Tema si viziunea despre lume in romanul Ion

Scrie un eseu de 600-900 de cuvinte, în care să prezinţi tema si viziunea despre lume, reflectate într-un
roman interbelic studiat. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

● evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea într-o tipologie, într-un curent cultural/ literar,
într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
● ilustrarea temei romanului, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două episoade/ secvenţe
narative;
● prezentarea a două elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a
autorului/ a naratorului ( de exemplu: actiune, conflict, relatii temporale si spatiale, incipit, final, constructia
subiectului, particularitati ale compozitiei, perspectiva narativă, tehnici narative, modalităţi de caracterizare,
limbaj etc. );

 evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea într-o tipologie, într-un curent cultural/
literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;

În polemica interbelică privitoare la roman, anunţată de nuvele

precum Zestrea, Ruşinea, Dintele, Răfuiala sau Proştii, apariţia romanului Ion de Liviu Rebreanu în
1920 “ rezolvă o problemă şi curmă o controversă” (Eugen Lovinescu) . În epocă, Eugen Lovinescu
formulează principiile modernismului şi ale teoriei sincronismului, în timp ce Călinescu militează pentru
romanul obiectiv, iar sămănătoriștii pentru proza și poezia tradiționalistă.

În acest context, Liviu Rebreanu reia tema ţăranului român într-o manieră modernă, propunând un
roman salutat de critica vremii ca ” cea mai puternică creaţie obiectivă din literatura română ”( Eugen
Lovinescu). Ţăranul este văzut în mijlocul frământărilor sale pentru pământ, determinat social şi economic
de posesiunea acestuia în condiţiile satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Tema centrală-
problematica pământului- este dublată de tema iubirii și a familiei.

Viziunea autorului poartă amprenta manifestului enunţat ideologic în articolul Cred (1924) şi în
discursul de primire în Academia Română- Laudă ţăranului român (1934) : „ Pentru mine arta … înseamnă
creaţie de oameni şi de viaţă… Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsaţia vieţii.
Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viață adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă decât
toate frazele frumoase din lume”.

Apartenența la tipul de creație realist-obiectivă se oglindeşte în tema romanului-problematica

pământului, dar şi în specificul perspectivei narative: relatarea la persoana a III-a, de către un narator
omniscient,omniprezent. “Divinitate centrală a unui sistem teocentric” (Nicolae Manolescu) naratorul este
detaşat, obiectiv, creează senzaţia plenară a vieţii prin veridicitate şi verosimilitate şi cunoaşte de la început
sfârşitul fiecărui personaj, conform destinului din care acesta nu poate ieşi. La Rebreanu, lumea există şi
atât. Autorul lasă să vorbească lucrurile ele însele, fără adaos auctorial. Înfruntând cu mult curaj “urâtul şi
dezgustătorul” ( Tudor Vianu), proza lui Rebreanu are pe alocuri accente ale naturalismului rus şi francez,
ţăranii săi coborând mai mult decât din lumea ţăranilor lui Balzac, din cea a lui Émile Zola.

Relaţia incipit-final susţine specificul realist-obiectiv al operei . Romanul începe cu descrierea

drumului către satul Pripas, la care se ajunge prin „șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul“
până la Cluj, din care se desprinde „un drum alb mai sus de Armadia“ și după ce lasă Jidovița în urmă,
„drumul urcă întâi anevoie … , ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline“. La intrarea în
sat, „te întâmpină (…) o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălată de ploi și cu o cuniniță
1
de flori veștede agățată de picioare“. Prezenţa acestei cruci este premonitorie, semn al omniscienței
auctoriale. Imaginea drumului este reluată simbolic în desfășurarea acțiunii, în scena licitației la care se
vindeau mobilele învățătorului, sugerând destinul tragic al lui Ion și al Anei, precum și viața tensionată și
necazurile celorlalte personaje: Titu, Zaharia Herdelea, Ioan Belciug, Vasile Baciu, George Bulbuc etc. La
sfârşitul romanului, drumul iese “bătătorit” din sat- “câţiva oameni au murit, alţii le-au luat locul”, şi se
pierde în “şoseaua cea mare şi fără început”. Roman sferic, cu structură echilibrată, Ion începe şi se termină
cu aceeaşi metaforă a vieții.

 ilustrarea temei romanului, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două episoade/ secvenţe
narative;

Un prim episod ilustrativ pentru viziunea realistă despre lume a autorului este scena horei . Scriere cu
caracter monografic, romanul cuprinde o frescă vie a lumii rurale transilvane, conform unui calendar
sempitern: naşterea, moartea, nunta, hora, botezul, obiceiurile, relaţiile de familie, economice, culturale,
relaţiile cu autoriatea austro-ungară, etc.

Departe de concepţia unificatoare idilică semănătoristă, în proza lui Rebreanu apare de la

început stratificarea socială cu ierarhiile sale clare . Ţăranii prezenţi la hora de duminica sunt organizaţi
în grupuri distincte, conform normelor mentalităţii colective: în centru, perechile tinere care joacă cu pasiune
Someşana, viitoarele familii; pe margine, fetele care au rămas nepoftite, care râd silit, cu câte-o nevastă mai
tânără care aşteaptă să-i vină chef bărbatului să joace; mai la o parte, nevestele şi babele, admirându-şi
odraslele; printre ei, copiii care aleargă. Bărbaţii sunt mai departe, neinteresaţi de jucători, în grupuri
distincte: primarul, chiaburii şi bătrânii fruntaşi, separat; ţăranii mijlocaşi în jurul dascălului Simion
Butunoiu, pe prispă. Pe de lături, “ca un câine la uşa bucătăriei”, trage cu urechea Alexandru Glanetaşu,
ţăran bogat prin zestrea soţiei , dar sărăcit prin nechibzuinţă, dornic să se amestece în vorbă, dar sfiindu-se
de bogătaşi . Abia după încheierea jocului apar intelectualii satului-popa Belciug, soţia învăţătorului, Maria
Herdelea, Titu şi Laura, cinstind adunarea cu prezenţa lor. Amestecul e privit cu reticenţă, Laura e indignată
de invitaţia la joc a lui George, iar Maria Herdelea, deşi fiică de ţărani, pentru că a umblat mereu în straie
nemţeşti şi s-a căsătorit cu un învăţător, se simte mult deasupra norodului, privindu-l “cu o milă cam
dispreţuitoare”. Prietenia lui Titu cu Ion arată că aceste reguli au justificarea lor nescrisă, el sugerându-i de
fapt planul de a sili pe Vasile Baciu să i-o dea pe Ana prin înşelăciune. De asemenea, ajutorul dat mai târziu
de învăţător lui Ion în scrierea plângerii împotriva judecătorului se întoarce asupra celui dintâi cu
repercursiuni dureroase.

O a doua secvenţă semnificativă pentru viziunea despre lume a autorului apare în capitolul Sărutarea. Ea
ilustrează patima ţăranului văduvit prin naştere de obiectul existenţei sale . Ion primeşte pământurile lui
Vasile Baciu legal. E primăvară şi merge prima oară să le vadă, pentru că “ dragostea lui avea nevoie de
inima moşiei.” Pământul, personaj stihial, are în sine o uriaşă “anima”. În mijlocul delniţei, Ion îl sărută “cu
voluptate”; “şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Împlinit, personajul îşi vede puterile
hiperbolizate: “Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme”, iar personajul htonic zace, în sfârşit,
la picioarele lui, învins. În “Laudă ţăranului român”, Rebreanu leagă ţăranul de pământul “ care ne-a
modelat trupul şi sufletul, care prin soarele şi apele şi munţii şi şesurile lui ne-a dăruit toate calităţile şi
defectele cu care ne prezintăm azi în lume ”. Astfel, dragostea lui Ion pentru pământ are doar fervenţa dată
de lipsa esenţială a acestuia, dar rămâne în fapt reprezentativă identităţii noastre naţionale.

 prezentarea a două elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume
a autorului/ a naratorului ( de exemplu: actiune, conflict, relatii temporale si spatiale, incipit, final,
constructia subiectului, particularitati ale compozitiei, perspectiva narativă, tehnici narative,
modalităţi de caracterizare, limbaj etc. );

