Liviu Rebreanu, Ion

Reper 1 – evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ
studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;

Liviu Rebreanu, întemeietorul romanului românesc modern, se afirmă literar în perioada

interbelică. Romanele sale au fost clasificate în două categorii: sociale (”Ion”, ”Răscoala”,
”Crăișorul”, ”Gorila”) și psihologice (”Pădurea Spânzuraților”, ”Ciuleandra”, ”Jar”,
”Amândoi”).
Romanul ”Ion” a apărut în anul 1920 și a fost primit bine de către critica literară,
deoarece reprezintă prima creație obiectivă în literatura română, respectând principiul
sincronismului, enunțat de Eugen Lovinescu, în sensul obiectivării perspectivei narative și al
unei ”revoluții față de lirismul sămănătorist” (E. Lovinescu).
”Ion” este, așadar, un roman interbelic, obiectiv, realist, tradițional prin temă și modern
prin tehnicile narative.
Realismul este un curent literar apărut inițial în Franța, în prima jumătate a sec. al XIX-
lea ca reacție împotriva romantismului. Principalele caracteristici ale curentului sunt
obiectivitatea perspectivei narative, veridicitatea si verosimilitatea acțiunilor, în scopul
prezentării unei imagini cât mai fidele a realității în opera literară.
Obiectivitatea operei este dată atât de narațiunea la persoana a III-a, în care naratorul
anonim, neimplicat, este omniscient și omniprezent, relatând faptele dintr-o perspectivă
auctorială, cât și de descrierea detaliată, cu elemente veridice, a cadrului care fixează acțiunea;
de exemplu, romanul Ion se deschide cu o descriere a drumului care intră în satul Pripas și a
atmosferei de la hora de duminică, drumul este prezentat în detaliu cu elemente ale cadrului pe
care îl parcurge: crucea cu Hristosul de tablă ruginită, casa învățătorului Herdelea, casa lui
Alexandru Glanetașul. Această descriere a drumului are rolul de a-l introduce pe cititor în lumea
ficțională a operei, aspect observat de criticul literar Nicolae Manolescu, în articolul ”Drumul și
spânzurătoarea”, din volumul ”Arca lui Noe”. În descriere se regăsesc elemente de veridicitate
care fixează acțiunea într-un spațiu identificat pe o harta geografică, de exemplu: Someșul, Cluj,
Bistrița, Bucovina, Trecătoarea Bârgăului.
O altă componentă realistă a operei este prezența elementelor veridice, alături de
verosimilitatea acțiunii. Coordonatele veridice ale universului ficțional în romanul ”Ion” sunt
reprezentate de reperele spațiale reale identificate pe o hartă concretă în care este plasată acțiunea
încă din incipit: Someșul, Cluj, Cârlibaba, precum și de cele temporale, sugerate de realitățile
istorice ale începutului de secol XX în Ardealul aflat sub stăpânire austroungară. Verosimilitatea
(credibilitatea) acestui univers este asigurată de tematica socială și de tipologiile de personaje.
Preocuparea pentru problema pământului este specifică lumii rurale a începutului de secol XX,
iar personajele devin credibile, deoarece reprezintă categoriile de țărani sau intelectuali specifice
acestui timp și spațiu, de exemplu: tipul țăranului harnic, obsedat de pământ, capabil să-și
sacrifice fericirea individuală pentru obținerea pământului care să-l așeze într-o poziție
superioară în ierarhia socială, tipul tatălui autoritar, tipul bogatului orgolios, tipul femeii
vulnerabile, devenite victimă a unor conflicte sociale, tipul invățătorului îndrumător sau al
preotului de țară.

