Rezumatul romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de

război”, de Camil Petrecu

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman interbelic, modern,
subiectiv și de analiză psihologică. Structural, cuprinde două părți: prima parte, „Ultima
noapte de dragoste”, care sugerează aspirația către unicitatea sentimentului de iubire și cea
de-a doua parte, „Întâia noapte de război”, cea care oferă o imagine inedită a experiențelor
trăite de către scriitor în timpul Primului Război Mondial. Astfel, creația lui Camil
Petrescu propune o îmbinare armonioasă a ficțiunii cu realitatea, pornind de la un jurnal de
campanie, în care timpul obiectiv (cronologic) este paralel cu timpul subiectiv.

Romanul tratează aspirația spre iubirea absolută în relația dintre cei doi protagoniști, Ștefan
Gheorghidiu și Ela. Prin exploatarea tehnicii „memoriei involuntare” (care nu-i aparține, ci
este o influență a literaturii franceze, tehnică promovată de către Marcel Proust în romanul „În
căutarea timpului pierdut”, în original, „À la recherche du temps perdu”), experiențele
interioare ale protagonistului sunt aduse în spațiul real şi în timpul obiectiv, drama războiului
aflându-se deasupra iubirii. Ștefan Gheorghidiu, în incipitul romanului, este un
sublocotenent care ajuta la amenajarea fortificațiilor de pe Valea Prahovei. Conform
jurnalului său de campanie, protagonistul face referiri la sistemul militar de apărare al țării
care este precar în debutul Primului Război Mondial.

În compania a paisprezece ofițeri, Ștefan Gheorghidiu participă la o dezbatere care are drept
subiect decizia unui bărbat de a-și ucide soția din cauza infidelității acesteia. Astfel, Ștefan
opinează: „Cei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt”. În urma
acestei discuţii şi prin intermediul memoriei involuntare, Ștefan Gheorghidiu aduce în timpul
prezent propria experiență de iubire: „Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la
Universitate și bănuiam că mă înșală” (această replică deschide brusc, „ex abrupto”, romanul).
Ștefan era fascinat de Ela, femeia care era obiectul admirației tuturor: „să tulburi atât de
mistuitor o femeie dorită de toți; să fii atât de necesar unei existențe, erau sentimente care mă
adevereau în jocul intim al ființei mele”. Din orgoliu, această admirație se metamorfozează în
pasiune, apoi într-o iubire unică: „orgoliul a constituit baza viitoarei mele iubiri”.

Deși căsnicia le este considerată, inițial, una reușită, odată ce Ștefan primește moștenirea de
la unchiul Tache, viața lor în cuplu se degradează. Atitudinea soției este de nerecunoscut
prin implicarea acesteia în procesul dintre rude, în vederea clarificării testamentului. Ela este
cea care îl încurajează să lupte pentru moștenire fiindcă îl considera pe Ștefan excesiv de bun:
„Dar nu vezi că toți vor să te înșele… Pentru că ești prea bun.”. Procesul se termină, în final,
printr-un compromis al lui Ștefan, renunță la afaceri (deși păstrează o mulțumitoare parte din
avere) în favoarea continuării studiilor de filosofie. Fiind atrasă de lumea mondenă și
descoperindu-și o nebănuită latură materialistă, de-aici încolo, Ela își schimbă
comportamentul, spre dezamăgirea soțului, care este cuprins de sentimente de gelozie
maladivă (element de înrâurire tot franceză – André Gide).

Plimbarea la Odobești îi generează lui Ștefan o criză de gelozie ce se acutizează treptat.

Gelozia declanșează o analiză în amănunt a comportamentului Elei, chiar şi a timbrului
vocii acesteia: „Nevastă-mea avea o voce ușor emoționată”. Fire reflexivă, protagonistul este
copleșit de incertitudini, neliniști şi suspiciuni care vizează fidelitatea Elei. Tribulațiile îi
torturează viața, astfel că se naște un conflict interior, care are un substrat filosofic: valorile

1
absolute și unicitatea sentimentului de iubire. Infidelitățile Elei devin, progresiv, evidente:
compania lui G. îi dă Elei o veselie nefirească, la masă se așază lângă el, se lasă fotografiată
de către acesta, în timpul dansului se lipește de G., în mașină discută tot timpul cu el, gustă
din mâncarea lui...

Petrecerea dată de către prietenii din facultate alimentează „replica” lui Ștefan, aceea de a o
face geloasă pe Ela. Îi face avansuri unei doamne și, în cele din urmă, cu o fată „de stradă”,
este determinat s-o înșele. Ela îi surprinde (ceea Ștefan își dorea) şi hotărăşte să plece, însă,
nu după mult timp, cei doi ajung la împăcare. Când Ștefan este plecat la Azuga, aceasta
decide să plece de acasă. Revine a doua zi, dar Ștefan se desparte de ea şi traversează o
perioadă de suferință. După un timp, acesta găsește întâmplător un bilet între cărți, scrisoarea
de la Anișoara, prin care aceasta o chema pe Ela să doarmă la ea, tocmai în seara când
protagonistul se întorsese de la Azuga. Această situație îi declanșează remușcări, gândind că a
evaluat eronat situația, însă persistă în suspiciuni, astfel că, încercând să afle adevărul de la
soțul Anișoarei, acesta nu-şi mai amintește...

Întâlnirea de la Câmpulung îl face pe Ștefan să constate, cu amărăciune, că iubirea nu este

„dăruire totală” și soția sa e departe de ideal. Îngrijorându-se pentru viitor, Ela îi cere să pună,
pe numele, ei o parte din avere, în cazul în care Ștefan ar muri în război. Văzându-l
întâmplător pe G. în oraș, Ștefan nu se mai îndoiește de faptul că acesta venise pentru a se întâlni
cu Ela. A doua zi, România intra în război...

Hotărăște să renunțe la căsnicie, partea a doua a romanului înfățișând efectul purificator

pe care îl poate avea experiența războiului prin implicare afectivă. Războiului îl plasează în
circumstanțe noi şi probează sentimente contradictorii, generate de iminența morții, alături de
camarazi. Rănit fiind, se întoarce la București, iar gesturile Elei sunt receptate ca insignifiante.
Acum se simte înstrăinat de cea pentru care „cândva, ar fi putut ucide” și conștientizează că
ar fi putut „găsi alta la fel”; se desparte definitiv, oferindu-i „de la obiecte de preț la cărți... de
la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul”.

În concluzie, romanul este original prin analiza propriei conștiințe, autorul fiind,
concomitent, personaj, narator și martor. Având o intrigă complexă, personajele sunt puternic
individualizate, fiind construite în manieră tipic „petresciană”.