2
 Viziunea realistă a autorului se răsfrânge în construcţia acţiunii. Pe scurt, povestea are la bază dorinţa
unui ţăran sărac, dar harnic, de a-şi depăşi condiţia şi de a-şi satisface setea de pământ, pentru că “toată
isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult…”. Ascultând glasul acestei
dorinţe primordiale, el seduce o fată bogată, pe care nu o iubeşte, silind pe tatăl acesteia -Vasile Baciu-
să permită căsătoria lor. Punctul de plecare este biografic. Rodovica, fata unui ţăran înstărit din
satul Prislop-satul părinţilor autorului , se lasă sedusă de cel mai nevrednic fecior al satului. Personajul
central este, de asemenea, inspirat de o figură reală, un ţăran sărac, cu nume omonim, dar harnic, pe care
autorul l-a întâlnit. Ion devine un personaj complex prin faptul că nu se limitează la satisfacerea primei sale
pasiuni. Îşi doreşte, cu aceeaşi încrâncenare, satisfacerea glasului iubirii, din nou o imposibilitate, deoarece
Florica, prima sa iubire, este acum căsătorită cu George Bulbuc. În încercarea de a se împotrivi destinului
său, de a stabili o ordine proprie, subordonată ambiţiei şi dorinţelor sale, Ion încalcă legi nescrise.
Determinând moartea Anei, care, conştientă că este înşelată, se spânzură, a copilului său Petrişor prin
neglijenţă şi ridicând mâna împotriva părinţilor, revoltându-se împotriva binefăcătorului său-învăţătorul
Herdelea, comiţând adulter, Ion suportă în final pedeapsa implacabilelor legi ale vieţii. Nu întâmplător este
ucis cu o sapă, unealtă legată de pământul care îl supune pentru ultima oară. Pământurile lui Vasile Baciu
ajung ale bisericii. Povestea familiei învăţătorului Herdelea, în plan secundar, lupta acestuia cu autorităţile
austro-ungare, cu preotul Belciug, cu provocarea măritişului fetelor, sau episoade din viaţa altor personaje
precum Dumitru Moarcăş, Savista oloaga, George Bulbuc, Florica sau alţii completează imaginea vieţii,
ilustrând desfăşurarea ei multiplă, multidirecţională şi intercondiţionată.

Conflictul principal stă la bază temei romanului. Conflictul exterior între Ion şi Vasile Baciu, care nu
vrea să-şi dea fata după un “sărăntoc”, ci după alt “bocotan”, George Bulbuc, conform unei înţelegeri vechi
între familii, marchează prin etapele sale etapele acţiunii. În plan secundar există mai multe conflicte – între
Ion şi Simion Lungu,pentru o brazdă de pământ, între Ion şi George Bulbuc, între familia Herdelea şi preotul
Belciug, prin care îşi dispută autoritatea în sat, şi între români şi autoritatea austro-ungară. În plan interior,
există un conflict între glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul personajului principal, dar şi un conflict
simbolic, între voinţa acestuia şi legile superioare ale pământului- stihie. Acest ultim conflict aminteşte de
tragediile greceşti, unde mândria nemăsurată a individului, supraaprecierea în confruntarea cu destinul-
hybris– determină căderea personajului în final.

Respectând concepţia despre literatură, Liviu Rebreanu a creat, prin romanul „Ion” o operă
durabilă, detaşându-se de faptele prezentate şi de personajele concepute. Impresia finală este aceea a unei
experienţe plenare: ” Romanul Ion e un poem epic…o capodoperă de măreţie liniştită. ”( George Călinescu).
Rebreanu este considerat a fi „ctitorul” romanului românesc modern, într-o perioadă când
literatura română îşi îmbogăţeşte universul tematic şi îşi diversifică formulele literare.

3
 REZUMAT

GLASUL PĂMÂNTULUI

Capitolul 1

Romanul debutează prin descrierea drumului către satul Pripas, „pitit într-o scrântitură de coline”,
lângă orăşelul Armadia; „La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care răstignit un
Hristos cu faţa spălăcită de ploi şi cu o cununiţă de flori veştede agăţată de picioare.”. Intrând în localitate,
se vede mai întâi casa familiei învăţătorului Herdelea, „tăiată adânc în coasta unei coline, încinsă cu un
pridvor, cu uşa spre uliţă şi cu două ferestre care se uită tocmai în inima satului, cercetătoare şi
dojenitoare.”.
Este vară, iar la hora duminicală, „De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi
batSomeşana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar
colbul de pe jos se învâltoreşte, se aşează în straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, luminate de
oboseală şi de mulţumire.”.
Ion, flăcău din sat, fecior al lui Alexandru Pop, zis Glanetaşu, şi al Zenobiei, o curtează pe Ana –
fiica lui Vasile Baciu – având în priviri „un vicleşug neprefăcut”; retraşi într-o livadă, Ana se plânge de
intenţia tatălui ei de a o căsători forţat cu George al lui Bulbuc. Referitor la sentimentele flăcăului, naratorul
arată că „Nu-i fusese dragă Ana, şi nici acuma nu-şi dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe
Florica [fiica văduvei lui Maxim Oprea] şi, de câte ori o vedea sau îşi amintea de ea, simţea că tot o mai
iubeşte. Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline şi umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaştri
ca cerul de primăvară. Dar Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri, şi case, şi vite
multe…”.
La horă se iveşte şi familia învăţătorului Zaharia Herdelea (soţia lui, Maria, fiică de ţăran care
„pentru că umblase totdeauna în straie nemţeşti şi mai ales că s-a măritat cu un învăţător, se simţea mult
deasupra norodului”, Laura, fiica lor, băiatul, Titu, lipsind doar cealaltă fiică, Ghighi, mezina familiei),
însoţită de preotul Ion Belciug. Aceştia privesc cu oarecare condescendenţă spectacolul, doar Titu intrând în
vorbă, degajat, cu prietenul său, Ion.
Pentru că George îl informase pe Vasile Baciu despre întâlnirea din livadă a fiicei sale cu Ion,
părintele înfuriat, şi beat pe deasupra, îl atacă fizic pe acesta din urmă, după despărţirea celor doi tineri,
reproşându-i faptul că, deşi este sărac, o vrea pe fiica lui de soţie, dar intervin ţăranii şi îi despart.
Bănuind cui s-a datorat incidentul, Ion îl va agresa pe George în cârciuma satului, sub pretextul că
acesta nu voia să plătească lăutarii, după cum se angajase, deoarece fuseseră reţinuţi o vreme de Ion, spre a-i
cânta lui şi prietenilor săi. Iubitul Anei câştigă în confruntare după ce, odată mutată bătaia în uliţă, puse
mâna pe un par smuls din gard şi „croi pe George peste spinare”, lăsându-l prăbuşit de durere, în buruienile
de pe marginea drumului.

Capitolul II -Zvârcolirea.