Reper 2 – comentarea a două secvențe relevante pentru tema textului narativ

studiat;
Tema romanului este una frecvent abordată în literatura română de până la 1920 -
problematica țăranului într-o societate în care supremația valorii este dată de bunurile materiale
deținute și nevoia de pământ. În acest context, romanul lui Rebreanu se remarcă prin
originalitate, viziunea autorului depășind maniera sămănătoristă a prezentării vieții rurale sub
aspect idilic.
Tema socială a posesiunii pământului este reprezentată în opera lui Rebreanu printr-un
personaj devenit emblematic pentru felul în care ”glasul pământului”, mai puternic decât ”glasul
iubirii”, îi dictează eroului alegerea și destinul. Ion este tânărul din satul Pripas care, rămas fără
pământ din nesăbuința tatălui, își dorește să îl obțină în urma căsătoriei cu fiica unui țăran
înstărit, a cărei zestre în pământ i-ar asigura posibilitatea integrării în rândul ”bocotanilor”.
Problematica socială este completată de conflictele din rândul micii intelectualități a satului; se
evidențiază, fără a se idiliza, rolul învățătorului și al preotului în comunitatea rurală și dinamica
vieții lor de familie (căsătoria Laurei, parcursul lui Titu Herdelea și al lui Ghighi, intrigile
preotului și parcursul învățătorului Herdelea care, în final, pleacă din sat).
Secvența horei, din primul capitol al romanului, care, de altfel, deschide acțiunea propriu-
zisă a operei, este definitorie pentru temă prin faptul că surprinde atât imaginea țăranului
reprezentativ pentru zona Ardealului, cât și principalele conflicte ale operei. La horă, figura
emblematică ce se desprinde din galeria de portrete de țărani este a lui Ion, protagonistul operei.
Țăran sărac, dar tânăr și plin de o forță vitală, Ion dansează cu Ana, fiica lui Vasile Baciu, unul
dintre cei mai înstăriți săteni, deși o iubește încă pe Florica, o fată frumoasă, dar săracă, la care a
renunțat tocmai pentru că zestrea Anei îl atrage mai mult. Se observă chiar din această alegere
conflictul interior al personajului, generat de cele două coordonate care dau și titlurile celor două
părți ale operei: ”glasul pământului” și ”glasul iubirii”. În plus, hora este reprezentativă pentru
ilustrarea stratificării sociale a comunității rurale și aici se observă și un puternic conflict social,
definitoriu pentru această lume ce are în centrul preocupărilor problema pământului. La horă,
oamenii stau așezați în funcție de clasa din care fac parte: de o parte se află ”sărăntocii”, din
rândul cărora se desprind, pentru început, două chipuri: văduva lui Maxim Oprea, mama Floricăi,
în curtea căreia se ține hora, și Ion, în timp ce, de cealaltă parte, se află ”bocotanii” și mica
intelectualitate a satului. Dintre ”bocotani”, două figuri se desprind: Vasile Baciu, care îl
umilește pe Ion în fața tuturor numindu-l ”sărăntoc”, ”tâlhar”, ”hoț”, ”fleandură” și interzicându-
i să se apropie de fata lui („— Ce ți-am spus eu ție, sărăntocule, ai? urlă, apropiindu-se mereu,
Vasile Baciu (...)— Am să-ți poruncesc, tâlharule, și dacă nu asculți de vorbă, am să te umplu de
sânge!”) și George Bulbuc, tânărul avut pe care Vasile Baciu și-l dorește ca ginere și care ar fi
vrut el însuși să se însoare cu Ana („— Uite-l, domnule părinte! Îl vezi? Ăsta-i ginerele meu care
mi-i drag! Cu dânsul ai să-mi cununi dumneata fata, măcar de-aș ști că are să crape inima dintr-
însa!...”). Tensiunea mocnită dintre cei doi, George și Ion, se va concretiza imediat după horă
într-o încăierare în care Ion îl lovește pe George cu un par, faptă pentru care va fi mustrat în
biserică de preotul Belciug.
Secvența sărutării pământului, cuprinsă în capitolul IX (”Sărutarea”) al operei este
reprezentativă pentru patima lui Ion pentru pământ; conform opiniei critice a lui Nicolae
Manolescu din vol. „Arca lui Noe”, Ion este ”Țăranul obsedat de pământ”. Dincolo de condiția
firească a țăranului care își leagă existența de posesia pământului, la Ion, dorința de pământ ia
forme patologice, transformându-se într-o obsesie care îi va marca, de altfel, destinul. După ce
obține, prin amenințare cu procesul, zestrea Anei promisă de Vasile Baciu înainte de nuntă, Ion,
bucuros și nerăbdător să lucreze pământul, iese imediat ce s-a desprimăvărat pe câmp, îmbrăcat
în straie de sărbătoare și, într-un gest în care se confundă iubirea de pământ cu erosul, se apleacă
și îl sărută (”Ion de-abia așteptase zilele acestea. Acuma, stăpân al tuturor pământurilor, râvnea
să le vadă și să le mângâie ca pe niște ibovnice credincioase (...) Îl cuprinse o poftă sălbatică să
îmbrățișeze huma, să o crâmpoțească în sărutări.”). Confuzia planurilor este evidentă și
explicabilă psihologic prin faptul că, odată ce a renunțat la iubirea Floricăi pentru pământul
Anei, aici își concentrează Ion toate energiile, iar satisfacția atingerii scopului vine să
compenseze iubirea neîmplinită: ”Se vedea acum mare și puternic ca un uriaș din basme care a
biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori.” Gestul în urma căruia rămâne cu mâinile
pline de huma neagră ”ca niște mănuși de doliu” prefigurează, însă, moartea tragică a eroului,
din final, și cauza ei.

