ION

de Liviu Rebreanu
-particularităţile operei-
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în categoria romanului
obiectiv
În polemica interbelică privitoare la roman, anunţată de nuvele, precum Zestrea, Ruşinea, Dintele,
Răfuiala sau Proştii, apariţia romanului ,,Ion’’ de Liviu Rebreanu în 1920 ,,rezolvă o problemă şi curmă o
controversă”. (Eugen Lovinescu)
,,Ion’’ este un roman realist de tip obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii române
interbelice. Lovinescu consideră ,,cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române’’, care înfăţişează
universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă. Nucleul romanului se află în nuvelele
anterioare ,,Zestrea’’ şi ,,Rusinea’’, iar sursele de inspiraţie sunt trei experienţe de viaţă ale autorului receptate
artistic. Punctul de plecare este biografic. Rodovica, fata unui ţăran înstărit din satul Prislop-satul părinţilor
autorului, se lasă sedusă de cel mai nevrednic fecior al satului. Personajul central este, de asemenea, inspirat de
o figură reală, un ţăran sărac, cu nume omonim, dar harnic, pe care autorul l-a întâlnit.
Opera literară ,,Ion’’ este un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri, cu un
conflict complex, personaje numeroase şi realizarea unei imagini ample asupra vieţii. Este un roman de tip
obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detaşat, impersonal), al naraţiunii (la persoana a III-a) şi al relaţiei
narator-personaj (naratorul omniscient, omniprezent, deoarece dirijează destinul lui Ion). Fiind un roman
realist, Rebreanu creează tipologii de personaje: Ion este tipul ţăranului sărac, arivistului fără scrupule, dar şi
ambiţiosul dezumanizat de lăcomie, tipul intelectualului: preotul şi învăţătorul, dar şi Titu, iar cele două femei
din viaţa lui Ion sunt conturate antitetic: pământul (Ana) şi iubirea (Florica). De asemenea, simetria romanului,
dată de relaţia incipit-final, începe cu descrierea drumului, care duce spre Pripas şi se termină cu sfinţirea noii
biserici şi cu ieşirea din sat, dar şi prin verosimilitatea întâmplărilor.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
În acest context, romanul lui Liviu Rebreanu reia tema ţăranului român, agreată de tradiţionalişti, dar
într-o manieră modernă, propunând o abordare realist-obiectivă salutată de critica vremii ca ,,cea mai puternică
creaţie obiectivă din literatura română ” ( Eugen Lovinescu). Ţăranul este văzut în mijlocul frământărilor luptei
sale pentru pământ, determinat social şi economic de posesiunea acestuia şi suportând consecinţele actelor sale
reprobabile, în condiţiile satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Tema centrală-problematica
pământului- este dublată de tema iubirii şi a familiei. Tema principală susţine în subsidiar şi convingerea
autorului că nu te poţi sustrage destinului, iar cei care încearcă să o facă devin personaje tragice, Ion fiind
considerat, de asemenea, un roman al destinului.
Un prim episod ilustrativ pentru viziunea realistă despre lume a autorului este scena horei din debutul
romanului. Scriere cu caracter monografic, romanul cuprinde o frescă vie a lumii rurale transilvane, cu
evenimentele sale – repere ale unui calendar sempitern: naşterea, moartea, nunta, hora, botezul, obiceiurile, dar
şi cu relaţiile de familie, economice, culturale, relaţiile cu autoritatea austro-ungară, etc. Departe de concepţia
unificatoare idilică semănătoristă, în proza lui Rebreanu apare de la început stratificarea socială cu ierarhiile
sale clare . Ţăranii prezenţi la hora de duminică sunt organizaţi în grupuri distincte, conform normelor
mentalităţii colective: în centru, perechile tinere care joacă cu pasiune Someşana, viitoarele familii; pe
margine, fetele care au rămas nepoftite, care râd silit, cu câte-o nevastă mai tânără care aşteaptă să-i vină chef
bărbatului să joace; mai la o parte, nevestele şi babele, admirându-şi odraslele; printre ei, copiii care aleargă.