Dis de dimineaţă şi bucuros de muncă, Ion porneşte să cosească „o fâşie lungă şi îngustă, de vreo trei
care de fân. Atâta mai rămăsese din livada de douăsprezece care ce mersese până-n Uliţa din dos şi care
fusese zestrea Zenobiei. Încetul cu încetul Glanetaşu îl tot ciopârţise… Îi cam plăcuse bătrânului rachiul,
iar munca nu prea îl îndemnase. În tinereţea lui a fost mare cântăreţ din fluier, de i se dusese vestea până
prin Bucovina. Zicea atât de frumos din trişcă, parc-ar fi fost clarinet. De aceea l-a şi poreclit lumea
«Glanetaşu». Fusese băiat curăţel şi isteţ, dar sărac iască şi lenevior de n-avea pereche.”. Astfel, din toată
zestrea femeii, familia mai rămăsese cu doar „trei petece de pământ” – acea fâneaţă şi „două porumbişti”.
Însă „Ce-ar fi trebuit să fie Glanetaşu, a fost feciorul. Era iute şi harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna,
punea şi Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din cap.”.
Odată ajuns, „Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu-l. Simţea o plăcere atât de
mare, văzându-şi pământul, încât îi venea să cadă în genunchi şi să-l îmbrăţişeze.”. Privind în perspectiva
4
deschisă, simţea cum „Porumbiştile, holdele de grâu şi de ovăs, cânepiştile, grădinile, casele, pădurile,
toate zumzeau, şuşoteau, fâşâiau, vorbind un grai aspru, înţelegându-se între ele şi bucurându-se de lumina
ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare şi roditoare. Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul
flăcăului, copleşindu-l.”. Acest glas al pământului l-a determinat pe Ion să renunţe la studii – cu toate că
învăţătorul său, Zaharia Herdelea, îi preţuise înzestrarea intelectuală –, după ce urmase, cedând insistenţelor
învăţătorului, vreme de două luni cursurile la „şcoala cea mare din Armadia”.
Ana soseşte şi ea, cu mâncare pentru tatăl ei şi cosaşii angajaţi, aflaţi ceva mai în deal, iar Ion o
întâmpină cu relativă răceală. După întâlnire, fata îl va vedea pe iubitul ei, în vale, sărutând-o pe Florica,
ceea ce o face să constate cu amărăciune că tot nu este iubită.
Despre Vasile Baciu naratorul afirmă că fusese sărac şi că „S-a însurat cu o fată bogată şi urâtă, dar
a iubit-o ca ochii din cap, căci ea îi întruchipa pământurile, casa, vitele, toată averea care-l ridicase
deasupra nevoilor.”. După moartea femeii însă, datorată unei naşteri dificile, prilej cu care şi-a pierdut şi
băiatul aşteptat, tatăl Anei începuse să bea şi să îşi respingă fiica pe care o asimila cu copilul ce provocase
moartea soţiei.
Iar despre Titu aflăm că „era mândria familiei”, cu toate că nu reuşise să termine liceul (acuzase mai
întâi conflicte cu profesorii, apoi a renunţat când taxele examenelor date în particular se dovediseră a fi prea
mari pentru puterile Herdelenilor), datorită unei poezii care i se publicate de către revista Familia. Acestea,
cu prilejul relatării unui drum la casa învăţătorului evreu din Jidoviţa, cu a cărui soţie, Roza, tânărul de
douăzeci şi trei de ani intenţiona să întreţină o relaţie pasională, fiind şi îndrăgostit platonic de Lucreţia, fiica
profesorului de matematică Valentin Dragu din Armadia. Deoarece nu o găsise acasă se va mulţumi cu
satisfacţia de a relata ajutorului de notar din Jidoviţa conflictul dintre Ion şi George Bulbuc.
În legătură cu acelaşi conflict vor discuta şi membrii familiei Herdelea cu preotul Belciug, ei luând
apărarea vecinului lor; drept urmare, preotului, care se pronunţase în favoarea lui George, „Apărarea lui Ion
de către familia Herdelea i se părea o jicnire personală. De altfel, din ziua când a intrat învăţătorul în sat, a
cam simţit el că umblă să-i sape şi să-i ştirbească autoritatea.”.

Capitolul III - Iubirea

Preotului Belciug – cel căruia „Văduvia şi străşnicia i-au dobândit faima de sfânt. Veneau la dânsul
oameni şi din al cincilea judeţ, să le citească sau să-i spovedească.” – faptul că familia Herdelea luase
partea lui Ion, pe care el îl condamna pentru disputa cu George, îi provoacă iritare, deoarece avea „o fire
încăpăţânată. Orice contrazicere îl întărâta şi îl chiar îl chinuia.”, astfel încât ajunge să îl certe pe flăcăul
socotit vinovat, în biserică, în timpul predicii duminicale, „numindu-l capul tuturor relelor din sat.”.
Ruşinat, Ion socoteşte o vreme că ar fi bine să renunţe la ideea căsătoriei cu Ana, dând astfel urmare
cuvintelor preotului, şi promite Florică să o ia de soţie.
Pe de altă parte, drept urmare a aceluiaşi act al preotului, familia Herdelea se nelinişteşte, căci îşi
înălţase casa pe un teren al bisericii, oferit de către comună ca parte a contractului de muncă al învăţătorului,
dar fără vreun „înscris” care să ateste dreptul de a construi acolo: „Primejdia o simţea bine toată familia şi
tocmai din pricina aceasta ura împotriva preotului creştea fără voia lor, din ce în ce mai puternică, aţâţată
parcă de mâna soartei.”.
Zile mai senine cunoaşte Laura, fiica mai mare a Herdelenilor, pe care o curtează George Pintea, un
student teolog care o cunoscuse la băile din Sângeorz, cu prilejul unui bal din anul precedent şi drept urmare
acesta „Prin şaptezeci şi nouă de scrisori şi cărţi poştale, ce i le-a trimis pe urmă, şi-a dezvăluit încetul cu
încetul pasiunea pe care i-a aprins-o frumuseţea, blândeţea, cultura aleasă şi celelalte calităţi, descoperite
de dânsul dintr-o singură ochire, dar aşa de numeroase că i-a trebuit mai bine de un an de zile şi atâta
hârtie până să le înşire pe toate.”. La început atrasă, Laura se va îndrăgosti însă de studentul în medicină
Aurel Ungureanu, în ciuda preferinţei părinţilor ei pentru teolog, care afirmase, într-o scrisoare de cerere în
căsătorie, a optzecea, adresată învăţătorului, că nu doreşte zestre („Cred de prisos să vă amintesc că
chestiunile materiale îmi sunt cu totul străine şi indiferente.”). Drept urmare se împotriveşte, purtată de

5
sentiment, acestei căsătorii, până când Ungureanu o va sfătui să accepte mariajul, dându-i de înţeles că nu îl
interesează o legătură formală cu ea, ceea ce Laura va fi gata să şi facă.
Acea discuţie cu Aurel avusese loc la o „sindrofie” dată pentru prietene de Laura şi Ghighi, existând
obiceiul ca fetele „inteligenţei” satelor din zonă (intelectualitatea rurală) să se întâlnească în fiecare
duminică la câte o familie. Pentru că Titu se simţea stânjenit de gălăgia şi aplombul fetelor, „care-l
plictiseau cumplit fiindcă toate îl iubeau mai mult sau mai puţin şi-i cereau poezii.”, pleacă spre Armadia,
unde voia să-şi întâlnească iubita platonică, pe Lucreţia, dar renunţă cuprins de inspiraţia creaţiei poetice,
nefructificată însă, pentru a se întâlni apoi din întâmplare cu Roza Lang. Soţia învăţătorului evreu din
Jidoviţa „trăia fără nici o ţintă lămurită, mângâindu-se doar cu gândul că şi-a greşit de la început viaţa,
când s-a măritat cu un bărbat nedemn de ea. Dorea însă o iubire mare prin care să răzbune de toate
decepţiile; şi deoarece nu-i ieşise în cale nici una mare, se mulţumea chiar cu iubiri mai mărunte şi mai
variate.”, astfel încât declaraţiile de amor ale junelui Herdelea („-Te iubesc nebuneşte! De când te-am văzut
întâia dată te port în suflet ca pe o comoară nepreţuită.”…) vor fi uşor acceptate.
În urma episodului Roza Lang, Titu se întâlneşte, pe drumul spre casă, cu Ion, căruia îi spune că
aflase de la un funcţionar al judecătoriei din Armadia cum că Simion Lungu – ţăran în al cărui pământ, vecin
cu al său, Ion intrase cu câteva brazde, mutând însemnele de hotar, şi cu care se bătuse din această pricină –
îl reclamase, dar flăcăul nu dă importanţă faptului. Îl preocupă necesitatea unei căsătorii cu Ana, în condiţii
în care tatăl ei se împotrivea, solicitându-i un sfat „domnişorului”, iar acesta i-l şi oferă: „– Dacă nu vrea el
să ţi-o dea de bunăvoie, trebuie să-l sileşti!”. Drept urmare „Flăcăul tresări. I se păru că în minte i s-a
deschis deodată o dâră luminoasă care îi arăta lămurit calea. Oftă prelung, parcă i-ar fi căzut o povară
uriaşă de pe inimă.”.