Reper 3 – analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj,

semnificative pentru textul narativ studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relaţii temporale
și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțele comunicării narative, perspectivă
narativă, registre stilistice, limbaj etc.).
Conflictul operei se desfășoară atât în plan exterior, cât și în planul interior al
personajului principal. În plan exterior, conflictul evoluează pe două planuri: unul principal,
care urmărește destinul lui Ion Pop al Glanetașului, protagonistul operei, și unul secundar, care
urmărește destinul familiei Herdelea.
În plan principal se află acțiunile și întâmplările care îl au în centru pe Ion; dintre acestea,
cele care privesc neînțelegerile dintre Ion și Vasile Baciu sau rivalitatea tânărului cu George
Bulbuc sunt reprezentative pentru tema socială. Dorința de a se căsători cu Ana pentru a obține,
prin zestre, pământul lui Vasile Baciu, îl aduce pe Ion față în față cu împotrivirea ”bocotanului”
care, recunoscând intenția de parvenire a tânărului, se împotrivește nu atât pentru a-și proteja
fiica de o căsătorie nefericită, cât pentru a zădărnici planul ”sărăntocului” și a-și conserva, în
acest fel, averea. Ginerele dorit este George Bulbuc, un tânăr înstărit pe care Baciu îl consideră
demn de a a o lua pe Ana de soție; din primul capitol, rivalitatea dintre Ion și George se
manifestă în gesturi accentuat dramatice: în urma încăierării de după hora la care fusese umilit de
Vasile Baciu, Ion îl lovește atât de tare pe George cu un par smuls dintr-un gard, încât
doborându-l, se simte răzbunat, împăcat și mândru de ”isprava” sa. Gestul său se construiește în
simetrie cu secvența din capitolul penultim al romanului, intitulat ”George”, în care soțul Floricăi
îl lovește pe rivalul său cu sapa, cu aceeași sete re răzbunare, omorându-l. În celălalt plan al
operei, dinamica socială este surprinsă în conflictul dintre învățător și preot, ce are ca punct de
plecare chestiunea autorității în comunitatea rurală, dar evoluează tot în jurul problemei
pământului, de data aceasta pământul bisericii pe care este construită casa învățătorului devenind
sursa neînțelegerilor. Evoluția conflictului interior ilustrează interesul autorului pentru analiza
psihologică, semn de modernitate în romanul interbelic. Acesta are în vedere dinamica stărilor
personajului, dictată de cele două ”glasuri”, de fapt porniri interioare ale individului dornic de a
se împlini în plan material și al iubirii. Așa cum se observă în scena sărutării pământului, la Ion
planul erotic se suprapune cu cel thanatic, chemarea pământului care îi va aduce moartea este
chiar mai puternică decât cea a iubirii, înăbușită inițial, dar care se manifestă ulterior, generând
situația tragică și făcând din Ion, așa cum observă Nicolae Manolescu, ”o victimă măreață a
fatalității”.
Relația de simetrie dintre incipit și final este specifică prozei realiste și prin această
simetrie autorul își exprimă o viziune conform căreia lumea este construită în baza unor relații de
tip cauză-efect. Din punct de vedere al construcției discursului romanesc, atât în incipit, cât și în
final se regăsește o secvență descriptivă prin care este reprezentată imaginea drumului care intră
și părăsește, apoi, satul Pripas. Aceleași repere (Râpele Dracului, Cișmeaua Mortului, Pădurea
Domnească) jalonează drumul, dar dintre acestea, cel cu semnificația cea mai profundă în plan
simbolic este crucea cu Hristosul de tablă ruginită: inițial, imaginea anunță cititorul că privirea
care înregistrează lumea romanului nu are intenția de a o idiliza și că acestă lume pare a-și fi
abandonat credința sau măcar preocuparea pentru viața spirituală; în final, ”o rază întârziată”
luminează fața Hristosului de tinichea ca semn al unei speranțe și al unei ”taine dureros de
necuprinse” în care se pierd suferințele și patimile omenești. În ceea ce privește evoluția
conflictului, hora realizează simetria dintre incipit și final. În incipit, la hora de duminică, se
conturează conflictele sociale și interioare care vor face substanța romanului, în timp ce în final,
hora înregistrează destinele schimbate: Florica, Ion, George, Ana lipsesc acum, alți tineri le-au
luat locul, dar raporturile sociale se organizează pe aceleași principii. Toma Bulbuc și Alexandru
Glanetașu deplâng destinele fiilor, Vasile Baciu este mustrat de preotul Belciug, în timp ce
lăutarii cântă Învârtita; tinerii se veselesc, domnii vin să salute mulțimea adunată, iar Ilie Onu,
ajuns capul flăcăilor își propune să se însoare cu ”cea mai frumișică fată din Pripas”, un fel de
compensație simbolică în plan moral a deciziei pe care Ion o ia, la hora inițială, și în urma căreia
renunță la dragostea celei mai frumoase fete, Florica, și dansează cu Ana. Dedicația finală a
cărții, ”Celor mulți umili” vizează caracterul de frescă socială al operei, în care destinele
individuale ale personajelor se pierd ”ca niște tremurări plăpânde într-un uragan uriaș”.
 Așadar, romanul ”Ion” al lui Liviu Rebreanu, una dintre cele mai reprezentative proze
realiste din perioada interbelică surprinde, într-un amplu tablou social, problema complexă a
pământului și a dorinței de posesiune care să îi asigure individului ascensiunea socială, ca și
consecințele tragice pe care aceasta din urmă le are în planul destinului individual. Tratând o
temă tradițională, romanul fixează într-o viziune obiectiv-realistă cu elemente de modernitate un
univers romanesc complex, reprezentativ pentru lumea rurală a începutului de secol XX.