Caracterizarea lui Ștefan Gheorghidiu

Introducere
Personajul literar este instanța desemnată de autor ca, prin acțiunile sale, să ilustreze o serie de
caracteristici și de trăiri umane reprezentative pentru viziunea lui despre lume; în proză, prin intermediul
personajului, autorul își transmite în mod indirect ideile, gândurile și sentimentele și pune în evidență acțiunea
operei.
În roman, personajul se distinge prin complexitatea profilului moral, spațiul epic amplu oferindu-i mai
multe posibilități de manifestare, el poate evolua, în egală măsură, de-a lungul unui conflict exterior, cât și în
cadrul conflictului interior.

Reper 1 : – prezentarea statutului social, psihologic, moral al personajului ales;

Ștefan Gheorghidiu este personajul principal în romanul subiectiv psihologic Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război al lui Camil Petrescu. El este un alter ego al autorului, căci o sursă de
inspirație pentru acest roman este jurnalul de front al lui Camil Petrescu, el însuși combatant pe front în Primul
Război Mondial. Ca instanță narativă în roman, vocea personajului principal se confundă cu cea a naratorului,
ilustrând astfel concepția despre autenticitate a romancierului, care își afirmă crezul în acest fel: ” …să nu
descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele [...]. Eu nu pot vorbi onest decât la
persoana I.”
Atât în romane, cât și în piesele sale de teatru, autorul se oprește asupra tipologiei intelectualului
preocupat de trăirea în absolut a unor experiențe definitorii pentru existența umană cum sunt iubirea, războiul
sau căutarea adevărului. Ștefan Gheorghidiu este un tânăr student la Filosofie atras de lumea ideilor, care
trăiește în acord cu propriile convingeri, în ciuda inaderenței la realitatea obiectuală, exterioară. Profilul lui
social se completează cu statutul de orfan: după moartea tatălui, care și-a risipit averea într-o investiție
culturală, Ștefan rămâne cu mama și cele două surori. Se căsătorește din dragoste cu Ela, orfană și ea, de ambii
părinți, iar la cina de la unchiul Tache primește reproșul de a fi ales iubirea în defavoarea zestrei/averii. Cei doi
unchi bogați, Nae și Tache Gheorghidiu sunt percepuți de tânărul idealist ca un antimodel și de aceea îi înfruntă.
Drept consecință surprinzătoare a curajului său, la moartea unchiului Tache, Ștefan primește o parte
considerabilă din moștenirea acestuia, intrând astfel, prin avere, în lumea bună a Bucureștiului. În ceea ce
privește conștiința lui socială, Gheorghidiu este un inadaptat, deoarece ideile sale trădează incompatibilitatea
dintre realitatea lui interioară și realitatea exterioară: ”Ce caut eu cu exasperatele mele complicații în această
lume?” sau ”...ca personalitate socială, mă simt într-o situație falsă și nesigură, când mă salută prea
respectuos chiar un servitor”.
Din punct de vedere moral, principala valoare în jurul căreia gravitează existența personajului este
adevărul, căruia i se circumscrie dorința trăirii autentice a iubirii și a războiului. În ceea ce privește iubirea,
Gheorghidiu respinge falsificarea oricărui sentiment și de aceea, atins de suspiciunea infidelității Elei, o
confruntă pe aceasta în permanență cu realitatea așa cum o vede el, în încercarea de a afla adevărul
sentimentelor ei și autenticul ei caracter. Tot din preocuparea pentru autenticitatea trăirii și a existenței, războiul
este perceput de protagonist ca o experiență a generației sale căreia el nu i se poate sustrage (deși ar fi avut
posibilitatea, prin intervenția unchiului deputat, să evite înrolarea pe front): Nu pot să dezertez căci, mai ales, n-
aș vrea să existe pe lume o experiență definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact,
să lipsească ea din întregul meu sufletesc. Ar avea față de mine, cei care au fost acolo, o superioritate, care mi
se pare inacceptabilă. Profilul psihologic al personajului se conturează în caracterizarea directă (prin
autocaracterizare), dar și în cea indirectă, care se realizează prin acțiuni, gesturi, idei. Intelectual lucid, Ștefan
Gheorghidiu trăiește drama conștiinței provocată de luciditate. Această tipologie de personaj este conturată de
autor în poezia Ideea (Eu sunt dintre acei/ Cu ochi halucinați și mistuiți lăuntric/ Cu sufletul mărit/ Căci am
văzut idei.), dar și de un personaj al dramei Jocul ielelor, care afirmă: Câtă luciditate, atâta existență și deci
atâta dramă”. Inteligent și orgolios, Gheorghidiu își analizează în permanență trăirile și se autocaracterizează,
conștient fiind de natura sa complicată: Negreșit sunt nemăsurat de orgolios, dar hotărât asta ca personalitate
sufletească numai: ca personalitate socială, mă simt într-o situație falsă și nesigură, când mă salută prea
respectuos chiar un servitor. Drama interioară rezultă din inadaptarea la real a idealului său de trăire absolută:
iubirea absolută eșuează în infidelitate, suferință și ruptură, iar războiul îi apare în dimensiunea sa cea mai
tulburătoare și dezumanizantă: lipsit de aura eroismului, marcat de lipsuri, de strategie militară, aducător de
suferință inutilă, foame, frig și mizerie.