Capitolul IV- Noaptea

„De când a văzut că Ion se înstrăinează de Ana din ce în ce mai rău, George Bulbuc a început
într-adevăr să meargă mai în fiecare seară pe la Vasile Baciu. Fata îi era acum mai dragă. Gălăgia ce se
făcuse în jurul ei, din pricina lui Ion, i se părea că a înfrumuseţat-o şi i-a ridicat preţul.”, pe când Ana, care
„A crescut singură, lipsită de o dragoste părintească mângâietoare.”, odată cu moartea mamei, căci „Tatăl
ei o iubea, dar cu o iubire plină de toane.”, a rămas cu inima la Ion, în care „descoperise deodată tot ce-i
dorea inima.”. Tristeţea pricinuită de îndepărtarea flăcăului i s-a risipit când Ion o aşteaptă într-o seară lângă
poarta ogrăzii, hotărât să o cucerească prin „dibăcie şi şiretenie” în relaţiile cu ea.
Are loc procesul intentat de Simion Lungu cu sprijinul preotului Belciug, acesta din urmă „crezând
că izbind pe feciorul Glanetaşului are să simtă lovitura şi familia Herdelea.”. La proces însă Ion şi Simion
se împacă – reclamantul acceptând retragerea plângerii cu promisiunea de a i se restitui cele trei brazde
furate –, ca urmare a sfatului primit la faţa locului de la un bătrân. Dar nu cedează preotul, socotindu-se
afectat în orgoliul său prin retragerea reclamantului, şi în mărturia depusă îl acuză pe Ion de tulburarea
liniştei satului; drept urmare, Ion va fi condamnat la două săptămâni de închisoare, cu executare ulterioară a
sentinţei. Simţindu-se umilit, acesta va solicita învăţătorului să-i redacteze o reclamaţie, iar învăţătorul
cedează, cu precauţia minimă de a o pune pe Laura să scrie textul.
După ce a trimis o telegramă în care îşi anunţă fericirea de a-i fi acceptată cererea în căsătorie soseşte
la casa Herdelenilor şi George Pintea, acceptat cu bucurie de către toţi, deşi în noaptea următoare „Laura a
visat numai pe Aurel, care părea c-o iubeşte nebuneşte şi voia să se împuşte din pricina lui Pintea”. În
cadrul unei discuţii purtate între patru ochi, învăţătorul îşi anunţă viitorul ginere despre limitarea dotei la un
„trusou modest”, însă „Pintea a protestat că n-are nevoie de nici o aţă, că Laura e cea mai mândră comoară
din lume”.

Pentru a se iubi cu doamna Lang, Titu îl duce pe soţul acesteia la petrecerea vânătorilor din cârciuma
lui Neumann, de unde ştia că învăţătorul evreu nu se va depărta până în zori. O găsi dormind – după ce o
avizase că va veni –, iar când se culcă lângă ea „Corpul Rozei se răsuci şi se lipi de Titu care, simţindu-i

6
căldura, îl încolăci cu amândouă braţele şi-l strânse sălbatec parcă să-i sfărâme oasele. Sânii plini cu
sfârcurile roze, îi ardeau pieptul. În îmbrăţişarea aprinsă femeia se zvârcolea gemând cu ochii închişi…”.
Ion face şi el progrese, meşteşugite, în relaţia cu Ana, căci „vorbea puţin. Prin tăcere urmărea să
deştepte mai mult iubirea în inima Anei, să se facă mai dorit. Voia să-l cheme ea tot mai înlăuntru. Astfel
ajunse din uliţă în poartă, apoi în ogradă, pe urmă pe prispă… Acum mai trebuia să pătrundă în casă.”.
Ceea ce se întâmplă, într-o noapte când Vasile Baciu dormea toropit de alcool, nu într-atât încât să nu audă
„ţipătul scurt” al Anei care îşi pierdea virginitatea, dar nu protestează, socotindu-l pe George autor al faptei
alăturate patului său. În timpul acesta George, căruia „Carnea îi tremura de scârbă”, stătuse ascuns în şanţul
din faţa casei.

Capitolul V - Ruşinea

Într-o discuţie întâmplătoare, „Ion, cu limba dezlegată de băutură, povesti lui Titu cum stă cu Ana.”,
precizând că o socoteşte gravidă „Şi de n-a rămas până acuma mai are vreme să rămână! Adăugă apoi cu
un râs larg care-i dezvălea gingiile roşii şi-i întipărea pe faţă atâta răutate şi încăpăţânare, încât Titu se
înfricoşă”.
Are loc logodna dintre Laura şi George Pintea, susţinută financiar de un împrumut bancar al
învăţătorului, de o mie cinci sute de zloţi, de la Banca Someşana. „În atmosfera caldă George, cu ochii
înflăcăraţi, plimbându-se prin casă cu mâinile la spate, începu să-şi desfăşoare planurile de viitor, despre
apostolatul ce-l are de îndeplinit în satul de la marginea românismului, unde primejdiile sunt mai mari,
datoriile mai multe, munca mai grea… Povesti cum în Vireag, comuna din Sătmar unde este numit el să
păstorească, românii nici nu ştiu româneşte, încât sunt siliţi să spună pe ungureşte că sunt români.”, o
sarcină pe care nu ar lua-o „fără o tovarăşă de viaţă ca Laura, ea însăşi o româncă entuziastă.”. După
plecare, tatăl spune fiului „că s-a pripit, că nu-i place ce a văzut aici, că se bagă într-o ceată de calici care
mai umblă să-şi ascundă mizeria prin sforăială în vorbe ca şi în fapte”, pe când în casa logodnicei „O
bucurie mare stăpânea toată familia. De-abia acum îşi dădeau seama de norocul Laurei.”
Pe când Laura se pregăteşte sufleteşte, recunoscătoare fiind pentru dezinteresul arătat de George în
privinţa zestrei, pentru o iubire matrimonială curată şi harnică, „Titu, căzut în mrejele iubirii pătimaşe, nu
mai trăia decât pentru Roza Lang. După câteva întâlniri, femeia îi cucerise toate gândurile şi toate
simţurile.”, până când lumea începu să vorbească, ceea ce îl determină pe tatăl său, temător de izbucnirea
vreunui scandal, să-i găsească un post de ajutor notar în comuna Gargalău, pentru a-l îndepărta de obiectul
ispitei.
Dându-şi seama – în urma discuţiei lămuritoare cu George Bulbuc, care surprinsese întâlnirea
amoroasă din casa fetei – că Ana este însărcinată cu Ion, tatăl ei o bate sălbatec: „porni să-i care pumni în
cap, în coaste, în burtă, cu o iuţeală fulgerătoare, gâfâind şi mugind”. Cu toată suferinţa ei fizică şi psihică,
Ana trăieşte puternic bucuria sarcinei, atunci când simte în pântece „câte o uşoară zvâcnire”. Este trimisă de
Vasile Baciu la Ion, să rezolve problema căsătoriei, dar Ion o primeşte cu indiferenţă, pretinzând o
întrevedere cu tatăl ei, pentru „tocmeală” şi „învoială” asupra zestrei. Ca urmare a atitudinii lui Ion, Vasile
Baciu continuă să o bată până ce „Fata se jigări ca o scoabă de atâtea bătăi, încât abia se mai ţinea pe
picioare.”. Situaţia însă pare să-l bucure pe tatăl copilului, cel care, într-un schimb de replici pe această temă
cu Laura, socotise „că bine-i face! Lasă s-o bată zdravăn, că i se cade!”.