Bărbaţii sunt mai departe, neinteresaţi de pasiunea jucătorilor, în grupuri distincte: primarul, chiaburii şi
bătrânii fruntaşi, separat; ţăranii mijlocaşi în jurul dascălului Simion Butunoiu, pe prispă. Pe de lături, ,,ca un
câine la uşa bucătăriei”, trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu, ţăran bogat prin zestrea soţiei, dar sărăcit
prin nechibzuinţă, dornic să se amestece în vorbă, dar sfiindu-se de bogătaşi. Abia după încheierea jocului apar
intelectualii satului-popa Belciug, soţia învăţătorului, Maria Herdelea, Titu şi Laura, cinstind adunarea cu
prezenţa lor. Amestecul e privit cu reticenţă, Laura e indignată de invitaţia la joc a lui George, iar Maria
Herdelea, deşi fiică de ţărani, pentru că a umblat mereu în straie nemţeşti şi s-a căsătorit cu un învăţător, se
simte mult deasupra norodului, privindu-l ,,cu o milă cam dispreţuitoare”. Prietenia lui Titu cu Ion arată că
aceste reguli au justificarea lor nescrisă, el sugerându-i, de fapt, planul de a-l sili pe Vasile Baciu să i-o dea pe
Ana prin înşelăciune. De asemenea, ajutorul dat mai târziu de învăţător lui Ion în scrierea plângerii împotriva
judecătorului se întoarce asupra celui dintâi cu repercusiuni dureroase.
O a doua secvenţă semnificativă pentru viziunea despre lume a autorului apare în capitolul Sărutarea.
Ea ilustrează patima ţăranului văduvit prin naştere de obiectul existenţei sale pentru pământul redobândit cu
greu. Ion primeşte pământurile lui Vasile Baciu legal. E primăvară şi merge prima oară să le vadă, pentru
că ,,dragostea lui avea nevoie de inima moşiei.” Pământul, personaj stihial, are în sine o uriaşă ,,animă”. În
mijlocul delniţei, Ion îl sărută ,,cu voluptate”; ,,şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”.
Împlinit, personajul îşi vede puterile hiperbolizate: ,,Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme”,
iar personajul htonic zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins.
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ studiat,
semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
Un prim element de structură îl constituie titlul, care este dat de numele personajului principal, care
devine exponent al ţărănimii prin dragostea lui pentru pământ, individualizat, însă prin modul în care îl obţine.
Singulară în satul Pripas nu este căsătoria ,,sărăntocului’’ cu o fată cu zestre, pentru că Vasile Baciu şi Ion Pop
al Glanetașului dobândiseră averea în acelaşi fel, ci comportamentul său: o face pe Ana de ruşinea satului
înainte de nuntă, iar apoi vrea să se întoarcă la Florica, devenită nevasta lui George. Titlurile celor două părţi
ale romanului evidenţiază simetria compoziţiei şi, totodată, denumesc cele două patimi ale personajului
principal: ,,Glasul pământului’’ şi ,,Glasul iubirii’’. Titlurile celor 13 capitole (număr simbolic nefast) sunt
semnificative, discursul narativ având un ,,Începutul’’ şi un ,,Sfârsitul’’. În prima parte apar capitolele: ,,
Începutul’’, ,,Zvârcolirea’’, ,,Iubirea’’, ,,Noaptea’’, ,,Rusinea’’, ,,Nunta’’, iar în cea de-a
doua ,,Vasile’’, ,,Copilul’’, ,,Sărutarea’’, ,,Streangul’’, ,,Blestemul’’, ,,George’’, ,,Sfârsitul’’.
Perspectiva narativă este obiectivă, iar naratorul este detaşat, omniscient şi omniprezent, relatând
întâmplările la persoana a III-a.
Conflictul principal stă la bază temei romanului este exterior dintre Ion şi Vasile Baciu, care nu vrea să-
şi dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”, George Bulbuc, conform unei înţelegeri vechi între
familii, marchează prin etapele sale momentele acţiunii. În plan secundar, există mai multe conflicte – între Ion
şi Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ, între Ion şi George Bulbuc, între familia Herdelea şi preotul
Belciug, prin care îşi dispută autoritatea în sat, şi între români şi autoritatea austro-ungară. În plan interior,
există un conflict între glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul personajului principal, dar şi un conflict
simbolic, dintre voinţa acestuia şi legile superioare ale pământului- stihie. Acest ultim conflict aminteşte de
tragediile greceşti, unde mândria nemăsurată a individului, supraaprecierea în confruntarea cu destinul-hybris–
determină căderea personajului în final.
Relaţia incipit-final susţine specificul realist-obiectiv al operei şi întăreşte ideea de viaţă ce se
desfăşoară ciclic. Romanul începe cu descrierea drumului către satul Pripas, la care se ajunge prin „șoseaua ce
vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul“ până la Cluj, din care se desprinde „un drum alb mai sus de
Armadia“ și după ce lasă Jidovița în urmă, „drumul urcă întâi anevoie până ce-și face loc printre dealurile
strâmtorate (…), apoi cotește brusc pe sub Râpile Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură
de coline“. La intrarea în sat, „te întâmpină (…) o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălată de
ploi și cu o cununiță de flori veștede agățată de picioare“. Prezenţa acestei cruci este premonitorie, conform
regulii autorului omniscient care poate anticipa sfârşitul dramatic al personajelor. Imaginea drumului este
reluată simbolic în desfășurarea acțiunii, în scena licitației la care se vindeau mobilele învățătorului, sugerând
destinul tragic al lui Ion și al Anei, precum și viața tensionată și necazurile celorlalte personaje: Titu, Zaharia
Herdelea, Ioan Belciug, Vasile Baciu, George Bulbuc etc. La sfârşitul romanului, drumul iese ,,bătătorit” din
sat- ,,câţiva oameni au murit, alţii le-au luat locul”, şi se pierde în ,,şoseaua cea mare şi fără început”. Roman
sferic, cu structură echilibrată, Ion începe şi se termină cu aceeaşi metaforă a drumului vieţii.