Reper 2: – evidenţierea unei trăsături a personajului ales prin două secvențe/episoade narative
comentate;

O secvență reprezentativă, relevantă pentru profilul intelectual, orgoliul și idealismul protagonistului,

desfășurată pe fundalul războiului, este scena de la popota ofițerilor, din primul capitol al romanului, ”La
Piatra Craiului, în munte”, în care se evidențiază și concepția despre iubire a lui Ștefan Gheorghidiu. Adunați
pentru momentul mesei, căpitani, locotenenți si sublocotenenți discută despre un fapt divers relatat în presa
vremii: un bărbat care își omorâse soția infidelă fusese achitat de judecători. Inițial, discuția se poartă între
căpitanii Dimiu, Corabu și Floroiu, care dezbat justețea sentinței date de judecători. Dimiu are o viziune
conformistă, considerând că rolul soției este acela de a sluji, indiferent de situație, valorile familiei. Corabu si
Floroiu sunt pentru ideea de libertate în alegerile pe care orice femeie are dreptul să le facă, chiar și atunci când
vine vorba de a ieși dintr-o căsnicie. Gheorghidiu, ca sublocotenent, este nemulțumit de termenii în care se
poartă dialogul, dar știe că o intervenție în discuția superiorilor este riscantă pentru cariera lui militară și chiar
pentru viața lui. Cu toate acestea, intervine pătimaș și își acuză superiorii că nu se pricep să dezbată o astfel de
temă, recomandându-le să discute despre lucruri la care se pricep. Reacția lui agresivă stârnește nemulțumirea
celor prezenți, dar conflictul se stinge prin ieșirea impulsivă din cadrul confruntării. Prietenului său, Orișan,
care încearcă să îl tempereze (liniștească), Gheorgidiu îi expune concepția sa despre iubire. Astfel, el crede că
''O iubire mare este mai curând un proces de autosugestie'', referindu-se la mecanismele psihologice prin care
îndrăgostitul devine dependent de prezența celuilalt. Pe de altă parte, în ceea ce privește iubirea matrimonială,
Gheorghidiu consideră că despărțirea nu este un simplu act rupt de consecințe și tinde să fie de partea celui care
a săvârșit crima pasională. El crede că iubirea lasă asupra celor ce o trăiesc semne adânci și le modifică
structura interioară și de aceea afirmă că ''acei ce se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt.''
Secvența este relevantă pentru caracterizarea protagonistului, deoarece conține prima fixare, în
economia operei, a profilului intelectualului Ștefan Gheorghidiu. Se observă aici luciditatea cu care eroul
analizează mecanismele psihologice implicate în evoluția sentimentului de iubire. Terminologia folosită de
personaj, profunzimea gândirii sale, demersul argumentativ și calitatea argumentelor configurează imaginea
intelectualului superior, preocupat de lumea ideilor și de trăirea în absolut a sentimentului de iubire: ”Totuși,
femeia crede că din aceasta simbioză sentimentală, care e iubirea, poate să-și ia înapoi numai partea pe care a
adus-o ea fără să facă rău restului. Niciun doctor nu are curajul să despartă corpurile celor născuti uniți, căci
le-ar ucide pe amândouă. Când e cu adevarat vorba de o iubire mare, dacă unul dintre amanți încearcă
imposibilul, rezultatul e același. Celălalt, bărbat sau femeie, se sinucide, dar întâi poate ucide. De altminteri
așa e și frumos. Trebuie să se știe că și iubirea are riscurile ei. Că acei care se iubesc au drept de viață și de
moarte, unul asupra celuilalt.”
În tabloul excursiei la Odobești este definitoriu factorul declanșator al geloziei protagonistului și al
obsesiei pentru problema infidelității Elei. Secvența apare în capitolul III, ''E tot filozofie ... '', care este o
evocare a poveștii de iubire a celor doi. Proaspăt intrați în lumea bună a Bucureștiului în urma moștenirii
primite de la unchiul Tache Gheorghidiu, cei doi tineri sunt introduși de Anișoara, verișoara lui Ștefan, într-un
carusel al petrecerilor mondene. In acest context are loc în ziua Sfinților Constantin și Elena o excursie la
Odobești. Cu acest prilej, Gheorghidiu descoperă o imagine monstruoasă în propria soție care se arată atrasă de
un anume domn G., avocat și bun dansator, celebru în cercurile mondene pentru atracția pe care o are asupra
femeilor. Gheorghidiu suferă îngrozitor la fiecare gest pe care Ela îl face urmărind compania domnului G., iar
când îi cere explicații descoperă cu stupoare că ea nu pare conștientă de lipsa de delicatețe cu care s-a
comportat. După același tipar evoluează ulterior întreaga relație a celor doi și toată istoria geloziei lui
Gheorghidiu, pentru că de fiecare dată când îi reproșează presupusa infidelitate, Ela găsește, mereu, alte
explicații simple care îi demontează teoriile, făcându-l pe acesta să creadă că greșește în suspiciunile sale.
Scenele din acest tablou sunt relevante pentru povestea de iubire trăită de protagonist în măsura în care
apare aici pentru prima dată imaginea triunghiului conjugal. Apariția unui intrus în cuplul pe care Gheorghidiu
îl credea indestructibil declanșează suferința și gelozia soțului care se vede înșelat. Imaginea unei iubiri ideale
începe să se deformeze odată cu gesturile pe care Ela le face în apropierea lui G., iar analiza lucidă în care eroul
trece prin filtrul conștiinței toate trăirile generate de această trădare este relevantă atât pentru problematica
romanului subiectiv de analiză psihologică, cât și pentru configurarea portretului protagonistului  și a relației
dintre cele două personaje: ” În cele trei zile, cât am stat la Odobesti, am fost ca si bolnav,cu toate ca păream
uneori de o veselie excesivă. Îmi descopeream nevasta cu o uimire dureroasă. Sunt cazuri când experții, într-un
tablou vechi, după felurite spălături, descoperă sub un peisaj banal, o madonă de vreun mare pictor al
Renașterii. Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autentică,
originalul: un peisaj și un cap străin si vulgar”.