Capitolul VI - Nunta

Ajuns în Gargalău, în calitate de ajutor al notarului evreu Friedman, cu care se înţelege bine pentru
că îi aminteşte de familia pe jumătate evreiască a iubitei sale, Roza Lang, Titu Herdelea constată discrepanţa
dintre nivelul de viaţă al populaţiei maghiare şi româneşti, exprimată şi de aşezarea spaţială a locuitorilor
celor două etnii, de înfăţişarea gospodăriilor: „În mijloc se înălţa trufaşă, cu un cocoş alb în vârful turnului,
biserica ungurească nouă, iar în apropiere şcoala satului, cu coperişul roşu de ţiglă, cu două etaje, severă
şi poruncitoare ca o stăpână nemiloasă. Prinprejur se înşirau numai case bune, cele mai multe de piatră cu
ogrăzi largi, acareturi bogate, vite frumoase. Pe la margini, ca nişte cerşetori flămânzi, se răzleţeau bordeie
7
murdare, umile, învelite cu paie afumate şi, într-un colţ, ruşinoasă, se ascundea parcă bisericuţa
românească de lemn, dărăpănată, cu turnuleţul ţuguiat de şindrilă mucigăită.”. Dar Titu este totuşi patriot
şi entuziast, considerând în sine că locul arată, la modul simbolic, ca „O cetate încercuită de o oştire
desculţă!”.
Aflând despre redactarea reclamaţiei lui Ion de către Zaharia Herdelea – Ion spusese, chemat fiind la
judecătoria din Armadia, cine o scrisese, în ciuda promisiunilor sale repetate de a nu dezvălui autorul, făcute
învăţătorului –, preotul Ion Belciug îl socoteşte pe flăcău drept unealtă a Herdelenilor împotriva sa şi decide
să-l împace cu Vasile Baciu. Întrevederea dintre familia fetei şi a flăcăului se va termina fără o conciliere de
fapt, doar cu un început de negociere a zestrei, căci Ion pretinde toată averea lui Vasile Baciu, pe când acesta
nu acceptă să dea decât „cinci locuri şi o pereche de boi”, pentru că, afirmă el, „nu vreau să rămân pe
drumuri şi s-ajung la bătrâneţe să cer de pomană”. După săptămâni de tocmeală însă Vasile Baciu „Primi
să-i dea zestre toate pământurile şi amândouă casele, cerând doar să fie scrise, după cununie, pe numele
amândurora.”.
În Gargalău, Titu Herdelea realizează, după o convorbire cu preotul român din sat, vanitatea
existenţei sale, comparând-o cu viaţa grea dusă de ţăranii români („Ce folos că citea tot ce-i cădea în mână
împuindu-şi mintea cu gândurile altora, dacă nu căutase să ştie ce se petrece în jurul său? Ce să mai
închipuieşti drame şi tragedii pentru glorie, când în faţa ta se desfăşoară tragedia unui popor întreg, mai
dureroasă în muţenia ei decât orice născociri romantice?”) şi se decide să devină luptător în folosul
neamului său. Drept urmare, atunci când Friedman îl trimite să pună sechestru pe bunurile datornicilor la
impozitare, o face dar numai în cazul maghiarilor, nu şi al românilor, ceea ce îi aduce concedierea. Lucrul
nu-l supără prea mult, îi va provoca însă un mic şoc vestea, primită de la mama sa, că în absenţa lui Roza
Lang a fost „în stare să se ţină până şi cu practicantul notarului…”.
Cum familia Herdelea nu plătise de câteva luni ratele pentru mobila de salon achiziţionată la
insistenţele fetelor, firma care o vânduse îl dă în judecată pe Zaharia Herdelea, însă avocatul reprezentant al
firmei îi propune, după procesul soldat cu o decizie de vânzare la licitaţie a mobilei, să o cumpere el, urmând
ca să i se plătească lui ratele restante şi dobânda aferentă, ceea ce învăţătorul acceptă.
Are loc nunta Laurei – în Armadia, „la berăria Rahova, în sala de la etaj pe care berarul o
împodobise feeric şi unde se adună toată domnimea din Armadia şi împrejurimi.” –, apoi nunta lui Ion, care
dansează pătimaş cu mai vechea sa iubită, Florica. Văzându-i, „Ana tresări ca muşcată de viperă. Simţi că
nădejdile ei de fericire se risipesc şi că ea se prăvale iar furtunos în aceeaşi viaţă nenorocită.”.

GLASUL IUBIRII

Capitolul VII -Vasile

La licitaţia organizată pentru vinderea formală a mobilei de sufragerie a participat şi preotul Belciug,
spre a cumpăra masa, căci, afirmase acesta, îi lipsea un asemenea obiect, ceea ce provocase o criză de furie,
mai puţin decentă, doamnei Herdelea („Să ieşi afară de aici, hoţule, că altfel îţi sucesc gâtul! Afară,
ticălosule!…”).
Ion, la rândul său, trăieşte un sentiment de satisfacţie intensă, manifestat şi gestual: „Pe uliţă umbla
cu paşi mai rari şi cu genunchii îndoiţi. Vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai de pământ şi de
avere.”, până când socrul refuză cedarea cu forme legale a pământului, sub argumentul unei nedreptăţi
comise astfel.
Iar pe Zaharia Herdelea îl solicită avocatul Victor Grofşoru, din Armadia, să îi facă propagandă
electorală în alegerile pentru un loc de deputat, împotriva contracandidatului său, „bancherul Bela Beck,
şvab ungurizat din Budapesta”. Ceva mai târziu primeşte însă o scrisoare de la subinspectorul Horvat, de
solicitare a sprijinului în direcţia opusă, a candidatului maghiar, însoţită de o vagă promisiune de ajutor, ceea
ce-l determină să meargă pe această cale („-Pentru mofturi n-am să-mi las eu bătrâneţele pe drumuri…”, se
justifică el faţă de Titu, gândind la procesul ce-i fusese intentat de către judecătorul pârât în numele lui Ion).

8
 Drept urmare a refuzului de a întăbula pământul pe numele său, Ion îşi va trimite nevasta la socru cu
solicitări în acest sens, dar ea se întoarce la soţ bătută de tată, unde se va bucura de acelaşi tratament:
„Atunci, cu o poftă neînfrânată, ridică mâna şi o lovi greu peste obrazul drept, şi apoi cu dosul palmei,
repede peste obrazul stâng. Durerea stoarse din pieptul femeii un ţipăt atât de ascuţit că Ion auzi cum
zângănesc geamurile casei. O mai trăzni însă şi peste ochii ce-l priveau cu spaimă, dar care chiar
spăimântaţi îşi păstraseră o clipire de bunătate…”.
Purtată astfel între Ion şi Vasile Baciu, Ana are pentru prima oară dorinţa de a muri, împreună cu
sesizarea incapacităţii de a-şi decide poziţia în conflictul de interese dintre cele două familii, din moment ce
„toţi au dreptate, şopti femeia podidită de plâns. Numai eu n-am nici un loc în lume.”.

Capitolul VIII - Copilul

Din rândul celor unsprezece ţărani cu drept de a alege din Pripas, şase îl urmează, la votare în
Armadia, pe Belciug, iar cinci pe Herdelea, pentru a se pronunţa în favoarea deputatului român, respectiv
maghiar, pe când românii prezenţi în faţa primăriei, unde se găsea biroul electoral, strigă „Ruşine!
Renegaţii!… Jos!…”, grupului condus de învăţător. A fost ales Bela Beck, cu o majoritate de cinci voturi.
Alungată de Ion, Ana îşi găseşte adăpost în casa părintelui ei, care o primeşte liniştit, având
convingerea că „La urmă tot va trebui să vie bărbatul şi s-o ia, mulţumindu-se cu ce-o căpăta, căci n-are
încotro… Acum e vorba de răbdare. Cine o răbda mai lung, rămâne deasupra.”. Aceasta până când Ion îl dă
în judecată, asistat de avocatul Grofşoru, pentru nerespectarea contractului verbal de dotare matrimonială,
concluzionat cu martori, moment în care „începură îndoielile”. Astfel ameninţat, socrul cedează parţial,
întăbulând cinci loturi şi o casă pe numele ginerelui, urmând ca procesul să meargă totuşi înainte, iar Ana se
întoarce la soţ.
Deşi însărcinată, Ana „Robotea ca o slujnică. Zenobia, de când avea noră în casă nu catadicsea nici
să mute un scaun de ici până colo; în schimb însă o dăscălea toată ziua, bruftuluind-o şi afurisind-o.”,
inclusiv atunci când o apucă durerile facerii şi pleacă la câmp cu mâncare, după o momentană potolire a lor.
Va naşte acolo, spre supărarea soţului („-Afurisită muiere! bombăni Ion, fără măcar să se întoarcă. Ştie că-i
soseşte ceasul şi vine să fete pe câmp!”), mişcat până la urmă „în faţa minunei care se petrece zilnic sub
privirea oamenilor”.
Pe alt plan al evenimentelor narate, viaţa lui Titu Herdelea cunoaşte o nouă modificare: tânărul îşi
găseşte singur un loc de ajutor de notar în comuna Lucşa, „sat mare şi bogat, cu păşuni grase şi vite multe”,
unde va descoperi alt obiect al pasiunii în persoana învăţătoarei Virginia Gherman, alături de care îşi petrece
serile convorbind asupra românismului.
Are loc botezul copilului Anei şi al lui Ion, numit Petre, dar la nici o săptămână după aceasta Ion o
bate iarăşi, încât „Fericirea ce umpluse sufletul Anei, durerile naşterii, se stinseră repede ca aburii în vânt.
Acum trebui să-şi dea seama în sfârşit că Ion o urăşte şi deodată se miră cum n-a înţeles până azi?”.
Sentimentul inutilităţii şi gândul dispariţiei îi vor fi întărite de sinuciderea cârciumarul Avrum, ruinat de o
afacere în care îl angrenase notarul Stoessel; văzând cadavrul spânzuratului, femeia „Nu simţea nici groază,
nici milă, ci doar o dorinţă aprigă de a citi pe faţa lui taina care o împiedica pe dânsa.”.
Înaintea procesului său şi al lui Ion cu judecătorul ofensat de reclamaţie, Zaharia Herdelea trimite
câte o scrisoare subinspectorului Horvat şi deputatului Bela Beck solicitându-le „să pună o vorbă bună unde
cred dânşii că trebuieşte”, însă fără nici un rezultat – „Ion Pop-Glanetaşu este condamnat la o lună este
condamnat la o lună închisoare şi o sută coroane amendă, iar Zaharia Herdelea, învăţător în Pripas, la opt
zile închisoare şi cincizeci de coroane amendă.”.

