Caracterizarea personajului într-un roman psihologic

Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este publicat în 1930 și reprezintă începutul unei noi ere în
istoria romanului românesc. Camil Petrescu creează primul personaj-narator din literatura română, limitând perspectiva
narativă la un punct de vedere strict subiectiv și, astfel, renunțând la privilegiul omniscienței.
Protagonistul romanului, Ștefan Gheorghidiu, reprezintă tipul intelectualului intransigent și inadaptat. Din punctul de
vedere al statutului social, este prezentat inițial ca student la filosofie, sărac, dar apreciat în mediul universitar. Pe
parcursul romanului, ca tânăr căsătorit, este obligat să pătrundă în lumea mondenă bucureșteană, în care nu se integrează,
pentru ca, ulterior, să devină sublocotenent în armată. În final, acesta divorțează de Ela. Moral, personajul este un apărător
al principiilor de viață și al adevărului . Inadaptarea vine din respingerea falsității și a meschinăriei. Detașează valoarea de
nonvaloare, și are o ierarhie a lucrurilor pe care le respectă sau pe care le consideră nesemnificative. Transformarea sa
este, de asemenea,  de ordin moral. Descoperind darul vieții în sine și a solidarității umane, renunță să mai lupte pentru o 
relație pusă sub semnul frivolității care l-a putut duce în pragul crimei. Rămâne însă disponibil pentru  viitor, maturizat de
experiențele asumate. Personajul este un apărător al principiilor de viață și al adevărului. Inadaptarea vine din respingerea
falsității și a meschinăriei. Psihologic, Gheorghidiu este un personaj caracterizat de un puternic conflict interior.  Orice
aspect al existenței este pus sub lupa analizei și raportat la un sistem superior, absolutist.   Atunci când idealurile îi sunt
contrazise de realitate, încearcă să stăpânească deziluzia prin luciditate, iar luciditatea îi alimentează drama. Se dovedește
astfel o natură dilematică,  ce încearcă să găsescă răspunsuri la întrebări legate de aspectele esențiale ale existenței.
O scenă reprezentativă pentru construcția protagonistului este vizita la unchiul Tache, care ilustrează orgoliul
superiorității personajului prin antiteza între atitudinea lui Ștefan Gheoghidiu și cea a membrilor familiei sale. În casa sa
mare ca o cazarmă, într-o odaie ce îi slujeşte de sufragerie, birou şi dormitor, locuieşte personajul Tache Gheorghidiu,
avar, bogat, bătrân şi ursuz. Membrii familiei se strâng atraşi de viitoarea moştenire. Gheorghidiu observă cu  ochi
critic și satiric  tipologii balzaciene precum cea a arivistului Nae Gheorghidiu, deputat, îmbogăţit prin zestrea nevestei
urâte şi diforme, demagog, abil şi periculos. Discutându-se despre idealismul naiv al tatălui naratorului, Corneliu, profesor
universitar care îşi cheltuia leafa scoţând gazete, Ştefan are  apără orgolios principiile acestuia, învinuind  pe cei care
acceptă moştenirile în bloc. O moştenire se însoţeşte, spune personajul, cu un obraz gros, un stomac capabil să digere
orice, şi o coloană vertebrală foarte flexibilă. Consternarea generală este adâncită de muţenia în care cade unchiul Tache.  
Ulterior acesta se va dovedi impresionat de îndrăzneala eroului. Ela îl privește cu admirație și Gheorghidiu este mulțumit
de alegerea soției sale, făcută din dragoste. Diferenţa între “intelectualii”  figurilor bucureştene şi adevărata factură a
intelectualului ce se dedică unei idei subliniază superioritatea morală a personajului. Diferența între figurilor
„intelectualității” bucureștene și adevărata factură a intelectualului ce se dedică unei idei subliniază superioritatea morală a
personajului.
Un alt episod ilustrativ pentru orgoliul superiorității eroului îl constituie discuția de la popota ofițerilor referitoare la un
fapt divers din presa vremii – un soț și-a ucis soția infidelă și a fost achitat. Opiniile ofițerilor pe tema fidelității femeii
determină o intervenție verbală violentă a lui Ștefan, acesta formulând o viziune particulară asupra iubirii, un „proces de
autosugestie”, și considerând că „acei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt”. Astfel,
Gheorghidiu își dovedește din nou orgoliul și poziția intransigentă. Nu poate accepta formula de metafizică vulgară
conform căreia fiecare își poate retrage cantitatea de suflet investită într-o relație, deoarece iubirea transformă pentru
totdeauna. Concluzia sa tăioasă, „discutați mai bine ceea ce vă pricepeți”, este aceea a unui personaj pornit în căutarea
iubirii absolute, care respinge cu vehemență ceea ce este mai puțin.
Ilustrativ pentru evoluția eroului este conflictul central al romanului, cel interior, și are în vedere raporturile lui
Gheorghidiu cu sine în relația de cuplu cu Ela și cu lumea însăși, în război. Suferința pe care o provoacă dezamăgirea în
iubire din prima parte a romanului își dovedește inconsistența în confruntarea cu trăirea extremă din a doua parte, cu
descoperirea solidarității colective. În final, Gheorghidiu caută doar aparent adevărul despre Ela, pe parcurs se caută și se
regăsește pe sine, evoluat către o altă etapă a maturizării. Conflictul exterior pune în evidență relația personajului cu
societatea, accentuând un orgoliu al respingerii și plasându-l în categoria inadaptaților social. Inadaptarea personajului
reiese din lipsa instrumentelor de luptă cu o societate prost construită, cu industriași analfabeți, oameni politici
dezinteresați de binele comun.
Portretul personajului este conturat în special prin caracterizare indirectă, prin prezentarea subiectivă a faptelor,
vorbelor, atitudinilor sale. Pe parcursul romanului, se autocaracterizează ca fiind un intelectual orgolios, însetat de absolut:
„Nu m-aș fi putut realiza decât într-o dragoste absolută”, negând total gelozia, de care însă dă dovadă din plin. Un alt
personaj, unchiul său, Nae Gheorghidiu, îl caracterizează în mod direct ca fiind lipsit total de „spirit practic”, într-o lume
în care domină puterea „paralelor”: „N-ai spirit practic… Ai să-ți pierzi averea.” Principalele modalități de analiză
psihologică utilizate de Camil Petrescu, monologul interior, introspecția, retrospecția, autoanaliza, memoria voluntară și
involuntară, conturează o imagine completă asupra unei conștiințe unice a unui intelectual superior, care trăiește într-o
lume mediocră, ce nu probează valorile sale morale.
 Putem sublinia că Ștefan Gheorghidiu, primul personaj-narator din literatura română, ilustrează drama intelectualului
lucid într-o societate dominată de superficialitate, care se află în căutarea valorilor absolute ale existenței umane, dar pe
care nu le poate obține.