Tehnicile narative folosite slujesc zugrăvirii complexe, pe mai multe planuri. Prin tehnica planurilor
paralele este prezentată simultan viaţa ţărănimii şi a intelectualităţii rurale. Vieţile se desfăşoară în paralel,
amestecul este dezaprobat. Trecerea de la un plan narativ la altul se realizează prin alternanţă, iar succesiunea
secvenţelor narative este redată prin înlănţuire. Apar, de asemenea, tehnica contrapunctului-nunta Laurei se
desfăşoară în paralel cu a Anei, conflictul dintre Ion şi Vasile Baciu are corespondent conflictul dintre
Herdelea şi preotul Belciug. Stilul indirect liber este folosit pentru revelarea psihologiei personajelor, atunci
când e vorba de Ion sau de Ana, dar şi pentru a ironiza cu duioşie comportamentul acestora, atunci când e
vorba de familia Herdelea. Însă tehnica ce le surclasează pe toate celelalte, care plasează naraţiunea în
subconştientul personajului, unde totul capătă o mecanică proprie, vitală, poate fi ,,viziunea în abis”.
Subiectul romanului
Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă, în
curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Se descrie jocul tradiţional, someşana, dansul tinerilor, cântecul
lăutarilor şi portul popular. Oamenii sunt aşezaţi în funcţie de statutul social. Este prezentă şi Savista, oloaga
satului, piaza rea. Intelectualii satului, preotul Belciug şi familia învăţătorului Herdelea vin să privească fără a
se amesteca în joc. Ion este hotărât să o ia pe Ana cea bogată la joc, deşi o place pe Florica cea săracă, iar
venirea lui Vasile Baciu declanşează intriga şi conflictul, tatăl fetei îl confruntă verbal, numindu-
l ,,hoț’’, ,,tâlhar’’, ,,sărăntoc’’ și ,,fleandură’’, Ana fiindu-i promisă lui George Bulbuc. Bătaia de la cârciumă,
pentru plata lăutarilor se încheie cu victoria lui Ion asupra lui George, scena fiind construită în simetrie cu
aceea de la sfârşitul romanului, când George îl ucide pe Ion, lovindu-l cu sapa. Ion se va răzbuna, o va lăsa pe
Ana însărcinată, întrucât îl va determina pe tatăl acesteia să accepte nunta. La nuntă, Ion nu cere acte pentru
pământul ce urmează să-i revină ca zestre, apoi se simte înşelat şi începe să o bată pe Ana, femeia fiind
alungată, pe rând, din casa soţului şi din cea a tatălui. Preotul Belciug încearcă să medieze conflictul dintre cei
doi, însă Ana alege să se sinucidă, apoi Petrişor, fiul lor, moare şi nu-i trezeşte lui Ion regrete sau conştiinţa
vinovăţiei, deoarece nu vedea decât garanţia proprietăţii asupra pământurilor. În cele din urmă, Ion alege să o
caute pe Florica, însă George îl surprinde în flagrant şi îl ucide, cu instrumentul ce i-a fost drag, sapa, iar
averea lui Ion rămâne bisericii.
 În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător, pentru autoritatea în sat este defavorabilă celui din
urmă. El are familie/soţie, un băiat (poetul visător Titu) şi două fete de măritat, dar fără zestre, Laura şi Ghighi.
În plus, casa învăţătorului era construită pe pământul bisericii, însă cum relaţiile dintre ei se degradează,
învăţătorul se simte ameninţat cu izgonirea din casă. Preotul are un caracter tare şi rămas văduv se dedică
comunităţii, ajungând să construiască o nouă biserică, iar romanul se încheie cu sărbătoarea prilejuită de
sfinţirea noii biserici.
Concluzia
Prin toate aceste trăsături ale conținutului, ale personajelor și ale tehnicii narative, romanul ,,Ion’’
ilustrează tipul de creație realist-obiectivă cu temă socială. În acest roman, Liviu Rebreanu încearcă și reușește,
în mod magistral, să înfățișeze o imagine reprezentativă, amplă și profundă a satului ardelenesc de la începutul
secolului al XX-lea, cu mijloacele proprii naratorului omniscient care exprimă un punct de vedere obiectiv.