Capitolul IX - Sărutarea

Laura, însărcinată, îşi vizitează părinţii, arătându-se încântată de soţ şi de noua condiţie socială
(„N-aş mai putea trăi acuma cum am trăit înainte. Mă şi mir cum am putut trăi aici, fără a cunoaşte pe
George atâta vreme.”).

9
 În acest timp Vasile Baciu, înspăimântat de perspectiva procesului cu Ion („Cu cât se apropia însă
sorocul, cu atât frica i se încuiba în inimă. S-ajungă el la bătrâneţe să-l mănânce procese şi avocaţii! I se
părea o ruşine nesuferită.”), hotărăşte să cedeze toată averea ginerelui, ceea ce şi face, dincolo de realele
simţiri, exprimate după întocmirea actelor, la cârciuma unde intrase cu Ion ca să-şi stâmpere amarul:
„-Tâlharule, tâlharule, m-ai lăsat pe drumuri! izbucni deodată Vasile Baciu, otrăvit de furie, şi-şi înfipse
mâinile în gâtul ginerelui.”.
Procesul învăţătorului Herdelea se soldează şi cu suspendare din funcţie, datorită condamnării
primite, în locul său fiind numit un tânăr învăţător, Nicolae Zăgreanu, dar avocatul Grofşoru îl angajează la
cancelaria sa pe cel suspendat temporar, „cuprins de compătimire adevărată” şi în vederea următoarelor
alegeri.
Iar visul de iubire al tânărului Herdelea se sfârşeşte când descoperă relaţia dintre Virginia Gherman
şi plutonierul maghiar din Luşca („El îi vorbea de năzuinţele neamului, pe când ea râvnea iubire…”,
constată puţin afectat ajutorul de notar), odată cu hotărârea fermă de a se stabili în România. Deoarece nu
avea banii necesari, se va angaja, pe un salariu mai bun, în biroul notarial al fostului său coleg de bancă,
Alexe Căldăraru, din Măgura. În drumul către Măgura, dus de către Ion cu căruţa, ţăranul îi mărturiseşte,
surprinzându-l astfel, a-i fi îndatorat pentru ideea de a proceda cum procedase cu Ana („– Dacă nu m-ai fi
învăţat dumneata, domnişorule, rămâneam mai rău ca un ţigan!”).
Primăvară fiind, Ion merge îmbrăcat sărbătoreşte să-şi vadă pământurile; acolo „încet, cucernic, fără
să-şi dea seama, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta
grăbită simţi un fior rece, ameţitor…”.

Capitolul X - Ştreangul

Stând la sora ei, care născuse o fetiţă, Ghighi se metamorfozează, „Crescuse, se împlinise, pierduse
copilăria şi-şi păstrase veselia comunicativă. Ochii ei albaştri însă luceau mai puternic şi parcă ascundeau
dorinţe nelămurite…Povestea bătrânilor cu mare însufleţire viaţa fericită şi armonioasă ce o ducea Laura
cu Pintea.”. Aspect pe care îl observă, probabil, şi tânărul învăţător suplinitor Zăgreanu, din moment ce îşi
înteţeşte vizitele … pentru a se împărtăşi din experienţa didactică a tatălui ei.
La nunta lui George Bulbuc şi a Floricăi (unde mirele „Avea mulţumirea, ce-l măgulea grozav, că a
cucerit pe Florica”, iar mireasa „se topea de fericire. Nu nădăjduise ea niciodată norocul să o ia feciorul
unui «bocotan» ca Toma Bulbuc.”) participă şi Ion împreună cu Ana care, văzând privirile soţului îndreptate
către mireasă, înţelege „că Ion pofteşte pe Florica. Odinioară s-ar fi prăpădit de durere; acuma numai o
ruşine crâncenă îi ardea sufletul, că toţi oaspeţii o văd batjocorită.”. Drept urmare se simte total
însingurată, chiar şi faţă de copilul ei, pentru că acesta „semăna atât de bine cu Ion încât ea, care se
îngrozea de bărbatul ei, îi ocolea privirea de frică să nu vadă într-însa ochii din noaptea ospăţului, cei
ce-au pătruns ca nişte săgeţi aprinse în carnea celeilalte femei.”. Până când o informaţie căpătată de la
Savista Oloaga (femeia găzduită din milă de către George) asupra vizitelor repetate ale soţului la noii
căsătoriţi o determină să se spânzure, în grajd. Murind, „un fior o furnică prin tot corpul. Simţi o plăcere
grozavă, ameţitoare, ca şi când un ibovnic mult aşteptat ar fi îmbrăţişat-o cu o sălbăticie ucigătoare…”.

Capitolul XI - Blestemul

În faţa cadavrului Anei care atârna în ştreang, Ion se simte afectat de „Mila stranie, alcătuită din
groază şi mirare, ce te cuprinde instinctiv în faţa morţii”, dar apoi, „obişnuindu-se puţin cu faţa
schimonosită cumplit a femeii, îl munci întrebarea cum a putut el trăi în acelaşi pat cu ea şi sfârşi zicându-şi
că bine a făcut că s-a omorât”.
Are loc, din iniţiativa avocatului Grofşoru, care şi pledează, rejudecarea procesului Herdelea, soldată
cu achitarea inculpatului, astfel încât acesta redobândeşte dreptul de a funcţiona ca învăţător în Pripas, spre
marea dezamăgire a suplinitorului său.
În acest timp Ion, cel condamnat odată cu Herdelea, face luna de pedeapsă la închisoarea judecătoriei
din Armadia, în condiţii plăcute chiar, însă la eliberare îşi găseşte copilul grav bolnav. Cu toate că bunica
10
Zenobia încearcă vindecarea cu ajutorul unor descântece, copilul va muri, probabil din pricina hrănirii
necorespunzătoare, constatase medicul ajuns în urma decesului. Imediat după înmormântare Vasile Baciu se
va simţi îndatorat să-l avertizeze pe Ion, cum că îşi doreşte pământurile şi casele înapoi („dacă a murit şi
Ana şi copilul, cuvine-se ce-a fost al lor să se întoarcă înapoi la mine. Aşa-i legea şi omenia…”),
ameninţând şi cu un proces, în cazul în care întâmpină opoziţie.
Verificând modul de desfăşurare a examenului de sfârşit de an, fostul subinspector Horvat, devenit
acum inspector, reproşează învăţătorului Herdelea faptul că soţia sa nu vorbeşte limba maghiară, că nu ştiu
copii Tatăl nostru în limba maghiară (spre indignarea preotului Belciug, cel care predă religia, manifestată
în faţa oficialului) şi că nivelul de cunoaştere a limbii maghiare – obligatorie ca limbă de predare în şcolile
de stat – de către copii este redus şi, drept urmare, sugerează învăţătorului să ceară pensionarea, înainte de
vreme.
La băile din Sângeorz se petrece o întâlnire între clanul Pintea, reunit împreună cu rudele din
România (sora lui George Pintea, Eugenia, acompaniată de soţul ei, Gogu Ionescu), şi Herdeleni, prilej cu
care se discută critic situaţia românilor din Ungaria, Titu fiind invitat de către familia Ionescu în Regat, cu
promisiunea de a i se găsi o slujbă de jurnalist la gazeta partidului reprezentat de către Gogu în Parlamentul
României.
Tot la o întâlnire, dar de dragoste şi întâmplătoare, în plin câmp, cu Ion (care, încins de pasiune
„Încerca să se smulgă din lanţul ce-l strângea tot mai tare ca să-şi întoarcă toate gândurile la moşia lui
ameninţată de îndârjirea lui Vasile. Dar când se mustra c-o să-şi piardă averea pentru o muiere blestemată,
cum se mustrase şi altădată, acum i se adăoga în creieri, nechemată, întrebarea: ce folos de pământuri,
dacă cine ţi-e pe lume drag nu-i al tău?”) va participa şi Florica. Stând cei doi de vorbă în marginea lanului
pe care el îl cosea, aşezaţi pe sumanul aflat acolo din întâmplare, dar „ca un culcuş pregătit înadins”, Ion,
după câteva momente de ezitare, „brusc, ca o fiară o cuprinse de subţiori şi-i muşcă buzele. Apoi Florica se
lăsă pe spate, moale, gemând…”