Reper 3: – analiza a două componente de structură şi de limbaj, semnificative pentru construcţia

personajului ales din textul narativ studiat (de exemplu: acțiune, conflict, titlu, modalități de
caracterizare, incipit, final, limbaj, etc.)

Acțiunea operei este plasată cu câțiva ani înainte, dar și în timpul Primului Război Mondial, ca repere
spațiale se indentifică în planul războiului, zona Valea Prahovei, ''La Piatra Craiului”, unde se află regimentul
lui Ștefan Gheorghediu și ulterior, odată cu înaintarea trupelor, Valea Oltului și Cohalm. În planul iubirii,
acțiunea este fixată spațial în primul rând în capitală, la București, unde locuiesc și studiază cei doi, apoi
secvențial la Odobești, unde are loc excursia, sau la Câmpulung, unde Ela se mută o vreme în gazdă pentru a fi
mai aproape de linia frontului.
Povestea de dragostea evoluează pe fundalul războiului. Astfel, în primul capitol ne aflăm în cronologie
după doi ani și jumătate de la căsătoria celor doi, într-un moment de criză a cuplului, când Gheorghidiu este
aproape convins de infidelitatea Elei. Cuplul se află aici după o perioadă de despărțire, iar Gheorghidiu cere cu
insistență superiorilor o permisie pentru a merge la Câmpulung să se întâlnească cu Ela, pe care o regăsește cu
emoție, după un drum făcut pe jos de la regiment. Dovada bănuitei infidelități o primește în momentul în care,
aflat în această permisie, îl vede intâmplător pe stradă pe domnul G. Secventa este relatată în capitolul VI,
''Ultima noapte de dragoste'', și surprinde un moment de gelozie ajunsă la paroxism, când Gheorghidiu este
hotărât să îi ucidă pe cei doi amanți.
Conflictul operei evoluează atât în plan exterior, cât și in plan interior. Conflictul vizează, în principal,
problematica socială în plan exterior, și cea a războiului, dar mai ales felul în care evenimentele declanșate în
acest plan au rezonanță în existența interioară a protagonistului. Astfel, evoluția poveștii de iubire cu Ela este
influențată atât de primirea moștenirii, cât și de înrolarea pe front a lui Gheorghidiu. Moștenirea și războiul aduc
așadar în cuplu o serie de transformări care vor genera despărțirea din final. Idealist, Gheorghidiu este indiferent
față de chestiunea materială a moștenirii, dar observă cu uimire că aceasta îi schimbă comportamentul Elei.
Conflictul interior, psihologic, generat de gelozia personajului, se declanșează în capitolul al treilea, ”E tot
filosofie”, în tabloul excursiei la Odobești. Aici apare pentru prima dată chestiunea infidelității, când unitatea
cuplului este afectată de comportamentul frivol al Elei. Ulterior, absențele de acasă ale femeii sporesc
suspiciunile lui Gheorghidiu. Momentul de maximă intensitate din evoluția acestui conflict este permisia de la
Câmpulung când eroul trăiește două deziluzii semnificative. Prima este provocată de dorința Elei care, în
contrapondere cu trăirea sinceră a iubirii pe care o resimte Gheorghidiu în momentul întâlnirii, îi cere acestuia
să îi asigure un depozit la bancă, ceea ce ar fi pus-o la adăpost de posibile dispute privitoare la moștenire în
eventualitatea morții lui pe front. A doua dezamăgire, care are efectul unei lovituri majore, este provocată de
vederea întâmplătoare la Câmpulung a domnului G., a cărui prezență acolo Gheorghidiu nu o înțelege decât în
contextul prezenței Elei. O anecdotă privitoare la un triunghi conjugal din lumea bună, relatată de superiorul
