Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu - caracterizarea personajului

Ștefan Gheorghidiu

Apărut în 1930, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de războiˮ ilustrează concepția artistică
a autorului care impune, prin creațiile sale romanești, un nou univers epic, o nouă perspectivă și un nou
tip de personaj, sincronizându-se cu psihologia și filosofia epocii.
Ștefan Gheorghidiu, personajul principal al romanului, este tipul intelectualului problematizant
care încearcă să recompună lumea în funcție de aspirația sa către absolut și cu orgoliul de a refuza o
realitate care nu i se potrivește. Identificându-se cu naratorul, el relatează la persoana I două experiențe
definitorii, iubirea și războiul, reflectând realitatea prin propria conștiință, ca act de cunoaștere.
Fiu al universitarului Corneliu Gheorghidiu, Ștefan este un student bucureștean, sărac, nevoit să
lucreze ca funcționar la Senat pentru a se întreține și pentru a-și susține mama și surorile după moartea
tatălui. Preocupat de lumea ideilor, studiază filosofia și este total dezinteresat de aspectele materiale ale
vieții. Se căsătorește cu Ela, o colegă de la Universitate, deși recunoște că la baza iubirii sale a stat
orgoliul de a se ști atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase studente. Căsătoria celor doi stă
sub semnul incertitudinii chinuitoare, Ștefan fiind dezamăgit de interesul manifestat de Ela pentru bani și
viața mondenă după primirea moștenirii de la unchiul Tache. Lucid și hipersensibil protagonistul trăiește
un puternic conflict interior generat de discrepanța dintre iubirea absolută spre care aspira și cea
chinuitoare pe care o trăiește, drama protagonistului fiind provocată de conștientizarea imposibilității
concilierii dintre ideal și real.
Ca și în cazul iubirii, consideră războiul o „experiență definitivăˮ de la care nu poate lipsi, mai
exact, nu acceptă ca ea să lipsească din întregul său sufletesc și se înrolează. Frontul îi dă prilejul să facă
o serie de observații acide, conturând conflictul exterior, de ordin moral, care pune în evidență relația
personajului cu societatea. Așa cum nu putuse accepta interesul Elei pentru bani, sau lupta familiei pentru
avere, nu poate accepta nici opinia politicienilor despre război, atitudinea sa plasându-l în categoria
inadaptaților superiori.
Semnificativă în caracterizarea personajului este scena din capitolul al doilea, „Diagonalele unui
testamentˮ. Ela și Ștefan sunt invitați la masă de unchiul Tache și, cu acest prilej, protagonistul este
ironizat de celălalt unchi al său, Nae Gheorgidiu, pentru că s-a căsătorit din dragoste, cu o fată săracă.
Același lucru îl reproșează afaceristul și lui Corneliu, tatăl lui Ștefan pe care, în plus, îl acuză de a nu fi
lăsat vreo moștenire fiului. În încercarea de a-și apăra părintele mort căruia nu suportă să i se aducă
jigniri, Ștefan ripostează. El consideră că „părintele care lasă avere copiilor, le transmite și calitățile prin
care a făcut averea: un obraz mai gros, un stomac în stare să digereze și ouă clocite, ceva din sluțenia
nevestei luate pentru avere, neapărat o șiră a spinării flexibilă ca nuiaua...ˮ. Scena reflectă intransigența
personajului, dar și disprețul pentru societatea care judecă omul după criterii false. De fapt, în seara cinei
se confruntă două concepții de viață: una bazată pe puterea banilor, reprezentată de Nae și Tache
Gheorghidiu și alta, în care valorile sunt de ordin spiritual, reprezentată de Ștefan și tatăl său.
O altă trăsătură de caracter a personajului este orgoliul care se manifestă atât în viața publică, cât
și în cea privată, semnificativă în acest sens fiind scena de la popotă din primul capitol al cărții. Ofițerii,
adunați la masă, discută pe marginea unui articol din presă în care se relata despre un bărbat care și-a ucis
soția din gelozie și a fost achitat. Gheorghidiu consideră că opiniile exprimate de aceștia sunt „copilărești
și primareˮ, că ei nu știu nimic din „psihologia dragosteiˮ și, mascându-și drama trăită pe plan
sentimental își manifestă superioritatea: „era în tonul meu, în ostentația neologismelor, o nuanță de jignire
și dispreț. Chiar atunci când recunoaște că izbucnirea sa fusese „nelalocul ei, vulgară, fără temeiˮ, nu o
face din perspectiva unei greșeli de comunicare, ci din perpectiva omului superior, aflat accidental într-un
mediu inadecvat lui: „m-a scos din sărite atâta sărăcie de spirit într-o discuțieˮ.
Prin introspecție, protagonistul se analizează cu luciditate, alternând între timpul cronologic,
obiectiv (prezentul frontului) și timpul psihologic, subiectiv (drama iubirii). Specific romanului
psihologic, portretul său fizic este vag conturat, prin autocaracterizare („eram înalt și elegantˮ) accentul
fiind pus pe trăsăturile morale. Personajul-narator este caracterizat direct de către alte personaje ( Ela îl
consideră de o sensibilitate exagerată, Nae Georghidiu consideră că nu are spirit practic), dar mai ales
indirect prin fapte, gesturi atitudini și relația cu celelalte personaje. Este astfel evidențiată firea sa
pasională, puternic reflexivă, care adună progresiv semne ale neliniștii, ale incertitudinii pe care le
analizează minuțios. Superior moral celorlalţi prin aspiraţia către ideal, Ştefan Gheorghidiu este incapabil
să facă compromisuri, nu se adaptează unei lumi ale cărei structuri preţuiesc numai aparenţele și de aceea
se izolează ( se retrage din afacerile cu Nae Gheorghidiu, incapabil să practice ipocrizia şi jocul acceptat
de societate).
În concluzie, prin Ștefan Gheorgidiu autorul introduce în literatura română un nou tip de
personaj. Ca toți eroii camilpetrescieni, protagonistul trăiește în lumea înaltă a ideilor pure, este
intelectual, inteligent și hipersensibil, însetat de adevăr și trăiri absolute, ființând sub zodia lucidității:
„câtă luciditate, atâta conștiință, câtă conștiință, atâta pasiune și deci, atâta dramă.ˮ. Prin evocarea
retrospectivă a poveștii de iubire, ca și prin redarea experienței de pe front, romanul înregistrează nu
atât evenimente majore, cât monografia trăirilor interioare ale protagonistului.