Capitolul XII - George

Ion, pentru a se întâlni cu Florica, îl vizitează pe George ca pe „un frate bun, când să-i ceară un sfat,
când să-i dea el o povaţă, găsind totdeauna o pricină care să-i îndreptăţească venirea...”, dar supravegheat
atent de Savista Oloaga, căci „Fiindcă George a strâns-o de pe drumuri şi glumea uneori cu dânsa şi mai
ales fiindcă nu uita niciodată, când aducea rachiu, să-i dea şi ei câte un păhărel, Savista îl iubea cu o furie
sălbatică, atât de caracteristică estropiaţilor, şi ar fi fost în stare să strângă de gât pe oricine pentru
dânsul.”. Iubindu-l pe George, îl ura însă pe Ion „de când a simţit că umblă după Florica” şi, drept urmare,
avertizează soţul asupra intenţiilor necurate ale pseudo-prietenului său.
În acest timp Zaharia Herdelea primeşte vizita învăţătorului Zăgreanu, sosit cu mesajul de grăbire a
cererii de pensionare, din partea inspectorului Horvat, sub ameninţarea – nerostită de mesager, dar limpede
în subtext – că altfel va fi destituit, ceea ce îl determină pe titularul postului să se resemneze „ca femeia când
trebuie să-şi dea seama că a îmbătrânit.”.
Pe de altă parte, „Vasile Baciu fusese la trei avocaţi în Bistriţa şi toţi trei îi spuseseră la fel: legea
zice că copilul moşteneşte pe tată şi tata moşteneşte pe copil. Asta înseamnă că să nu-şi mai tocească
opincile în zadar. Cu toate acestea el ameninţa mereu pe Ion cu judecata, nădăjduia să-l sperie, cum s-a
speriat şi dânsul odinioară. Sufletul lui însă era toropit de amărăciune şi se revolta împotriva legii care
permitea ca un tâlhar să-i ademenească fata, să-i smulgă moşia şi pe urmă, după ce bagă în groapă femeia,
să rămână cu pământurile şi averea luate cu japca…”.
Mânat de aceste stări sufleteşti, Vasile Baciu ajunge să accepte o propunere a preotului făcută celor
doi adversari cu prilejul convocării lor în casa parohială, alături de fruntaşii satului, spre a se găsi o soluţie
de compromis: urmează a păstra în folosinţă pe viaţă, dar fără a fi proprietar, trei loturi şi casa în care stătea.
Ion acceptă şi el propunerea, în plus semnează un act prin care lasă bisericii, dacă moare fără urmaşi, toată
averea – aceasta la cererea părintelui, susţinută prin ideea de a evita risipirea bunurilor în direcţii
neprevăzute şi pe nemerit.
11
 În drumul său către Bucureşti, unde vrea să ajungă spre a răspunde invitaţiei rudelor sale prin alianţă
şi din dorinţa de a se realiza în centrul românismului, Titu se opreşte la Sibiu, ca trimis al ziarului Tribuna
Bistriţei la serbările Asociaţiei pentru Cultura şi Literatura Poporului Român. Acolo îi va cunoaşte, aflăm
puţin mai târziu, pe Virgil Pintea şi Liviu Pintea, fraţii cumnatului său. Cel din urmă, căpitan al armatei
austro-ungare, îl va uimi printr-o atitudine, pentru el, neaşteptată: „Sunt român şi eu, dar mai-nainte de a fi
român, sunt ofiţer şi servitor al majestăţii-sale împăratul. Ca atare, fireşte, nu pot admite năzuinţele celor
de teapa dumnealui [referire la fratele său, Virgil, n. n.] care trag mereu cu ochiul către Bucureşti şi spre
România. În mintea mea aşa ceva nu se cheamă politică naţională, ci trădare de ţară…”. În schimb Virgil,
drept răspuns la dezamăgirea lui Titu în privinţa atitudinii participanţilor la serbări, orientată mai ales către
micile probleme individuale decât către interesul naţional, afirma că „Duşmanul ne atacă prin toate
mijloacele moderne de cutropire, prin cultura lui, prin şcoala lui, prin arta lui, prin banii şi prin munca
lui… Noi trebuie să dăm din mâini ca baremi să nu ne înecăm. Atât. Dacă ne menţinem la suprafaţă, am
izbutit.”.
Avizat de către Savista, George îi comunică lui Ion că va pleca noaptea după lemne la pădure, dar se
întoarce din drum şi aşteaptă sosirea iubitului Floricăi, alături de ea, spre disperarea femeii care îşi aşteaptă
amantul. Când Ion soseşte, pe întuneric, în grădină, George îl izbeşte cu sapa de trei ori şi îl lasă muribund
acolo.

Capitolul XIII - Sfârşitul

Naratorul reia din perspectiva victimei evenimentele: „Ion se prăbuşise sub lovitura a doua care-i
crăpase ţeasta. Lovitura următoare n-o mai simţi, după cum nu simţise durere nici la cea dintâi… Venise
de-a dreptul de la cârciumă, ameţit mai mult de fericire decât de rachiu, deşi băuse atât de speriase pe
vădana lui Avrum.”. Înainte de a muri îşi reaminteşte „repede, ca într-o aiurare, cum se ducea la liceu în
Armadia, cum a fugit de la şcoală ca să umble cu vitele pe câmp şi să ţină coarnele plugului, apoi dragostea
lui dintâi cu fata dascălului Simion Butunoiu, măritată acum cu unul din Săscuţa, apoi dragostea lui să aibă
pământ mult, şi Ana, şi copilul, şi Titu cu toată familia Herdelea şi cu cântecele cele frumoase, seara, în
pridvor, şi-i părea rău că toate au fost degeaba şi că pământurile lui au să rămâie nimănui…” apoi, deşi
grav rănit – la mâna dreaptă, la piept şi la cap –, se târăşte până aproape de gardul dinspre uliţă, sub un nuc,
unde îl lasă puterile.
Toată noaptea va geme înfiorător, ascultat de către Florica, împietrită de spaimă, şi de către George.
A doua zi dimineaţa, în faţa mulţimii adunate în ogradă, George recunoaşte omorul, ca răspuns la întrebarea
judecătorului, mărturisind şi cauza: „-Pentru că venise la nevastă-mea şi…”. Oamenii din sat şi cei din
împrejurimi – şocaţi de cele petrecute, căci „În Pripas nu se pomenise omucidere de când se ţinea minte.” –
compătimesc atât victima cât şi pe ucigaş. Iar preotul Belciug, căruia „Îi părea rău de Ion, dar în acelaşi
timp se bucura că biserica va câştiga prin moartea lui.” moştenindu-i averea, îl îngroapă în curtea noii
biserici, în calitate de donator excepţional.
Acelaşi Belciug, împăcat acum cu familia Herdelea, face actul de donare a pământului pe care se
construise casa învăţătorului, astfel încât Ghighi, cerută în căsătorie de către Zăgreanu – care a fost numit
învăţător în locul pensionatului Zaharia Herdelea – va primi drept zestre casa împreună cu terenul.