care îl conduce înapoi la regiment, sporește până la paroxism tensiunea interioară a bărbatului care se consideră
înșelat și care, în acest moment, este hotărât să îi ucidă pe cei doi amanți. Declanșarea războiului a cărui relatare
începe în capitolul VII, ''Intâia noapte de război'', modifică viziunea personajului asupra relației cu Ela.
Confruntat cu spaima de moarte, eroul trece în plan secund și se detașează de preocuparea pentru infidelitatea
Elei. Războiul este descris din perspectiva subiectivă a sublocotenentului care se confruntă cu frica de moarte,
frigul, foamea, dar mai ales cu dezorientarea produsă de lipsa de tactică militară a superiorilor. El are conștiința
responsabilității față de oamenii săi și percepe dramatic lipsa de strategie sau de tehnică militară. Capitolul XI-
''Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu'' este cel mai dramatic în planul războiului pentru că prezintă o luptă în
care regimentul lui Gheorghidiu este decimat, el insuși fiind rănit. Conflictul interior este rezolvat în final, prin
despărțirea cuplului. Întors de pe front și confruntat cu certitudinea infidelității Elei, datorită unei scrisori
anonime care îi confirmă bănuielile, Gheorghidiu privește cu detașare eforturile femeii de a se disculpa și îi
cere, senin, divorțul: ”- Ascultă, fată dragă, ce-ai zice tu dacă ne-am despărți?”

Relația incipit-final
Deși este un roman modern subiectiv, ''Ultima noapte...'' se deschide în manieră realistă prin fixarea
reperelor spațio-temporale ale acțiunii. Acestea pun în lumină ipostaza în care se află eroul la începutul
confesiunii sale: ''În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte cu
un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea Văii Prahovei, între Bușteni si Predeal.” Din punct de
vedere al evoluției personajului, în incipit, în secvența discuției de la popota ofițerilor în care Gheorghidiu
insistă să primească o permisie, pentru a merge la Câmpulung să se întâlnească cu Ela, eroul se află într-un
moment de maximă tensiune interioară, hotărât chiar să dezerteze în cazul unui refuz al superiorilor.
Finalul deschis al operei îl prezintă modificat de parcursul dramei conștiinței pe care o trăiește. Dacă în
incipit Gheorghidiu se află într-un moment de mare intensitate interioară, obsedat de ideea infidelității Elei, dar
și îndrăgostit încă de soția lui pe care și-o dorește aproape, finalul îl surprinde detașat, indiferent la scuzele
femeii deconspirate de scrisoarea anonimă care îi confirmă infidelitatea. El îi cere divorțul fără alte justificări:
''Ascultă, fată dragă, ce-ai zice tu dacă ne-am despărți?''. Divorțul este deznodământul poveștii, iar cedarea
caselor de la Constanța și a unei sume consistente de bani trădează dorința personajului de a se delimita
definitiv de trecut fără dificultatea de a renunța la valorile materiale - moștenirea primită de la unchi, care
provocase, de fapt, ruptura în cuplu: ''I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț, la cărți,
de la lucruri personale, la amintiri… Adică tot trecutul.”

Așadar, Ștefan Gheorghidiu, personajul principal din romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte
de război, reprezintă tipul intelectualului lucid, orgolios, care trăiește o dramă de conștiință provocată de
inadecvarea idealului său de iubire matrimonială la realitatea exterioară a unei lumi superficiale, falsificate de
preocupări mărunte și limitate.