivalul.  De asemenea, în plan secundar există un conflict între Gheorghidiu şi propria
familie pentru moştenirea unchiului Tache, din care, de asemenea, iese învins, cedând după parastas o
parte din avere rudelor. Inadaptarea personajului reiese din lipsa instrumentelor de luptă cu o societate
prost construită.
Având în vedere faptul că avem de-a face cu un narator – personaj, notațiile sale intră în categoria
autocaracterizării. Cu ajutorul acestei metode aflăm detalii importante. Analizându-și
viața, protagonistul conștientizează că nu este fericit: „Niciodată n-am avut prilejul să fiu până la capăt
nefericit”. Din lașitate, nu are curajul să recunoască acest lucru: „Nu, n-am fost niciodată gelos, deși am
suferit atâta din cauza iubirii”.

Autocaracterizarea subliniază natura sufletească foarte complicată a eroului, conștient că e prizonierul

propriilor fantasme și iluzii, dar incapabil, ca majoritatea eroilor lui Camil Petrescu, să se desprindă de
jocul magic al propriei conștiințe. Ampla lui confesiune este o mărturie a nivelului intelectual al
personajului. Superior moral celorlalți prin aspirația către ideal, către iubire, perfecțiune – o
caracteristică a tuturor personajelor camilpetresciene care vizează absolutul, ideea, esența (Pietro
Gralla, Andrei Pietraru, Gelu Ruscanu) – Ștefan Gheorghidiu nu se adaptează unei lumi ale cărei structuri
prețuiesc numai aparențele. El e o conștiință incapabilă de compromisuri, de aceea se izolează (se
retrage din afacerile cu Nae Gheorghidiu, incapabil să practice ipocrizia și jocul acceptat de societate).

Aflat la vârsta maturității, Ștefan Gheorghidiu este un filosof, prezentat în incipitul romanului ca fiind
sublocotenentul care ajuta la amenajarea fortificațiilor de pe Valea Prahovei. Deși este sărac, situația
financiară se schimbă atunci când primește moștenirea de la unchiul său, Tache. Din punct de vedere
moral, protagonistul dă dovadă de inteligență, calm, modestie, renunțând ușor la afaceri, în favoarea
continuării studiilor de filosofie.

Prin intermediul caracterizării indirecte, din acțiunile, faptele și concepțiile sale, descoperim un

intelectual aflat în căutarea absolutului. Plecarea la război scoate în evidență curajul acestuia. Fire
meditativă, nu se poate adapta social și nu îi plac petrecerile. Plimbarea la Odobești îi oferă prilejul
unei crize de gelozie accentuate treptat, declanșând analizarea amănunțită a comportamentului Elei,
până la felul în care aceasta vorbea: „Nevastă-mea avea o voce ușor emoționată”.

Confesiunile în jurnalul de front sunt analizate în detaliu de Ștefan Gheorghidiu, cu luciditate,

fiind copleșit de aflarea adevărului și obținerea certitudinilor. În urma dialogului dintre ofițeri, Ștefan
ajunge să își spună punctul de vedere, fiind de părere că „Cei care se iubesc au drept de viață și de
moarte unul asupra celuilalt”. De la această discuție, cu ajutorul memoriei involuntare, protagonistul
aduce în timpul prezent experiența sa de iubire: „Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la
Universitate și bănuiam că mă înșală”. Ștefan o admira pe Ela, femeia care beneficia de admirația
tuturor: „să tulburi atât de mistuitor o femeie dorită de toți; să fii atât de necesar unei existențe, erau
sentimente care mă adevereau în jocul intim al ființei mele”. Din orgoliu, această admirație se
transformă în pasiune, devenind, în timp, o iubire unică: „orgoliul a constituit baza viitoarei mele iubiri”.

Fire reflexivă, Ștefan Gheorghidiu este copleșit de incertitudine, neliniște și suspiciuni în privința
comportamentului fidel al Elei. Frământările îi tulbură liniștea și îi torturează viața, astfel încât se naște
un conflict interior, care are la bază o nuanță filosofică: valorile absolute și unicitatea sentimentului de
iubire. 
Experiența războiului îl scoate din peisajul experienței de iubire și îl plasează în circumstanțe noi,
probând sentimente diferite, lansate de pericolul morții și suferința alături de ceilalți „colegi de război”.
Întors în București, gesturile Elei nu mai au aceeași valoare. Mărturisește că se simte înstrăinat de cea
pentru care „cândva ar fi putut ucide” și își dă seama că oricând ar fi putut „găsi alta la fel”, oferindu-i
„de la obiecte de preț la cărți...de la lucruri personale, la amintiri.

În ceea ce privește felul în care este văzut de celelalte personaje, doamna în vârstă, anonimă îi spune:
„Dumneata ești dintre cei care fac mofturi interminabile și la masă. Dintre aceia care totdeauna
descoperă firele de păr în mâncare”. De asemenea, soția sa, Ela, subliniază profunzimea ființei sale: „Ești
de o sensibilitate imposibilă”. Mai mult decât atât, în episodul în care îl încurajează să lupte pentru
moștenire, îl consideră excesiv de bun: „Dar nu vezi că toți vor să te înșele…Pentru că ești prea bun.”. De
asemenea, Ștefan Gheorghidiu însuși este conștient de felul în care ceilalți îl văd: „Aveam o reputație de
imensă răutate, […] mă decretau lacom, egoist, lipsit de caracter”.

În concluzie, Ștefan Gheorghidiu, personajul principal al romanului, reușește să dea o nuanță de

originalitate acestei lucrări literare prin analizarea propriei conștiințe, confesiunile pline de luciditate,
preocuparea pentru problemele profunde ale existenței, căutarea absolutului. Conform părerilor
criticilor literari, relevantă este opinia lui George Călinescu, acesta considerându-l pe protagonist „un om
cu un suflet clocotitor de idei și pasiuni, un om inteligent […] plin de subtilitate, de pătrundere
psihologică […] un soi de simfonie intelectuală”.