De la Titu soseşte o scrisoare, uşor amară, trimisă din Bucureşti, unde nu s-a întâlnit cu rudele care îl
invitaseră căci acestea nu au revenit în capitală, fiind astfel nevoit să se descurce cu banii pe care îi avea
(„Viaţa-i viaţă pretutindeni, cu aceleaşi deşertăciuni, cu aceleaşi aşteptări şi mai ales cu aceeaşi faţă
spăimântătoare care retează scurt aripile avântului.”).
Romanul se încheie prin descrierea festivităţilor legate de sfinţirea noii biserici din Pripas, inclusiv
relatându-se „petrecerea poporului”, unde participă aceiaşi protagonişti din scena similară ce deschide
naraţiunea, mai puţin Ion şi George, ultimul aflat după gratii. Nu s-au petrecut, în fond, mari schimbări,
consemnează naratorul odată cu descrierea drumului pe care iese din Pripas căruţa cu bătrânii Herdelea:
„Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând

12
toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca
nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş.”.

CARACTERIZARE ION

Despre autor
Perioada literară interbelică schimbă mentalitatea epocii datorită viziunii textelor poetice și în proză
dezvoltate pe tendințe moderniste, realiste și tradiționaliste. Scriitori precum: Vasile Voiculescu, Mihail
Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu se remarcă în această perioadă datorită povestirilor, nuvelelor și
romanelor care au văzut lumina tiparului sub incidența acestor tendințe literare. Liviu Rebreanu rămâne în
literatură ca un nuvelist și romancier a cărui operă se află la granița dintre realism și modernism.
Ipoteza
Opera literarș Ion de Liviu Rebreanu aparține genului epic, ca specie literară este un roman social,
obiectiv, aparținând realismului.
Romanul este specia literară a genului epic în proză, de mare întindere, cu personaje numeroase,
complexe și amplu caracterizate, cu o intrigă complicată și acțiune amplă.
Romanul social este roman ce dezbate ca temă viața citadină a unei comunități.
Realismul este curentul literar apărut în context european la mijlocul sec. al 19-lea a cărui estetică se
baza pe reflectarea veridică a realității în artă. Operele surprind o realitate neînfrumusețată, veridică, dar
valorificată artistic. Se realizează o frescă socială prin ilustrarea categoriilor sociale în evoluție. Personajul
este reflectat cristic, în mediul existențial care își pune amprenta asupra evoluției lui. Tipologiile umane
reflectă în special apartenența la o clasă socială, distingându-se astfel intelectul sau țăranul. Tema de
inspirație este surprinsă prin viața socială, fie în mediul citadin, al orașului, fie al satului tradițional. Se
realizează o succintă analiză psihologică prin intermediul monologului interior sau reflectarea frământării
personajului de către narator. Printre alte teme și motive literare se reflectă moștenirea și banul, înavuțirea
sau confruntarea între grupuri sociale. Limbajul este artistic, deoarece îmbină mai multe registre stilistice cu
scopul reflectării veridice a spațiului și timpului plasării acțiunilor. Reperele spațio-temporale sunt bine
ilustrate.
Tipologizare
Personajul literar “Ion” este personajul principal al romanului cu același titlu, surprins în evoluție
datorită ascultării glasului pământului și al iubirii. El aparține clasei țăranilor săraci, categorie pe care o
consideră înjositoare, motiv pentru care dorește să scape de această etichetă și să ajungă bogat. El este
condiționat cu mediul său social și recurge la o ironie instinctivă în încercarea de a dobândi avere prin
căsătorie, seducând-o pe Ana. Lacomia pentru pământ este scuzabilă datorită sărăcimii, dar brutalitatea pe
care o demonstrează, îl face un personaj memorabil.
Moduri de caracterizare
El este caracterizat direct de către narator si alte personaje, având și o autocaracterizare, dar și
indirect prin limbaj, comportament.
Caracterizarea directă făcută de narator sugerează prezentarea personajului Ion, la început, ăn
scena horei “Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire și un vicleșug neprefăcut”, anticipându-se
astfel comportamentul ulterior. Stiind totul despre el, naratorul îi subliniază calitățile “Era iute și harnic, ca
mă-sa. Unde punea el mâna, punea si Dumnezeu mila, iar pământul îi era drag ca o ibovnică”. Se mai
precizează “iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil”. Comparația este sugestivă în sublinierea
sentimentului de dragoste pentru pământul ce i-ar fi adus o poziție onorabilă în ierarhia socială și respectul
sătenilor într-o comunitate rurală în care el consideră averea, o mare cinste. Compararea pământului cu
mama, femeia ce joacă rol esențial în viața fiecărui bărbat, subliniază ideea că pentru el, pământul i-ar aduce
un sentiment de ocrotire și siguranță.
Caracterizarea directă de alte personaje demonstrează că este firesc ca personajul să fie văzut în
mod diferit de către acestea, fiecare apreciere sau sancționare, ducând la întregirea chipului celui care se
afirmă și ca personaj exponențial, diferit de toți ceilalți țărani din literatura romană. Pentru Vasile Baciu, Ion
13
este “hoțul”, “sărăntocul” și “tâlharul”, pentru Ana este “Ionică, norocul meu”. Preotul Belciug îl numește
“stricat și-un bătăus, ș-un om de nimic”, “un obraznic” ce trebuie să primească “o lecție”, dar după ce Ion
lasă pământurile bisericii, este numit “mândru creștin”. Lipsa de respect îi aduce adjectivul “becisnic”.
Pentru Titu Herdelea este “o canalie”. Până și mama sa îl crede “proclet și sălhui”. Așadar, se conturează
chipul unui bărbat dur, violent, egoist și furios pe toată lumea fiindcă nu are pământ.
Autocaracterizarea arată că atunci când încearcă să se lămurească în legatură cu ceea ce își dorește
și simte, Ion oscilează între a se considera prost, în alte situații deștept. Astfel, vorbind cu sine, rostește “Aș
fi o nătăfleață să dau cu piciorul norocului”, acuzându-se pentru momentele de slăbiciune când, văzând
frumusețea Floricăi, ar fi vrut să fugă cu ea în lume, renuntând la Ana.
Caracterizarea indirectă prin fapte este foarte sugestivă având în vedere ceea ce face personajul.
Sărac fiind, umilit și batjocorit de cei bogați, realizează că nu poate scăpa de sărăcie pentru că nu avea cum
să mostenească de la tatăl său averea și nici nu avea bani să cumpere pământ, cum făceau alții, Ion își
fixează ca țel al existenței sale obținerea de pământuri și singurul glas pe care îl aude și îl ascultă este cel al
pământului. Glasul pământului pătrundea în sufletul său ca o chemare lăuntrică. Faptele sărvâșite de țăranul
obsedat de ideea stăpânirii a cât mai mult pământ îl face un om ticălos deoarece o batjocorește pe Ana si o
face de râs. Iși bate nevasta , vrea să-și lovească mama și își înjură tatăl.
Caracterizarea indirectă prin comportament arată degradarea umană a personajului, disprețul și ura
față de Ana, supusă si umilă pe care o considera vinovată de nefericirea lui. Iși varsă mânia, o face să-l
iubească dându-i de înțeles că o place, alintând-o.
Caracterizarea lui Ion prin gesturi si atitudini – există un limbaj gestual care poate fi, uneori, mai
expresiv decât cuvintele, comunicând despre individ mai mult decât acestea. Gesturile de tandrețe în
prezența Floricăi surprins un Ion umanizat, capabil să păstreze în suflet și glasul iubirii, dar invins de glasul
pământului. Atitudinea în fața pământului este aceea a unui bărbat îndrăgostit ce își exteriorizează patima
prin gesturi fierbinti. Scena in care sărută pământurile lui Vasile Baciu, depășește limitele omenescului în
dragostea nutrită pentru pământ. După ce o batjocorește pe Ana, ea se sinucide, dar Ion rămâne nepăsător și
indiferent, exprimată gestual, liniștit, merge după glasul iubirii și încearcă să o recapete pe Florica,
considerând că nu este fericit dacă nu o are alături.
Concluzie
Având în vedere aceste caracteristici, caracterizarea lui Ion demonstrează că în acest personaj se
regăsește o dorința arzătoare de a-și schimba statutul social, dar in acelasi timp vrea sa aiba si femeia iubita
alături. Dacă le-ar fi avut pe amândoua, ar fi fost fericit si poate viata lui ar fi decurs firesc, cele doua
glasuri, al iubirii si al pamantului. Dar Ion se gaseste intr-o situatie limitata, trebuie sa aleaga si opteaza
pentru pamant, iar la final isi da seama ca nu-l face pe deplin fericit.

14